Revista „UNIREA” Viena - Austria - Nr 10 - 2018-2019 - pag 1-94 PDF1 AW by Adriana Weimer

10 Periodic de cultură şi artă



Anul V, Nr. 10, 2018-2019



ISSN 2415-6604

Editat de Cercul Cultural Româno-Austriac „UNIREA” Wiener Neustadt Austria  Preşedinte: Ioan Godja  Redactor şef: Adriana Weimer

Ioan Godja Dezvelirea Plăcii Aniversare a Centenarului Marii Uniri 1918 – 2018 PENTRU NEMURIREA ZILEI DE 1 DECEMBRIE 1918 ÎNFĂPTUIREA VISULUI DE AUR AL TUTUROR ROMÂNILOR! 1918

100

2018 România

Un eveniment de excepţie a avut loc duminică, 14 octombrie 2018, în Austria, la Wiener Neustadt, în incinta Parohiei Ortodoxe Române, reprezentată de preotul paroh Răzvan Gască, cu prilejul sărbătoririi Hramului Bisericii „Sfânta Paraschiva“. Cu această ocazie, o Placă Aniversară cu titlul „Centenarul Marii Uniri - 1918-2018”, realizată de către Ioan Astaluş, a fost aşezată la Biserica Ortodoxă Română din Wiener Neustadt, Austria. Placa Aniversară a fost dăruită comunităţii de către Radio TV Unirea - Austria şi Cercul Cultural Româno-Austriac „Unirea”, preşedinte Ioan Godja.

În cadrul acestor proiecte, s-au instalat şapte plăci dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, aceasta din Wiener Neustadt fiind prima instalată în străinătate. În anul 2018 au fost desfăşurate evenimente similare realizate în parteneriat cu autorităţi şi organizaţii locale, beneficiind de sprijinul organizatorilor acestei serii de proiecte, şi anume Cercul Cultural Româno-Austriac „UNIREA”, Radio TV Unirea, Fundaţia Asturian, Românca Society, Editura Transylvanian Edition şi Asociaţia Info Manager . Această serie de evenimente s-a bucurat de aprecierea publicului, artistul Ioan Astaluş fiind solicitat să aducă placa aniversară în diferite locaţii din România, şi anume: Mănăstirea Sărmaşu, judeţul Mureş; Biserica Vălenii de Maramureş, judeţul Maramureş; Inspectoratul General al Poliţiei Bucureşti; Prefectura Mureş; Prefectura Harghita şi Prefectura Covasna.

Evenimentul face parte din seria de proiecte dedicate unor comunităţi de români din străinătate, pe care Cercul Cultural Româno-Austriac „UNIREA” şi Radio TV Unirea le-a planificat şi realizat în acest an în parteneriat cu diferite organizaţii, asociaţii şi instituţii. Placa Aniversară este un simbol cioplit în bronz dedicat celor 100 de ani de la Marea Unire, pentru a rămâne în memoria colectivă şi pentru a fi sărbătorit pe măsura însemnătăţii lui istorice.

La evenimentul realizat în Austria, la dezvelirea Plăcii Aniversare au participat români stabiliţi în Wiener Neustadt, din împrejurimi, cât şi români 2

din Viena, din alte părţi ale Austriei şi chiar mulţi veniţi din România. Românii, prezenţi într-un număr considerabil la Sfânta Liturghie, la evenimentul dezvelirii Plăcii Aniversare şi la agapă, au retrăit clipe de bucurie creştinească, fericire şi patriotism, reîntâlnindu-se cu fiorul şi mândria de a fi român. Cercul Cultural Româno -Austriac „UNIREA” şi Radio TV Unirea au dat dovada dărniciei şi împlinirii, dăruind comunităţii această placă cu înscrisul:

„PENTRU NEMURIREA ZILEI DE 1 DECEMBRIE 1918 – ÎNFĂPTUIREA VISULUI DE AUR AL TUTUROR ROMÂNILOR! 1918 – 100 – 2018 – România”.

Placa Aniversară a fost sfinţită de către preacucernicul părinte Răzvan Gască, spre bucuria asistenţei. Noi, conducerea RTV Unirea, îi mulţumim părintelui Răzvan pentru înţelegere, sprijin şi binecuvântare, mulţumim corului Bisericii „Sfânta Paraschiva” din Wiener Neustadt şi tuturor celor din comunitate care au fost şi sunt alături de RadioTV Unirea.

Ioan Astaluş este un om modest şi binevoitor, mentor al unor generaţii de artişti, a realizat zeci de busturi, plăci aniversare şi comemorative pentru memoria unor istorici şi oameni de cultură, a dăruit şi

O clipă de încântare a fost şi intervenţia artistică a marelui violinist Tudor Andrei, care a stârnit nu doar ropote de aplauze, ci şi efluvii de emoţii, cântând: „Mociriă cu trifoi”, „Hora Unirii”, „Rapsodia” lui George Enescu, „Balada” lui Ciprian Porumbescu. Românii au sărbătorit acest moment unii chiar îmbrăcaţi în costumul popular românesc specific mai multor zone geografice, şi anume din Banat, Sibiu, Maramureş, Oaş, Moldova. Aceste costume au fost îmbrăcate atât de copii, cât şi de adulţi, majoritatea fiind români stabiliţi de mulţi ani în Austria, oameni cu sufletul curat, iubitori de frumos şi mândri de valorile neamului nostru. Aşadar, artistul Ioan Astaluş, realizatorul acestei ”Plăci Aniversare - România 100”, plin de emoţiile acestui eveniment, a mărturisit că deplasarea în Austria cu acest prilej a meritat cu adevărat, îndemnând audienţa la păstrarea memoriei înaintaşilor şi la păstrarea identităţii culturale.

dăruieşte cu dragoste creaţiile sale, prin darul de la Dumnezeu şi prin talentul său. Artistul Ioan Astaluş are o reputaţie internaţională, zeci de sculpturi şi sute de lucrări de grafică semnate de el aflându-se în colecţii din ţară şi străinătate; lucrarea extraordinară în bobul de orez, în care Astaluş a sculptat portretul marelui nostru poet naţional Mihai Eminescu şi se află la muzeul din Sydney, precum şi recordul mondial câştigat prin confecţionarea în sticlă a unei corăbii în dimensiune de doar 16 mm, sunt doar două din lucrările realizate de sculptorul Astaluş. Ioan Astaluş este şi scriitor, fiind autorul a zece volume de proză. Echipa RadioTV Unirea este privilegiată cu un asemenea membru fondator, vicepreşedinte al acestui post de radio internaţional. Pe lângă cele şapte Plăci Aniversare aflate deja în România şi Austria, au mai fost expuse Plăci Aniversare şi în Spania, Tunisia şi Cuba. 4

Echipa acestei serii de evenimente este formată din artistul Ioan Astaluş, preşedintele RTV Unirea Ioan Godja, beneficiind de profesionalism şi sprijin din partea celuilalt vicepreşedinte al Radio TV Unirea, d-na dr. Ionela Flood, care este şi preşedinta Societăţii „Românca” din Londra. Desigur, alături de noi este întreaga echipă de redactori, imagine şi tehnică ai Radio TV Unirea, de care nu avem voie să uităm, ei au aceeaşi dăruire pentru semenii noştri şi, cu această ocazie, le mulţumim din suflet pentru implicare, corectitudine şi profesionalism! RadioTV Unirea şi-a propus să reuşească să pună cel puţin câte o Placă Centenară în fiecare ţară în care există comunităţi de români. Dacă sunteţi interesaţi să beneficiaţi de un proiect similar, vă rugăm să contactaţi organizatorii acestui proiect pe adresa de e-mail: unirea@hotmail.com. Doamne ajută şi nu uitaţi să ne fiţi alături, pentru că noi suntem un punct de legătură, un mijloc de comunicare şi de informare corectă în mass-media pentru toţi românii, în special pentru diaspora, şi ne străduim să facem ceva pentru binele nostru şi al neamului, pentru păstrarea identităţii, limbii şi culturii române.

Dezvelirea Plăcii Aniversare „Centenarul Marii Uniri - 1918-2018” - la Biserica Ortodoxă Română din Wiener Neustadt Austria - 14 octombrie 2018 - dăruită de către Radio TV Rtv Unirea - Austria - Ioan Nelu Godja - unor comunităţi de români din România şi străinătate, pe lângă alte 4 Plăci Ani-versare care se afla deja în România - foto de Ioan Godja; album foto de Adriana Weimer: h t t p s : / / w w w. fa c e b o o k . c o m / me d ia / s e t / ?set=a.2213572782008018&type=1&l=fbb4e22d3d

Ioan Godja ExerciĹŁiu de admiraĹŁie pentru un continent

Dacă e duminică, este AFRICA

melor semnate de Elena Câmpean, Menuţ Maximilian, Zorin Diaconescu, Dorel Cosma, a antologiilor poetice în care semnează mai mulţi poeţi români contemporani din ţară şi străinătate: „Clepsidra cu Sentimente” (realizată de Mariana Moga), „Tata” (realizată de Puiu Răducan) şi „Antologia de poezie pentru copii” (editată de Libris Braşov, patronată de Virgil Oniţă). Seara specială de la Direcţia Consulară s-a încheiat într-o notă de prietenie şi promisiuni pentru un an plin de realizări. Sărbătorile iernii băteau la uşă, iar continentul necunoscut ne aştepta. A doua zi avea să înceapă marea aventură. Noi, europenii, convinşi că Africa e un continent necunoscut, nu puteam să nu dăm dreptate destinului. Frumos ca un film se derulează drumul spre Zaghouan. Trecem pe lângă ce a mai rămas din apeductul care făcea legătura între Templul Apelor, Zaghouan şi Cartagina. La Zaghouan ajungem în seara de 25 decembrie 2018, mai exact în seara de Crăciun, unde întâlnim reprezentanţi ale comunităţilor musulmane, cum ar fi Tunisia, Algeria, Marok, Egipt, Libia, Palestina, cât şi creştini din Olanda, Italia, Croaţia, Austria, Anglia şi România. Toţi aceşti reprezentanţi ai comunităţilor mai sus amintite, într-un număr de 52 de per-

Ciudat şi curios pentru un turist, care face turul lumii într-o săptămână, este să ajungă pe continentul negru. Aterizarea pe aeroportul Cartagina Tunis avea să fie începutul unei aventuri minunate. Cu bagajul de cunoştinţe, idei şi păreri preconcepute şi luate, mai ales, din mass-media, aveam să ne confruntăm cu secvenţe necunoscute. Trecând peste formalităţile vamale inerente, aveam să ne trezim în braţele unei realităţi năucitoare. Hotel de multe stele, cu primire protocolară la nivel înalt, aveau să se desfăşoare activităţi ce vor marca viaţa comunităţii din Tunisia. Spre exemplificare, au avut loc, în prezenţa E.S. Dan Stoenescu, ambasadorul României în Tunisia, dezvelirea Plăcii Centenar, donată de Radio TV Unirea, expoziţie de grafică a Cristinei Oprea, desene de Sofia Ousdji, pictură, prezentare de carte şi moment poetic din creaţia Ionelei Flood. Semnificative au fost: prezentarea revistei „Unirea” din Austria Nr. dublu 8-9/ 2018 (preşedinte: Ioan Godja; redactor şef: Adriana Weimer), a revistei „Conexiuni” din Bistriţa, a revistei „eCreator” Nr. 6/ 2018 (coordonator: Ioan Romeo Roşiianu), a volu-

soane, începe realizarea proiectului Festivalului Internaţional de Voluntariat pentru Pace, condus de Salem Beschir, directorul Centrului Cultural Pentru Tineret din Monastir. Începerea proiectului din partea reprezentanţilor din Austria, Anglia şi România a fost pictura în ulei a celor trei mari personalităţi istorice, şi anume Mihai Viteazul, Ştefan Cel Mare şi Decebal, Coloana Infinitului şi sigla Radio TV Unirea - Austria. Ce poate fi mai emoţionant decât faptul că, într-un spaţiu musulman, străluceşte cultura străbună. Mai emoţionant este faptul că băştinaşilor li s-a făcut prezentarea acestor mari nume din istoria poporului român şi au fost impresionaţi de cele auzite. Cele opt zile s-au repetat succesiv la: Zaghouan, Ourdanime şi Bembla Lemnara, fără a face rabat de la directivele proiectului, concluzionând că PACEA

şi PRIETENIA sunt valori universale. Omenia şi prietenia vor dăinui prin cei ce se implică în activităţi şi acţiuni dedicate comunităţii. Ca un corolar al cele amintite se poate adăuga faptul că părerea europenilor, în special a mass-mediei, despre continentul african, şi nu numai, presupune totale rectificări şi reveniri la realitatea concretă. Cine vrea să contrazică cele de mai sus este invitat să ia contact cu realitatea directă a unui continent necunoscut nouă europenilor. 03.01.2019

Respect la înălţime Dacă ar fi s zbor de la pământ la lună aş lua cu mine echipajul zborului Tunis Viena din data de 3 ianuarie 2019, condus de căpitanul Yaatoor Hanen. Nimic mai frumos, mai confortabil, mai elegant ca o servire de înaltă clasă „la mare înălţime” de către Soussou Amine, Zili Amir, Falhi Wathek. Toţi cei care mai au o umbră de îndoială că civilizaţia se termină pe Coasta de Azur, sunt invitaţi să treacă spre celălalt mal. Africa îi va aştepta cu surprize nebnuite. Echipajul mai sus numit dă dovadă că, indiferent de înăl-

ţimea la care zbori, ei sunt la acelaşi nivel cu tine, iar pentru pretenţioşi puţin mai sus. Merită un cuvânt de laudă şi fiecare anonim care face ca cei ce trec Mediterana pe deasupra, de la Tunis la Viena, să se simtă în siguranţă. Nu-i puţin lucru ca între cer şi pământ să cunoşti oameni cu adevărat speciali. Fotografiile alăturate spun mai mult decât o mie de cuvinte. O adânc plecăciune echipajului ce ne-a adus acasă. Respect şi preţuire!!!

Ionela Flood

Un semn centenar într-o zi memorabilă: 26 octombrie 2018, Castellion, Spania

Un alt semn Centenar, o Placă Aniversară dedicată celor 100 de ani de la Marea Unire din 1918 a fost pregătită de către artistul Ioan Astaluş şi dăruită comunităţii românilor din Castellion, fiind instalată la Biserica „Sf. Nicolae” din Castellion, Spania. Dezvelirea Plăcii Aniversare „Centenarul Marii Uniri 1918-2018” a avut loc şi în comunităţile de

români din Spania, eveniment de care românii de acolo s-au bucurat. Istoria se scrie şi se face din frânturi de poveste, de aceea ziua de 26 octombrie 2018, sărbătoarea Sfântului Dumitru, rămâne ca o lecţie de demnitate pentru românii din Castellion. Nimic nu s-ar fi întâmplat fără voia şi fără sprijinul comunităţii românilor din acest oraş. 9

Momentul de reculegere şi recunoştinţă a fost pregătit de către preotul Nicolae Ioniţă, care a sfinţit Placa Aniversară a Centenarului Marii Uniri.

Cu această ocazie, organizatorii evenimentului au rememorat amplasarea altor 8 Plăci Aniversare Centenare care au fost dăruite unor instituţii sau organizaţii din România şi străinătate, cea din Castellon fiind cea de a 9-a. Acest eveniment a fost posibil datorită strădaniei celor care l-au iniţiat: Cercul Cultural Romano-Austriac „Unirea”, preşedinte Ioan Godja (Austria); Radio TV Unirea, vicepreşedinte Ioan Astaluş; Românca Society (Marea Britanie), preşedinte Ionela Flood. Evenimentul a beneficiat de sprijinul Asociaţiei Centrul Civic Român din Castellon, preşedinte Larisa Tudor; FADERE, preşedinte Daniel Ţecu; Liga Culturală pentru Unitatea Spirituală a Românilor de Pretutindeni, logistica şi transportul fiind asigurate de către Talleres Tudor SLR.

La eveniment au fost prezenţi membri ai comunităţii, corul Biserica „Sf. Nicolae” din Castellion, Spania, şi oaspeţii care au venit cu acest dar de suflet, semn al continuităţii şi perenităţii spiritului românesc în lume. Un recital de poezie al scriitoarei Ionela Flood a fost dedicat eroilor necunoscuţi, celor care, timp de secole, au înfăptuit UNIREA pas cu pas, începând cu înaintaşii noştri daci, până la eroii necunoscuţi contemporani, care, prin dăruirea lor, duc mai departe acest mesaj. Corul Bisericii „Sf. Nicolae” a continuat acest moment de înălţare sufletească, comunitatea invitând oaspeţii să cunoască şi proiectele educative pe care biserica le găzduieşte: cursurile de limba română şi civilizaţie română, alături de o bibliotecă cu volume în limba română.

Echipa Radio TV Unirea 10

Ioan Astaluş Poveste fără de sfârşit Placa Centenar mai conţine sigla oficială ROMÂNIA 100, iar textul este încadrat de o coroană cu 100 de lauri. În deschiderea Congresului, dl Ioan Gojda, peşedintele fondator al RadioTv UNIREA Austria, a înmânat câte o Placă Centenar reprezentanţilor comunităţilor româneşti din: Portugalia, Spania, S.U.A., Ucraina, Republica Moldova, Serbia şi Primăriei Zlatna, gazda generoasă a celei de-a doua părţi a Congresului. Se cuvine menţionat faptul că au mai fost donate 3 plăci pentru Forumul Românilor din Harghita, Covasna şi Mureş. Cea mai impresionantă manifestare a fost la Sfântu Gheorghe, când s-a montat şi sfinţit Placa Centenar pe clădirea Prefecturii Covasna. Nu era doar un însemn, ci şi o necesară reparaţie patriotică pentru toţi românii ce vieţuiesc într-un loc în care mereu se simt abandonaţi de Patrie. Fără a enumera cronologic locurile în care au mai fost montate Plăci Centenar, aş menţiona: Biserica Românească din Wiener Neustadt – Austria, Primăria Cucerdea – judeţul Mureş, Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia, Sfânta Mănăstire Sărmaşu – jud Mureş, Biserica Ortodoxă Română din Văleni – judeţul Maramureş, Biserica Ortodoxă Romănă din Castillion – Spania, Consulatul Român din Tunis – Africa, IGP Bucureşti, Ambasada Română din Havana – Cuba şi urmează Consulatul Român din Montevideo – Uruguai. Efortul finaciar şi fizic al creatorilor acestui însemn de preţuire este incomparabil mai mic decât reverberaţia de cinstire şi preţuire a Patriei, care, în fiecare zi, în fiecare clipă, ne asumă şi ne provoacă să-i fim demni ostaşi şi să onorăm ceea ce generaţia Unirii a realizat cu eforturi incalculabile. Este, în mică măsură, un gest ce va rămâne, ca o aducere aminte pentru generaţiile următoare, ca o poveste fără de sfârşit despre cum să îţi iubeşti Patria!

Este greu, dacă nu chiar imposibil, să faci un bilanţ exhaustiv şi pertinent cu tot ceea ce s-a realizat în cinstea Primului Centenar de la Marea Unire. România anului 2018 este mai vie ca oricând, în ciuda faptului că furtunile Istoriei i-au mai ciuntit din teritorii şi nobleţe. Va fi piatra de încercare a generaţiilor viitoare să repună în drepturi şi matcă ceea ce s-a realizat la 1 Decembrie 1918, cu sau fără voia neprietenilor. Mereu ne ferim să ne strigăm dorinţele legitime, să ne impunem dreptul divin de a fi UNIŢI toţi românii, indiferent sub ce vremelnice ocupaţii ne aflăm. Congresul Spiritualităţii Româneşti, desfăşurat la Alba Iulia, în fiecare an de Ziua Unirii, a fost şi va rămâne singura redută a luptei pentru reîntregire. Liga Culturală va face mereu cinste fondatorului ei, marele patriot Nicolae Iorga, şi va duce spre al doilea Centenar năzuinţa ca toţi românii să aibă, din nou, o Românie „dodoloaţă”. Dincolo de cuvinte, faptele sunt mai presus de aşteptări. Inimoşii fondatori ai postului de radio RadioTv UNIREA din Viena au crezut de cuviinţă ca momentul aniversar să rămână în memoria colectivă mult timp şi cu folos, aşa că au conceput şi realizat o Placă Aniversară a Centenarului Marii Uniri, cu următorul text: PENTRU NEMURIREA ZILEI DE 1 DECEMBRIE 1918, ÎNFĂPTUIREA VISULUI DE AUR, AL TUTUROR ROMÂNILOR. 12

Declaraţia solemnă a Congresului Spiritualităii Româneşti de la Alba Iulia, 30 noiembrie 2018

Noi, reprezentanţii comunităţilor româneşti din 25 de ţări din Europa şi America de Nord, întruniţi la Alba Iulia cu prilejul celei de-a XXII-a ediţii a Congresului Spiritualităţii Româneşti, în ajunul Zilei Naţionale şi al Centenarul Marii Uniri din anul astral 1918, ţinem să declarăm, în faţa tuturor cetăţenilor României, a celor peste 10 milioane de fraţi şi surori ale noastre răspândiţi pe Terra, precum şi în faţa omenirii voinţa noastră de a afirma, apăra şi promova cu consecvenţă identitatea naţională, idealul de românitate şi unitate. La 1 Decembrie 1918, când s-au prăbuşit secolele de suferinţe pe pământul nostru strămoşesc, poporul român a primit în cetatea Albei Iulia desăvârşirea unităţii sale naţional-statale ca pe un triumf al Dreptăţii şi al Libertăţilor omeneşti. Generaţiile de azi şi cele viitoare trebuie să înţeleagă că acest ACT ISTORIC, alături de cele din 27 martie / 9 aprilie – Unirea Basarabiei şi 15/28 noiembrie – Unirea Bucovinei cu Ţara-mamă, nu au fost un noroc, un capriciu al istoriei sau un produs de

conjunctură imediată, cum le place unora să mai spună, ci consecinţa unor cauze şi fenomene manifestate în timp şi spaţiu vreme de sute de ani. O consecinţă a muncii şi a jertfelor generaţiilor de români de pe ambele versante ale Carpaţilor, ale românilor de pretutindeni. Evocând acest trecut glorios, la temelia zidirii de acum un secol stând sângele dăruit de cei peste un milion de români de pretutindeni, Congresul nostru aduce un fierbinte omagiu înaintaşilor noştri care, biruindu-şi propriile slăbiciuni şi egoisme, au dovedit curaj, înţelepciune şi perseverenţă şi au ştiut să-şi îndeplinească datoria faţă de Ţară şi Neam. Pilda lor trebuie să rămână mereu în memoria şi inimile românilor, pentru a le fi un îndemn şi o forţă catalizatoare a energiilor lor creatoare. Fondat la iniţiativa Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutideni, în urmă cu un sfert de veac, Congresul nostru, organizat din 2002 la Alba Iulia, depăşind prin strădanii comune şi prin solidaritatea membrilor săi circumstanţe, obstacole şi 13

10 adversităţi de tot felul, s-a evidenţiat drept o modalitate superioară de stabilire a legăturilor profunde între comunităţile româneşti, oferind un cadru deschis dezbaterii complexei lor problematici şi soluţii constructive, pentru ca să fie păstrată şi consolidată identitatea etno-culturală prin limbă – tezaur de nepreţuit al unităţii noastre –, tradiţii şi punerea în lumină a valorilor naţionale.

întreagă, la acordarea unui sprijin real, mobilizând energii şi resurse în susţinerea identităţii şi a ideii de unitate.

Graţie participării în ediţiile de până acum a peste 7 000 de reprezentanţi din peste 40 de ţări, an de an am contribuit la cunoaşterea românităţii, la întărirea comunicării şi relaţiilor între românii din lumea

Am înaintat, totodată, anual autorităţilor şi oficialităţilor din Guvernul Românei şi din structurile special create pentru diaspora, documente informale şi propuneri concrete. 14

Din experienţa noastră a reieşit cu claritate un adevăr: trebuie să fim pragmatici, să nu ne dăm bătuţi când suntem refuzaţi în demersurile noastre, chiar atunci când ni se închid uşi pe care le credeam deschise, pentru că la mijloc se află un ideal fundamental pe care ni l-am asumat: identitatea naţională. De aceea, ne exprimăm cu tărie voinţa de a colabora şi susţine orice program politic menit a consolida fiinţa naţională, unitatea şi dezvoltarea sa, încrederea românilor în viitorul naţiunii noastre.

scriitori, actori şi artişti plastici, filosofi şi jurişti, medici şi muzicieni, în serviciul apărării unităţii statale şi specificului românesc, al promovării culturii şi ştiinţei naţionale în Europa şi în lume. Congresul Spiritualităţii Româneşti aduce un profund omagiu profesorului Victor Crăciun, nu

Considerăm că este timpul să ne manifestăm cu înţelepciune şi responsabilitate, în solidaritate naţională autentică, coeziune spirituală care să nu fie umbrită de conotaţii politice şi care să pună pe primul plan INTERESELE NAŢIUNII ROMÂNE. Exprimăm, de asemenea, datoria de a ne ridica vocile împotriva celor care caută să ne distrugă conştiinţa civică, valorile naţionale şi morale, credinţa creştină, încrederea în propria noastră capacitate de a construi împreună o naţiune democratică, liberă şi întregită. Rămânem, în acelaşi timp, deschişi pentru un dialog decent, respectuos şi constructiv cu ceilalţi. Congresul Spiritualităţii Româneşti şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni vor continua să sprijine, sub diverse forme, contribuţiile membrilor lor – oameni de ştiinţă, istorici,

demult trecut în eternitate, care, prin exemplul dăruirii şi prodigioasa sa activitate desfăşurată neobosit în fruntea Ligii Culturale şi a organizaţiei noastre, alături şi împreună cu poetul naţional Adrian Păunescu, a luminat şi îndrumat cu dragoste strădaniile românilor de pretutindeni. La Centenarul Marii Uniri îndreptăm, de asemenea, gândul nostru de recunoştinţă tuturor acelor personalităţi, multe plecate şi ele din această lume, care au mărturisit credinţa în Neamul Românesc şi au luptat în aceste ultime trei decenii pentru binele şi propăşirea Ligii şi a Congresului. Trăiască România, Unică şi Indivizibilă! Trăiască Românitatea de pretutindeni!

Cristiana Crăciun Gânduri şi emoţii din Cetatea Marii Uniri – Alba Iulia – 30 noiembrie – 1 Debembrie 2018

Cu bune, cu mai puţin bune, cu absenţa ca o rană sângerândă a preşedinţilor Congresului Spiritualităţii Româneşti – Adrian Păunescu şi Victor Crăciun, beneficiind însă, ca în fiecare an, de sprijinul real al Consiliului Judeţean Alba, personal al domnului Preşedinte Ioan Dumitrel, şi al Primăriei Municipiului Alba Iulia, al domnului Primar Mircea Hava, cărora şi pe această cale le mulţumim sincer, s-a desfăşurat, în zilele de 30 noiembrie – 1 Debembrie 2018, Ediţia a XXII-a a Congresului Spiritualităţii Româneşti. Congresul Spiritualităţii Româneşti, unica formă organizată, unitară de întrunire a reprezentanţilor românilor din întreaga lume, începând din anul 1993, a fost creat de către Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în vederea cunoaşterii românităţii, a întăririi legăturilor românilor din lumea întreagă cu ţara şi a stabilirii sprijinului necesar ce trebuie să fie acordat de România comunităţilor româneşti de pretutindeni. În vederea unei organizări temeinice Congresul a căpătat personalitate juridică, rămânând în permanentă acţiune împreună cu Liga Culturală, organizaţie tradiţională constituită în 1890 şi condusă, vreme de trei decenii, de Nicolae Iorga. Congresul Spiritualităţii Româneşti a ajuns la a XXII-a ediţie!

Nicio altă întrunire de după Decembrie 1989 nu a reuşit să îşi menţină caracterul sistematic şi nu şi-a demonstrat necesitatea, prin interesul suscitat, ca această manifestare, iar rezistenţa în timp a acestei manifestări se poate explica deopotrivă prin nepolitizarea lui, prin respectul pe care l-a arătat pentru diversitatea şi libertatea opiniilor delegaţilor la Congres, dar şi prin nevoia comunităţilor româneşti de a-şi face auzit glasul în ţară, în cadrul unor întruniri lipsite de încorsetări şi dogme politice. Principalul merit al Congresului Spiritualităţii Româneşti este acela de a fi făcut posibilă inter-relaţionarea românilor de pretutindeni, într-o perioadă în care nici oficialităţile, nici alte organizaţii neguvernamentale nu se preocupau de această problematică, fiind cel dintâi cadru în care s-au reunit personalităţi ale comunităţilor istorice şi ale diasporei, de diverse pregătiri şi orientări, fiind şi în prezent o manifestare deschisă, liberă de constrângeri, care abordează tematici de real interes pentru românii din lume. Este, de asemeni, singura manifestare în cadrul căreia s-a realizat o cercetare ştiinţifică, pe baza unui chestionar elaborat de mari specialişti, asupra organizaţiilor, asociaţiilor, grupărilor românilor din lume, a numărului acestora, al gradului de păstrare a 16

limbii materne, a tradiţiilor, a situaţiei învăţământului şi vieţii culturale, ale vieţii religioase etc. La cele XXII ediţii desfăşurate până acum, au participat aproximativ 6500 de reprezentanţi ai românilor din 45 de ţări şi zone de românitate – prin această formulare înţelegând acele ţinuturi geografice în care există comunităţi istorice româneşti – Transcarpatia, Voievodina, Valea Timocului, Sudul Basarabiei etc. Rezoluţiile şi documentele adoptate, ediţie de ediţie, au fost înaintate autorităţilor şi publicate în mass media, acestea putând fi folosite în eleborarea strategiilor privind românii de pretutindeni. Cât de bine au făcut-o, dacă au făcut-o, nu este răspunderea noastră. Noi am reuşit, prin mijloace proprii, să derulăm acţiuni importante şi, între şedinţele anuale ale Congresului, să găsim rezolvări concrete la o serie de probleme ale comunităţilor româneşti din lume, să sugerăm guvernelor care s-au succedat la conducerea României o serie de măsuri care să le uşureze contactul cu ţara, să îi sprijine în lupta lor de păstrare a identităţii naţionale. Congresul Spiritualităţii Româneşti a reuşit să ofere unui număr impresionant de români posibilitatea de a-şi reînnoda legăturile cu ţara, de a transmite comunităţilor în rândul cărora trăiesc impresiile asupra transformărilor din viaţa României, determinând pe tot mai mulţi să dezvolte relaţii culturale, economice cu ţara de origine şi, implicit, să devină vectori ai noii imagini a acesteia, să le ofere argumente pentru reîntoarcerea în România. Ediţia a XXII-a, desfăşurată sub deviza 100 pentru România 100, a fost o întrunire cu totul specială, reunind într-un moment istoric, Centenarul Marii Uniri, într-un loc istoric, la Alba Iulia, intelectuali, creatori şi ambasadori ai inteligenţei şi sufletului românesc, într-o emoţionantă şedinţă în Plen, participanţii având prilejul să îşi exprime gândurile, dorurile şi năzuinţele pentru Patria pe care o poartă cu ei în suflet oriunde s-ar afla în lume. Comitetul Director – cu precădere vicepreşedinţii Gen.(r.)dr. MIRCEA CHELARU, GHEORGHE GRIGORESCU, DUMITRU PREDA, CRISTIANA CRĂCIUN – au făcut tot ce le-a stat în putere pentru ca şi în acest an să se reunească sub soarele Albei Iulia românii de pretutindeni. Gândurile şi emoţiile câtorva dintre ei le veţi regăsi în rândurile ce urmează, fiind mai elocvente decât orice altă dare de seamă.

Amb. prof. univ. dr.

DUMITRU PREDA Am participat, alături de români din 25 de ţări din Europa şi America de Nord, la ediţia XXII-a a CONGRESULUI SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI (la 25 de ani de la inaugurarea acestei forme unice instituţionalizate de reunire a gândurilor, aspiraţiilor şi dorinţei de acţiune a fraţilor şi surorilor noastre de pretutindeni, la iniţiativa Ligii Culturale, sub impulsul creator al Prof. Victor Crăciun şi al poetului Adrian Păunescu). Am trăit împreună cu cei prezenţi în Cetatea capitală a Unităţii naţionale momente unice de satisfacţie şi mândrie, întărindu-ne încrederea în forţă şi tăria minţii şi inimilor române, capabile să depăşească propriile slăbiciuni şi egoisme, obstacole şi adversităţi de peste tot, pentru a clădi un viitor demn şi respectat. Din însărcinarea Ligii Culturale, al cărei vicepreşedinte sunt din 2008, am reuşit, prin colaborarea tuturor, să conduc şi să duc la bun sfârşit acest forum naţional. Mulţumesc din inima Bisericii naţionale, care prin glasul ÎPS Irineu a binecuvântat ’i în acest an lucrările Congresului, autorităţilor locale din judeţul Alba, din Alba Iulia şi Zlatna, care ne-au sprijinit cu exemplară frăţietate, tuturor celorlalte personalităţi şi buni români care ne-au încurajat şi ne-au fost alături pentru a continua lupta pentru Unire şi Solidaritate.

CORNELIA SALVAN Asociaţia Culturală „Speranţa” AUSTRIA Ca în fiecare an, Congresul Spiritualităţii Româneşti a reuşit să ne adune din nou la Alba Iulia, fraţi români reprezentanţi ai comunităţilor Româneşti din numeroase ţări ale Europei şi ale lumii, dar mai ales a reuşit, în anul de graţie 2018, să ne unească, fie şi pentru câteva zile, cu fraţii noştri din comunităţile istorice româneşti pe care îi aşteptăm acasă, unii pe vecie cu România, aşa cum scrie în documentele Marii Uniri de la 1918. La mulţi ani România! La mulţi ani fraţi români de pretutindeni! 17

MARIANA PĂUN Asociaţia Românilor din Geneva ELVEŢIA

de-a douăzecea şi doua Ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti. Acest eveniment, care are loc anual, a fost binecuvântat de Î.P.S. Irineu Pop, Arhiepiscopul Albei Iulia, şi a fost salutat de recent nu-

Când eşti de origine şi din România, şi, după mamă, din Basrabia, azi Republica Moldova, pe 1 Decembrie 2018 nu poţi să te afli decât la Alba Iulia, la 100 de ani de la Marea Unire!

mitul Ministru român al Culturii şi Identităţii Naţionale, Valer Daniel Breaz. Printre participanţii veniţi din numeroase ţări ale lumii şi zone de românitate (iar aici ne gândim la Valea Timocului, Transcarpatia ş.a.), au figurat mai multe personalităţi importante din diferite domenii de activitate - academicieni, profesori universitari, scriitori, artişti, diplomaţi, istorici, cineaşti, publicişti: Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Grozavu (Republica Moldova); Vasile Tărăţeanu (Ucraina), Mihai Prepeliţă şi Elena Dimitriu (Rusia); Nicolae Popa (SUA); Moni Seinstein (Israel); Cornelia Salvan şi Ion Godja (Austria); Ion Astaluş (Germania); Lidia Nasinkova şi Este emoţionantă clipa reîntâlnirii românilor din mai multe ţări la Congresul Spiritualităţii Româneşti, pe 30 noiembrie 2018. Ne-am amintit de Victor Crăciun, preşedintele Congresului, cel datorită căruia navigăm din nou în istoria şi cultura românească. Am aflat bucuriile şi speranţele românilor pentru comunităţile din ţările din care au venit, dar şi năzuinţele pentru Patria Mamă - România. Pentru mine a fost impresionantă mai ales revederea grupului din Republica Moldova, intelectuali de nivel înalt ce trăiesc, din nefericire şi printr-un joc ciudat al istoriei, într-o ţară care nu a avut acces la prosperitate. A doua zi am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire cu speranţă în viitor, cu dorinţa să avem parte de evenimente care să ducă la eliminarea tensiunilor la est şi la un trai mai bun în zonă. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Acad.

Teodor Buzu (Ce-hia); Ionela Flood (Marea Britanie); Liviu Petrilă (Finlanda); Mariana Păun (Elveţia); Ion Cizmaş (Serbia), Mitko Papuli (Macedonia); Rozelin Florov (Bulgaria); Mircea Chelaru, Dumitru Preda, Ilie Cris-tescu, Nae Georgescu, Avram Crăciun, Emil Stanciu, Lia Lungu (România)... şi să mă ierte cei ale căror nume, nu mai puţin prestigioase, nu se regăsesc în această înşiruire, care mi-aş dori să însemne şi pentru cititori ceea ce înseamnă pentru mine: valori ale spiri-tualităţii de azi a neamului românesc risipit pe întregul mapamond. Congresiştii au ţinut un moment de recu-legere în memoria academicianului Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, ideatorul şi conducătorul permanent al tuturor activităţilor ample desfăşurate de-a lungul anilor în cadrul Congresului în cauză: publicaţii de cărţi şi de albume, simpozioane şi conferinţe ştiinţifice, expoziţii de pictură, concerte, cercetări arheologice, iniţiative pe plan politic în folosul găsirii modalităţilor şi mijloacelor efective privind rezolvarea unor probleme de caracter naţional etc. Am avut privilegiul să-l cunosc, din 1993, când a avut loc, la Băile Herculane, cea dintâi ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti. Personalitate poliedrică, din stirpea lui

KOPI KYÇYKU ALBANIA

Am laut parte la un eveniment de anvergură! În preajma lui 1 Decembrie 2018, Ziua Naţionlă a României, la Alba Iulia şi-a desfăşurat lucrările cea

putut exprima ideile legate de importanţa relaţiilor româno-cehoslovace, de importanţa soldaţilor români transilvăneni în salvarea Cehoslovaciei în timpul Primului Război Mondial, de sutele de traduceri din literatura română, realizate din 1945 pâna în prezent, de prezenţa lui Eminescu la Praga, de cei 55000 de eroi români care şi-au pierdut viaţa pentru eliberarea Cehoslovaciei în cel de-al Doilea Război Mondial şi de faptul că singurii care nu au intrat cu tancurile la 21 August 1968, la invazia Pactului de la Varşovia, au fost tot românii, iar aceasta nu o uită niciodată cetăţenii ţării mele de adopţie, în care trăiesc şi duc mesajul culturii şi limbii române de 29 de ani. Le doresc organizatorilor să aiba acelaşi elan, putere de muncă şi sponsori generoşi care să permită continuarea acestei nobile activităţi culturale, istorice de păstrare a valorilor româneşti!

Nicolae Iorga, înaintaşul său în fruntea Ligii Culturale, profesorul Victor Crăciun este autorul unui număr impresionant de opere literare şi istorice, prin care a iradiat lumină asupra mai multor probleme delicate şi deseori controversate, reuşind să formuleze concluziile cele mai potrivite, graţie argumentelor bine întemeiate pe care le-a prezentat cu demnitate. Regretatul nostru preşedinte nu spunea niciodată: „Faceţi ce spun eu”, ci „Faceţi cum fac eu şi haideţi s-o facem împreună!”. Să-i urmăm pilda şi să făptuim cu toţii în folosul neamului românesc!

LIA LUNGU,

Ing. MARIUS SIMA ATLANTA, GEORGIA, SUA Vă mulţumesc pentru onoarea de a mă invita la Congresul Spiritualităţii Româneşti de la Alba Iulia în acest an Centenar. M-a bucurat mult faptul că am putut transmite, pe această cale, românilor de pretutindeni salutul comunităţii Românilor din Atlanta/ Georgia, USA. Participarea la lucrările Congresului, la frumoasele şi unicele momente petrecute atât cu ocazia luărilor de cuvânt ale participanţilor, depunerile de coroane la monumentele eroilor neamului, cât şi la spectaculoasele momente derulate de-a lungul celor câteva zile în Cetatea Alba Carolina m-a umplut de emoţie şi bucurie. Din partea mea personal, cât şi a celor pe care i-am reprezentat, vă transmit mulţumirile noastre şi vă doresc o cât mai bogată şi de succes activitate pe viitor şi doresc să ne revedem cu bine!

NEW YORK, SUA

Mă bucur că am fost parte din Congresul Spiritualităţii Româneşti şi în acest an al marilor semnificaţii istorice. Unirea între graniţele actuale este firescul unui neam milenar cu hotare care au fost mult mai extinse! Am cinstit-o la Alba Iulia, capitala de suflet a României şi a Unităţii de neam. De peste un sfert de veac Congresul Spiritualităţii şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni unesc meteoric, o dată pe an, lumile noastre risipite, perpetuând astfel focul viu al valorile spirituale. Mai mult decât oricând acum, când globalizarea tinde spre uniformizare, este nevoie de o atare formă cultural-istorică, pentru a ne păstra identitatea. Rămân ataşată Congresului şi Ligii. Aduc smerit omagiu celor de ieri, gratitudine celor de astăzi, trainică încredere generaţiei de mâine.

Prof.

SU YAN, traducător, CHINA

Pentru mine a fost o onoare să pot să exprim în Congres sentimentele mele de gratitudine faţă de acest popor, care m-a adoptat cu atâta iubire, faţă de acest neam dârz, dăruit de Dumnezeu cu atâta har, cu talent şi forţa de a răzbi prin veacuri de vicisitudini ale istoriei, dând un uriaş tribut de sânge de eroi şi martiri, pentru a-şi împlini, la 1 Decembrie 1918, visul de aur – Marea Unire, crearea României Dodoloaţe, căreia îi doresc să redevină cât mai curând ceea ce a fost, să-şi readucă acasă pământurile şi oamenii minunaţi, rupţi de la trupul ţării. La mulţi ani, România, la mulţi ani români!

LIDIA NASINCOVA profesor, traducător, CEHIA Sunt profund îndatorată Comitetului Director pentru invitaţia la Ediţia a XXII-a a Congresului Spiritualităţii Româneşti. Am regăsit aceeaşi atmosferă deosebită, înălţătoare, în ciuda lipsei Marelui Victor: oameni de valoare care reuşesc să menţină viu spiritul românesc din zeci de ţări. Mă bucur mult că mi-am 19

Constantin Avădanei

Ecouri de la Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri din Alba Iulia 1918 - 2018

Trăim încă sub puternicele amintiri ale unui eveniment magic din viaţa noastră, trăit prin participarea la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri la Alba Iulia. Pe 30 noiembrie 2018, în zori de zi, băteau

clopotele din Mecca românilor - Alba Iulia, semn că pe aceste locuri, pline de istorie şi români buni, se vor petrece evenimente grandioase pe parcursul a trei zile.

Fotografii: Ioan Godja

Clopotele chemau românii de pretutindeni, la Marea Adunare din Cetatea Alba Carolina, ca să se bucure împreună de sărbătorirea a 100 de ani de la cel mai important moment din istoria milenară a poporului român, întregirea neamului românesc într-o ţară numită România Mare. Clocotele bucuriei şi dorinţei de a fi la Alba Iulia în aceste zile au vibrat cu mult timp înainte în inimile românilor. Fiecare dintre participanţi, în locurile unde se aflau, au învăţat mai întâi istoria neamului, au comemorat, prin diferite acţiuni, eroii care s-au jertfit pentru păstrarea identităţii naţionale, pentru neatârnare, au

pregătit cele mai frumoase costume populare, au învăţat cântecele patriotice şi poeziile care i-au îmbărbătat pe ostaşii români spre marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, traducând în fapt deviza: „Pe aici nu se trece!”. Astfel, duşmanul nu a trecut, s-a retras discret spre bârlogul său, lăsând loc manifestărilor dorinţei populare de a înfăptui Marea Unire.

Istoria a creat acest mare privilegiu, ca poporul să aibă în frunte o elită politică şi intelectuală pe măsură, care a înţeles şi a luptat pentru a fructifica momentul astral ivit după victoriile de pe fronturile Primului Război Mondial.

Au venit la Alba Iulia români de pretutindeni, cu zecile de mii. Nu i-a împiedicat nici frigul năpraznic, nici înălţimea Carpaţilor, căci inimile lor erau mult mai înălţate decât aceştia. Români de toate vârstele au venit la Alba Iulia, singuri sau în grupuri, pe jos, cu căruţele sau cu mijloace mai moderne. Îi îndemna ceva nevăzut, dar se

simţea în sufletul lor dorinţa de unitate, de iubire de pace, de a păstra ceea ce au lăsat înaintaşii noştri mai bun pentru acest popor. Oamenii au venit la Alba Iulia fluturând, în inimi şi în mâini, simbolul sacru al identităţii naţionale, tricolorul roşu-galben-albastru. Grupurile de români erau însoţiţi de primari, de preoţi, de profesori, dar şi de cântăreţi şi dansatori.

10 de la catedrale, arborarea tricolorului românesc, ceremoniale militare de depuneri de coroane de flori, desfăşurarea lucrărilor Congresului Spiritualităţii Româneşti (https://www.facebook.com/media/set/ ?set=a.2287874691244493&type=1&l=a5d65f5003), dezvelirea busturilor unor mari perso-nalităţi, lansări de carte, omagierea eroului naţional Avram Iancu.

La Alba Iulia am avut ocazia să văd acea Românie frumoasă, profundă şi adevărată. Diversitatea formelor de manifestare a bucuriei se împletea cu surprizele plăcute oferite de organizatorii din Cetatea de Scaun a Marii Uniri. Încă din ziua de 30 noiembrie 2018 s-au derulat momente importante ale acestei sărbători: slujbele

Grupul de Iniţiativă „Centenar - Marea Unire - Alba Iulia - 2018”, în frunte cu preşedintele acestuia, Constantin Avădanei, a participat la toate aceste acţiuni. A fost un bun prilej de a trece în revistă principalele manifestări şi acţiuni organizate de Grupul de Iniţiativă pe parcursul Anului Centenar 2018, acţiuni desfăşurate atât în ţară, cât şi pe teritoriul Austriei, Bulgariei şi Ungariei. La sărbătorirea Marii Uniri de la Alba Iulia, în calitate de gazde, am primit şi au fost alături de noi delegaţii din Austria, Republica Moldova, din SUA, Israel, dar şi din Baia Mare, Prahova, Argeş şi Bucureşti.

marcabilul spirit profesional în promovarea idealurilor unităii de neam şi ară în rândurile românilor”. Domnul Ioan Godja şi doamna Norica Godja, prezenţi la Alba Iulia în perioada 30 noiembrie - 1 Decembrie 2018, ne-au făcut o deosebită surpriză, oferindu-ne revista „UNIREA” Nr. dublu 8-9 / 2018 (preşedinte: Ioan Godja; redactor-şef: Adriana Weimer), editată de RTV Unirea din Viena.

O prezenţă distinctă în mijlocul grupului nostru au fost preşedintele RTV Unirea din Viena, domnul Ioan Godja, împreună cu soţia sa, Norica Godja, gazdele noastre pe timpul marilor sărbători ale Centenarului desfăşurate în capitala Austriei, în zilele de 25-27 mai 2018, la Primăria Veche din Viena. Oaspeţilor le-au fost înmânate, de către preşedintele Grupului de Iniţiativă, Diploma de Excelenţă „Centenarul Marii Uniri”, precum şi insigne şi alte simboluri ale Centenarului, „pentru re24

În cadrul sărbătorilor Centenarului Marii Uniri de la Viena am sfinţit tricolorul „Centenarul Marii Uniri”, marcând 100 de ani de la sfinţirea primului tricolor românesc pe teritoriul Imperiului AustroUngar, de către generalul Ioan Boeriu. În zilele de 14-15 iulie 2018 am păşit în Bulgaria, pe „Drumul jertfelor de sânge ale ostaşilor români, căzuţi în Războiul pentru cucerirea Independenţei de Stat a României, 1877-1878”, acţiune desfăşurată cu sprijinul ambasadei României de la Sofia. Am adus omagiul nostru la monumentele eroilor, prin oficierea unor slujbe religioase, depuneri de coroane de flori.

Un privilegiu deosebit a fost oferit de Primăria oraşului Pordim, acela de a planta, în parcul muzeului dedicat regelui Carol I al României, stejarul Centenarului Marii Uniri. Au urmat alte acţiuni importante desfăşurate de către Grupul de Iniţiativă la Mărăşeşti, pe data de 6 august 2018, itinerarul Alba Iulia - Mărăşeşti, denumindu-l „Axa Centenarului Marii Uniri”. În data de 26 octombrie 2018, am participat la festivităţi desfăsurate pe teritoriul Ungariei, la

Debreţin, cu prilejul Zilei Armatei Române, unde am depus coroane de flori, alături de ataşatul român al apărării, la monumentele ostaşilor români căzuţi pe câmpurile de luptă din această zonă. Filiala Judeţului Alba m-a desemnat să trasmit pământul, prelevat din Cimitirul Eroilor din Alba Iulia, la sediul Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, pentru constituirea urnei, care s-a depus ulterior în Catedrala Ortodoxă a Întregirii. Nu l-am uitat nici pe generalul Berthelot, un mare prieten al românilor care a avut un rol decisiv în reorganizarea şi dotarea armatei române, în iarna anului 1917, pentru obţinerea marilor victorii viitoare de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Acţiunile de comemorare au avut loc în localitatea cu acelaşi nume de lângă Haţeg, judeţul Hunedoara.

Am venit, aşadar, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 2018, cu un bogat program realizat pe parcursul unui an, cu mari eforturi care s-au depus, cu responsabilitate şi dragoste de ţară şi popor. Puterea noastră din interiorul sufletului este greu de înţeles de mulţi din jurul nostru. Am avut şi un îndemn moral, de a face ceva pentru pomenirea bunicului meu, care a căzut la datorie în timpul luptelor de la Mărăşeşti, şi de aceea, pe lângă aceste acţiuni, am reuşit să reabilitez, cu mijloace financiare proprii, Monumentul Eroilor din localitatea în care m-am născut, Cotu-Băii, Suceava. Pe placa din marmură stă gravat numele bunicului meu. În aceste zile am reîntâlnit la Alba Iulia foarte mulţi prieteni, colaboratori ai acestor acţiuni. Împreună cu ei am continuat activităţile pe 1 Decembrie 2018, chiar de dimineaţă. Am avut onoarea de a participa, împreună cu delegaţia de la Baia Mare a Filialei Cultul Eroilor şi cu delegaţia veteranilor de război din Chişinău, la Serviciul religios din Catedrala Ortodoxă a Încoronării, Te Deum, citirea „Rezoluţiunii Adunării Naţionale de la Alba Iulia”, primirea Soliilor din Cetăţile de Scaun, sfinirea Mo26

numentului Centenarului Marii Unirii, inaugurarea Podului Unirii, defilarea trupelor şi tehnicii militare. Pe parcursul derulării programului, preşedintele Grupului de Iniţiativă a înmânat diplome aniversare „Centenarul Marii Uniri” şi insigne membrilor delegaţiilor din Chişinău şi Baia Mare. Şeful delegaţiei din Chişinău col(r) A. Caraman, preşedintele Asociaţiei Veteranilor Războiului 1992 „Tiras-Tighina”, a acordat preşedintelui Grupului

de Iniţiativă titlul de „Cavaler cu Sabia Dreptăţii”. Şi colegii din Asociaţia „Sarmisegetuza” din Deva a apreciat activitatea preşedintelui Grupului de Iniţiativă, acordându-i titlul de „Cavaler al Centenarului Marii Uniri”.

Am început ziua de 2 decembrie 2018 cu acelaşi elan patriotic, reîntâlnind delegaţia de la Viena; apoi am asistat la spectacolul de reconstituire istorică „Intrarea Armatei Române în Alba Iulia”. Programul Grupului de Iniţiativă a continuat în ziua de 3 decembrie 2018, când Constantin Avădanei, preşedintele acestuia, a luat parte la vizita efectuată în Şcoala Gimnazială „Vasile Goldiş” din Alba Iulia de către doamna Ariadna Anamaria Petri, reprezentantă a diasporei tinere din Tel Aviv, Madrid şi Londra, care a fost însoţită de o delegaţie a Asociaţiei „6 Dorobanţi” din Bucureşti. Scopul vizitei a fost acela de a transmite mesaje peste timp elevului Ioan Lupşan din această şcoală, elev care a primit, în octombrie 2018, din partea Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, medalia „Centenarul Marii Uniri de la Alba Iulia”; de asemenea, elevul a fost investit să transmită mesajele generaţiilor de astăzi către cei care vor sărbători 150 de ani de la Marea Unire.

Va trebui mult timp de acum încolo pentru a putea face o descriere completă a fenomenului miraculos petrecut în aceste zile la Alba Iulia: sărbătorirea, cu mare bucurie, în deplină unitate, a Centenarului Marii Uniri. Participând la această mare sărbătoare, m-am convins definitiv de ceea ce înseamnă patriotism, iubirea de ţară, unitatea şi solidaritatea românilor. Măreţia evenimentelor petrecute la Alba Iulia în acest an aniversar al Centenarului Marii Uniri 1918-2018, vor rămâne definitiv în inimile noastre, ca loc pe care putem să-l denumim: „Alba Iulia Capitala Unităţii Naţionale”.

Daniela Cetean Monumentul Unirii la Alba Iulia În anul Centenarului, Alba Iulia, Cetatea Marii Uniri şi-a primit cu mândrie vizitatorii în straie de sărbătoare. Dacă la Bucureşti a fost construită Catedrala Mântuirii Neamului, la Alba Iulia, în locul unde s-a pus ultima cărămidă la edificiul numit România Mare, s-a inaugurat un monument al Unirii care era dorit de multă vreme. În anul 1993, atunci când s-au împlinit 75 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, autorităţile au organizat un concurs pentru realizarea unui Monument al Unirii. Din 29 de machete prezentate, a fost declarat câştigător proiectul sculptorului şi profesorului bucureştean originar din Suceava, Mihai Buculei. Mihai Buculei, artistul care a câştigat proiectul, are astăzi 78 de ani şi este cunoscut prin lucrările sale din Bucureşti (bustul lui Corneliu Coposu şi statuia lui Simon Bolivar, Aripi - monumentul luptei anticomuniste), Botoşani, Suceava, Sofia, din colecţii private aflate în state ale Europei, precum şi din spaţii publice din diverse ţări ale lumii. Monumentul Unirii este format din patru cruci unite în partea superioară, ele reprezentând cele patru puncte cardinale ale ţinuturilor româneşti care s-au Unit la 1918: „Este un semn al Unirii, adică cele patru puncte cardinale ale României, a românilor care s-au Unit din cele patru părţi ale ţinuturilor româneşti, sub o cupolă formată din patru cruci pentru că suntem un popor creştin”, este explicaţia artistului Mihai Buculei, autorul lucrării, în legătură cu ceea ce reprezintă Monumentul Unirii din Alba Iulia. Acest proiect a fost amânat de multe ori de desele schimbări de guvern, până ce a fost reluat în anul 2008, când a fost din nou câştigător în urma unui nou concurs. Dar banii au venit foarte greu din partea autorităţilor de la Bucureşti. Abia în anul 2018, după 25 de ani de la câştigarea proiectului, Guvernul României a alocat aproape 10 milioane de lei pentru con-

struirea acestuia. Săpăturile pentru poziţionarea Monumentului Unirii au început în vara lui 2018. Trebuie menţionat faptul că poziţionarea acestuia în Parcul din Cetate nu a fost decisă de sculptor, ci de cei care au condus lucrările pentru montarea monumentului. S-a ales centrul parcului, pentru ca monumentul să fie poziţionat pe axa ce uneşte cele două catedrale! Chiar dacă prin înălţimea acestuia el avea să obtureze Catedrala Reîntregirii ! Totodată, Monumentul Unirii are aproximativ 22 de metri înălţime, cam cât un bloc de 7 etaje, şi o masă de 1.530 de tone. Preţul contractului a depăşit cu puţin suma alocată de guvern. Piatra folosită pentru monument a fost adusă dintr-o carieră din Bulgaria şi

prelucrată la Simeria. Apoi piesele au fost transportate la Alba Iulia pe bucăţi. Cupola este sprijinită pe patru stâlpi a câte opt bolovani găuriţi în interior prin care trec tije. Piesele folosite sunt paralelipipede dreptunghice cu masa de aproximativ 20 de tone. Joi, 18 octombrie, constructorii au pus primele elemente componente ale monumentului. Sculptorul a fost permanent prezent la construcţie. Pentru aproape două săptămâni s-a lucrat la montarea celor patru stâlpi. După 5 noiembrie s-a montat armătura-cadrul pe care se sprijină cupola are 160 de tone, fiind cea mai grea piesă a monumentului. În data de 15 noiembrie s-au montat peste cadru alte patru piese de forma unor paralelipipede dreptunghice. A doua zi s-au aşezat primele piese curbate ale cupolei, acestea fiind foarte greu de legat în chingile macaralei. Cu toate că pe data de 18 noiembrie era duminică s-a lucrat toată ziua. La ora 15 a fost montată ultima piesă a monumentului. Sculptorul a fost permanent la faţa locului, precum şi pe schelă, mai ales la finalizarea lucrărilor. După ce s-a îndepărtat schela, monumentul a putut fi văzut în toată măreţia lui. Un rol important în realizarea acestui monument l-au avut tinerii militari ai Batalionului 136 Geniu Apulum, care au lucrat în mod intens şi într-un timp foarte scurt au reuşit să predea lucrarea ! Am prezentat toate aceste detalii tehnice privind Monumentul Unirii de la Alba Iulia, pentru a evidenţia că s-a realizat într-un timp record şi că a întrecut, din acest punct de vedere, multe aşteptări! Reacţia locuitorilor oraşului a fost însă una foarte critică pe parcursul lucrărilor. Forma lui a fost neînţeleasă, poziţionarea în faţa catedralei a fost de asemenea criticată. Posturile de televiziune şi de radio locale l-au desfiinţat. La un moment dat, în oraş s-au desfăşurat unele dezbateri cu redactori ai postului de radio Europa FM, printre care şi redutabilul jurnalist şi scriitor Cristian Tudor Popescu. Acesta a ridiculizat monumentul, asemănându-l cu „piciorul unei autostrăzi suspendate”. Mai mult, ne-a „certat” pentru faptul că am putut lăsa ca un astfel de nonsens să se realizeze în oraşul nostru. Ar fi trebui să protestăm, să ieşim în stradă! Mai ales că de acum înainte îl vom avea mulţi ani în faţa ochilor!Aşa cum jurnalistul a ironizat monumentul, tot aşa a fost tratat şi pe reţelele de socializare, unde cetăţenii şi-au spus punctul de vedere. Din unele unghiuri, construcţia seamănă cu logo-ul Facebook, stârnind numeroase ironii pe reţelele de socializare, o parte dintre internauţi spunând

că la ceremonia de inaugurare va fi prezent şi fondatorul reţelei de socializare Mark Zuckerberg. Mai mult decât atât, fotografia a fost modificată, iar părţile exterioare „vopsite” în albastru deschis. Cert este că, în faza de proiect, acest Monument al Unirii a fost extrem de criticat, dar, după inaugurarea lui şi a Ansamblului Unirii, vocile critice au devenit mai temperate. Ansamblul Unirii cuprinde: Monumentul Unirii, Parcul Unirii, reamenajat, şi Podul Unirii, podul cu margini de sticlă ce porneşte de la monument spre Catedrala Încoronării. Întregul Ansamblu al Unirii a fost inaugurat în prezenţa autorităţilor pe data de 1 Decembrie 2018. Referitor la Monumentul Centenarului Marii Uniri, preşedintele României, Klaus Werner Johannis, a spus că „întruchipează îmbrăţişarea de acum un secol dintre românii aflaţi de o parte şi de alta a Carpaţilor”. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfinţit sâmbătă, 1 Decembrie 2018, Monumentul Unirii din Alba Iulia. La aproximativ două ore după slujba de sfinţire, Monumentul şi Podul Unirii au fost inaugurate de Preşedintele României, Klaus Johannis. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a participat la Alba Iulia împreună cu Patriarhul Teofil al Ierusalimului, cu Arhiepiscopul Irineu şi cu alţi ierarhi la ceremoniile dedicate Zilei Naţionale, la împlinirea unui secol de la Marea Unire. Cu toate nemulţumirile legate de monument, la 1 Decembrie 2018 zecile de mii de români veniţi la Alba Iulia au admirat ansamblul din Parcul Unirii. Pe o vreme minunată, cu un soare strălucitor, Monumentul Unirii se profila măreţ pe cerul albastru al oraşului. Toată lumea îşi făcea poze în faţa monumentului, ce a devenit, în foarte scurt timp, imaginea definitorie a Oraşului Marii Uniri! Până la urmă, monumentul are menirea de a arăta solidaritatea românilor în faţa celei mai grandioase idei care a însufleţit istoria noastră - Unirea tuturor într-o Românie liberă şi democrată! Astfel, toată lumea a fost de acord că oraşul şi ţara are nevoie de un monument care să celebreze un veac de existenţă a statului român. Şi acest monument este Monumentul Unirii din cealaltă capitală! LA MULŢI ANI ROMÂNIA! LA MULŢI ANI ROMÂNI! 30

Veronica Balaj Alăturat, într-o icoană veche, Sfântul Gheorghe, cu sabia în mână, apăra parcă această amintire devenită document de viaţă. Medalia am văzut-o de zeci şi zeci de ori. În copilărie îmi imaginam că fusese zidită acolo, în stânga peretelui, din camera cu birou şi hârtii vechi ale bunicului din partea mamei. Medalia era păstrată ca o moştenire de valoare a bunicului meu, pe care nu mi-l puteam închipui decât cu o puşcă în mână, plin de noroi, într-o tranşee, frânt de oboseală, cu frica morţii în spate, purtată ca pe o gamelă plină ochi cu un lichid otrăvitor, turnat de hoaşca în negru şi din care, vai de bietul soldat, dacă s-ar fi vărsat asupră-i vreun strop. În mrejele vârstei dintru început, cuvântul Mărăşti ÎNSEMNA CEVA FOARTE MARE. Mărăşeşti însemna ceva şi mai mare. Fără contur exact. Îmi strecurase însă un sentiment de teamă, dar şi de mândria că eu moştenesc un tablou important, foarte important, din moment ce fusese plasat lângă icoana Sfântului Gheorghe şi nu era niciodată mutat în altă parte a casei. Pentru că nu am avut prilejul să mi se fi povestit despre acele momente trăite de străbunicul meu, apelez la câteva mărturii scrise în vremea respectivă:

Ochean întors - mărturii de pe front în documente şi simţiri

PLECAREA PE FRONT (Mărturia ofierului de rezervă C. Sandu Aldea, publicată în “Luceafărul”, revistă de literatură şi artă, Bucureşti, 1919, pag. 28 şi următoarele)

Între miile şi miile de pagini dedicate războiului care a dus la Marea Unire, ce şi câtă însemnătate poate avea o amintire? Şi totuşi, voi începe cu aceasta, întrucât, istoricii şi cărţile de istorie sunt publice, iar eu risc o notă de evocare a marelui eveniment, cu inserţie emoţională. În toate secvenţele care urmează. Mai atârnă încă în memoria mea imaginea unui document înrămat. Medalia ORDINUL MILITAR, nu mai ştiu clasa, dar continua cu precizarea: Acordat Sergentului Victor Filimon, în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti. Rama tabloului, pentru că devenise un tablou, între celelalte din camera cu iz de vetuste, mă gândeam în sinea mea că trebuie să fi fost tăiată din lemnul puştii pe care o purtase înaintaşul meu ca pe o a treia sa mână. Era în ton cu maroniul cernelii.

“Mobilizaţii îşi iau cu urale năprasnice rămas bun... Sunt mii de oameni care stau tescuiţi prin vagoane şi pe platforme, înghesuiţi pe acoperişurile vagoanelor, încleştaţi roi pe scări, călări pe tampoane, cocoţaţi pe cuşcile frânarilor, spânzuraţi de cine ştie ce belciug; şi totuşi, sute de mobilizaţi rămân în gară obidiţi că trenul pleacă fără ei... Din fiecare gară se urcă în tren alţi mobilizaţi. Te miri unde mai încap. Unii au venit cu căruţele până la gară. Mă uit bine la ei. Sunt dârji, cu feţele întunecate, îşi iau rămas bun de la cei dragi, dau mâna cu fiecare, dar fără nici o lacrimă.” Apoi, peste o vreme, martorul ocular notează:”După amiază vine la grupul nostru un vechi 31

prieten al meu, locotentul Atanasiu din Reg. 38 infanterie... Până la venirea ordinului care să hotărască odată şi cu noi într-un fel, facem instrucţie şi la tunuri şi cu arma. Printre soldaţii vărsaţi aici, sunt unii care au servit la cavalerie, alţii la artile-rie de câmp, alţii la pompieri... Toţi aceştia trebu-iesc deprinşi să se servească şi de armă şi de gurile de foc”... „Piciorul drept mi s-a umflat şi nu mai pot încălţa cizma. Merg cu piciorul stâng în cizmă şi cu dreptul în pantof. Sunt bun de fotografiat. Pe la orele unu din noapte au sosit nişte telegrame cifrate extraurgente, din pricina cărora au venit la batalion prin fierul nopţii, dl. lt. colonel Lupaşcu şi căpitanul Iliescu. Medicii Rosman şi Creţu vin la baterie spre a inocula oamenii cu ser mixt. Apoi... cei inoculaţi stau la repaus 48 de ore. S-au împrăştiat prin şanţul interior, pe glacis, pe şanţul exterior şi unii din ei gem avan. Pe seară, sergentul Preda se plânge de durere de cap şi ameţeală. ...Tri-mit în sat după lapte. Spre dimineaţă, flăcăul meu se înviorează.” Mărăşti, până la 11 iulie, când poziţia inamică a fost ruptă de armata noastră: ”Nemţii ...credeau că aicea au să hălăduiască până la încheierea păcii... (pag.90), mărturisea un gospodar din Câmpurile, sat din apropierea Mărăştilor. Pentru oştenii germani se organizau serbări, se bea vin aduseseră şi o instalaţie pentru fabricarea de limonadă. Voie bună şi siguranţă”. “Satul Mărăşti, aşezat deasupra unor râpe oable, DOMINA LINIILE FRONTULUI NOS-TRU. Sătenii fuseseră evacuaţi. Germanii ame-najaseră locuri pentru muniţii cu toată pricepe-rea... Legate prin reţele telefonice puteau fi izolate prin uşi de sârmă ghimpată care cădeau de sus în jos ca nişte capcane”. „În stânga satului, privind spre liniile noastre, ...erau {subl. n.} o serie de re-dute tari, cu adăposturi blindate şi şanţuri întor-tocheate. Înaintea redutelor şi între ele, regiuni de reţele de sârmă ghimpată dispuse ca un labirint din care nu puteau ieşi decât cei care le cunosc. Toate rovinele şi vălugile erau flancate de mitra-liere cu dibăcie aşezate. Ei spuneau că <poate să vină şi dracul, că ei nu se tem>!”. (Citat din Cartea Unirii, Editura Luceafărul, Soc. Anonimă Bucureşti, 1918-1928, pag. 91). „Încă din timpul pregătirilor, aeroplanele noastre căutaseră să decopere şi să fixeze pe hartă locul bateriilor inamice. În recunoaşteri necontenite şi îndrăzneţe se strecurau foarte des în timpul nopţii până la reţelele de sârmă şi chiar până în şanţuri. Încet, încet, poziţia fu bine cunoscută şi pe hartă fură notate precis poziţiile bateriilor”.

În ziua de 9 iulie, la vremea prânzului, când soarele ardea dogoritor şi ei {subl. n.: germanii} se trăseseră la umbră, tunuri din poziţiile româneşti începură să bubuie. Nemţii zâmbiră, spunând, fleacuri! Se cutremura pământul şi gemea văzduhul. Noaptea se părea că sute de guri de vulcan scuipă foc înspre stele; şi muzica fioroasă a proiectilelor sfâşia atmosfera cu acorduri felurite.

Pe-aici nu se trece! „Două zile şi două nopţi a ţinut acest iad. În noaptea de luni spre marţi, artileria a desăvârşit opera”, scrie rememorând căpitanul: „Unde era valea mai oablă, îşi făceau scări cu lopata şi se căţărau. Marţi, în zori de ziuă, la ora 4, ...coloanele de infanterie porniră. Nemţii nu mai răspunseră cu tir, crezând că e vorba iarăşi de o păcăleală”. (pag. 94). Nu-i mai putea opri nimic pe soldaţii noştri. „Unul dintre primii noştri răniţi, maiorul Bereşteanu, fiind adus la dr. francez, Champoniere, era palid şi slăbit, dar tot mai bolborosea ceva: „Ce spune? Ce spune?”, întreba medicul. Zice că de-acum poate muri liniştit. Batalionul lui s-a purtat vrednic”.

Alte cuvinte grele cât neuitarea: Generalul comandant al diviziei : „Ce-ai păţit măi, Stănică? N-am păit nimic, dom’ general! E bine. Am căzut pentru ţară”. “— Aloo! Ce este, locotenent Hancea? Te-atacă două compănii?... ţin-te bine, băiete, să nu dai un pas înapoi! (Citat din acelaşi volum, pag.101). “Căpitanul G., din Regimentul 8 infanterie, este somat să se retragă, batalionul său fiind atacat din spate. „Consemnul meu e să lupt pe această poziţie până la ultimul om!”, răspunde el. „Nu mă retrag fără un ordin scris!”. Se întoarse către soldaţi: „Băeţi! Fraţilor! Murim aici până la ultimu! Pentru ţara noastră!”.” “În arşiţa nemilostivă a soarelui, în pulberea şi fumul înnecăcios, soldaţii îşi lepădară bocancii, zvârliră coifurile, păstrară asupra lor doar armă-tura şi muniţia. ”Hai, dom’le Maior, că nu mai putem aştepta!” (pag. 105)”. O altă mărturie semnată G. Cornea: “Adăpostiţi după coroana unui copac, sergentul Poiană Gheorghe observă mişcare în cele 32

3 căpiţe de fân din preajma lor. ”Din căpiţe trag, dom’le sublocotenent!”. „Adică, de după căpiţe!”.”Nuu, din căpiţe”, insistă Poiană. „Veni lângă mine cu caporalul Vodă, un soldat înalt, om plin de vervă iubitor de vin şi chefuri”. “Neam gândit să le luăm armele”, zise acesta. „Vă curăţaţi ca fraierii”, e de părere agentul de legătură, Mihala-che. ”Măi, Poiană, vă curăţă, că sunteţi chiar în faţa lor!!” „Apăi, nu plecăm?”, întrebă soldatul de legătură... O porniră. Au capturat nemţi şi mu-niţii şi căpiţele au luat foc”. “Drept răspuns, nem-ţii au pornit un atac în serie, bubia pământul din nou, ai noştri s-au năpustit, dar nemţii izvorau, nu alta. „Înapoi! Toată lumea înapoi!”, zbier la soldaţi din răsputeri, dar zadarnic. Abia pe la jumătatea văii se opriră. Învălmăşeala dintre ai noştri şi ostaşii nemţi preface valea într-un iad. Ne putem imagina corpuri secerate, urlete, îndâr-jire”. După o vreme, acelaşi combatant notează: „Ce plângi, ţi-e frică?!”, mă întrebă căpitanul Dumitrescu aflat lângă mine. ,,Nu de asta!! Dar l-am pierdut pe Poiană!”, răspunsei plângând. (pag. 113)”. Plutonierul P. Blidaru, din Chevereşu Mare, localitate aflată la câţiva kilometri de Timişoara, care şi-a pierdut un camarad în lupte, scria într-o poezie: “A primit un soldat carte/ Scrisă dintr-un alt sat/ Adresată la alt frate/ Care a picat.../ Cartea fost-a scrisă de-o fată/ Ce trăgea nădejde/ Că războiul de se gată/ Mireasă va fi pe dată/ Soldatu care-a citit/ Si jalea îl cuprinse,/ Căci prietenul a murit/ O, sărmană fată,/ Nu ştii că a ta nădejde/ Este îngropată.”. Citat din “ALMANAHUL BANATULUI”, 1929, pag. 93: “Cântec de războiu/ Ah, de cumva aş pica/ Pe frontu de la Volina,/ Ar fi cineva să scrie/ Pe o cruce să se ştie/ Că odihnesc în pământ/ Pentru ţară am murit./ Soldat, Avram Adam,/ Din com. Sipet, Banat,/ Aflător pe câmpul de luptă” (publicat în “Plugarul român”, Timişoara, 1917, nr. 18, pag. 2).

”Regele a fost atunci numai printre noi, îl simţeam că trăieşte numai pentru noi, veşnic prezent să primească în inimă loviturile care ne dureau pe noi... Ceia ce fusese folosit numai ca un vag punct de program în manifestările ocazionale ale partidelor şi ceia ce ameninţa să rămână etern subiect de agitaţie în preajma campaniilor electorale, a luat fiinţă prin voinţa regală... Căci n-a fost răsplată, ci credinţă.” (Citat din Cartea Unirii, Pag. 144).

ALTFEL DE MĂRTURII Ezpoziţia de obiecte salvate de pe front, deschisă la Bastionul Cetăţii, în Timişoara, este un alt fragment dintr-un rimember emoţionant. Sunt obiecte de pe frontul San Martino del Corso, regiunea Friulli, Veneţia, unde au murit peste 800.000 de soldaţi de mai multe naţii. E o mărturie cu semnificaţii mereu deschise. Aproape insondabile, atâta vreme cât fiecare vizitator îşi poate liber imagina o scenă, o stare a celui care a folosit unul dintre obiectele expuse. Sunt recipiente, de tip militar desigur, din metal, unde s-a păstrat apa care i-o fi ogoit setea vreunui soldat rănit sau o fi trecut apoi în mâna altuia, după ce celălalt şi-a încheiat misiunea pământească. Apoi recipientul a fost părăsit în tranşee, moartea nu-l putea folosi. Luase doar viaţa soldatului necunoscut, nouă ca identitate, lăsând însă acest semn care, printr-o simplă emoţie pe care ne-o declanşează, se înscrie în ţesătura unei vremi simbol şi stindard. Nu era timp de jelanie, decât poate noaptea, într-un moment de răgaz, când amintirile-i năpădeau până ce se pornea din nou la luptă. Sunt şi felurite recipiente din sticlă în care s-au păstrat soluţii medicamentoase, ori foste lichioruri sau, mai interesant pentru noi, o cutie de bere pe care scrie Timişoreana, berea din Timişoara ajunsă în tranşeele străine odată cu vreun soldat care sorbea lichidul acidulat împreună cu speranţa reîntoarcerii acasă. O sticluţă cu eticheta DIANA, probabil o frecţie, de ce să fi fost abandonată oare? Din graba plecării, îndeplinirii unui ordin de luptă sau poate utilizată până la ultima picătură, fără efectul dorit şi lăsată în ţărână... Drumul fiecărui soldat din războiul acesta ar putea fi o carte de istorie sau, de ce nu, un roman plin de trăiri speciale, irepetabile. Deşi n-au rezistat decât frânturi din lungul şir de vieţi dăruite unui ideal naţional, acestea pot contura cu prisosinţă o emblemă – mărturie a identităţii unui popor.

În tot acest timp al înfruntărilor şi încleştării dramatice, Regele Ferdinand şi Regina Maria şi-au arătat devoţiune neîntreruptă pentru cauza cea mare Iată un fragment notat de Camil Petrescu, scriitorul care a luptat pe front: 33

Adriana Weimer Poeziile Adrianei Weimer depăşesc timpul şi spaţiul, acestea fiind legate printr-o atitudine unică: dăruirea. Poezia Adrianei Weimer este a unei trăiri înălţate până la puritate printr-o iubire amintind, în mare măsură, şi de Luceafărul eminescian. Tematica abordată în volumul de poezie Lumină de stea oscilează între universul stelar şi frământările terestre trăite de poeta Adriana Weimer. În versurile ei se ascunde un foc aprins, de vitalitate sublimă, un foc care măreşte taina. În universul poetei întâlnim o împletire de destine, un transfer salvator între viaţă şi moarte. Atmosfera apare mult mai încărcată de mister, decât în volumele ei precedente. Întrebările şi problemele poetei nu zbuciumă, ci limpezesc apele şi furtunile pe cale să se nască în suflete. Pentru Adriana Weimer, cosmosul şi natura au o religiozitate, poeta clădindu-şi aici templul meditaţiei sale. O profuziune de simboluri explică şi traduc problematica omului modern: zbuciumul continuu, solitudinea, setea de cunoaştere, nevoia sacrificiului. În divergenţa modalităţilor poetice ale volumului există două coordonate: prima are în vedere unghiul investigaţiei poetice, care este comutat din lumea stelară spre propria existenţă; în al doilea rând, evoluează spre o concentrare a limbajului, fie într-o expresie mai concisă, fie în simboluri mitologice şi mitologizante. Hans Dama

Sufletul stelei E legea universului în noi şi în lucruri, în iubirea noastră e mai presus ca-n orice. Deschide sufletul stelei să intre lumina !

Centenarul Marii Uniri (1918–2018) Centenarul Marii Uniri – un AN cât 100 ! – Sărbătoare în spirit, regăsindu-ne-n neam şi în suflet românesc, oriunde în lume am fi. Gând lângă gând, trăire cu trăire, în UNIRE rescriem istoria, rescriem un VEAC !

Izvor viitorului

Consideraţii critice şi poezii din volumul de poezie Lumină de stea, Editura Eikon, Bucureşti, 2018, semnat de Adriana Weimer

Să fie acest timp – ce va deveni istorie – izvor viitorului, profunzime mereului ?

Spre albastru Mi-e tot mai lin urcatul spre albastru, spre cerul stelei celei de zi şi a celei de noapte. Atât de aproape, atât de departe voi fi !

Praf de stele Clepsidră timpului voi fi şi praf de stele voi curge spre voi. 34

Hans Dama Hans Dama s-a născut la Sânnicolau Mare/ Banat, în 1944, făcându-şi studiile universitare la Timişoara şi Bucureşti. Din 1974 s-a stabilit la Viena, unde şi-a susţinut doctoratul în filologie, funcţionând la Institutul de Romanistică al Universităţii din Viena. Este autorul mai multor volume de versuri, unele bilingve. A publicat în diverse antalogii, precum şi în volume proprii, în reviste de specialitate din Austria, Germania, Mexic, România, Spania, Slovevia şi Ungaria. În S.U.A. i-au fost puse două poezii pe note. A tradus din lirica poeţilor Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Aura Christi, Octavian Doclin, Laurian Lodoabă, Adriana Weimer. Volume de versuri: Schritte (Paşi), Viena, 1980, ediţia a 2-a, Viena, 1990; Gedankenspiele (Jocuri de idei), Frankfurt/Main, 1990; Rollendes Schicksal (Tăvălugul destinului), Frankfurt/Main, 1993; Spätlese (Cules târziu), Dublin – New York – Viena, 1999, ediţia a 2-a, Viena, 2012; Vereinsamtes Echo (Ecouri răzleţe), ClujNapoca, 2002; Launen des Schicksals (Capriciile destinului), Viena, 2006; Zeitspanne (Răstimp), Viena, 2008; Im Schatten der Zeit (În umbra timpului), Viena, 2011; Im Werden reift Vergehen (În devenire trecerea se coace), Viena, 2013; Banat-Gedichte (Poezii bănăţene), Viena, 2015; Dornenpflaster (Drum pavat cu spini), Viena, 2016; Tu Felix Austria (ins Rumänische von / în româneste: Simion Dănilă), Viena, 2018. Volum de proză: Unterwegs (Pe drumuri), Cluj-Napoca, 2003.

Despre cartea de poezie Tu Felix Austria, Viena, 2018 Ediţia bilingvă conţine, în prima parte, poezii cu referire la Austria, acestea fiind parţial inedite, parţial reproduse în volume poetice anterioare, care, din punct de vedere tematic, au în centru natura patriei mele adoptive, Austria. Pentru mine a fost o dorinţă deosebită să-mi văd aceste poezii adunate într-un ciclu separat, fiindcă, în felul acesta, ele puteau – din perspectiva mea – să mijlocească stimatului public cititor o imagine compactă despre frumuseţile republicii alpine. Împrejurimile mele imediate – Pădurea Vieneză – sunt frecvent tematizate, ele fiind capabile mai cu seamă să ofere în cursul anului, prin multiplele faţete ale acesteia, o sursă bogată de inspiraţie. În partea a doua a volumului sunt propuse texte cu o diversă tematică multilaterală, care, în opoziţie cu prima parte, nu pot fi grupate aşa de simplu în cicluri. Acolo unde se răspândeşte belşug de lumină, petele de umbră sunt inevitabile; şi de acest lucru s-a ţinut seama în acest volum de poezii.

Unele dintre aceste poezii au apărut deja în volume anterioare, dar această ediţie bilingvă ar putea să placă celor interesaţi de limba germană. Faptul că eu m-am decis şi pentru publicarea unor poezii extrem de personale, din sfera mea intimă, a fost o dorinţă specială, fiindcă eu ştiu să-i preţuiesc în mod special pe bunii mei prieteni. Hans Dama, Viena, martie 2018

Gânduri în pădurea hibernală Frunzişul de sub nea îmi arcuieşte, ca un covor, pas după pas, încât şi şanţul alb ce aţipeşte, în joacă, dinapoi îl las. Doar pasu-mi recea liniştea o curmă. Natură, ce tăcută eşti! Tu, stranie în faţă şi în urmă, singurătatea mi-o sminteşti. Duium de gânduri – prietene fidele, ah, singur nu mă mai lăsaţi! Inspiratori ai stihuirii mele tot proaspete vă rog să-mi daţi. Atunci în linişti gânduri o să-mi vină din cel mai decantat străfund şi, şovăind, s-or clătina-n surdină, ducându-mă spre-un vers profund.

mai poţi certa uşoare vânturi? Respir adânc şi mulţumit: îmi cade totul foarte bine. În capul meu învălmăşit, acuma totul îmi convine. Ce doarme-n germen de cuvinte, ce-i gol de sens, ce-i adunat eu pot rima acum în minte şi alunga lexic uzat de care sunt înconjurat. (Pag. 37)

Apus de soare în Pădurea Vieneză (Pag. 41)

Căutând nocturnul său popas, se-nclină mândrul soare în dosul codrului, retras într-o ascunzătoare. Roşeaţa însă i-a trădat nocturnul adăpost. Îşi va afla în el treptat şi liniştea un rost? Colina, omul, codrul tind să vadă bezne reci şi,-n vise adânciţi, ieşind o nouă zi din beci. Iar visele te poartă-n zbor de la Uluru-n Ghana şi-un astru-i este păzitor în basmul zis Nirvana.

Liniştea serii Dispare ziua-n asfinţit, scăpând din văluri pale; iar omul, cam dezamăgit, e prins de vrăji serale. Lăsat e lucrul până-n zori, şi mâinile-s pe pace, uitând de cazne şi fiori, de tot ce nu le place. Răgazul binemeritat deschide lumi de visuri; vreun dor la stele căţărat mai piere prin abisuri. Decepţii sau nădejdi, rigid, ursirea-i va decide: de va primi un individ dulci daruri sau acide în asprul, cruntul lui destin, sfărmat ca o maree; de viitor, doar vis blajin îi poate da idee.

(Pag. 77)

Pădurea Vieneză şi Luceafărul Ea şi El se plac de mult, ziua-n codru e-un tumult, noaptea astrul luminos are-n pază tot ce-i jos. Vrei să vezi noaptea-n păduri un Luceafăr pe măgúri cum ne ţine-n grija lui, grija lui şi-a dorului? Când pământu-i pare mic, când din ceruri plânge-un pic astrul pal, să ai un gând: multe face el schimbând. Când e vorba de sperări sau în juru-i disperări, undeva şi cânduva

(Pag. 17)

Înviorare Zefir pe case şchioptând, dintre-ai Pădurii Vieneze, fereastra mi-o atinge blând, ca-n încăperi să penetreze. Natura mă salută deci, ea-mi răcoreşte multe gânduri; cu-odăi încinse când te-ntreci – 36

doar natura te-o salva; ea-i a lumii mamă-n veci, protectoarea noastră deci: cum Luceafărul păduri, îndrăgeşte ea făpturi.

Căci mugurul dat la botezuri nouă, cu crezu-n patimi, fapte şi-nvierea sa, e înzestrat să înflorească-n rouă şi nu se va mai stinge-n deznădejdea grea. Ca multe să nu fie-n van şi patimi, iubirea-nvingătoare-i preţul rar; speranţa, năzuinţa fără lacrimi lumina lui ne-o va aduce-n dar. (Pag. 127)

(Pag. 89)

Ca stânca de tari Purtat eşti în viaţă de valuri în spumă, dar tu, obelisc, te ‘nalţi ca o stâncă pe maluri, râzându-ţi de ritmicul risc. Ţii piept şi vâltorii turbate, rezişti cu-ndârjire la vremi. Când trec şi furtunile toate, de singurătăţi nu te temi. Nu-i jocul sortit pe vecie, pierim de umblat cânduva în timp ce tărâm nou ne-mbie – acolo ca stânca vom sta.

Crăciunul Venind, sfinţeşte-această noapte El, Isus, Mântuitorul ce ne dă speranţă. Acuma cerul, prin Maria, ne-a adus eternul crez de mare importanţă. Cum oamenii evlavioşi implor, în aşteptare, alte vremi, mai bune, străini, în faţa ieslei, îl ador, veniţi din patru zări la-nchinciune. Să îmbuneze lumea prin smerire şi protectorul har divin un ţânc, să ne ferească blând de schingiuire şi de păcatul omenesc adânc. Sortite-s vieţii orele sublime, cu mâna lui uşoară, Dumnezeu răni grave oblojeşte, o mulţime, şi sigur ne conduce pe-un traseu. (Pag. 159)

(Pag. 121)

Seara de Ajun Ajunul sfinţit prin plodul Mariei ne-a dat clarviziunea de profeţi: din bezne-acum, în culmea bucuriei, de răi şi neamuri n-om mai fi răzleţi. Ne-om plânge, pruncul ne va înţelege şi va restaura pierdutul nostru rai. El, cu lumina-i, mugurii ni-i drege: ce ne-a lipsit se făureşte-acum încai.

Über Tu Felix Austria, Wien, 2018 Die zweisprachige Ausgabe beinhaltet im ersten Teil Gedichte mit Österreich-Bezug, das sind teils neue unveröffentlichte, teils in vorherigen Gedichtbänden abgedruckte Gedichte, die sich thematisch mit der Natur meiner Wahlheimat Österreich befassen. Es war mir ein besonderes Anliegen, diese Gedichte in einem Sonderzyklus zusammengefasst zu wissen, weil sie auf diese Weise der geschätzten Leserschaft – aus meiner Sicht – ein kompaktes Bild über die Schönheiten der Alpenrepublik vermitteln können. Meine unmittelbare Umgebung – der Wienerwald – wird häufig thematisiert, zumal er in seinen vielfältigen Facetten im Jahresablauf eine üppige Inspirationsquelle darzubieten vermag. Im zweiten Teil des

Gedichtbandes werden Texte mit vermischter vielseitiger Thematik angeboten, die im Gegensatz zum ersten Teil nicht so einfach in Zyklen zusammengefasst werden können. Wo sich Lichtfülle ausbreitet, sind Schattenflecken unvermeidbar; auch dem wurde in diesem Gedichtband Rechnung getragen. Einige dieser Gedichte sind bereits in früheren Bänden erschienen, doch diese zweisprachige Ausgabe möge Interessierte über die deutsche Sprache hinaus ansprechen. Dass ich mich auch für die Veröffentlichung einiger äußerst persönlicher Gedichte aus meiner Intimsphäre entschlossen habe, war mir ein besonderes Anliegen, weil ich gute Freunde besonders zu schätzen weiß. Hans Dama, Wien, im März 2018 37

Sifora Sava Ia-ţi voinţa în palme acum. Simte-i puterea şi energia şi spune: Doamne, îţi mulţumesc ! Pentru toate puterile mele. Ia-ţi în palme acum rănile, dezamăgirile, păcatele. Impacă-te cu ele şi iartă-te pe tine. Aşază-le la Crucea lui Isus Christos şi spune: Doamne, Isuse Christoase, îţi mulţumesc ! Că m-ai vindecat şi eu i-am iertat pe toţi semenii mei. Ia în braţe acum. ”Copilul Isus Hristos din Betleem”. Aşază-l în ieslea inimii tale şi spune: mulţumesc, Dumnezeule Tată ! Mulţumesc, Dumnezeule Isuse Christoase ! Mulţumesc, Dumnezeule Duhule Sfinte ! Pentru mântuire şi veşnicie. Binecuvintează Anul 2019 cu PACE, viaţă nouă şi oameni minunaţi. AMIN !

Psalm Binecuvântarea Domnului, peste Anul Nou 2019, tuturor !

Eşti unicul care-mi aduni lacrimile... în ulciorul Tău, Doamne ! Tu mi le numeri, mi le decantezi, cele de bucurie, cele de jale... Apoi, Îngerul Tău scrie într-o carte, drumul lacrimilor mele. Cu ele îţi mulţumesc din plin ! Picioarele mele, bătătorite de drumul vieţii, pietrele, nu mă ocolesc, familia mea, oamenii, aruncă cu pietre, mă rănesc, rău mă rănesc... Dar Tu, Doamne, mă pansezi, nimeni nu pansează ca Tine, în Univers. Ai milă de mine, Doamne, când energiile mă părăsesc. Ochii mei obosiţi, vălul anilor... Iată, Doamne, buchetul iertărilor mele ! Mă aşez la picioarele Tale, să mă odihnesc, pentru că TU eşti: Iubirea * Bunătatea * Iertarea * Odihna * Lumina Lumii ce umple Universul !!!

Rugăciune de Anul Nou Ia-ţi inima în palme acum. Mângâi-o fin, sentimental, şi spune: Doamne, îţi mulţumesc ! Cu inima mea pot să simt, să iubesc. Ia-ţi viaţa în palme acum. Priveşte-o ca pe un cadou şi spune: Doamne, îţi mulţumesc ! Că Tu mă conduci în viaţă. Ia-ţi sufletul în palme acum. Atinge-l profund, simţitor şi spune: Doamne, îţi mulţumesc ! Mi-ai dăruit un suflet nemuritor. Ia-ţi spiritul în palme acum. Miră-te, bucură-te, cât de bogat eşti şi spune: Doamne, îţi mulţumesc ! Pentru toate talentele mele. 38

Adriana Weimer Corala „Filaret Barbu” a Bisericii Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, la Concertul Internaţional de Crăciun de la Viena al Concertului Internaţional de Crăciun, în acest an aniversar 2018 participând cu Corala Ortodoxă „Filaret Barbu” din Lugoj, cor bărbătesc format din preoţi şi profesori de religie din Lugoj, din Banat, România, care, îmbrăcaţi în costume populare româneşti, au cântat în faţa unui public vienez numeros şi avizat, un public de excepţie. În programul de colinde al Concertului Internaţional de Crăciun de la Viena, Corala lugojeană „Filaret Barbu” a cântat colinde româneşti, dar şi colinde din repertoriul internaţional, la un nivel artistic şi spiritual cu adevătat european, ca solistă şi invitată specială având-o pe distinsa şi îndrăgita mezzosoprana Aura Twarowska, fostă solistă a Operei din Viena, originară din Lugoj. În acest context de mare sărbătoare creştină, Naşterea Mântuitorului nostru Isus Cristos, Crăciunul, reprezentanţii Primăriei din Viena i-au înmânată Coralei

În anul aniversar al Centenarului Marii Uniri (1918 – 2018), un eveniment cultural deosebit de onorant, de o înaltă încărcătută spirituală şi bucurie sufletească, l-a constituit participarea Coralei „Filaret Barbu” a Protopopiatului Ortodox din Lugoj la Concertul Internaţional de Crăciun – Internationales Weihnachtskonzert in Wien –, din data de 21 decembrie 2018, organizat anual la Primăria din Viena – Wiener Rathaus. Poeta Sifora Sava, preşedinta Asociaţiei „Hora” din Viena, inimoasa organizatoare a acestei participări româneşti a Coralei „Filaret Barbu” din Lugoj la Concertul Internaţional de Crăciun de la Viena, a mărturisit, cu mari emoţii: „În superba Sală Imperială, Sala Festivă a Palatului Primăriei din Viena, am avut onoarea să fim invitaţi şi anul accesta să facem parte din programul de colinde

„Filaret Barbu” din Lugoj, dirijorului pr. Cristian Cerbu, Diploma de Onoare şi Participare la Concertul Internaţional de Crăciun de la Viena, cu înscrisul: «Mulţumim foarte mult tuturor, PACE, Crăciun Fericit ROMÂNIEI şi românilor de pretutindeni! Amin!». Scriitoarea Adriana Weimer, jurnalist şi promotor cultural, ne-a transmis fotografii şi înregistrări video – o adevărată arhivă digitală a acestui amplu eveniment cultural-spiritual internaţional, mărturie vie –, ocazie cu care îi mulţumim din suflet pentru consecvenţă, profesionalism şi dăruire!”. Membrii Coralei Ortodoxe „Filaret Barbu” a Protopopiatului Ortodox din Lugoj, de pe lângă Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, care au cântat în data de 21 decembrie 2018 în cadrul Concertului Internaţional de Crăciun de la Primăria din Viena, sunt: Cristian Cerbu – dirijor, Ioan Cerbu – protopopul Lugojului, Vasile Gondoci – cantautor, Ionuţ Furdean, Mihai Copil, Ioan Rus Stoia, Florin Avram, Răzvan Marinescu, Liviu Bugariu, Valentin Birău, Viorel Cinca, Silviu Iordache, Nicolae Stan, Constantin Blaj, Sergiu Hornyak, Narcis Tiron,

Cosmin Chiroiu, Ion Last, Ionuţ Bogdan, Leon Demetrius Căliman, Petru Stan, Ioan Berariu, Gelu Catrinoi; alături de membrii coralei lugojene, din Lugoj a participat la acest eveniment cultural-spiritual poeta Adriana Weimer – fotoreporter şi publicist cultural; şoferii grupului au fost: Adrian Costescu şi Mircea Leucea.

Istoricul Coralei „Filaret Barbu” a Protopopiatului Ortodox Lugoj Corala „Filaret Barbu” a Protopopiatului Ortodox Lugoj a luat fiinţă în toamna anului 2011, la iniţiativa Părintelui Protopop Ioan Cerbu şi din dorinţa preoţilor şi profesorilor de religie din Lugoj şi din Banat de a activa într-un cor. Încă de la începutul activităţii, corul s-a remarcat în concerte susţinute la nivel local, judeţean, dar şi naţional. În perioada Sărbătorilor de Crăciun şi de Paşti, corul a concertat şi concertează în Biserica Ortodoxă istorică „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj (cunoscută la Lugoj şi sub denumirea de „Biserica cu două turnuri”), la Casa de Cultură a Sindicatelor, la Casa de Cultură a Municipiului, la Teatrul Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj. În luna mai a anului 2012, corul a participat la Festivalul Coral Internaţional „Ion Vidu” de la Lugoj, apoi la Festivalul „Miron Cristea” de la Caransebeş şi la Festivalul de Cântare Religioasă „Pe Tine, Doamne, te lăudăm” a Bisericii Ortodoxe „Învierea Domnului” de la Lugoj.

A iubit muzica corală încă din timpul şcolii, de când s-a format ca viitor preot, reuşind să întemeieze grupuri corale formate din colegi de clasă, cu care a desfăşurat o activitate intensă la nivelul Seminarului Teologic „Ioan Popasu” din Caransebeş, între anii 1997 – 2002. În acest timp a reuşit să imprime şi un CD cu cântări religioase. Între anii 2002 – 2006 a urmat studiile Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. În această perioadă a activat în mai multe formaţii corale şi s-a remarcat prin întemeierea unui grup vocal, pe care l-a dirijat până la absolvirea facultăţii. Între anii 2006 – 2008 şi-a continuat studiile teologice, înscriindu-se la cursurile de masterat din cadrul Facultăţii de Teologie din Arad. A fost sfinţit diacon în data de 9 martie 2008 şi preot în data de 15 decembrie 2012. Toată activitatea muzicală pe care a desfăşurat-o în timpul anilor de studiu şi-a lăsat o amprentă puternică asupra preotului Cristian Cerbu, lucru care se observă şi în prezent, prin dragostea şi ataşamentul pe care le poartă corului şi muzicii corale în general.

Cea mai importantă reprezentare a Coralei „Filaret Barbu” din Lugoj a avut-o în data de 27 octombrie 2012, când a participat la Concursul „Lăudaţi pe Domnul”, desfăşurat la Patriarhia Română din Bucureşti, unde s-a clasat pe locul 6 între formaţiile corale bărbăteşti din ţară. De atunci şi până în prezent activitatea corului este neîntreruptă, fiind prezent la majoritatea manifestărilor muzicale corale ale urbei de pe Timiş, la Lugoj.

Dirijorul Cristian Cerbu Dirijorul Coralei „Filaret Barbu” din Lugoj, Cristian Cerbu, este actualmente preot la Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj.

Ca o concluzie la evenimentul cultural-spiritual prilejuit de Concertul anual Internaţional de Crăciun de la Viena, poeta prof. Sifora Sava, preşedinta Asociaţiei româneşti „Hora” din Viena, care a organizat şi a însotit grupul Coralei „Filaret Barbu” a Protopopiatului Ortodox din Lugoj, completează: „Cultura muzicală la Viena se face prin firma "MusiCultur TRAVEL". Astfel, în ajunul Crăciunului, mai precis în perioada 5 - 23 decembrie a fiecărui an, se prezintă la Viena, pe scena Palatului Primăriei, până la 100 de coruri din întreaga lume, timp în care avem plăcerea să audiem aceste coruri care cântă colinde, spre slava Mântuitorului Nou Născut în Ieslea din Betleem. Conducătorii Concertului anual Internaţional de Crăciun de la Viena, concert care are 30 de ani de existenţă, este doamna Mag. Ursula Schwarz şi domnul Mag. Heis Doris. Suntem mândri şi încântaţi de toate corurile româneşti care au cântat în cadrul acestui concert internaţional de la Viena, le mulţumim tuturor din inimă! Corala "Filaret Barbu" din Lugoj ne-a făcut multă bucurie la Viena, în 21 decembrie 2018, anul şi luna aniversară a Centenarului Marii Uniri, le mulţumim tuturor participanţilor la această acţiune creştinească de suflet românesc la Viena, aplauze depline pentru mezzosoprana Aura Twarowska; respect şi mulţumire preotului-dirijor Cristian Cerbu; pentru neobosita activitate de fotoreporter şi jurnalist cultural deosebite mulţu-

miri de la Viena poetei Adriana Weimer! Bunul Dumnezeu să ne ajute să creştem în fapte bune, spre slava TRINITĂŢII!!!”.

Agnes-Maria Orban Mihai Anthony Cronică muzicală

Concertul de Crăciun 2018, organizat la Viena de soprana Zita Elisabeth Kalakatroni

the Queen of Sheba de G. Friederich Händel, Star of Bethlehem de John Williams, O Holy Night de A. C. Adam, We Three Kings de J. H. Hopkins Jr., Ave Maria de Franz Schubert (solistă: soprana Zita Kalakatroni), German Dance Nr. 3 de W. A. Mozart. Concertul s-a încheiat cu melodia Stille Nacht, Heilige Nacht, compusă în urmă cu 200 de ani de Franz Xaver Gruber, pe versurile lui Joseph Mohr. Cântată pentru prima oară în urmă cu 200 de ani, în micuţa Biserică din localitatea Oberndorfbei Salzburg, Eternul Lied Stille Nacht, Heilige Nacht, a fost tradus în peste 50 de limbi, este interpretată anual, în întreaga lume, cu ocazia Sărbătorilor de Crăciun şi este recunoscută de UNESCO drept moştenire culturală spirituală a Statului austriac. Organizatoarea Concertului, excelenta soprană Zita Elisabeth Kalakatroni a fost steaua care a strălucit pe scena de la Wiener Musikverein. Născută în România (Siebenbürgen), Zita Elisabetha Stefan (Kalakatroni), a urmat, începând de la vârsta de 8 ani, studii muzicale / canto cu prof. Szilagyi Zsolt şi a participat de timpuriu la diferite festivaluri. Din anul 1990, s-a stabilit în Austria, unde şi-a putut îndeplini visul din copilărie, acela de

In celebra Sală de Concerte Wiener Musikverein – de unde se transmite, în prima zi a Noului An, în întreaga lume, tradiţionalul Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker (cel de-al 79-lea Concert, sub bagheta dirijorului german Christian Thielemann, a fost prezentat, în ziua de 1 ianuarie 2019) – a avut loc, în ziua de sâmbătă, 22 decembrie 2018, Concertul de Crăciun 2018, organizat la Viena de talentata soprană Zita Elisabeth Kalakatroni. Cei aproape 2.000 de spectatori veniţi la Concertul de Crăciun 2018, din toate colţurile lumii – România, Germania, Ungaria, Rusia, Anglia, Grecia, America, Australia – au fost entuziasmaţi de calitatea interpretativă şi talentul celor 43 de membri ai Corului şi 41 de instrumentişti, plus 4 experimentaţi cimpoieri scoţieni, din orchestra dirijat de Mag. Karl Korak, care au prezentat un program muzical ales cu deosebit bun gust. Programul a cuprins compoziţii celebre, precum: A Christmas Festival de Leroy Anderson, Hark, the Herald Angels de Mendelssohn Bartholdy, Hallelujah de Leonard Cohen, Handel Arrival of 43

a cânta ca solistă într-o mare orchestră. La Viena şia continuat studiile în mai multe domenii: Medicină – Psychotherapie Propädeutikum, Masterstudium în Marketing şi Eventmanagement, Studii muzicale la Richard Wagner Konservatorium – Gesang. În anul 1996, s-a căsătorit cu dr. med. Istvan Kalakatroni, are o viaţă de familie fericită şi doi băieţi minunaţi. Soprana Zita Elisabeth Kalakatroni M. A. vorbeşte fluent mai multe limbi: maghiara, germana, româna, engleza; este, din anul 2013, Manager al Orchestrei „Vienna Strauß Philharmonic Orchester”, iar, din anii 2014-2015, a înfiinţat şi conduce „Vienna Imperial Philharmonics” – una dintre cele mai bune orchestre pentru muzică clasică şi muzică de film, orchestră din care fac parte muzicieni renumiţi de la ansambluri vieneze şi internaţionale, precum Wiener Philharmoniker. Dirijorul orchestrei este Mag. Karl Korak (Vereinigte Bühne Wien, Orchestermanager: Wiener Mozart Orchester). Soprana Zita Elisabeth Kalakatroni a organizat diferite Concerte de caritate – la Spitalul de copii „ST. ANNA” din Viena, pentru sprijinirea cercetărilor în domeniul cancerului şi ajutorarea copiilor străzii din România (Böjte Csaba) şi din Brazilia, precum şi alte concerte muzicale deosebite, la Wiener Musikverein, în 2017 – Christmas Concert with Vienna Imperial Philharmonics, în 2018 – Neujahrkonzert with Vienna Imperial Philharmonics, în 2018 – Christmas Concert with Vienna Imperial Philharmonics.

După turneele reuşite din Rusia, în anul 2017: Irkutsk-Tomsk-Kemerovo-Novosibirsk- Ekaterinburg-Tula-Moscow etc., în anul 2018: KaliningradSmolensk-Podolsk-Dubna-Kazan-Samara-Moscow etc., urmează, în luna Martie 2019: St. Petersburg-Moscow etc. Visurile sopranei Zita Elisabeth Kalakatroni devin, pe zi ce trece, realitate. În noul an 2019 doreşte să realizeze un Album solo, cu orchestra, să pregătească şi alte concerte deosebite, proiecte care implică o muncă asiduă, multă responsabilitate, competenţă, dragoste pentru răspândirea culturii în lumea iubitorilor de artă.

În fotografie: Soprana Zita KalakatronI, organizatoarea Concertului de Crăciun 2018 de la Musikverein

Soprana Zita Elisabeth Kalakatroni este o personalitate artistică de excepţie – talentată, inteligentă, competentă, dotată cu o mare capacitate de muncă şi cu mult imaginaţie creatoare – o artistă genială, care ne onoreaz şi ne reprezintă cu cinste în lume şi despre care, cu siguranţă, se va mai vorbi şi se va scrie laudativ şi în zilele, lunile, anii care urmează. În fotografie: Jurnalistul Mihai Anthony, Soprana Zita Kalakatroni, Dirijorul Mag. Karl Korak

Anca Sîrghie Mihai Eminescu sărbătorit la New York Simpozionul Mihai Eminescu de la New York, organizat de Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din metropola americană, în colaborare cu Societatea Română Creştină „Dorul”, sub auspiciile Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, filiala U.S.A., şi ale Mitropoliei Ortodoxe Române a celor Două Americi, s-a desfăşurat, în 12 şi 13 ianuarie 2019, cea de-a XXVI-a ediţie a sa. A fost un eveniment complex, constituit dintr-o sesiune academică de comunicări ştiinţifice, parastasul tradiţional pentru marele poet al neamului românesc Mihai Eminescu şi o reuniune culturală amplă a Cenaclului „Mihai Eminescu” din New York. Prof. univ. dr. Theodor Damian, ctitorul şi neobositul organizator al manifestării, preşedintele Cenaclului „Mihai Eminescu” şi directorul revistei „Lumină Lină” de la New York, a deschis sesiunea de comunicări din 12 ianuarie 2019, menţionând mesajele de salut ale instituţiilor din ţară şi din străinătate care

şi-au manifestat încântarea să aplaude evenimentul, apoi anunţând pe distinşii oaspeţi invitaţi din România şi din America. Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăii „Dorul”, activă în metropolă din 1903, a apreciat că: „asemenea întâlniri sub patronajul spiritual al lui Eminescu, cu care ne întâlnim an de an la New York, ne ajută să ne găsim pe noi înşine. Anul 2018 a avut pentru românii de pretutindeni o semnificaţie deosebită, Centenarul Marii Uniri. Însă a fi de Centenar acasă, în ţară, chiar la Alba Iulia, înseamnă a te umple cu energie. Pretutindeni în ţară ne-am reîntâlnit cu Eminescu, chiar şi într-un sat din Bucovina, unde am vizitat o biserică de lemn ridicată acum 300 de ani; acolo am descoperit mormântul bunicii dinspre mamă a Poetului, Paraschiva Juraşcu, cea care a murit la 50 de ani”. Prof. Mariana Terra, moderatoarea sesiunii, a dat cuvântul unui invitat de onoare al evenimentului, dl Dorian Branea, directorul Institutului Cultural Român de la New York, care a apreciat că „această reuniune este cel mai frumos mod de a-ţi petrece o zi la New York, căci Mihai Eminescu este o perfectă ancoră identitară, una care merită continuată ca tradiţie. În străinătate, primează instituţii, cum sunt familia, în care mama perpetuează limba, făcând copiii să înţeleagă tradiţiile şi obiceiurile naţionale, şi asociaţiile culturale, cărora li se alătură Biserica, foarte importantă ca factor de păstrare a identităţii naţionale. Abia pe locul 3 figurează Statul Român cu instituţiile lui. Evenimente cum este Simpozionul Mihai Eminescu ne ajută să simţim româneşte.”. Ca noutate de viu interes, directorul a anunţat că I.C.R.-ul din New York organizează turneul Orchestrei Simfonice Naţionale a României, care va susţine în S.U.A. şapte concerte, dintre care şase cu casa închisă. Ascultând o asemenea veste neaşteptată, mi-am spus că nici nu pot visa să-i ascult, tocmai în America, pe minunaţii instrumentişti, cu toţii tineri şi exuberanţi, ai acestei orchestre, despre care auzisem vorbindu-se în ţară. Mi-am luat gândul de la ei, reţinând ideea că biletele erau vândute, deşi preţul unui bilet era în jur de 100$. Tot acum se marchează, avea să continue domnul director Branea, debutul preşedinţiei la Uniunea Europeană a României, o investire fără precedent, dovedind preţuirea de care se bucură ţara noastră în lume. Sesiunea ştiinţifică a celei de a XXVI-a ediţii a Simpozionului Mihai Eminescu a avut ca temă generală Discursul identitar la Eminescu: Patriotism şi naţionalism, ieri şi azi, în conştiinţa românească şi

onoarea de a o deschide mi-a fost oferită mie, ca universitară şi istoric literar anume sosită de la Sibiu. Aducând argumente ineluctabile, desprinse din publicistica eminesciană, am vorbit despre conştiinţa patriotică probată de ilustrul ziarist în pledoaria sa pentru Basarabia ca destin românesc. Adevărat analist politic, redactorul-şef de la ziarul „Timpul” din Bucureşti cunoştea îndeaproape istoria Basarabiei şi estima corect riscurile preteniilor emise de Rusia cea puternică asupra acestui pământ străvechi românesc. Eminescu a pivotat în articolele sale pe ideea cardinală că „astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.” Ceea ce uimeşte pe cititorul de astăzi este cât de mult a scris Eminescu în presa epocii despre Basarabia şi a făcut-o cu un patos patriotic bine temperat. O asemenea lecţie de demnitate naţională ar merita să figureze în manualele şcolare, ca raţionament pus să acţioneze asupra conştiinţei româneşti de către un dascăl în ale politicii. M. N. Rusu, critic literar, redactor-şef al revistei „Lumină Lină”, şi-a intitulat comunicarea Eminescu – premergător al „spaţiului mioritic” (În memoria lui Dimitrie Vatamaniuc). Făcând o interesantă demonstraţie a continuităţii spiritului autentic românesc de-a lungul timpului, autorul comunicării a semnalat faptul inedit, anume că Mihai Eminescu a prefigurat teoria care avea să primească şi să poarte mai târziu sigiliul gândirii lui Lucian Blaga. Ştefan Stoenescu, de la Ithaca, New York, a prezentat comunicarea Naţionalism şi/sau patriotism în poesia lui Eminescu prin similitudine cu situaţia romanticilor de expresie engleză. În demonstraţia sa, secolul al XIX-lea, numit şi al naţiunilor, a produs în estul Europei constituirea unor state naţionale, precum acelea ale românilor sau maghiarilor, reconstituite pe baze noi în urma decăderii Imperiului Otoman. În acel context, definiţia românească a patriotismului o dăduse Tudor Vladimirescu: „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”. Scriitorii secolului al XIX-lea erau intelectualitribuni, precum Dickens, realist-romantic, care demasca în romanele sale, apărute periodic sub forma foiletoanelor, silnicia claselor dominante şi a instituţiilor precum Parlamentul, numit de istoricul şi filosoful Thomas Carlyle „Camera palavrelor”, locul 46

unde se ignora soarta crâncenă a lumpenproletariatului industrial. Scriitorii perioadei reacţionau la criză dintr-un sentiment de „culpabilitate libertariană”. Eminescu, în literatura noastră, nu se sfieşte să veştejească în Scrisoarea III demagogia liberalismului dezlănţuit. Animat de eroismul epocilor istorice fundaţionale, el se dezice de credinţele şi zeităţile altor mari religii: şi de Iehova şi de Buddha, cum dezvăluise Schopenhauer religiile asiate, subliniind exclusiv crezul său constant romantic, cu repere şi repertorii naţionale. Pe Aron Pumnul, cel din prima lui poezie, îl prezintă ca „geniu”, „luceafăr”, stârnitor de „sentiment naţional”, termeni care s-au conservat până la capăt în universul său liric. Eminescu a cultivat antiteza în Epigonii sau în Scrisoarea III şi într-o oarecare măsură în Doina, recurgând la soluţii utopic romantice. Eminescu nu e doar animat de sentimente pur patriotice (precum cele definite de Cicero sau reluate de Preşedintele american Calvin Coolidge adagii arhicunoscute precum: ubi bene ibi patria şi respectiv, Patriotism iseasytounderstand... It meanslooking out for yourselfbylooking out for your country. Eminescu este în primul rând naţionalist prin locul pe care îl ocupă în conştiinţa sa cultul pentru trecutul istoric al întregii etnii (nu doar egotistic pentru bunăstarea unui grup socio-economic prosper), pentru totalitatea valorilor spirituale, pentru limbă şi pentru ambientul natural specific („Codrul frate cu românul”) şi, nu în ultimul rând, pentru tradiţiile religioase. În acest context larg şi complex trebuie înţeleasă reacţia sa faţă de elementul alogen oportunist şi rapace. William Blake, poet şi gravor al operelor sale, a creat o mitologie proprie în Noul Ierusalim, aşa cum va exista în bună măsură reflectată şi în selectarea frescelor din Memento mori. În Rugăciune, adresată Sfintei Fecioare, este o rostire în vremuri de restrişte (ca şi în mariologia specifică catolicismului, dar cu diferenţe specifice notabile). În acelaşi diapazon, contemporanul său Gerard Manley Hopkins (1844-1889), preot iezuit convertit, într-o Anglie protestant-anglicană, realiza în 1875 poemul său The Wreck of theDeutschland/ Naufragiul Germaniei. El imaginează un vas abia pornit spre America, purtând refugiaţi religioşi, printre care un grup de maici catolice, pentru a scăpa de persecuţia legiuirilor protestante din Germania, aşa numitele Falk Laws. În momentul suprem al scufundării navei, sfărâmate de stânci de către o tornadă în Marea Baltică, este rostită o cutremurătoare chemare a Maicii

Stareţe Christ, come quickly! Apelul agonic al Stareţei este auzit şi pogorârea Mântuitorului pentru preluarea sufletelor se produce instantaneu. Profesorul Stoenescu a semnalat astfel două forme de rugă rostită în condiţii extreme, una privind existenţa unui popor, cealaltă pentru salvarea vieţii veşnice. Pr. Dr. Theodor Damian, scriitor, profesor de filosofie şi etică la Metropolitan College of New York, preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, a dezvoltat afirmaţia lui Eminescu: „Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura”. În comunicarea sa, Naionalism şi patriotism la Eminescu, Theodor Damian, bazat pe articolele politice ale poetului-ziarist, a accentuat opoziţia diametrală dintre simţământul autentic, angajarea totală spre binele patriei, al neamului, pe de o parte, şi, pe de alta, clamările false, mascând interesele personale al politicienilor vremii sale, de cele mai multe ori străini de neam. Domnia Sa a explicat sensul noţiunilor de naţiune/ naţionalism şi patrie/ patriotism în concepţia lui Eminescu, precum şi indignarea lui faţă de falsul patriotism, aspru criticat în întreaga sa activitate publicistică, arătând şi riscurile majore la care poetul s-a expus şi care, în final, i-au periclitat însăşi viaţa. Dr. Doru Tsaganea, profesor la Metropolitan College of New York, a vorbit despre Naţiune şi naţionalism în opera lui Eminescu. Pornind de la ideea că naţiunea şi naţionalismul, prezent la Eminescu, au figurat şi ca temă a Centenarului din 2018, Domnia Sa a constatat că, pe plan internaţional, se vede o renaştere a naţionalismului în Europa şi S.U.A. Iubitor al noţiunilor clare, profesorul a definit „naţiunea” drept o comunitate etnico-socială stabilă de oameni, fixată în funcţie de teritoriu, interese economice şi soartă comună. Naţiunea este stadiul superior în evoluţia unui popor. În Europa, dezvoltarea naţiunilor în secolele XVIII şi XIX a fost asociată cu dezvoltarea conştiinţei identităţii naţionale. Nu exista naţiune pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, întrucât naţiunea a apărut la români la fine de secol al XVIII-lea. Naţionalismul s-a afirmat ca ideologie, inspirând acţiunea politică şi militară în Germania în timpul luptelor pentru eliberare de sub dominaţia napoleoniană şi s-a răspândit în Europa întreagă ca bază 47

ideologică a eliberării naţiunilor de sub dominaţia imperiilor. În artă, el a fost asociat cu romantismul şi şcolile artistice naţionale. Vorbitorul a atras atenţia asupra noţiunii de naţionalism şovin ca ideologie a oprimării altor popoare, subliniind diferenţa fundamentală dintre naţionalism, ca respect şi dragoste pentru propria naţiune, şi naţionalism şovin, ca denigrare a valorii altor popoare şi justificare a oprimării lor. De aceea, orice naţionalism este patriotism, dar nu şi invers. Ştefan cel Mare era patriot, dar nu naţionalist, pentru că, pe atunci, nu exista naţiunea. În schimb, Eminescu era naţionalist şi patriot în Scrisoarea III, spre exemplu. Dar nu era naţionalist şovin, cum a demonstrat convingător Ioan Slavici în Amintirile lui, explicând sensul formulărilor „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”, care nu vizează acele popoare, ci pe parveniţii care au ocupat poziţii importante spre a jefui naţia română. Critica membrilor altor popoare – greci, evrei, bulgari, ruşi – nu se baza pe criterii rasiale, religioase, entice sau culturale, ci pe situaţia economică a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când un număr important de posturi cheie în stat erau deţinute de străini, şi nu de români, Vechiul Regat aflându-se pe atunci în plin proces de tranziţie de la o economie agrară, asociată cu marile proprietăţi moşiereşti, la o economie burgheză, legată de industrie şi servicii. Atunci când în poezia Doina autorul observă cu durere că „De la Nistru pân la Tisa/ tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”, el apără propria naţiune română de cotropirea veneticilor lacomi şi abuzivi. În lumina acestui adevăr, nici un atac împotriva lui Eminescu nu se justifică. Universitara Valentina Ciaprazi, profesoară de limbă şi literatură franceză la Colegiul La Guardia din New York, a răspuns întrebării Ne mai trebuie Eminescu azi?, demonstrând că poetul dăinuie ca un simbol viu al perenităţii noastre. Propunându-şi să menţină dialogul artelor plastice aşa cum ele se afirmă astăzi la conaţionalii noştri de pe ambele maluri ale Atlanticului, Galeria SPIRITUS (Director Viorica Colpacci), a fost prezentă şi la ediţia a XXVI-a a evenimentului, la care au fost expuse lucrări ale unor artişti din România, precum Nicolae Sava, Cristina Călinescu Fodor, Vlad Iulian Fodor, Paula Slivinschi, Livia Mărculescu, Cristian Macovei, Marin Răducu, şi totodată din SUA, ca Viorica Colpacci, Garabet Salgian, Maria Tăzlăoanu, Alexandra Stoenescu, Andrei Damian şi Alex Orza din New York, Cătălina Sidea din Chicago şi Despina Amăriuţei din California. În cea de-a II-a parte a simpozionului, desfăşurată în 13 ianuarie 2019, pr. Theodor Damian a o-

ficiat, la Biserica „Sf. Petru şi Pavel” din Astoria, o slujbă de pomenire, prezentă dintru începuturile evenimentului, respectiv de acum 26 de ani, ca moment distinct şi încărcat de emoţie în programul manifestării new-yorkeze. În acest an, alături de poeţii Mihai Eminescu şi Grigore Vieru, au fost pomeniţi mitropolitul Antonie Plămădeală, George Alexe şi memorandistul transilvănean Nicolae Cristea. La reuniunea literară a Cenaclului „Mihai Eminescu” din New York, programul moderat de ing. Cristian Pascu a fost variat şi încărcat de o profundă emoţie românească. El a cuprins recitaluri de poezie originală susţinute de membrii cenaclului, între care au fost aplaudaţi Nicole Smith, Theodor Damian, Valentina Ciaprazi, Elena Mitru şi Felicia Georgescu. Un moment aşteptat de cei interesaţi să cunoască ce noutăţi vin din România a fost lansarea unor recente apariţii editoriale, ca Nicolae Cristea, Meditaţiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, Editura D*A*S, Sibiu, o ediţie îngrijită de Anca Sîrghie şi Marin Diaconu, şi Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români, Editura Technomedia din Sibiu, de Anca Sîrghie şi Alexandru Braşovean, vol. 1 fiind prefaţat de Ana Blandiana, şi vol. 2, cu un cuvânt înainte semnat de Maria Daniela Pănăzan. Prima carte s-a bucurat de prezentarea criticului literar M. N. Rusu, iar cele două volume de interviuri despre scriitori români au fost recenzate cu vervă şi autoritate ştiinifică de prof. pr. Theodor Damian. Noile apariţii se constituie în concluzia prezentatorilor ca o contribuţie de valoare pentru cultura română, iar universitara Anca Sîrghie este de peste un deceniu o prezenţă emblematică la simpozionul dedicat marelui poet Eminescu la New York. De aceea, Domnia Sa a primit din partea Societăţii Române Creştine „Dorul” o medalie splendidă, placată cu aur de 14 carate, având diametrul de 50 mm, cu Regele României Carol I pe faţă şi pe revers cu Regina Elisabeta, soţia sa poetă, cunoscută sub numele de Carmen Sylva, care a tradus din poezia eminesciană. Programul a continuat cu doamna Alexandra Pevida, care a recitat expresiv poeziile Pe lângă plopii fără soţ şi Mai am un singur dor. Copiii şcolii de duminică au lecturat poezii din creaţia lui Mihai Eminescu, sub îndrumarea profesoarei Irina Aniului, care a asigurat momentului un caracter interactiv, prin solicitarea ca recitatorii invitaţi la cenaclu să răspundă în limba română unor întrebări cu miez patriotic. S-au remarcat între copii Natalie Pascu, Justina Aniului, Ana Maria Paul, Isabella Pascu, Aaron Aniului şi Dora Paul. 48

Reuniunea s-a încheiat cu concluziile pe care le-a formulat domnul preşedinte Cristian Pascu, în calitate de coorganizator al evenimentului, aşezat sub semnul unei curate trăiri patriotice româneşti. Prof. univ. dr. Th. Damian a vorbit despre desfăşurarea în comunitatea conaţionalilor noştri newyorkezi a ediţiei a XXVI-a a Simpozionului dedicat Unirii Principatelor Române, un alt memorabil moment ce atrage atenţia instituţiilor culturale din România. Asemenea sărbători naţionale pot fi marcate prin programe ştiinifice şi artistice, nu doar prin zile de vacanţă, destinate distracţiei şi odihnei. Doamna Anişoara Constantinescu a oferit participanţilor la eveniment o trataţie cu un meniu bogat. Zilele petrecute la New York mi s-au părut mai neîncăpătoare ca niciodată, căci la Muzeul de Artă Contemporană MOMA am descoperit sala cea mai strălucită, cu 11 lucrări ale lui Constantin Brâncuşi, iar la „Public Library” am căutat cărţi în limba română ale scriitorilor noştri şi – uimitor! – am găsit şi trei dintre volumele mele. Dar surpriza cea mare abia apoi a venit, când am aflat că ne-a sosit o invitaţie de la I.C.R.-ul din New York pentru Concertul Orchestrei Naţionale Simfonice, aflate în turneu peste Ocean. Aşadar, există vise care se împlinesc! La intrarea în sala de concert ne-a întâmpinat însuşi directorul I.C.R.-ului new-yorkez, domnul Dorian Branea, căruia am ţinut să-i mulţumim pentru invitaţie. L-am cunoscut pe dirijorul concertului, Cristian Măcelaru, care ne-a salutat cu multă solicitudine. Spectatorii nu erau numai români, ci am observat şi mulţi americani, care au aplaudat ca şi noi Rapsodia lui George Enescu. Pe noi ne-a încântat îndeosebi violoncelistulAndrei Ioniţă, prin pasiunea şi acurateţea interpretării lui solistice. Mi-am amintit că dirijorul Cristian Măcelaru comenta într-un interviu recent: „Tot acest turneu este o culminaţie a ideii că, venind împreună, cu toţii, într-un spaţiu cultural, vom putea găsi, de fapt, esenţa care ne uneşte pe noi ca oameni, ca fiinţe care pot să-şi exprime emoţiile, sentimentele, frumuseţea interioară… prin muzică”. Întreaga orchestră ne-a împresionat cu exuberanţa sa tinerească. Aşadar, încă o seară minunată de cultură românească în metropola lumii! Despărţirea de prieteni nu a fost deloc facilă, ei promiţându-mi că data viitoare mă vor purta şi la mausoleul generalului de origine română George Pomu, despre care se ştie că negociase Alaska de la ruşi pentru americani, care au cumpărat-o cu 7,2 milioane de dolari, o sumă modestă. Urmează să vizitez chiar şi insula Bayonne, unde a fost amplasat un monument intitulat „Lacrima”, creat de Zurab Tsereteli, în memoria celor ucişi în 11 septembrie 2001, la New

York, şi, totodată, o declaraţie împotriva terorismului. Este un cadou al Rusiei către S.U.A., monumentul fiind aliniat cu Statuia Libertăţii. Fiind realizată din nichel, Lacrima cântăreşte 4 tone, având înălţimea de 12 m, iar cadrul este din oţel acoperit cu bronz. În spatele ei, pe un panou, figurează numele celor decedaţi, amintind de „Vietnam Memorial”. Mi-aş dori să mă aflu cândva în faţa acestui monument atât de expresiv în simplitatea lui. Dar câte nu mai sunt de văzut la New York! Centrul Manhattanului se înnoieşte permanent, având zone de şantier, care lasă impresia că americanii nu acceptă să mai rămână niciun copac natural între atâtea clădiri de nichel şi sticlă. Totuşi, Promenada pe care m-am plimbat la înălţime, împreună cu doamna profesoară Nicole Smits, este o esplanadă de câiva kilometri, numită Highland, o oază de verdeaţă vara, dar una care mai păstrează traversele trenurilor ce cărau cândva materiale, High Line. Am aflat de la doamna prof. Smits că aici unei zone industriale dezafectate i s-a dat astfel o destinaţie de agrement foarte apreciată de localnici şi de turişti. Un punct de atracţie turistică este Union Square, având în centru statuia preşedintelui George Washington şi radial dispuse plachete cu basoreliefuri metalice reprezentând momentele cele mai importante din istoria metropolei, dispuse pe ani. Am salutat din mers gigantica clădire Google şi ne-am oprit în faţă la celebra Medisson Square Garden, de care se leagă numele atâtor celebrităţi. În Greeley Square am admirat şi statuia lui Horace Greeley (1811-1872), politicianul şi ziaristul care a fondat „New York Tribune”. La despărţire, frazele prietenilor mei începeau în mod repetat cu formularea „Când ai să vii data viitoare…”, devenită o invitaţie neoficială. Da, şi eu doresc să revin la New York cât de curând, ca şi prietenii mei de acolo. Am plecat spre Denver, următorul meu popas literar, cu convingerea că la New York există conaţionali ai noştri fericiţi, trăind cultural la modul românesc, ferindu-se astfel de lumea haotică ce-i înconjoară. Parcă acum, mai mult decât oricând am văzut, augmentându-se sub ochii mei, dialogul fertil şi dinamic al ţării cu diaspora sa de peste Atlantic. Aşadar, un semn de normalitate, temei pentru o firească devenire viitoare. 49

Mihai Anthony

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!

Genialul Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Aniversăm, în ziua de 15 ianuarie 2019, 169 de ani de la naşterea Poetului nostru Naţional Mihai Eminescu şi vom comemora, în ziua de 15 iunie 2019, 130 de ani de la trecerea Poetului în eternitate. Marele Poet a mai avut încă 7 fraţi şi 3 surori şi este de neuitat relaţia de iubire şi de prietenie care i-a unit pentru toată viaţa pe Genialul Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), poeta Veronica Micle (22 aprilie 1850 – 3 august 1889) şi marele povestitor Ion Creangă (1 martie 1837 – 31 decembrie1889), iubire şi prietenie ce au dăinuit până la moarte! Plecat dintre noi în floarea vârstei, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei româneşti a lăsat posterităţii o creaţie literară vastă – poemul Luceafărul fiind o capodoperă a literaturii româneşti universale şi a fost scris în anul 1883. Carte de învăţătură pentru generaţiile care i-au urmat, opera eminesciană este şi va rămâne şi peste veacuri, unică, de neegalat. În poezia patriotică Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!, scrisă la vârsta de 17 ani – şi publicată pentru prima oară în anul 1867 în revista literară „Familia”, condusă de Iosif Vulcan –, Poetul dedică un imn de slavă ţării iubite în care s-a născut şi a trăit. Pentru noi, generaţiile următoare de poeţi, această creaţie literară reprezintă un exemplu de exprimare a dragostei şi recunoştinţei faţă de poporul român şi faţă de ţara noastră natală, România, pe care avem datoria să o iubim, să o respectăm şi să o apărăm pe vecie!

Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a‘ zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi-o doresc! Mihai Eminescu – 2 aprilie 1867 (apărută în Revista „Familia”) 50

Constantin Avădanei Suntem mereu datori faţă de Mihai Eminescu Pe Eminescu l-am cunoscut din fragedă pruncie, când mama ne-adormea un pic cu „Somnoroase păsărele”. Am aflat de la părinţi, profesori şi din opera lui, că era ca un „Făt-Frumos din lacrimă”, un tinerel frumos, tras ca prin inel, cu faţa luminoasă. Dar, de fapt, ne-am dat seama, până la urmă, că era chiar el, poetul nepereche. Contemporanii lui îl admirau pentru talentul şi măiestria în mânuirea versului, pentru talentul în interpretarea cântecelor populare româneşti, prin profunzimea gândirii filosofice. L-am reîntâlnit pe Eminescu, când eram mari, la vârsta primelor iubiri, brodând esenţa unei firi „în lacul lui, cu-albastra-i floare”. Pe băncile şcolii l-am studiat şi am încercat să-l înţelegem, dar am înţeles doar o fărâmă din opera lui, pentru că era un „poet întreg” al neamului românesc. A lăsat moştenire urmaşilor o operă fabuloasă, a lăsat o limbă română perfectă, pe care a introdus-o în universalitate. Mereu ne raportăm la Eminescu, găsind în opera lui noi sensuri artistice şi filosofice. Nu ne săturăm de Eminescu. Dacă îl căutăm pe pământ, îl vom găsi în codrii deşi, în lacuri şi izvoare, în cântul păsărilor, dar şi al marilor cântăreţi, îl vom găsi seara pe deal sau pe aleea plopilor fără soţ. Dacă îl căutăm pe cerul înstelat, îl vom vedea în Luceafăr şi un întreg univers. Îl vom găsi pe Eminescu şi atunci când pătrundem în istoria zbuciumată a neamului românesc, în lupta continuă, plină de jertfe supreme, pentru refacerea unităţii într-o singură ţară, Dacia (România Mare). Prin opera lui Eminescu, poporul român a ajuns în universalitatea lumii. Prin frământările noastre de zi cu zi, abordându-l pe Eminescu, ne dăm seama că, de fapt, Eminescu este în noi. Cu cât ne apropiem mai mult de sensul vorbelor sale din carte, ni se pare că el este tot mai departe, depăşind orizontul cunoaşterii noastre.

Eminescu a fost un mare vizionar, a trasat cu limpezime neegalată calea de urmat pentru definirea ca ţară a naţiunii române. Limba şi credinţa au constituit stâlpii fundamentali în supravieţuirea peste veacuri a românilor, care au ajuns în acel magic an 1918, să-şi îndeplinescă visul de aur, Marea Unire. Acelaşi Eminescu ne-a învăţat cât de necesară este cunoaşterea istoriei acestui neam, pentru cunoaşterea prezentului şi încrederea în privirea spre viitor. A avut un mare rol în reformarea învăţământului românesc, în secolul al XIX-lea. Acum, facem apel la Eminescu, pentru a afla cine am fost în cei 100 de ani de la Marea Unire. Tot Eminescu ne poate învăţa, prin viziunea lui, ce trebuie să facem şi în următorii 100 de ani. Un lucru simplu trebuie să facem, să ascultăm de Eminescu. Pentru români, Eminescu rămâne un vis, un Titan, şi în cultură rămâne de neatins. Mereu trebuie să-l căutăm pe Eminescu în trăirile noastre, căci fără el am fi cu toţii goi. Până la urmă o să-l găsim pe Eminescu, căci „Eminescu este chiar în noi”! 51

Florica Ranta Cândea

Arădeni. Exponenţi. Idealuri. Centenar Pentru a cinsti cum se cuvine măreţia Actului Marii Uniri, a scris foarte multe articole şi studii memorialistice, dar şi volume precum Amintiri şi portrete sau Frământările unui an 1918.

Sever Bocu, personalitate marcantă a Marii Uniri Ioan Clopoţel, exponent al presei arădene la Marea Unire

Putea să facă mult mai mult pentru Arad, dar Sever Bocu s-a simţit mai atras de Timişoara, de viaţa politică naţională. A fost demnitar, deputat din partea PNR (1921), preşedinte al unui partid istoric, ministru, fiind singurul deputat ţărănist la (pseudo) alegerile din 1946. La Lipova, locuinţa sa a fost golită de cărţi, arse de organele represive, în 6 mai 1950, când a fost arestat, odată cu elita intelectualităţii, încarcerat la Sighet, unde moare un an mai târziu, certificatul de deces fiind eliberat abia în 1957. În 1874, în Şiştarovăţ, aproape de Băile Lipova, se naşte viitorul publicist şi politician român; urmează studii înalte la Viena şi la Paris, angajându-se, prin intermediul presei, în activităţi politice,

Deşi nu s-a născut la Arad, totuşi a activat aici în perioada 1912-1919, urcând trepte de gazetar, de la corector la redactor şef, prin susţinuta încredere ce şi-a câştigat-o lui Vasile Goldiş. Şi-a făcut debutul cu o ucenicie de un elan în forţă în paginile ziarului Românul, sub atenta supraveghere a liderului Vasile Goldiş militând pentru idealul de emancipare naţională a românilor în Transilvania. Totuşi, din dorinţa de a-şi continua studiile, a plecat la Budapesta şi la Viena, în condiţiile în care ziarul Românul a fost interzis de autorităţile maghiare în 1916, lui Ion Clopoţel i-a fost intentat proces, în 1 octombrie 1918 a fost eliberat şi a revenit la Arad im-plicându-se în pregătirea actului de la Alba Iulia. Aşa că, propovăduind chemări la Unire prin paginile ziarului Românul, a ajuns şi la Alba Iulia, fiind găzduit în casa lui Vasile Velican, solidarizând cu efervescenţa momentului de atunci. După Unire, a rămas la Cluj, continuând să colaborze cu ziarele vremii. 52

fiind condamnat atât de autorităţile de siguranţă maghiară, cât şi, ulterior, de cele româneşti. A condus ultimii opt ani cotidianul Tribuna, din Arad, până în 1912, când acesta „fuzionează” cu Românul, alt cotidian politic arădean. Se înrolează voluntar în armata română, devine prizonier, iar, în Rusia, organizează prizonierii transilvăneni în legiuni militare, spre a lupta pentru eliberarea românilor din Imperiul austro-ungar. Nu poate participa la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, având altă misiune. Împreună cu poetul Octavian Goga şi Al. Vaida-Voievod, călătoreşte incognito spre Paris, prin Moscova şi Stokholm, spre a influenţa implicarea masoneriei franceze înspre o atitudine favorabilă faţă de românii transilvăneni şi încropirea “României Dodoloaţe”. De la aceştia a venit ştirea pentru Generalul francez BERTHELOT şi colonelul EPERNEILLE de a veghea la trasarea graniţelor actuale ale României, cel puţin în zona Banatului. După Unire, se stabileşte în Timişoara, unde conduce multă vreme politica Directoratului ministerial VII, se ocupă de ziarul Vestul, şi-a consumat prestigiul şi influenţa politică pentru alcătuirea unei vieţi culturale româneşti în Banat, dincolo de “un naţionalism arogant, orgolios şi brutal”, pledând pentru o reală descentralizare administrativă faţă de Capitală. A scris volumele ”Drumuri şi răscruci: Memorii (1939) şi Discursuri (1945), iar despre publicistul şi politicianul Sever Bocu au scris: Vasile Popeangă: Dictatura se amuză (1992) şi Viorel Marineasa, romanul În pasaj (1990). Ce ar fi putut face mai mult pentru Arad? În 1922, se dă decretul regal de înfiinţare a Universităţii de Vest, fără precizarea locaţiei, dar se referea la aşezarea acesteia pe graniţa de Vest a României Mari. Până la urmă, Universitatea de Vest şi-a început activitatea numai la Timişoara, în ciuda unor proteste ale intelectualităţii arădene, care, în diferite memorii, a invocat tradiţia culturală românească, proiectele universitare, preparandia, Institutul teologic, propunerea lui Desseanu de învăţământ superior, precum şi oferta de spaţiu şi puteri didactice. Dincolo de reproşul unui „patriotism local”, Sever Bocu a fost o personalitate arădeană care s-a implicat în marile probleme naţionale din perioada interbelică.

Sabin Evuţianu, exponent al Preparandiei arădene la Marea Unire Născut la Pecica, în anul 1889, anul morţii lui Eminescu, Sabin Evuţianu a fost un dascăl de vocaţie nu numai la Arad, ci şi în alte zone din apropiere. Implicat în viaţa social-politică a vremii, interesat de reapariţia ziarului Românul şi mereu devotat mişcărilor de pe arena premergătoare Marii Uniri, Sabin Evuţianu a militat şi a realizat noua redacţie a ziarului Românul, cu Vasile Goldiş, Ion Clopoţel şi Teodor Botiş, cu sediul în Palatul Românul. În şedinţa Consiliului profesoral din 10/23 noiembrie 1918 este numit delegat al Institutului Pedagogic, azi Preparandia, la Adunarea Naţională. Împlinindu-şi un vis, reîntors acasă la Arad, a scris diferite studii şi articole în Românul, precum şi în volumul de memorii Clipe trăite, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, 2013, îngrijit de prof. dr. Anton Ilica. La cincizeci de ani de la Marea Unire, Sabin Evuţianu va consemna în articolul „Alba Iulia în amintirea generaţiei de la 1918”, publicat în Mitropolia Banatului, 1968, Timişoara, despre realizarea unui ideal al românilor din Ardeal şi Banat sau cum altfel decât ca o Înviere izvorâtă din voinţi umane. În concluzia firească, în An Centenar, cuvine-se a aminti şi alţi exponenţi arădeni, care, pe lângă ideologul Vasile Goldiş, au făcut ca la Arad să se plămădească un Leagăn al Marii Uniri. Astfel vom aminti aici pe Ion Fluieraş, exponent al socialiştilor transilvăneni, preotul Cornel Magiru, martor al Unirii, Ilie Mişcuţia, membru al Gărzilor Naţionale,Toor Botiş, delegat al Institutului Teologic, Roman Ciorogariu, exponent al Consistoriului Greco Ortodox Român din Oradea, Gheorghe Ciuhandu, exponent al bisericii arădene, Ioan Papp, episcop, Ştefan Cicio Pop, preşedinte al Consiliului Naţional Român, membrii familiei Veliciu, Ioan Suciu, organizator alAunării Naţionale, Andrei Magieru, susţinător al lui Roman Ciorogariu, Lazăr Iacob, preot profesor, exponent al Cercului Electoral Arad. 53

Răzvan Ducan Şcoală, şcoală…, vrem reforme! Constat, după aproape 29 de ani de la „ieşirea din utopie” (Decembrie ‘89), că învăţământul românesc nu este capabil să se reformeze cu adevărat, să intre în era digitală, în era telecomunicaţiilor, în era sintezelor pragmatice, în era informaţiilor cu aplicabilitate, etc. Mimăm reforme, mimăm adaptarea la nou, mimăm performanţe, mimăm cunoştinţe şi deprinderi însuşite de către elevi, etc. Este foarte multă paradă şi festivism, pentru a masca prea multele carenţe ale unui învăţământ închistat încă foarte mult în trecut. În pofida tuturor promisiunilor acesta, continuă să fie unul informativ şi mai puţin formativ, elevii primind, de multe ori cu „tolcerul”, diverse informaţii, unele greu de ţinut minte, fără să li se spună la ce vor folosi (la ce folosesc) în lumea reală. În aceste condiţii falia este evidentă, lipsind corelarea informaţiilor cu concreteţea înconjurului. De aceea, însuşirea lor este una problematică. Cel mai concludent exemplu este matematica de liceu, unde, în majoritatea cazurilor, nu li se spune elevilor la ce pot să folosească integralele, logaritmii, matricele etc. în viaţa reală! În fapt, cunoştinţele elevilor sunt, de multe ori, minime şi necorelate cu realitatea obiectivă. Programele sunt, în general, stufoase, greoaie, neconcludente, iar, uneori, depăşite. Memorarea, ca principalul mijloc de reţinere a informaţiilor, face ca elevii să nu fie capabili de judecăţi individuale, de a trage singuri concluzii, punând cap la cap anumite date avute. Gândirea lor nu are elasticitatea (fiindcă nu sunt deprinderi în acest sens) de a avea păreri, de a avea puncte de vedere proprii, etc. Nici nu se stimulează acest lucru. Se apreciază mai mult redarea „papagaliceşte” a ceea ce s-a predat. De aceea şi interesul scăzut al elevilor pentru şcoală, ei fiind nevoiţi să ia, fără judecată, concluziile şi părerile altora, gata „mestecate”. Elevii nu mai citesc ca altădată şi aceasta se vede în vocabularul sărac şi incapabilitatea celor mai mulţi de a vorbi coerent pe un subiect.

Ca să nu mai spun că formarea caracterelor, care ar trebui să fie o prioritate, lipseşte aproape cu desăvârşire, neexistând o conduită şi o etică care să fie o aspiraţie şi să inspire, după care să se ghideze toată lumea cu intransigenţă. Dreptatea este împărţită de multe ori subiectiv, pe criterii care nu ţin de adevăr. De fapt, nici nu se vorbeşte de dreptate şi adevăr. Bunul simţ şi educaţia în acest spirit sunt, de cele mai multe ori, subiecte de subînţeleasă şaradă. Toate acestea sunt acoperite cu maldăre de hârtii justificative, cu maldăre de rapoarte cu jumătăţi de adevăr sau adevăruri supradimensionate, într-o înţelegere tacită a mai tuturor palierelor din „lanţul slăbiciunilor”: profesori, directori, inspectori, directori în minister, miniştri secretari de stat, ministru.

Desigur, nu toţi, şi nici chiar majoritatea, dar suficienţi ca sistemului să i se pună, corect, anatema unui loc departe de a-şi onora statutul! Suntem tot la nivelul cretei şi a tablei, a manualelor tipărite pe hârtie (atunci când sunt), a ghiozdanelor grele, a orelor plictisitoare, cu acelaşi material didactic învechit şi neatractiv. Desigur, sunt şi excepţii, cu şcoli dotate, cât de cât, mai ales în marile oraşe, şi cu profesori care îşi ştiu cu adevărat menirea! Unele şcoli sunt chiar la nivel european. Acest lucru nu face decât să arate discrepanţa existentă în învăţământul românesc, între diferitele şcoli de la oraşe. De sate să nu mai vorbesc, şcolile din acestea fiind ultimele pe listele de priorităţi, în ceea ce priveşte aducerea lor la standarde europene. Persistă, în general, aceleaşi metode arhaice de predare-învăţare. De fapt, mijloacele de învăţământ generează, de cele mai multe ori, şi metodele folosite! La mijloace vechi, metode vechi! Cel mai rău stau liceele industriale, liceele tehnologice şi şcolile profesionale, unde elevii trebuie să aibă şi deprinderi şi abilităţi practice. Dar pe ce şi cu ce? Se scrie, se scrie şi iar se scrie, din păcate, inclusiv la orele de aplicaţii practice, şi aceasta din cauza foarte slabei dotări a majorităţii şcolilor, a neadaptării atelierelor şi cabinetelor tehnice la nivelul secolului XXI!, a lipsei maşinilor, utilajelor moderne şi aparatelor funcţionabile, a lipsei materiilor prime şi materialelor de lucru, a lipsei consumabilelor, acolo unde este cazul. A lipsei situaţiilor în care să se reproducă la mod concret lucrul din fabrici, ateliere, din alte tipuri de S.R.L.-uri. Legătura cu micile fabrici şi ateliere private, chiar dacă există pe hârtie, în practică este deficitară, părţile (mai ales partea privată) dorind prea puţin să se implice real, preferând „coabitarea”, fără să se deranjeze prea mult. Respectul pentru profesori este unul destul de scăzut, şi aceasta şi datorită statutului său social, insuficient respectat de societate, inclusiv prin remuneraţie. Mass media are şi ea o vină în răsturnarea scării de valori din societate, maximizând situaţiile negative şi minimalizând sau ignorând pe cele pozitive. Şi asta inclusiv în învăţământ. Câştigul facil este mult mai mult popularizat decât munca şi preocupările cinstite. Sunt multe de discutat despre libertatea prost înţeleasă, atât de către unii elevi, cât şi de unii profesori, care cred că nu au decât drepturi, nu şi datorii.

Regulamentele şcolare sunt mult prea permisive şi, de cele mai multe ori, eludate şi neaplicabile în litera legii. Se tolerează excesiv indisciplina elevilor, în numele libertăţii câştigate şi prost înţelese. Unii părinţi cred că, în noile condiţii, ei nu mai au sarcini în educaţia odraslelor lor, lăsând totul în seama şcolii. Implicarea politicului (şi implicit a politicienilor) în învăţământ, în pofida interzicerii prin lege, este reală şi, de multe ori, păguboasă, prin lipsa unei gândiri pe termen lung, prin lipsa unei fluenţe în decizii, în hotărâri, în investiţii, etc. Primăriile, sub oblăduirea cărora sunt şcolile, se mişcă greu. Se promite mult şi se face puţin. Se tergiversează, se mai duce cu zăhărelul, se mai şi minte electoral, etc. Încă mai există prin aceste instituţii mentalitatea că învăţământul este doar „mâncătoare de bani”, şi nu o investiţie în viitor! Nu spunea Mihai Eminescu, foarte adevărat: „Şcoala va fi şcoală, când omul va fi om şi statul stat!”. Spunea! P.S.: În condiţiile în care elevii nu mai prea citesc, vizualul trebuie să aibă, compensatoriu, o pondere mai mare în ceea ce înseamnă educaţia elevilor. Dar pentru acesta îţi trebuie o dotate corespunzătoare, care, în cele mai multe cazuri, lipseşte. Unde sunt calculatoarele din fiecare clasă, inclusiv cu legarea lor la Internet? Unde sunt retroproiectoarele din fiecare clasă, cu posibilitatea ca profesorul să proiecteze pe ecran diverse materiale, realizate de el sau luate de pe Internet, sau lecţii specifice realizate de către specialiştii din Ministerul Învăţământului? Unde sunt tabletele care să înlocuiască cărţile şi ghiozdanele grele? Unde sunt dotările cabinetelor şi atelierelor, mai ales la şcolile tehnice? Elevii sunt toată ziua „pe” telefonul mobil, dar cei care se ocupă de destinele învăţământului românesc nu sunt în stare să vadă acest lucru şi, prin programe adecvate şi bine gândite, să integreze chiar şi telefonul mobil în cadrul mijloacelor de învăţământ!!! Este doar o idee, dar, privind realist şi pragmatic, se pot găsi şi altele! Dar cine să le gândească şi, mai ales, cine să le implementeze? Pentru asta îţi trebuie viziune şi curaj!!! Desigur, şi bani! Dar bani se pare că mai sunt. Problema este cum se cheltuiesc ei, cu cap sau fără cap!! 55

Mihai Anthony Mihai ANTHONY s-a născut în 2 martie 1949, în oraşul Buftea, România, şi a trecut la cele veşnice în ianuarie 2019, în Viena, Austria; a fost căsătorit şi a avut un fiu – Alexandru. Ocupaţia (după 1990, în Austria): – din 2013: Redactor-corespondent al ziarului VOCEA TA, din Germania, Redactor-literar al Agenţiei RadioTV Unirea, din Austria, – din 2010: Membru al UZPR – Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, – în 2007 - Redactor-fondator al publicaţiei La voix du Liban, din Viena, – din 2006: Membru al Londoner Presse Club, din Anglia, – în 2005: Schimbarea numelui de familie în ANTHONY) – din 2002: Membru al SZR – Societatea Ziari’tilor din România, – din 2001: Membru al Österreichische Liga für Menschenrechte, – din 2000: Membru al ÖJC – Österreichischer Journalisten Club, din Austria, Membru al Clubului de Presă CONCORDIA, din Austria, Membru al UNCAV – PRESS, în cadrul ONU din Viena, Membru al IDM – Institut für Donauraumund Mitteleuropa, din Austria, Reporter-corespondent, acreditat la VIC-PRESS, ONU Viena, Redactor al IPA – Internationale-Presse-Agentur, din Praga, – din 1997: Reporter-corespondent pentru Presa din Estul Europei: Adevărul, Azi, CRONICA ROMÂNĂ, România liberă, Literatorul, Flacăra, Muntenia – (înRomânia); Literatură şi Artă (în Republica Moldova), – 1996 – 1999: Fondator şi Redactor-Şef al ziarului Grai românesc, din Viena, – 1995 – 2013: Kaufm. Angestellter, Editura Kremayr & Scheriau/ Orac, din Viena, – 1993 – 1994: Conducătorul unui curs de limba română la VHS Wien-Nord, – 1992 – 1995: Kaufmännischer Angestellter, la Firma TORREX-Pharma, din Viena. Ocupaţia, până în 1990, în România: – în 1990: Director-fondator şi editor al ziarului VLĂSIA, din România, – 1989 – 1990: Secretar de redacţie principal la ziarul Jurnal Interaţional, din Bucureşti, – 1985 – 1989: Redactor de carte şi tehnoredactor principal la Editura RECOOP, Buc., – 1985 – 1989: Redactor de carte şi tehnoredactor principal la AROMAR, în Bucureşti, – 1978 – 1985: Reporter al ziarelor: Scânteia tineretului, Informaţia Buc., Flacăra… – 1977 – 1978: Asistent de regie şi instructor cultural (metodist), în oraşul Buftea, – din 1973: Membru al FIJ – Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, – din 1972: Membru al UZ – Uniunea Ziariştilor din România, – 1971 – 1977: Ziarist: corector, reporter, redactor al ziarului militar ÎNAINTE. Studii (după 1990, în Austria): – în 2007: ECDL = European Computer Driving Licence, în Viena, – în 2006: Studiul limbii engleze la Institutul Berlitz, din Viena, 56

Dar, de Anul Nou – soţiei mele dragi, Agnes –

Şi mi-am adăpostit Dorurile În palatele de cleştar Ale Veşniciei Pentru a-ţi putea spune: – Primeşte-le, iubito, Este micul meu Dar De Anul Nou!

În încleştarea dintre ieri şi azi, Când Cercul unui An Se sparge-n fulgere, Mă doresc alergând – Cerb de raze – Să potolesc vânturile Şi să adun nestematele ploii Pentru cununa ta de sărbătoare. Am înmănuncheat glasul Îngerilor

Mihai ANTHONY, 1 ianuarie 2019 (din volumul de poezii „Tainele iubirii”)

– în 1992: WIFI – Curs de specializare în Layout, TEAM WORK – Curs Desktop Publishing – „Ventura 2.0", WIFI – Curs de contabilitate cu microcomputere, – 1991 – 1995: Student, UNI – WIEN, Übersetzer- und Dolmetscher-Institut, – în 1991: Studiul limbii germane la Berufspädagogisches Institut – Mödling. Studii (până în 1990, în România): – 1977 – 1978: Regie – Studii la Şcoala Populară de Artă Giurgiu, – 1971 – 1975: Facultatea de Romanistică a Universităţii din Bucureşti (f.f.), – 1970 – 1971: Serviciul militar, – 1967 – 1970: Studii de Informatică, Diplomade Computer programator, Bucureşti, – 1956 – 1967: Şcoala general şi Bacalaureatul la Liceul „Barbu Ştirbei“ din Buftea. Limba maternă: Română Limbi străine: Germană, engleză, franceză, italiană, bulgară, rusă. Publicaţii: CHIPUL NEVĂZUT AL DESTINULUI – 2010, roman, redactor, „Rumänien nach der Revolution” – 2007, interviuri, coautor, „Grai românesc” – 1996, ziar, Viena, redactor-fondator, „Vlăsia“ – 1990, ziar, România, director, fondator şi editor, Prietenii lui Alex - 1990, carte pentru copii, Bucureşti, autor şi redactor, Preparate culinare din peşte – 1989, carte de bucate, autor, Rod tânăr – 1976, culegere de versuri – redactor şi coautor, DESCHIDEM MUGURI – 1975, versuri, coautor şi redactor de carte, Ţara de soare – 1974, versuri, coautor şi redactor de carte, EXCELSIOR – (1973 – 1977) 5 culegeri de versuri, redactor de carte, ”Trepte spre împlinire” – 1972, culegere de versuri şi proză, coautor. Hobiuri: Literatură, publicistică (12 cărţi publicate – redactor şi coautor), Actorie (roluri episodice în peste 25 de filme), Muzică populară, clasică, operă. Aptitudini: Presă şi activităţi editoriale, consulting şi management. Interese: Creaţie literară (poezie), film, operă, pictură, limbi străine, sport. Referinţe: Prof. Leo Mazakarini – Editor, Mag. Martin Scheriau – Editor, Peter Michael Lingens – Jurnalist, Dr. Gh. Feţeanu – Director RECOOP. 57

Mihai Anthony

Radio-Tv Unirea - Wr. Neustadt, Österreich – Online Radio live hören RTVU - Live

Asociaţia Cercul Cultural Româno-Austriac UNIREA Preşedinte: Ioan GODJA Adresa: Pottendorferstrasse 268 A - 2700 Wiener Neustadt Telefon/Fax.: 0043-2622-82154 E-mail: godja.radiotvunirea@gmail.com Înfiinţată şi condusă de Domnul Ioan GODJA, Asociaţia Cercul Cultural Româno-Austriac UNIREA organizează anual, la Wiener Neustadt, la Viena, şi în alte localităţi din Austria, evenimente cultural-artistice 58

de amploare, întâlniri cu oameni de cultură şi artă, conferinţe, serbări câmpeneşti (cu mulţi artişti profesionişti şi amatori invitaţi din România), concerte, petreceri de Crăciun şi de Revelion, concursuri de muzică şi dans – întâlniri la care vin zeci şi uneori sute de români stabiliţi în Austria, precum şi austrieci entuziasmaţi de talentul şi profesionalitatea artiştilor români. Radio-TV UNIREA din Wiener Neustadt este un Post de radio on-line, înfiinţat şi condus de Directorul Ioan GODJA, Post radiofonic care promovează cultura şi litaratura română, tradiţiile, creaţiile artistice şi muzicale ale poporului român, istoria neamului nostru pentru diaspora română din Austria. Postul Radio-TV Unirea, de la Wiener Neustadt, al cărui Director este tot Domnul Ioan GODJA, post la care colaborează celebri reprezentanţi ai lumii cultural-artistice româneşti – scriitori, oameni de ştiinţă, preoţi, jurnalişti profesionişti recunoscuţi pe plan mondial şi de presa română şi austriacă –, transmite cu regularitate emisiuni muzicale,

publică on-line informaţii, comentarii, articole, reportaje, interviuri etc. Radio-TV UNIREA are ca parteneri Instituţii culturale din România şi din străinătate, renumiţi reprezentanţi ai culturii şi artei contemporane, ziarişti de renume mondial, organizaţii studeneşti etc. Asociaţia Cercul Cultural Româno-Austriac UNIREA şi Postul Radio-TV Unirea sunt cele mai reprezentative organizaţii cultural-artistice ale diasporei române din Austria şi îşi desfăşoară activităţile cu mijloace financiare proprii, fără niciun sprijin din partea DPRP. Din programul pentru anul 2019 al postului Radio-TV Unirea urmează să trimtem informaţii şi redacţiei ziarului VOCEA TA din Germania, lunar, informaţii despre activitatea celei mai importante Asociaţii cultural-artistice ale diasporei române din Austria.

Ambasada României în Republica Austria

Centrul de cultură Augustin Bena CENTRUL DE EXCELENĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂII ROMÂNE‘TI BAIA MARE “PORILE NORDULUI”

Asociaia Culturală Unirea Asociatia Femeilor Romance din Grecia

Consiliul Judeean Alba

Asociatia Jurnalistilor Romani de Pretutindeni

Diaspora TV

Asociaia “Libris Cultural”

Die Österreichisch-Rumänische Gesellschaft

Asociatia Pro Cultura

Dr Olga Lazin Academic Coaching Services

ANTHONY Mihai – Journalist & Literat Biblioteca Judeeană Lucian Blaga Alba

Dumitru Verdianu

Biserica Romana Unita cu Roma Greco-Catolica

GQ Entertainment

Mihai Caba Îndemn la Centenar Veniţi, români, la Alba, unde-au durat bunicii Unirea Mare, ce-n veci ne va rămâne, Veniţi, toţi, să vedeţi, şi marii şi mai micii, Piatra de altar a Patriei Române!

Veniţi, români, la Alba, la Alba Carolina, Unirea Mare s-o cinstim la Centenar, Acolo unde de-un veac aprinsu-s-a Lumina Reîntregirii Noastre, cel mai de preţ dar! Veniţi, români, la Alba, să-i sărutam obrazul Curat ca steaua ce-i arde-n nemurire, Veniţi, toţi, să vedeţi, unde-a durat Viteazul Visul, dintâiul, al nostru de Unire !

Veniţi, români, la Alba, la Sfânta Sărbătoare De Neam şi de Ţară, cu multă iubire, Veniţi, cu toţi, frăţeşte, să-ntindem hora mare, Sub tricolorul, pe care-i scris UNIRE!

Constantin Avădanei Badea Cârţan şi Marea Unire a Românilor de la 1 Decembrie 1918 Gheorghe Cârţan, cunoscut românilor ca fiind Badea Cârţan, s-a născut la 24 ianuarie 1849, acum 170 de ani, în satul Cârţişoara, judeţul Sibiu, de la poalele Munţilor Făgăraş, într-o familie de ţărani săraci. Încă de mic, Badea Cârţan a fost obligat să muncească pentru a-şi câştiga o bucată de pâine. De când se topea zăpada şi până cădea alta se ducea cu animalele la păşune. Din această cauză, nu a putut urma nicio clasă primară. Când a fost mai mare se ducea cu oile în păşunea alpină. Badea Cârţan a fost un ţăran român autodidact care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind la sate cărţi româneşti, cărţi aduse clandestin din România (Vechiul Regat). Trăind întro vreme în care românii din Transilvania aparţineau ImperiuluiAustro-Ungar şi nu se bucurau de drepturi, Badea Cârţan a folosit cea mai eficientă armă: cartea. Cel mai mare serviciu pe care l-a adus neamului său a fost acela că, timp de peste 30 de ani, a răspândit în Ardeal cărţi scrise în limba român. Peste munţi, cu mari greutăţi, pe cărări numai de el ştiute, a cărat în desagi si peste 250 000 exemplare de cărţi, în greutate totală de peste 20 de tone. Această muncă de ridicare culturală a românilor transilvneni nu era pe placul autorităţilor maghiare, din care cauză toată viaţa sa a fost urmărit, arestat, iar cărţile confiscate şi distruse. La 18 ani a plecat în Bărăgan, la stâna lui Ion Cotig, un intelectual braşovean. Acesta a fost primul dascăl al lui Badea Cârţan. În tovărăşia lui, timp de 10 ani, a învăţat să scrie şi să citească, a învăţat despre strămoşii săi, despre daci şi romani, despre moartea regelui Decebal şi despre Columna lui Traian.

Printre localnici mai circulă încă întâmplarea care i-a deşteptat tânărului fiu de cioban iubirea faţă de neamul românesc: ,, Aflat împreună cu părintele său şi cu turma de oi pe crestele munţilor, într-o zi senină de vară, în care panorama Făgăraşilor se distingea până departe în zare, acesta a avut curiozitatea de a-şi întreba tatăl ce se află dincolo de crestele semeţe ale munţilor. Răspunsul cum că acolo sunt români l-a nedumerit pe puşti, care i-a replicat: „- Dar noi ce suntem? Nu suntem tot români? De ce aici nu-i tot România?” De atunci a simţit nevoia să treacă dincolo, în Vechiul Regat”. În anul 1877, Badea Cârţan şi-a pus turma de oi la dispoziţia armatei române, de aproape 1000 de capete, iar el s-a înrolat voluntar în Războiul de Independenţă al României. După aceea, îi încolţeşte în minte gândul că împăratul de la Viena va înţelege plângerea lui şi-i va împlini dorinţa ca românii să fie împreună. Aşa că pleacă pe jos la Viena, capitala Imperiului Austro61

Ungar. Ajuns de mai multe ori la Bucureşti, a cunoscut mai mulţi oameni de cultură, de la care a învăţat istoria românilor şi mai ales ideea romanităţii poporului, adică formarea poporului român în urma amestecului dintre daci şi romani. Slujitorul prof. V. A. Urechia (decan la Facultatea de Litere din Bucureşti) l-a găzduit şi l-a dus prin toate muzeele Bucureştiului. Acesta este momentul când ciobanul Gheorghe Cârţan devine Badea Cârţan. Nu după mult timp, îi spune lui Urechia că vrea să plece la Roma pentru a vedea cu proprii săi ochi Columna lui Traian şi celelalte mărturii ale vechimii şi latinităţii poporului român, ceea ce a şi făcut. A ajuns de trei ori la Roma, mergând pe jos. Prima călătorie a făcut-o în ianuarie - februarie 1896. După 43 de zile a ajuns la Roma. Badea Cârţan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian. S-a învârtit în jurul stâlpului uriaş, până când a citit toată istoria de pe el, apoi a vărsat la picioarele Columnei săculeţul cu pământ şi grăunţe aduse în traista sa, din curtea părintească. Rupt de oboseală, s-a învelit în cojoc şi a adormit. Dimineaţa a fost găsit dormind, de către un sergent de stradă, care a exclamat plin de mirare: „A căzut un dac de pe Columnă!”, întrucât îmbrăcămintea sa era exact ca cea a dacilor sculptaţi pe columnă. Ziarele de a doua zi titrau mare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârţan a făcut senzaţie la Roma, fiind primit cu simpatie şi prietenie peste tot. A fost găzduit la Ambasada României din Roma. Duiliu Zamfirescu, ministrul nostru de atunci, i-a dat un însoţitor şi a vizitat monumentele istorice mai importante din oraş. A fost prezentat Parlamentului şi Senatului italian şi a legat o strânsă prietenie cu primarul de atunci al Romei. De acum, Badea Cârţan devenise „om politic”. Întors acasă, a început să cumpere cărţi, pe cont propriu, şi să le răspândească în comuna sa natală. Pentru realizarea scopului său, de ridicare culturală a românilor transilvăneni, Badea Cârţan a depus eforturi supraomeneşti. În primăvara anului 1911, simţindu-se bolnav şi epuizat fizic, s-a retras la Poiana Tapului, unde soţia prietenului său, generalul Lahovary, i-a oferit adăpost şi îngrijirile necesare.

La 7 august 1911, la 62 de ani, Badea Cârţan şi-a încheiat nobila sa misiune pe acest pământ, cu şapte ani înainte de Marea Unire. S-a stins din viaţă cu regretul că nu a apucat să vadă cu ochii lui ziua întregirii tuturor românilor, idealul pentru care a luptat şi în care a crezut tot timpul. Scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a privegheat ultimele clipe din viaţă, i-a spus: „Bade Gheorghe, eşti un erou! Ai luptat toată viaţa, ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita!”. Conform dorinţei sale, a fost înmormântat în cimitirul din Sinaia, în mormânt liber românesc. Pe crucea de piatră ce-i străjuieşte mormântul se află următoarea inscripţie: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului său”. “Muzeul Etnografic şi Memorial Badea Cârţan” din Cârţişoara, înfiinţat în anul 1968, deţine: - obiecte care i-au aparţinut renumitului ţăran: cărţi româneşti pe care Badea Cârţan le-a cărat, pe propria cheltuială, peste munţi, din România în Transilvania, aflată în Imperiul Austro-Ungar, gospodăria ţărănească, compusă din casă şi şură, dotată cu mobilierul specific zonei şi perioadei; - o coleţie de icoane pe sticlă; - o coleţie de fotografii vechi reprezentând portul popular; - lăzi de zestre executate de meşteri locali; - ceramică lucrată de meşteri olari din comună. Acest cioban simplu a rămas în istoria românilor ca un luptător pentru Unirea românilor din Transilvania cu cei din Vechiul Regat, toată viaţa sa dedicând-o acestui scop. De-a lungul vieţii sale, Badea Cârţan a călătorit pe jos prin Ungaria, Austria, Italia, Franţa, Elveţia, Germania, Spania, Belgia, Egipt, Grecia, Ierusalim şi prin ţară, pentru a vizita toate locurile unde domnii Tării Româneşti şi ai Moldovei au purtat războaie. Dacă alţi călători celebri şi-au dedicat viaţa expediţiilor din dorinţa de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăţi, Badea Cârţan a călătorit pentru a vedea cu ochii săi strămoşii poporului român şi din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârţan a fost cunoscut, îndrăgit, preţuit de bărbaţii politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice din Vechiul Regat. 62

Constantin Avădanei Generalul Bethelot, susţinător al poporului român Misiunea Generalului de brigadă Berthlot în România a început în anul 1916, când Franţa a decis să îl trimită, la cererea Bucureştiului, să reorganizeze armata română. Realizările armatei române în timpul sângeroaselor bătălii din vara anului 1917 (Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz) sunt şi meritul eforturilor Misiunii Berthelot. În condiţiile revoluţiei bolşevice şi fără suport extern, generalul nu reuşeste să formeze în Rusia o nouă armată aptă să se alăture armatei române reorganizate. Presată de condiţiile agresive germano- austro-ungare, România acceptă, în martie 1918, ca Generalul Berthlot să fie expulzat din România, împreună cu misiunea franceză, dar se va întoarce triumfal, în Bucureşti, alături de Regele Ferdinand, de Regina Maria, de generalii români şi de trupele învingătoare, la 1 Decembrie 1918. La începutul lunii ianuarie 1919 a fost acuzat, din nou, de sentimente pro-româneşti, chiar de către superiorii săi, sub presiunea reprezentanţilor Angliei. De aceea s-a căutat orice motiv de îndepărtare a lui din anturajul regelui Ferdinand şi din România, astfel că, în iulie 1918, i se conferă comandamentul celei de-a V-a Armate care participa la bătăliile de la Reims şi Eparnay. După înfrângerea germanilor pleacă în misiune în Balcani, apoi este numit guvernator militar la Metz, până în 1922, şi la Strasbourg, începând cu 1923. Generalul Berthelot a fost asociat realizării depline a unităţii româneşti. La 22 octombrie 1922, statul român i-a donat generalului Berthelot, prin lege specială, domeniul aflat în comuna Fărcădin, din judeţul Hunedoara, iar comuna a primit numele „General Berthelot”. Din momentul împroprietăririi, întregul său venit a fost depus la bănci româneşti, pentru a spori fondul cultural al Academiei Române, pentru acordarea de

premii sau efectuarea de călătorii de studii, burse anuale de studii în Franţa, pentru fiii şi fiicele de ofiţeri sau pentru cei ai căror ascendenţi au murit pentru realizarea unităţii naţionale române. Pentru acţiunile sale în România, Generalul Berthelot a fost decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cu Crucea de Război, ”cetăţean de onoare al României” şi ,,membru de onoare” al Academiei Române, fiind „alături de fruntaşii realizării întregirii neamului, pentru că a contribuit puternic la reorganizarea armatei române şi la conducerea operaţiunilor; mai mult, a fost un puternic sprijinitor al acţiunilor noastre militare şi diplomatice pentru realizarea unităţii noastre naţionale”. Între octombrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, misiunea cuprindea 277 ofiţeri de infanterie, cavalerie şi artilerie, 88 medici, farmacişti şi veterinari, 37 piloţi şi observatori, 4 ofiţeri de marină, 8 ofiţeri de intervenţii, alăturându-se 1.150 de grade inferioare şi soldaţi, specializaţi în diverse meserii. După eşecul trupelor române din prima campanie a anului 1916, România va suferi o pierdere teritorială masivă, în dauna Puterilor Centrale, trupele române fiind nevoite să se retragă în Moldova, pentru o reorganizare militară. Deşi regele Ferdinand I, împreună cu Marele Cartier General, au rămas până în martie 1917 la Bârlad, Berthelot şi o parte din colaboratorii săi s-au instalat la Iaşi. Aici, prezenţa generalului Berthelot 63

s-a dovedit benefică, implicându-se activ în rezolvarea unor sarcinii cooperative cu reprezentanţii statelor aliate. De astfel, în ianuarie 1917, Berthelot a făcut demersuri la Petrograd, pentru a susţine în mod indirect cauza românească şi a Franţei, unde a avut un schimb de replici cu şeful Marelui Cartier General rus din aceea perioadă, V. I. Gurko, moment pe care generalul V. Pétin îl va menţiona în lucrarea sa, Le drame roumain, 1916-1918, publicată la Paris, în 1932, astfel:„Schimburile de vederi dintre generalul Berthelot şi generalul Gurko, care apără punctul de vedere rusesc, au fost aprinse şi au pus în evidenţă divergenţele profunde. Sunteţi mai român decât românii, i-a spus într-o zi Gurko lui Berthelot. În realitate, noi nu eram mai români decât românii, ci, prin acţiunea noastră, susţineam cu energie interesele franceze”. Implicarea generalului Berthelot şi a colaboratorilor săi în procesele de reorganizare ale armatei a avut, în prima jumătate a anului 1917, rezultate remarcabile. Sub îndrumarea şi supravegherea atentă a generalului francez au fost construite marile unităţi, au fost organizate centrele de insurecţie şi a şcolile militare, soldaţii francezi oferind, de asemenea, un sprijin substanţial acestor activităţi. Istoricul Glenn E. Torrey menţionează, în lucrarea sa The Romanian Battlefront in World War I: „faptul că, sub conducerea generalului Henri Mathias Berthelot, divizii întregi au fost rapid aduse înapoi la ordinea de luptă. În timpul lunilor de iarnă şi de primăvară, un inventar enorm de arme a ajuns în România prin intermediul liniilor de cale ferată din Rusia, inclusiv 199 de avioane de luptă şi de recunoaştere, 2.700 de mitraliere, 1, 37 milioane de grenade, 220.000 de puşti, 100 de milioane de cartuşe, 2 milioane obuze de artilerie, precum şi alte materiale de război de strictă necesitate. Din documentele franceze putem releva faptul că, în pofida condiţiilor foarte îngrijorătoare, la jumătatea lunii martie armata română avea un număr de 492.403 de cadre militare. Deşi numărul efectivelor nu era foarte mare, acestea au fost grupate în Armata a 2-a aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu, reunind 6 divizii, şi Armata 1, aflată în plin proces de reogranizare, care cuprindea 9 divizii. Autorităţile române au apreciat în mod deosebit activitatea generalului H.M. Berthelot, iar, drept dovadă, la 21 mai 1917 a fost votată de Parlament acordarea cetăţeniei de onoare a României. I. G. Duca, ministru în guvernul Brătianu, menţiona, de altfel, în memoriile sale că momentul a produs „o nouă şi călduroasă manifestaţie de simpatie pentru sărbătorit, pentru Franţa şi pentru

întreaga Misiune Militară”, legea fiind propusă de deputatul Constantin Banu şi semnată de regele Ferdinand I, la 18 iulie 1917. Satisfăcut de această decizie a autorităţilor române, generalul francez scria familiei sale în Franţa şi o informa că „Am fost înştiinţat că Senatul şi Camera Deputaţilor m-au proclamat cetăţean de onoare al României cu aclamaţii şi cu o unanimitate de voturi, ce mă flatează în mod deosebit.”. Popularitatea generalului a cunoscut o creştere considerabilă, motivând astfel foarte mulţi ostaşi să se înroleze ca voluntari în armată, printre ei numărându-se foarte mulţi ardeleni şi bucovineni, care vor sosi la Iaşi, în data de 7 iunie 1917, şi pe care generalul Berthelot i-a primit cu bucurie, urmând ca a doua zi să aibă loc în Piaţa Unirii ceremonia de depunere a jurământului de credinţă faţă de rege. În cele mai dificile condiţii, reorganizarea armatei române a fost încheiată până în iunie 1917, iar planul de acţiune pentru frontul din Moldova a fost finalizat. Obiectivul principal al planului era, fără doar şi poate, eliberarea Munteniei de trupele inamice, ofensiva urmând a fi declanşată la data de 22 iulie 1917. Însă nemulţumirea lui Brătianu faţă de data declanşării ofensivei l-a determinat pe Ferdinand I să convoace, în data de 18 iulie 1917, un consiliu de război, la care au luat parte şi şeful Înaltului Comandament Român, generalul Constantin Prezan, şeful misiunii franceze, Henri M. Berthelot, dar şi reprezentatul rus Scerbacev. Tot sub preşedinţia regelui, are loc câteva zile mai târziu un alt consiliu, cu aceiaşi protagonişti ca şi la prima întrunire, cu excepţia generalului Al. Averescu, care la primul consiliu nu a participat. La consfătuire, conform celor menţionate de Averescu: „s-a discutat eventualitatea evacuării Moldovei. Era chestiunea unde să se retragă armata. Se prezentau mai multe soluţiuni: Kerson, Poltava şi Harkov”. Înaintea declanşării ofensivei, care trebuia să înceapă la 1 iulie, Berthelot face o ultimă inspecţie a frontului, controlând, la 27 iunie/ 10 iulie 1917, frontul destinat Regimentului 47 / 72 Infanterie, aflat sub comanda generalului Radu Rosetti, respectiv, două zile mai târziu, urma a efectua o vizită pe frontul Corpului 6 Armată Română. Concluziile finale ale acestor inspecţii au fost notate într-un raport înaintat regelui Ferdinand I, în care se reliefează faptul că trupele aveau un moral ridicat şi erau foarte bine instruite; de 64

asemenea, generalul francez mai remarca în raport faptul că „soldaţii sunt dornici să-şi facă datoria”. Conform planului de campanie, la 9 / 24 iulie 1917, Armata I Română iniţia ofensiva în sudul Moldovei, în zona Nămoloasa. Surpriza avea să survină două zile mai târziu, atunci când Armata a 2-a, condusa de Al. Averescu, învingea inamicul şi ocupa oraşul Mărăşti, bifând astfel primul succes românesc din campania anului 1917. Însă o zi mai târziu (25 iulie) ofensiva era oprită în mod surprinzător de Al. Kerenski, devenit conducătorul provizoriu al guvernului rus după alungarea ţarului Nicolae al II-lea, în urma evenimentelor din martie 1917, provocând în rândul generalilor români şi francezi un sentiment de indignare. Despre acest moment, Henri M. Berthelot notează în memoriile sale: „La prânz, lovitură de teatru! Generalul Prezan vine şi-mi spune că o telegramă a lui Kerenski ordonă oprirea atacurilor şi suspendarea oricărei ofensive. Dau fuga la Scerbacev care îmi confirmă informaţia. Îi cer să telegrafieze lui Kerenski pentru retragerea ordinului în ceea ce priveşte frontul românesc. (...) Scerbacev îmi răspunde că este imposibil: telegrama a sosit fără a fi codată, lovitura morală e dată, toate sovietele de pe frontul românesc au ştiut de ea cu o oră înaintea lui şi au comunicat-o trupelor ruse.” Ordinul de suspendare al ofensivei, emis de Al. Kerenski, nu a fost respectat iniţial de generalul Al. Averescu, pe motiv că acesta nu putea fi aplicat. Decizia generalului român nu a fost pe placul lui Berthelot, mai ales că între cei doi exista o relaţie tensionată, care s-a agravat şi mai mult după alegerea ca şef al Statului General Major al Armatei Române a lui Constantin Prezan, decizie de care Henri M. Berthlot nu era străin. Decizia rusească de suspendare a ofensivei a provocat generalului Berthelot o stare de îngrijorare, datorită faptului că situaţia de pe frontul românesc s-ar fi putut deteriora, dar şi temerii provocate de încheierea unei eventuale păci separate, sugerând superiorului său din Franţa ca cele două guverne-englez şi francez-să acţioneze pe lângă guvernul rus de la Petrograd pentru ca România să nu fie abandonată, asigurându-l de altfel pe ministrul de Război francez că nici primul ministru Ion I. C. Brătianu şi nici şeful Marelui Stat General Major român, Constantin Prezan, nu doreau o încheiere a păcii separate, acestora alăturându-li-se şi regele Ferdinand I. În campania din vara anului 1917 rolul generalului Henri M. Berthelot era doar de observator al evoluţiilor situaţiei militare de pe front, acesta neimplicându-se în conducerea operaţiunilor militare.

La 30 iulie 1917, Ferdinand I a cerut schimbarea generalului Constantin Cristescu de la comanda Armatei I, acesta fiind înlocuit, tot la propunerea regelui, de generalul Eremia Grigorescu. Berthelot susţinea în jurnalul său că: „la 30 iulie, iată o criză în comandamentul român. Situaţia respectivă a şefilor Armatei a IV-a rusă şi Armatei I română nu a fost bine definită şi se simte o gravă neînţelegere între generalii Ragoza şi Christescu”. Neimplicându-se nemijlocit în schimbare lui Cristescu, dar a considerat decizia oportună, deoarece, după cum menţionează Berthelot, „nu a arătat destulă energie şi nu reusit o buna conlucrare cu Ragoza (comandantul armatei ruse - n.a.), care ar fi vrut să fie deja pe malul drept al Siretului”. Confruntându-se cu o situaţie defavorabilă României, din cauza refuzului rusesc de a mai lupta, autorităţile române au fost nevoite să organizeze, la 4 august, un Consiliu de Război la care participa şi Berthelot. Conform celor menţionate de Brătianu, la consiliu s-a decis „să se apere pământul Moldovei metru cu metru” şi, în cazul unei situaţii defavorabile, autorităţile române, împreună cu regele, să se retragă în Rusia. Deşi conducerea Armatei I a fost schimbată la cererea lui Ferdinand I, aceasta a dat luptele dintre cele mai grele, culminând cu victoria de Mărăşeşti. Binecunoscuta bătălie de la Mărăşeşti a fost iniţial angajată de Armata 9 germană şi de Armata 4 rusă, devenind pe parcurs o bătălie în care aportul trupelor române aflate sub comanda generalului Eremia Grigorescu, a fost esenţial. Desfăşurată de-a lungul a trei etape importante, ce au durat 29 de zile (10 în ofensivă şi 6 de contraatac) şi 13 zile de relativă acalmie, trupele române, animate de o vie dorinţă de revanşă, au dat dovadă de o tenacitate extraordinară, reuşind astfel să stăvilească întreg elanul ofensiv al inamicului. Munca generalului depusă la organizarea şi instruirea armatei române şi-a arătat roadele în urma acestor bătălii celebre, care au reprezentat unul dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei ţării noastre. Henri M. Berthelot remarca, prin intermediul unui raport adresat superiorilor săi, progresele armatei române, dar şi faptele de vitejie ale soldatului român, care conform celor remarcate de acesta „soldatul este bun, foarte puternic, foarte rezistent, mărşăluitor, nu se plânge niciodată. Românului nu îi este frică de gloanţe. Atacă plin de vitejie în profida mitralierelor şi salvei de focuri a inamicului, cât 65

despre ofiţeri, cu câteva excepţii au dat dovadă de curaj şi devotament, mai ales ofiţerii militari”. Pe lângă remarcile adresate soldaţilor români, generalul Berthelot evidenţiază şi numeroşi ofiţeri francezi, pe care, de asemenea, acesta îi va menţiona într-un raport expediat în Franţa, la 19 august 1917. În raport, Berthelot evidenţiază faptele de vitejie şi curaj ale căpitanului aviator Maurice Gand, din misiunea aeronautică franceză, care doborâse un avion german într-o bătălie aeriană dată lângă Bârlad, dar şi ale locotenentului Berge, care a fost rănit şi dat dispărut în urma atacului german din zona Slanic, aflat în fruntea Regimentului 46 Infanterie. Pentru actele de eroism dovedite pe câmpul de luptă, regele Ferdinand acordă, la 9 august 1917, ofiţerilor francezi decoraţii cu înalte ordine şi medalii româneşti. Drept urmare, pentru serviciile aduse artileriei antiaeriene, căpitanul Vincent Francois este decorat cu Ordinul „Steaua României‘‘ cu spade în grad de cavaler, căpitanii aviatori ai misiunii aeronautice, Maurice Gand, Charles Mallet de Mailly Nede şi locotenentul pilot Roger Lucy au primit înaltul ordin militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a, chiar şeful misiunii militare franceze, H.M. Berthelot a fost decorat de către Regele României, la 23 iulie, cu acest ordin. De asemenea, în semn de recunoştiinţă a meritelor sale, autorităţile franceze îi acordă generalului Berthelot, în vara aceluiaşi an, înaltul ordin „Legiunea de Onoare” pentru strângerea relaţiilor franco-române. Necontribuind direct la marile succese din vara anului 1917, obţinute în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Misiunea militară franceză, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot, a jucat un rol deosebit de important în reorgranizarea şi instruirea armatei române. Activitatea generalului Henri Mathias Berthelot este apreciată şi în rândul unor şefi de partide. Astfel, la 27 august 1917, şeful Partidului Conservator, Al. Marghiloman, oponent de seamă al Antantei, menţionează, în memoriile sale, faptul că: „Organizarea franceză a dat rezultate minunate. Regele şi principele Carol pretutindeni pe front. Berthelot se ocupa mai cu seamă a dirija instrucţia artileriei grele”. De astfel,

simpla prezenţă a ofiţerilor francezi, atât pe străzi, cât şi prin localurile publice, erau de natură să ridice moralul şi optimismul românilor. O zi mai târziu, ministrul francez de război, Paul Painleve, recunoaşte meritele generalului, cât şi a întregii Misiuni, afirmând armata într-un ordin de zi „sub evenimente conducerea şefului său, generalul Berthelot care a dat tuturor colaboratorilor săi o impulsionare viguroasă şi strălucită şi le-a comunicat convingerea sa arzătoare şi sentimentului dedicat al datoriei. Misiunea franceză de pe lângă armata română a reuşit în mod strălucit să-şi îndeplinească rolul dedicat, care i-a fost încredinţat. În cursul grelelor şi glorioaselor lupte care au consemnat eşecul ofensivei germane în regiunea Siretului, personalul Misiunii Militare franceze a dat pe câmpul de bătălie probe ale unui devotament şi spirit de sacrificiu, căruia comandamentului român i-a adus din plin omagiu, contribuind astfel, prin exemplul său, la creşterea moralului armatei române şi aducând un serviciu însemnat la cauza aliaţilor.”. De asemeanea, generalul Armatei I române, Eremia Grigorescu şi-a exprimat recunoştinţa faţă de ofiţerii francezi pentru serviciile aduse României, printr-o scrisoare adresată şefului Misiunii franceze, Berthelot. Generalul român menţionează următoarele: „Am găsit la inşi un neţărmuit devotament, o grijă unică să asigure succesul şi dispreţul complet al primejdiei.” Răspunsul lui Berthelot nu întârzie să apară, mulţumind astfel generalului Eremia Grigorescu pentru laudele aduse ofiţerilor francezi, care activau în corpurile de trupe şi aviaţie ale Armatei I. Nici ofiţerii francezi ai misiunii nu au omis să adreseze cuvinte de laudă soldaţilor români. Într-un raport înaintat superiorilor săi, un ataşat militar pe lângă Divizia 3 Infanterie, colonelul Charles Vesperini, relata faptul că: „soldatul român e bun, foarte solid, foarte rezistent, excelent la marşuri, nu se plânge de greutăţi.”.

Constantin Avădanei Generalul Ioan Dragalina, erou al Marelui Război pentru Reîntregirea neamului românesc

România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel, Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei. Astfel, România intra în Marele Război pentru Reîntregirea neamului românesc. În acea zi de Sfânta Maria, 15 august 1916, România întreagă a auzit cuvântul de îndemn la datorie, de însufleţire a regelui Ferdinand: „De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi de pe plaiurile Bucovinei, unde Stefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în virtuţile, în vitejia noastră, stă putinţa de a le da dreptul, ca într-o Românie întregită şi liberă, dela Tisa până la Mare, să propăşească în pace, potrivit destinelor şi aspiraţiunilor gintei noastre. ROMÂNI! Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen răsboiu, pornim în luptă cu avântul puternic al unui popor, care are credinţa neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti glorioasele roade ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!”. În aceste condiţii, îşi face apariţia în teatrul de război un mare lider militar: generalul Ioan Dragalina. Generalul Dragalina provenea dintr-o familie cu tradiţie militară, tatăl său fiind ofiţer al armatei austriece, iar, în anul 1887, a demisionat din armata imperială şi a fost primit în armata regală română, unde a evoluat în cariera militară pas cu pas. După intrarea României în Primul Război Mondial, în noaptea de 14-15 august 1916, şi trecerea Carpaţilor - la începutul lunii octombrie, armata

Istoria anului 1916 găsea România în faţa unor decizii majore, cu o situaţie internaţională caracterizată prin mari încleştări de forţe umane, determinate de izbucnirea Primului Război Mondial. În societatea românească, pe timpul celor doi ani de neutralitate, 1914-1916, au avut loc dezbateri foarte agitate, antrenând casa regală, dar şi lumea politică, cuprinsă în Parlament şi Guvern. La 21 iulie/ 3 august 1914, avea loc, la Sinaia, Consiliul de Coroană, la care au participat Carol I, prinţul Ferdinand I, membri ai Guvernului şi partidelor politice. La acest consiliu trebuia să se decidă dacă Regatul României va adera la Antanta, la Tripla Alianţă sau va păstra neutralitatea. Decizia majorităţii a fost de păstrare a neutralităţii temporare, astfel încât România să aibă timp să-şi pregătească armata. Catalizatorul în limpezirea viziunii asupra avantajelor intrării României în război a fost regele Ferdinand I, care s-a autointitulat în primul rând rege al poporului român şi, astfel, s-a hotărât intrarea României în război, alături de ţările aliate din Antanta. În august 1916, România primea un ultimatum, acela de a decide dacă doreşte să se alăture Antantei, „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român a acceptat să intre în război, deşi situaţia de pe fronturile de luptă nu era dintre cele mai bune. De fapt, cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici şi militari români în jocurile pe care le făcea Rusia pe plan internaţional. 67

Generalul Dragalina scria în carnetul său personal: „Câte şi câte idei negre nu mi-au trecut prin cap, tulburându-mi mintea. Capul sus, Dragalina! Nu te lăsa sclavul gândurilor rele. Cu trupe multe oricine ştie să lupte. Arată că ştii şi cu puţine să faci mult. Încrede-te în Dumnezeul părinţilor tăi şi în steaua ta ce întotdeauna te-a luminat. Doamne, fii cu mine!”. Însă, înainte de acest lucru, o inspecţie a sa din 12 octombrie 1916 în zona înaintată a trecătorii, în dreptul mânăstirii Lainici, s-a sfârşit tragic pentru acesta. Rănit într-un schimb de focuri, generalul Dragalina, împreună cu şoferul şi doi ofiţeri s-au deplasat în Valea Jiului, pentru a se întâlni cu comandanţii aflaţi în primele linii. La întoarcere, maşina în care se afla generalul a fost surprinsă într-un schimb de focuri, iar două gloanţe l-au atins în braţ şi omoplat. Ofiţerul a fost transportat de urgenţă la postul sanitar, pentru bandajarea rănii, iar ulterior dus la spital, la Târgu Jiu şi Craiova, unde medicii au găsit ca soluţie amputarea braţului. Pentru că medicii au ezitat în efectuarea operaţiei, generalul a fost urcat în tren, din ordin al Marelui Cartier General, şi transportat la Spitalul Militar de la Palatul Regal din Bucureşti, unde ajunge pe 13 octombrie. Prea târziu însă, pentru că rana i s-a infectat. Aflat încă în viaţă, pe patul de spital, generalul a fost vizitat de Regele Ferdinand I al României, care i-a conferit importanta distincţie reprezentată de Ordinul „Mihai Viteazul”. Fiind internat, Generalul Dragalina l-a întrebat pe medic: „Dar ia spune, doctore, cum aş putea fi vindecat mai repede, pentru a mă întoarce în luptă, păstrându-mi braţul sau tăindu-l?” „Prin amputarea braţului vindecarea ar fi mai grabnică”, răspunde medicul. „Ei bine, taie-l, doctore, o să-mi ajungă şi un singur braţ!”. Transferul pacientului şi venirea greoaie a medicilor au întârziat aşa de mult intervenţia, astfel încât nu s-au mai putut împiedica infecţia şi moartea Generalului Dragalina în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1916. Învingătorul de pe Valea Jiului a închis ochii pentru vecie. Rănile pricinuite de duşman au putut învenina sângele acesta nobil şi preţios. Generalul Dragalina rămâne unul dintre comandanţii glorioşi ai rezistenţei în Carpaţi. De mintea, iscusinţa şi bravura sa s-au zdrobit legiunile teutone pe Valea Jiului.

Foto: Adriana Weimer română s-a trezit că trebuie să apere cu înverşunare fiecare palmă de pământ din trecătorile munţilor. La vremea respectivă, regele Ferdinand a luat mai multe decizii la comanda unor mari unităţi; l-a destituit pe generalul Culcer, iar în locul acestuia a fost numit, la comanda Armatei I, generalul Ioan Dragalina. Pe Valea Jiului, dispozitivele conduse de generalul Dragalina erau pregătite, începând cu 10 octombrie 1916, să reziste masivului asalt al trupelor duşmane. Strategia gândită de general în Valea Jiului a dat roade în prima fază, dar, în luna noiembrie 1916, valul oştilor duşmane a spulberat orice rezistenţă românească în zonă, apoi în întreaga Muntenie, până la stabilizarea frontului din sudul Moldovei. Strategia generalului Ioan Dragalina, numit comandant al Diviziei I de Infanterie, ce apăra frontiera de vest a ţării, a fost de a ocupa şi fortifica înălţimile munţilor, pentru a nu risca o confruntare pe teren deschis, având în vedere superioritatea numerică şi tehnică a duşmanului. Divizia sa a luptat vitejeşte şi, după ce au atacat, în dimineaţa zilei de 15 august 1916, la Porţile de Fier, trupele române aflate sub comanda sa au reuşit să ocupe culmile muntoase şi să stopeze ofensiva inamică până la începutul lui octombrie. Situaţia devine disperată atunci când inamicul străpunge apărarea română prin trecătorile Vulcan şi Lainici. 68

Pe patul spitalului, în durerile rănii, el a mai continuat comanda victoriei, urmărind pe inamicul învins. Testamentul lui va fi executat: duşmanul nu va trece Carpaţii. După ce Generalul Dragalina a fost rănit în inspecţia pe front, totuşi planul său de operaţii a fost continuat şi dus la îndeplinire de către colonelul Ioan Anastasiu, ceea ce a făcut ca, după alte trei zile de lupte înverşunate, trupele germane să fie respinse dincolo de fosta frontieră. Viteazul general se afla în spitalul din palatul regal, unde era şi fiul său rănit, Căpitanul Dragalina. Rănit la mână şi la umăr, Generalul Dragalina a trebuit să sufere operaţia amputării braţului, operaţie făcută de dr. Toma Ionescu şi doamna dr. Reiner. Starea bolnavului mergea spre bine, doctorii Danielopol şi Mămulea îl vedeau şi îl îngrijeau în fiecare zi. Cu toate îngrijirile devotate ce i s-au dat, starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit brusc, Generalul Dragalina încetând din viaţă. Soţia sa, fiii şi fiicele sale, care nu se mai dezlipeau de lângă patul soţului şi tatălui lor, au asistat, împietriţi de durere, la ultimele lui momente, în vreme ce Regele aştepta palid lângă uşă. Simţindu-şi sfârşitul aproape, este împărtăşit şi i se adresează lui Corneliu: „Îndreaptă-mă cu faţa spre Banat. Tu să le spui că am murit cu ei în

gând!”. Corpul a fost aşezat pe un catafalc improvizat, până ce va fi transportat la Biserica Albă din Bucureşti. Generalul Ioan Dragalina se stingea din viaţă la vârsta de 56 de ani, scriind o pagină de eroism care nu se va şterge niciodată din istoria şi memoria noastră. Învingătorul de la Jiu poate dormi liniştit somnul celor bravi. Marele istoric Nicolae Iorga, care îi dedică Generalului Ioan Dragalina pagini în valoroasele sale cărţi de istorie, a spus, în discursul rostit la funeraliile eroului: „Generalul care a apărat cu mintea lui de cugetător, cu energia lui de soldat şi cu calda lui inimă de bănăţean Oltenia, nu mai este! (…) Cu pietate, fiecare va privi ultimul lui drum între noi. Căci lacrimile le-am isprăvit! Dar mâine, când Banatul lui părintesc va fi carne din trupul României biruitoare, când colo, departe-n Caransebeş, va flutura steagul supt care el şi-a vărsat sângele, vom ridica pe locul unde el a fost dăruit neamului statuie de bronz întru pomenirea curatei figuri de erou care se ascunde acum vederilor noastre.”.

Tiberiu Moraru Colind vetrei străbune a Maramureşului, în România Mică: după-amiezii vestesc veşnicia strălucirii casei maramureşene din lemn de stejar şi piatră. Renăscută aici în muzeu, casa strămutată magnetizează privirile celor prezenţi. Sunt aici reprezentanţii Consulatului României din Slatina, autorităţile locale, directori, profesori şi elevi ai şcolilor româneşti din dreapta Tisei, delegaţiile din Bihor, Satu Mare, Cluj, Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare. La cinci ani de funcţionare efectivă a muzeului, casa tradiţională maramureşană este piesa de rezistenţă, cununa distincţiei tuturor celorlalte exponate prezente. Zece luni de muncă efectivă, meşterii constructori au trecut peste etapele detaliate în expoziţia fotografică aşezată inaugural în prispa casei: demolarea, transportul, pregătirea terenului, pregătirea fundaţiei, reconstrucţia fundaţiei şi a treptelor, reconstrucţia pereţilor, reconstituirea arhitecturii acoperişului, drăniţitul, reconstituirea tencuielilor. În planşe color, comprimând timpului eforturile şi dificultăţile parcurse, casa, reînălţată pas cu pas, se oglindeşte mândră admiratorilor, purtând în rigorile evaluatorilor două secole şi jumătate de viaţă, închinaţi trăitorilor celor şapte generaţii ale stătământului. Sub razele reci de sfârşit de noiembrie, casa tradiţională maramureşană localizată la capătul curţii muzeului este orientată axial construcţiilor existente, cu faţa ferestrelor spre răsărit şi miazăzi, continuând pulsaţia ei de viaţă în muzeu. Acoperişul în patru ape, drăniţuit la două rânduri cu scândurele subţiri din lemn de brad (mraniţa sau şiţa în Apuseni!), priveşte spre cer prin cele două „sprâncene“ arcuite ale podului, înălţându-se semeţ. Urcând cele patru trepte de piatră, intrăm în prispa întinsă pe toată latura mare, fără ferestre. Trecem pe rând prin cele două odăi legate una de alta, cu despărţitor de lemn, asemeni naosului bisericilor de lemn. Icoanele pe sticlă ale Mântuitorului (dreapta) şi Maicii Sfinte (stânga), podoabele ortodoxiei, definesc „altarul” nelipsit casei maramureşene. Cu rânduială, aşezate lângă fereastra peretelui de răsărit, cu ştergarele în broderie manuală, intens colorată.

Neuitare de Ţară, de tinda casei bătrâne Casa românului e grădina Domnului, grăieşte înţelepciunea cântecului nostru popular. Casa, sau „stătutul“, denumirea după care este cunoscută în lumea satului maramureşan, cuprinde în sufletul ei femeia, copiii şi gospodăria ţăranului. Cu precizarea că femeile aveau şi au locul la baza „stătământului“. Un gând dedicat permanenţei respectului tradiţiei şi datinilor strămoşeşti, a definit proiectul câştigător al Muzeului de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, Apşa de Jos, Regiunea TranscarpatiaUcraina, partea de Ţară a Maramureşului Voievodal, rămasă dincolo de graniţa nordică după făurirea României Mari. Proiectul: „Casa Memorială „Ilieş Filip”, delegat cu drept de vot la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia: cercetare, achiziţie, conservare şi valorificare muzeală în Muzeul de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, Apşa de Jos, Ucraina”, proiect finanţat de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, în perioada 1 ianuarie 2018 - 31 decembrie 2018, însemnând, în esenţa lui, identificarea, achiziţia, strămutarea şi reconstrucţia identică a celei mai bătrâne case dintr-un sat de zece mii de locuitori. Satul Apşa de Jos, capitala României Mici, de dincolo de Tisa, la mare cinste prin acest exemplu de bună practică, aplicativ comunitară oricărei aşezări.

Inaugurarea Casei Memoriale „Ilieş Filip“ Vineri, ziua de jertfă a lui Hristos, cu lume multă invitată la sediul Muzeului de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, muzeu suprapus gospodăriei familiei doctorului Ion Botoş, ceasurile 70

Observ ruda atârnată transversal, cu ţesături şi cergi, ca element nelipsit blidarul şi patul. Moliciunea podelelor noi ale celor două camere fac plăcută umblarea în camere. Slujba de sfinţire a apei şi apoi a casei întregi, săvârţită de părintele arhimandrit Gheorghe Bileţki, parohul locului, în imn de cântare sfântă ortodoxă, înalţând trăirea noastră de oameni ascultători de porunca Bisericii în casa nou îmbrăcată, sfinţită şi păstrată în haina neîmbătrânirii. Lângă ea, grupurile de participanţi împart creştineşte, pe prispa casei, prospeţimea gogoşilor dintr-o covată prea greu de purtat de gazda gospodăriei, „boreasa“ Ileana Botoş.

Din partea gazdelor, au vorbit: dr. Ioan Botoş, directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, prof. Nuţu Dan, directorul Şcolii Plăiuţ, prof. Gheorghe Opriş, directorul Şcolii Bouţu Mare, prof. Ileana Gandic, Şcoala Bouţu Mic, prof. Mihai Opriş, director Şcoala Slatina. Au fost lansate public două cărţi: Dor de neam, autor dl. Nuţu Stan, Mari personalităţi din Transcarpatia care au contribuit la promovarea culturii româneşti, autor dl. dr. Ion. M. Botoş.

Seminar internaţional

Credenţional centenar bihorean

Dedicat Centenarului Marii Uniri, tematic legat de patrimoniul identitar comun proiectului definit mai sus, este deschis de cuvântul Consulului General dl. Gabriel Nicola, nelipsit manifestărilor românilor din dreapta Tisei, sprijin legal tuturor românilor din Transcarpatia, de la viza de intrare în România, permisele de trecere în mic trafic, până la bursele acordate elevilor şi dascălilor de Statul Român. Expunerea directorului Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, dl. Gheorghe Todincă, un excurs istoric privind participarea maramureşenilor la Marea Unire de la Alba Iulia, alegerea şi plecarea delegaţilor, rememorând participanţilor miracolul înfăptuirii României Mari. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu“, fost senator, viitor academician, a impresionat audienţa seminarului vorbind despre rolul băncilor româneşti, transilvănene, la reuşita şi împlinirea Marii Uniri. Voi ştiţi cine şi cu câţi bani a plătit trenurile care au circulat purtând românii către Alba Iulia la 1 Decembrie 1918? Istoricul Ilie Gherheş, profesor universitar la Universitatea Babeş-Bolyai, însoţit de d-na. prof. dr. Cristina Gherheţ, a prezentat rezultatele ultimelor cercetări legate de Marea Unire, a comunicat rezultatul cercetărilor comune în arhive finalizate împreună cu soţia, prezentate într-o carte recent lansată public la Consulatul României de la Slatina. Au mai vorbit: prof. Voinaghi Marius, de la Liceul „Dragoş Vodă“ din Sighetu Marmaţiei, Gheorghe Mihai Bârlea, de la Consiliul Judeţean Baia Mare, prof. univ. Ştefan Vişovan, prof. univ. Vizauer Victor, de la Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, muzeografii Ioan Boroica şi Vasile Chiş Timur.

Delegaţia bihoreană trebuia să o numere între participanţii manifestărilor de la Apşa de Jos, şi pe d-na. prof. Maria Matei, prietenă constantă a Maramureţului istoric din dreapta Tisei, cunoscută acolo pentru cântecele patriotice şi pricesnele interpretate. Angajată în „Drumul recunoştinţei“ organizat de „Vatra Românească” Bihor, reconstituind drumul delegaţilor bihoreni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a avut bunăvoinţa înscrierii în Credenţionalul Centenar, alături de Primăria Sânmartin, a Bisericii Ortodoxe Sânmartin, a Şcolii „Floare de lotus” Sânmartin şi a mesajului Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia” Ucraina, în parteneriat cu Asociaţia „Morăriţa” Oradea. Mesajul publicat pe prima pagină în cele şapte numere ale ziarului „Apşa” editate în acest an devine de sâmbătă, 24 noiembrie 2018, tezaurizat, odată în Sala Unirii a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia şi, deopotrivă, începând cu acceaşi zi, în Muzeul de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, Apşa de Jos, Regiunea Transcarpatia - Ucraina. Redăm textul integral: „Noi maramureşenii din partea dreaptă a Tisei (Transcarpatia, Ucraina), în pragul Centenarului, aşteptăm recunoaşterea noastră ca urmaşii maramureşenilor care au stat la baza fondării (făuririi) Statului Român... De ce nu ne auziţi?”. Felicitând colegii vetrişti pentru iniţiativa lor, mulţumim mesagerului nostru, doamnei Maria, prietenă dragă „Daciei” şi „Morăriţei”, dimpreună cu familia. 71

Concluziile manifestărilor din Apşa de Jos

România! Am fost întrebat, de o maică prezentă la manifestări: „Sunteţi de la Oradea?” Am răspuns afirmativ, fără să îndrăznesc să privesc în ochii monahiei. „Mă recunoaşteţi?” Am privit mai atent, recunoscând o fostă studentă, Cezara Filipov, din Chişinăul Basarabiei, absolventă cu licenţă şi master la ştiinţe economice, la universitatea orădeană. Acum o cheamă maica Elisabeta, se nevoieşte alături de părintele Gherasim, duhovnicul şi slujitorul unui schit de maici din judeţul Hunedoara. Sunt alături de copii români de la Poroţcovo, ajută şi caută să fie utili. Am înecat o lacrimă încercând să înţeleg plecarea din lume a frumoasei femei, Cezara…! Doamne ai milă de mine, de toţi fraţii mei români! Adună, Doamne, adună-i pe cei cu inima bună! La Mulţi Ani România, Ţara sufletului meu!

Cu fiecare deplasare în Maramureşul istoric din dreapta Tisei, delegaţii prezenţi înţelegem mai bine viaţa şi traiul românului în ţară străină… Limba română, limba mamei, a neamului, se vrea desfiinţată în şcoala ucrainiană. Legea Învăţământului, prin acel Articol 7, are prevederi care în timp vor ucrainiza inclusiv şcoala românească din zona românească. Proiectele noastre culturale comune, parteneriatul bihorean prin proiecte care pregătesc a şasesprezecea ediţie în 2019, înseamnă de fapt lupta pentru supravieţuirea limbii române, donaţii de cărţi, de bunuri pentru cei săraci din Poroţcovo… Apropierea de fratele meu şi al tău, de cunoaşterea şi înţelegerea lui. De comunicarea în limba română… Să ne botezăm copiii în legea noastră, româneşte, să-i creştem şi să-i educăm în limba mamei noastre

Ovidiu Constantin Cornilă

primul Shakespeare descoperit primul craniu-ntrebător; cei a căror viaţă e pustie, cei ce caută, cei ce îşi imaginează şi cei ce descoperă, regatul fără rege... au început războiul minţii, un fel de şah cu dumnezei, am obosit... ceva rânjeşte în mister; un vag ecou îşi năruie ascunsul în formă de speranţă. iar paşi desculţi îmi calcă florile privirii şi le strivesc sub greul lor: utopic mor de nerăbdare, în visul meu mort, încă e linişte, iar luna doare...

lutul din mâna ta într-o nefiinţă, minuscul, corpul mi se naşte a cuvânt. port pe umeri zeul albastrului mut; amintiri mi se nasc a viitor, lumea aleargă spre soare, e iarbă printre nori...

arcadia o lume de ochi închişi: cineva încearcă să zărească în orbire. e zgomot; umbrele nu s-au trezit încă. dimineaţa are gust a vrere de vis... încă...

tu ai început aşa: m-ai strigat pe nume şi i-am fost ecou. ai fugit venind, cu picioarele cruce, cu pielea gândurilor străvezie.

pitonii gândurilor dau de veste primii: lumina de după soare îşi întârzie sosirea; plouă a îndemnuri leneşe... poate că se apropie toamna. e linişte.

nu ai ştiut niciodată să minţi; adevărul moare de ruşine prin ziare. e singur cuc, la fel ca umbletul tău de crai nou; spui pe de rost silabe de nor matinal, le mângâi cu palme umede, deroua unui ,,da” părăsit... acum îmi amintesc: prima oară te-am întâlnit jucându-te cu singurătatea mea rătăcită; suflai a vânt de primăvară

Poussin mângâie cu strigătul degetelor iluzia nebănuitelor aşteptări; din pământ sar aşchii de strigăt; e rece, iar noaptea dă târcoale prin negrul de pânză ştearsă. luna doare. 73

peste gheţarul umbrei mele; pasul tău îmi fâşâia pe tâmplă ca ultima tăcere; şi, deşi n-aş fi îneles, m-am dăruit ie strigăt de lut...

se întind spre suflete primitoare, ca nişte mâini deschise...

puls de schimbare de anotimp noi pieptănam, eram o vară în trenul unei clipe, atât cât ţine o veşnicie de o zi; sună a nord acum miracolul în care crezi că am plecat, şi unde-am bântuit.

e frig. salonul numărul 6 frige. e locul dementei fascinaţii: la o margine de pat stă Cehov cu un samovar pe genunchi: aşteaptă ceaiul să se facă dimineaţă; între timp, molfăie o bucată de pâine şi cântă arii de Donizetti; îmi vine a râde de plâns; visez, dar nu e coşmar; mă simt dans macabru... trăiesc, deşi o fac murind, respir pentru a o înţelege mai bine; corpul meu e mestecat băbeşte de Dora lui Alice; îmi vine a rânji din toată inima...

şi-ntr-un ungher de zid, îngenuncheată-n mantie de noapte tu stai şi-aştepţi; e oră goală, nimica nu se ştie. şi-n spate, trântit pe-o piatră te-aştept ca să mă vezi. iar tu, aşa mereu cum faci, întinzi o mână ca de lut: să-mi dai în dar suflarea unui uitat sărut...

se lasă seara... îmi apun noaptea, că şi-aşa am visat pe săturate. îmi iau ciocanul şi dalta şi cioplesc ziua unu. îmi izbesc privirea de stele; nisipul lor luminos mă face puzderie de meteorii călători.

noiembrie e rece cădere de frunză; glasurile amuţesc a încleştare. fereastrele scârţâie a ieri înnorat, cerul e gri şi parcă e colorat de un pictor naiv. se pierd prin iarbă fragmente de replici; Intră în piatră seacă oţeluri de oase descărnate; fuge a vânt gândul, patinează pe poleiul indiferenţei şi face piruete spectatorilor-saltimbanci. se ridică nori de praf stelar din hogeaguri mâncate de timp, flutură a vaier o ferfeniţă de steag la un colţ de sentiment; mormăie a deşert viermi hepatici, rumegă poezii de Milton pe sub podurile de aur din eterna lume imaginară... săptămânile înnebunesc de rime turbate, latră prin vecini umbre de speranţe; îşi strecoară şiret trupurile anacondice pe sub ramuri,

mă ia frigul... şi-aşa, încălţat cu mănuşi pornesc spre lumea unde iernile se descalţă la uşa amintirilor. acolo, la o jumătate de metru de urechea lui Dumnezeu există un copac cu un singur clopot; îl voi apuca de noiembrie şi îl voi bate fără oprire, să-mi asurzească nimfa Echo, să cad rece cădere de frunză, glasuri ce amuţesc a încleştare, Satie abia atingând clapele... ce noiembrie!

Ovidiu Constantin Cornilă Dimensiunea existenţială a tăcerii şi a cântecului tăcerii la Blaga ,,Nu mai rămâne decât tăcerea. Tăcerea scriitorului. Orice operă mare se naşte din tăcere”, spunea François Mauriac, referindu-se la debutul aparent decent al marilor scriitori precum Racine, Mallarme, Valery, dar şi la acea tăcere premergătoare a marilor sale viitoare opere. Poate că aceste cuvinte fac trimitere la aceeaşi tăcere eternă a spaţiilor infinite care-l speriau pe Pascale atât de mult, încât blestema până şi luna atunci când se afla în căutarea lor. Tăcerea este starea primordială, rădăcina mitică din care a/au luat fiinţă atât creatorul Blaga, cât şi creaţia sa. „Tăcerea îmi este duhul”, mărturisea el într-una din poeziile de început, asemănându-se cu un „ascet de piatră”, cu o stalactită crescând în tăcere, într-o grotă uriaşă, unde cerul este limita de sus. Imaginea aceasta în care o interpretare psihoanalitică ar putea să vadă un simbol al creşterii fătului într-o matrice imensă cât lumea este de fapt o proiecţie a sâmburelui originar de tăcere, din care irumpe cuvântul. Pentru Blaga, la început a fost tăcerea. „Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului” – va spune el în Hronicul şi cântecul vârstelor. Acestei „tăceri iniţiale”, straniei detaşări de „logos”, muţeniei din primii patru ani ai copilăriei, poetul îi va da o explicaţie specific blagiană: „Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal”. Cuvintele îi erau ştiute, dar în contact cu ele era încercat de o ciudată sfială, ele constituind „păcatul originar al neamului omenesc”. Se afla, deci, în primii ani de tăcere ai vieţii, într-o stare care va apărea în felurite ipostaze în opera lui: starea primordială a necreatului, a preumanului. Acesta este felul firii netulburate de cuvântul omenesc, tulburătoare pentru omul care aşteaptă de peste tot răspunsuri la întrebările sale, starea de muţenie a cosmosului neumanizat.

Pământul este „ucigător de mut” (Pământul), descoperă o dată cu înfiorare poetul. Numai prin bătaia unei inimi iubitor-înţelegător-suferitoare, lipsită de pământul stăpânit de o „tăcere apăsătoare”, pământul răspunde întrebărilor. Din bătăile inimii, ca şi din vaietul celor care suferă şi se simt suferind, se întrupează cuvântul. Amare foarte sunt toate cuvintele. (Către cititori) Muţeniei din vârsta întâi, pe care copilul nu voia s-o rupă, îi corespunde această muţenie la care râvneşte poetul după ce a gustat din amărăciunea cuvintelor. De ce această teamă de cuvânt, de ce această dorinţă de a-l lepăda odată dobândit? Se pot da multe explicaţii, dar dincolo de ele există sensuri mai adânci ale acestei voinţe de tăcere. Teama de a intra în lumea cuvântului, ca şi teama de a ieşi dintr-însa, care-l ispiteşte uneori pe poet, are în economia sufletului său un sens metafizic. Lumea cuvintelor, pentru Blaga, este lumea suferinţei, a timpului măsurat. Pentru el, ca şi pentru Hölderlin, cuvântul este primejdios, căci închide într-însul suferina şi implică moartea. De altfel, rostind avertismentul său cu privire la gravitatea cuvintelor, vocea lui Blaga are timbrul solemn al vocii hölderiene: „Domniţă, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi? Morminte-n care timpul şi-a-nchis suferinţele: ,,Sub bolţile acestea, sub sfintele, e bine, tu ştii, să vorbim mai puţin şi mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele”. (Domniţele) Aşadar, atunci când poetul explică acea tăcere infantilă, drept o încercare de a prelungi o stare fiziologică echivalentă cu o stare paradisiatică, neştiutoare de bine şi de rău, necunoscând suferinţa, el identifică teama de cuvânt cu teama de a intra în lumea umană, lume a răspunsurilor de dat şi a răspunderilor de asumat, a creaţiei, a suferinţei şi a morţii. Desigur, poetul atribuie copilului de odinioară aprehensiunile maturităţii sale. 75

Părerea de rău după starea prenatală apare în poezia lui ca o nostalgie după un paradis pierdut al necuvântării, acel Lost Paradise al lui John Milton: „Mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram ca de o copilărie depărtată, şi-mi pare aşa de rău că n-am rămas în ţara fără nume” (afirmă poetul în Linişte între lucruri bătrâne). Sfiala de a lua în primire cuvântul, „păcatul originar al omenirii”, este una în sens cu ispita retragerii din lumea cuvintelor, cu dorinţa muţeniei („lăsaţi-mă să umblu mut printre voi”). Refuz ori renunţare, voinţa de tăcere derivă din aspiraţia fundamentală blagiană: aceea de a ieşi din marea pace a necreatului, într-o eternitate a tăcerii. Lui Dumnezeu, Lui Însuşi, necreatului prin excelenţă îi este – după Blaga – frică de cuvânt. Hălăduind „De mână cu Marele orb”, poetul îi vorbeşte celui care, prin cuvântul său, a făcut lumea: „Zic: Tată, mersul sorilor e bun; El tace – pentru că îi e frică de cuvinte, El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă”. Marele Orb căruia îi este teamă să rostească cuvintele, aminteşte de Marele Anonim din filozofia lui Blaga care, nenumit, nu intră în lumea existenţei, deoarece în acesta se intră prin cuvânt. Blaga îşi vede, aşadar, destinul, acela al Poetului, om al cuvântului, legat de o stare de tăcere. El se vede pe sine, la patruzeci de ani, sugrumându-şi cuvântul şi pierzându-se în căutare. Tăcerea asociată cu căutarea apare în cunoscutul Autoportret al artistului matur: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa, zăpada făpturii ţine loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare, în mută, seculară căutare, de totdeauna şi până la cele din urmă hotare”. Dintr-o altă perspectivă, dacă avem în vizor poezia, aceasta este o stranie confesiune a unui om a cărui existenţă pare să se fi identificat cu lumea cuvântului. Neantul cuvântului se asociază în Autoportretul lui Blaga, cu anularea culorilor în albul lebedei plutind mută şi al zăpezilor tăcute. Patria albă a poetului este aceea a neprihănirii, nepângărită de cuvântul vinovat. Starea originară a muţeniei este mai mult decât o experienţă, este o legătură cu nenumitul, necreatul, cu nevinovăţia. Întrucât necreatul este ceva de dincolo de lumea văzutelor, căutarea fără încetare, „mută, seculară căutare” a lui Blaga, năzuieşte spre absolutul de dincolo de lumea creaţiei şi a cuvântului. Ce caută Lucian Blaga? „El caută apa din care bea curcubeul. El caută apa, din care curcubeul îşi bea puterea şi nefiinţa”. (Autoportret) Poetul râvneşte la un transcendent pur, însetează după imposibilul apei curate din care bea curcubeul. Tăcerea blagiană dă naştere unei căutări a absolutului. Poetul îl exprimă, în ceea ce are mai revelatoriu, printr-o metaforă fastuoasă – curcubeul. În această mută căutare întrezărim însă, dincolo de tot ceea ce pare a fi sete de nefiinţă, căutarea autentică

„de totdeauna şi până la cele din urmă hotare” a frumuseţii, a poeziei. Descoperindu-se pe sine drept cel ce caută, Blaga cel mut nu se condamnă la limbajul necreatului, ci devine Orfeu în căutarea izvorului de dincolo al frumuseţii. Se poate afirma că legătura dintre tăcere şi cuvinte la Lucian Blaga este de natura orfică. În tăcerea poetului care suspendă lumea cuvintelor obişnuite, banale, unele tocite ale sensibilităţii comune umane, s-a refugiat cuvântul dintâi, esenţial, izvorul cuvintelor. Poeţii care, după Blaga „... tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor” (Poeţii) au într-înşii sursa cântării, a cuvântului, „izvor se fac în rarişte, izvor sonor” (Poeţii). În această tăcere a poeţilor, cuvântul origine aşteaptă orfica mântuire care-l va readuce în lumea muritorilor. Poezia este asemenea unui cuvânt orfic, o izbăvire a cuvântului nu de tăcere, căci doar din tăceri e ţesut, ci de cuvinte, de „arta găunoasă a retoricii umane de toate zilele”. Poetul poartă în sine cuvântul orfic care învie, tălmăcind în cuvintele de rând cuvântul originar, cântarea din inima sa. „Traduc întotdeauna. Traduc/ în limba românească/ un cântec pe care inima mea/ mi-l spune, îngânat suav, în limba ei” (Stihuitorul). Dar, deşi îl poartă în sine, poetul caută mereu acest cuvânt şi-l descoperă afară, în cântarea lumii întregi. Lumea însăşi, în perspectivă orfică-blagiană, este o cântare: „Unde şi când m-am ivit din lumină, nu ştiu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare.” (Biografie) Poetul orfic nu cântă lumea, ci o face să cânte, o descoperă, în esenţa ei care e o cântare. Totul se poate transmuta în cântare, căci totul este o cântare. Chiar şi suferinţa se poate transfigura: „Nici o suferinţă nu-i aşa de mare/ să nu se preschimbe în cântare” (Catren), iar atunci când cântă, poetul însuşi devine cântare. Aici se pierde pe sine poetul, aici se slujeşte de cuvinte, nu dă sensul lor, nici după muzica lor, ci după puterea lor. S-ar putea spune că, pentru el, cuvântul are o priză magică, nu una logică asupra lumii şi ascultătorului. Dar lumea sa nu este universul logic, nici cel magic. Poezia în spiritul lui Blaga nu este o vorbire explicită, nici o formulă magică, o incantaţie exorcistică. În calitate de poet orfic, el se consideră pe sine un iniţiant şi deci un iniţiator. Tăcerea poetului este aceea a poetului şi iniţiatului care păstrează o taină chiar proclamând-o. Poezia este iniţiere în taine, dar poetul nu face decât să anunţe taina, fără să o elucideze. 76

În operaţia poetică blagiană prezidează nu lumina solară a raţiunii logice, ci aceea lunară ori stelară a unei sensibilităţi ascunse. Purtând „taina iniţiatului”, poetul refuză desluşirile: „Omule, ţi-aş spune mai mult, dar e-n zadar, – şi-nafară de aceea, stele răsar şi-mi fac semn să tac.” (Taina iniţiatului) O asemenea poezie iniţiatică nu revelează deci adevărul, nu oferă certitudini, o lumină durabilă. Ea este ca un fulger care luminează o clipă, „un fulger care nu trăieşte/ singur în lumina sa, / decât o clipă”. (Poezia) Poetul, în calitate de purtător al cântării, trebuie să recunoască, într-un ceas melancolic că iniţierea în taine nu-i dă o certitudine care durează, ci este doar rodul unui fulguraţii, al unei clipe de iluminare. „Numai târziu, numai o clipă uitată pe urmă şi ea, îţi dezvăluie nebănuitele trepte.” (Epitaf) Astfel, orficul Blaga, mut vorbind, înaintează în căutare. Din tăcerea lui purcede cuvântul care jinduieşte să se întoarcă în tăcere, asemenea lui Hyperion, ce din haos a apărut şi s-ar întoarce-n haos. Poetul ştie că este condamnat să se stingă cuvântul său şi că odată va coborî în tăcerea morţii. Atunci: „Mumele, sfintele – Luminile mii Mume sub glii Îţi dau în primire cuvintele.” (Epitaf) Tăcerea pe care o cântă Blaga este tăcerea care lasă să se audă pulsaţia vieţii universale, este o tăcere sonoră. În noaptea „întreagă”, deplină, a pădurii cu stele ce „dănţuiesc în iarbă”, când „gornicul nu mai vorbeşte” şi „se liniştesc păsări, sânge, ţară/ şi aventuri în care mereu recazi”, nu se mai simte decât suflul cosmic: „Dăinuie un suflet în adieri,/ fără azi,/ fără ieri”. Timpul care măsoară curgerea vieţii aparente, fenomenale, e anulat, adică nu mai e perceput, dimpotrivă, totul intră într-un illo tempore, în veşnicie. E ca şi cum peste locul astfel golit al timpului superficial s-ar lăţi timpul mitic al începutului, epoca fabuloasă a luminii şi focului: „Cu zvonuri surde prin arbori/ se ridică veacuri fierbinţi” (Somn). Într-un limbaj mitologic consacrat, este timpul lui Pan. În sfera cealaltă, a individualităţii, liniştea este condiţia revelării părţii nemuritoare a fiinţei: „Atâta linişte-i în jur, de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cântă-n mine un dor, ce nu-i al meu;” (Linişte) Numai aici, în acest cadru feeric, sufletul, fragment din substanţa absolută a lumii, traversând generaţiile, îşi cântă „peste veacuri” „dorul” şi „bucuria”. Lauda tăcerii devine explicită în poeme care mărturisesc neîncredere sau chiar dispre faţă de cuvânt: „Credeţi-mă, credeţi-mă, despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei (...) Dar cuvintele sunt lacrimile celor de ar fi voit Aşa de mult să plângă şi n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele”. (Către cititori) Aşadar, în acest context, cuvântul este un substitut al

lacrimii, pe care poetul ce încearcă mereu să scape de tristeţile lui, n-are de ce să-l cultive, o născocire deşartă, pentru că nu instituie existenţă, nu creează, ci doar numeşte. („Deşartă născocire/ e vorba ce se ţese” – Ulise). Condiţia poetului pentru Blaga este incertă şi este sinonimă cu ierarhizarea lucrurilor date: „Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis lumină. Numai ca să umblu prin lucruri şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi se opreşte: e prea puţin. Glasul se stinge: e prea puţin. De ce m-ai trimis în lumină, Mamă? De ce m-ai trimis?” (Scrisoare) Poetul a năzuit la limbajul cosmogonic al divinului („orice vorbă la el se schimbă-n faptă” – De mână cu Marele Orb, „cu cuvintele simple ca ale noastre/ s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul” – Tristeţe metafizică). Adevăratul limbaj poetic este cântec, confundându-se cu vibraţia muzicală a lumii şi fiind mai aproape de tăcere decât de vorbire: „Nu vă miraţi. Poeţii evii ce se nasc şi mor, un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor. Vorbind, sunt muţi. Prin evii ce se nasc şi mor, Cântând, ei mai slujesc un crai pierdut de mult (...) Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor. Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, şi-apoi sub cântecul privighetorilor Izvor se fac în rarişte, izvor sonor.” (Poeţii) Cântecul face din poeţi, dincolo de timp şi de loc, dincolo de limbile propriu-zise („Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec./ Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun”), un „neîntrerupt popor”, prin care se perpetuează graiul iniţial, creator de existenţă, cosmogonic. Modelul absolut al poetului este creatorul lumii. El este Fondul Originar sau Generator: el creează din sine însuşi, reproducându-se pe sine, multiplicând, prin „diferenţiale divine”, existenţa, a cărei ipostază absolută este. Blaga a năzuit la un limbaj care să-l apropie de esenţe şi ambiţie supremă, demiurgică, prin care să sporească existenţa, spijinindu-se pe două precedente mitice: unul oferit de mitul cosmogonic biblic, celălalt – de mitul imaginat de el însuşi al „diferenţialelor divine”. Poetul caută „cuvintele originare” sau creează „destrămându-şi în vânt fiinţa”, sublimându-se în „armonii treptat de pline” ce amintesc haosul diafan şi muzical al „diferenţialelor din care se alcătuieşte cosmosul”. Cântecul poetului, mai apropiat de tăcere decât de cuvânt („Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat şi mai cânt...” – Biografie), este o prelungire a genezei aşa cum o imaginează Blaga, este un limbaj cos77

mogonic, iar tăcerea este calea, singura prin care putem intra în comunicare cu substanţa muzicală a lumii şi este şi ea în limbaj, limbajul contemplaţiei, unul prin care ne însuşim universul: „Limba nu e vorba ce o faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpânăpeşte taine şi lumină e-aceea-n care ştii să taci.” (Catren) Această exaltare a „limbii” tăcerii este a unui poet al existenţei, care preferă, până la excludere, realităţii secunde a cuvintelor realitatea primară, deplină, pură a „făpturii”, aşa cum mărturiseşte în primele versuri ale poeziei Autoportret. Tăcerea este necesară contemplaţiei, dar face imposibilă creaţia poetului. Alături de tendinţa fundamentală a spiritului lui Blaga, cea contemplativă, chiar mai puternică decât ea, este tendinţa activă, vocaţia creatoare. Astfel, mai mult decât o „poezie a tăcerii”, este vorba la el de o tensiune între tăcere şi cuvânt, în care a învins mereu cuvântul. Blaga a lăudat tăcerea şi şi-a compus o mască a muţeniei, dar a fost totodată un fervent al cuvântului, din care a construit o operă impresionantă prin proporţii şi prin coerenţă, un univers secund. „Prieten al adâncului”, şi de aceea „tovarăş al liniştei” (Fiu al faptei nu sunt), Blaga fost „închinat tăcerii” nu numai ca poet, ci şi ca om. Toţi cei care l-au cunoscut şi au scris despre el notează ca fiind cea mai puternică impresia de muţenie pe care o producea prezenţa lui. El însuşi şi-a pus sub semnul tăcerii nu numai primii ani de viaţă, ci felul său de a fi dintotdeauna, în ceea ce avea mai propriu: „Se întâmpla uneori, după conversaţii de ore, să cad în tăceri fără ieşire. N-aveam putere să le preîntâmpin, şi, odată înfiinţate, n-aveam mijloc să le curm. Trebuia să le las să-şi facă de cap, Erau tăceri a căror prelungire mă stingherea pe mine însumi. Tăcerile acestea ieşeau deasupra când adâncurile începeau să se angajeze în legăturile mele cu lumea şi cu fiinţele dimprejur. În asemenea clipe, orice salt jucăuş al cuvântului îmi devenea cu neputinţă. Cuvântul nu mă mai servea. Ceea ce spuneam se reducea la câte o expresie automată, destinată să întrerupă golul. Golul aparent, care el însuşi era expresia preaplinului”. „Tăcerea – spune Blaga într-un aforism – e umbra unui cuvânt”. Între a tăcea sub semnul misterului şi a tăcea sub semnul conştiinţei se desfăşoară drama poetică blagiană. Punerea în decantare a misterelor, decantarea semnelor criptografice este taina iniţiatului. Poetul devine un iniţiat posedat, luând în stăpânire lumea odată cu revelarea semnelor şi a tâlcurilor. Dar în aceste revelaţii nu întâlneşte un spaţiu securizant, dimpotrivă, descoperă marele plânset al vieţii, al venirii în lumină. Obiectele se lasă cu greu descifrate, opun o evidentă rezistenţă, astfel încât poetul, strecurat prin revelaţie în marea taină a universului, înţelege că trebuie să tacă. Iniţiatul este un mare tragedian, convins căa spune „mai mult” semenilor este „în zadar”, de aceea preferă să tacă, refuzând

să facă auzit marele plâns al fiinţei, sensul trist al întregului univers. Poetul foloseşte cuvintele în starea lor de „graţie”, el redă limbajului o funcţie recuperatoare a sensurilor pierdute. Dincolo de cuvinte se instituie tăcerea ca o realitate mai semnificativă şi mai profundă care potenţiază misterele. Tăcerea şi misterul sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi poezii. Sunt adevărate cuvintele care nu se rostesc, cele care rămân la noi, într-o legătură cu tăcerile şi tainele: „Cuvintele pe care nu le rostim, Cuvintele ce rămân în noi, Descoperă şi ele, fără de margini, făptura...” (Inscripţie) Cuvintele tulbură misterele şi, deci, fiinţa. Aşadar, ipostaza cea mai definitorie a omului blagian este, în primele două cărţi, aceea de fiinţă Tăcută, care preferă să lase mai degrabă lumea să se rostească în ea. Nu cuvântul este cel ce se impune acum, ci contrarul său, tăcerea, liniştea – o tăcere germinativă, străbătută doar de tulburările sevelor ori ale sângelui şi luminii, ce urmează căile ascunse ale impulsurilor vitale celor mai incontrolabile. „Tăcerea-mi este duhul” – se defineşte poetul în Stalactita, identificându-se unei realităţi elementare: „zăcând” în umbra gorunului, i se pare că „stropi de linişte îi curg prin vine, nu de sânge”. În cosmica tăcere, subiectul e, de cele mai multe ori, un receptacul pasiv al mişcărilor lumii. În umbră şi tăcere eul comunică în profunzime cu universul, devenind el însuşi un element printre elemente. Când apare însă, cuvântul se lasă doar şoptit, aproape inutil, atâta vreme cât trăirea nemijlocită îi poate lua locul exprimând plenitudinea fiinţei; ori, dimpotrivă, devine strigăt, chiot, debordare sonoră a dezlănţuitei energii dionisiace, prelungire a marelui tumult al stihiilor. Cel care, în Eu nu se strivesc corola de minuni a lumii, întâmpina universul cu o lumină blând învăluitoare este, însă, mai curând tentat să asculte şi să recepteze cântecul luminii, nu mai puţin învăluitor. În poezia lui Blaga cântecul este pretutindeni, iar tăcerea nu-i este ostilă. Făcând tăcere în sine, fiinţa umană se deschide de fapt cântecului universal, expresie de dincolo de cuvinte, a deplinei armonii a Totului. Cântecul marchează, ca şi tăcerea, realitatea făpturii integrate în armonia cosmică. E cântecul pe care, în pragul sfârşitului, îl evocă Pan, zeul naturii, simbol prin excelenţă al unei atari integrări: „Am stăpânit cândva un cer de stele/ şi lumilor eu le cântam din nai” (Pan cântă). Un cântec care e nu numai al zeului, ci şi al „lumilor”, parte din muzica atotcuprinzătoare şi mărturie a ei, expresie a unei armonii pe care cântăreţul nu face decât s-o comunice după ce a participat la ea. 78

Dorel Cosma Pornesc. Vreţi şi voi un bilet ? Mai am câteva Disponibile. Drum bun.

2. Plouă în Gargano

1. Biletul de călătorie Coada se întinde Apasă în mine clipa ce cu nelinişte mă însoţeşte. Stau la ghişeul de bilete. Parfumul călătoriei îmi repartizează infinitul vieţii înaintea ochilor. Nu pot sta liniştit. Unde merg ? Voi decide când ajung la bilet. Experienţe, vise, Perspective, soare strălucitor, munţi de amintiri şi totul într-un bilet. Unde merg ? Vreau un bilet

Mă opresc aici îmbibat de fantezii, culori şi sunete La orizont tumbe lungi înfierbântate cu armură de sare. Printre gardurile vii din pădurea seculară, furtuna rupe ziua în fâşii subţiri. Plouă în Gargano cu bucuria secretă din nopţile cu lună plină şi luciul stropilor transformă gândul într-un înfinit luminos. Ploaia toarnă-n Gargano, Impactul dă un zgomot surd ce se aude în gongul gol şi rece bătut de stâncile cu scenă şi decor. Ploaia – fără direcţie, şi fără de scop ascunde cuvântul omului în furtună, rîsetul la pădure şi munţi, cristalinul şi verdele din Foresta Umbra. Plouă-n Gargone Înaintăm încet, cu paşi prudenţi, în dîra jocurilor apei, în cerul încărcat de-o respiraţie purtată de vânt,

pe axul vertical al învierii universului. Vreau doar un bilet de atitudine, acumulare şi păstrare în confortul modernităţii. Un circuit ? Nu! Un bilet în lumea emoţiilor tulburătoare, a contemplaţiei pure pe mare, în aer şi pe uscat. Îl primesc. Mă pregătesc de drum. Bagajele tresaltă de epitete şi metafore Le împachetez cu grijă. Am nevoie de ele şi aici şi acolo şi după. 79

de-o răsuflare adâncă pentru timpurile viitoare nedefinite. Sub vraja furtunii cadenţa destinelor întinde umbra cuvintelor cuvinte ce spun sau nu spun precum Gargone acum inaccesibil şi atât de aproape.

3. Acasă la Padre Pio Am fost deja etern în navigabila floare de linişte. Somnul nu a îndrăznit să viseze procesul expansiunii Universului şi nemurirea sufletului pe altarul tăcut în imensa pietate a permanenţei. Fiinţa ivită spre odihnă, viaţă modestă, caracter discret. Omniprezenţa spiritului insistă pentru calmul năucitor. Mâini albe străpunse în noaptea infinită de bucurie şi durere. Îmi exprimă tăcerea distilând pulsului meu frumuseţea sacrului comunicarea cer-pământ. Drumuri pasionale, nervi, scandaluri, aparenţe şi goliciune

şi frumuseţe. Pierdem firul în amploarea libertăţii potenţialului minţii umane. Toate uşile vor ceda În lumea sanctificată, Profundă. Las gândul să zboare spre unica ocazie de cultivare a bogăţiei interioare în tradiţie şi intuiţie şi sufletul să primească influenţa ritualului sacru. Din tărâmul ascuns cu capul în lumea de vis greutatea mea se desface în greutatea ta. Padre Pio Ţi-am povestit şi visele Acum, în faţa hârtiei albe bucuria ta are aceiaşi înălţime. Îmi amintesc şi simt prin ruga ta excelenţa, puterea, eficienţa, izvorul vieţii şi fecundităţii. Sacrul.

în ameţitoarea capacitate a conştiinţei şi pipăind terenul cer închiderea rănilor lumii, vindecarea existenţei.

4. Vindecarea

6. Cunoaştere

Trâmbiţele judecăţii deschid porţile timpului Cutremurătoarea faptă sfârşeşte istoria naşterii şi morţii în timp. Ne cufundăm în noi, ieşim din noi, scăpăm de noi şi cerul plesneşte fulgerele raţiunii şi harului. Zile arse de îndoială dau năvală

În contemplarea ce absoarbe un spate curbat potoleşte gândurile. Aduce calmul, liniştea. Universul capătă unitate. Lumea ideilor se prind în lanţul de mire. În undele cristaline rutina se smulge spre calea deschisă prin piatră.

O cunoaştere de deschide. Fiinţă fluidică în aerul mişcător, scânteie crescută la văpaie, insulă cu priviri aţintite în ceaţă coloane în câmpul universal al cunoaşterii.

5. Omul Covârşitoarea durere alunecă pe întunecatul cer şi firul alb voalat străpunge marea resemnării. Suferinţă adâncă cu degete crispate spre înfiorătorul cui ce carnea o străpunge. Pe cruce, părăsit durerii sale, Omul. Şi geamătul cu plânsul simplu al clipei fapt, cu viaţa în valoarea sa circulatorie. În golul rece al durerii, în chinuri zvârcolite. respectul temător Acolo unde atârnă EL ca TU să ştii să ceri şi de la tine.

7. Emoţie Energii interioare, influenţe misterioase Devii sau te pierzi în voinţa latenta ce se unduieşte alene. Un suflet de vânt sporeşte tăcerea exploziilor ascunse, se zguduie din temelii întreaga esenţă Rupere de neant, introspecţie. Tăcere. Cuvântul se ascunde, visele plutesc spre iluzia de infinit. Ţesătura de gânduri înlănţuie ameţitor tumultul din piept.

florile se deschid parfumul răzbeşte si acorduri frapante năvălesc peste aburii timpului ascuns. Zâmbete cu întorcere în timp bucurie expresă în ziua cu flori şi lumină. Totul extins peste arcuri De timp de tâmple ce Ascund scurgerea vremii. Te-ntorci şi veninul te-mproaşcă bucuria dispare izbeşte în satisfacţia momentului. Nimic nu mai contează Spumele se răsfrâng peste extazul râului de flori Aburul fiorului Nemărginit ridică cortina goală a muzicii ascunse. Extaz şi agonie în lumea agitată a cuvântului exprimat. Duiosul dispare, parfumul pute florile se-nchid petalele cad veninul triumfă.

9. Malul tăcerii 8. Extaz şi agonie Simfonia luminii de primăvară Cu soare, culori în amestec cu vânt Curg gânduri răzleţe de sensuri ascunse ritmuri trecute socante plăcute. Începe momentul 80

Văd ce alţii nu văd reflectarea nocturnă în bălţile neantului. Lumina. Sântem la malul tăcerii fideli cuvântului dat niciun obiect în plus. În geometria timpului compasul înscruie cercuri de veşnicii.

Suflul unei oglinzi în chip păstrează echerul frunzelor moarte ale istoriei şi jocul cu dalta face să încolţească piatra până-n străfundul cerului.

10. Încearcă Lumea are nevoie de frumuseţe în climatul emoţional în viaţa imprevizibilă, înfricoşătoare. Universul devine un computer înroşeşte energiile, tulbură necontenit interiorul fiinţei noastre. Compleşiţi de singularităţile finale cu strângeri de mână cu adevăruri secrete, absorbiţi de întrebări consacraţi în cursa spaţiului imposibil arhipelag în marea de vicii Încearcă. Ascultă-te pe tine.

11. Gânduri gălăgioase Mulţi ani de toamnă oscilau dramatic. Gânduri gălăgioase strângeau frumuseţea şi iubirea. Le simţeam prezenţa cu sunete tulburătoare în vise de piatră şi fir de lumină, cu slalom de vieţi încărcate ce îngăduie minţii relaxarea neutră.

12. Influenţa amăgirilor Suntem pe întuneric nu există alt vis. Nici lumină nu există. Se aude doar lătratul: a fi în sau între nici Aici şi nici Acolo. Totul se mistuie în interiorul lumii Dar ferit de ea. O conştiinţă, în reţeaua reţelelor orchestrează. Influenţa amăgirilor.

vântul umflă pelerina. Reprize de frig, reprize de căldură, ecou fără somn ce visele le schimbă cu tandreţe, cu credinţă, cu speranţă.

15. Ianis Incantaţia, fiorul se simte. Aşteptam darul ceresc cu iasomie Nu ţi-am auzit vocea Infinitului, cu răsuflarea deplasată de lumină. Simt bucuria numelui tău – o galaxie în floare pe buzele mele. Caut teme de joc Răspunsuri şi ghiduşii În tot ce mă-nconjoară Sugerând sărituri pe canapea. Totul se schimbă Iar gândul meu zboară Acolo spre lumea Nebună a viitorului. Gândesc şi nu pun întrebări. Aştept privind cât greu – să fii şi mamă şi fică şi soţie. Te văd sorbind siropul seminţei din sticla de lapte. Ai să zbori, să mergi – e atât de mare lumea.

13. Viaţa în farfurie Un aer debordant în farfuria goală. Lumina se stinge. În pâlpâituln lumânării Viaţa tremură. În farfurie istorii negre, nedigerabile, miracole. speranţa şi pofta sufletului. O urmă în aer Fără umbră sau loc. Şi toate în farfuria goală.

14. La Lourdes La căderea nopţii după alergarea lungă de iluzii, luna îşi aruncă umbră. Stelele abia clipesc. Bezna încruntată prevesteşte ceţa. Printr-o lume-mpovărată

ce ţine echilibrul Nu ştiu acum ce să rostesc Cuvintele ce-mi stau ascunse printre degete. Ochii tăi mă caută, Strălucesc în agitaţia-i fără astâmpăr Mărturisind genelor mele, lipite de visuri Atunci, acum, mereu că te iubesc. Te-am visat plutind în viitorul de amintiri cu stele îndrăgostite ce dansau în geam şi se-aruncau spre soare. Ce nu s-a spus în marele timp al fericirilor ? Că ai venit cu cheia magică a unei promisiuni secrete. Cristal de-abia născut ! Tu ai întârziat orgoliul şi umbra. Simt. Din apă vine-o respiraţie: Cuvintele mele sunt acoperişul ce mama şi tata ţi l-au dat. Cuvintele mele sunt cerul sub care te-ai născut, Sunt fericirea şi dreptul la veşnicie. 17. Giza

16. AIAN Ar trebui să căutăm În scoarţa gândurilor Acel cuvânt 81

În zidul de piatră, stelele se sting, pământul devine fierbinte şi greu,

fără umbră, fără iarbă. În ardoarea roşie cauţi, inhalezi istorie, în mijlocul timpului oprit.

18. Zeul de piatră Aici nu există moarte. Mă mir. Privirile mele strălucesc de-a lungul secolelor. Un aer debordant de lumină primitoare mă poartă la irespirabilul paradis al capului îngropat în nisip. Deja visez – dar ştiu că exist înaintea necunoscutului zeu ce separă şi învinge

19. Purtat pe Nil Piatră de disperare şi glorie reflexie a dorinţei Atâtea istorii în nasul iubirii atât de ras de particula de pământ, atât de tare sub particula de pământ. Şi vântul le amestecă pe toate în dimensiunea aerului piramidal. Şi apoi, uşor, purtate pe Nil în mărturii miraculoase nu se opresc nici la atingerea pământului.

20. Nefertiti Ai simţit vreodată ochii artiştilor altor epoci?

Departe, acolo în timp, cu gândurile aşezate o surprind pe Nefertiti. Îi simt semnele nesigure ale iubirii acoperite de frumuseţea ei finală cruntă şi apăsătoare.

ne întâlnim întâmplător Nu aştept pe nimeni Şi totuşi..... luna desenează umbra argintie. Chemarea rupe tăcerea de afară. Ne scufundăm în întuneric, sufletul adoarme cu presimţiri ridicole.

21. Eternitate Aici locuieşte Uitarea? Imaginea pluteşte. Cunoaşte pentru a uita şi lent eternitatea se deschide. Dalta cu vocea interioară a pietrelor compune simfonia

24. Sfinxul Memoria survolează timpul. Ceva a reuşit, cuvântul devine digerabil. Cruntă şi apăsătoare istoria erupe în şoaptă, circulă, deschide ochii şi alege: singurătate şi linişte. O urmă în aer fără umbră sau loc se întoarce la punctul de plecare Sfinxul veghează.

22. Ne privesc Ei au plecat de mult ştergând semnele scrise cu mintea şi simţirea. Dar viaţa lor încă e vie. Atâtea existenţe excepţionale ne privesc bucurându-se de claritatea soarelui. Din nori trecând pe cer, creatorii de frumuseţe ne fac semne, erup în şoaptă şi circulă protejaţi şi intacţi printre ere.

25. Paris Univers al destinelor viaţă cu-n esenţial neschimbat. Lumini şi umbre cu zvâcniri de existenţă. Ploi mărunte la lumina zilei, terase pline în obscuritatea nopţii. Fiinţe adoptate ce descoperă

23. Linişte Pentru o clipă 82

descoperindu-se

26. Sena Plouă mărunt dar totul palpită şi trăieşte în cuvintele ce-şi caută sensul, în muzica apei sfinte, în vocea nopţii temătoare, în simplul joc al umbrei şi al vieţii

27. Eternul Paris Urmele alunecă într-un dans ce uneşte: cuvânt şi lumină culori şi viaţă. Înfloreşte CEVA Din izvorul eternului Paris. Îmi pierd răsuflarea în apa ce curge la nesfârşit. E linişte şi simt mângâierea în cercuri infinite.

28. Privesc Sub umbra protectoare a cerurilor sfânta flacără, sfânta grotă, o percepţie, o idee, o simţire.

Acum. Nici înainte, nici după. Privesc În eternitate.

29. Capătul răbdării Zgomot Un corp loveşte cu putere trotuarul. Unii aleg să se ucidă cu umor în timp ce alţii aleargă-n farmacii. Să fie oare capătul răbdării ? Impact de zgomot surd şi coada vaccinării aprinde călcâiele îngheţate Porcinele-s la modă – îngână un glas homeric iar altul, întins, aşteptă serviciile de sunet şi lumină ce-au început să spargă-n valuri liniştea burgului medieval.

30. Dimineaţa Contemplam constrâns de frumuseţe sufletul care cobora de pe munţii albi. Dimineaţa venea pe deasupra stejarilor. Nicio bucăţică-n plus. În linişte norii suprimau timpul. Se întrezăreau acolo apusuri de soare ce derutau orizontul. Închide celularul Între Someş şi Bârgău

Se lasă noaptea. Între Bistriţa şi Năsăud se lasă noaptea. Nici Şieul nu-i mai luminat. Ei şi ? Să-şi facă treaba. Ce contează culoarea cerului ? Următorul transport pleacă abia în zori şi nu mai avem nimic de pierdut. Rătăcind prin întuneric ne amintim de blândeţea românului, regăsind gustul limbii. Hai să abandonăm timpul care trece, să ascultăm zgomotul scurt al rândunicilor ce se întorc. Hei ! Închide-ţi celularul.

Şir de aşteptări Un gând în aer foaie de drum cu colţurile rupte, aşteptare cu spaima necazurilor avariate cărări uitate. Şir de aşteptări. Marş forţat de ianuarie cu lanţurile febrei aşteptării noastre, cu cleştii foamei, cu iertăciunile setei. Sunt strigăte ce trezesc alegerea nerăbdării şi a spaimei.

34. Zbor 32. Cuvântul deghizat S-ar putea să ieşim din absenţă, să ne trezim contemplând frumuseţea fără grijă pentru timpul în care te prefaci spre partea ce atârnă invizibilă, amară, înecată, Un foşnet reversibil nu ştie unde să se oprească. departe, aproape, acum sau mai devreme ? Atâtea vorbe-n vânt pentru cuvântul deghizat în regăsire.

31. Alunecăm Mă privesc trecând. Ţineam ascunse florile temându-mă să nu fie călcate în picioare. Locuiesc în modestia tufişului. Între mine şi arbustul de pe pajişte purtam secretul blestemat cu rădăcinile scufundate în inima mea. Privirea rătăceşte fără piedici încălecată în pielea unui animal. Îi primesc respiraţia şi înaintăm fără să ştim de ce anume mergem. Alunecăm uşor în noapte fără ţipete, fără cuvinte.

33. Lanţul uman Privirea spre cer încercă să găsească, 83

să prindă, să spere. Din ochii lor apar primăveri şi în faţa mirării umilului trecător, le cresc mainile. Am găsit. Pământul e liber. Un bătrân olog tranzitează între două secole. Drumul morţii nu mai continuă Lanţul uman a învins.

Zbor spre rotundul formelor spre rotunjitul lumii spre o zi curbă şi plină într-un spaţiu dezgolit de umbre difuze şi de lumini discrete. Zbor dincolo de mâna omului spre puritatea fragilă deasupra unui orizont fără limite, dincolo de răni, dincolo de oameni.

35. Temperatură Îmi petrec nopţile pe tivul gândirii tale privindu-mi mâna întinsă prăbuşindu-se la căldura aşternutului. Oasele devin iarăşi vechi iar degetele acuză transpiraţia nocturnă. Voi adormi obosit visând că dimineaţă vei fi deja plecată

în vârful piciorelor. Şi voi putea fugi în stradă, la lucru, la maşină, la viaţă.

36. Visul Aplaudaţi când pe cer apar bărci. Aplaudaţi când aplaud şi eu pentru plăcerea de a nu şti că din ele, lanţul lung al ancorei poate coborî printre copaci, printre străzi, printre noi. Sub bolta unde vântul bântuie speranţa coboară cineva. De partea cealaltă a oglinzii, cuvântul – mai greu, mai violent, desparte cerul de noaptea noastră.

37. Zbor Zbor spre rotundul formelor spre rotunjitul lumii spre o zi curbă şi plină într-un spaţiu dezgolit de umbre difuze şi de lumini discrete. Zbor dincolo de mâna omului spre puritatea fragilă deasupra unui orizont fără limite, dincolo de răni, dincolo de oameni.

38. Şir de aşteptări Un gând în aer foaie de drum cu colţurile rupte,

aşteptare cu spaima necazurilor avariate cărări uitate. Şir de aşteptări. Marş forţat de ianuarie cu lanţurile febrei aşteptării noastre, cu cleştii foamei, cu iertăciunile setei. Sunt strigăte ce trezesc alegerea nerăbdării şi a spaimei.

te arde, apoi cu adieri de vânt se stinge lăsându-te orb.

41. Electoral Cântec plin de promisiuni legat de catargul propriei tale vieţi, acelaşi pe care l-ai plantat în grădina timpului. L-ai mai văzut îndepărtându-se şi ai crezut că niciodată nu te vei întoarce să-l mai asculţi. Şi totuşi e doar o roată închisă în cerc.

39. Strig Viaţa mă duce departe de tine în linişte, suspans. Te iubeam neant frumos. Îmi simt şi-acum cuvintele prin vene, simt literele, alfabetul şi strig ca să respir. Mă duce-un vis pe firul apei departe de zilele copilăriei şi strig. E o vreme atât de frumoasă cu frunze şi vâsle, cu zile de azi şi de ieri, cu fulgi aurii răsărind în toiul verii. Şi strig.

42. Când vrei Iubesc liniştea apei termale, dimineaţa şi amiezile cu zâmbete de decembrie, plimbarea nocturnă şi somnolenţa auroră, inocenţa cu care descoperi sensul, când vrei ! Adevărul care există în timp, când vrei ! Şi dragostea ta Ce luceşte –n termalul de iarnă. Şi toate, când vrei !

40. Destin De multe ori crezi că ai libertatea de-aţi alege destinul, că poţi atinge proiecte îndrăzneţe. Iluzia, visul te-mbracă în glorie 1 dar nu te menţin în decor. Când cazi chiar şi dragostea

43. Se naşte ceva A durat puţin fericirea. Nimic nu ne aparţine. 84

Primite cu împrumut bunurile şi talentele se dau înapoi. Sufletul traversează liniştea albă a îngheţatului deşert. Fugară iluzie îmbibată în parfum şi… nesperata speranţă reînvie. Mirat te retrezeşti la viaţă, misterios şi suav pătrunzi în gând. Simţi. Se naşte ceva pentru a învinge întunericul.

43. Turnul În balansul timpului acele fumegânde numără fiecare minut, secundă cu secundă. Durerea înţeapă pe fiecare vieţuitor al urbei. Şi turnul se năruie. Cade. Fără plasă loveşte în sticla asfaltului. Chipuri dureroase privesc spre dresorii-n şomaj, spre puterile – nlănţuite fără bici şi fără cuşcă Nimic n-a sărit atât de mult coarda Ca şarpele să se plimbe cu mărul în gură.

44. Tata Credeam că s-ar putea depăna durerea spintecând toate amintirile ce ne-au unit.

Absenţa ta a golit mintea invadată de noi oboseli. Timpul alunecă printre degete dar inima mi-a rămas mereu încordată să perceapă inconfundabila ta voce.

45. Cortina S-a oprit timpul în prezent, s-a golit mintea de toate suferinţele. Imaginile amintirilor şi-au pierdut timbrul stingând vocile familiare. Cade cortina. Murmur şi comentarii şi teatrul se goleşte, luminile se sting e linişte. Mâine, alţii vor prezenta părţi noi.

46. Pasajele Privesc pasajele mele cu ochi curioşi

ca cei ai copilului sărac căruia îi este frig. Privesc pasajele dezgolite de toamnă ce simt durerea frunzelor uscate. Sunt totuşi pasajele mele cu forme complete şi dragi sunt umbrele zilei de ieri într-o toamnă târzie de oraş european.

în buze şi-n desfrâu. Eşti prinsă-n fraza dulce a ierbii infinite şi-i mult prea greu să te ascunzi plângând. A cui închipuire ai vrea s-o speli cu lacrimi ? A celui ce-a iubit crezând în tine şi-n salba-ţi de dogoare ce învelita-ţi coapsele cu aroma dulce a dragostei curate, pătrunsă printre firele-ţi ascunse de granit ? Uitata-i oare noaptea-n care strivită între braţe doreai aceeaşi clipă a nemuririi împlinite şi cu o privire întinsă slujeai al erosului timp ? Acum plângi ? Când coapsele-ţi şoptesc atingerea reală şi când prin vene mai curge încă amorul zbuciumat

47. Vârsta Ţi-ascult tăcerea. Aş vrea să-mi spui dar nu… nu vrei să-ţi destăinui a clipelor trăiri. Te-ascunzi. De cine ? Te văd până-n adâncuri oricât ai vrea să fugi. Te simt minţindu-te pe tine Cu-n joc copilăresc, nestins. Dar arzi, în ochi şi-n clipă,

Te vrei sfioasă, neprihănită Dar nu e oare totul în zadar ?

48. Cine eşti tu ? Contează că timpul se opreşte ? Că el călăreşte spinarea lentă a norului ce se ridică peste spumă şi vizează între aripi şi dâre de vânt. Cine eşti tu care zbori între tâmplele mele cu surâsuri verticale în timpanul dezgolit al vârtejului ? Cine eşti tu, labirint zburdalnic ce pluteşti prin paradis departe de lumea cărărilor întortocheate. Cine eşti tu ?

Menuţ Maximinian Copilul de apă Locuieşte La marginea pădurii Neamul lui e Cunoscut Ziua culege ierburi Iar noaptea prinde peşti în braţele De toate zilele

Singur Iubirea noastră – precum pălăria luată de vânt. În urmă Cuvinte Scrijelite pe inimă.

Cruci

Crucea nopţii

Rugăciuni Se strecoară prin ferestre. Pe banca de lemn, La umbra nucului, Tatăl şi fiul.

Mireasmă de flori sălbatice Peste valea În care vântul îşi are culcuşul. Isus priveşte spre cerul înstelat, Iar licuricii se ascund după lună.

Mă descalţ la poarta vieţii. Bat cu pumnii în fierul rece.

Învăţături Să înalţi suflet mare În casă mică.

Aştept. Cruci plutitoare, din pământ iertător, Morminte călătoare, Inimi împietrite...

Să presari sare în pantof – talisman În vremuri grele.

Apus Vuiet de luptă pe casa mea.

Să mângâi cerul Precum psalmistul.

Să fie ploaia?... 86

Muşcata tremură După gratii, Focul se tânguie... Tropot de cai Pune stăpânire pe timpan Până la apusul lumii...

Sfârcurile mugurilor tresar. Vine primăvara, O simte calul alb... Pe uliţa din capătul de sus al lumii. Nu e nevoie de fluier, Mioarele pasc Pe cărarea cât un fir de aţă.

Vâslaş Cu vâsle noi, Mă lovesc de mal, Ca vântul peste încreţirea apei. Voi lăsa doar ochii să plângă.

Biserica înfiptă în mijlocul satului Miroase a cer. Maica Sfântă bea ceai din fructe sălbatice...

Nu ne mai spunem nimic

Stele albe

Ne-am întâlnit pe punte. Mi-ai dat apă şi cireşe... Acum, nu ne mai spunem nimic.

Precum mângâierile bunicii În nopţi de iarnă, Lumina arde sub covor Purtând în ea poveştile Îngerilor. Sub sticla apei Lumea începuturilor. Copiii Vestesc În ritm de nea, Munţi albi in în căuş Vatra satului.

Ne-am întâlnit pe mal, Numele au rămas în nisip. Acum, nu ne mai spunem nimic. Ne-am întâlnit într-un sărut, Mâna ta era prelungirea mâinii mele… Acum, nu ne mai spunem nimic. Ne-am întâlnit în amăruiul fiorilor. Acum, nu...

Mâinile Primăvară Mâinile mele Acum şi ale tale. Trupul se zbate Precum o mănuşă bolnavă, Cu degetele franjuri de zăpadă. Palmele mele Au săpat o groapă De taină... Rotirea sângelui.

Primăvara asta Încape în ghiozdan. Flori colorate Şi zâmbete.

Vis Copilărie Cu gust dulceag Şi nopţi scăldate În vise.. . Cuvinte Culese din tufa de zmeură. Pe prispa de lut.

Primăvară în Transilvania Când sticla de la lampă crapă sub ger, Cerul e sprijinit de vârful căpiţelor de otavă. Satul pluteşte. 87

E vremea leandrilor Pontonul lacului Aşteaptă speranţele risipite în eter Doar păsările spin mai cântă Cu glasul amorţit

De Crăciun.

E vremea leandrilor

Măr copt ritm de colindă.

Timp Împins de vâsle în larg E vremea leandrilor

Miros de ninsori Cer pufos Amintiri...

Ipoteze

E iarnă iar

Dacă ochii ar fi inimă Să aleagă om bun Iar inima ochi Să vadă frumosul

Ninsorile Ascund oraşul Timpul cuibăreşte Cenuşiu

Dacă omul ar fi înger Să păşească pe calea dreaptă Iar îngerul pui de om Să guste păcatul

Merele îngeri pe pământ.

Poveşti Dacă florile şi-ar şti parfumul Şi cucul ar cânta pe note...

Sub nucul bătrân Poveştile prind viaţă

Inima Cuptorul încins Aşteaptă pâinea Frământată în covata bunicii

Am ţinut Inima în palmă I-am ascultat bătăile

Când plouă Ascultăm Icoane cu Bucurii.

Cuvintele pălesc

Fruct oprit

O pasăre

Muşc din malul vieţii Până buzele se fac una Cu valul

O pasăre a disperării Rupe din carne vie Precum din pungile de plastic Viu colorate

Apele învolburate Sunt aproape.

Muzici negre Sparg liniştea Din trupul poetului.

Seri de iarnă Lupi flămânzi Cântă la fereastră 88

Dana Anadan Un cenaclu providenţial cu nume celebru, la Denver, Colorado Oricât mi-aş spune că la Cenaclul Românesc “Mircea Eliade” din Denver, Colorado, mă simt ca acasă, fiecare nouă reuniune literară la care sunt invitată îmi creează o emoţie anume şi o nerăbdare de a mă reîntâlni la Munţii Stâncoşi cu acei veritabili iubitori de cultură naţională, care şi în 10 februarie 2019 îmi şopteau entuziasmaţi când m-au zărit intrând: „Am venit să ascultăm ce ne vei spune despre poezia Anei Blandiana, care este anunţată pe afiş.” Tot aşa s-a întâmplat când subiectul conferinţei mele era Mihai Eminescu, altădată George Coşbuc ori Lucian Blaga, Radu Stanca sau Ion Alexandru. Dar acum, în prag de Valentine’s day american, nimic mai potrivit decât să glosăm despre Poezia de dragoste a Anei Blandiana, cum a fost intitulată conferinţa mea, centrată pe versurile ultimului ei volum Variaţiuni pe o temă dată. Prin iubirea lor nepereche, cei doi protagonişti ai cărţii se simt contopii într-un acelaşi suflet, într-o unică fiinţă, pe care nici moartea nu o poate diviza. “A spune te iubesc este o delimitare,/ Sublinierea unei diferenţe/ Care nu mai există mental,/ O dare înapoi/ Din singura făptură în stare/ Să ne întrupeze pe amândoi,/ Ca şi cum ne-am încăpăţâna să aflăm/ Cine-a murit dintre noi.” Mitul lui Orfeu, eroul mitic care a încercat să o aducă pe iubita lui Euridice din lumea lui Hades, dar nu a izbândit, are o replică în fantezia poetei Ana Blandiana, care se închipuie alături de iubitul ei revenind din moarte, imaginat în ipostaze dintre cele mai sensibile, onirice îndeobşte. Aşadar, o poezie fundamental erotică şi, totodată, fiinţială, ce redefineşte ecuaţia shakespeariană a fi sau a nu fi. În următorul moment al programului, inconfundabila voce a poetei Ana Blandiana cu moliciuni duioase de timbru unic a rostit versuri din acest recent volum intitulat edificator Variaţiuni pe o temă dată, unde mis-

terul marii treceri este pus în relaţie cu iubirea. În cenaclu, emoţia a fost generală şi tot astfel regretul că nu se afla printre noi Ana Blandiana în persoană sau măcar câteva volume de poezie pentru cei care ar fi dorit să citească mai mult. Oricum, în viitor, poeta Ana Blandiana va fi invitată la Denver, în Colorado, ca inimoşii români din cenaclu să o poată aplauda deschis. Moderatorul reuniunii şi unul dintre directorii cenaclului, profesorul Sebastian Doreanu, a anunţat în continuare momentul lansării celor trei cărţi, aflate pe afişul, inspirat conceput de pr. Ioan Bogdan, care a găzduit, ca totdeauna evenimentul în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Colorado, S.U.A. Ca istoric, Sebastian Doreanu a prezentat cartea Meditaţiuni politico-istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S*, Sibiu, 2018) a memorandistului Nicolae Cristea, document inestimabil al vieţii Transilvaniei la fine de secol al XIX-lea în imperiul austro-ungar şi nu mai puţin o mostră a limbii româneşti cu forme lexicale nepăstrate până astăzi. Îngrijitoare, de data aceasta, împreună cu prof. Marin Diaconu, a acestei a treia cărţi dedicate publicistului Nicolae Cristea, de care se ocupă de peste 3 decenii,

Anca Sîrghie a anunţat un al patrulea volum, ce va fi publicat în viitorul apropiat. Se va finaliza astfel restituirea unei personalităţi de ziarist român din Transilvania secolului al XIX-lea, care altfel risca să cadă în uitare. Poetul Alexandru Marian Almar a debutat la Tg. Neamţ, în iunie 2018, cu volumul Dor şi gând şi vis (Editura D*A*S*, Sibiu 2018), prezentat acum participanţilor la cenaclul din Denver ca o sinteză a unei întregi vieţi de creaţie poetică închinată celor apropiaţi. Aşa cum a observat Anca Sîrghie ca prefaţatoare a volumului, pentru profesorul de matematică din comuna Oglinzi, judeţul Neamţ, scrierea versurilor, cu care autorul a marcat cele mai importante evenimente familiale şi prieteneşti, a fost un modus vivendi, care acum se finalizează printr-un frumos volum, publicat din iniţiativa celor doi copii, Lavinia şi Marius. Membrii cenaclului au citit poezii din volum, stârnind interesul publicului pentru volumul de debut absolut al lui Alexandru Marian Almar. A treia carte a fost prezentată publicului din Colorado de prof. Simona Sîrghie, ca o inedită panoramare a evoluţiei literaturii române, intitulată Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români (Editura Technomedia, Sibiu), beneficiind de un Cuvânt înainte al Anei Blandiana, la primul volum, şi de prefaţa profesoarei Maria Daniela Pănăzan, la cel de-al doilea. Cele două volume ale cărţii conţin emisiunile de literatură „Gaudeamus”, desfăşurate în perioada 2002-2011, la Radio Eveniment din Sibiu, având ca actanţi pe profesorul Alexandru Braşovean, ca redactor, şi pe invitata sa, conf. univ. dr. Anca Sîrghie. Valoarea acestui puzzle de teme şi personalităţi reprezentative ale istoriei literaturii noastre naţionale constă în prezentarea unui conţinut ştiinific dens într-o formă spumoasă, atractivă, pornind chiar de la

modul cum sunt intitulate emisiunile, dacă ar fi să exemplificăm numai I. L.Caragiale - contemporanul nostru, Este Ion Creangă un prozator genial?, Radu Stanca între larii şi penaţii culturii Sibiului sau De ce este Panait Istrati un mare necunoscut? Autorii au dat autografe pe exemplarele de carte oferite iubitorilor de lectură, iar organizatorii i-au onorat pe distinşii oaspeţi oferindu-le câte o Diplomă de Excelenţă. Specific Cenaclului Românesc “Mircea Eliade”, activ de opt ani în zona oraşului Denver din statul american Colorado, este faptul că membrii lui nu sunt atât scriitori atestaţi, ci pasionaţi cititori de literatură, istorie, filozofie etc. Iată nişte domenii umaniste în care membrii cenaclului exprimă puncte de vedere autorizate, ei invitând la dialog personalităţi venite din ţară sau din alte state ale Lumii Noi, autori de cărţi care se prezintă la reuniunile organizate periodic. Un asemenea for tutelar, care izbuteşte să adune în jurul unei teme, a unui scriitor sau cărţi pe iubitorii de frumos ai unei comunităţi de români dintr-un îndepărtat colţ de lume, face cinste iniţiatorilor Cenaclului în persoana profesorilor Simona Sîrghie şi Sebastian Doreanu, şi ar putea fi model pentru alţi oameni de iniţiativă culturală din cele patru zări ale lumii. Să menţionăm faptul important că la manifestările culturale ale Cenaclului colorădean sunt antrenaţi ca recitatori şi copiii formaţi la cursurile duminicale ale şcolii româneşti, dat fiind scopul lor comun, acela de a acţiona în sensul păstrării identităţii naţionale la conaţionalii noştri care trăiesc atât de departe de ţară.

Mihai Anthony

În a doua jumătate a anului 2018, perioadă în care Austria a deţinut Preşedinia Consiliului Uniunii Europene, s-au făcut eforturi impresionante şi s-au cheltuit peste 170.000.000 € pentru realizarea unor proiecte-mamut: Reglemantarea statutului milioanelor de imigranţi care au bulversat complet istoria, economia, societatea şi viaţa civilizată a Uniunii Europene; Stoparea exodului musulmanilor spre Europa şi a traficului de persoane, facilitate de politica greşită de la Bruxelles, de a permite, din vara anului 2015, intrarea acestor imigranţi în Europa (inclusiv a criminalilor), fără niciun fel de control la graniţe; Măsuri de apărare a atmosferei planetare împotriva supraîncălzirii globale, de reducere a emisiilor de CO2, a consumului de cărbune şi combustibil diesel, conform prevederilor Conferinţei ONU privind schimbările climatice de la Paris, din 12 decembrie 2015, şi Protocolului de la Kyoto, din 11 decembrie 1997: – proiecte-mamut, nobile, lung şi competent dezbătute, dar cu rezultate sub nivelul aşteptărilor. Vizita oficial a Cancelarului Austriei Sebastian KURZ, din ziua de vineri, 21 decembrie 2018, la Bucureşti, a avut ca scop predarea simbolică a Preşediniei Consiliului Uniunii Europene către România. La întâlnirile cu Preşedintele României Klaus Johannis şi cu şefa Guvernului de la Bucureşti au fost discutate şi alte teme, precum: relaţia bilaterală dintre România şiAustria; viitorul Uniunii Europene; următorul buget al U.E., după anul 2020; retragerea Marii Britanii din U.E. şi alegerile pentru Parlamentul European, din luna mai 2019. Criticile aduse Cancelarului Austriei Sebastian KURZ, de către partidul de guvernământ de la Bucureşti, s-au referit la avertismentul Cancelarului Austriei că: firmele austriece ar putea pleca din România din cauza modificărilor anunţate de Guvern la Codul Fiscal, precum: taxa pe lăcomie impusă băncilor sau impozitarea cifrei de afaceri a companiilor din domeniul energiei. „Dacă cineva se gândeşte la binele mediului economic, ar fi util să se gândească la nişte măsuri care nu doar sună bine, ci să fie efective. Să nu se ajungă ca oamenii să-şi piardă

Preşedinţia Consiliului U.E.: Austria – România

Sebastian Kurz, cancelarul Austriei în vizită la Bucureşti Noul an 2019 are o importanţă deosebit pentru românii din ţara natală şi din diaspora, pentru cei aproape 513.000.000 de cetăţeni, din cele 28 de ţări europene, ştiut fiind că, în prima jumătate a anului, România a preluat, de la Austria, Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene (care va fi apoi, la data de 1 iulie 2019, transmis Finlandei). 91

locul de muncă, să crească preţurile sau să alunge investitorii” – a declarat Cancelarul austriac. La finalul Conferinţei de presă, premierul României i-a arătat Cancelarului austriac uşa pe care trebuia să iasă, acesta s-a îndreptat către ea şi i-a întins mâna zâmbind. Cancelarul Austriei, Sebastian Kurz, a vizitat apoi, pentru a treia oară, Şcoala de Meserii „Concordia” din Ploieşti, o direcţie a învăţământului preuniversitar, pe care „Concordia” o susţine şi de care România are atâta nevoie de dezvoltare, înmânând instituţiei de învăţământ un CEC de 300.000 € pentru programele şcolii. Şi cadoul pe care şefa Guvernului român i l-a oferit Cancelarului a fost foarte sugestiv: i-a dăruit lui Sebastian KURZ un antivirus Bitde-fender românesc, care să-i protejeze gadgeturile de atacurile hackerilor! Ce implicaţii are pentru România Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, din perioada 1.01.2019 – 30.06.2019:

Bucureştiul va trebui să găzduiască aproximativ trei mii de reuniuni şi evenimente; Brexitul va avea loc exact când România va deţine Preşedinţia Consiliului UE; Bugetul U.E. pentru perioada financiară 2020 – 2024 se va stabili tot în anul 2019; cheltuielile necesare pentru exercitarea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de către România, sunt estimate la ca. 80.000.000 €. (Cine plăteşte?). O nouă veste proastă: în România (dezbinată de lupta pentru putere dintre Guvern şi Preşedinţie!) vor avea loc, tot în anul 2019, alegeri prezideniale! Ne punem acum, cu legitimă îngrijorare, întrebarea: Ne apropiem de sfârşitul Uniunii Europene?

Cancelarul Austriei Sebastian Kurz şi Preşedintele României Klaus Johannis, 21 decembrie 2018

Echipa Radio TV Unirea şi redactori ai revistei „Unirea”: Doina Craiu, Adriana Weimer, Victoriţa Duţu, Cristina Oprea, Otilia Sîrbu, Gelu Pintea, Puiu Răducanu, Virginia Paraschiv, Mihai Ganea. Redactori corespondenţi şi colaboratori: Ioan Godja, Ioan Astaluş, Hans Dama, Sifora Sava, Adriana Weimer, Nicolae Băciuţ, Ionela Flood, Răzvan Ducan, Constantin Avădanei, Cristiana Crăciun, Daniela Cetean, Veronica Balaj, Anca Sîrghie, Florica Ranta Cândea, Tiberiu Moraru, Dan Stoenescu, Ovidiu Constantin Cornilă, Dorel Cosma, Menuţ Maximinian, Mihai Caba, Dana Anadan, Mihai Anthony. Parteneri: Asociaţia “Hora” din Viena, Asociaţia “Şvabilor Bănăţeni” din Viena, Asociaţia “Austro-Română” din Austria, Biserica Ortodoxă Română ”Sfânta Cuviosa Parascheva”, Bisericile Romano-Catolică şi Greco-Catolică din Wiener-Neustadt. e-mail: office@radiotvunirea.com, unirea@hotmail.com telefon: +43(0)664 3419664; +tel. fix/ fax: 0043-2622-82154 , www.radiotvunirea.com; www.unirea.at Concepţie grafică, redactare, tehnoredactare: ADRIANA WEIMER Corectare, redactare: NICOLAE BĂCIUţ Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8, România. Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright © Ioan Godja 2017. Adresa redacţiei: Pottendorfer Strasse 268, A-2700 Wiener Neustadt Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora. 93