Revista „Sintagme literare” - Nr. 1 / februarie 2019 - PDF by Adriana Weimer

Poesis

sintagme literare

ADELA CONCIU Frica De frica foamei de moarte, mi-am ascuns umbra într-un ochi de lumină. Fără ea, spinarea zidului nu se va deschide să-mi arate oasele raiului. Aștept să pășești pe ața ce mă ține legată de viață, să rupi din mine gurile spovedaniei, să-mi redai pecetea buzelor, rătăcite în gustul tău. De frica foamei de moarte, mi-am lăsat ochii, păsărilor, pe pervazul dimineții, să- ți zidească cerul aducerilor aminte, mi-am sădit palmele în colbul privirii tale, să-ți îmbrac visul dorinței. De frica foamei de moarte am învățat...să te împart!

Predestinat Te-am iubit! Te-am iubit din vremea în care gustam întunericul. Dumnezeu nu pusese prima cărămidă pentru întâia zi a lumii, nu inventase șarpele și mărul, nu-mi deschisese ochii. Eram legați într-o singură viață, ce avea să nască pârguirea luminii. Te-am iubit pipăind gândul și visul, în ziua în care înflorea cerul și ploua păpădie. Te-am iubit

când marea îndrăgostită săruta primul mal crescut din nisipul clepsidrei, te-am iubit, în privirea mângâierilor din palme, în lacrima răstignită în zenitul pleoapelor. Te-am iubit... în crucea îmbrățișărilor!

Liniștea ta Salvează-mă, iubite, din ochiul în care-ți înot, atunci când vei plânge neatingerea zborului din mine! Caută-mi îngerul zidit în lutul catedralei, săpând cu palme goale adâncul oaselor din suflet. Deschide-mă, iubite, din carapacea nepăsării, așează-mă pe piedestalul foamei din tine, să-ți fiu liniște!

Noi...cei ce iubim! Tălpile mele calcă firul subțire dintre două lumi îmbătrânite. Încă însetată de sângele vieții, arunc ochii călăului ce își șterge securea de amprenta ultimului condamnat și nu mă tem! Îmi spune că încă nu a venit clipa,

deși sufletul este un cer handicapat și slut, ce are nevoie de un cărucior cu cât mai multe roți, să poată trece linia de finiș! Fiecare roată cu propria durere, cu propria moarte! Memoria mă ține trează și sapă în adâncul cuvintelor ce-mi inundă urechile, ca o mântuire a singurătăților mute! Și gura vorbește! Doar cu El, cel ce a creat-o din lutul răsărit în pacea universului, pe vremea când toți eram mai sfinți, mai liberi, pe vremea când nu muream atât de des, noi...cei ce iubim!

Cutreieră-mă! Mi-e carnea insulă pustie ce așteaptă încleștarea palmelor tale, rătacite în naufragiul dorințelor! Cutreieră-mă, iubite! Cutreieră-mi malul tâmplelor, însetate de talpa piciorului tău! Odihnește-ți oboseala oaselor în pântecul lianelor mele, legănate în ochii iubirii! Soarbe-ți delta din însetarea venelor mele! Hrănește-te cu desfrâul coastelor din golful abandonărilor! Și, când va fi prea mult, aruncă-mă, iubite, aruncă-mă în valul regăsirii. Voi fi mereu catargul viselor tale!

Poesis

sintagme literare

ADRIAN IONA Cu fiecare întrebare încerc să cunosc (prin cuprindere) ce m-ar putea face mie însumi cunoscut încerc să aflu dacă în mine mai subzistă acel „ceva” care uneori îmi dă senzația că exist în contratimp cu trăirile – și implicit muririle mele dacă nu cumva între mine și „altul”din mine s-a strîns deja toată neliniștea acestei vieți ...în care de atîta falsă lumină „mi-e întuneric” în care întorcînd cuvintele prin ele însele tot sper – cu disperare să cunosc ceea ce mă face mie însumi cunoscut și asta – dacă se poate înaintea clipei iremediabile ...cînd nu se știe dacă în mine a mai rămas ceva de trăit ceva de murit

Într-adevăr pot spune că atîta timp cît îmi caut sensul chiar am unul cînt nu-l mai caut intru într-un fel de stază – de suspendare între

că unele lucruri sînt mai adevărate cu cît ne îndepărtăm mai mult de ele

și pentru că de obicei îmi amintesc mult mai puțin decît uit nu-mi rămîne decît să mă reculeg și apoi să meditez adică să mă adun de pe acolo pe unde am rătăcit pe unde m-am risipit tot încercînd să modelez cumva altfel intervalul dintre mine și nimic dintre mine și nimeni numit uneori viață și asta înainte ca timpul ce mărginește totul (chiar și pe sine) să devină totuna cu absența care se conține pe sine ca prezență a ceea ce voi fi atunci cînd nimic nu va mai fi

Mi-am dat seama... motto: ”Nimicul este umbra lui Dumnezeu” Nicolas Gomez Davila Cu „fericită întristare” mi-am dat seama că iubim doar în măsura în care nu uităm sau poate în măsura în care ne re-amintim

alteori aceeași „fericită întristare” pare să semene mai curînd cu sentimentul indus de lectura obsesivă a unui poem de Trakl în care „întunecata armonie bîntuie sufletul” iar nimicul – adică „umbra lui Dumnezeu” deconturînd lucrurile dintr-odată – parcă înflorește

Privesc în gol (peretele alb și gol) în timp ce plictiseala capătă consistența deșerului la amiază într-adevăr acum pot spune că plictiseala nu e altceva decît un gol pentru o tot mai confuză conștiență pot spune că nu are nimic dintr-o reverie sau din acea senzație de „scufundare în sus” la care mă aștept atunci cînd ne-gîndindu-mă la nimic privesc în gol ...peretele alb și gol

sintagme literare

ADRIAN LĂZĂRESCU (…)

Singura iarnă fuse pe-atunci … pe o singură bancă, rătăcind printre ramuri străvezii de jur împrejurul așteptărilor noastre decât unul pe altul, dincolo de orice cuvânt

Dincolo de toate cuvintele lasate prin marile carti ale lumii, nu se mai poate descoperi cam nimic..

despărțit pe veci, în silabe...

Simți?

nici cand au fost scrise, nici cine le-a scris.. dar - mai ales,

mi-e timpul rece sub albul amiezilor

este greu sa iti mai dai seama

târzii

daca unul si cu unul au facut

peste care doar urmele tale mai

intr-adevar vreodata doi,

amintesc

ori totul a fost ridicat la patrat

c-ai fost aici...

poate dintr-un exces de sinceritate.

... conturându-mă în forme de suflet,

Si totusi ce ne-am face

de parcă nimic nu ar mai fi rămas

fara acele lungi insiruiri de cuvinte

de la ultima noastră întâlnire,

care inconjoara pamantul

... pe atunci, într-o primăvară

precum un carusel viu colorat

ori toamnă timpurie, doamnă...

al lucrurilor greu de inteles

sau nici nu mai știu când a fost

pe alocuri..

și nici dacă ar mai avea vreun rost, ferindu-mă sub tropotele de cai

Și totuși împreună

dezlănluiți în ropote și parcă-n hohotele

Știi? Noi doi vorbim aceeași limbă

celor ce nu-și mai găsesc mersul

într-o carte.. Suntem parcă despărțiți

înainte

doar în silabe și nu putem ajunge

pe acest tărâm acoperit cu lucruri

unul la altul, decât dacă lumea

sfinte,

ne rostește împreună..

lăsate uneori din loc în loc,

E ca și cum ne-am ține de mână

în chip de reverență eternelor

de-a lungul unui întreg zid

aduceri aminte...

văzut de departe, tocmai de pe Lună..

Ce ironie!.. de parcă n-ar trebui

de acolo de unde Pământul

ca iarna să fie

e încă albastru, scăldat de jur

rece - și mie...

împrejurul irisului tău

și ție...

- citindu-ne dintr-o carte, în care nu ne-am putea înțelege

Poesis

de zi cu zi.. și mi-aduc aminte de ea.. trecându-mi din când în când prin gând, precum un legământ al singurelor lucruri care contează.. Și tot aș mai vorbi.. însă mi-e limba cusută.. răsfirată.. prin ceruri... și nici tu nu-mi mai vii..

Totul dintr-o lovitură Intâiul rău s-a născut dintr-ale noastre simțuri, ca dintr-un lăcaș al oamenilor, ascuns în noi... și nu aveam pe cine să acuzăm, căci și tu și eu purtam - deopotrivă povara poate primei și celei din urmă vinovății.. Și-adu-ți aminte că n-aveam prin preajmă decât unelte de lovit, și-un spațiu fără limite, parcă infinit, în care, ca unic cugetător - mi se părea atunci eternitatea drept marele motiv al propriei nemuriri.. Altceva nu puteam face, decât să lovim, să ne jucăm cu pietrele pe întinderea nesfârșită deja - de nisip, de sub tălpile noastre coborându-se și ridicându-se între Cer și Pământ..

sintagme literare

ANA ARDELEANU Ca două umbre În scenariul fără nume ne-nfruntăm ca două umbre Degetele tale sumbre-mi răscolesc printre cutume. Evadat din ficțiune, te-ai schimbat subit la față... Arsă-n gânduri, mă îngheață fosta ta promisiune. Lacrimi vii, sclipind adamic, își curg jarul în săruturi, Ca un Tango între luturi, contopindune vulcanic; Dârdâim ca două frunze, primele ce mor în Toamnă... Ignorând ce Zei mă-ndeamnă, îți port patima pe buze. Ne găsește dimineața adormiți pe dușumele... Rămășițe de manele activând încă o dramă; În ibricul de aramă se coclesc două cafele, Patul răvășit de Iele într-un Vis pervers ne cheamă. Vocile înjunghiate, tânguind doruri pierdute, Ne aruncă pe redute... gemetele-s înfundate; Îmi muști buzele la sânge, să nu-mi țip de zbor teroarea, Amețită, în vâltoarea Dorului ce-n aer plânge. Prin pereții ca hârtia inspirăm misionarii Cu erotice scenarii, trezind moaștele și sfinții, Iar prin gânduri, ca-ntr-un templu,

rugăciuni mă fac să tremur... Zguduită de cutremur, biata ființă mi-o contemplu. Inima, o Romă ruptă, pusă-n foc de-un sadic Nero... Noi, eroi reduși la zero, doi iubiți cu fața suptă. Dragostea-i o luptă vie, evadare din genune; Penitență? Pasiune? Oare ce am vrea să fie? Zidul mânăstirii noastre se dărâmă încodată; Într-o Lume-abandonată ne izbim, ca două umbre.

Ca să știu, dac-ajung... Drag Bărbat, îți dedic Poezia Iubirii Deghizată-n Femeie, pentru tine mă scriu. Mă așez înc-odat’ curmezișului firii, Când mă-ntorc dintre îngeri într-un cadru pustiu. Tu să-mi vii pe-nserat, hotărât, la fântână, Să îmi rupi printre uluci, din bujori, un boboc... Fantazând că se țin plânși, iubiții, de mână, Să asculți cum se-oprește Timpul nostru în loc.

Poesis Să m-aștepți răbdător, pân la capăt de Soartă, Toată bolta-nstelată de plictis numărând... Să îmi lași un răboj pe un stâlp de la poartă, Ca să știu, dac-ajung, că te-ai stins așteptând.

Te iubesc egoist “Te iubesc egoist, te iubesc posesiv Când de drag te sufoc, îmi eşti crimei motiv. Te iubesc debordant, nu cunosc limitări, Îți sunt Vară în Ierni... Tu, potecă-ntre mări. Te iubesc egoist, te iubesc absolut, Voluntară-n sclavii de mângâi şi sărut. În justiții cereşti, condamnând Anotimpuri, Îți sunt frunză, copac, Tu eroul din mituri. Te iubesc egoist, mă adori plin de milă, Lamă-n sufletul cald şi naiv, de copilă, Zâna ta fără trup, crezul tău fără minte, Îți sunt zborul, Condor, Tu-mi eşti Cer și sorginte. Te iubesc egoist, te iubesc ca nebuna Îți iubesc eroismul precum norii, furtuna. Cum și notele seci îşi iubesc portativul, Îți sunt cânt, simfonie, mi-eşti Iubirii motivul. Te iubesc delirant, în galop nebunesc, Într-un vis, în extaz, cai sălbatici strunesc. Te iubesc egoist, până-n margini de lume, Îți vreau Viața întreagă, să-ți fiu parte din nume!”

Să-mi păstrezi un sărut înnodat în batistă, Printre lacrimi albastre și poeme de Dor. Aşa se-alinta un Înger, odată... total Când obrazu-mi mângâi, să nu-ntrebi de egoistă și nevinovată... ce-s tristă Dar din Rai a căzut... şi e numai o fată. Și să nu vezi, sub Ie, că am aripi, să zbor.

sintagme literare

ANA PODARU Sonete Mister Mi-au crescut rădăcini din picioare, s-au înfipt tot mai mult în pământ auzeam sus, din ceruri, un cânt, aveam trupul plăpând ca de floare. Am privit cu un ochi spre apus, sub o pleoapă-mi vorbea răsăritul ca un clopot ce zguduie schitul, un ecou de pe buze s-a dus. Mi-au crescut o mie de braţe agăţate de-un cer curcubeu, m-am privit eram eu... eram eu după umbre fugeam să m-agaţe, nu ştiam că-mi cer plată pe cer: un tribut, un cuvânt... ce mister.

Iubire ucigașă Din grote guri... se-nalță lighioane, Păsări cu cioc de fier lovesc în rană, Suspinu-i cataplasmă de dojană, În ochi sclipind luciri de lampioane. Sărutul, of, sărutul... sapă-n carne... Se răzvrătește-n mine-un val de sânge, În piept e rege junghiul ce mă strânge, Un chip de înger și-a pus solzi și coarne. Cuvântul, el, cuvântul roi de fluturi Când mă rudica-n slăvi, când mă îngroapă, Aceeași groapă adâncă-n mine sapă. Ce-a fost iubirea?... ce vrea azi să fie!? Un singur vers din sfânta poezie. Căzut, ucis... azi mă declar învins.

Tablou abstract primesc culori din ochiul cristalin cu pensule de gene-mi fac tabloul

Poesis coceni în sobă și văd cartofi sub oala încinsă de pe plită, în palma mea-i cenușă și praful de pirită, Dar tot îmi este gândul la slană și la tobă.

în zbor de pleoape s-a deschis hubloul pictez cu-n zâmbet cald și-un gest calin din cioară am făcut un porumbel ce bine-i stă cu penele de soi seninul l-am pictat pe vânt și ploi simțindu-mă cu sufletul rebel mai vreau culori, un curcubeu pe ape din bezna nopții mâine să fac zi o, câte gânduri vin cu-n plug să sape voi puneți ramei ramuri de măslin eu repictez pe pomul vieții frunza dau lupului... un univers cervin

Cu biciul valului M-am săturat să strig de supărare, M-am săturat s-alerg cu spini în talpă, Am să mă leg de strigătul din harpă Sau de lumina crucii din cărare Şi-am să mă vindec de durerea noastră Iertându-mă de fiecare vină... Mă voi hrăni cu-ambrozie puţină, Cu biciul valului din mare-albastră. Te voi ierta şi-mi voi ierta destinul Ce cu ardoare eu l-am invocat Pe un tărâm de dragoste uitat Şi chiar de-ar fi să facem alt păcat Tânjind după un gram de mângâiere Ne vom hrăni din cupa cu placere.

Măicuţă Nu știu de unde vine mirosul de mâncare, dar de privesc în urmă măicuță te zăresc Și-n ochii mei mușcate îndată înfloresc Slăbindu-mi legătura gândirilor precare. Te-aud cum rupi surcele, cum arzi

Măicuță, de departe tot mai aproape-mi ești, în mine-s focuri vii de candele și stele, trimite-mi o mireasmă din florile cerești, din curcubeu culoare. Din ochi mai curge mir, tu cere-o picătură să-mi ung din tâmpla rece, prin pletele-ți cărunte simt cel mai blând zefir.

Fagure de fiere Pustiit e astăzi cerul de lumina feței Tale, Volbura-și întinde trupul peste ochiul obosit, Se aude-n depărtare glas de înger răstignit, Muntele de sticlă pare, iarba fragedă și moale A îngenuncheat la poale, râurile plâng domoale, Urma pașilor de sfânt își trag seva din pământ, Au murit în mine solii, s-au jertfit pentru cuvânt, Caii zguduiți de teamă-și rup potcoavele pe cale. Ramurile aplecate ceartă lumea de păcate, Mai trimite-n lume-o Maică sau pe Fiul iertător, De atâta ură, Doamne, și petalele-s pătate, Plouă cu cenușă, praf, plouă cu suspin și fiere, Cu durere, cu pelin... fii cu noi îndurător Peste limba cea uscată pune fagure de miere.

Poesis

sintagme literare

ANA URMA Selecție haiku: Urma Soarelui (Premiul Vintilă Horia, Festivalul Internațional Titel Constantinescu, Ed. A XI-a, 2018)

frunzele roșii – încă fierbinte scrumul ultimului foc

târgul de toamnă – o camee cu perle printre vechituri

pastel de toamnă – din nou între creioane unul fără vârf

piesă într-un act – mereu alte frunze repetă căderea

preș de vreme rea – la picioarele mele frunze fel de fel

soare-n asfințit – împrumutînd lumina crizantemelor

o bancă goală – foșnind a despărțire frunzele pe ram

aproape cântec – foșnetul frunzelor sub pașii noștri

strigăt în toamnă – până și fibra chitarei răsun-a pustiu

ploaie de toamnă – recitind din clasici cu-alte dioptrii

arară frunza – împresurându-mi geamul lumina lunii

salcie la mal – mereu alte frunze întunecă cerul

visând la fluturi – îngropată în frunze floarea târzie

doar patru file mai țin calendrul – și-un cui ruginit unite de frunze cărările noastre – până la poartă de-ajuns o frunză să tulbure tot cerul – salcie la mal încă o toamnă – de atâtea apusuri slăbiți și ochii seară de toamnă – treierată de greieri liniștea noastră

sintagme literare

ANDREI CAUCAR Suzana undeva există o viaţă frumoasă

priveşte depărtarea altfel – împreună sub plapuma norilor e bine mâinile noastre învaţă timid să vorbească

Într-o zi fluier şi plec fără gară Și strugurii mei neculeşi rămân

aşteaptă să o aducem în noi vreau să aud şi cuvintele tale cât pot cuprinde le strâng pentru drum că nu ajunge numai poezia merinde să trecem pustia

tu te dai la cuvinte ca la femei intri în crâşma lor de parcă eşti acasă de ce nu te zideşti pe dinlăuntru de ce dai totul afară – în ceaţă şi nucile cad cu iz de lemn de sicriu unde ai văzut tu astfel de lume unde nefericirea s-o petreci fericit

Lacrimile care mi-au ars faţa s-au stins

Tu ştii mai bine luciul acestei rostuiri

cei dragi s-au ascuns în uitarea pământului norii care fumegau s-au târât peste munte crucea de pe umărul meu – nevăzută pare mult mai uşoară acum sau e dulceaţa înşelării

nu mi-e teamă de potopul verbelor pe care nu le cunosc nici de tinereţea târzie nici de ochii ferestrelor nici de mine măcar cu rele umbriri dar au fost aprinse două lumânări care ard mult prea aproape una de alta

Vino să facem plinul unei vieţi golite atâta de limpede e viaţa mea de parcă ieri m-am născut va trebui să ocolim o vreme apoi ajungem acasă fără să punem sufletul ştergător la intrare

Până la urmă eram atât de aproape că închideam pleoapele pe ochii celuilalt să nu strici ceva de bucurie – neştiind câte lupte zadarnice voi da – Suzana până la porţile sufletului tău alerg către o cantină în care nu te vei sătura niciodată

Poesis

Sunt gata să pierd totul sau să câştig nimicul zădărnicie – mâna e goală unde-i pumnul de aur dragostea cu amintirile ei ciudate mai bântuie nu ai ce pierde nici a câştiga totul sau nimic – nu există uneori două suflete se topesc unul în altul într-o flacără albastră nevăzută

Mâna ei peste mine – face cât un dans nu poţi iubi femeia pe care o cunoşti cu o străină e altfel – e totul pe nou chiar dacă strânge jugul iubirii zâmbeşte cuvinte atât de frumos că ţi-ai da toată votca pentru ele

într-un imperiu mic – ne înţelegem greu nu vrea niciunul să dea înapoi tezaurul furat de amândoi mai bine să-l tăiem bucată cu bucată să nu mai poţi lipi o tăietură să nu schimbăm măcar dragostea pe ură – niciodată

Vrei să te prefaci în ce ai fost stai sfântă şi ascultă cum se întinde covorul de paşi sub fereastră cum respiră fiecare cuvânt fără mamă stai sfântă şi priveşte amărăciunea serii mai lasă-mă câteva zile fără tine să te prefaci în străină n-o să-ţi mai aminteşti nimic

Ai devenit frumoasă până la uitare sapi planuri de retragere în depărtare devii mai nesigură ca o punte ameţită peste un râu învolburat iubire vitregă iar te întorci te-am dezgropat din liniştea hârtiei am suferit până au apărut stigmatele unui zâmbet absurd

A început să iasă singurătatea din pereţi ca ochii sfinţilor din zidul bisericii dragostea se pregătea de înviere şi n-ai crezut-o – acum nici doctoriţa nici cele mai frumoase ceaiuri nu pot Dumnezeu nu împrumută de două ori dacă pierzi te uiţi zadarnic în cer

Poesis

sintagme literare

ANGI MELANIA CRISTEA

a învățat meniul azilului iar eu strâng firele albe la ceafă nu mai aștept binecuvântarea sau blestemul continui să viețuiasc cu acest vacuum fără xanax / rădăcină de ginseng

Refresh memory

Ginseng

Peturi

inspiră!/viața este lejeră atâta timp

pe vremea industrializării masive tata străbătea orașul până la fabrica cu hale imense unde demonta orice mașinărie/ era eroul zilelor cenușii când mama lucra în schimbul trei/ știa pe de rost mecanismul pieselor pline de ulei de motor și venea cu geanta zdrențuită burdușită de eugenii până într-o zi plină de turbulențe și de șomaj

din trecut vin imaginile și mirosurile piața mare cu legume pe trotuar Craiova aceea sordidă în care trăiai dupa niște ritualuri bine implementate cu vecini masochiști care întindeau rufe la ferestre și apăsau pe stingător ori de câte ori suna la interfon un creditor

cât îți poți da examenul de titularizare pe viață/ în pavilionul bolnavilor care fac citostatice este o modă să decorezi pereții cu stickere feng shui printre lipotimii și refresh memory aceștia evadează în liniște pe banda timpului nu sunt bani pentru zile adevărate/ sunt mulți bani pentru vieți artificiale iar în ministere există doar oamenii din acte doar ei pot fi tratați de tentația morții de seducția unui timp abolit a unui spațiu cu mii de guri pe unde poți intra și ieși mai viu cu condiția să ai abonament să circuli prin tine însuți prin organele tale/virusat de absolut/ tandru cu neputințele sau umilințele omului simplu surâd pământului bolilor adevărate care ne fortifică apoi inspir aerul tare al încă unui Cernobîl deși port în buzunar gena unui cancer viu care explorează orașul unde nu stau eu// pavilonul celor care #faccitostatice și modelez la nesfârșit pâinea nopților valpurgice

atunci s-a prăbușit de la peste 10 metri de pe rampa precară unde dădea cu barosul și toate lumile lui balansau //mama lua pâinea fierbinte cu mâinile goale o arunca în lăzi sordide și își bandaja buricele degetelor cu care părea a cânta la un pian imaginar al cărui capac s-a închis cu zgomot peste furia mamei ce a împletit păpuși de porumb toată copilăria încă resimt lungile așteptări de la fereastre de bloc cenușiu din zilele acelea când părinții mei lucrau pe șantier cărau cu roaba cărți veștejite și dormeau în cabana învăluită de viroze rebele tata azi este plecat în pelerinaj/mama

pe atunci trenul accelerat urca în mintea mea până în acel București edenic unde paiațele de politicieni făceau față fluxului monetar aici se vindeau oameni de-a dreptul iar pe trotuar vedeai doar urmele afișelor electorale însă în acest paradis fiscal mă simțeam împlinită departe de orașul lasciv al Craiovei întinsă pe tarabe la pagina 1 cu toate organele la vedere /ochi picioare plămâni/ așezate temeinic între munții de tuș al căror scris va înroși palmele umede ale zilierilor de la AFI Center încă simt mila aceea imensă pentru orbii surzii și impotenții orașului ei se multiplicau la secundă eu muream sufocată de noxe într-un Cișmigiu încă viu între blocuri de beton și miliardari de carton lângă ghenele roz #peturiartistice

Poesis

sintagme literare

ARMINA FLAVIA ADAM Colaps în toate zilele în care mi-am dorit să nu mor, ar fi trebuit să trăiesc. să nu mai știu de sunt piatră ori iarbă, să cad, să mă-nalț, să construiesc oameni vii din nimic. am trecut pe aici: de-acum, moartea și viața sunt atât de aproape, încât corpurile lor se lipesc. atât de fierbinți, încât nu mai e nevoie de mine. atât de subțiri, încât o atingere simplă le poate șterge cu totul.

Întoarcere cu cât scriu mai mult cu atât mă apropii de moarte – poezia mea e un cântec, un craniu proaspăt vopsit, cu cât scriu mai mult, cu atât groapa mea se-adâncește – dacă m-aplec, pot auzi un plâns de copil, lumina scuturându-se lin peste acest final de poem, pe care-oricum mi-l va smulge o rafală de vânt.

Respirație pentru toate nopțile în care am plâns, pentru toate nopțile-n care corpul meu s-a făcut buncăr. pentru toate nopțile-n care am fugit de iubire ca de un lucru negru, acid, găunos.

pentru puiul de vultur împins mișelește din cuib, pentru brândușe, pentru iarna ce va urma. pentru tine înghit aceste rânduri amare, în timp ce respirația rece, mai albă decât un fulg, mi se oprește.

Ionizare dincolo de tine o singurătate acerbă, suporturi, agrafe metalice în cădere, orașe de toate culorile, mașini, avioane și bărci, vagoane în care se-nghesuie omenirea, dimineața, miracolul ninsorii de azi, un înger de plastilină, mâinile lui salvatoare și calde, tu, deasupra acestor nimicuri, savurând tăcut o înghețată de mentă, un aer tânăr, intens ionizat, a cărui structură se schimbă de la o oră la alta.

Flexibil când noaptea se-ntinde de-a lungul camerei roșii, ochii noștri încep să-și vorbească: mii și mii de semne rotunde, margini zimțate din care a mușcat cineva. o ordine oarecare a aerului, a lucrurilor, a porilor din pereți.

când noaptea se-ntinde de-a lungul camerei roșii, încăperea devine un abdomen pătrat și flexibil, în interiorul căruia umbrelor noastre le e imposibil să se atingă.

Lampioane într-o dimineață-ți voi scrie: eu plec. pentru că nu știu cum altfel să-ți spun. pentru că nu știu cum altfel să-ți cer ceea ce mi se cuvine din naștere. pentru că, înainte de toate, durerea e bine să fie trăită. să tragi de ea până când devine o sfoară, o capcană de prins întunericul. știi ce zic? e ca în seara aia când ne plimbam pe faleză și luna s-a înroșit dintr-o dată și sute de lampioane s-au înălțat simultan în timp ce corpul meu mic intra în pământ.

Semințe de mei tot mai rar simt nevoia să văd fotografia în care încă mai părem fericiți: două pahare cu piciorul înalt, cotul meu gol la jumătatea unui cadru perfect. liniștea aceea curbată şi blândă, din 14 noiembrie, seara. frig mult, cât să-l întorci cu lopata, cât să te-ntrebi dacă merită osteneala. pustietate. şi zvonuri. şi praf. nimic de făcut, nimic de salvat. trec cu vederea bezna prelinsă-n pereți. o aud: senzația e ca şi cum aş fi pe un pat de spital şi cineva ar trânti simultan toate uşile. mă retrag, hrănesc papagalul. semințe mărunte de mei se prăbuşesc într-un esofag invizibil. o ciupitură şi-obrazul devine armă de foc. jur: vietatea asta nu mă iubește. e de-nțeles. şi ei i se face dor uneori de tenişii tăi cu şireturi albastre.

Poesis

sintagme literare

CARMEN SECERE 1. nu tot trecutul încape în banca amintirilor unele lucruri se strecoară într-o valiză de mână

7. strângem în pumni țărâna zilelor rămase și ni se pare că visăm în somn toată lumea plânge

din pământ creștea o cruce umbra mă acoperea îngerul meu era alb ca varul

coletul fără expeditor călătoria clandestină strada cu număr impar și numele tău

e ceață prin gânduri oare cum o fi să ne întâlnim unul în celălalt fără prea multe întrebări

voi arunca totul în aer îmi spun râzând chiar dacă port mereu în buzunar o cutie cu chibrituri

astăzi vreau să visez până la capăt iar tu să nu te superi că ți-am furat cântecul

2. mă țineai de mână de parcă m-ai fi atins pentru prima dată câțiva surferi făceau semne de vreme rea vedeam imaginile deformate și n-am simțit dinții acelei remușcări îmi îngropasem sufletul de viu fără să-mi dau seama cât de singură eram în mijlocul oceanului nu m-a mai văzut nimeni de-atunci

5. drumul era îngust auzeam cântecul copilăriei puteam chiar să miros laptele proaspăt din cana de lut și să-ți simt mâna dreaptă învățându-mă caligrafia vieții mi s-a scufundat lumea când ai tras ușa după tine nu înainte să-mi arunci un colac de salvare cadoul tău de nuntă

ești acolo unde ceasurile nu se mai întorc în iarna asta decadentă coboară-mă din metaforă

astăzi nu cumpăr culori adoarme-ți vulpile fă întuneric și ghicește-mă

îmi tăiasem părul să pot urca într-o icoană

soarele minte

și ce frumos ne mai jucăm cu moartea în cazemata noastră de zăpadă

8. cobor desculță în stradă mimând o nebunie cu tălpile ude când mărețe ziduri cad femeile se roagă și ploile descompun toate drumurile înapoi ca-n nostalgia lui tarkovski mereu se va găsi cineva să aprindă roma în numele iubirii

9. se înnoptează devreme în mine lumina zăbovește la marginea pădurii doar lupii trec prin poezie fără să-i oprească nimeni linge-mi rănile dacă tot ai rămas

10.

pe calea ferată până și iarna întârzie spune-mi că ți-e dor să mă bei lângă fântână într-o duminică fără legi și cuburi cearcănul din care ți-ai domolit setea mă doare rămâi până la capăt în trenul cu aburi umbra mea are contur de cretă

Poesis

sintagme literare

CONSTANTIN STANCU Plâns cu oasele Trupul este bun conducător de veşnicie, din această pricină niciun os nu se frânge, doar rana din suflet e prezentă. Curge sângele sufletului, pătează patul, covorul, pereţii, este un egoism veşnic în fiecare om care va muri și n-a iertat. Există şi un timp perfect în care ora exactă nu este o iluzie, e chiar celula din care te-ai dezvoltat prin divizare şi plâns cu oasele…

Pluta Meduzei Poetul lasă poemul să navigheze în contra curentului, ca peştii spre izvoare, Internetul este un mare ocean care trebuie străbătut, toţi ştiu că-l traversează, simt asta, se bucură în plină mişcare, nu este niciun port, doar poeme în mişcare. Prietenii, barbarii, cărătorii de bagaje, văzătorii comentează poemul, parcă ar fi al lor, pun idei, gânduri, sensuri cu piper, admiră sexul poemului, ori abstinenţa metaforei, el creşte, devine Pluta Meduzei... Undeva, poetul suferă de sete, priveşte apa amară şi sărată,

poemul nu-i mai aparţine, nu aparţine nimănui, este unul fără autor, traversează totul, nimicul, netimpul...

Colinda verii În cele doua dimensiuni din oglindă ne-mbrăţişam, sărutul nostru făcea să plesnească secunda în mii de bucăţi tăioase, flămânde, la picioarele vrabiei, ca seminţe de argint... În cele doua dimensiuni ne năşteam, ne iubeam, uneori muream cu zâmbetul pe buze, pregătiţi să trecem în cea de-a treia dimensiune, ca zborul albastru al înţelepţilor prefăcuţi în vulturi... Doar muntele, încărcat de zăpezi şi inimi de lupoaice, izbucnea-n cele trei dimensiuni, ca o veche şi uitată colindă a verii...

În ceasul Gării de Nord Secunda purtată de fecioare pe pleoape, timp ivit sub gheara panterei, timp zburând pe fereastra, intrând pe sub uşă, aceasta este eternitatea - dansează cu firul de iarba care inventează vântul dimineţii... Există puţină veşnicie pe tricoul fotbalistului, exista eternitate în tratatele de pace,

exista efemer în ceasul Gării de Nord, exista ora exactă în braţele caracatiţei? Rămâi în afara timpurilor, poate schimbi timpul tău pe timpul Lui... ...un troc cinstit la marginea vremurilor, cronometrând secunde reci pe marile bulevarde invadate de absenți...

Polițist în intersecție Între camioane şi balerine poliţistul croşetează strada cu demnitate Un câine aleargă printr-un lup, apari tu cu o elice în dreptul sânului stâng, se apropie noaptea asfaltului, bicicliştii îşi antrenează soneriile de clorofilă, e o parcare intimă pentru câinii de împrumut, undeva pe dreapta, lângă dantela poliţistului ...

Morții visau Morţii sub pământ mai mureau, mai visau, aveau oase de fosfor, umbrele lor luminau anotimpul în patru dimensiuni. Peste morminte cădeau tot mai des sufletele, ardeau iarba uscată, crucea, cuvintele de pe cruce, pasărea de pe cruce, întunericul... ...iarba răsărea în urma arsurii, tot mai verde, greierii chemau veacul, manuscrisele vechi, vulturul, iarba plutea verde-n uitarea soldaților aflați la datorie între un imperiu și altul...

Poesis

sintagme literare

DAN CĂLIN

Beatitudine Pâinea se frământă. Cu flori uscate. În cărți. Se dospește. În oameni. Cu miez. Se coace. Încet. Așa. Se hrănește. Lumina. Părăsită. În vetre pipernicite. Casele sunt locuite.

Colorizare

Învață să renaști

Nerăbdare

Roșul poate împleti. Cu galben. Un gând. Obscur. Te privește. Ce faci. Mai departe. În albastru. Se scufundă. Straturi inutile. Înecul salvează. Verde. Timpuriu. Pe brațe. Metalice. Armonii. Înglobează. Violet perfect. Doar. În tangouri. Instinctive. Mai poate fi. Rubiniu curat. Pe lumină sastisită. Ce nu plutește. Vegetează. Portocaliu. Nu prinde rod.

Cuvintele reverberează. Emoții. În oameni. De sticlă. Ne vedem. Acasă. După ce marea. Îți va smulge. Fuiorul patimilor. De la piept. Trebuie. Să plutești. Pentru a alunga. Dorul de țărm. Abandonul este calea. Scufundarea. Recompensa.

Bătrân. Timpul nu mai crește. Mirări. Așteptări. Nu-i bântuie coliba. Doar. În sobă. Arde. Noroc. De muritor. Își încălzește foamea de sfârșit. Ce îl oprește. De la sinucidere. Timpul așteaptă ahtiat. Scânteia. Din urmă.

Sonor

Denaturare

Trebuie să creștem. Înalți. Foarte Vuietul apusului se prelinge. Pe creste. înalți. Cerul. Poate fi hrănit. Din palmă. Cu picioarele goale. Copiii Se sparge. La mal. În milioane de sunt nemuritori. Coastele pământului. pescăruși. Scântei divine. Desprinse. Din Timpul. Nu are autoritate. Să ignori. întreg. Nu marea urzește. Legende. Noi. Înseamnă să exilezi. Răstălmăcim. Absolut.

Freamătul vâslei. Nu ajunge. La mal. Se vindecă. De răni. De pământ. Se lipește. Cu valuri. Întregi. Se rarefiază. În arpegii. Întremând simfonia. Doar naște. Creația. Înlăuntru Nu-i aparține. Culorile sunt vinovate. De Încăperi rotunde. Cheamă colțurile. trufia toamnei. Din cei cu mintea rătăcită. În filosofie. Strigătele se aud. De afară. Liniștea. Nu. Abandon pe furiș Se irosește. În lumină. Nu arde. Sclipiri. În zadar. Este vocală. Înlăuntru. Nu știu că sunt. Alăptați. Cu sângele norilor. Sacrificați. În somn. Cei care Perfecțiune exterioară golesc. Carcase. De miez. Pentru a nu se arăta. Construiesc. Chilii laice. Pe furiș. Case părăsite. Dor acut. Ca priveghiul Părinții i-au părăsit. Fiind acolo. Blestem. părintelui. Pe catafalcuri. Unde este. Râvnit mecanic. Prea puțini asceți. Prea Sacrificată. Iubirea. Vina. Se scaldă în oameni. Perfect. Lustruiți. Cu plăcere multe cuvinte. demonică. Nici luna nu are o putere. Atât de sălbatică. Certitudini aparente Lumina nu acceptă. Umbrele. Se așează. În straturi. Pe asfalt. Și ziduri. Înrădăcinându-se. Îngroapă. Conturul. Respiră. Clipe obligate la nemișcare. Chiar dacă par. Libere. Să urmeze. Un destin ales. Nu. Crede. În întuneric. Totul poate fi oprit.

Copiii cerului

Aproape viu De pe culmi. Încă mai coboară. Umbrele. Zi și noapte caută. Copiii. Le ademenesc cu strămoși. Fără ele. Zborul. Va fi o amintire. Uitată. Pervertirea umbrelor. Este o realitate falsificată. Imposibil de realizat.

Trecutul viitor Să stropim aripile. Cu lumină. Să ne rugăm. Vioriul. Să se închidă. În noi. Aici. Umbrele sunt enorme. Dar nătângi. Chiar. Dacă berzele nu s-au întors. Poți retrăi. Un viitor. Pe care ți-l amintești. Dar nu. Îți este permis. Să reinventezi. Trecutul.

Confuzie Marginea fustei. Delimitează reveria. De realitate. Dezamăgirile. De așteptări. Creația. De mundan. Nici o altă graniță. Nu e. Mai adâncă. Nici o emoție. Mai abruptă. Nici o râpă. Mai violentă. Dorința nu e dragoste.

Smerenie Remușcările pomului. Pentru fructele sale. Râvnirea împăcării. În orașe. Mari. Cuvinte schimonosite. Pentru oameni strâmbi. Nu așa. Se întoarce obrazul. Fitilul durerii de sine. Se aprinde. Cu drag.

Poesis

sintagme literare

DAN ROTARU Sonetul morții din iubire Ca-ntr-un blestem ce astăzi te atinge, iubirea nu-ți mai este cum a fost: deși pe-al tău ți-l știe pe de rost, ți-e trupul meu o umbră pe meninge. Te doare rochia când te împresoară, secundele se-mpart în săptămâni, și luna îți apune între sâni, ca-un trandafir ce-n toamnă stă să moară. Să nu mă chemi, că o să-ți mor în gură, ca o sămânță într-o arătură, secând de arșiță, crăpând de ger, ci ia-mă-n gând și-aruncă-mă în cer, ca să-mi răscumpăr vechea mea făptură, din care curg oceane de mister!

Sonetul supremei averi Ce-o fi, o fi, iubirile-s promise, egal le împărțim la amândoi, în gând ne suntem, reciproc, altoi, iar noaptea facem schimb de somn și vise! Pentru-amândoi, norocul dă-l cu zarul, te țin de mână când l-arunci, atât, apoi ne vom iubi, vedea-vom cât și până unde-o să ne țină harul. Iubirea ta-i în mare-ntârziere, amestec-o cu-a mea, că altfel piere, oprește-o într-o vârstă de mijloc, fi-mi fum atât cât eu ți-s ție foc, căci ea îți este singura avere din care-ai dat și n-a scăzut deloc!

Sonetul cântecului trupului Ce-ascunde trupul tău, căci când te treier pe pat, se-aude-ncet cum carnea-ți cântă, iar casa ta-i o sihăstrie sfântă,

Sonetul visării

în care seara-oficiază-un greier? O să mă-ntorc cu pasul rar și drag, voi bate cu privirea în fereastră și, bâjbâind prin florile din glastră, îngenunchind, îți voi cădea în prag. A ruginit și scârțâie și timpul, când noaptea cu lumina face schimbul, și pârâie și puntea dintre ani, ca-un strâmt bocanc pe-o labă de răcani. Vin mai târziu, că-amișun anotimpul, cum o albină-o floare de castani! Sonetul iubirii-trăznet Ce-ar fi să ne iubim la întâmplare, de la Adio înspre început sau de la despărțire spre sărut, ca spre obârșie-un râu, de la vărsare! Poți în izvoare să despici o undă? Să tai milenii-n anotimpuri, știi? Când de iubire anii ți-s pustii, ca-un secol, mai la preț e o secundă! Dacă mă simt în tine ca-n deșert, Morgană Fată dacă mi-ești, te iert și îmi croiesc în tine defilee pe unde intră îngeru--n femeie. La loc du-ți inima, că nu te cert: în trăznet, tunet ți-s, tu mi-ești scânteie!

Sonetul zorelelor din zori Ce simte iedera când sângerează și casei i se plânge pe pereți, nu știu, dar mai e noapte să mă-nveți: nu te trezi, iubindu-mă, visează!! Privind cum urcă valul de zorele pe malul casei tale, pân-la geam, cu ochii celuilalt, pe rând, plângeam, ștergându-ne de soare, cu perdele. De nu-ți ajunge visul să m-anunți, că-ntre pământ și cer voi pune punți, ca veacul din această săptămână să-l colindăm ținându-ne de mână, ca doi copii cu pași domoli, cărunți, ce vor ca urmele să le rămână!..

Iubirii mele nu-i știu seminții care să și-o revendice în mine, că numai ea în viață azi mă ține ca-n cea mai rară dintre fantezii. Dă-mi nopți cu împrumut să te visez, că altfel multe vise-o să rămână izvoare astupate-ntr-o fântână, și viața, o clepsidră fără miez! Mă-nvață toamnei să-i adulmec bruma, nu mă iubi să-ți faci iubirii suma! Dacă mă-ajuți să fac din mâine ieri, te-oi întrupa doar după mângâieri, și-apoi, sub noi, pe-același pat deacuma, vor pâlpâi dogori târzii de veri! Sonetul esențelor Femeia mea, fă-mi sângelui un schimb și inimii-mi bătăile-i repară, că azi, din piept, îmi dă pe dinafară și, sângerând, mi-alunecă prin trup! Cutreierând iar prin oglinzi hai-hui, simt că argintul chipul ni-l topește și ne descântă cum se nimerește, uimind pe fiecare-n legea lui. Trăind prea scump , iubind mai pe nimic, din inimă să-mi faci un alambic, în care, din petale de zambilă, de le distili, un antidot de milă, să faci, și când vei bea din el un pic, nu-ți va mai fi în cer vreo stea ostilă... Sonetul otavei de lumină De mângâieri, mi-s palmele-obosite de-atâta mlădiere pe curburi, căci tu mi-ești astăzi una din făpturi de-un timp iubite pe nepregătite. Din cer, când norii nu mai știu să plouă, ne răsplătește toamna cu zăpezi. Mă simți în preajma ta, dar nu mă vezi: ca-un orb, te gust cu mâinileamândouă. Iubește-mă fără-un sărut zăbavă, când ceru-i plin de stele, ca de pleavă, ca și când Dumnezeu l-ar treiera strângând lumina din moșia sa, și-n locu-i, pentru noi ar semăna divinele iubiri de sclav și sclavă ...

sintagme literare

DUMITRU VELEA Tragere în sus Aici îţi este locuinţa cu şapte încăperi mobile, aşezate una peste alta, de-a lungul unei vieţi.

Poesis Zadarnic sunt înrudiţi cu soarele. Se spune că sunt căzuţi din cer, ca sufletele artiştilor, că disperaţi, de pe prima faleză ivită, se-aruncă-n apă, confundând marea cu cerul.

Şoarecii căzuţi din cer

Soarele aleargă pe linia orizontului, ca un paznic, de jur împrejurul şoarecilor – fire de borangic sunt ţesute de la el până la ei, Ferestrele sunt săpate în pereţii laterali, o strălucitoare pânză de zăpadă. de jur-împrejur, spre cele patru părţi ale lumii; Când soarele se-acoperă cu ea e semn că şoarecii trebuie să facă la numai uşile sunt strâmte deschizători fel, de jos în sus, niciuna în dreptul dacă nu vor să devină gheaţă sau celeilalte. hrană gurilor nesăţioase înmulţite din umbră. Deasupra locuinţei se află oglinda mişcătoare, Vântul sporeşte cu cât noaptea seapele ei ţi le aminteşti, ca prin vis, din ndeasă; prima încăpere. şoarecii se trag sub pânza cea albă, în galerii de gheaţă şi pământ, şi se Ai ajuns în a şaptea, îţi sapi numele în zbat mijloc, precum sângele prin arterele omului. pe pardoseala de piatră, şi uşor te aşezi peste el. Vulpile pândesc, scormonesc şi îi înfulecă, Ridici privirea spre oglindă, dar în chiar bufniţa cu puii săi – o mie de spărtura de sus şoareci distingi cuvintele: Ucide viul, ca să învie sunt prea puţini pentru o guşă de pui! mortul! Pe deasupra nepăsător calcă boii mascaţi. Începe cazna cea mare: cu răsufletul, cât ţi-a rămas, Când soarele, ca după-un vis, se ridică să mişti încăperile, ca uşile să fie pedin zăpadă, acelaşi fir, firele de borangic se fac de lacrimi şi umplu galeriile disperaţilor şoareci. să plimbi oglinda pe deasupra ultimului Fericirea rost, nu vine niciodată neînsoţită de ca şi cum cineva ar vrea să vadă dacă se moarte. mai abureşte. Şoarecii ies. Aceleaşi guri hulpave îi Pentru o clipă, îţi vezi chipul în oglindă; aşteaptă. într-o clipă, simţi o tragere în sus, ca o Într-un singur rost de gheaţă sau absorbţie – piatră s-ar ascunde o mie. Pentru ei nu-i loc şi lumina oglinzii cade pe numele peste niciunde: care, nici în pământ, nici pe zăpada de obosit, te întinseseşi cu o clipă mai deasupra. înainte.

Strofe pe pagina bătrână a Cărţii Pentru Daimonul Odette I Ea visează. s-a încurcat în barba lui Dumnezeu, în clipa în care trecea prin nori cu nava Lufthansei. II Sub povara polenului albina este floarea însăşi. Fagurele de miere se prelinge-n cuvinte pe pagina bătrână a Cărţii. III Ea a trecut prin apa mărilor şi oceanelor cu lacrimile pe faţă. De pe piramidă a privit sacrificiul soarelui în marea de sânge. IV Vântul s-a stârnit în jurul ei, i-a arămit trupul dintr-o suflare; din miezul focului au ţâşnit apele la mişcarea pleoapelor ei. V Se spune că cerul este o metaforă a ochiului ei, că lumina n-are pleoapă decât viaţa ei. Acum, dată în lături. VI Dacă în plină noapte ea deschide uşa locuinţei e semn că lângă tine, într-un ungher, se odihneşte Dumnezeu. VII El o visează – altfel, păsările nu ar zbura, vântul nu ar trece printre nori şi cuvântul nu s-ar opri pe pagina bătrână a Cărţii.

Poesis

sintagme literare

GINA ZAHARIA Până la ziuă te știu la fereastra mea ești acolo noaptea te acoperă cu marama lunii mă privești cum cos la gherghef dragostea apoi o așez într-un leagăn de multe ori am tors gânduri mă joc cu singurătatea eu îi fac zestre ea îmi spune că mă trimite în lume s-o vând mă înțep cu un crez argintiu pe linia destinului firele sunt drepte dar cos mai departe nu vreau să știi că mă doare sângele meu umple pânza de nori în pumn am râuri de ieri de azi și mai am câteva șoapte scăpate din inimă vezi așa vei învăța și tu să coși dorul poate îl vei înhama la carul stelar eu nu mă tem de comete atât de multe sălbăticii sunt în liniștea mea că fiecare val mă învață să înot până la ziua

Peste zeci de ani ce drept aveam eu să culeg fragii aceia din fotografie aroma lor îmi aducea aminte de cămașa ta zdențuită de parfumul iubirii în mâinile mele nu s-ar fi copt niciodată zadarnic am pregătit culori pârguite se făcea prea repede amiază iar soarele își răsucea gâtul

Într-o joi

într-un veșnic bun rămas am auzit că se vând coșuri împletite cu drag târgul e plin de ele dar nu toate rezistă peste zeci de ani într-o zi am găsit un iepure împușcat în inimă de un vânător de suveniruri se oglindea într-o fântână lângă el timpul aruncase un ban ruginit acum mă mai întreb de ce dulceața mea e amară la masa care te așteaptă cu o lingură de lemn și un roi de albine geloase pe tabloul cu fragii necopți

În mijlocul oceanului erai pe o insulă de sare supraviețuiseși șase zile a șaptea ai prins o mulțime de pești dar le-ai dat drumul în apă și ai pus totul în cârca refluxului zadarnic întindeai brațele palmele tale spintecau foamea buzele tale sărutau aerul te mințeai că ai masa plină și te rugai să adormi într-o barcă de salvare să nu crezi că nu te-am văzut peștii aceia m-au hrănit ani întregi singurii solzi pe care i-am păstrat ți i-am așternut în cale de atunci locuiesc la câteva mile de dragoste și amândoi în mijlocul oceanului

ultima oară te-am mințit într-o joi ți-am spus că-s bastardul pe care dragostea nu l-a recunoscut în nicio fotografie seară de seară arunc cu stele în copaci să alung privighetorile doar una mi-a scăpat își făcuse cuib lângă soare ți-am povestit despre ea într-un iunie pe la prânz multă vreme am zăcut după un lan de culori dar eu nu ucid păsări cântătoare le aduc pe portativul meu și îngenunchez în cel mai înalt tril

Nu mă aștepta astăzi mă voi opri sub salcâmi voi înnopta acolo odată cu iarba din cântec de greieri patul meu din raze de lună se va întinde ca un curcubeu la pețit nici foame nu-mi este ultima oară am adunat comori de suflet pentru masa aceea goală și nu mă sperie șuieratul șarpelui din spatele zilei îmi spun rugăciunea și cânt voi intra în somnul tău ca un soldat gelos pe floarea din părul iubitei îți voi deschide descifra codul inimii și voi hoinări cât e noaptea de mare pantofii mei vor lăsa urme peste tot cu bucuria unui oaspete pierdut într-un pahar de vin mă răsucesc într-o chemare și atât după mine un roi de gânduri se întrec cu foșnetul căprioarelor prin pădurile virgine atinse de grindină

sintagme literare

ILEANA-ADRIANA CHIDU am stins lumina din bucătărie păpușile au adormit plângând încetișor îți poruncesc să intri înapoi, spaimă ciudată să sari peste prinții transformați în mări și țări peste platoul de munte unde au fugit șoriceii de pluș rochițele din mătase roz catifeaua cu guler de dantelă acordă-mi un vis un coșmar orice noapte va fi până spun eu destul până te direcționezi înspre rafturile pe care stau insultele ordonate după culoare și mărime pretendenții la nemurire se ghiftuiau cartofii prăjiți se răceau în farfurie unde e foamea de altădată? pisicile au vânat grifonii din pod le-am auzit țipătul întortocheat când se rostogoleau peste undița de bambus și autorizația de pescuit a tatei noapte va fi până spun eu destul

toate întâmplările s-au întâmplat ne-am lipit cu scoch oglinzile din baie în fața cărora ne-am spovedit în diminețile de iarnă se rătăceau regretele prin dulapuri prin poze prin cutiile uitate în pod banalitatea strălucește peste tot doar tu deschizi ușa și ieși cu ultima gogoașă cu dulceață în buzunar

mama adună zilele moarte absențele umilințele întrebările ignorările murăturile prăjiturile reclamele la tigăi indestructibile hainele murdare unghiile tăiate ale copiilor din alte lumi din alte străzi din alte ferestre pisicile se plimbă pe mama se adună ghem și trec în lumea în care mama se adună ghem cu pătura trasă peste cap ca o coadă prin care respiră e cald e bine e mama ușa de apă gara inconștientă prin care trec fetițele bolnave ce joacă șotron cu bucăți de nori fug prin oraș dezumanizată șobolanizată mă urc în autobuzele aglomerate cu miros de zacusc printre chităiturile borcanelor cu murături alerg pe străzi doar mă prin din urmă văd oglinda convexă a unui ou descojit adun salutări amicale norii de uită la mine se îndrăgostesc se colorează se duc am îngenunchiat ca un primitiv în mijlocul străzii soare

Poesis fusta plină de noroi la 8 și 16 minute sistemul nervos enteric se-nstăpânea doar ne sărutam eu și oamenii transparenți

își va plimba indiferentă cântecele pe străzi obscure cu timpul conjugat la un prezent continuu cu puii de mierlă strânși întrun cearceaf cu fetițe translucide hoinărind prin oraș pisicile țes o cleveteală pe acoperișuri e pauza în care strigă zeii

și totuși mă rog de iertare și pun prăjituri pe masa urii mele am uitat de ce am venit împreună am uitat câte promisiuni ne-am făcut

ascultând alt concert în aceași dupăamiază mi-ai povestit cum mergeai prin oraș cu ochii închiși și din când în când te loveai de scaunele aranjate pentru întâlnirile la care nu erai invitat soarele se mutase pe altă parte a străzii era frig când ai deschis ochii ai recunoscut cu greu drumul spre casă

au născut în piatră sfintele surori pruncii de zei întrupări nesfârșite semne

sintagme literare

IOANA BURGHEL *** la căderea luminii nici șerpii nu-și mai caută răcoarea *** nuc împovărat dincolo de ferestre pustiu și zăpezi *** o pată neagră un motan prin zăpadă și vrăbiile

Depărtare Ce departe eşti! Deznădăjduit ţipătul întoarce ecoul stingher S-au desfrunzit pădurile a jale Calea spre tine e un cer peste care aştern un alt cer tot mai gri Cât de departe! Un drum cât o noapte polară Universul aruncă săgeţi cu dureri la întâmplare. Ca un războinic fără armură inima însângerează amurgurile. Doar în moarte între noi nu există distanţe.

Curcubeu Tu nu desenezi curcubeul. N-ai niciun habar despre cum se trăieşte fiecare culoare.

Din instinct iubeşti lumina în care uneori sângerezi Din verdele-căprui al ochilor tăi când şi când creşte iarba ca o victorie asupra urâtului.

Calendar Adun atâtea zile-n calendar și, totuși, calendaru-i mai subțire. O piatră sunt într-un hotar pe albul destrămat al unor file. M-agăț de cer, târziu, ca de un cânt și, pâlpâi în lumina lui, puțină. Biet vers, uitat în ploaia din pământ, mireasă fără nicio rădăcină. Sunt vie printre toate câte sunt și, câte-mi mai rămân nedescifrate, sălbăticiune-n limba grea, de vânt, am fruntea și apusul însemnate. Când mă lovesc de ziduri sau de înalt, Mă-ntorc la umbra mea, împăturită, și, caut prin zăpadă și tresalt, de câte-ascunde fila înroșită.

Sentiment Aproape zilnic deschid facebook-ul. Cel puțin un mort. Pe unii, i-am cunoscut. Pe alții, nu. Cu vreo câțiva, am făcut, la un moment dat, un schimb de idei, de cuvinte,

Poesis de rețete ale succesului... Unora le-am fost prietenă, colegă sau amică. În birourile anoste ale întreprinderilor vândute pe nimic de șmecherii postrevoluției, am împărțit biscuiții populari ai sărăciei, țigările și frigul. Mai ales frigul! Conservele cu fasole încălzite pe bolțarul cu două rezistențe, sâmbetele și duminicile, toate sărbătorile ( i/legale), golul din viețile noastre. Am împărțit ceea ce știam cu ceea ce nu știam. Ne înjuram prietenește și ne ajutam frățește. În pulovere și șosete groase, tricotate de mame sau bunici, ne adunam din când în când la partide interminabile de remi, table ori șah (cei care știau), spuneam bancuri la lumina lumânării sau la lumina lunii, povesteam ce-am citit, ce-am reușit să luăm, pe sub mână, de la măcelar ori de la vânzătorul din colț, cum am periat-o pe tanti aia, urâtă, de la ,,alimentara,, pentru o coajă de pâine în plus sau o bucată de brânză. În jurul nostru lumea era gri, din ce în ce mai gri. Noi eram tineri și frumoși, și veseli. Noi aveam suflet și visam. Cu tăvălugul a trecut vremea prin inima noastră! Fără veste, am început să murim și, asta nu am luat-o în calcul! Parafrazându-l pe inegalabilul Grigore Vieru, spun doar atât: ,,Nu am, moarte, cu tine nimic Eu nici măcar nu te iubesc,,

sintagme literare

IRINA LUCIA MIHALCA Întâlnirea Jocuri de linii, de umbre, de lumini, clare, fără egal, plutesc pe-obraz, se întrevăd prin lazuritul din priviri. Regină devine, pentru o zi, în frumuseţea colorată în nuanţe aurii, melancolice - culori cum n-ai mai văzut -, împrăştiate, ca un abur, pe pânza care-ţi captează inima! Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, spre cer. Mii de vise, cu ochii deschişi pentru poveşti de fericire! Mii de vise, frumoasă reverie, două fugi spre-acelaşi punct! Farmec şi fermecător! Ai nevoie de timp pentru-a asculta, a observa, a contempla şi a iubi o lume mai bună, pribegi trecători prin viaţă, ca nişte inimi! La intervale regulate, totu-i simbol, traversează spaţiul încântător. În spate, pădurea de copaci mângâie peisajul paradisiac. O paletă de culori întrepătrunse subliniază o clipă nostalgică de adaptare la un alt ritm! O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă a susţinut un cap cu bucle de-abanos. În intenţie, o minune, o bucurie divină!

Cu vârful degetelor abia-i atingi braţele, acoperite de voaluri diafane de un mov vrăjitor. Ochii ei sinceri, visători, cu privireantr-o parte, de o delicată candoare! Iubirea care rămâne! O prinţesă de ieri şi de azi! Ah, soarta mea! Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi. Credinţă şi mister! Ardentă apropiere! În imagine, un întreg univers - picături în mişcare, potirul cu mir, un portret, o pictură discretă, realistă-n splendoare! Privind-o în adâncuri - o tainică durere, istovitoare sete, nelinişti înfloresc. Povestea călătoare emană parfum suav de floare. Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai ascuns. Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi, dar, crezi sau nu, primăvara este fără frică, mereu inocentă!

Clipa de taină Rătăcitori. Intersecţii sinaptice. Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare, acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor, din prezentul rostuit o lumină

Poesis strălucitoare străbate cerul, ţărmurile se ridică, volute ritmice, înalte şi limpezi, se estompează, asemeni stropilor de apă. Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat, cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii, cu zâmbetul pe buze şi dorul etern. Clipele nemărginite sunt trăite intens, fără timp, fără spaţiu, se înalţă şi zboară ca un fulg. În adâncimea lor, cotropitoare simţiri, cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi. La marginea inimii respiră cuvinte nespuse. Nesecată fântână cu apă vie! Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite. Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc, fremătând la gândul unei îmbrăţişări. Năvalnică, suverană, caldă, iubirea înlătură barierele, creşte totul, se scaldă în priviri, şterge lacrima, mângâie cerul, cuprinde abisul. Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri! Timpul se dilată sau fuge uimitor, ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă, topeşte totul în jur. A înţelege, a ierta... Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii, miraculoasă lumină, azimă de simţire. În zbor, cu aripi de porumbel, o rugăciune a inimii, a inimii de copil. Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon, o sfântă bucurie a prezenţei de sine, o taină, o taină a iubirii.

sintagme literare

ISABELA NICOARĂ E jumătate decembrie şi nu-mi mai pasă că nu eşti aici dacă am fi împreună în noapte poate m-aş trezi din insomnie mai puțin amețită să întind aşternutul la frig dar cățeluşa bolnavă găsită pe străzi mă ține în pat până târziu ca într-un adăpost al speranței păşesc pe vârfuri să nu-i tulbur melancolia în ea s-au strâns gesturi de milă din altă viață de om de stea sau de câine zilele despre care nu ştim cum vom fi spre dimineață îmi vin tot felul de gânduri dar nu mă ridic să le scriu captivă încep un vis ce se continuă în alt somn rulează cumva interzis în vreme ce tu plecat să închei tratate de pace între haite de lupi mă sfâşii mă urli din pieptul deschis să-mi aduci colții lor suvenir E jumătate decembrie şi în ochii mei s-a pornit să ningă pervers reprize de ger fac să-mi fie vederea patinoarul imens doar timpul orb îşi încearcă patina în piruete ciudate şi nu m-am gătat să ajung la tine pe grozăvia asta ca o pasăre de zăpadă ale cărei aripi şi-au pierdut puterea

Q Dacă n-am să apuc serbările primăverii când petalele îşi ridică frunțile din orbire voi însemna dureros de dincolo cenuşa din ochiul trandafirilor

am să te împing ca pe un bulgăre de nisip înghețat până voi face din tine stăpânul grădinii unui pământ rămas fără flori eu voi fi din altă poveste vegetală te voi sorbi din priviri prin ochiul boului prin gura leului şi toate buruienile pământului ruşinate de numele lor neîmpăcate sărmane vor înflori pe trupul tău incurabilă boală stăpânul meu dar n-ai să mă pizmuieşti

Şi inima asta ca o lupă care face lucrurile mai mari să doară în piept inima de țigancă Anul trecut pe vremea asta am cunoscut-o pe Bernardina tânăra căldăreasă umplea sticlele cu aghiasmă şi le împărțea săracilor întotdeauna eroină pentru totdeauna frumoasă a fost plânsă de iubitul pe care nu-l cunoştea pentru că nu l-a dorit niciodată ea iubea cum iubeşte un pui de cocor în grație S-au inversat polii pământului eu nemiloasa păgâna am început să privesc în ochii sărmanilor în ochii câinilor cu sfială versul emblema sacerdotală a poețilolor

Poesis s-a uscat izbeşti cu el în pământ şi nu izvorăşte fir de apă doar mormânt anul tăcut pe timpul ăsta am îngropat-o pe Bernardina în rochie de mireasă i-au prins de gât o salbă falsă

Noi viețuim pe lumea asta dar nu tot timpul şi n-am să-ți pot vorbi când văzul nu mi s-a îndreptat departe nu ştim ce se va naşte din încrucişarea unei flori albe cu alta roşie ce ecou va avea ce parfum dar nici cerul nu-şi doreşte să te țină în viață cu de-a sila când apele de sus se înțeleg să te ceară ca un peşte înoți prin văz(duh) şi ai impresia că un Dumnezeu sărman îşi încălzeşte mâinile în inima ta ca într-o ceainărie în afară eram eu cu ochii tăi

Când se apropie iarna gândesc neîncetat că nu sunt destul de blândă cu tine neîncrezătoare construiesc un evantai de hârtie dar mâinile nu mă ajută atunci când pliez parcă orbite de un joc de oglinzi într-un atelier de cristal copleşitoarea căldură face din mine leoaica fierbinte şi arzi când se apropie iarna mâinile nu mă ascultă vizez cum ar face să cânte privighetoare de sticlă adolescentul ajuns la vârsta lui de topaz

Poesis

sintagme literare

LAVINIA ELENA NICULICEA Cântec

O poveste ce duce pe aripe

Doamne, ți-aș cere o cartelă,

Răsai în noaptea târzie,

să-l pot suna pe tata și dincolo, să-mi spună despre mama, să mai glumim cu viața. Prin clisurile oceanului de nori să le văd ochii, zâmbetul, magnolii-n asfințit – semn că dorul de mine e desmărginit. Clipa stingerii lor îmi îmbracă zilele-n negru și nopțile-n vise albe, Doamne, dă-i glas tatălui meu iar și iar să mă strige: – Nichita, mai scrie un vers pe-o foaie de suflet, pe-o foaie de timp să-mi fie floare în formă de corimb.

Zborul exersat în cuvânt. O stea cu sclipiri de Mai. Rămâi o dulce fantezie

tristețile, pe care nu m-am îndurat să le duc la anticariat. Între două bătăi de inimă savurez zăpezile fecunde

A înflorit din umbra unui vis. Se aseamănă c-un rebel înger,

Lumina credeam că lumina se ascunde sub coaja cuvintelor nu ştiam că ea se găseşte să spună adio toamnei dorul de clorofilă în palmele cerului când dezmiardă

Ce luminează tainicul abis.

cocorii pentru încă un bis la zbor

Când m-ai cules pe înserat,

miezul clipei

Sub pleoape ascundeam zarea. Ți-am atins sufletul întristat,

ne-ar trebui dioptrii să vedem cum coagulează eternitatea cred că mai simplu ar fi să

Înmiresmându-ţi cărarea…

ne deschidem inima

Nu lăsa să mi se scuture visul,

duce drumul vieţii...

Întoarce, te rog, c-un vers ceasul,

să putem vedea încotro

Ninge la fereastră Ninge la fereastra gândului,

Memoria unui Vis

în albul munţilor din cer.

Cine sunt eu? Cine ești tu, omule?

lacrimilor de nea.

Fire de praf stelar, scuturat de un Vis anonim, pe fereastra cerului, lăsată deschisă de-un înger uituc. Ne-am așezat pe o bucată de viață,

cu gustul unor timpuri uitate.

poposind în mireasma unei clipe

Eminesciană

În timp, am ajuns o pată de culoare,

Scriu pe foi de clipe

sfidând umbrele pământului.

Cu cerneală plânsă de vânt

Suntem memoria unui Vis!

în glasul frunzelor ce cântă

Să bată-n noi clipa eminesciană.

Iau câteva raze să-mi șterg

uneori pierdut la ruleta himerelor.

O floare neveștejită de ger

Merg pe urmele soarelui,

în spate.

în banca tristeților sau a bucuriilor,

în tăcerile florilor care refuză

Ce înfășoară veacuri ca o liana.

Umbrele înghețate rămân

luând forma timpului investit

Ce lasă îngeri fără Rai…

Zăpezi fecunde mângâind rănile ninsorilor.

sau de sticlă mată,

efemere. în jocul abstract al luminii, Suntem trăire de cristal

Pe-un ram respir răcoarea

Ninge la fereastra sufletului însetat de zâmbetele uitate-n noi. Îmbrăţişez fulgii de stea albastră, topind întristarea unui început târziu. Un văl de brumă se aşterne în aşteptarea dragostei – aripă divină!... Îmi creşte un dor, de inimă nebună, sub zăpada bătătorită de timp.

sintagme literare

MARIA CERNEGURA Dar aşa… Ar fi mistuit țărmurile păsările ar fi căutat piscuri copacii, bărci plutitoare s-ar fi numit dacă iubirea mea ar fi fost furtună dar așa... nu-i decît un fir de nisip cu raze de soare prinse între siliciu și scoici aruncat de vânt sub pleoapa obosită a iubitului.

Aureole Din rădăcini zvâgnind spre cer seva urcă prin cercurile umede ale arborelui din izvoarele pământului în tăcere trunchiul secular făureşte aureole de sfinți răstigniți.

Amin Doamne la uşa inimii mele nu trebuie să baţi poţi intra oricând eşti aşteptat pentru tine am păstrat curăţenie poate vei mai afla puţin praf neatins sau ici colo ceva simţuri amorţite să rămână totul aşa: neumblat pustiu în aşteptare... de eşti obosit poţi să mai zăboveşti, Doamne simte-te ca acasă! dacă-ţi faci timp putem vorbi vreau să mă destăinui Ţie întrebă-mă orice răspund la toate, am greşit - puţin pelin?

n-am altă băutură în casă o, iartă-mă! am să beau singură tot Amin!

Se făcea că tu Doamne erai supărat se făcea că nuferii pluteau pe luciul lacului, ca visele mele în aerul dimineţilor înrourate, iar Tu, Doamne, plesneai cu Tălpile tale apa supărat erai Doamne că totul nu era făcut precum ai spus. Te-ai uitat în oglinda apei şi Ți-ai amintit că ai făcut Omul după asemănarea Ta şi nu Te mai recunoşteai privindu-Te. O, Doamne!

În inima vulcanului Era cea mai înspăimântătoare clipă din călătoria aceea vedeam păsări lovindu-se de felinare în bezna pământului frământat, pădurea se cutremura înfricoşător vuia cerul prins între venele deschise ale pământului, stelele - dispăreau în gura hulpavă a vulcanului dar pe mine… Pe mine mă ocrotea mireasma nucului.

Pasăre zidită Când am ajuns în Sotogrande m-am liniștit

Poesis noaptea am adormit în barca invadată de alge în Santorini inima s-a colorat în albastru iar la Verona s-a îndrăgostit de fiecare piatră sculptată de timp în Tunelul Gotthard inima mi se făcuse cât un bob de rouă timp de 16,3 km prin venele pământului a fost în lacrimi nu-i place întunericul, mi-am zis am dus-o la Paris unde a stat închisă 3 zile în curtea catedralei Sacre Coeur privind păsările zidite în piatră în Cartierul Latin s-a înveselit pentru întâia oară în fiecare zi a vizitat cămăruțele strâmte din librăria Shakespeare mai târziu s-a cățărat ca o liană pe peretele de la apus îndrăgostiții se sărutau la etajul unu al casei lui Rodin prin căușul palmelor strânse în îmbrățișare a contemplat ore în șir capul ei înclinat spre stânga și fața lui transfigură de intensitatea iubirii în Golful Sol del Mallorca inima s-a lăsat prădată de pirații ce-și ascundeau comorile în peșteri în Chapin mi-am văzut inima în ochii unei căprioare murind când inima mea a ajuns la Fontana di Trevi pe la orele trei după amiază soarele era îndrăgostit am stat împreună la rând să ne spunem dorința El îmi tot șoptea ceva despre lună inima mea voia acasă sub nuc.

sintagme literare

MIRELA DUMA Cuvinte drepte In jur lumina ! Un fluture așezat pe o floare-de-soare , în mine frica de a nu rămâne singură. Am vrut să scriu despre noi cuvinte frumoase și drepte și am desenat linii. Fluturii se așezau peste ele neștiutori. Mai incolo brațele tale calde și bune liniștea unei biserici care mă aștepta din totdeauna . În jur, o altă lumină.

Întâia jertfă Drumuri albe împietrite dinaintea zilelor strigătul de moarte al întâilor născuți dincoace și dincolo de Eufrat oi , ca tinerețea lui Abel curată și tăcută dinaintea jertfei , câmpul acela unde iarba este mai verde decât culoarea care

Poesis scriu istorii prin ceara prelinsă Fecioarei pe mâini innoptate odată cu seara.

mi-ai spus-o, mă strigă cu vocea lui Cain, ecou între cer și păcat, drumuri împietrite în lumina rece a veacurilor.

Dorul ca un suspin suspin aliniat la marginea albastră a orizontului luminând dorul precum măgarul sălbatic în toate zilele lui, singurătatea.

Dragostea agape liniștit în fața orizontului câmpul așteaptă înflorirea margaretelor în locul stelelor chemate de cer, candoarea crucilor așezate dinaintea dorințelor, drumuri pornite din suflet.

Colind Ard lumânări în ajun de Crăciun. Miresme de tămâie

Din cer se porneşte-n zăpezi frigul alb, tremurându-i în pântec. Palma ei descifrează corvezi, şi-o așează peste EL, ca un cântec. Pruncul simte iubire şi tace. Liniștit , prin colind se-ntrupează într-o Stea care poartă în noi bunătate, lumină, şi pace.

Semnul drumului Tău Liniștea bisericii învăluită în palmele ascunse în înnoptarea câmpiei flori reci printre glasuri de îngeri îşi pleacă lumina-n cuvântul ce-l scriu dinaintea drumului Tău odată cu nedumerirea Magilor despre locuri şi vreme. Doar steaua ca un semn al sfârșitului îşi lasă raza umbrind păcatele noastre.

sintagme literare

MIRUNA CARP La nunta mea La nunta mea se vor șopti manele pe sub mese, căci oamenii se vor fi săturat de-atâta Vivaldi-n urechi. La nunta mea se va-mpărți ciocolată pe sub mese, căci oamenii se vor fi săturat de-atâtea fructe de mare-n farfurii. La nunta mea se vor purta numai papuci de casă pe sub mese, căci oamenii se vor fi săturat de-atâta durere-n tălpi. La nunta mea se va dansa în draci pe sub mese, căci oamenii se vor fi săturat de-atâta stat degeaba-n scaune. La nunta mea se vor recita poezii pe sub mese, căci oamenii se vor fi săturat de-atâtea discursuri rostite-n grabă. La nunta mea se vor comercializa sărutări pe sub mese, căci oamenii se vor fi săturat de-atâta singurătate-n indiferență. La nunta mea se va naște o nuntă adevărată pe sub mese, căci oamenii se vor fi săturat de-atâta plictiseală-n aparențe și vor fi căzut de pe scaune, sub mese.

Puiul meu Puiul meu, am plecat în țara albă cu nori și frunze de pământ, aicea zbor cu fluturii de vânt și calc pe pietre de mormânt; puiul meu, așteaptă-mă, te-aștept și eu. Puiul meu, am plecat nu foarte departe, e destulă ploaie-n cuiburile de omizi, iar norii par apatici și livizi,

dar eu te-aștept aici să mă cuprinzi; aici te-aștept și, puiul meu, așteaptă-mă. Puiul meu, am să te chem să te revăd, căci am plecat nu foarte departe, aici sunt drumuri reci și albe, ruinate, aici privesc prin ziduri de cetate și te-am așteptat, dar n-ai venit. Tu, puiul meu, ce ai pe creștet frunzele de laur, nu ai venit, n-ai mai venit. Puiul meu, așteaptă-mă, te-aștept și eu. Puiul meu, cu șoaptele fierbinți, ții minte, te-am tot chemat, dar n-ai venit. Mai știi, plecasem nu foarte departe în țara albă cu ferestre sparte zburai cu fluturii de vânt, te-am tot văzut, parcă veneai, dar nu erai... Ne-am alungat, noi, pui de curcubeu, ții minte? - O, mamă, fii cuminte, - fii cuminte, puiul meu!

Felii de Crăciun Prin aer se consumă acel parfum de nerecunoscut, pe care-l puteai tăia cu nemilă și cu nerăbdare, neștiind cât de mult îl iubești și cât de mult alții îl sărbătoresc parfum de portocale. Caut un motiv de bucurie, zbor spre tine călare pe decembrie, urmând indicațiile precise dictate de stele, recitate de lună și cântate de tine. La urmă, tai cu nemilă și cu nerăbdare o felie parfumată de Crăciun. Te trezesc din visul de iarnă și ne privim îndelung.

Poesis Plouă cu felii de portocale, ninge cu felii de Crăciun.

Ce toamnă... Prea tomnatică pentru a locui în toamnă, cu părul de frunze plutind în nesomn, mă vorbește cu aerul de buze, prin frunze și prin nori. Prea noapte să ne mai vedem, nu ne mai zărim prin întuneric, ce toamnă neagră, dar toamnă, ce toamnă, ce nori, ce timpuri și ce timp... Ce noapte ne leagănă și neadoarme cu susurul stelelor mort pe pământ, ce noapte, ce lumini ne îneacă în sunet și-n raze de pământ presărate cu praf de lumini și tăcere de stele palide, aproape moarte, atât de aproape... atât de cuminți, stelele, cu stele-n frunte, cu ochii în ochii noștri vechi și uitați. Ce noapte, ce zi în ochii celor care numai tac și adorm, învinși pe covorul de frunze, învinși de somn, de noapte; numai lumini în ochii celor care numai tac și dorm pe pământ. Ce oameni, ce noapte în care și pietrele tac în tăcerea ta; mă vorbește cu aerul de buze, prin frunze și prin nori. Prea noapte, prea toamnă. Ce toamnă care se-nnoptează în tăcerea și în părul de frunze plutind în nesomn...

Poesis

sintagme literare

NICOLAE NISTOR Libertate legată la ochi De ce să nu-mi pun cătușe la ochi, cătușe la mâini, să-mi cos buzele de taină să nu cadă noaptea pe lacrimi care desenează în oglinzi opace? Apoi, ce are de ascuns fugarul sau cel care cerșește libertatea pe străzi legate cu lacăte? Numai melcul disperat trece peste capătul de linie al unui tramvai care apare numai noaptea, când singurătatea este aievea și lumile se suprapun cu zgomotul roților de circ unde flașnetele aruncă clopoțeii uitați… Ce încătușare de gânduri când libertatea este legată la ochi!

Ceștile cu povești Mă sorb din cafele uitate, necitite de spaima celor neștiute, gânduri rostite în oglindă de care fug în dimineți aglomerate. Omul care vinde povești ascunse în vechituri, udate cu votcă ieftină sunt asemeni cafelei, răsturnând povești disperate la mese unde râde cinismul impregnat în lacrimi. Povestește, omule cum este lumea dincolo de zaț, cum este să te speli în cești murdare unde avem o poveste fiecare.

Femei de cristal… Stau bărbații ăștia și așteaptă perfuziile să lungească tânjirea după femei de cristal. Atâta chimie în aer, mătăsurile topite în flăcările bărbaților unde femeia arde asemeni unui cristal de la facerea lumii.

Sarmale englezești Se terminaseră sarmalele de la bodega de lângă anticariat unde dormeau cărțile. Câte un autor dansa pe mesele unui vânzător de speranțe fără papagal. Atunci vigilența mea era trează pe Tamisa, atâta frig din lipsă whisky am tras obloanele pe singurătate pe un refugiat rătăcit de Crăciun lângă o singurătate beată o doamnă ce ținea pe Dickens în geantă.

Secunda reîntoarcerii Plecasem… am uitat telefonul în halatul verde, ăla cu care îmi dădeam aere de domn furat de elegiile din mintea mea, de femeile mele sau nu… Să găsești un răspuns la întrebările despre moarte în cărți, nu! Nu este loc să strecori concluzii în minte… nu are atâtea pe cap, poate în oasele care cad pe rând răsturnate la un curs de medicină. Acum nu le mai pot așeza în ordine, nici nu știți ce fragil poate fi un rătăcit prin lumea asta… Ș-apoi, de ce atâta sete? Aud știrile la urechile astea oarbe, până și plecarea este un vis… Atunci unde este tărâmul ăla de care spunea Paler că a plecat o clipă? Adică el sigur va reveni ca mine, nici nu știu dacă telefonul mă sună pe mine, oricum acesta este halatul care îmi convine.

sintagme literare

NICOLAE SÂRBU

Cu grijă senzual deosebită pentru aratător, în multe feluri fiindu-ne preamult folositor.

Țuţea de la Hamangia

Domesticirea nimicului

Le-am spus-o pe aia cu dobitoacele şi sfinţii care nu mai au nevoie de carte. E chiar a ta, iţi aminteşti, domnule Ţuţea de la Hamangia ? Mă priveau scârbiţi ca pe o bordură scoasă din portofel din greşeală. Ca pe o muzică a sferelor ce muşcă din piedicile acelea strălucitoare pentru caii negri şi nărăvaşi păscând îngheţ sub lună.

Ascultaţi ce vă spun: caracatiţa nu ne-ar fi de niciun folos. Mii şi mii de braţe-ar trebui să zgâlţâi temeinic pomul de aer găunos şi să cadă cu zgomot fructele nimicului mereu prea verzi.

Cu nelinişte de licurici rătăciţi în oala de noapte a zilelor. Frica-i scârboasă foarte, vă spun, dacă nu serveşte specia, îmi intinde Petre Ţuţea capcana, cleiul acesta de muşte pe limbă. Când de fapt aştepţi margarina să te muşte muzica sferelor gras de buzele-ţi inerte ca nişte coperte. Frică mi-e de tine ca de şomaj, domnule Ţuţea de la Hamangia, până-n golul din oase mi-e frig şi mi-e frică de paradoxurile goale goluţe. Cine m-ar putea ierta vreodat că nu pot sluji specia, care specie, măcar aşa, în mare taină ? Specia n-are nevoie, e tot mai vizibil şi clar, de serviciile mele. Le-o repet mai odată pe aia cu dobitoacele şi sfinţii. Şi mă privesc cu obosit dispreţ, cu un senin dezgust. Cum parlamentarii se uită pe şest la licuricii din oala de noapte a zilei.

Poesis

Până şi autistului vis de aur ce ne mâncă tinereţea buimacă, îi devine tot mai clar, pe zi ce trece, mai clar ca lumina unei limbi fosforescente în descompunere, de se ruşinează pe platou reflectoarele, că trebuie altfel îmblânzit nimicul acesta nărăvaş, aproape sălbatec. Altfel trebuie el văzut în oglinzile postmoderne şi fără luciu orbitor, ca să nu le mai intorci la nevoie cu faţa la perete, când mortul stă liniştit şi nu vrei să-i strici liniştea când te vede cu ce poftă colecţionezi acele capace de bere. Ai făcut deja averi nemăsurate şi chiar pomana i-o vei pune la soroc din banii pe sticle acrite. Din acelea uitate prin pod pentru cheful bătrânilor paianjeni. Aţi văzut vreodată, vă întreb un chef monstru de paingi ? Toţi s-au sinucis cu demnitate, când le-au fost luate sticlele acrite de la gură. Iar nimicul râde în pumni înfundat lingându-şi unul după altul degetele.

N-am nimic de arătat acum oglinzilor opace, de carne. Degeaba le mai întorci cu faţa la acelaşi perete, unde noi generaţii de paingi deplâng şi aşteaptă sticlele goale. Va mai trece o vreme până să se obişnuiască, să le placă mirosul de acru, aşa cum miros beţivii după a zecea bere, la rând sub presiune la toaleta ecologică. Nici vorbă să te poţi urca din mers amirosind a amintiri cu bere în trenul dulce disperat al poeziei. Numai dacă schimbi riscant macazul stând într-un picior pe scările ude şi cu biletul de borâtură între dinţi. Hai să schimbăm între noi paradigma, îi strigi controlorului din toaleta închisă, cum ai ciocni o halbă gulerată. Şi sari cu mult curaj peste ultimul vagon al ultimului tren, desigur. Nătărăule, îngână şi-aplaudă, numai cei fără bilet aplaudă aşa, când aştepţi să te ciocneşti iminent cu asteroidul ce nu face atâtea fasoane şi grimase pe culmea expresivităţii nevolnice. Una cum nu s-a mai văzut, că-ţi vine să dai foc la tot ce se nimereşte pe aceeaşi culme, doar ca să vezi echipamentul cel mai nou al pompierilor prinşi între păianjeni cruce. Dar a dispărut colecţionarul de capace. E timpul să-i punem şi nimicului cruce albă de mesteacăn ca la eroi, lui, eroul tuturor războaielor. Definitiv cruce să-i pui acolo adânc sub pielea ta, în inima ta, nimicului şi nu în rană de mesteacăn. Semn că, bravo cetăţeni poeţi, a fost domesticit nimicul nărăvaş. Cel cu fructele mereu prea verzi.

sintagme literare

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU Pe un ram noduros de suflet Dimineaţa iese în cădere pe ferestrele nopţii, într-un târziu se trezesc şi cântă cocoşii, bat clopotele cu sunete sparte cu ciocanul, spiritul zilei aşteaptă trecerea orelor de meditaţie. Păcatele m-au adus până azi călare pe caii soarelui, iertarea lor mă aşteaptă în cer, nicio moarte nu ştie mai mult decât pămânul unde rămân o vreme urmele omului din care curg râurile sângelui. Lumina m-a răsfăţat cu darul cuvântului, pesemne sunetele le-am cules din zbor şi s-au cuibărit într-o vioară pe un ram noduros de suflet să dea glas gândurilor. În slava şi misterul care se naşte, nimeni nu-şi îngăduie să caute acolo unde ceasurile se opresc şi pornesc singure cu acele pe cadranul inimii unei femei.

Cu înserări învăluite de crini Bucăţi decupate din frumos în figuri geometrice amestecate, au şi ele trăiri în unghiuri ascuţite de parcă nervii ar vrea să recompună ceva deosebit şi sângele priveşte cu roşeaţă-n obraji, dragostea pentru care a curs frenetic cu o nelegiuită bucurie de viaţă.

Nici nu ştiu cum să-mi adorm bucuria în cuvintele nepereche lăsate vraişte din care nu ştiu ce să fac, poeme ale luminii sau cântece de suflet cu înserări învăluite de crini în arome tari şi praf galben de petale pe aripi de fluturi albaştri. Tu aşteaptă-mă la porţile nopţii unde inimile pereche sunt pe aceeaşi bătaie ca şi clopotele cu ecoul lor.

Cerul şi pământul dăinuie Printre oameni timpul trece neluat în seamă, fără remuşcări nu ne spune nimic ia cu el tot ce-i mai frumos şi pleacă nepăsător din valea morţii până se şterge totul din memorie. Cerul şi pământul dăinuie , nu au prea multe aşteptări, rămân sub picioarele altor muritori. Privesc cum totul arde în foc fără nicio părere de rău, întâmplător drumurile se reiau, caută vârful unde nimeni nu agunge fără moarte şi moartea se naşte odată cu viaţa. Tu spune-mi când tac de ce nu strig, şi înţeleg ce nu-ide înţeles.

Promisiuni deşarte Ai ciupit din pâinea săracului în fiecare zi fără să ai perioade cu odihnă

Poesis şi el nu s-a răzvrătit. Ştiai că-i cuminte şi-şi caută de ale lui, merge la biserică şi se rogă să ai gânduri bune, dar tu nu crezi în ce crede el, îl ei în derâdere. Când se strânge prea multă obidă de apare pericolul, începi să dregi busuiocul cu mărinimie. Toate acestea au sunetele întârziate ale unui ecou în aşteptare să se piardă fulgerele norilor de ploaie. Mişcările tale perfide cu deturnări de scop sunt semnele unor vorbe aruncate-n vânt care obosesc urechea.

În dimineţile cu ferestre pe ochi Din greşală am tăiat aerul care se respira din cer, acum privesc răpus de întâmplare şi nu mă regăsesc în centrul atenţiei, păşesc târşindu-mi paşii spre puncul de înâlnire cu simţurile care mă înalţă şi mă închin ţie Doamne cu aer divin. În dimineţile cu ferestre pe ochi stau într-un gând şi scormonesc în adâncuri, caut cu mâinile pacea ta dătătoare de viaţă, visul va ieşi ca o pasăre din scorbura timpului cu aripile desfăşurate peste inima mea închisă într-un cuvânt. Dar tu n-ai nevoie de cuvinte, ai nevoie de crezul prin care îţi mărturisesc cu sufletul trecerea prin vămile iubirii din ziduri unde îngerii sunt călăuze.

Poesis

sintagme literare

SIMONA-GRAZIA DIMA Baobab Un baobab, dușman al slăbiciunii, și-a lipit nările de căile cerului, decis să le transforme-n carne și putere. Adulmecă templul celest din vârf ca pe un trup și crede că-i proptește în tărie catul de fildeș, cu buzduganul sprijinit de nori și vise. El stă întunecat, cuprins de-o sumbră așteptare, încercuit de-armate născocite. E crudă și perfect de inutilă veghea lui. Nemișcați, îl dor ochii-mpietriți, prin ei hălăduiește, neagră, plăcerea oarbă-a pământului. Slujbași lipsiți toată viața de-un nume își privesc stăpânul din umbră, înveliți în platoșe reci, cu fețe de câine, gata de-închipuita conflagrație, neputincioși să descifreze desenul fin, înscris pe fulgii ninsorii luxuriante ce s-a pornit deodată.

Stai, călărețule! În coridorul de vuiet din rama porții deschise, strigă cel tânăr: Stai, călărețule! Oasele-uitării le calci în galop, redeștepți amintiri din somn verde, în ierburi hipnotice învălui gleznele gândurilor, dar, așa cum gonești, tot astfel ești pacea! Contenește din lunga ta goană, fă-mă să văd, zi și noapte, zorii. Străine cu frunte de flăcări, deschide-mi ochii, precum

unei ființe lutoase, cu grijă, să nu-mi cadă pleoapele de praf, și spune-mi câte stele goale și moarte zărești pe cerul lor și câte vii în arcade, cât forfot de regrete strânse-n imagini pe străveziu ecran și cât destin în unda unui vis zburat din arc. O, călărețule negru, în bezna de miresme a pădurii, stai! În matca fără lăuntrice contururi, ducând solii nimănui, prin întunericul unde te scurgi, neștiut, neauzit, nevăzut, oprește-te să-mi fii, tu, hostie a seninătății, tihnă și semn!

Mituri Se-aude-un plânset pentru străvechea bogăție destrămată, pentru anticii autori de mult pierduți (ei ar fi lămurit, poate, Întregul, ne-am fi zărit, flotanți, în ei), pentru întâmplarea cu mituri care ne-a modelat fără cruțare de-atunci, până am devenit făpturi cu peruci ireversibile, siliți prin contract să le purtăm – ori oficial, ori ca însemne personale, subtile premoniții, oricât de-ascunse,

obligatoriu unificatoare (așa cum nivelează șenilele pământul!). Mulțimi de litere săpate-n viață sunt reverența față de putere, îmbrățișată de noi cu venerație, cum am primi un sacerdoțiu, deși, la o simplă incizie, vișiniile-i buze-ar stropi sânge negru, înecului ne-ar da fără să stea pe gânduri, în vreme ce, cuvioși, îngenuncheați, încă ne-am cultiva speranța de-a crește prin supunere, în fața apropiatului tsunami. Senini, când, ea, imperturbabil, face-o colibă pustiită din această lume, unde forțele creației abia ca sufluri nevăzute mai colindă.

Cenușă Plânge un tigru pe-un maldăr de cenușă, cu ochi triunghiulari, ne hăituiește somnul și va să piară, spune, din culpa noastră – nu l-am nutrit, deci n-are combustibil pentru viețuire. Tot mai jignit, cerșește de la noi putere, în vreme ce, arhaici, lucrăm pe roată de olar un bol de lut ce nu se-ncheagă nicidecum. Întorși cu spatele, distanți și aspri, nu ne-arătăm mișcați. Va înțelege, în noaptea cea mai spartă: câștigu-i chiar cenușa.

Poesis

sintagme literare

STELUȚA CRĂCIUN Aivazovski Auzi cum marea strigă după noi Și țărmuri zdențuite-agață-n lună? Cu tălpile-nglodate, printre ploi, Aleargă marea după noi, nebună.

pe undeva pământul se poate să tresară și-nduioșat s-arunce cu flori de tei pe drumuri.

Cântecul orbului de la marginea drumului

Și-n buzunarul de la piept, ascuns, Când singur ești și teama te sugrumă O scoică pistruiată ți-e deajuns Să te ferească de tristeți și brumă.

de câte ori ați deschis ferestrele casei mele să fie lumină de câte ori v-ați reflectat în oglinzi paralele definind profunzimea visătorii mei de zi însetații mei ce alergați pe mii de rânduri căutând izvorul azi casa imi e stăină pereții se indepărtează în fiecare zi iar voi obosiți vă ghemuiți așteptând ca-n Beckett marele nimic uneori își mai amintesc de voi cuvintele se opresc să vă vorbească dar nu le mai cunoașteți doar pipăiți din când în când colții crescuți ai timpului cum cresc ei așa mai înalți ca omul acoperindu-l

Carnaval

Eroii mor întotdeauna

din cupa cu o toartă ruptă fânână a renașterii îi imbie prefid licoarea mascată pe cei ce mimează pervers naivitatea crezând efemer și dubios în magie și în puritatea jucată a fragedelor ofelii vineții sub bolta trandafirie de ai crede că-i cerul, dar e de fapt rochia. O partidă de amour fou e prețioasă, dar nu imposibilă spune cardinalul cel roșu, însuși pontiful s-a dezis vremelnic de inelul pescarului și de pallium și și-a cumpărat, cu penitențe, o păcătoasă de noapte plecând incognito la Veneția

Ei dorm adânc pe malul cu pietre smălțuite, învăluiți de pirul cu rădăcini ascunse. Pândit de sus, de vulturi cu gâturi răsucite, fluidul curge roșu din vasele străpunse. Pământu-acela poate hrâni-va cândva crinii, ori degete uscate vor încolți-n ulcele și scrijelind mesajul în puncte și în linii, vor răsuci spirale, scriind trecut în ele.

Călare pe corăbii, peste val, Catarge poartă pânze de mătase, Orchestra cântă, invitând la bal Bătrâni pirați, toți deghizați în oase Auză cum marea zgreapțănă, scâncind În inimi rotunjite ca hublouri Și din adânc de tine te cuprind, Acoperind vârtejuri mari, ecouri? E tot tumultul în ghiocul strâns Ce-n seri târzii își dezvelește harul Din sânul mării descântat l-ai smuls Potecă să-ți deschidă, precum farul.

Sau poate că o iarnă va ninge-n plină vară, înăbușind în albul primordial parfumuri,

Atuncea, doar atuncea, din vechile zapise vor scutura rugina și, pipăind vreo poartă, vor căuta noi sensuri în profeții prezise strângând slovă cu slovă pe lâng-o mare moartă.

Expediție Am luat cortul și am pornit în zori. Am mai luat cu noi una, alta (alta asta bombănea că am trezit-o prea devreme și n-a prins finalul care părea imprevizibil, iar visul nu se dă în reluare). Cocoșul de pe casă dăduse semn că vrea și el (tinichea cum era, credea că mergem în țara lui Oz). Tu ți-ai pus bocancii, eu pantofii stiletto, convinsă că undeva va fi un rendezvous, urmat de cuvenita invitație la vals -Aiurea, mi-ai zis tu, cine mai citește azi cărți demodate. Am tăcut, și mi-am văzut de drumul meu. Uneori era alături de al tău și atunci adormeam liniștită, în umbra netedă a înțelepciunii tale. Alteori o lua razna, neținând cont de busolă, de foame sau de sete, nici măcar de mine – se repezea întins sau bolovănos, în direcția în care pantofii mei stiletto simțeau ritmuri de vals. Desigur că era doar un zvon fals de frunze căzute pe margini de lume. Din mers căutam în rucsac invitația la vals ca să mă orientez cumva, dar, nu știu cum, găseam doar bonjour, tristesse...

Poesis

sintagme literare

TEODOR DUME Ştergarul în care mi-am uitat copilăria locul din care nu fug niciodată copilăria m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare cerul lăcrima pe la margini mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră (ultima fiertură dinainte de paşte) câteva gânduri mocneau printre cuvinte... calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă tata plecase la muncă îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul înainte de război... aşa m-a născut mama neajutorată fără doctor într-un ştergar alb din cânepa primită de la bunica m-am simţit bine până am rămas singur... mama s-a dus să adune câteva ierburi să le aşeze în mănunchi sub grindă să poarte de belşug şi de noroc... nu mai are cum să ajungă la cină de va veni târziu

Sunt singur acum

pe întuneric îmi va pune mâna în poală şi-mi va îngriji somnul până dimineaţă când liniştea spartă de întâiul cântat al cocoşului îi va reconstitui chipul o lumină va ţâşni din răsăritul târziu separându-i trupul de umbră şi va pleca cu Dumnezeu tata s-a dus şi el... într-o dimineaţă pe la patru cu merindea sub braţ şi o fotografie învelită într-un ziar şi nu s-a mai întors... o fi vrând să se întâlnească cu mama la capătul de drum unde se opresc sufletele... aş fi vrut să ştie şi mama că am mai crescut şi că-i seamăn mult că o duc bine şi că mi-am cumpărat un cal ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului sub care bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti şi cum o aştept seara la capătul uliţei şi privesc spre sat până când văd cerul aplecându-se să sărute pământul de noapte bună...

ştergarul alb în care mi-am uitat copilăria singurul suvenir de la mama îl port la piept uneori mă prefac că o văd ţinându-mi capul pe genunchi... cu firul tors din lacrimi coase cerul de marginile pământului ca să nu-mi fie frig... ca un fluture agăţat de noapte o să colorez cu privirea cele două imagini între care mă caut... tată – mamă noapte bună!

Și atât... printre diminețile mele din care ies zilnic cu pași programați și printre puținele lucruri pe care le mai am sunt mulți prieteni care-și storc transpirația ca pe niște coșuri la pubertate spunându-mi că mă iubesc apoi se retrag într-un petic de viață ca și cum ne-am împărți trupul de fapt e un fel de trădare reținută atunci mă apucă o haită de draci încep să iradiez și împing totul spre oamenii care mă urăsc... reacția mea e nocivă dar până ies din ea nu fac mare caz scuip înapoi și atât... fără să-mi fie frică pășesc prin mine ca pe o alee pe care timpul aleargă sub formă de aburi dimineața devreme

Poesis

sintagme literare

TIANA BADEA Omul Gândirea mea fuge departe și se împiedică de amintiri blurate cu noi Și prin vise sfărâmate ea vorbește fără pic de ezitare despre tine, omule... Oare să te văd diseară La colțul străzii lungi unde obișnuiam să mor pe-o bancă? Cred că ai să mă recunoști vorbind singură despre tine, ca o nebună pe o stradă aglomerată...dar totuși pustie. Și cu o privire beată, am să mă uit in ochii tăi și voi încerca Să nu-ți doresc răul... Ca într-un basm care începe mereu într-un club de noapte și se sfârșește într-un-un lan de grâu, poate atât de banal am ajuns să iubesc un om, care este sau nu mai este om...

Fără sens Cine ești? Eu nu te cunosc. Din vedere doar, posibil... Poate te-am văzut odată pe stradă și m-am îndrăgostit Ah, da... M-am îndrăgostit, De tine, cel pe care nu-l cunosc, Doar din vedere și din câteva vorbe...

și să rămân acolo închisă fără apă și oarbă pentru tot restul anilor în care îmi este scris să te privesc Doar sa te privesc...

Fără sens...

Dacă-ai știi... Această viață, Acest vârtej de orgolii Și poate chiar această soartă nenorocită Nu-mi permite să-ți spun multe cuvinte Dar mi-aș dori... Atât de tare mi-aș dori Să pot să-ți spun mai mult decât îmi este permis, chiar dacă nu scrie la horoscop... Mi-ar plăcea să-ți spun că vreau să fug într-o pădure, Să-mi construiasc o casă din lemn și vise, Să locuiesc acolo... Eu cu mine și cu-n câine. Într-o pădure albă și cu o iarnă imposibilă... Iar vecini să-mi fie decât brazii și cântecul imaginar al ciorilor... Poate în amorul dorului, Nefiresc și imoral Am să scriu și ai să știi Că în acest tablou nocturn, Tu ești visul meu moral....

Cum să te urăsc?

Poate dintr-o simplă coincidență... M-am îndrăgostit De un om imposibil de necunoscut Atât de tare m-am îndrăgostit! Atât de banal și de imoral...

Te rog, învață-mă să te urăsc Să te urăsc atât de tare încât să nu te mai privesc când privesc pe altcineva, Să te urăsc atât, încât să devină totul nul Și să nu-ți mai vorbesc nici de bună sau nebună...

Poate că-n fiecare seara, mă gândesc la tine Poate că în fiecare zi aștept să merg oriunde și să te văd întâmplător Pe tine, cel de care m-am îndrăgostit orbește,

Îmi doresc să te urăsc, mai mult decât orice alt lucru dorit în viață și pe lună Și oriunde pot pleca, doar ca să nu te mai aud... Îmi doresc să mă închizi în inima ta

Urăște-mă si tu... Te rog, Urăște-mă! Atât de tare încât ignoră fiecare zi bună a mea la primă vedere în săptămână... Atât de tare încât să uit cine ești și cum te numești în fața mea... Urăște-mă! Căci eu vreau să te urăsc...

Poate că valuri... Poate că valurile nopții mă fac să uit cu totul de tine și de ceea ce simt când ești cu mine... Poate că am să uit odată numele tău scris și vorbit peste tot aici și-n alte vieți, Iar când te-ntâlnesc am să tac sperând ca tu n-ai să faci la fel... Poate că valurile mute mă vor opri din a te mai privi, Dar neîncetat am să aștept zi de zi doar pentru un schimb de vorbe. Poate ca ale vieții valuri, mă vor aduna din vise...

Azi Te-am văzut odată și mi-a fost de-ajuns să nu te mai uit niciodată. știind că acum și într-o altă viață nu va exista „noi”... Omoară-mă, din priviri! Iar eu am să te aștept tăcută, lipită de geam în noapte doar să te privesc pentru o ultimă dată... Și am să tac... Și am să te ignor... Până când tu ai să dispari din gândurile mele... Dar înainte, aș vrea să pot... Să pot să-ți spun, subtil, încet... În două vorbe, cine ești tu... De unde vii Și cum te numești în fața mea.

sintagme literare

CAMELIA PANTAZI TUDOR Fragment din povestirea ȘIRAGUL DE PERLE – din volumul CULORI SECRETE – ediția II, EDITURA ASTRALIS. Aflată în camera de hotel, ea stăruia să-şi ocupe mintea cu gânduri legate de apropiata plecare spre casă, să treacă deja în sertarul amintirii „aventura” din Budapesta. Îşi strângea lucrurile, punându-le de-a valma în geanta de voiaj, fără să reușească să găsească răbdarea de a le împături şi a le ordona aşa cum ar fi trebuit. „Oare, el se gândeşte la mine?” se întreba, încercând să închidă fermoarul genţii fără să reuşească. Iritată, renunţă și se trânti pe un fotoliu. „Ce rost au gândurile astea! Trebuie să încetez, în fond ce s-a întâmplat?! Absolut nimic!” Încercă să-şi găsească o preocupare. Îi pierise cheful de a mai ieşi în oraş, nu vedea ce sens ar mai fi avut. Vizitase ce era de vizitat, şi era singură, mai singură ca oricând, pentru că de data aceea avea sentimentul că i se luase ceva deosebit înainte de a i se fi dat. Ridică receptorul telefonului şi formă numărul Agenţiei Tarom din Budapesta, cuprinsă deodată de dorinţa de a i se confirma zborul pentru care avea bilet câteva ore mai târziu. Era iarnă şi orice se putea întâmpla, nu o costa nimic să telefoneze. O voce plăcută îi explică foarte amabil că, din păcate, cursa aeriană fusese amânată pentru ziua următoare, adică pe 25 decembrie, la aceeaşi oră. Îşi cerea scuze în numele Companiei Tarom, dar condiţiile atmosferice nu permiteau efectuarea cursei la data stabilită. Pasagerii puteau să rămână peste noapte la un hotel pus la dispoziţie de agenţie, situat în apropierea aeroportului. „Bine că ați sunat”, se arătă vocea foarte grijulie. Era mai bine că aflase atunci şi nu pe aeroport. Închise telefonul, descumpănită. Vestea proastă îi accentuă starea de nervozitate. Însemna că trebuia să-şi petreacă Noaptea de Ajun singură, într-un oraş străin. Lovită ca de un fulger, se lăsă să cadă pe patul moale şi alb. Nu va mai putea să împodobească bradul împreună cu băieţelul

Prozã ei, nu va mai ambala cadourile în hârtie colorată cu desene cu Moş Crăciun, clopoţei şi brăduţi, nu va mai aştepta ca el să se culce pentru a aşeza toate pachetele sub brad şi, cel mai grav, nu se va mai putea bucura de fericirea din ochii copilului dimineaţa când, grăbit, va veni să vadă ce îi adusese Moşul. Singurele momente ale Crăciunului care o făcuseră întotdeauna fericită îi fuseseră luate. Până şi ele! De ani de zile, farmecul sărbătorilor de iarnă se limita la clipele în care împodobea bradul, asculta colinde, ambala cadourile și aştepta cu febrilitate dimineaţa, atunci când privea cu o bucurie fără margini sclipirile jucăuşe din ochii băieţelului. Micuțul deschidea tacticos pachetele, ca după un ritual, își stăpânea emoţiile, își înfrângea nerăbdarea, prelungea astfel momentul surprizei. Dacă i se luau şi aceste clipe, ce rost mai avea Crăciunul? Pentru ea, niciunul! Se uită prin camera de hotel, căută un punct de sprijin, dar acolo nu se afla nimic neobişnuit, nimic care să o salveze. Şi, deodată, văzu cutia roşie aşezată pe noptieră. Se ridică şi se apropie de ea, o deschise lăsând descoperit colierul de perle a cărui strălucire i se reflectă dintr-odată în ochi, trecu prin ei şi îi lumină sufletul. Surâse şi, fără să aibă vreo explicaţie, deschise geanta de voiaj, scotoci prin ea şi găsi pachetul cu eleganta rochie pe care nu rezistase să nu o cumpere, cu atât mai mult cu cât magazinul o oferea cu treizeci la sută reducere. Cu mişcări domoale, se îmbrăcă şi se uită mulţumită în oglindă. Din ea o privea o femeie încă tânără, micuţă de statură, cu părul negru care scotea în evidenţă o faţă rotundă străbătută de lumina unor ochi puţin oblici a căror culoare neagră era accentuată de dunga făcută cu creionul dermatograf. Buzele înroşite de ruj zâmbeau la vederea chipului foarte cunoscut, mai alb în contrast cu frumoasa rochie neagră din catifea, simplă, dreaptă, lungă până la genunchi, care-i unduia pe şolduri. Luă colierul de perle, îl puse la gât, cu acelaşi surâs întipărit pe faţă, și nu se putu abține să nu-şi admire decolteul discret împodobit cu bijuteria delicată. Îşi puse ghetuţele negre, singurele pe care le avea acolo, deşi râse de una singură când se văzu astfel încălţată în timp ce pantofii negri de antilopă stăteau în şifonierul de acasă. Luându-şi paltonul din dulap, ieşi din hotel, fără să se mai gândească la iarna de afară. Oraşul arăta superb în Ajunul Crăciunului, lumea elegantă a oraşului, cea mai elegantă pe care o văzuse vreodată în călătoriile ei de până atunci, continua să intre prin magazine şi să iasă cu pachete mai mici sau mai mari, care mai de care mai colorate, mai decorative, și se îndrepta

sintagme literare surâzătoare spre alte locuri sau spre casă. Ea nu avea casă în acel oraş, poate că nu avea nicăieri, poate că locul nu şi-l aflase încă. Rătăcea pe străzile înguste şi pe bulevarde, privind oamenii, privind în propriul interior, dar ochii ei nu vedeau nimic, se afundau în beznă. Se făcuse seară, oamenii se împuţinau, zgomotele se stingeau, luminile oraşului perseverau să existe amplificate de ghirlandele cu becuri multicolore. Era Ajunul. Stătea pe o bancă din parcul din apropierea Catedralei Sfântul Ştefan. Nu îi era frică, nu îi era frig. Golul rece din interiorul său ocupa tot spaţiul, interzicea infiltrarea vreunui simţământ. Privea brazii ornamentaţi cu globuri şi beteală. Nu erau ai ei. Aparţineau unui parc străin, unor oameni străini. Se ridică şi se apropie de unul. Dorea să privească îndeaproape un Moş Crăciun care părea că se strâmba la ea atârnat de o creangă. Şi deodată, se prăbuşi. Genunchii i se lipiră de asfaltul curat al aleii parcului iar palmele care căutau un punct de sprijin atinseră ceva părând a fi o pietricică rotundă. Nu apucă să se dumirească pentru că, de sub palton, începură să se rostogolească, căzând cu zgomot, perlele. Cu un gest reflex, puse mâna la gât şi înţelese, cu stupefacţie, că şiragul se rupsese. Perlele continuau să se

Prozã avânte, grăbite, spre asfalt, depăşindu-l, oprindu-se sub brad. Moş Crăciunul, care înainte se strâmba, acum afişa un zâmbet plin de satisfacţie. Ea se ridică în picioare privind grămăjoara albă. Se îndreptă încet spre ea cu intenţia de a aduna perluţele. Când se apropie şi întinse mâna, simţi ceva moale şi rece. Şi, atunci, la atingerea ei, din acel loc, ţâşni cu puterea unei fântâni arteziene o lumină albă care se înălţă în înaltul cerului, dispărând şi risipind spre oraş fulgi imenşi de zăpadă. Stătea acolo, fără să se mişte, neputincioasă, în timp ce fulgii cădeau în cascadă și se topeau pe pământ, pe bănci, pe copaci, pe brazi, pe clădiri, pe oamenii întâlniți în cale, curăţându-i, purificându-i, dându-le tuturor culoarea lor albă. Ea privi în jur şi constată, fără să se mai mire, că nimic nu-şi păstrase culoarea. Forma continua să existe, dar culoarea devenise albă. Îşi privi ghetuţele, poşeta, îşi descheie cu mâinile albe paltonul alb pentru a-şi confirma sieşi că rochia îi era albă. Nu înţelegea şi nici nu o interesa să înţeleagă. Îşi îndreptă privirea albă spre cerul devenit albastru şi faţa albă i se lumină sub atingerea fulgilor de nea, captându-le strălucirea. Moş Crăciun, de culoarea sângelui, îi şopti din bradul alb: „Doar priveşte!”

Prozã

sintagme literare

MIHAELA ROȘU BÎNĂ GENUL FEMININ (FRAGMENT) I.RĂSPÂNTII „Urmărea din cadrul strâmt al ferestrei jocul norilor pe cer. Primele raze de soare aşezau delicat contururi trandafirii spre răsărit, acolo unde îşi îndrepta privirea, dimineaţă de dimineaţă, de mai bine de şapte săptămâni, de când lupta ei cu timpul se încheiase, cel puţin pentru o perioadă. Nu-şi mai punea întrebările din primele zile de după neaşteptata schimbare de destin. Trecuse toate întâmplările dureroase la capitolul experienţe şi se instalase în această stare de anormalitate cu o împăcare ce nu-i aparţinea. Acum ştia că planului de sus, după cum o învăţase, în copilăria-i îndepărtată, nepreţuita ei bunică («Draga lu’ Oma, nu te pune de-a pârcu’, ăsta-i planu’, aşa vrea Dumnezeu bunu’!» îi răsuna în minte vocea cu inimitabile modulaţii slave), nu i te poţi opune. Ori de câte ori se proptea în câte un zid, îşi amintea acest lucru. În ultimii ani, din ce în ce mai des. Şi cu cât se împotrivea mai tare (acceptarea nu prea fusese în firea ei!), cu atât zidul devenea mai compact şi mai de netrecut.” Reciti rândurile care ar fi trebuit să fie incipitul viitorului său roman cu o nemulţumire crescândă, le tăie apoi cu două linii curmezişe, groase, ca nu cumva să fie tentată să revină asupra lor. Nu era mulţumită şi începu să bată în tăblia biroului cu vârful ascuţit al creionului, lăsând minuscule înţepături negre. Gestul îi dădea o imensă satisfacţie. Se împiedeca în cuvinte. Mintea ei procesa mai repede decât mâna. Coala de hârtie nescrisă avea efect de blocaj asupra degetelor care ţineau creionul. Era înzestrată cu o fantezie inepuizabilă şi îşi construise lumea ei interioară în care se refugia cu voluptate, seară de seară, odată ce luminile casei se stingeau, iar zgomotele de peste zi se estompau. Toate ideile minunate, gândurile care îi răscoliseră mintea în lunga noapte de insomnie se ghemuiseră într-un colţ al conştiinţei şi refuzau să se închege în fraze şi apoi să se aştearnă disciplinate pe întinderea albă, descurajant de albă… Se ridică greoi, ajutându-se de cârje. Cu trei luni în urmă, ar fi ţâşnit răsturnând confortabilul scaun de birou. „Idiot! O compunere cuminte, demnă de un elev în clasa a opta de gimnaziu.” Îşi propusese să scrie la persoana întâi,

fără stil, fără periculoasele înflorituri artistice incriminate de unul dintre scriitorii ei preferaţi, şi nu reuşise. Începutul, fraza prag a cărţii, era întotdeauna cea mai grea. Suspină. Era profesoară de limbă şi literatură română la un liceu de provincie (excepţional, ziceau unii cu emfaza tipică bănăţeanului chivernisit bine în viaţă) de prea mulţi ani. Nu putea ieşi din ea însăşi atât de uşor. Avea nevoie de un lung proces de dezintoxicare. Citise mult, se ocupase de cărţile altora, făcând recenzii şi articole lunare în reviste literare apărute ca ciupercile după ploaie în toate oraşele ţării. Cu mersul poticnit, ieşi pe terasă şi îşi aprinse o ţigară, trăgând în gând o înjurătură mai mult decât nepotrivită condiţiei ei de doamnă respectabilă. Oricum, avea un repertoriu inepuizabil pe care îl folosea la adresa ei, a altora, dar, preponderent, în lungile ei monologuri interioare. Se cenzura bine. Primise liber la fumat după săptămânile de spitalizare, „fără să exageraţi, doamnă”, preciză medicul convins că ţigările sunt doar un moft de cafea, ca în cazul celor mai multe cucoane de vârsta ei. Nici pielea obrazului şi nici vocea nu trădau viciul deprins în anii liceului, adică… demult. Demult! Nu prea avusese timp să mediteze la adolescenţă. Erau teritorii interzise, amintiri reprimate care în ultimele zile o invadaseră, copleşind-o. Abia acum şi-ar fi vrut viaţa şi mai ales tinereţea înapoi, iar lacrimile care i se prelingeau aproape instantaneu de la întâmplarea care îi schimbase existenţa intrată pe un anumit făgaş, poate nu cel mai fericit (nu plânsese de mai bine de douăzeci de ani, mai precis, de la naşterea fiului ei), aveau un efect eliberator. Toate suferinţele ei erau la genul feminin.

Trecuse peste toate, anii se scurseseră într-o încrâncenare nebună, înregistrase cu bucurie măruntele succese, ignorase eşecurile. Fusese o luptă continuă cu sufletul la gură, chiar şi pentru lucrurile fireşti pe care alţii le obţineau necondiţionat. Uneori, oprindu-se din goana fiecărei zile, se întreba de unde avea atâta substanţă ea, un copil lipsit de griji, răsfăţată peste măsură de bunicii materni. „Nici vântul să nu te atingă!” obişnuia să spună femeia cu pielea de culoarea fildeşului, în ale cărei braţe obişnuia să se refugieze ori de câte ori pericole văzute sau închipuite o ameninţau. O mai făcea şi acum, mental, când dădea de greu. Atunci, simţea aproape concret apropierea obrazului cald cu parfum de mere şi iasomie şi instinctiv se liniştea. Cu lumea nevăzutelor avea o relaţie bună încă din adolescenţă. Nu era vorba numai de intuiţie. Ştia cu exactitate, încă din primul an al liceului, când fusese nevoită să plece departe de mediul protector, în alt oraş, cum să comunice de la distanţă cu persoanele dragi. Primele luni, departe de casă, au fost cumplite. Se simţea vulnerabilă,

sintagme literare expusă. O răneau cu uşurinţă gesturile, vorbele spuse şi, mai ales nespuse, ale celor din jur, bârfele mărunte, inevitabile, într-un colectiv cu 32 de fete şi patru băieţi; nu ştia să se apere. Treptat însă, a învăţat să riposteze, folosindu-şi instinctiv calităţile. Se adaptase mediului. Îşi surprindea adeseori colegele de cămin, intrând pe neaşteptate şi apostrofându-le „Iarăşi m-aţi vorbit de rău!” După primele fraze disculpative, fetele se fâstâceau în faţa constatării atât de categorice. Cu timpul, s-au dezvăţat de această meteahnă feminină, cel puţin în ceea ce o privea. E drept că mai tot timpul aveau nevoie de ajutorul ei la desen, unde le făcea la viteză planşele, sau la franceză, când compunerile primite cu regularitate, săptămână de săptămână, le dădeau dureri de cap. Pentru aceste talente, câştigase ceva popularitate printre colegi, încă din clasa a noua. Mai târziu, la maturitate, toate aceste rezonări ciudate cu universul au început să o înspăimânte. Tragediile din vieţile cunoscuţilor, dramele celor apropiaţi i se arătau în mod neaşteptat, cu câteva zile înainte. Nu era un dar, ci o povară pe care trebuia să o ducă şi mai ales să o ascundă. Fusese o fetiţă în aparenţă liniştită, poate prea cuminte pentru vârsta ei, cu o privire intensă, cercetătoare. În jurul naşterii Ancăi şi, mai ales, a căsătoriei părinţilor, nemulţumirile şi supărările bunicilor materni luaseră dimensiunile unei dramolete provinciale. Micul orăşel bănăţean de câmpie, dislocat din liniştea lui de capriciile istoriei privea cu reticenţă şi neîncredere valurile de necunoscuţi ce începuseră să îl asalteze. Mai întâi fuseseră refugiaţii din Ardealul de Nord ocupat de unguri, nu foarte mulţi, uşor integrabili, înrudiţi sau în relaţii de prietenie cu localnicii. Aproape în acelaşi timp, exodul basarabenilor nu îi încântase peste măsură. Accentul puternic, numele cu rezonanţe slave, dar mai ales modul diferit de a gândi şi de a fi crease o prăpastie între ei. Bănăţenii erau previzibili, fără drame interioare, înstăriţi, făloşi de condiţia lor, deprinşi să cadă la pace cu stăpânirea, pe principiul „capul plecat, sabia nu-l taie”. Odată cu schimbarea regimului, după război, au început să apară din toate zonele ţării, reprezentanţii noii autorităţi (în mare parte regăţeni, olteni sau moldoveni): secretarii de partid, securiştii, miliţienii, ofiţerii. Pe la mijlocul anilor ’50, la capătul celei mai importante străzi comerciale din oraş se construiseră, pe model sovietic, două cazărmi militare. Majoritatea meseriaşilor îşi închiseseră afacerile la naţionalizare sau îşi pierduseră averile în urma stabilizării monetare din ’47. Pe Timiş, pluteau sacii cu bani, capitalizaţi cu grijă „la strujac” de chibzuiţii lugojeni. Curţile şi grădinile oamenilor înstăriţi, periculoşi deci pentru noul regim, fuseseră răscolite cu cazmalele de miliţieni şi securişti în căutarea cocoşeilor dosiţi. Chiaburilor li s-au confiscat pământurile, tot sub ameninţarea securităţii. Cei mai mulţi se împăcaseră

Prozã cu situaţia, de teamă, angajându-se la stat, văzându-şi de grijile cotidiene cu acea obedienţă caracteristică. Încercau să fie politicos-amabili cu reprezentanţii puterii impuse de la răsărit, evitau conflictele şi îşi vedeau de grijile zilnice. Nu de puţine ori îşi cumpărau liniştea cu mici atenţii sau cadouri, după un obicei împământenit. În spatele zidurilor groase şi a „şolocaturilor” bine ferecate se dezlănţuia însă furtuna; blestemele şi sudalmele la adresa „aveniturilor” curgeau. Despre înrudiri şi mezalianţe nici nu putea fi vorba. Ar fi însemnat, în acele vremuri, ceva de neconceput ca o fată de „maistor” (titlul acesta se păstrase, în ciuda vremurilor tulburi, ca o certificare a nobleţii de origine) să se mărite cu un ofiţer, fie el şi al noii armate române. Şi totuşi, inevitabilul s-a produs. Fata maistorului fugi într-o dimineaţă de martie cu tânărul locotenent care căzuse răpit de farmecul ochilor de căprioară rănită, în urmă cu aproape doi ani, când o văzuse întorcându-se de la liceu cu servieta de piele în mâna stângă. „După ce că-i cătană, mai îi şi moldovean!” exclamă stupefiată de atâta îndrăzneală măistoriţa. Fusese informată de binevoitori asupra idilei unicei ei fiice şi se oripilă de o asemenea posibilă încuscrire cu „prăpădiţii”, uitând, fireşte, cât de greu fusese acceptată ea de mediul acesta închis, ostil noilor veniţi, ca tânără soţie a meşterului măcelar, datorită etniei şi originii ei modeste. Se opusese din toate puterile; îşi voia fiica la facultate pentru că în aceste vremuri tulburi, în care averile se duseseră pe apa sâmbetei, „numa’ şcoala te mai face om”. Ada era obişnuită să facă numai ce dorea. Era prima dată când i se refuza ceva. Aşteptă absolvirea liceului, apoi fugi de acasă, lăsând un bilet prin care îi informa scurt pe neconsolaţii părinţi că se căsătorise în secret şi pleacă la socrii, în Moldova. Maistorul găsi primul biletul, i-l arătă, fără prea multe menajamente nevestei, angajată acum în câmpul muncii, la Filatura de Mătase Naturală din capătul străzii, chemând-o la poartă. Femeia leşină şi nu-şi veni în simţiri decât la spital unde au dus-o cu Salvarea. Cu această ocazie, descoperi că suferă de diabet. Tinerii au revenit în oraş după vreo două săptămâni romantice, şi-au luat cameră cu chirie, alt motiv de zbucium pentru părinţi. I-au adus, prin intervenţiile rudelor, acasă, eliberându-le apartamentele mari, „de sus”. Bătrânii au transformat fosta prăvălie în locuinţă cu două camere, bucătărie şi un mic holişor. Chiar dacă îşi asumase întreaga răspundere a gospodăriei, servitorii şi calfele dispărând de câţiva ani buni, iar ea lucra în două schimburi la fabrică, fosta proprietară a măcelăriei de pe Drumul Timişorii, se cufundase jignită într-o tăcere absolută în legătură cu fiica ei. După nouă luni, în mijlocul lui ianuarie, s-a născut nepoata asupra căreia revărsă întreaga ei dragoste pătimaşă de femeie cu origini slave.

sintagme literare

RALUCA FARAON Transfer În seara aceea, în cameră se intersectau ca niște unde electromagnetice idei literare, care de care mai competitive, mai agresive. Scriitoarea nu știa asta, ea doar avusese un gând oarecare, de aceea, acum stătea în fața computerului și căuta să nu se uite în stânga sau în dreapta în momentul în care apăsa destul de tare tastatura. Textul se configura în fața sa independent de voința ei, ca o făptură care știe ce vrea, cu o autoritate care îi scăpa. Își mușcă buzele: „Nu, nu o să citesc acum, deși simt că altcineva scrie ceea ce eu bat cu naivitate, nu o să citesc pentru că aș deveni cititor și textul m-ar stăpâni în momentul acela definitiv!” Continua să bată nervos și abia atunci își dădu seama că e lună plină, că se făcuse frig și că nu poate controla ceea ce scrie chiar deloc. Șoaptele nopții – ce Doamne, iartă-mă e titlul ăsta copilăros? Chiar că nu mai știe ce scrie! În cealaltă cameră, lumina era aprinsă de ceva vreme. – Nu dormi? o întrebă pe fiica sa de unsprezece ani. – Mai am puțin! – Orice ar fi acel puțin, pune-i capăt, e cumplit de târziu. Se întoarse la textul său literar și se hotărî să ignore romantismele astea gotice și să scrie ceea ce dorea de multă vreme: o proză fantastică. O provocase o întâmplare ciudată din studenția sa, pe care nu și-o explicase niciodată, deși anii au trecut și încetase să se mai ia după coincidențe stranii ale evenimentelor din spații și timpuri diferite. Demult, în casa părinților, într-o vacanță studențească, citea E. T. A. Hoffmann, îi plăcea atmosfera, dar nu reținea absolut nimic din întâmplările fascinante. Când a stins lumina, în cameră s-a simțit o prezență, atât de puternic, încât a crezut că are un coșmar de proporții, dar nu, era trează, s-a pișcat de mai multe ori, gâtuită de spaimă. După câteva minute, prezența, pe întuneric, a tras dintr-o țigară care, culmea, s-a materializat natural și, la lumina acelei scântei, prezenței i s-a văzut chipul: era un tânăr cu păr lung, negru, cu ochii intenși, cu un zâmbet de iad. „Satana!” – a fost singurul gând care i-a putut trece prin minte. În grădina întunecată nicio șoaptă nu era înțeleasă. Am stat două ore afară și nu am găsit pricina șoaptelor. Șoaptele Nopții continuau: „Tăceți, mă încurcați! Voi afla eu cine sunteți

Prozã și vă voi proteja prin păstrarea secretului”. – Ce e asta? a strigat îmbufnată. Nu voia deloc să scrie ceea ce tocmai scrisese, doar nu s-a apucat brusc de dicteu automat!!! Dar ia stai, e a doua oară când apar dulcegăriile astea romantice pe aici, nu poate să fie o întâmplare! În fine, scânteia țigării s-a stins, iar ea, după ce și-a potolit bătăile inimii, poate s-a rugat, deși uitase să o facă… – Mama, lasă jaluzeaua ridicată, mi-e frică! – Ție nu ți-e frică niciodată, nu te prosti… – În noaptea asta mi-e frică, am impresia că urlă vârcolacii. – Nu există vârcolaci! – De aceea ți-am zis că am impresia, de ce nu ești atentă? Am spus că am impresia… – Impresiile nu produc frică, potolește-te! – Te rog, vreau să văd puțină lumină. Mai înainte, credeam că e tata în cameră, cineva și-a aprins o țigară pe întuneric și mă privea intens. Un tânăr cu păr lung, negru, cu un zâmbet ciudat. Trebuie să mă întorc la început… ceva nu e în regulă! În seara aceea, în cameră se intersectau ca niște unde electromagnetice idei literare, care de care mai competitive, mai agresive. Ia stai așa… despre ce idei literare vorbim aici? Ale lui Hoffmann? Elixirul diavolului? El nu a scris Șoaptele nopții... Nici eu! Despre ce voiai să scrii? Despre tânărul acela bizar, ți-am spus doar, e o întâmplare adevărată pe care încerc să o ficționalizez ascultând încontinuu Werewolf al lui Cat Power. Pentru că nu am să pot uita niciodată chipul ăla frumos, înspăimântător, care mă privea amintindu-mi că sunt pe marginea prăpastiei. – Mamaaaa! – Ce e? – Există vârcolaci!! Și tânărul acela mă privește iar! – Iubita mamei, nu există vârcolaci, crede-mă, iar tânărul acela era, de fapt, un sărman care cânta în parc ca să câștige un bănuț, l-am văzut peste câteva zile, deși nu îmi explic cum putusem să îl văd în alt oraș și în alt timp înainte; de obicei e invers: întâi vezi în realitate ceva, se fixează pe retină fără să îți dai seama, și, după aceea, îți răsare în memorie sau în vis… – Și eu de ce îl văd? – Asta e ciudățenia cea mai mare, se pare că s-a transmis din calculatorul meu în visele tale; ți-am zis că e periculoasă tehnologia! Dar tu ce făceai înainte de culcare? – Scriam la romanul meu. – Cum se numește? – Șoaptele nopții.

sintagme literare

STELUȚA CRĂCIUN Ploaia de vară E sfârșit de iulie și soarele turtește parcă ziua sub arșița nemiloasă. Doar dimineața, pe la cinci, șase e mai răcoare, când pe florile de volbură încă închise și urcate pe lujerul porumbului, mai zăbovesc boabe firave de rouă, până când soarele se nalță năucitor de fierbinte și parcă, adormit de atâta căldură, uită să mai plece.  Nicio adiere de vânt, niciun nor pe adâncul senin al cerului Salcâmii au umbra spartă de petice de lumină în care praful de pe uliță se încinge, ca nisipul din deșert.Toată grădina suferă de sete, iar mai în spate, porumbul pentru floricele, pus pe două rânduri pe partea dinspre Ion Băilă și Șerbănică (fratele lui), și-a răsucit frunza ca să mai reducă suprafața expusă la soare. Măriuca se extrase cu greu din pat, din trezită de vocea bunicii: -Hai Măriuco, du-te, mamă,și adu niște pătrunjel și mărar, să termin mâncarea de fasole, că acuș e prânzul! Bunica era în bucătăria de vară, o anexă lipită de casa bunicii, amenajată într-o fostă magazie,cu acoperișul într-o apă, micuță, cu trei ferestre pe cei trei pereți exteriori, astfel că, nimeni nu putea trece pe uliță, fără să fie cercetat de ochiul iscoditor al bunicii.O masă pe care se pregătea mâncarea dar se și mânca, acoperită cu o mușama bej, cu linii complicate, pe care Măriuca, atunci când stătea la masă, închipuia labirinturi fără ieșire, o băncuță, două taburete, soba care avea și cuptor de copt iar în fund, în partea opusă ușii, un fel de masă dulap pe care era o mașină de gătit cu două ochiuri. În partea de jos, în interior. erau farfurii , tacâmuri. Alături butelia cu gaz. După ușă, un cuier. Totul era foarte înghesuit, dar cum vara intrau doar ca să mănânce, iar mama sau bunica doar ca să facă de mâncare, nimeni nu era deranjat, masa nu era un eveniment, era o necesitate. În plus, aerul circula în voie, iar alături era un oțetar înalt, la umbra căruia era lavița, unde gălețile cu apă stăteau acoperite. Și mai era și foarte aproape de poartă, deci un bun punct de observație. Măriuca protestă în sinea ei (totdeauna bunica îi dădea ceva de făcut!), dar se îndreptă cu pași târșâiți spre grădină. Trecând pe sub agudul înalt din spatele casei, pe sub care bâzâiau muște la agudele căzute, întinse mâna și culese de pe crengile joase câteva agude mari, negre și dulci care-i colorară instantaneu buzele. Deschise poarta grădinii și trecu pe lângă tufele de trandafiri altoiți, cu flori mari de un roșu închis, catifelat, bătând în negru.Măriuca se înălță, aplecă o creangă și inspiră adânc parfumul intens, greu al unei flori de-abia desfăcute. Îi plăceau acești trandafiri, dar preferatul ei era trandafirul alb, de la colțul dinspre drum al

Prozã casei, mai plebeu, care revărsa o cascadă de flori mici cu un parfum mai ușor. Măriuca îl asemăna cu un voal de mireasă, din acela pe care, atunci când mireasa se învârtea în hora mare, fetițele îl atingeau admirativ. Ocoli colțul magaziei, trecu pe lângă brazdele de ceapă și usturoi. În grădină era parcă mai răcoare, mai ales pe sub prunii și merii care mărgineau cărarea de la spatele magaziei. O luă printre rândurile de fasole grasă, cu frunze lipicioase, urcată pe haragi înalți și ajunse la peticul cu pătrunjel care ieșea din loc, nu trebuia să-l semene în fiecare an (era o plantă perenă, dar Măriuca încă nu știa ce-i aia). Alese cu grijă un buchețel de pătrunjel fraged, apoi căuta și niște fire de mărar , care, semănate fiind din primăvară prin toată grădina, crescuseră înalte și-și deschiseseră în vârf inflorescența mare, rotundă cu modeste flori gălbui. Rupse câteva frunze mai tinere, dinspre vârf, le uni cu cele de pătrunjel și se îndreptă cu ele spre cișmeaua din fața casei, unde le spălă bine . Apa, rece o răcori, luă și cănița de tablă de alături și bău cu poftă. Pe pământul mereu umed de sub cișmea, ieșise o râmă, căreia îi dădeau târcoale mai multe furnici. Măriuca luă un bețișor, scormoni nițel și-i făcu loc râmei , acoperind-o. Apoi, puse bețișorul în calea furnicilor, să vadă dacă îl ocolesc sau trec peste el. - Măriuco, nu vii o dată? se auzi glasul bunicii.  Măriuca ieși din grădină, se înălță pe vârfuri ca să închidă poarta înaltă (să nu sară găinile!), trecu pe sub agud, apucă în treacăt încă o agudă coaptă și intră în bucătăria unde bunica stătea la masă (așa lucra ea, stând jos, avea varice mari și reumatism) și o aștepta pe fetiță cu verdeața. Era o femeie trupeșă, trecută de 70 de ani.Pe cap purta o basma din material negru „un cașmer”, îi spunea bunica, probabil de la cașmir, pe care acum îl ținea desfăcut, cu colțurile deasupra capului. Pe fața ei brăzdată de riduri străluceau ochii inteligenți , de culoare schimbătoare, ba căprui, ba verzui, care, atunci când se supăra, deveneau închiși la culoare. O bluză de stambă de un cenușiu decolorat, cu mânecile veșnic suflecate îi îmbrăca bustul și o fustă neagră, cu puișori bej, tot de stambă, îi acoperea partea de jos, până la glezne. Sorțul lung, tot de culoare închisă era nelipsit. Folositor îi mai era șorțul acela! În el punea bunica păstăile culese din grădină, ori ceapa, ori merele, ori castraveții, în el (de fapt nu în același, în altul pe care-l ținea „de bun”) aducea fideaua și orezul de la cooperativă, căci, dacă nu aveau în casă câteva kilograme de fidea, de orez, ori de zahăr și câțiva litri de ulei, bunica intra în panică și pleca la cooperativă, unde, din bani numai de ea știuți, făcea „aprovizionarea”. Măriuca îi lăsă bunicii mănunchiul parfumat de verdeață și o luă tiptil spre nucul din fundul curții, unde o aștepta cartea ei preferată, „Brădița din pădure”. Deși la toamnă urma să intre la școală, învățase să citească odată cu sora ei , cu patru ani mai mare, iar această carte o avea de când anul trecut, în iarnă, sora ei fusese internată trei săptămâni la spital, la oraș, grav bolnavă, o infecție majoră la rinichi. Mama care se internase și ea, făcea totul ca să-i fie fetei mai ușor și îi cumpărase și cartea aceasta. Aici descoperise Măriuca un cuvânt care o fascinase:

sintagme literare plastilină. Îi plăcea așa de mult, încât îl scrisese pe pagini întregi de caiet. Cunoștința directă cu plastilina avea s-o facă ceva mai târziu și va modela din ea tot ce imaginația ei de copil scornea.  Acolo, sub nucul bătrân, umbra era răcoroasă și cum nici mâncarea de fasole din acea zi de vineri nu o atrăgea, se cufundă în studierea, (a câta oară?) a pozelor, lăsând pe mai târziu lectura, ca pe un dulce desert, sperând că n-o va ajunge aici glasul bunicii dar, ți-ai găsit: - Măriuco, Măriuco, unde ești, vino încoa să m-ajuți, se auzi glasul stăruitor al bunicii. O dureau pe ea picioarele, dar gura n-o durea deloc. Copila își lăsă cartea pe preșul de sub nuc și o luă agale spre bucătărie. Soarele se ridicase deasupra capului și umbra fetei era mică, mică, prin pulberea ogrăzii. - Da, bunică, mormăi ea ajunsă în pragul bucătărioarei. - Ia o lingură de lemn și mai mestecă în mâncare să nu se ardă, că tare mă mai ridic greu, mă doare reumatisma rău de tot, măcar de-ar ploua, Doamne, că tare e nevoie de ploaie. Măriuca luă lingura și mestecă în fasolea roșiatică . Hotărî în sinea ei că niciodată nu-i va plăcea fasolea, fie ea cu carne, sau fără.  -Pune și verdeața, îi întinse bunica fundul pe care verdeața tocată își etala aroma.  - Așa, amestecă bine și închide focul. Măriuca se conformă, atâta știa și ea, cum să închidă un ochi la aragaz, că la deschis nu se băga, nu voia și nici nu avea voie. -Stai, nu pleca, pune-i și capacul, o ajunse din urmă iar glasul bunicii, și du-te și-l cheamă pe unchiaș la masă. Unchiașul era bunicul, care trebăluia prin fundul grădinii, reparând un gard de nuiele. Măriuca bănuia că el își căuta de lucru cât mai departe, doar ca să scape de cicăleala bunicii. De-asta făcea, credea ea, uneori pe surdul. O luă din nou spre grădină, se opri sub agud și mai prinse alte câteva agude negre de coapte (ce-i trebuia ei fasole?), deschise poarta, mirosi floarea de trandafir și o luă pe cărarea ce tăia grădina în două pe mijloc. Aveau de toate acolo: pe lângă ceapă, usturoi, fasole de păstăi, verdețuri mai erau și cartofi, ardei grași, vinete, și mai ales roșii din acelea mari, zemoase cu pielița subțire, care însă nu erau coapte. Nu prea sufereau de sete pentru că în fiecare seară tatăl fetiței le uda, purtând apa de la cișmea printr-un sistem de furtunuri, țevi și șănțulețe. Peste tot, prin grădină erau pruni, meri, peri, caiși, gutui, ba chiar și un pui de cireș ce nu era încă pe rod. Pomii erau tot o pasiune de-a tatălui și erau răsădiți primăvara, de-a lungul cărării și mai pe margini, ca să nu umbrească legumele. Măriuca ajunse în spatele bunicului, care, înalt și uscățiv, la umbra unui goldan, meșterea aplecat la gardul din nuiele. Urmă ritualul obișnuit: -Buniculeeee! strigă fetița în spatele bătrânului. -Da, ce e? întrebă acesta, ca de obicei, fără să se întoarcă. -A zis bunica să vii la masă, continuă Măriuca. -Acuș, răspunse bunicul, care ajungea cam într-un jumătate de oră, pe care bunica o lua în calcul și o trimitea pe Măriuca mai din timp să-l cheme -Moșcăit, mormăia bunica, de parcă nu-l știa de un car de ani. Măriucă, mănânci fasole? o întrebă, deși știa răspunsul. -Nu, bunică, nu mi-e foame, poate mai târziu, amână diplomat fetița o manifestare de antipatie fățișă la adresa mâncării de fasole...Bunicuțo, pot să ies? întrebă, ea pe un ton ușor alintat. -Hai, du-te, dar

Prozã să vii mai târziu sa-ți fac un scrob, că doar n-ai să mănânci doar agude și prune, zise bunica pe un ton pe care-l voia sever, dar din care nu lipsea afecțiunea. Fetița ieși din bucătărioara unde aerul se încălzise de la mâncare și de la mămăliga fierbinte pe care o răsturnase bunica pe un fund de lemn. Afară, tot cald. Măriuca o luă spre fundul curții, spre nucul bătrân, sub care, pe preșul din codițe o aștepta cartea ei, cu Brădița și Ciripel. Măriuca se întinse pe burtă și deschise cartea, dar, înainte de a se amesteca în aventurile eroilor ei, rămase un moment , privind cu ochii ei mari, albaștri spre un viitor al ei, pe care și-l visa, cumva neclar, dar, oricum, frumos. O ajuta și prietena ei imaginară, Tiga o chema. Îndrăznise și-i spusese surorii sale despre Tiga. O zi întreagă râsese de ea și de atunci, Măriuca își ținea ascunsă prietena și visele . Acum sora ei, Nela, care trecuse într-a patra, era într-o tabără, la Năvodari, de unde scrisese o vedere. Măriuca scoase dintre filele cărții vederea și se uită iar, fermecată, la marea aceea albastră, pe care n-o văzuse niciodată, dar pe care și-o imagina ca pe un tărâm de basm. Nici nu-și dădu seama că lumina scăzuse și că soarele era acoperit de nori negri care se ridicaseră ca niște balauri dinspre nord vest din acea parte spre care tatăl ei privea mereu cu speranță, așteptând ploaia. Primii picături căzură foșnind prin frunzișul bogat al nucului, împrăștiind un miros amărui. -Măriuco, unde ești? se auzi sirena bunicii. Hai să băgăm puii la adăpost că vine ploaia. Măriuca își strânse grăbită cartea, preșul și vederea de la Nela și fugind, le lăsă la adăpost pe prispă. Stropii se întețeau, iar bunica își pusese o haină veche pe cap și, cu un băț în mână, lipăia pe pământul ud de-acuma,, încercând să adune puii mărișori, lăsați de cloșcă și să-i bage în cușca lor. Un tunet puternic, o făcu pe fată să tresară. Ploua de-a binelea, cerul își dezlănțuise artileria grea a tunetelor, puii intraseră în cușcă, dar bunica își făcea de treabă, punând găleți la uluce ca să adune apa de ploaie. Privind-o cum țopăie de colo colo prin băltoace, Măriuca avea impresia că bunica executa un dans ritualic precum indienii și că, de fapt, ea, bunica, invocase și adusese ploaia, cu aceleași puteri magice cu care, prin descântec, alunga deochiul sau „năjâtul”, când te durea urechea. Măriuca urmări cu privirea șuvoiul de apă care traversa curtea spre grădină și, desculță, intră cu picioarele în apa răcoroasă, imaginându-și că e și ea la mare, la marea ei. Dar cum ploaia răzbi repede prin rochița subțire de inișor roșu, fetița își luă cartea și intră in casă. Își șterse piciorușele ude, își schimbă rochița și se urcă în pat, deschizând cartea . Zgomotul ploii pe acoperișul de tablă îi dădea o liniște interioară care avea să o urmărească toată viața. Îi reveni în minte imaginea bunicii în ploaie și, cu mintea ei de copil, își dădu seama că toată agitația acesteia prin ploaie era de fapt un pretext pentru plăcerea ei de a se bălăci, prefăcându-se că are teribil de multă treabă. Într-un târziu, se auzi și glasul mamei care se întorsese cu tata de la câmp și, cu sentimentul aceasta de protecție totală, fetița adormi.

sintagme literare Chagrins d’amour Toamna curgea frumos în colțul acela liniștit de oraș, pe strada ce purta numele unui poet local, mai puțin cunoscut, pomenit însă de Eminescu în celebrul poem „Epigonii”. Măriuca se obișnuise treptat cu viața la internat, deși programul era întrucâtva cazon: trezirea la 6,30, înviorarea la care fetele ieșeau cu greu, moțăind încă, spălarea la spălatorul unde curgea numai apă rece, îmbrăcarea, masa de dimineață, veșnicul ceai cu pâine cu unt și marmeladă, plecarea la școală. În clasa ei, Măriuca se remarcase imediat ca o elevă bună, apreciată de profesori și, poate, invidiată de unii colegi. În toți anii de liceu, avea să fie prima din clasa ei. Învăța ușor, cu plăcere, cu ambiție, dar și din dorința de a ști. După ore, întoarcerea la internat. Până la masa de prânz intrau în holul mare, își schimbau cărțile și caietele pentru a doua zi și apoi ieșeau afară, pentru că dormitoarele erau închise. În zilele când terminau orele mai devreme, Măriuca pătrundea în livada „interzisă” de legende și se pierdea în gânduri sub coroana nucului bătrân,pe care-l simțea frate cu nucul ei de acasă. Uneori o mai însoțea și Leana cu care se împrietenise de-a binelea (aveau paturi vecine în dormitor). Veșnic flămândă, Leana căuta prin frunzișul de sub nuc vreo nucă ascunsă sau pierduta de vreo cioară, cu care să-și mai potolească foamea. Urma clopoțelul cu care eleva „de serviciu” vestea ora mesei. Făcuse și Măriuca „de serviciu” și tăiase cu un cuțit bont atâta pâine, cât nu tăiase niciodată în viața ei. Bineînțeles că făcuse bășici la mână. După masă, urma programul „de meditație”. Pentru că internatul nu avea o sală adecvată pentru cele aproximativ o sută de fete, domnișoara Geta, pedagoga, le încolona două câte două și, cu gențile în mână, se reîntorceau la școală, unde în trei săli de clasă, începea programul de meditație. Măriuca avu de la început o inapetență pentru acest program de învățat obligatoriu, pentru încolonarea aceea umilitoare de după masă, pentru faptul că se încălțau dimineața și se descălțau tocmai seara, când, după „meditație” și masa de seară, aveau în sfârșit voie în dormitoare și hotărî să-și ajusteze cumva programul, atât cât putea: prima parte a programului de învățat o afectă somnului. era un somn greu, cu capul pe bancă, cu paltonul pe cap, până la pauza de la jumătatea programului, când fata se trezea și, odihnită se apuca de învățat si de teme. La început, pedagoga o cam certa, dar aflând de rezultatele ei bune, o lăsă în pace. Seara, fetele se adunau în dormitorul lor și, până la stingere, era vremea de sporovăit. În scurt timp, Măriuca se împrieteni cu toate fetele din cameră: Cu Viorica cea cu glas frumos, cu Aurelia cea ambițioasă, cu Stela, colega ei de bancă, cu Leana, cu Lili, cu Virginica. Vorbeau vrute și nevrute, iar Leana era bufonul lor, rol acceptat de bunăvoie, simțind ea că era șansa ei la simpatia celorlalte:

Prozã -Leana, cum face Bulbuca? (asta era porecla unei profesoare de geografie cam doctă și înțepată, altfel foarte deșteaptă). Și se plimba Leana, cu ochelari de împrumut așezați confortabil în șaua nasului ei impunător, țeapănă de parcă înghițise un băț, cu mâinile la spate, întinzând un deget inchizitorial spre vreuna din ele. Fetele se prăpădeau de râs și când dansa Leana cântându-și singură „Obbladi, obblada”, dând din brațele lungi de parcă voia să-și ia zborul. Avea ceva din Olive a lui Popeye , caraghios și înduioșător totodată. -Fetelor, le anunță domnișoara Geta, intrând într-o zi, pe la sfârșitul lui octombrie, în sala de mese, vom organiza o seară literară aici, la noi, urmată de dans, sâmbăta viitoare. Puteți să vă invitați colegii le spuse ea privind spre fetele de a unsprezecea și a douăsprezecea și zâmbind cu subânțeles. Măriuca se bucură: o seară literară ,dans, în sfârșit ceva ce rupea monotonia programului cotidian. Domnișoara Geta o chemă, alături de fetele din clasele mari și îi dădu să învețe o poezie de Minulescu (lui îi era dedicată seara literară) Măriuca recitase mult și în școala generală, jucase și teatru, așa că învăță rapid poezia. Veni și sâmbăta mult așteptată. Fetele erau toate într-o frenezie de bigudiuri, moațe de hârtie (după posibilități), puțin fard de pleoape, un pic de colonie, se împrumutau una pe alta, schimbau fuste, bluze, într-o emoție generală. Cele mai mari aveau așteptări sigure, cele mai mici doar incertitudini plăcute. Măriuca avea un costumaș „deux pièces” din stofă bleu deschis și niște pantofi bleumarin din lac (primii ei panofi de lac, cumpărați din bursă). Se „ondulase” și ea „dans l›air du temps” și își pusese pentru prima dată puțin fard bleu pe pleoape. -Ești tare frumușică, îi spuse Ilinca, o fată dintr-a unsprezecea, pe seama căreia circulau multe povestiri romance și care stătea alături de ea, în cercul recitatorilor.-Ai emoții? -Nu, răspunse categoric Măriuca, simțind în același timp, cum o inundă cald un val de emoție. Ca de obicei însă, își stăpâni emoția și când îi veni rândul recită cald și sensibil „Romanța celor trei romanțe” Când termină, se făcu liniște, apoi, o ploaie de aplauze o învălui și îi dădu, pe moment satisfacția une victorii. Sala era acum plină. Dansul începuse. Erau mulți băieți exerni, care deja angajaseră dansuri cu fetele cele mai mari. Măriuca privea cu plăcere, alături de fetele de-a noua. Pentru ea faptul ca recitase și că fusese atât de aplaudată îi ajungea ca s-o bucure măcar până la vacanța de iarnă.La un moment dat, într-o pauză, auzi șușoteli uimite în spatele ei: -Doru, a venit Doru! -Uite-i și pe Costel Grigoriu și pe Niki Nour... Într-adevăr, pe ușă intrase un grup de băieți. Erau, clar, elevi din clasele mari. Între ei se distingea un băiat înalt, suplu, cu părul blond, un pic mai lung decât prevedea regulamentul, cu un ten deschis, curat și cu niște ochi

sintagme literare negri pătrunzători. Acesta își roti privirea plictisită, ușor dezabuzată în jur. Ochii tuturor fetelor erau ațintiți asupra lui. Ochii lui se opriră însă asupra Măriucăi. La următorul blues se îndreptă cu pași siguri spre ea, se prezentă și, politicos, o invită la dans. Măriuca dansa astfel pentru prima oară în viața ei cu un băiat și nu cu oricine ci, după cum avea să afle ulterior, cu unul din„frumoșii” liceului. Au dansat împreună toată seara, au vorbit și au râs. Doru era un băiat simpatic vesel, spunea glume bune, iar Măriuca râdea și-i răspundea prompt. Când oare dispăruse fetița din ea și apăruse în loc o domnișoară sigură pe ea și pe puterea ei de seducție? Nu-i păsa ei de privirile admirative sau invidioase din jur. Ea era în seara aceasta Cenușăreasa la balul prințului.La sfârșit, l-a codus pe Doru până la poartă. Acesta a îmbrățișat-o ușor și a sărutat-o pe obraz. Gestul nu a trecut neobservat, pentru că toate fetele își conduseseră colegii, prietenii. -Pe luni, i-a murmurat Doru la ureche și a plecat. A doua zi, duminică, toate fetele știau tot. Cota de popularitate a Măriucăi crescuse brusc. Ilinca o invită în dormitorul lor la prăjiturile primite de acasă, Petruța dintr-a douăsprezecea îi oferi trusa ei de desen în tuș ca să-și facă planșa la desen tehnic. În lunea care a urmat, Măriuca se încrucișă absolut întâmplător pe culoarul liceulu cu Doru. Acesta trecu cu privirea prin ea ca printr-un geam bine șters. Măriuca, din mândrie s-a prefăcu și ea că nu-l cunoaște. La fel și în zilele care au urmat. Ulterior, Măriuca a aflat de la „binevoitoare” că Doru avea o prietenă oficială,din clasa lui, Doinița Grigoriu, ai cărei părinți erau medici, iar „ei erau împreună de la grădiniță”. Artilerie grea, ce mai, contra căreia Măriuca era total dezarmată. Acum pătrunse ea înțelesul cântecului pe care domnișoara (bătrână!) Gâță, profesoara de franceză, li-l pusese la oră, traducându-le cu nostalgie în glas, acolo unde nu înțelegeau: „Plaisirs d›amour ne durent qu›un moment / Chagrins d›amour durent toute une vie...”

Țăranul cu valiza de lemn A terminat fata liceul și nu oricum, cu medie mare, nu era prima din clasă, dar mereu a doua și voia să dea admiterea la Facultatea de chimie din Iași. Nimeni din familie nu fusese vreodată la Iași, doar la Focșani, la Plainești la târg, unde vindeau grâu, porumb și pepeni. La Brăila țăranul făcuse școala de un an de contabil la CAP, iar la Brașov armata. A, mai fusese el mai demult la București, cu un cumătru, Codin Mușat și-și cumpărase cizme de box care stăteau pe niște calpoade speciale de lemn. La Tecuci se ducea bunica, mergea trei kilometri pe jos până la gară și de acolo lua trenul: Boțârlău, Suraia, Condrea,

Prozã Rotunda, Tecuci. Când nepoata era mai mică, o lua și pe ea, dacă obosea, o ducea merchea. Iașul era departe, așa că țăraanul a mers la domnul profesor Avram, care își desăvârșea la Iași studiile la fără frecvență, avea el o gazdă pe Sărăriei, doamna Gorbănescu, unde să stea fata pe durata examenului. Au pornit-o fata și tata de dimineață, că așa era trenul spre Iași. Valiza din lemn cu care fata făcuse liceul stând în internatul cu regim cazon din Focșani era grea tare, burdușită probabil de manuale, caiete și culegeri, câteva lucrușoare de-ale fetei și poate și ceva de mâncare, să aibă fata. Au mers vreo șase ore cu trenul și au coborât pe la prânz, în zi de iulie în gara Iașului. Nu știau ei de tramvaie, așa că au pornit-o pe jos înspre Râpa Galbenă. Se oprea țăranul din douăzeci în douăzeci de metri și întreba: - Nu știți cum ajung la facultatea de chimie? Pe vremea aceea facultatea de chimie funcționa în universitate, avea secretariat comun cu facultatea de fizică. De unde să știe populația aceea nestudențească unde e facultatea de chimie, de unde să știe țăranul să întrebe de universitate? Mai mergeau țăranul și fata, se opreau să mai răsufle și iar întrebau: - Nu știți unde e facultatea de chimie? Răspunsurile vagi le indicau o directie vagă. Și iar porneau. În gândul ei, fata era speriată: dacă nu vor găsi facultatea? Se poate ca și țăranul să fi fost speriat. Soarele de iulie ardea nemilos.Țăranul, cu haina lui de dimie, cu valiza grea, era tot o apă. Fetei îi era sete. Și teamă, desigur. De oraș, de examen. Într-un sfârșit, cineva a înțeles că e vorba de universitate și le-a dat informația corectă. Mai liniștiți au început să urce dealul Copoului, făcând pauze tot mai dese. La universitate, au întrebat portarul care i-a condus la secretariat, unde fata s-a înscris pentru examen. Care examen, examene! Chimie anorganică scris, chimie organică scris, fizică scris, chimie oral. La familia Gorbănescu au ajuns relativ ușor, tot așa, întrebând. Acolo a stat fata pe durata examenelor, dormind cu fata gazdei în pat, în timp ce părinții, gazdele adică, dormeau pe jos. Aveau ei vreo trei cămăruțe, dar în perioada aceasta închiriau tot și mai făceau un ban. Mai rău era că fata ar fi stat noaptea să mai învețe, dar protesta Gorbănescu tatăl, care a doua zi pleca la lucru. Țăranul a plecat pe jos la gară, a așteptat o jumătate de noapte fumând Mărășești până la trenul care l-a dus acasă. Fata a luat examenul, iar țăranul a făcut pneumonie. A zăcut o săptămână, s-a vindecat și s-a lăsat definitiv de fumat.

sintagme literare

VERONICA BACIU Maiurica - Dar-ar dracii în tine, Maiurico, ce-am vorbit eu cu tine? Acum se vine? se oțeli Domnica când o văzu venind cu copilul de mână pe aleea dinspre poartă. Se repezi să-i deschidă, fără să contenească s-o suduie. De fapt erau vorbele ei de întâmpinare, indiferent ce s-ar fi întâmplat, pentru Maiurica. - De ce, doamnă, ce făcui, nu v-am spus io că la mine nu se știe niciodată.?.. - Hai vino încoace, nu mai sta proțăpită acolo. Ce-i cu tine? ce te-am mai așteptat...mi-o făcuși! Maiurica desfăcu încălțările din picioarele copilului și îl împinse ușor să intre înaintea ei. Copilul scânci ușor și se întoarse speriat cu nasul în fustele bunică-sii. - Hai vino aici la mama, puiule, că nu se întâmplă nimic! Vezi, Maiurico, dacă n-ai mai adus băiatu’ pe la mine, se sperie. - Nu, doamnă, e bolnav mititelu’, am fost cu el la dispensar, că amărâta de fie-mea e la serviciu, nu s-a putut învoi. De-aia ajunsei cu el la matale, să-l las puțin până mă reped la farmacie și pe urmă să anunț învățătoarea că e bolnav. Micuțul rămase apatic, frecându-și piciorul, cu șoseta trasă puțin din picior, de covorul Domnicăi. - Vino la mama! Domnica îi făcu semn Maiuricăi să plece și se aplecă spre copil. Mihăiță, stai cu mama aici pe pat, să vezi ce bine ne înțelegem noi. Îl dezbrăcă de paltonaș, îi puse căciula de o parte și-l rugă să se așeze bine pe pernă. Copilul avea o ușoară fierbințeală, era sfios, ușor letargic, și ca orice copil bolnav se supunea fără nici un gest de împotrivire. Domnica, fără să-l întrebe, îi făcu un ou moale, îi aduse puțină smântână și-l îndemnă să mănânce. Ochii copilului îi sclipiră și, cât era de bolnav, mâncă cu poftă, cu înghițituri mici, tot ceea ce-i pusese Domnica pe farfurie. Domnica îl privi cu duioșie și recunoștință pentru supunere și-l mângâie pe frunte. Îi înmuiase sufletul gândindu-se că era un copil necăjit, crescuse mai mult în ograda Maiuricăi decât sub privirile propriei mame care se zbătea să ducă greul casei, cu un soț alcoolic și puturos, așa cum fusese și taică-său, Ilie, soțul Maiuricăi care se prăpădise devreme, de la băutură, lăsând-o cu trei copii. Supărarea Domnicăi era ca apa de ploaie, știa că mai mult nu poate cere de la ea. Deși era femeie harnică și cu suflet, toată viața se zbuciumase s-o scoată la capăt, totuși nu prea avusese parte de cele mai bune lucruri, dimpotrivă. Când te naști fără noroc, doamnă, fără noroc ești până la capăt, orice ai face! recunoștea și ea. Domnica o așteptase

Prozã zilele trecute, așa îi promisese că vine s-o ajute cu prăjiturile pentru ziua ei și totodată, un bun prilej să mai pună țara la cale, să mai afle una-alta, ce se mai petrece în târg. Aveau ele niște subiecte favorite, pe care nu puteau să le discute decât amândouă și Maiurica era neîntrecută în investigațiile ei, venea întotdeauna cu informații consistente și tot felul de detalii picante. Deși Domnica avusese destui musafiri, doar fusese ziua ei, fără Maiurica cuibărită pe scaunul comod de lângă calorifer, ziua nu fusese întreagă. În plus avusese mare bătaie de cap cu pregătirile, că nu se învăța minte și se apuca de toate alea, ca și când ar fi fost tot tânără ca altă dată. Făcuse cumpărăturile pe rând. De câte ori ieșea în oraș își mai cumpăra câte ceva și le depozita în frigider, în cămară. Pregătise mâncăruri ușoare și gustoase, să nu facă nazuri fetele, se gândise și la colesterolul ei pe care cu greu îl ținea în frâu. Făcuse piftie de curcan, salată de boeuf cu maioneză de post, aperitive cu piuperci, piept de pui la grătar cu garnitură de legume și, bineînțeles, tort. Nu putea renunța în nici un caz la nici una dintre aceste preparate, altfel de ce se mai deranja?! Oricum fetele, prietenele ei, treceau pe la ea, era lucru stabilit de câțiva ani decând se instalase în casa moștenită de la mătușa Tanța. Decizia ei de a vinde apartamentul din București în care trăise o viață alături de soțul ei, după ce acesta se prăpădise, îi luase prin surprindere pe toți. Era ca o întoarcere în timp, în timpurile tinereții. Singura părere de rău era aceea că nu știa cât va mai putea să ajungă la cimitirul în care odihnea Savu, iubitul ei soț. Îl lăsase acolo și plecase să-și odihnească oasele în casa în care copilărise. Nu mai urca trei etaje, nu mai auzea huruitul tramvaielor de cum se crăpa de ziuă și scăpase de frica de-a se simți părăsită între pereții ce apăsau singurătatea ei. Era a nimănui într-o lume ce alerga nebunește de la o zi la alta fără să-i pese de nimeni. Oti, nepoata, fata soră-sii avea deadline-urile ei, de doctoriță, de soție, de mamă, de om înfipt bine în realitatea imediată. Pe ea o avea mai apropiată, mai ales după ce maică-sa se prăpădise la puțin timp după Savu. Pe taică-său îl vedea din ce în ce mai rar, dintr-o datorie pe care și-o asumase decând era copil. Sanda divorțase de tatăl Otiliei decând aceasta avea 12-13 ani, nu trecuse încă la liceu și se gândise că în curând n-o să mai poată ascunde infidelitățile tatălui ei și ruptura produsă în relațiile dintre ei. Rămasă singură cu un copil, sigur că nu i-ar fi fost ușor dacă n-ar fi ajutat-o și Domnica cu Savu al ei. A fost ca și copilul lor, un copil cu două case, două perechi de părinți. Se uită spre copil și-l văzu respirând ușor, cu gura întredeschisă, așa cum adormise. Fruntea îi era acoperită de mici broboane de transpirație, semn că avea încă temperatură. O clipă se gândi să nu întârzie nebuna de Maiurica cu medicamentele pentru copil, ce se face dacă se trezește și-i e tot mai rău? Ca să n-o mai apuce gândurile, se aplecă spre vasele din chiuvetă. Își făcu de lucru punând lucrurile în ordine în bucătărie.

sintagme literare ***

Se lăsase liniștea în jurul ei. După ce puse toate lucrurile în ordine se așeză pe marginea patului, aproape de copilul care răsufla ușor în somn, cu buza de jos ușor lăsată și cu un fir subțire de salivă ce se prelingea din colțul gurii și se pierdea în jos spre obrazul boțit de pernă. Domnica își ridică privirea și se uită pe geam dincolo de crengile salbăticite ale copacilor din curte peste care începea să se lase înserarea. “Doamne, că una –două se înserează și se termină ziua! De când m-am trezit, m-am învârtit de cateva ori prin bucatărie și gata, ziua s-a dus...și fata asta, nebuna asta de Maiurica, pe unde dracu’ o tămâia, că mi-a mâncat sufletu’, de data asta o iau la trei-păzește, că nu se mai poate cu ea !” Se mai uită o data la copil după care își trase halatul din molton adus de nepoată-sa, doctorița, s-o apere de frig și ieși afară, în curte. Pământul negru și clisos ieșea de sub straturile murdare de zăpadă. Până la curtea păsărilor, care adăpostea cele șase găini și cocoșul cel fălos, botezat de Alisia, fetița nepoatăsii, Fănică, trebuia să străbată aleea de beton ce ducea spre magazii si cotețe. Fănică- pintenatu’ era tare mândru de penajul lui multicolor ca și de statura sa maiestuoasă de stăpân în curtea Domnicăi. Pe lângă găini mai păstrase și două rațe din lotul de astă-vară, așa cum îi recomandase nepoată-sa, ca să le sacrifice la vară, când s-or strânge cu toții. În fiecare vară, de când se mutase în casa moștenită de la mătușa Tanța, Otilia venea o saptămână în concediu cu copiii, uneori și cu încrezutu’ de bărbatu-so sau cu soacrăsa, dar obligatoriu pe copii îi lasa și după ce plecau ei. Știa că treaba asta nu poate să dureze, copiii aveau să crească și altele vor fi nevoile și preferințele lor, la fel și anii ei încep să se împuțineze pe mosor, dar deocamdată mai putea să se bucure de toate astea. Aruncă la început niște resturi de pâine uscată, numai miezul fărâmițat, după care împrăștie boabele aurii de porumb ce căzură pe pământul murdar, amestecat cu gănieții păsărilor. Ar fi trebuit să curețe un pic, cu o mătură de curte, așa cum făcea din când în când, dar nu era acum cel mai potrivit moment, o să aibă grijă a doua zi după ce păsărileși vor fi umplut gușile și nu va mai rămâne nici un bob irosit sub ghearele lor prin care să se smârcăia noroiul amestecat cu găinaț. Veni și rândul lui Negruț, care se zbătea în lanț de bucurie, așteptând să-l blagoslovească stăpâna cu mângâierea ei, să-i astâmpere lăcomia cu bobițele maronii, cu miros de pește pe care Domnica i le cumpăra regulat ca să-i asigure o hrană mai consistentă pe lângă resturile de la masa precedentă pe care trebuia să le împartă cu pisoiu. Astea erau ocupațiile ei invariabile, respectate cu sfințenie și cu care ajungea să-și încheie mulțumită fiecare zi. Se lăsase frigul și crengile copacilor se strângeau sub vălul tot mai gros al înserării. Mai privi o dată spre poarta

Prozã care rămânea neclintită și intră înfrigurată în casă. Luată prin suprindere se sperie când prima imagine ce i se formă pe retina era a copilului care stătea în capul oaselor și plângea încetișor. “Mihaiță, mânca-l-ar mama, de ce plânge băiatu’, eu sunt aici, vine acu’ mamaie”, îi spuse băiatului în timp ce mai privi odată ceasul de perete ce ticăia în legea lui pe peretele opus. După ce-i atinse fruntea ca să-i cerceteze starea și-l îmbie cu câteva dulciuri, hotărî să acționeze, nu mai putea aștepta. O presimțire rea își făcea loc în mintea ei: ”Doamne iartă-mă , nu aduce anu’ ce aduce ceasu’, ce-mi face fata asta ! S-a întâmplat ceva, cât e ea de zăludă, dar n-ar fi lăsat copilul aici, așa bolnav, fără medicamente, să uite de el, ceva s-a întâmplat” ! Problema era că nu știa încotro s-o ia, ce să facă…mai încercă odată la telefon. Telefonul sună puțin, după care intră mesageria vocală. Mai așteptă . Mihăiță se dăduse jos din pat și se îndrepta spre ușă dănd semne că vrea să se elibereze cu orice preț din strânsoarea impusă de Domnica. Nu scotea nici un cuvânt, nici atunci când Domnica se chinuia să și-l apropie. ”Nu, mamă, stai că vine mamaia, mai are puțină treabă. Te mai doare în gât, vrei să-ți dau ceva să mănânci ? Mihaiță, spune-mi mamă, tu nu știi telefonul maică-ti, să-i spun eu ceva?” Își dădea seama că băiatul era speriat și realiza că ceva trebuie să se fi întâmplat, dar încerca să nu-i amplifice panica. Copilul o privi cu ochii apoși și-i confirmă dând din cap. “ Ia spune, mamă, ce număr stii tu ?” Luă telefonul și formă numărul pe care copilul i-l spuse de câteva ori, mecanic, ca pe o poezie. Formă numărul, îl greși, după care îl formă din nou. Telefonul suna și foarte repede îi răspunse cineva necunoscut care o întreba dacă o caută pe d-na Predoiu. Nu era mama lui Mihăiță, nici Maiurica, ci o asistentă medicală de la Urgență. Așa află că Maiuricăi i se făcuse rău în farmacie și că sunaseră la Salvarea care o dusese la Urgențe. Acolo au urmat procedura standard, i-au făcut investigații, a fost consultată, a refuzat internarea și se afla de câtva timp la perfuzie. După ce-i dădu informațiile astea legate de starea bolnavei, o întrebă ce grad de rudenie există între ele, dacă ar putea vorbi cu cineva din familie sau dacă poate să vină s-o ia după ce perfuzia și timpul pe care-l poate petrece la Urgență s-ar termina. O puse pe Domnica în încurcătură, nu știa ce să spună, alese să vorbească direct cu bolnava. La telefon Maiurica începu să plângă de n-o mai puteai opri, până când asistenta, la indicațiile medicului ce-o apostrofă că pierde timpul inutil cu pacienții, îi luă telefonul din mână. Domnica nu se pierdu, trecuse prin destule situații în care trebuia să ia repede o decizie, timpul nu te așteaptă, dimpotrivă te presează, te sfâșie de nu-ți mai revii niciodată. Își trase repede căciula de blană pe cap, își lua cizmele negre de piele ce-i înfășurau frumos pulpele și-și puse paltonul mov închis cu guler înalt de blană peste hainele cu care stătuse acasă. Trebuia să arate bine, să facă impresie, altfel cine ar fi băgat-o în seamă ?! În timpul ăsta copilul care înțelesese tot

sintagme literare începuse deja să-și tragă si el hainele pe el și cu puțin ajutor din partea Domnicăi era pregătit de plecare. Înainte de a suna la taxi, Domnica își luă geanta în care îndesă grăbit mai multe bancnote de 100 de lei, închise luminile și televizorul, verifică apa și, cu Mihăiță de mână, închise ușa de la intrare și așteptară pe terasa, îngândurați, venirea taxiului. Nu întârziase prea mult taxiul, din fericire, nu era încă o perioadă încărcată, cu multe solicitări, așa că, în aproximativ 30 de minute de la decizia la care fusese forțată de împrejurări, Domnica se și trezi pe holul alb-albăstrui, iluminat puternic, străbătut din ce în ce mai rar de câte un asistent, de câte un bolnav amețit, nesigur pe picioare, ce căuta sprijin lipindu-se de pereți și abandonându-se unor oameni care nu pot să fie datori față de viața nimănui, ci cel mult față de propria lor conștiință. Mihăiță se lipise cu totul de Domnica și doar din când în când tușea și nasul, care-i curgea continuu, îi mai dădea de furcă. Când una din asistente ieși, Domnica o abordă și-i ceru explicații asupra stării de sănătate a Maiuricăi. Nu puteau s-o vadă deocamdată, trebuie să mai aștepte, dar află că analizele îi ieșiseră toate foarte prost, că venise cu tensiunea 20 și că abia reușiseră s-o mai stabilizeze, că pe lângă hipertensiunea arterială, Maiurica avea un diabet netratat de ceva ani. Urma ca d-na doctor să-i facă o rețetă și să-i indice și alte investigații și să-i mai verifice tensiunea după ce ultimele picături din perfuzie s-ar termina. Când Maiurica apăru în cele din urmă adusă de asistentă în fața lor, Domnicăi i se păru că e mai bătrână cu zece ani, doborâtă de neputința de a-și păstra demnitatea de femeie în putere, pe care te poți baza.Căci de aici plecase apropierea ei de Domnica și de familia ei. N-o lăsă să se plângă de suferința ei, ci îi luă rețetele, o ajută să-și pună haina și încercă s-o încurajeze. “Stai, tu cuminte, că toată lumea la vârsta noastra are câte o problemă, o să te faci bine, stai liniștită, uite că Mihaiță e mai bine !” Maiurica își aminti de medicamentele copilului pe care le îndesase în sacoșa cu care please de acasa. Era speriată. Își aminti ce-i spusese doctorița că încă o criză ca asta ar putea să-i fie fatală în condițiile în care tensiunea ei este oscilantă și mai ales dacă nu-și ia medicamentele și nu ține regim.” Doamne, coană Domnico, cine mă tine pe mine cu medicamente și mâncare de regim, când eu trebuie să muncesc și pi colo și pi colo ca să mă arănesc ? “ Când ajunseră acasă, Domnica își făcu semnul crucii și se așeză ostenită pe primul scaun din bucătărie, înaintea celor doi. Îi mulțumea lui Dumnezeu în gând că reușise să treacă și prin asta. Maiurica era ostenită și dezorientată, dar, ajunsese la liman, era lângă un om bun, indiferent ce i s-ar fi întâmplat. Mihaiță o tot întreba când merg acasă. Ea îl mângâia pe cap și privea dincolo de el gândindu-se câți oameni depind de ea și câte treburi îi rămăseseră încurcate. Parcă intuind la ce se

Prozã gândea, Domnica, încerca s-o liniștească. “Fată, Maiurico, să dea dracii dacă o să te miști de aici până nu te faci bine. Și să știi că eu mă înfig și în fie-ta aia, care nici nu știe de tine și tu nu mai poți de ea. Doar nu vrei să mori ca proasta. Ce o să mai facă atunci când n-o să mai fii ?! Tocmai când se gândea că o face să sufere și mai tare cu vorbele ei, telefonul ei sună îndelung așa că trebui să-l caute pe unde i-l vârâse asistenta de la spital când o ajutase să-și strângă lucrurile. Era fata ei. Ințelese că telefonul pe care i-l recitase Mihaiță fusese al maică-si dar ajunsese în posesia bunică-sii și că n-ar fi putut în nici un caz s-o anunțe pe fată de cele întâmplate. Vorbiră mult cele două, vorbi și Mihăiță la telefon cu maică-sa, timp în care Domnica se grăbi să încălzească mâncarea, să scoată de prin frigider ce avea mai bun, proviziile ei pe mai multe zile, făcându-și planuri cum să înnopteze toți trei în aceeași cameră care era cea mai încălzită. Întâi să mănânce și pe urmă mai văd. Desluși din spusele ei că fata era la țară și că nu avea cu ce să ajungă până mâine și că o să treacă mâine să-l ia pe Mihăiță acasă, dar în rest trebuie să se descurce cum a făcut-o și până acum, doar îl știa pe barbatu-so, îi lăsă să înțeleagă, fără ca Maiurica să fi făcut vreo aluzie. Domnica se abținu să comenteze și-i îndemnă să se așeze la masă. Erau de toate: supă de pasăre, friptură de pasăre, legume, fructe, lapte, miere. Mâncară și discutară că trebuie să-și ia deja medicamentele, așa cum i le distribuise doctorița în trei prize. De medicamente avu parte și Mihăiță și chiar de o frecție așa cum știa tanti Domnica și cum nu-i fusese pe plac în totalitate lui Mihăiță, dar n-avea încotro. Se făcuse târziu. După ce le dăduse câte o cană de lapte cald, Domnica, obosită, dar împăcată că făcuse ceea ce trebuia să facă, își desfăcu fotoliul pat care stătea de ani buni fără nici o întrebuințare și, după ce se asigură că totul e așa cum trebuie, stinse televizorul și lumina și se întinse în pat. Gândindu-se la ziua de mâine îi spuse Maiuricăi :“ dacă zici că vine fata mâine să-l ia pe Mihăiță, asta nu înseamnă că tu trebuie să pleci, poți să stai cât vrei, până te mai pui pe picioare…” și pentru că Maiurica întârzia să-i răspundă, sau nu se gândise la posibilitatea asta, Domnica îi mai spuse :” vezi tu mâine, mai e până atunci !” Închise ochii și așteptă liniștea să acopere noaptea ca un balsam. De mult n-a mai ascultat susurul ei sau zgomotele nopții. Teama nedeslușită ce o apuca altădată știindu-se singură, absolut singură în acel moment, o făcea să-și afunde capul adânc în pernă și să se lase pierdută în tot felul de reverii. Acolo se amestecau cele trăite cu altele pe care nu le va trăi niciodată. Știa ce e în sufletul Maiuricăi și ce hotărâre va lua mâine, era acolo o punte de neliniști și suferințe pe care ele se vor întâlni întotdeauna.

Teatru

sintagme literare

NORICA ISAC DOUĂ FERESTRE ȘI-UN PRAG PERSONAJE: IEPURELE ALICE Personajele nu au vârstă, intriga se desfășoară pe fondul unei singurătăți triste disimulate de cele două personaje; fundal sonor: piesa ”Living next door to Alice”/ Smokie

ACTUL I Prima scenă Scena – despărțită în două de o perdea transparentă. Într-o parte - un bărbat cu fața acoperită de-o mască cu figură de iepure îmbrăcat cu tricou negru, pantaloni negri, stă așezat în fotoliu, cu telefonul în mână, vădit agitat. Împrejur, sticle goale de bere; pe jos, printre sticle, cărți împrăștiate. De cealaltă parte – o femeie subțirică, cu părul negru prins în vârful capului neglijent, îmbrăcată lejer, în blugi și pulover de lână, negru cu guler înalt, stă pe marginea unui pat îngust, cu telefonul în mână. Pare că așteaptă ceva: o veste, un mesaj. Pe o măsuță în fața patului se văd câteva cărți, pixuri, caiete. La un moment dat, Alice pare că ia o decizie și începe- a scrie pe telefon. (comunicarea dintre cei doi este scrisă, dar totul este reprodus verbal) Alice: Ai face bine să-mi redai acceptul; nu de alta, dar am să-ți fac comentarii mișto! (Iepurele râde; râde și ea cu un râs îngrijorat, încordat) Doar râzi și taci. Ei bine, voi încerca să te sufoc: cu întrebări sau păreri. Alege! Iepurele: (amuzat, răsfoind un dosar) Vreau să te-aud! Sunt ocupat și nu pot tasta, așa că... aștept păreri personale despre textul pe care ți l-am trimis; și nu din punct de vedere literar,estetic, valoric... Înțelegi!? Alice: (încercând să mascheze tristețea, gesticulează ironic, dramatic) Ahhh! Tocmai ai suferit o iminentă despărțire (ca pentru ea: nu că aș vrea să te consolez), nu c-ai avea vreun regret pentru... (se oprește brusc, înghițindu-și cuvintele) Voiam doar să râd, ești mândru! (tăcere. Alice își face curaj din nou și cu ton vesel) Vrei să-ți spun ceva să te tăvălești de râs? Iepurele: (râzând în hohote) Am de ales?

Alice: Nu! Iepurele: Bine, sunt tot numai urechi! Alice: Consimți să auzi acel ceva asumându-ți riscul de-a muri de râs? Iepurele: (râzând în hohote) Deja mi-e frică! Alice: Destul de firesc pentru un iepure! Voi scrie cu majuscule pentru ca să faci diferența între normal și absurd, pentru că ține de absurd. (mică pauză, tăcere, apoi ea, strigă ascuțit:) CE TE FACI TU FĂRĂ MINE? (tac îndelung. Iepurele se apropie de perdea și-și lipește palmele și fruntea de ea. Alice, speriată de tăcerea lungă, își face curaj glumind) Alice: Ești mort? Iepurele: (în aceeași poziție) Păi, nu știu ce să răspund. (pe gânduri) Nu știu. Alice: (nedumerită) Ți-am spus că este ceva absurd și că, mai mult, trebuia să mori de râs. (amuzată) A fost o glumă. Și încă ceva: te-ai ramolit. Nu mai ții la glumă. Pa! A, revin c-un dubiu, tot scărpinându-mă-n ceafă… Știi, nu cumva m-am ramolit eu?! Trebuie neapărat să meditez la asta. Ai luat-o ca pe-o ofensă și, delicat cum ești, taci, pentru a nu mă ofensa la rândul tău, pentru că nu, asta nu ți-ai ierta-o, ofensa. Îți adresez scuze! (Iepurele, în aceeași poziție, tace. Alice continuă pe un ton vesel, încercând să destindă atmosfera, nedumerită de tăcerea lui) Într-o comedie romantică, vizionată demult, se făcea un discurs asupra glumelor. (cu voce din ce în ce mai stinsă) Cică glumele încep mereu astfel: ”Un cal intră-ntr-un bar..” (întorcându-se cu spatele la perdea, doar pentru ea): Restul e fantezie...

Scena II (același decor; personajele sunt destinse, comunicarea are o notă firească de bucurie; cei doi sunt cu ochii în telefon,comunicând în scris; în timpul defășurării scenei lumina se estompează) Alice: Îți voi cere ceva, ceva rușinos. Iepurele: (râzând curios) Bagă!!! Alice: Dă-mi numărul tău de telefon. (pauză lungă) L-am speriat! (râde) (după un timp de gândire, Iepurele scrie numărul) Mulțumesc! Te sun mâine, dacă am curaj. Iepurele: (răutăcios) Dacă ai noroc să fie deschis. Alice: (iritată) Mi-am folosit toate energiile să ți-l cer! Iepurele: Poți încerca acum, mâine... Nu știu... Alice: Ești un nemernic! Iepurele: Ticălos, te rog frumos!

sintagme literare Alice: Un ticălos nemernic. Dacă mă superi, voi face ceva, ceva urât, chiar foarte urât (cu atitudine): am să te sun! Da... și punct. Iepurele: (amuzat) Păi, cu ce-am greșit? Ce-am făcut? Alice: Nimic, asta ai făcut! Nimic! Iepurele: Păi, chiar mă pricep. Sunt chiar bun de nimic! Alice: Cum îți permiți să spui așa ceva despre iepurașul (rozându-și întrebătoare unghiile)… aici nu știu de care iepuraș. (tăcere. Iepurele, între timp, răscolește printre cărți, căutând ceva) Alice: (încercând să lege din nou conversația) Hai să vorbim despre fleacuri (niciun răspuns), hai să vorbim despre orice (niciun răspuns), hai să mâncăm varză (niciun răspuns), hai să protestăm! Iepurele: (râzând) Eu protestez zilnic! Alice: Aha! Am aflat ce-ți place, norocosule! Iepurele: …doar că nu ies în public și... dacă mă gândesc bine, nici nu-mi prea place. Alice: Te-ai răzgândit. (amuzată) Indecisule! Intenționam săți trimit o oală cu flori – virtuală, cum altfel? – dar mi-e c-ai să le ronțăi… Așa că îți voi desena un soare. Maaare! (face un gest larg cu mâna prin aer ca și cum ar desena; rămân în întuneric, nemișcați)

Scena III (scena de mai înainte, cu cei doi în întuneric; treptat, lumina crește concentrată mai mult asupra celor doi) Alice: (cu voce liniștită) E seară. Chiar noapte. Dacă ești acasă, lasă-mi un mesaj; nu te pot suna decât după o oră. Iepurele: (cu voce neutră) Scuze, dar nu pot vorbi. Doar scrie. (pauză în care niciunul nu se mișcă, nu vorbește; Alice insistă) Alice: (îngrijorată) Ești trist? (cu notă veselă) Cum să fac să-ți smulg un zâmbet? Iepurele: (râzând) Uite c-ai smuls! Alice: (râzând) Acum te recunosc! Iepurele: (ocupat cu citirea unui dosar) Nu, nu sunt eu. Alice: Straniu. Meditezi? Uite, facem așa, că nu-mi place să invadez.. Iepurele: Nu, acum am treabă și trebuie să rămân concentrat. Alice: Când vrei, când poți, dă-mi un beep. Iepurele: (surâzând) Nu-ți promit nimic. Alice: Anticipam răspunsul, dar sper ca într-o noapte/zi să fii atât de beat încât să greșești și să mă suni! (râde) Iepurele: (râzând) Sigur că da, sunt imprevizibil și un pic nebun! Alice: Și fenomenal! Ăsta-i farmecul tău! (tac îndelung;

Teatru Iepurele vădește preocupare pentru ceva găsit în dosar; Alice, distrată, se așază pe colțul mesei) Am să-ți las un mesaj cu textul: ”Bună dimineața!” Chiar acum mă retrag ”în apartamentele mele” (râde sarcastică), deoarece nu mă voi trezi nici la cinci, nici la șase… nu mă voi trezi, într-un cuvânt, de dimineață, să te salut. Îți las scris aici și te rog ca până dimineața să nu-l citești! Iepurele: OK, noapte bună! Oricum închid. Alice: (scrie mesajul) „Bună dimineața, să ai o zi ușoară și plină de pace!“ Iepurele: (jucăuș) Passsss! Alice: (râzând, dar prefăcându-se supărată ) Ai citit! Ahhh, ce bătaie meriți! Iepurele: (râzând) Cu prima ocazie, da! Alice: Să știi, mai întâi bătaia, apoi, dacă nu fugi, vorbim! (râd amândoi) Iepurele: Știu că o merit; merit și-o baie fierbinte. Alice: Exprimare echivocă, trebuie să fiu atentă cu tine! Iepurele: Da, mare atenție! (ridică arătătorul în semn de ”ia aminte!”) Când sunt beat, sunt mai atent la nuanțe. (Alice râde) Nu râde, că sunt periculos când sunt pilit! (râd amândoi) Am gura mare! Alice: Umbli cu ”dacă” în buzunar.. Iepurele: Umblu, că-mi permit! Alice: Să știi că nu mi-e teamă de tine! Iepurele: Păi nu, că n-ai văzut încă balaurul, adică pe mine! (se bate cu pumnul în piept și râde) Alice: Mă întreb dacă-l voi vedea vreodată. Iepurele: Aruncă trei monede, să vedem ce iese. Oricum, nu sunt așa interesant și, oricum, multă lume mă ocolește pentru că sunt nebun. Alice: Dacă voi constata asta, te voi trata ca atare! Iepurele: (râzând) Ai să fii hipnotizată, nu vei avea timp să reacționezi! Alice: Nu știi cu cine ai de-a face! Iepurele: (confesiv) Dă-te mai aproape, să-ți spun! Alaltăseară am avut doar un litru de bere, am încercat niște vin, dar n-a mers și-am adormit pe la patru; azi am avut bere gârlă și încă mai am. Mă ține până dimineața, maxim ora patru din nou, deci, sunt bine. Alice: (râzând, dar îngrijorată) Nu te exprimi ca un om beat. Ori exagerezi, ori ești un geniu. Iepurele: N-ai cum să-ți dai seama decât dacă mă auzi. Sunt foarte atent la ceea ce scriu, mai ales când sunt beat. Alice: Beat, beat, dar beat mort! Iepurele: Dacă sunt beat mort, nu mai reacționez, mă culc direct, altfel încep cu organele și altele nesfinte. Alice: Specific beției. Iepurele: Auzi, care este părerea ta despre mine? (pare mult interesat de răspuns) Alice: (pare că analizează, serioasă, interfața telefonului,

sintagme literare apoi scrutează dincolo de perdeaua ce-i desparte; apoi râzând) Uneori te-aș trece în rândul savanților nebuni, ceea ce, dacă ții la opinia mea, este maximul de inteligență..., alteori… hmmm!... cred că-n rândul pescarilor braconieri! (râs jucăuș urmat de hohote din amândouă părțile; lumina se estompează, cortina cade încet peste râsul lor)

Scena IV (același decor la care se adaugă pe măsuța Iepurelui două pahare cu picior și-o sticlă de șampanie iar pe măsuța lui Alice, o lumânare albă pusă-ntr-un suport mic din ceramică) (ca și cum le-ar fi teamă să nu deranjeze, niciunul nu se încumetă să-l abordez pe celălalt; la un moment dat, Iepurele se ridică și, pe un ton glumeț, întreabă) Iepurele: How do you feel tonight? Alice: (încurcată, având, totodată, o stare febrilă, manifestată prin râs nervos) I’m fine! Dar nu mă provoca cu engleza! (frenetic: ) Am pierdut un amic cândva. (declamativ: ) I-am scris în engleză. Mi-ar fi plăcut să vorbesc şi să scriu corect în engleză! (șăgalnic şi confesiv:) Ne-am fi scris scrisori secrete. Dacă mama ar fi deschis una, m-ar fi chemat fuguţa: "Cred că ţi-ai găsit loc de muncă în străinătate! Uite, uite-aici!" (Ritmul în care vorbeşte creşte, pare dusă în lumea închipuită) Dar eu, eu, în sinea mea, aş fi ştiut: conţinutul acelei scrisori valora mult mai mult decât un job în străinătate... Doar dacă (speriată), oh nu, dacă n-ar fi fost o scrisoare de adio… (dramatică:) ah, nu! (strânge telefonul la piept, simulând disperarea:) atunci, atunci aş fi fugit în grădină, m-aş fi căţărat în cel mai înalt pom (serioasă:) fructifer, subînţelegi (disperată:) pe ultima creangă, (cu palma pe frunte:) aş fi privit în zare, întrebând păsările: de ceeee? (grimasă de durere:) whyyy? și, după ce mi-aş fi epuizat tristeţea cu inutile întrebări către înaripate, simţul raţiunii (îşi trage-o palmă peste frunte:) m-ar fi pocnit în cap cu răspunsul: corect, asta e, nu ai dramă! Atunci, aş fi coborât lent din vârful cireşului.. Iepurele: Eu te privesc de jos (râde). Alice (vorbind în acelaşi timp cu el:) ...aş fi strâns din dinţi cu buzele făcute pungă, a dârzenie... Hei! ca să te uiţi sub fustă?! Iepurele (râzând): Exact! Alice (îşi continuă discursul): ...aşa cum am văzut prin filme, şi the end pe muzică revoluţionară! Spectatorii vor pleca fericiţi şi mulțumiţi... Iepurele: Mă faci să zâmbesc! Eşti genială, faci spectacol! Alice (declamativ): ...ferm convinşi că fata asta a luat o hotărâre înţeleaptă! (starea de nervozitate i s-a atenuat, este relaxată şi binedispusă; râd amândoi).

Teatru Alice: Este meritul tău. Hai să te mângâi tandru pe urechi! Iepurele (îngândurat): N-am făcut mare lucru, dar dacă zici că merit… Alice (calmă): Da, meriţi. Aveam nevoie să spun prostii. Uneori mă destrăbălez (râd amândoi). Iepurele: Şi m-ai găsit pe mine (surâde trist). Alice: Mai eşti pe drumuri? Iepurele: Nu. Am ajuns... undeva... cred... După pledoaria ta, stau să mă gândesc dacă să mă mai prefac sau să capitulez. Alice: Nu înţeleg! Te prefaci că mergi? Iepurele: Că trăiesc. Alice (gânditoare, dar pe ton ironic): Dragă, te iubesc şi mort, nu te mai preface! Iepurele: Atunci valorez mai mult, ca text. Alice: Post mortem întotdeauna. Iepurele: Exact. Alice: Tu continuă să trăieşti în mizerie! Dacă n-o ai, creeaz-o! Îţi spun: vei fi iubit. De popor. De cei care te citesc. Să sperăm că viitoarea generaţie va avea cultură, nu şcoli! (pauză) Alice (tragi-comică): Tăcerea ta mă răneşte! Iepurele (râzând): Tăcere, eu? Tu eşti primadona în noaptea asta! Eu – un umil urecheat! Alice: Uhuuu, ce m-ai speriat! Câte inimi au ieşit în fereastra de messenger! Iepurele: Câte-ai vrut? Alice: Una maaareee! Iepurele: Dar tu ce-mi dăruieşti? Alice (evitând devierea discuţiei spre zone sentimentale): Mmmm, stai să văd… Ți-aş dărui flori, dar mi-e c-ai să le ronţăi şi-ţi pot dăuna la ficat! (râd amândoi) Nu te mai hlizi, spune- mi ceva frumos! Iepurele: Am lipici. Mai mult de atât nu ştiu ce... În realitate, sunt apatic şi greţos. Alice: În realitate nu te cunosc, dar ştii ceva? Reţelele de socializare sunt bune.. Iepurele (sceptic): Depinde. Alice: Cunoşti unii oameni, le cunoşti mintea. (veselă, declamativă:) Eu sunt îndrăgostită intelectual, de tine! Ţi-o spun pe şleau, şi asta contează şi durează. De altfel, poţi fi orice: femeie, bărbat, tânăr, bătrân... Iepurele (izbucnind în râs): La ce craci blănoşi am, sigur pot fi femeie! (râd amândoi din toată inima) Alice (amintindu-şi ceva, scoate o ţigară din pachetul de ţigări aflat lângă cărţi): Şi de ce nu mă laşi să fumez? Eşti pe mână cu medicul meu? Iepurele: În noaptea asta poţi fuma chiar două, aşa, de funny. Alice (aprinzându-şi ţigara): Să ştii că nu fumez ca o depravată, nici ca o boschetară, nici ca o intelectuală! Nu, nu! Eu fumez cu drag... dar întotdeauna cu arătătorul de la mâna dreaptă

sintagme literare la tâmplă, în stânga ţigara.. Iepurele: Adică... este de văzut peisajul. Alice: Patetic, peisajul! Iepurele (gânditor): Mă simt mic. Alice (serioasă): Râdeam. Sunt cât se poate de firească! Iepurele: Mă simt mic şi de mult n-a mai reuşit cineva asta cu mine. Alice: Pentru că asta-i seara mea. Iepurele: Este. (pauză) Alice (entuziastă): De mâine facem un cuplu. Uite-aşa, inventăm cuvinte şi scriem tot-tot ce ne trece prin minte! (veselă:) Ştii, sunt fericită, nu pentru că este seara mea..., ci pentru că cineva are urechi să asculte! Iepurele (râzând inteligent): Ascult dacă am ce asculta! Alice (râzând): Nu te mai da mare! Iar eu nu-s mereu aşa! Azi m-a durut capul, încă mai am dureri, săptămâna viitoare merg la medic să-mi dea ceva să nu mă mai doară… (amândoi par trişti. Alice, pentru a schimba atmosfera, continuă pe un ton şăgalnic:) …dar acum sunt mult mai bine, care bine, împătrit, ţi-l doresc şi ţie... (râd amândoi, Alice continuă pe acelaşi ton:) Mai ştii cum se scriau cândva scrisorile? Cele cu început tipizat? ”Dragă mătuşă, noi suntem bine, sănătoşi, mereu sănătoşi, care sănătate o dorim şi ţie şi familiei tale!” (amândoi amuzaţi. Pauză în care râd; apoi, ca şi cum i-ar fi venit o idee pe moment) : Am să-ţi scriu o scrisoare. Clasică. Ţi-o trimit chiar dacă tu nu vrei. Vrei? (nu aşteaptă răspunsul:) Nu, nu te speria! (râde:) Nu-mi da adresa! E suficientă căsuţa poştală. Iepurele (în tot acest timp – foarte atent şi prezent la discursul ei): Da, mă gândesc. Alice: N-am îndoieli. Mai gânditor ca tine n-am întâlnit! (râd cu drag amândoi) Dar nu-ţi port pică, te arăţi în toată splendoarea ta, cu defecte şi calităţi. Iepurele: Am destule din toate. Alice (evident bucuroasă): În sfârşit, un om normal ca şi mine. Inventez poveşti ca să te ţin aproape. Dacă te-ai îndepărta, nu s-ar schimba nimic.(declamativ:) Inima mea îţi aparţine! (râd amândoi) Iepurele: Aşa, direct? N-am făcut nimic special… încă. Alice: Te-a întrebat careva ceva? Aşa cum eşti, cât te-am cunoscut... (pe faţă i se citeşte durerea), mi-am dat seama că te iubesc când am intrat în casa ta prăfuită şi pustie, odată cu tine şi cu valiza ta. Tu nu m-ai văzut, dar... (râzând forţat) … hai să fugim… de psihologi! Te sufocă cu citate şi... am evitat să fiu unul sau să mai cred că pot remedia ceva! (cu glas sfârşit:) De aceea ţi- am făcut o declaraţie de dragoste. Iepurele (calm şi raţional): Mie îmi place. Psihologia, raţionament în formă pură. Mă joc cu cuvintele. Ca variantă, depinde ce alegi.

Teatru Alice (distrată): Eu merg la teatru, uite-aşa! Iepurele: Şi, între timp, problema se măreşte. Eu nu merg nicăieri. Alice (retorică): Hai la mine! Iepurele (relativ trist): Nu am nevoie de oameni, am nevoie de somn. Am prea multe gânduri care mă fugăresc. (pauză scurtă) Problema este în noi. Alice (serioasă): Cum ar fi? Iepurele (agitat): Sunt ce vezi! Ce vezi? Alice (tristă, dar pe un ton vesel, prefăcut): Un iepure filozof! (râd amândoi) Iepurele: În afară de. Alice (depune un efort să dea o notă veselă discuţiei): Ai trăit la modul egoist, poate mai mult de atât: n-ai realizat nimic efectiv, concret. Acum trăieşti cum poţi! (notă patetică, ritm crescendo:) Cu toată greutatea trecutului pe umeri, te-ai fi sinucis dacă n-ai fi iubit atât de mult viaţa, te-ai fi sinucis, dar n-ai făcut-o pentru că trebuia să mă-ntâlneşti pe mine! Iepurele (calm, dar trist): Aşa dramatic păream? Alice: Am pus mai mult să ai de unde ieşi mai bun. Iepurele: Sunt o controversă, nu am nimic liniar. (Se aud focuri de artificii, în continuare scena se desfăşoară, cu excepţia timpului în care Iepurele desface sticla, cu cei doi, faţă în faţă, despărţiţi de perdeaua albă, transparentă) Alice: Auzi? Focurile de artificii, e miezul nopţii! La mulţi ani! Iepurele (ia sticla de şampanie de pe noptieră): La Roma, da, este miezul nopţii, la Bucureşti Noul An este în întârziere (deschizând sticla), dar am să beau cu tine paharul de şampanie. Ce importanţă are o oră?! (umple amândouă paharele:) Mai eşti? Alice (emoţionată, uşor melancolică): Da, aşteptam să deschizi sticla. (paharele rămân unul lângă altul pe noptieră) Iepurele (privind un punct imaginar): La mulţi ani, (cu voce joasă:) draga mea Alice! Alice (melancolică): La mulţi ani, (silabisind apăsat:) Iepu-re! (se îndepărtează de perdea, rămânând faţă în faţă) Iepurele (râzând spasmodic): La somn! Am băut prea mult, nu cred să ajung în pat, mă- ntind unde cad! Alice (râs aproape isteric, declamă): Iată bărbatul pe care îl iubesc! (cei doi nu-şi mai vorbesc, râsetele se sting treptat. Iepurele ia un pahar cu şampanie în mână, ciocneşte celălalt pahar, apoi se aşează cu paharul în mână în fotoliu. După un minut, ca trezit din vis, vizibil tensionat, aruncă paharul pe podea, apoi, cu capul în mâini şi coatele pe genunchi, rămâne în întuneric. Alice se apropie cu paşi grei de masă, aprinde lumânarea, îşi desprinde părul, apoi se aşează pe un colţ de pat, fixând flacăra lumânării. Încet, îngână o melodie: "Living next door to Alice") (Cortina)

sintagme literare

ADRIAN DINU RACHIERU Caruselul amintirilor Din rodnica matrice udeșteană s-au ivit, de-a lungul vremii, multe nume de fală. Deși se trage din Preoteștii Fălticenilor, Emil Simion a dăscălit acolo (1973-1989) și păstrează o legătură de suflet cu satul lui Eusebiu Camilar (ca să pomenim doar un nume din bogata galerie udeșteană). Se înțelege că fibra sa de povestaș are provizii din belșug, livrând numeroase titluri, de la poezie (precum Strigăt tăcut sau Ostatic în inima cuvintelor) la dramaturgie și memorialistică. Dar, în primul rând, exercițiile prozastice l-au impus, depănând asemeni unui moș Costan (un fabulos personaj de-al său) „ghemul fermecat”. Ceea ce i-am putea (catifelat) reproșa privește „modestia păguboasă”, cum observase N. Cârlan, în pofida meșteșugului evident. Și, ca sugestie, forțând frontul receptării, colaborarea cu o editură vizibilă, lansând campanii de promovare. Cam greu, însă, în aste vremuri, când ne confruntăm cu diluviul editorial (incontrolabil), deși autorul, aflăm, a obținut câteva premii (Bistrița, Focșani, chiar Suceava) și a fost tradus în Albania! Adunând, așadar, un raft de cărți, depănând cu har o zestre de întâmplări, Emil Simion dovedește nu doar hărnicie. Este, negreșit, „un om bogat”, cum frumos îl încondeiase Ioan Țicalo, aducând la suprafață și oferindune (adică tipărind) imagini stocate, de-a lungul vremii, de / în „oglinda din suflet”. Mă cheamă amintirile..., un volum recent (2018), probează, chiar prin titlu, acest apetit epic, convocând întâmplări nostime din perioada udeșteană. Când „girectorul”, dezvoltând o anecdotică savuroasă, strecurând picanterii, rememorează anii scurși, invocând, lângă peisajele descriptive (survolând edenul naturist), celebrele ședințe profesorale, prezența tovarășilor cu mapa și indicațiile lor inepte, „barabuliada” și, desigur, tirul propagandisticotriumfalist el unei epoci apuse. Cărțile publicate, nu puține, cum spuneam, demonstrează talent prozastic și o ingenioasă arhitectonică, precum în Celia, roman mai vechi (tot la editura George Tofan, 2009), descoperit cu mare întârziere, asupra căruia vom stărui mai la vale. Deocamdată, să menționăm un alt titlu (Furtună în liniștea gândului, 2014) în care experiența pedagogului intervine decisiv, explorând psihologia adolescentină (vezi cuplul Melisa / Vlad), colecționând întâmplări, pendulând între împlinirea profesională și cea erotică; oricum, „îngrămădind totul în memorie pentru mai târziu”, asaltat de gânduri nocturne, deloc temător de fluxul amintirilor. Am făcut trimitere la acei ani furtunoși deoarece Celia tot pe acest portativ crește. În plus, dacă ne referim la câteva din cele 11 povestiri adunate în volumul Balans pe pânza retinei (2013), observăm că prozele inițiatice ar putea fi un

Atelier critic filon de exploatat; adică transferul / ștafeta generațiilor și, inevitabil, conflictul / fractura lor pe care fostul profesor, reactivând bagajul pedagogic, le-ar putea dezvolta cu folos pe suport eliadesc, mixând anecdotica cu irizările fabulosului, proza căpătând alte valențe, mizând și pe analiza psihologică (expediată, de regulă). Or, protagonistul romanului Celia „iese din timp”, recapitulând propria-i istorie, firește meandrică. Fiindcă, pentru Andrei Brădeanu (Andri), într-o noapte grea, coșmarescă, într-un hotel montan, „căptușit cu atâta trecut”, vorbesc amintirile (reînnodate). Andri, într-o cronologie încâlcită, își redescoperă adolescența, trece mental prin cavalcada întâmplărilor; trecutul reînvie, năucind un prezent complicat și resuscitând „gustul dragostei pierdute”. Cum ar putea să alunge acest potop de amintiri? Acum handbalist veteran, suportând o intervenție chirurgicală, cândva vedeta echipei, rememorează filmul vieții. Și retrăiește cu emoție intactă întâlnirea cu zvăpăiata Celia, mereu dorită și alungată pentru a fi căutată. În acea vară grea, printre antrenamente și cantonamente, cu Celia în gând pogora „pe alt tărâm”. Privind în trecut, Andri retrăiește circuitul Celiei: frumoasă și rafinată, provocatoare, imaginativă, năvalnică, nesățioasă, imprevizibila Celia (un suflet torturat) nu-l slăbește, știind că „dragostea cheamă, încearcă și tulbură”. Chiar dacă au intervenit sincope și o „cortină de tăcere” s-a așternut între cei doi, jucându-și rolurile „fără complicații”. Mai cu seamă că Andrei e căsătorit; iar blânda și încrezătoarea Anca (răbdătoare și demnă) vrea să pună capăt unei căsnicii care găzduiește, adulterin, o iubire vinovată. Și Andri ar vrea „să rupă cătușele”, ieșind dintr-un joc dublu, murdar, marcând un drum periculos, mirosind a trădare. Doar că, trăind febril clipa, imaginativa Celia găsește soluții. „Provocatoare înrăită”, lacomă, o flacără, Celia exploatează slăbiciunile lui Andri, „un dar” pe care n-ar dori să-l piardă. Un executant, respectând scenariile ticluite de „înfometata” Celia, înțelegând că despărțirea e, totuși, inevitabilă. Romanul lui Emil Simion scanează într-un ritm alert puzderia de întâmplări, răscolind, „cu acte”, trecutul, alunecând peste timp. Îmblânzit, sustras curgerii, fixat în pagină, trecutul renaște și „amintirile înfloresc”, încercuind anii liceeni, șovăielnici, tainele vieții, încercând a împiedica ruina. O vizită la Pantelis (fostul coleg Panti), o discuție lămuritoare cu Doru, un ins mărginit, frustrat, dovedit informator sunt mici devieri de la axul epic. Până la urmă putem citi acest roman de intrigă amoroasă, tras în fraze scurte, ca un conștiincios proces-verbal. Putem afla, de pildă, că Andri a devenit bărbat, grație zeloasei Celia, la 29 iulie 1965! Lunga și precipitata retrospectivă, chiar dacă evită tonul deceptiv, este, nedeclarat, apăsată de pecetea melancoliei. Nu e vorba, în limbaj noician, de o „feerie a îmbătrânirii”, ci de o recapitulare existențială, înfiorată erotic, a unui bărbat în amurg, contemplând concursul nemilos al timpului devorator. Travaliul analitic, scutit de fast metaforic și desenul tipologic ferm vădesc o mână de prozator încercat. Prin Celia, personajul-pivot respectă o rețetă elegiacă, omagiind viața. Iar în Emil Simion, un autor harnic, ostenind în scrisul prozastic, aflăm un scriitor de cursă lungă, pe care contăm.

sintagme literare

BORIS MARIAN Culori secrete ce se întrepătrund cu sufletele noastre Proza Cameliei Pantazi Tudor Recenta reeditare a volumului „Culori secrete” marchează un traseu demn de a fi urmărit, al prozatoarei și editoarei Camelia Pantazi Tudor. Dacă ne referim la volumele tipărite, reținem „New Beijing”- 2012 (autoarea a vizitat o perioadă de săptămâni China), apoi „Momente istorice” -2013 (este absolventa a două facultăți, la ASE și la Universitatea București – Istoria), „Culori secrete” în primă ediție - 2014, „Misterul eșarfei roșii” - 2015, „Taine în vis” 2016, „Lecturi prin timp” - 2017. Se pare că după un debut la o vârstă relativ tânără, Camelia Tudor încearcă să recâștige timpul pierdut, ca personajele lui Proust. Desigur timpul nu a fost pierdut, ea a publicat în numeroase reviste literare de primă importanță. Am parcurs cu satisfacție prozele din volumul reeditat și completat, avem în față o scriitoare formată, stilul este limpede, dar nu este simplist, are unduiri frumoase, metaforice. Emoțiile femeii îndrăgostite ne conving, ne emoționează, autoarea se privește în oglinda sufletului, iar misterul la care apelează se justifică dacă înțelegem că viața interioară a omului păstrează taine de care nici conștientul nostru nu este foarte… la curent . Cine poate răspunde de ce ne îndrăgostim de o anume persoană ? Aș spune că cele șapte proze au un ritm cinematografic, chiar s-ar preta la film, iar unele ne amintesc de celebre filme văzute de mulți cu ani în urmă, dar de neuitat – „Un bărbat și o femeie”, „Într-o seară, un tren”, „Undeva, cândva” ș.a. Dar proza este modernă, atmosfera este din zilele noastre, numai iubirea este atemporală. „Șiragul de perle” este poveste grațioasă, de dragoste, el este căsătorit, ea caută o relație, finalul este alb ca mătasea nunților visate.

Atelier critic Locul acțiunii – Budapesta. Următoarea narațiune are loc la Londra, oraș gigantic, centru luxos, titlul – „Ultimul dans”. După o apropiere sentimentală, o pereche cu destine diferite, se despart fără nicio șansă de recuperare. De fapt, nimic nu este veșnic, aici finalul este abrupt și mai mult de atât, intervine un fapt bizar, femeia , revenită la București, citește întâmplător un anunț dintr-o gazetă de prin 1937, despre moartea în accident de avion a unei perechi bogate. Ingenios procedeu de călătorie în timp. Nu este un play-back. A treia povestire, „Doar clipa” este scrisă în manieră onirică, adică visul înlocuiește realitatea, culorile din jur se schimbă după dispoziție, halucinant, în final, spaima sau emoția o aduc pe eroină într-o stare vecină cu leșinul. „Labirint” ne conduce la Veneția, însuși orașul este o legendă de aproape două milenii. Ne amintim de Thomas Mann cu „ Moarte la Veneția”, dar Camelia Tudor iubește soarele, are, cred, un psihic ferit de stări bolnăvicioase, ca personajele scriitorilor ce au trecut și au scris despre acest oraș aproape lacustru, bacovian. Din preumblările prin Europa nu putea lipsi Parisul, cel mult vizitat și admirat de milioane de turiști. Acțiunea practic se pulverizează, misterul este la el acasă, cineva o caută pe eroină, se ascunde, o exasperează, iar în final totul se reduce la un „mulțumesc”, spre nefericirea cititorului. De fapt, scopul este suspansul, acel suspans care transformă platitudinea cotidiană în farmec vital. Și virtual. Speranța unei întâlniri miraculoase în viitor. În „Tânărul cu sacou alb”, personajul central este chiar orașul Barcelona. Admirabil oraș, ziua, ca și noaptea, îl poți iubi, iar personajele umane se estompează, orașul este preponderent viu prin clădirile și oamenii care circulă, vorbesc, iar timpul trece cu ușurință peste ceva care nu se schimbă, este frumos și pare suficient. „Acasă este locul unde se află inima”, astfel începe ultima narațiune „Eșarfa roșie”, o sintagmă obsesivă care așteaptă pe cititor să ajungă spre final. Culorile care nu sunt altceva decât chei fermecate spre tezaurul lui Ali Baba, ne pot duce la „O mie și una de nopți”. Eu am citit-o în două nopți. Spre deosebire de mulți prozatori apăruți după ‘89, Camelia Pantazi Tudor se detașează prin naturalețe, accentul pe estetic fiind un al doilea avantaj, pe care mulți autori destoinici îl neglijează. Ea se află pe un drum ascendent care o va determina,cred, să scrie un roman de… Everest, asta îi dorim.

sintagme literare

CONSTANTIN STANCU Cartea lapidată și problema istoriei Remus Valeriu Giorgioni, cu mult curaj, abordează o problemă care depășește lumea literară: scriitorul și problema evreiască. După lectura cărții descoperim că avem în față nu numai problema evreiască, avem problema destinului uman în vremurile ultime. Cititorul intră în contact cu un studiu interdisciplinar, teme din istoria literară, apologetică, din istoria creștinismului, din teologia sistematică și teologia biblică, din istoria jurnalismului etc. Se pune în discuție, franc, problema destinului scriitorului în raport cu vremea în care trăia/ trăiește, în raport cu propria conștiință și cu linia roșie din societate, cea menită să oglindească punctul de rezistență asupra tragediilor și morții. Titlul studiului este percutant Cartea lapidată (Mihail Sebastian și problema evreiască)*, textul a fost publicat la Timișoara: Editura Waldpress, 2017. Prefața este semnată de Florin Lăiu, profesor în filologie biblică și postfața de Boris Marian-Mehr, scriitor, și are drept moto mai multe texte din scrierile lui Mihail Sebastian. Cităm doar unul: „Aș vrea o carte limpede, mare, severă, o carte pe care s-o citesc cu vehemența întâii mele lecturi…”. Un adevăr spus clar, cartea poate influența sufletul omului și se cere a fi originală până la suferință. Mihail Sebastian (Iosif Hechter, pseudonim) este personajul principal al studiului, cel care se zbate în sticla ferestrei veacului al XX-lea. În prefață, Florin Lăiu privește demersul lui Giorgioni ca pe un pod peste lumi și observă actualitatea temei abordate: relația dintre creștinism și doctrina ebraică fixată în scripturi și tradiții, în lumina morții și vieții, a binecuvântării și blestemului. De la cartea lui Mihail Sebastian De două mii de ani la Scriptură, cartea a fost „omorâtă” cu pietre, a fost lapidată ca semn al împotrivirii omului față de voința divină coagulată în scrierile divine și scrierile inspirate. Remus Valeriu Giorgioni își trăiește aventura spirituală în lumina adevărului pe care-l dorește ca stâlp al vieții și o ia metodic, aplicat, începând de la problema istoriei lumii, se desprinde problema evreiască, un popor distinct de alte popoare, cu o menire aparte. Întotdeauna a existat o tensiune între mozaism și creștinism, una reală, declanșată la Creație și exprimată acut prin venirea în lume a unui personaj istoric special: Iisus Hristos. Autorul remarcă tristețea din lume declanșată de faptele oamenilor și de această tensiune socială. Două mii de ani au fost ani de flăcări și sânge, de suferință și de o parte și de alta, de războaie, ură și împăcări sub aripa îngerului păzitor. Cărțile lui Mihail Sebastian sunt analizate din această perspectivă, scriitorul este privit ca om și ca evreu, ca artist, jurnalist, cronicar al vremurilor pe care le-a trăit

Atelier critic acut și cu suferință. În această paradigmă literară și umană, apare profesorul, Nae Ionescu, unul dedicat, tumultuos, pregătit să genereze direcții în societate pornind de la cultură, filozofie, teologie, literatură, istorie, promovând curente de gândire speciale, de la trăirism (lebensphilosophie) la „năism”. Profesorul va marca destinului scriitorului, paradoxal, un ortodox fervent și un evreu se întâlnesc la limita dintre veacuri. Vremea în care au trăit cei doi este una de referință: s-au declanșat atacurile împotriva evreilor cu acuitate, au apărut extremele – fascism și comunism -, s-au rezolvat tragediile printr-un război dur în care au murit oameni… Mai mult decât cronicar, Giorgioni face legătura între opera lui Sebastian și Biblie, cartea care definește cel mai bine tragedia poporului evreu în mii de ani și schimbarea vremurilor. Evreul este privit ca un personaj rătăcitor în timp și spațiu, ca un om fără casă, departe de cer, tinzând spre cer, un călător umil și bogat concomitent, sub presiunea destinului propriu. Remarcabilă paralela pe care o face autorul cu Ulise, alt personaj tragic, cu lumea grecilor, cu nașterea creștinismului ca o soluție la problemele umanității. Analiza se extinde, ajunge la problema statului Israel, sub simboluri, sub măslin, sub vie, sub smochinul neroditor. Este atacată problema evreiască din perspectiva unei anumite soluții finale, absurde. Aici Giorgioni se vede obligat să privească umanitatea în paradigma prezentului tensionat și el, să capteze spiritul vremii, transferul de putere în lume, acumularea de istorie pe buzele istoriei. Lucrurile se liniștesc în prezenta lui Iisus ca Salvator (Mântuitor), constată că toate liniile timpului se focalizează la Calvar, sperând ca lumea să se regăsească în societatea atinsă de pace și creativitate (Împărăția lui Dumnezeu – locul unde el stăpânește prin Evanghelie). Sunt lansate și concluziile posibile – pacea dintre oameni. Este o înțelepciune care poate fi pătrunsă de mintea omului cu greutate ( „Sub viță și sub smochin” – definită simbolic chiar de Scriptură). Această carte este una importantă pentru Remus Valeriu Giorgioni pentru că reprezintă crezul său de scriitor, de om în bătaia vremurilor, de călător în lumile cunoscute și tânjind după lumile superioare. Când analizează personajele lui Mihai Sebastian din cărțile acestuia, analizează personajele lumii în care trăiește, se analizează pe sine. Florin Lăiu notează în prefața studiului: „Din perspectiva unui român de confesiune evanghelică, Remus Giorgioni are motive să se simtă în pielea lui Hechter, în ciuda condițiilor politice actuale, complet diferite; deoarece diferențele religioase vizibile sunt privite cu suspiciune, dacă nu cu ostilitate, într-un popor care a fost educat de veacuri să confunde românitatea cu ortodoxia – versiunea românească a veșniciei – singura care contează în spațiul mioritic” (p. 8). Boris Marian-Mehr notează în postfață: „Ceea ce întrevede Remus Giorgioni ca pe o reală soluție <<finală>> ar fi refacerea unei frății umane, mondiale între creștinism și iudaism (eventual și cu islamul moderat). Autorul este un optimist și nu este rău să sperăm la o asemenea <<frățietate>>. Tendințe de acest gen se regăsesc în SUA, Europa, dar realitatea este în acești ani mai crudă ca niciodată” (p. 318).

sintagme literare După lectura cărții, putem reține următoarele: - Scriitorul este legat de vremurile în care trăiește mai mult decât crede el și de cât apreciază contemporanii. - Dramele vremurilor la care asistă un creator autentic sunt dramele sale și modalitatea prin care este inițiat de Dumnezeu în tainele istoriei, pentru a înțelege. - Fiecare carte este amenințată de uitare, dar lumea se întoarce la originile sale – Cuvântul. - Nu poți fi scriitor dacă nu ai o viziune despre lume și Dumnezeu, ți-o asumi și în momentele când nu-ți convine. - La timpul potrivit în viața fiecărui scriitor apare un personaj important care-l inițiază în tainele scrisului profund, îi deschide ochii spirituali. - Există linii de forță care modelează societatea și ele nu pot ocolite, ne străbat cu frenezie. - Credința într-un ideal este esențială, dă motorul de mișcare în timp și spațiu. - Omul este un călător pe acest pământ, el călătorește spre o patrie mai înaltă, spre un cer năzuit. - Fiecare carte se află în pericolul de a fi lapidată, dar adevărul din ea nu moare. - În Iisus Hristos lumea se regăsește ca într-un pom al veșniciei, poate în pomul cunoașterii binelui și răului, cel din Raiul pierdut. - Indiferent de epocă, va exista o problemă importantă care să macine societatea, problema evreiască revine periodic în istorie și modelează istoria și oamenii. Desigur că mai pot fi reținute și alte aspecte ale temelor abordate de cronicar în această supra-monografie, cititorul atent va descoperi taina cărților oferite lumii de oameni marcați de mesajul primit prin talentul suferinței. De remarcat la Giorgioni deschiderea în abordarea subiectelor născute din căutările și regăsirile sale: literatura universală prin Ulise și marile mituri ale lumii, atacarea destinului uman din perspectiva unor mari scriitori precum Al. Soljenițîn, sau curajul cunoașterii profunde la Isaac Newton. Sunt prinse în text faptele unor personaje celebre ale istoriei de la Avraam la Hitler sau Nabucodonosor, analizează textele scriitoarei ruse Ludmila Ulițkaia referitoare la problema evreiască, trece pe la scrierile lui Sartre etc. Creștinismul, iată, are legături esențiale cu toată cultura lumii. Despre cărți cronicarul notează câteva aspecte reale și ciudate, lumea refuză cultura și informații de bază, se refugiază în facil: „Dar dacă mai nou cartea provoacă inhibiții și sastiseli – cunoaștem deja o mulțime de <<intelectuali>> care fac alergie la lecturile clasice, iar pentru contemporani, colegi de-ai lor nu au timp! -, doar cei care citeau din obișnuință pe <<colac>> rămân consecvenți obiceiurile lecturii; și genurile lor preferate: policier soft și horror hard” (pp. 203-204). Referindu-se la statul Israel, Giorgioni scrie apăsat: „Dacă în Israelul istoric, pe timpul Domnului, existau câteva partide religioase distincte: farisei, saduchei, zeloți, esenieni și terapeuți, în prezent harta religioasă este infinit diversificată. (La mormântul lui Avraam, peștera Macpela – unde sunt înmormântați toți patriarhii – se întâlnesc toți reprezentanții celor trei mari religii monoteiste: evrei, creștini, musulmani. Dar apoi se despart și își vede fiecare de drumul lui…)” (p. 275). Observând fotografia lui Mihail Sebastian, cronicarul

Atelier critic descrie personajul: „Privirea atentă, fixă, mimica sugestivă, sugerează o mare, încordată așteptare (de parcă cel fotografiat ar vedea chiar și în fotograf un potențial inamic). Se remarcă tristețea din ochi, privirea suspicioasă, omul din fotografie surâde ușor, timid-ironic. Poza pe care o așteaptă este o pândă atentă, subtilă, la reacția celui din față, dublată parcă și de acea așteptare încordată, continuă” (p. 82). Analizând parabola „evreului rătăcitor”, Giorgioni reține un lucru esențial despre acesta, unul care ne poate caracteriza pe fiecare: „Dar blestemul nemurii se poate echivala și cu o miraculoasă supraviețuire în timp a comunităților evreiești. Mergând din loc în loc și din timp în timp, ei nu s-au lăsat asimilați, și-au păstrat tradițiile religioase și identitatea națională” (p 162-163). Pe de altă parte, autorul textului nu atacă problemele mai atent din perspectiva legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu evreii și creștinii (și cu alte personaje biblice sau cu alte colectivități), un contract profund inițiat de Creator ca răspuns la problemele omului, încadrarea paradigmei între beneficii și sancțiuni (binecuvântare – blestem). Încălcarea legământului aduce umbre peste destinul uman, fie evreu, fie creștin, fie păgân (chiar dacă acesta din urmă nu-l cunoaște, cazul Ulise este relevant). Cartea de față este o carte a cărților care l-au modelat pe scriitor, o bibliotecă ce amenință să se prăbușească în hăul virtual în care rătăcește personajul modern agățat de dispozitive moderne electronice. Poate fi o monografie a cărților care intră într-o posibilă carte scrisă după două mii de ani. Fiecare poartă în sine manuscrisul, scriitorul îl poate traduce. Este și o carte incomodă pentru că se bazează pe valorile solide ale creștinismului în tangență cu valorile clasice ale culturii lumii. Este un răspuns la diversele abordări din istoria literară, la diversele stiluri care plutesc în oceanul literar, de la absurd la nihilism, de la clasic la romantic, de la realism la suprarealism, de la postmodernism la postumanism etc. Slăbiciunile cărții sunt cele ale autorului, fiecare este limitat de viziunea proprie și universal prin viziunea sa. Stilul său este destul de liber, frazele se încheagă cu ușurință, iar, uneori, sunt marcate de meandre culturale necesare, fără ca scriitorul să facă paradă de asta. Fraza este marcată de expresii uzuale, de comentarii pline de căldură. Pe unele locuri autorul este subiectiv în analiza sa, își asumă viziunea ca un dat al vieții pe care o trăiește, înconjurat de cărți și frumos. Citatele din cărțile vremii abundă, ofrandă a unei trăiri acute, a bucuriei care vine din cuvintele altora, de parcă ar fi fost cuvintele lui Remus Valeriu Giorgioni. El pune o pasiune prea mare raportat la fenomenul literar analizat, așa trăiește fiecare roman citit sau scris, fiecare poezie. Tensiunea spirituală îi face bine și îl stimulează. Pildele literare se detensionează prin scrierea cărții ca un act de închinare prin scris. Lucru mai rar la scriitorii actuali… *Remus Valeriu Giorgioni, Cartea lapidată (Mihail Sebastian și problema evreiască), 322 pagini, prefața Florin Lăiu, postfața Boris Marian-Mehr, Timișoara: Editura Valdpress, 2017.

sintagme literare

CRISTIAN-PAUL MOZORU Dorziana, o aplecare asupra stihuitorului de frumos. Florina-Maria Băcilă despre poezia lui Traian Dorz Florina-Maria Băcilă, un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare, preocupările sale culturale construind de la sine o definiţie în ceea ce îi priveşte un portret cultural şi nu numai: sub titulatura de doctor în filologie obţinut cu distincţia magna cum laude, pe lângă numeroase articole, recenzii, cronici, eseuri şi studii în ceea ce priveşte limba română sub aspect lexicologic, morfologic şi al sintaxei, cultivarea limbii şi exprimarea scrisă, studii ce i-au fost publicate în volume de autor, volume colective şi reviste din ţară şi de peste hotare, Florina Băcilă a publicat, individual ori în colaborare, o serie de volume ce consolidează limba şi cultura română în întregul ei spectru: Cultivarea limbii române I. Probleme de morfologie (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2012), Cultivarea limbii române II. Probleme de sintaxă şi de vocabular (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2012), Dorziana. O (re)construcţie a textului prin limbaj (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016), Întâlnire cu Almăjana. Lexicologie, gramatică, stilistică, recenzii, eseuri (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2009), Omonimia în limba română. Privire monografică (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007 / lucrare de doctorat), Valea Almăjului. Oameni şi fapte: limbă, istorie, credinţă şi cultură românească I (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016 / coordonator în colaborare cu Iosif Băcilă), Valea Almăjului. Oameni şi fapte: limbă, istorie, credinţă şi cultură românească II (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2017 / coordonator în colaborare cu Iosif Băcilă), Valea Almăjului. Oameni şi fapte: limbă, istorie, credinţă şi cultură românească III (Editura ArtPress, Timişoara, 2018 / coordonator în colaborare cu Iosif Băcilă). Florina Băcilă s-a ocupat şi de îngrijirea unor volume precum: Drumul unei sărbători (Editura TIM, Reşiţa, 2007), Dor mărturisit. 99 poeme de dragoste (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2010), ambele purtând semnătura scriitorului Iosif Băcilă. După cum se poate observa, o activitate culturală însemnată, o

Atelier critic activitate culturală alertă şi consistentă, dar mai ales cu o arie de acoperire deloc neglijabilă. Volumul Dorziana. O (re)construcţie a textului prin limbaj (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016) este acel tip de monografie atipică, acel tip de monografie care iese şi trece mult dincolo de graniţele clasice a ceea ce se numeşte monografie. Autoarea porneşte de la observarea lexicului, al termenilor în parte, al modului de exprimare al autorului, mai mult de atât, de la atenţia şi exactitatea cu care acesta îşi alege cuvintele rezultând o scriitură autentică ce impune o amprentă inconfundabilă, continuă prin a analiza o parte din aceşti termeni, termeni precum „nemaispus”, „năier”, „harfă” (forma veche fiind cea preferată de autor), „dor”, ca mai apoi, analiza să fie extinsă şi asupra poemelor şi volumelor lui Traian Dorz tot din punct de vedere al limbajului şi nu numai, adăugându-le o întreagă suită de trimiteri la morala şi tradiţia creştină, la scrierile sfinte, toată această construcţie sprijinindu-se pe un consistent aparat de note de subsol şi o cuprinzătoare şi diversificată bibliografie. Din acest punct de vedere, metoda construcţiei acestei cărţi îmi apare identică cu cea folosită în volume precum Dicţionar de termeni arghezieni I-III (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004-2014) de Simona Constantinovici sau Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (Editura Polirom, Iaşi, 2007) de Valeriu Cristea. Un alt aspect al analizei propuse de Florina Băcilă asupra căruia ar trebui cu siguranţă insistat este adăugirea prin negare/modificare/transformare/utilizare a termenilor prin prefixul „ne” – cum este „nerăspuns” –, la fel cum la Nichita Stănescu apare „necuvintele”, termen care, întrun interviu, Nichita Stănescu îl explică/descrie lui Dževad Sabljaković, Adam Puslojić si Srba Ignjatović, spunând că ar fi „tăcerea barbară dintre două idei simple”. Autoarea avertizează, am putea spune, că poezia lui Traian Dorz nu este „poezie de dragul poeziei sau literatură fără sens” (1), iar autorul „nu a căutat să epateze prin limbaj, nu a căutat spectaculozitatea lingvistică sau culoarea care să estompeze mesajul religios” (2) şi că «lirica dorziană poate fi definită, aşadar, ca artă poetică profundă a unui spirit aflat în căutarea absolutului religios, „orbit” de lumina Divinităţii (pe care şi-a dorit-o încontinuu), captivat plenar de puterea Sa. Poate de aceea Traian Dorz nu este deloc exploziv în limbaj – şi aceasta, în strânsă legătură cu atitudinea de umilinţă asumată conştient, în integralitatea ei, de simplitate înaltă, de prosternare în faţa Creatorului, ...» (3) Deşi scrisă sub imperiul limbajului de specialitate,

sintagme literare cu termeni riguroşi, cu trimiteri la studii de înaltă reflecţie intelectuală şi conduită culturală, cartea se recomandă de la sine mai multor categorii de iubitori de lectură şi cunoaştere: celor care doresc să păşească şi să aprofundeze opera lui Traian Dorz, celor ce doresc să găsească diferite semnificaţii în legătură cu o parte din aspectele religiei – sau, mai bine spus, modul în care Traian Dorz a reuşit să le integreze scrierilor proprii – , dar şi celor care se regăsesc în exerciţiul căutării unei lecturi ce îndrumă cu pricepere spre scriere religioasă ori poezie, fiindcă – nu trebuie omis acest aspect – Traian Dorz, pe lângă faptul de a fi fost poet şi jurnalist a fost şi misionar, această latură regăsindu-se în opera sa ce cuprinde şi eseistică religioasă, meditaţii creştine, pledoarii pentru păstrarea credinţei, etc., toate acestea făcând din Florina Băcilă o fină şi larg-cuprinzătoare de poezie, iar din Traian Dorz un autor profund şi, mai ales, complex aşa cum, de-altfel, susţine şi Simona Constantinovici: „Florina Băcilă atrage atenţia, în mai multe locuri din carte, asupra faptului că Traian Dorz nu este un poet interesat de cuvânt ca podoabă, ca simplu fapt stilistic. Altfel spus, e susceptibil de a se integra în canon, într-o categorie de autori pentru care religia se transmite prin cuvânt, indiferent de nivelul de poeticitate indus prin practică şi talent nativ. Nu ştiu dacă, pe alocuri, poate fi citit ca un atipic al canonului creştin, dar rugăciunile în lanţ pe care le transmite şi celorlalţi muritori devin adevărate manuale de isihasm, de permanenţă, descătuşată, însetată dincolo de canon, adesea, căutare a lui Hristos.” (4) Şi, mai departe, susţine aceeaşi Simona Constantinovici, „Cuvântul poetic, extras din textul dorzian – ne învaţă autoarea – şi desfăcut în straturi de semnificaţie neexplorate până atunci, poate să fie, mai apoi, recompus, în chip facil, de cititorul dornic a se angaja într-un act nobil, de aflare a sensurilor profunde. Limbajul poetic ne dă această libertate, iar ştiinţele limbajului reunesc, la ora actuală, instrumente din cele mai sofisticate, în stare a decripta toată forţa semantică a cuvintelor.” (5) Poetul şi scriitorul Traian Dorz ocupă de drept un loc

Atelier critic lângă alţi „scriitori de carceră”, cum sunt Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Valeriu Anania, Constantin Oprişan şi mulţi alţii, opera acestuia cuprinzând numeroase volume. Din păcate opera, activitatea şi viaţa autorului se află într-un oarecare con de umbră, într-un colţ de lume peste care stă aşternută liniştea. Dintre volumele ce îl vizează pe Traian Dorz ar putea fi amintite: Traian Dorz în dosarele Securităţii (Corneliu Clop), In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie (Corneliu Clop), Traian Dorz în anul jubiliar 1988 (Ovidiu Rus), etc. În consecinţă, tomul Florinei Băcilă, un amplu şi adânc studiu ce numără nu mai puţin de 500 pagini cu o bibliografie ce însumează peste 200 de poziţii doar în categoria volumelor şi cu o arie bibliografică ce cuprinde atât lucrări de specialitate în domeniul gramaticii cât şi istorii literare, dar şi lucrări ce vizează domeniul filosofiei, poeziei, religiei, etc., este o iniţiativă binevenită, obligatorie, ce trebuie întâmpinată ca atare şi care sper(ă) (m) că va readuce imaginea autorului, dar şi opera acestuia, pe podiumul literaturii române şi creştine totodată. 1) Băcilă, Florina-Maria - Dorziana. O (re)construcţie a textului prin limbaj - Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016, pp. 109 2) Băcilă, Florina-Maria - op. cit., p. 109 3) Chirilă, Adina - Poezia religioasă: consideraţii despre autor şi interpretare, în Gafton, Alexandru / Guia, Sorin / Milică, Ioan (editori) - Text şi discurs religios, nr. 2 / 2010. Lucrările Conferinţei Naţionale „Text şi discurs religios”, ediţia a II-a, Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 - Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 376, cf. Băcilă, FlorinaMaria - op. cit., p. 111 4) Constantinovici, Simona - în Stilistica sufletului creştin; în Băcilă, Florina-Maria - op. cit., pp. 496-497 5) Constantinovici, Simona - idem.; în Băcilă, FlorinaMaria - op. cit., p. 497

sintagme literare

DANIEL LUCA Pământul și iubirea Romanul Congresul iubirii de Sebastian Burnaz prezintă asemănări cu Decameronul lui Giovanni Boccaccio prin faptul că personajele se adună la un loc în momente de restriște, prin apetența lor pentru povestit, cât și prin tema principală de discuție, iubirea. De această dată nu ciuma bântuie pământul, ci absența iubirii, un adevărat flagel ce amenință însăși viața pe pământ. Motiv pentru care Dumnezeu (căruia diferitele seminții i se adresează cu apelative precum Rege, Părinte Înțelept ori Mărite Suflet) organizează un congres cu reprezentanți ai tuturor ființelor din Univers în care să se propună soluții pentru întrajutorarea pământenilor în (re)descoperirea iubirii: „Povestiți dragostea, povestiți înțelepciunea, povestiți frumosul, vindecarea, iubirea și iertarea, recunoștința și aprecierea, povestiți suferința pe care ați trăit-o voi și cum ați găsit leacul, povestiți tot, tot, tot...” (p. 8). Congres ale cărui lucrări se țin în cer, dar acestea se vor transmite spre Pământ prin canale de lumină: „...pe măsură ce poveștile noastre vor curge aici, în acest amfiteatru ceresc, unde suntem noi adunați, miliarde și miliarde de ființe ce prețuim iubirea, le vom transmite prin canale de lumină și spre ei, să le simtă, să le trăiască, să le vadă, să le iubească” (p. 9). Ceea ce se și întâmplă, existând delegații mai mult ori mai puțin numeroase care își spun propria experiență legată de iubire, cu convingerea că aceasta le va fi de folos oamenilor atât de greu încercați. Capitolul Două suflete dezvăluie că iubirea are puterea de a rezista în timp („Mult, mult timp în urmă, două suflete care se iubeau, s-au înțeles să se iubească pentru totdeauna...”, p. 11). Dar nu este obligatoriu să existe o întâlnire fizică spre a se declanșa iubirea, fiind suficientă și una... onirică ( „În

Atelier critic fiecare seară, pe planeta noastră Erliste, n.n. ˗, doi tineri, un băiat și-o fată, se-ntâlneau în vis” - Visul , p. 12). Planeta florilor (din capitolul cu același nume) se arată numai acelora ce sunt capabili de iubire adevărată („Se spune că planeta aceea ar fi pe undeva prin Norul lui Crisius, ascunsă la vedere și ea se arată doar celor ce iubesc cuadevărat pe toți și toate, așa cum e lăsat”) și numai o singură fată din exterior a fost primită să viețuiască acolo. Cerul, la rându-i, iubește pe cel / cea care-și ridică privirea spre el, cu bucuria trăririi (Bătrâna, planeta Eristama: „...din toate fiind lumină și iubire și toate derivând din dragostea cu care-au fost statornicite de către Creator și toate din iubire pentru o bătrână, pentru ca ea să vadă cerul și să se bucure de viață și să își care ea în mâna stângă plasa de gutui...”, p. 17). Dragostea poate fi și nemărturisită (Un înger de fată, planeta Europa), dar fără a-și pierde din virtuți. Iubirea căutată e mereu aproape și niciodată nu trebuie respinsă cu brutalitate pentru că și ea cunoaște durerea, ba mai mult, trebuie să fie iubită („Tu cauți iubirea, ființă dragă, dar ea e lângă tine. Ea te iubește și tot mereu te-mbrățișează și dacă tu o vezi și dacă nu o vezi. Ea e cu tine fiindcă este iubirea ta și vrea cu tine...” - Iubirea te iubește mult. Tu o iubești?, planeta Valeste p. 17). Cinci delegații vin la congres cu câte un poem de iubire: Galaxia Torrus (în Poezia), Constelația Reconnaissance (în Noni), Sileria (în Sileria aduce-o poezie), Tiresia (în Poemul din Tiresia) și planeta artelor vizuale (Făuritorul de stele). Versuri simple și sincere: „Tu ești fata de lumină, / Tu ești visul fericit” (p. 22). Congresul este și martorul unei cereri în căsătorie (doi tineri din Ordenda, în Declarație de dragoste). Iubirea continuă și după moarte. Dar cum pământenii nu știu că moartea e o trecere spre altă viață, suferința e imensă [„E o călătorie spre departe, e o călătorie fără moarte... (...) Dar ea nu știe și plânge-n fiecare zi” - O cerere de ajutor, p. 25]. Reprezentantul Syrentei îi sare sufletului de pe Pământ în ajutor, susținând că fiecare ființă este parte din eternitate și Dumnezeu curge prin ea, sufletul fiind un foc fără sfârșit și fără început, și e absolut normal ca iubirea să aducă și durere în momentul despărțirii („Durerea ce o simți acum și pe care-o simte și iubita ta e o durere veche de când timpul, e o durere a ființelor ce s-au iubit și pe care și noi o știm și am trăit-o când ne-a venit rândul” – Un răspuns, p. 26). Un alt suflet vine și cu soluție: transformarea în înger păzitor, pentru ca ființa rămasă pe Pământ să fie protejată mereu („I-am spus că o iubesc de când eram copil și că miaș fi dorit să fiu îngerul ei păzitor, ca să îi fiu ajutor...” – O apariție de cinci minute, p. 28). Sufletul va dăinui în veci, ceea ce e valabil nu doar pentru ființele de pe Pământ, ci și al celor de pe celelalte planete („-Tu știi că sufletul nu moare, iar sufletele care se iubesc sunt împreună cât vor ele, așa cum a lăsat Cel

sintagme literare ce ne iubește” – Pe-o rază de iubire, p. 31). Același mesaj este transmis și în Dragelor mele (de Frieden, un călător necunoscut: „- Uitați, iertați, începeți altă viață…”, p. 110). Delegația de pe Serlyna A, sosită împreună cu cea de pe Serlyna B, pune întrebarea dacă nu ar fi necesar un recensământ al iubirii („Să vedem câți mai suntem, câți am mai rămas, care ne iubim unii pe alții?” – Cât de frumoase sunteți..., p. 35). Pentru că iubirea, contrar opiniei generale, poate fi împărțită, dar fără a cădea în promiscuitate („Nu e nici recomandat, nici moral, nici etic să mergeți azi într-un pat, mâine în altul, nu e bine pentru nimeni, sufletește te strivește minciuna ce trebuie să o duci cu tine”, p. 38). Iar pentru a afla fericirea, trebuie mai întâi să o dăruiești („Dragele mele, fericirea, ca s-o ai, trebuie s-o dai”, p. 39), pentru că iubirea face totul posibil („Iubirea voastră poate totul...”, p. 39). Totuși, iubirea nu vine de la sine, ci trebuie învățată, încetul cu încetul (Profesoara de iubire), timpul iubirii, al luminii, al bucuriei, al păcii, pierdute de multă vreme, urmând a reveni, după cum glăsuiește și un document inscripționat pe o piatră din Constelația Alcyon (Tânărul din Alcyon). Pacea ca semn al iubirii este întâlnită și în capitolul Mesaj de la cel mai bătrân suflet din Univers („Haideți să o vedem toți, să o admirăm cât de frumoasă este, haideți să ne minunăm de frumusețea ei”, p. 150). Orice ființă se poate îndrăgosti de Pământ, așa că nu e de mirare că un pește de pe Larisa a ales să se mute acolo de tot („Eu văd cum Viața te iubește și întreaga Natură îți eliberează Calea spre mai mult, spre mai frumos, spre mai înalt…” – Scrisoarea, p. 45). Planeta Jositha cere și obține permisiunea de a transmite spre pământ 5000 de forțe de lumină sub formă de date (cărți, filme etc.) spre Pământ (Forțe proaspete). Planeta Zorde aduce la cunoștința participanților, prin reprezentanții săi, propriile axiome despre iubire (de pildă: „Nu este dragostea cum știi, ea nu se-ncurcă în convenții, ea vine când nu te aștepți și pleacă nu știi încotro…” – Considerații despre iubire de pe planeta Zorde, p. 49), iar delegația de pe Dorse aduce un mesaj de iubire după o călătorie spre congres de 5 ani („Noi vă iubim pe toți ce existați și prieteni, pentru voi, noi vrem să fim și vrem să repetăm ca să aflați. Noi vă iubim, noi vă iubim, noi vă iubim…” – Dorse, p. 50). Iubirea părinților de pe Arcturus și încurajarea lor pentru fiica plecată pe Pământ pentru a-i învăța pe pământeni iubirea sunt surprinse în două capitole: Scrisoare de pe Arcturus [„Iubita mea copilă, Arcturus te iubește. (…) Te rog să nu mai plângi când simți câți lipsim, noi suntem aici și te iubim”, p. 51] și Arcturus – mesaj de la o mamă. Cei de pe Portenda dezvăluie că Dumnezeu a creat o plantă ce ajută la toate necazurile, dar pe care fiecare trebuie să o îngrijească („Și planta aceea nu se usucă niciodată, ba chiar de ai grijă frumos de ea, ea se dezvoltă și-nflorește chiar în plină iarnă, semn că iubirea îi priește…” -Planta de leac, p. 55). Un mesaj de neîncredere în semeni ajunge de pe

Atelier critic Pământ, dar fiecare dezamăgire este o experiență de viață („Să nu te atașezi prea mult de oameni. Ei te vor dezamăgi uneori dar asta nu e vina lor, e vina ta pentru că tu te-ai amăgit” – Un gând de pe Pământ primit în stele, p. 59). Viață care este, de altfel, o mare necunoscută, cu valuri năvalnice ce nu cunosc locul de sosire (Apele vieții). Despre darul unui făuritor de chei de a face cheițe de lumină ce pot deschide iubirea, vizibile doar de cei sensibili la suflet (copiii), face vorbire delegația de pe Clusterul Nortus (Cheia de lumină), iar un îndrumar pentru o fată părăsită este prezentat de cei de pe planeta Kasiris („Orice doliu durează trei zile. După numai trei zile, sufletul ar vrea să se liniștească și să-și găsească o ieșire din valea plângerii către o altă fericire…” – Povață, p. 62). O învățătură despre (in)existența limitelor este susținută de delegația de pe Halisket („De când aveți voi limite? De când ați pus voi limite iubirii voastre? Dați-le jos!...” – Învățături de la frontieră, p. 64). Lupta binelui cu răul este adusă în atenția celor prezenți în capitolul Sonceea – planeta bunătății - și înțelepciunea binelui, unde este susținută ideea de detașare (adică toleranță) a binelui față de rău, în caz contrar binele putând deveni rău („Iar această detașare aduce pace în inimă, puterea de a lua decizii cu o minte mai calmă, o tulburare a sufletului mai mică…”, p. 66.). Iubirea poate interveni și între regnuri diferite, animal – fetița și vegetal – copacul, cu păstrarea tuturor însușirilor („Eu sunt îndrăgostit de râsul ei, de ea… Și ea de mine… Ce minunat e să te simți iubit!” – Ce minunat e să te simți iubit…, planeta Avalon, p. 68). Chiar și îngerul de lumină poate iubi toate ființele din Univers, iubire ce i se întoarce înapoi („Pe o planetă de smarald, un înger de lumină trecu mult dincolo de ceea ce este Etern. Iubea orice ființă vie întâlnise vreodată și proteja Viața în orice fel. Și întreg Universul îl iubea pe el” – Pe o planetă de cristal, Aristeia, p. 71). Și cei singuri pot cunoaște iubirea, trebuie doar căutată acea ființă ce i-ar împlini pe ei înșiși („Dedicați-vă unei ființe vii. Când veți ști că viața acesteia depinde de viața voastră, veți avea pentru ce trăi…” – Îndemn pentru cei singuri, Umbra, p. 72). Când există iubire, aceasta se hrănește și din supărarea ori tristețea celuilalt („Iubea și fata tristă ce sălășluia în ea, iubea și veselia când o afișa, iubea și cearta, iubea tot la ea…” – El o iubea…, planeta cu mai multe nume, p. 74). Pe Pământ se află deja, însă, unele ajutoare, după cum aflăm din capitolele Ajutorul tainic (un înger păzitor: „El îi iubea și pentru ei ar fi făcut și mult mai multe poate, dacă ar fi avut puteri mai mari”, planeta Veturia, p. 76), Plintius (Neclintitul, ce poate ajuta oamenii în momente de mare cumpănă: „Ei sunt tot ființe de lumină, ca și noi, dar ei se cred doar oameni…”, p. 85) și Vioara (o vioară a iubirii adusă oamenilor din Cer de către un înger, al cărei cântec s-a revărsat peste tot, oamenii fredonându-l apoi și ei). Acea persoană care îl întâlnește pe Dumnezeu trebuie

sintagme literare să transmită tuturor celor întâlniți în cale mesajul de iubire: „Dumnezeu te iubește, dar nu știi (Bătrâna din Tylara, p. 77). De altfel, iubirea a făcut obiectul unor cercetări științifice riguroase, în urma cărora s-a constatat că aceasta stăpânește peste tot („Peste întregul Univers domnește doar iubirea…” – Fie ca visele să fie…, Norul lui Magellan, p. 82). Copiii de zăpadă de pe Calendori fac un scurt popas la conferință în drumul lor spre Pământ pentru a-i ajuta pe cei din ținuturile reci și pornesc mai departe ducând cu ei Lumina de la Dumnezeu (Micile ajutoare). Capitolul Maestrul celor șase orizonturi grăiește ce e bine… (planeta Ant) întărește ideea că lumina e iubire („Lumina Lumilor este iubirea, dragii mei”, p. 87), iar îmbrățișarea e un semn de iubire [„O îmbrățișare într-un moment greu al existenței face cât salvarea unui suflet (…)”, p. 87]. Mai mult, iubirea ajunge pe Pământ prin lumină (Lumina, p. 136). Sireku Sigma Plot demonstrează că iubirea este posibilă matematic (Egalitate perfectă = = =, Kindarko), iar planeta C’a Resa, care s-a confruntat cu aceeași problemă ca și Pământul, dar cu un milion de ani în urmă, aduce un mesaj din acele vremuri grele: „Găsește-ți calea care îți dă satisfacție sufletească, care aduce lumină sufletului tău, care îl umple de bucuria aceea lină” (Oamenii cu tiparul, p. 93). O predică-încurajare este adusă de cei din DalipaHostogol, ținută cu multă vreme în urmă unei fete, unde se arată că sufletul trebuie lăsat să strălucească („Eu te iubesc atât de mult… Te vor iubi și ei… Doar lasă sufletul să strălucească de lumină…” – O hârtiuță călătoare-n Univers, p. 96). Copiii din Planeta-undă din Cadranul 8 spun cum trebuie iubită o floare: „Ca pe-un soare…” (Mesaj între copii, p. 97), iar cei din Costeea, cultivatori de legume, povestesc cum un angajat dintr-un magazin a dobândit darul de a scrie prețul produselor cu lumină, toți oamenii ajunși în magazin devenind senini („Pentru că mii de particule de lumină și iubire radiau din fiecare milimetru de cuvânt scris al acelui om, iar ceilalți oameni le simțeau…” – Un om care lucra la magazin…, p. 99). Un mesaj de unire a lui tot în unu prin suflet este adus de reprezentanții unei planete cu un nume de nepronunțat („…noi toți suntem doar Unul și pe planeta noastră nu sunt diferențe…” – Un singur suflet, p. 100). Este adevărat că suferința oamenilor vine din propriile lor fapte, dar ei așteaptă să fie salvați de îngerii lor păzitori („Ei suferă datorită faptelor lor, nu e nici o îndoială în asta, dar suferă prea mult (…), pe cât de mare este suferința lor, tot atât de mare poate fi și alinarea pe care voi puteți să le-o aduceți” – Voi sunteți îngerii pe care ei îi așteaptă, Costeea, p. 102). Și înțelepciunea trebuie să fie iubită, dar fără a disprețui prostia, ignoranța („…pentru că în viață ceea ce disprețuiești, aia primești” – Scrisoare către cineva preocupat prea mult de înțelepciune, planeta Sophia, p. 105). Kindarko 2 enunță prima lege a iubirii: „Cei care se iubesc se vor găsi întotdeauna” (Pe drumul bun, p. 111).

Atelier critic Nu trebuie să se renunțe la iubirea nepotrivită, ci doar trebuie păstrată sub tăcere (iubirea pentru o femeie măritată: „Nu cred că știe c-o iubesc și e mai bine-n felul acesta pentru că stelele mă lasă s-o iubesc, să o privesc și să mă bucur că există…” – Iubire și înțelepciune, Celesta, p. 112). Un bătrân cunoaște un leac pentru a ajuta o fată de pe Pământ aflată în suferință și primește dezlegare să o ajute (Bătrânul), iar o fată devine receptorul iubirii unui sat întreg (O zi frumoasă, planeta Iubirii Eterne). Un tânăr de pe planeta celor patru sateliți din Constelația Triunghiului de foc îi mărturisește surorii de pe Pământ dragostea sa pentru o fată din Silenta întâlnită cu cinci ani în urmă pe care abia așteaptă să o revadă (Vești de la frate), iar cei din Kalinda aduc la cunoștința celor prezenți la Congres existența unui magazin dintr-o țară fără iubire unde se vindea… iubire. La început fragilă („Atât de mică, de fragilă, ce să fac eu cu iubirea asta?” – O întâmplare fericită…, p. 121), devine din ce în ce mai puternică („Iubirea a-nflorit în inimile noastre și noi mergeam cu ea tot împreună pe cărare… Și ne iubeam unii pe alții tare mult…”, p. 122). Rugămintea locuitorului de pe Axa 9-9 (Axa de Cristal) de a fi iubit așa cum este își păstrează valabilitatea pentru orice ființă din Univers: „Nu îmi impune cum să fiu și ce să fac, nu mă forța să schimb ce nu cunoști, tu să mă lași așa cum sunt…” (O rugăminte…, p. 127). O scrisoare de mulțumire adresată iubirii este adusă de a doua delegație de pe Klarissa, după ce prima a pierit pe drum: „Îți mulțumesc și îți sunt recunoscător că pot să te trăiesc, să te iubesc…” (Elinor, p. 129), iar cei de pe Zyrtana își mărturisesc iubirea pentru iarnă: „Fulgii pică roi, seaștern pe pământ… Copiii-și urmează al iubirii cânt” (Cântec de iubire de pe Zyrtana, p. 131). Delegația de pe Korali povestește despre un om ce spunea mereu adevărul, chiar dacă nu a fost înțeles la început, de la care s-au păstrat fragmente de jurnal („Începe să iubești tot ce te înconjoară, sunt ajutoarele lui Dumnezeu și fără ele ne-ar fi tare greu…” – Mărturisirile unui suflet, p. 135). Distincția dintre iubire și așteptare este făcută de delegația de pe Serlyna B(„Iubirea e iubire, cu I mare, iar așteptarea de a fi iubit e doar dorința de-a fi fericit atunci când tu consideri că vei fi așa, doar de ți se oferă iubire” – Mesaj pentru un suflet drag de pe Pământ, p. 137), adevărata fericire constând în oferirea iubirii și nu în așteptarea ei. Despre carte face vorbire delegația de pe Osta Lidres, care observă că din momentul în care cartea a fost scrisă, aceasta nu mai aparține autorului, ce își revarsă astfel iubirea către cititor („Nu mai este a mea, este a noastră, a tuturor, a speciei umane din care facem parte, pe care noi toți o alcătuim…” – Suflete visătoare, p. 140). Mai mult, cartea este o formă a energiei ce a coborât pe Pământ pentru a bucura oamenii („A decis carte să se nască între oameni, ca ea să poată ajunge pe la toți și să le lumineze mintea…” – Cartea, p. 148). O iubire mai puțin obișnuită este narată în capitolul

sintagme literare Soarele îndrăgostit, și anume cea dintre un soare și o cometă, iubire ce nu poate opri cometa din călătoria ei necesară [„Mai am de așteptat numai un miliard de ani și-ai să revii. Așa miai spus, așa se va-ntâmpla… Mai e puțin până atunci (…)”, p. 143]. Despre depășirea distanțelor de către iubire se mai amintește și în capitolul Pentru cea mai dragă ființă. Odată lucrările Congresului încheiate, începe misiunea propriu-zisă de salvare a Pământului („Mărite Suflet, Am primit o veste. Cinci sute patruzeci de oameni sfinți vor să călătorească spre Pământ, să îi ajute…” – Stelele albe, p. 153). Ștefan Burnaz își îmbracă romanul (fiecare capitol fiind o parte din întreg) în straie științifico-fantastice spre a scoate în evidență acest miracol care este iubirea, cu multiplele sale fațete, adeseori trecute prea ușor cu vederea.

Iubire și rodire Partea a doua a volumului de versuri Iubirea nu bate la ușă (Editura Brumar, Timișoara, 2016; prima parte a apărut la aceeași editură în anul 2013) confirmă puterea iubirii de a sfărâma orice barieră i-ar sta în cale. Chiar dacă e ciclică („Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”), de fiecare dată este plină de vigoare, de vitalitate, iubirea însemnând viață [„Și inima tresaltă (…). O altă mare dragoste de viață”] și rodire sufletească („Și din iubire în iubire treci în marea ta rodire”). Nu se poate vorbi de experiență în ceea ce o privește, ci se învață mereu, învățăcelul schimbându-și rolul cu învățătorul („Mi-ai fost elevă, fii-mi și profesoară, / Învațămă ce știu pe dinafară!”). Adevărata iubire nu poate fi cumpărată, nu poate exista egalitate între aceasta, stăpânită de cele mai pure sentimente, capabilă de a atinge veșnicia („aș vrea să fiu veșnicia în care numele tău / poartă numele meu și luminează”) și dragostea pasageră, plătită („Când unii te mai cumpără în rate, / Mie ce-mi vinzi, stimată domnișoară?”). Ceea ce nu înseamnă că iubirea nu poate fi o monedă de schimb („Sunt ultimul amant care vă cere / Iubire pentru orișice plăcere”). În plus, mai trebuie ținut cont și de faptul că dragostea trece prin… stomac („Cum oare-am rezistat

Atelier critic atâția ani, / Când eu voiam iubire iar tu bani?”). Iubirea schimbă percepția asupra realității, creând o stare de confuzie, de nesiguranță („Te-mbrățișez și văd că ești reală, / Deci tot un vis, cel împlinit, de-aseară!”; „iubirea mea e oare virtuală? / sau lumea ta e ireală?”). În pofida apariției regretelor, fie ele și târzii („nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca și cum / aș spune nu trebuia să mă îndrăgostesc de viață”), nu poate fi negată deosebita forță a iubirii, dar nici inegalitatea distribuirii acesteia către părțile implicate („De ce iubirea-mi dă putere mie, / Când ție-ți dă atotputernicie?”). Dar iubirea nu este , totuși, perenă; ba, din contră, stă sub semnul efemerului. Atât la nivel sufletesc („E timpul tot mai gol fără tine, / Oricât vreau să-l îmbrac cu amintiri”), cât și trupesc [„fiule mi-a mai spus (bunicul – n.n.) femeia se trece mai timpuriu ca bărbatul mi-a spus // dar și bărbăția bărbatului moare parcă mult prea devreme”]. Prilej pentru autor de a face haz de necaz („Un telefon / A întrerupt plăcerea princiară / Iar șarpele s-a șerpuit spre somn // Și, îndoit, în semn de întrebare, / Fără răspuns, nu poate fi trezit, / De-aceea-mi pun protezele dentare, / Pastilele deja le-am înghițit, // Și cu dorința întreită / O să te fac, cu limba, fericită”). Știința și tehnica se bucură de o continuă dezvoltare, dar fără a se putea suplini întâlnirea față în față a două persoane pentru ca iubirea să ia naștere („chiar dacă m-am îndrăgostit online de tine nu pot să te iubesc / online oricâte imagini aș vedea cu tine oricâte mesaje de dragoste”), să se împlinească, să ajungă la stadiul în care va putea trece dincolo de moarte („Eu îți voi da și-n moarte întâlnire, / Ca să ne revedem în veșnicii”). E prezentă, însă, uneori, o tendință de a explica textul („După cum vezi, iubirea, și în joacă / Poate mai mult ca regii toți să facă”), iar alteori, abundența repetițiilor dăunează receptării mesajului poetic (poemul 128). Tema iubirii nu poate lăsa indiferent un poet, oricât de mult ar fi luată în discuție, fie că este vorba de iubirea de Dumnezeu, a satului natal, a orașului ori a ființei iubite; prin urmare, poetul trebuie să își înregistreze propriul mesaj pentru urmași („…când cei ce vin după noi se întreabă // dacă silade a iubit și pe cine sunt sigur că amândoi vom tăcea / și numai sonetul acesta le poate răspunde”). Nicolae Silade navighează în apele învolburate ale iubirii cu un vas propriu, pe care l-a construit cu migală, cu îndrăzneală și cu încrederea nestrămutată că va ajunge cu bine la liman.

sintagme literare

DANIEL MARIAN Carmen Secere Cum poate deveni fericirea aproape (Carmen Secere – Aproape fericţi – Ed. Grinta, 2018) Dacă ar fi să dau lecţii despre fericire, ar fi dezastru; nu pentru că Doamne fereşte nu aş şti cu se mânâncă, bea, fumează, iubeşte, visează şi ce se mai face cu ea fericirea, dar niciodată nu-mi iese cum trebuie, undeva e o capcană de fericire de lux, de viţă nobilă, de vrajă, de artificiu care mă fură de nu mă mai văd. Ajung de-mi trebuie fericire cine ştie pe unde şi când ’misiune imposibilă’, chiar aşa în loc să mă uit foarte aproape fix în ochii fericirii care de aceea are ochi pentru a fi priviţi. Atunci când Carmen Secere institue starea de „Aproape fericiţi”, ea o clamează de fapt, chiar dacă nu se află sub evidenţa imediată a punctuaţiei. Pentru că ’aproape fericiţi’ nu reprezintă nicidecum o relativitate, ci maximul de fericire admis din punct de vedere logic omenesc, fără a ne sprijini de gardul iluziilor degeaba. Şi veţi vedea că nu e deloc aiurea să afirm că poţi fi aproape speriat de aproape fericire, tocmai în relaţie cu ceea ce n-ai băgat în seamă aflându-te într-un permanent vârtej orbitor şi asurzitor. „Odată ca niciodată ne aşezam toţi la masă/ scaunele aveau trei picioare/ şi tot râsul copilăriei mele plutea/ deasupra tuciului cu mămăligă/ apoi ne ţineam unii pe ceilalţi de mână/ uniţi în rugăciunea din spatele pleoapelor/ şi doamne ce vremuri erau acelea/ când mama împărţea bucăţi de fericire cu aţa”. Direct şi clar, fără înflorituri pe margini şi desigur fără semne de exclamare. De altfel, într-atât de direct şi de clar încât comentează ceva, dacă ai ce... Un punct doi al fericirii intrinsece, îl găsim aici: „Soarele a răsărit în tramvaiul 21/ la geam un copil zâmbeşte şi muşcă/ dintr-un covrig cald/ habar n-aveam că fericirea poate fi cu mac/ o pierdusem cândva pe strada aceea din torino/ când m-a trezit la realitate ţipătul propriei disperări/ până la urmă viaţa poate fi trăită aproape oriunde/ totul e să ai o fereastră şi-o covrigărie prin apropiere”. Până acum, am putea considera că a fost vorba de aproape fericiri induse prin rememorare selectivă, ceea ce e

Atelier critic corect în orânduiala faptelor. Dar se pot şi complica treburile într-ale fericirii, atunci când senzaţiile deja ştiute vin updatate să te copleşească, şi gesturile mărunte se dovedesc prin ineditul lor oricum numai mărunte nu. Apare un peisaj smuls din creştetul sufletului deodată izbit de o foame puternică de real cristalizat. „Declar nulă eşarfa mea străvezie/ i-am dat-o azi violonistului din stradă/ cânta fals despre picioarele de sticlă ale balerinelor/ spre casă am mers pe piatra cubică/ numărând câte aşteptări au mai rămas/ după trei paşi mi-a zâmbit o singurătate/ dintr-un scaun cu rotile/ şi m-am oprit să mă odihnesc puţin/ în definitiv ce caut se află doar la capătul liniei/ am spart puşculiţa să-mi cumpăr îngheţata pe băţ/ visată sub bradul de crăciun astă iarnă/ s-au adunat norii peste oraş va ploua din nou/ îmi simt toate fracturile vechi şi spitalele/ în carantină”. Altfel, intervine cât se poate de necesară fericirea de a fi viu, chiar dacă viaţa trăită devine diformă, chinuită, abrazivă, mereu recalculată astfel încât să dea bine şi dă tot mai/tocmai prost. „Alarma ceasului răguşit mă trezeşte/ în dimensiunea altei dimineţi// mereu mi s-a părut târziu// în staţii oamenii îşi dau coate răscolind/ prin singurătăţile altor oameni/ bătrânul de pe bancă// desface nodul unei batiste/ să mângâie o amintire/ altcineva povesteşte despre dragoste/ şi alte nimicuri// noaptea trecută a fost lună plină”. Aş mai exemplifica, spre final la lecţia despre aproape fericire a lui Carmen Secere: „Amândoi citeam din suprarealişti/ ne jucam de-a haosul/ aşezând lucrurile în ordine/ pierdeam întotdeauna/ iar tu îmi întorceai lumea pe dos şi râdeai/ devenise un obicei/ n-ai mai găsit drumul înapoi/ la azilul eloise nu mai sunt locuri/ piromanul din salonul treisprezece/ a descoperit chibriturile”. Atunci când jocul vieţii se dezlănţuie cu patos, încât autoironia este binevenită ca o contragreutate ironiei sorţii. Aceasta ar fi aproape fericire extremă.

Gabriel Hasmaţuchi Vieţile şi viaţa (Gabriel Hasmaţuchi – „noduri” – Ed. Agnos, 2018) Citind atent, şoptit, urmele parcurgerii existenţiale şi construind o hartă a fiinţei, numai din repere demne de băgat în seamă, unele chiar obligatorii. Până la urmă tot are loc şi timp, întâlnirea cu tine cel de la amplitudinea minţii, escaladând piscuri ale emoţiei recunoaşterii tale altfel decât te ştiai în goana mare. Pentru poet, acesta este un eveniment al aşezării până

sintagme literare mai adinioară vacarmului, în forme cuminţi de înţeles, care odată şi odată trebuiau să ajungă sub semnul înfăptuirii. Aş crede că e ceva programatic, nu doar întâmplător, tocmai de aceea avem în faţa noastră „noduri” menite să rânduiască în hăţişul iţelor primite în virtutea destinului, aproape iniţiatic. Gabriel Hasmaţuchi îşi alege cuvintele din esenţialul vocabularului, spre deosebire de mulţi alţi poeţi care bântuie periferiile acestuia. Se naşte acea poezie clară, ce ocoleşte suflul paradigmelor, situându-se la ţinta percepţiei, cu un aparent intuitiv, dar de fapt calculat demers. „În legătură cu mine” se arată o structură gradată, posibil definitorie. Din 36 de ipostaze, m-am împiedecat în a 21-a, unde se configurează ideatic o clepsidră a unei rememorări de fină substanţă. Sunt aici elementele care trebuie pentru raportare, pentru stabilitate şi pentru o cugetare adâncă la toiul firii celei dealtfel aflată în permantă tranfigurare. „Scheletul de cal trezește în mine/ simplitatea unei zile/ acoperite de amintiri/ ce mă urmăresc din oglindă.// Dintrun ochi îmi curge nisip/ în celălalt ochi,// picioarele mi se afundă/ până când se ating/ de o stâncă pe care o recunosc/ drept adăpost sigur/ după sensul invers al creșterii,/ după un vultur/ ce zboară spre zorii unei zile noi.” (XI). La numărul 27, e ziua cuvintelor, e numai despre ele, o ars poetica pastelată, învieţuită în clipele îndoindu-se sub greutatea însemnătăţii lor pe portativul ca un portavion unde se petrec aterizări şi decolări atâtea câte nu pot fi numărate în timp real. Frumosul în sine nu întârzie să se ivească, cu tot cu inerentele cazne. „Zbaterea unei foi sub mâna/ ceși caută cuvintele/ dă sens neliniștii ce mă cucerește/ fără o declarație de război.// Brutalitatea la care mă supune/ într-o primă fază/ nu-mi lasă loc de ripostă,/ mă aruncă/ în gura cruzimii înfipte/ în șira spinării mele.// Folosesc acest dezavantaj/ ca pe o șansă/ de a descoperi cuvintele/ ce dau un sens poveștii ascunse/ din ochiul de apă/ în fața căruia îngenunchem/ și bem din el/ tot albastrul cerului.” (XVII). „În legătură cu tine” e altceva, se produce poemul de dragoste, evenimentul înaripat care era de aşteptat cu toate globulele dorinţei. Nefiind o dragoste de moment, de cotitură, ci un edificiu construit pe îndelete, cu caracteristici corespunzătoare cerinţelor nemuririi sale. Astfel, „Umerii îți tresar/ și din satinul alb te eliberezi./ Dorința/ ne învinge nepriceperea/ și devenim o cascadă/ prin care curge năvalnică veșnicia.// Nunta noastră e fără sfârșit,/ mireasă și mire/ ne regăsim în aceleași petale de flori/ din noaptea cea albă.// Din cuvintele noastre/ crește un pod/ de pe care tăiem lacătul.” (III). Aş spune că poezia lui Gabriel Hasmaţuchi este una senină în timp ce conştientă, deşi, ceea ce mai rar!, nu apar explicite pericolele înnorărilor. Şi este de asemenea o poezie fluidă, o poezie fără obstacole, fără întrebări doar cu răspunsurile gata.

Atelier critic Constantin Stancu

Recuperarea memoriei în ser(i)alele mai sus amintite sau ÎNTOARCEREA OMULUI LA OM (Breaking news pentru absenţi / Breaking news for missing people – Ed. Pim, 2018) Oricât am fi de săraci, memoria ne este bogată. În cerneluri care nu se termină decât ca să o ia de la capăt. Buletinul de ştiri despre tine însuţi te deopotrivă învieţuieşte şi omoară cu zile. Nu e lucru nepătruns odată şi odată după ce trăit cândva. Iar în caz că nu ai fost de faţă la trăirea vieţii tale, fie că erai ocupat cu viaţa altora, sau că voiai să dormi şi dormi ori voiai să vis şi vis erai, de ce nu că era să vin dar vin... sunt soluţii mai simple decât cele chimice. Ele se pot numi cum vrei, hai să le spunem spumos alchimice. Formula reamintirii e atât de simplă încât are raportare apriorică, nu o găseşti în calendare, pe agende şi pixuri şi nici în reclame. Foarte interesant sau deloc, poţi să recuperezi conştienţa întregului ciobindu-l astfel încât să doară şi să ştie că are o rană care se vindecă singură cu simpla dorinţă de a fi indiferent dacă exemplar / întâmplăor. Iar dacă de dinainte nu s-a înţeles mai nimic, atunci spargem dimineaţa devreme cu ştirea despre tine. Nu ar fi ceva ţipător dacă nu ar fi despre tine. Şi astfel: „Mi-a fost frică să mă nasc, din multele trupuri/ pe care le aveam la dispoziţie, puteam să-l aleg/ pe cel care nu mi se potrivea,/ La fel şi cu sufletul, puteam alege unul/ care nu vedea prin vorbele celor de dinaintea mea./ Acestea îmi stăteau la dispoziţie sub un cer/ din care priveau mii de chipuri,/ mi-a fost frică, din acest motiv stau înconjurat de trupuri, din acest/ motiv locuiesc în mai multe minţi deodată/ şi nu ştiu în ce limbă să vă explic toate acestea.// Apoi a venit cea mai frumoasă femeie,/ femeia cu o mie de trupuri, cu o mie de legende,/ toate proaspete, aburind de cuvinte,/ abia scoase din piatra zdrobită de piciorul grădinarului, în dimineaţa/ aceea în care în care am înţeles/ ce singurătate este naşterea şi ce absenţă este iubirea.” (Femeia cu o mie de trupuri). Poezia ca delicatesă, desert înaintea oricărui mic dejun când neavând ce mânca te mănânci pe tine, era să zic, dar nu – stai frumos şi te descoperi cum te hrăneşti cu tine dintotdeauna pentru simplitatea fiirii. Am zburat odată în cabina de pilotej a unui IL 18; spărgea norii, măi frate, cerul era la discreţia dumisale, am trecut şi prin ceva fulgere şi ploi, ne-am zguduit cât să ne amintim că suntem vii. Atunci nu aş fi făcut asemănarea cu

sintagme literare breaking news, un fel de flic-flac despre care nu trebuie să ştii ce înseamnă, pentru că oricum e. Dar asemănarea e bună. Chiar dacă acuma nu-s în nori mai degrabă în pajişti. Poetica: atât de bine aşezată încât vine să te ia. Să mai fii. E ţinutul înlăuntrul căruia trăieşti. Ai acea identitate colectivă înainte de a ţi-o asuma pe a ta in private. Eul se face un lux necesar, sintagmă care-i în stare să dărâme imperii. Până la urmă naşterea e bună. Dar: alternativele Deci: Constantin Stancu este încă o dată, ca de fiecare dată, de multe ori şi întotdeauna poet, Timp în care este om. Şi iată la ce folosesc ştirile sale. Sufletul care nu stă pe gânduri decât să fie suflet adică atât de însuşi încât nu poţi să-l confunzi.

Liviu Antonesei Subtilitatea nefericirii în conjuncţie cu patimile (Liviu Antonesei – „Umbra mării nu este marea” – Ed. Junimea, 2019) Într-o încăpătoare bancă de stări de suflet, intră la orice oră nefericirea, pe uşă sau pe sub uşă, înaintea fericirii care până se îmbracă, piaptănă, rujează şi machiază, de multe ori trece ora de închidere a băncii. Atunci când e îngrămădeală şi nefericirea se satură cu biletul la ordin afişat la vedere, îşi aduce aminte de calitatea ei aceea de umbră de suflet. Oricum, nefericirea e ultima chemată şi prima venită, insinuată, aproape predefinită. Despre nefericire nu se ţin lecţii, cum nici despre umbre. Se poartă numai decoruri, de un straniu luciu-pal covârşitor. Astfel cred că s-a născut o carte-falie în memoria conştientă, care să cuprindă tocmai ceea ce în mod normal nu ar fi de cuprins, nici de dorit şi nici cu putinţă. „Umbra mării nu e marea” presupune ca sintagmă o dublă frângere a spectrului fizic cel referitor la substanţă. Chiar o compătimire a substanţei, dacă ne gândim că superba, neînfricata şi neînvinsa mare, după ce că nu ar prea avea umbră, din start umbra ei e definit condamnată la neconcludenţă. Liviu Antonesei, în ştiuta sa iscodire la marginile lucrurilor şi chiar conceptelor, exclude temerile din registrul cu sentimente, dă la o parte înfăţişările realului cele palpabile şi procedează la un recurs în anulare pentru a se face înţeles în faţa unei instanţe a percepţiei. „Jocul arlechinilor” se constituie într-o îmbinare între expresivitate gotică a nefericirii şi dizertaţie despre nefericire aplicată. „Nu devii nefericit,

Atelier critic nimeni nu devine așa,/ te naști pur și simplu dintr-o conjurație a stelelor,/ dintr-o întîlnire greșită între persoane greșite,/ dintr-o chimie care a mișcat formula genetică,/ sau din lenea ori capriciul unor zei smintiți –/ și asta e o condamnare pe viață, e scris/ pentru totdeauna, cu sincope uneori,/ prilejuite de jocul vesel al arlechinilor,/ minunați cei din Piața San Marco, cu/ hainele domino, gesturi pline de haz/ și salturi mortale, care îmi revin mereu/ în minte în momentele grele, pustii,/ sau de muzica născută din mintea preclasicilor,/ de albastrele bluesuri, uneori de combinațiile/ alcătuite aproape autonom de computer./ Și cîte o femeie bîntuită de geniul binefacerii/ pare, uneori, să-ți acorde amnistie, poate chiar/ o grațiere definitivă. Pare, da, pare…/ Încă nu s-a născut geniul care să spargă,/ să pulverizeze definitiv nefericirea,/ care să sfarme, să explodeze destinul/ în puzderie de cioburi strălucitoare./ Și aștepți. Mereu aștepți. Pentru că sigură/ nu este decît așteptarea fără sfîrșit –/ ea arde, se consumă fără să se epuizeze…” Acesta fiind deznodământul unei determinări bine ţintite, din „Povestea timpului”. În „Trei poeme pascale din AD 2018/ 5778” (care sunt 27!), nostalgiile au cale liberă, se petrece confluenţa nostalgiilor chiar, atunci când drumurile ce trebuiau îndreptate către regăsiri în prezent se pierd într-un repetabil trecut. Iar în note tangente, se înscriu şi poemele ample din „Visul unei nopți de toamnă”. Cu îngrijorare marinărească de a nu fi găsit marea, darmite umbra mării dacă aceasta cumva ar exista, descindem în „Povești filosofice cretane din AD 2018”. Dacă nici aici nu cu mare, atunci unde să mai fie... Da, aici avem parte de un ansamblu de imagini şi senzaţii care conclucrează în aşa fel încât nu-ţi mai vine să pleci. Pun aici poemul şi nu mai plec: „Mai întîi, îmbrățișarea de dimineață a mării,/ apoi soarele cu razele sale atît de agere –/ și mîinile ei răcoroase întinzînd gelul acela bleu,/ făcîndu-l să intre în piele, să se substituie încet/ magaziilor de soare cuibărite toată dimineața acolo,/ sub pielea mea, înlăuntrul întregii mele ființe.../ Și deodată, n-am mai simțit răcoarea albastră,/ ci adîncurile fierbinți ascunse de umbra din jur./ Și nu era peștera nașterii zeului zeilor, grota/ pietroasă și rece din podișul Lassithi, ci chiar/ grota renașterii mele, după un somn lung cît noaptea/ și cît dimineața, pînă tîrziu, la vremea amiezii./ Și poate tocmai trăiam amiaza vieții mele...” (5. Umbra mării nu este marea). Se cade o mărturisire de final şi anume: de ieri mă învârt ca într-o buclă nesăţioasă de timp, am prilej de déjà vu, cum aş mai fi scris despre această carte, ceea ce nu cred că este posibil, dacă a apărut în urmă cu trei zile iar eu o am doar de ieri. Probabil, unele poeme îmi erau cunoscute de pe blogul autorului, sau cine ştie. Dar cum se face că îmi pare cunoscut şi ce am scris eu despre carte... Mda, sunt pe gânduri cu marea şi cu umbra mării care nu este marea.

sintagme literare

ELISABETA BOGĂȚAN Iulian Cătălui – Tratat despre pseudodicționare Un deosebit spirit critic, alături de o mare putere de analiză și sinteză dovedește Iulian Cătălui în cartea „Tratat despre pseudodicționare”, apărută la Editura KronArt din Brașov, 2018. De fapt, chiar la primirea în Uniunea Scriitorilor s-a dat, după cum afirmă Mircea Brenciu în prefață, o înaltă apreciere „talentului de a investiga, cataloga și sistematiza informații cu caracter literarștiințific într-un original aparat critic și comparatistic de o riguroasă percepere fenomenologică.” Aşa cum arată însuşi Iulian Cătălui în „Cuvânt înainte al autorului”, cartea, care este „o combinație de eseu, tratat și critică literară, cu inserții jurnalistico-juridice”, „își propune să arate cum nu se scrie un dicționar de scriitori”. Tot el redă aici cuvintele criticului Eugen Negrici referitoare la „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor” publicat de Vasile Șelaru: „lucrare din altă specie, ea neîntrunind nici pe departe criteriile care să o definească ca fiind un dicționar, așa după cum pretindea autorul. Lucrarea nu este altceva decât o culegere de bârfe”. Autorul citează și cuvintele criticului Alex Ștefănescu, care afirmă că: „ Dicționarul propriu-zis oferă imaginea dezolantă a haosului la care se poate ajunge - în critica literară - în absența competenței.” Iulian Cătălui simte ca o datorie morală scrierea acestui „Tratat despre pseudodicționare” care, deşi este dedicat analizei a două cărți, „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor” și „Istoria literaturii din Țara Bârsei și împrejurimi”, are ca obiectiv în primul rând dicționarul. Aceasta pentru a se delimita de acest dicționar despre care precizează: „nu am fost corector al Dicționarului scriitorilor brașoveni și al

Atelier critic veleitarilor”, fiind trecut în mod abuziv în această calitate, eu având atunci grave probleme cu ochii ( eram proaspăt operat de cataractă), deci, n-am putut să citesc, să parcurg foarte atent clevetitorul, defăimătorul dicţionar, darămite să-l mai şi corectez.” El recunoaște câteva încercări eșuate de punere a dicționarului pe o cale onestă: „catalogul de ziare și reviste brașovene de la 1837 încoace a fost unul selectiv, și nu complet, eu prezentându-i autorului o variantă, iar în final a ieșit altceva, de exemplu, Vasile Șelaru ocupându-se personal de revista brașoveană Astra, neintroducându-mi textul meu pe care l-a considerat „prea laudativ și tămâios”. „Pe de altă parte, minima mea contribuție, de 0,0001 % de la cei 11-12 scriitori brașoveni sași și români, acolo unde V.Șelaru precizează cu umor involuntaro-pleonastic „cercetare individuală Iulian Cătălui”, s-a referit mai mult la cărțile apărute la Biblioteca Judeșeană „George Barițiu” din Brașov, bio-bibliografie etc., și referințele critice prezente în revistele și publicațiile culturale de la Secția Periodice a Bibliotecii menționate. Aici aveam obligația de serviciu, de a-i pune la dispoziție autorului dicționarului tot ce s-a scris despre scriitorii brașoveni, Serviciul Bibliografic al Bibliotecii „George Barițiu” ocupându-se și cu acest lucru. N-am avut niciun comentariu și nicio analiză despre niciun scriitor brașovean din trecut sau în viață”. „Oricum, Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor, în versiunea injurioasă, ofensatoare, tot ar fi apărut pe piața cărților, deși l-am avertizat pe autor că va fi acuzat de plagiat, de insultă și calomnie la adresa autorilor brașoveni pe care i-a „bârfit” și înjurat, de lipsa studiilor superioare în domeniul filologiei sau literelor, de lipsa totală a cunoștințelor de latină, slavonă, germană și maghiară, lucru care îl va împiedica să citească și să cunoască literatura română veche, evomediană, renascentistă etc.” Iulian Cătălui dă dovadă de multă scrupulozitate în abordarea temei asumate, oferind o panoramă cvasi exhaustivă asupra problemei dicționarelor. Astfel, el începe prin a defini dicționarul, punctând clasificarea și formatul dicționarelor, apoi face un scurt istoric al dicționarelor, de la tăblițele cu scriere cuneiformă, trecând prin Grecia și Roma antică, lumea arabă, Evul Mediu, Renașterea, Barocul, Epoca modernă. Apoi evidențiază tipurile de dicționare, cele specializate, biografice, enciclopedice, acestora din urmă făcându-le și un scurt istoric. Apoi evidențiază dicționarele românești, subliniind particularitățile dicționarelor românești de scriitori din perioada comunistă. La dicționarele românești de scriitori „post-1989”, se oprește asupra Dicționarului Esențial al Scriitorilor Români, din cei trei coordonatori rămânând în final doar Aurel Sasu, acest dicționar cuprinzând pentru prima dată și literatura contemporană din Basarabia. Prezintă, de asemenea, Dicționarul Biografic al Literaturii Române,

sintagme literare realizat, după afirmația lui Aurel Sasu, „fără contribuția vreunei instituții române de cultură”, prin „efort financiar propriu”. Apoi prezintă Dicționarul General al Literaturii Române, DGLR, apărut în 7 volume, între 2004 și 2009, „prin„conjugarea forțelor intelectuale din institutele Academiei Române” și sub egida acesteia, la Editura Univers Enciclopedic din București și reprezintă cel mai mare, mai important și aproape cel mai complet dicționar al scriitorilor români și al literaturii române”, coordonat de academicianul Eugen Simion. Iulian Cătălui mai precizează în finalul acestui preambul: „Pe lângă aceste trei dicționare importante, care ar fi trebuit să constituie un model de căpătâi pentru Vasile Șelaru, au apărut și dicționare regionale sau județene, să le spunem, sau dicționare centrate pe autori și scriitori dintr-un anumit oraș, județ sau dintr-o anumită regiune din România care, de asemenea, ar fi putut să-l inspire, în bine, pe autorul menționat.” Deci Iulian Cătălui precizează sensul și rostul adevărat al acestui excurs în lumea dicționarelor: acela de a oferi modele și termeni de comparație pentru „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor” al lui Vasile Șelaru. Partea a II-a începe analiza propriu-zisă : „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor. de la 1450 până astăzi, de Vasile Șelaru: Reacții, proteste și atitudini”. Astfel, reacția revoltată a lui Alex Ștefănescu care este înregistrată încă în „Cuvânt înainte al autorului”, este prezentată amănunțit. Sunt redate și alte citate critice: „autorul este el însuși un veleitar, care înțelege literatura cam așa cum înțelege coana Chirița limba franceză.” O altă voce importantă care critică dur dicționarul lui Vasile Șelaru este Octavian Soviany : „Valorosul poet și romancier originar din Brașov, Octavian Soviany, a publicat pe Tamada.ro în 16 octombrie 2008 , un articol ironic și sarcastic, cu accente pamfletare bine plasate despre Șelaru și dicționarul lui, intitulat „D-ale Sfântului Poligrafie.” Lista celor care critică dur dicționarul lui V. Șelaru continuă: „La rândul său, valorosul și eruditul eseist, filozof și critic literar Aurel Ion Brumaru a publicat în revista Astra din Brașov, în august 2008, textul intitulat ”Impostură și mistificație”, în care pornește de la ideea că „rațiunea critică este chemată să reziste în fața duhorilor inculturii, a provocărilor, tot mai frecvente în ultima vreme, ale acesteia”. Astfel, un fapt recent de „impostură în aria lexicografiei istoricoliterare”, editarea „dicționarului lui Șelaru”, o „zarvă în lumea scriitoricească a Brașovului, la care se adaugă mistificația [ falsificarea, de exemplu, a autobiografiei autorului (...) ] , prostia agresivă, resentimentul, frustrarea, nu în ultimul rând insolența, ar trebui, oare, să ne lase nepăsători?” Din cele spuse de George Pușcariu autorul selectează de asemenea: „George Pușcariu mai scriind că dicționarul

Atelier critic șelarist este plămădit într-o „interpretare eronată”, pigmentată cu o răutăcioasă refulare și împrăștiere de incultură, conjugate cu „false silogisme”. Toate acestea fac din el un „ghiveci comestibil” pentru veleitarii pofticioși la blidul posterității. Sunt redate apoi critici ale poetului și scriitorului basarabean Dumitru Crudu, ale poetului și scriitorului Mircea Doreanu, (acesta din urmă afirmând că „orice act critic presupune aprecieri de tip impresionist, însă de aici și până la abjecție este cale lungă”), ale scriitorului brașovean Gheorghe Stanomir stabilit în Germania, care se plânge în ce-l privește , de multe inexactități și greșeli răuvoitoare, ale ziaristului și poetului Ștefan Banaru ( care a afirmat că autorul „dicționarului” era „o persoană cinică, duplicitară și, pe deasupra, și de o nerușinare ieșită din comun”). Iulian Cătălui subliniază că, așa cum era și firesc, în final, autorul „culegrii de bârfe” este sancționat: „Lansarea în vara lui 2008 a volumului lui Vasile Șelaru, intitulat „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor”, a stârnit și continuă să stârnească pasiuni, controverse și contestări, se spunea într-un articol semnat de prestigioșii critici Al. George, Livius Ciocârlie, Eugen Negrici și Ion Pop. În urma demersurilor unor scriitori brașoveni, această „scandaloasă lucrare” a ajuns pe masa Colegiului de Onoare al Uniunii Scriitorilor, consiliu întrunit la sediul din Calea Victoriei din București în ziua de 4 noiembrie 2008. Onorabilul for de specialitate a concluzionat fără nicio reținere faptul că Vasile Șelaru se face vinovat de două grave abateri de la deontologia scriitoricească, și anume, se reține și se confirmă acuzația de plagiat adusă acestuia de scriitorii brașoveni și se constată, de asemenea, că există destule elemente de natură să lezeze demnitatea unor autori brașoveni prin „informații nedovedite, formulări jignitoare și insinuări inadecvate pentru stilul unui asemenea tip de cercetare”. Colegiul a propus conducerii Uniunii Scriitorilor sancționarea lui Vasile Șelaru”. Iar în anul 2009, membrii Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor au cerut excluderea lui Vasile Șelaru din această Filială. În partea a treia, „Cum i-a văzut și calomniat Șelaru pe mulți scriitori brașoveni contemporani (sau „analiza literară” făcută autorilor în pseudodicționarele sale), Iulian Cătălui urmăreşte detaliat aberaţiile, bârfele, calomniile adresate de Vasile Şelaru scriitorilor braşoveni prezentaţi. Autorul începe prin a reda și alte luări de poziție împotriva lucrărilor lui Vasile Șelaru: „S-a spus, și pe bună dreptate, că Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor (2008), este un „labirint al urii”, o „culegere de bârfe”, o „maculatură”, o carte a imprecațiilor, sudalmelor și calomniilor la adresa scriitorilor brașoveni, a celor mai importanți dintre ei. Potrivit pictorului și scriitorului Gabriel

sintagme literare Stan, Dicționarul lui Șelaru reprezintă o „crimă culturală”. De asemenea, volumul este un „pseudodicționar” (...). Pe de altă parte, (...) Istoria literaturii din Țara Bâesei și împrejurimi de la origini și până în prezent, publicată într-o primă ediție la Editura Șelaru (2010), (...) continuă și duce la apogeu denigrarea și minimalizarea multor scriitori brașoveni contemporani cu autorul, și nu numai.” Prezentând pe rând scriitorii nedreptățiți sau huliți, Iulian Cătălui mai încearcă să îndrepte cât de cât lucrurile: Mihai Arsene, Ștefan A. Banaru, I.Al.Barbu, Sorin Basangeac, Andrei Bodiu, George Boitor, Aurel Ion Brumaru, Mircea Brenciu, Petre P. Bucinschi, Dumitru Crudu, Mircea Doreanu (pseudonimul lui Doreanu-Decebal Mircea), Daniel Drăgan, Ion Funariu, Ioan Gliga, Vasile Gogea, Marius Ianuș, Costel Ionescu, Petru Istrate, Adrian Lesenciuc, Darie Magheru, Ion Mânzală, Mircea Moț, Adrian Munteanu, Doru Munteanu, Angela Nache Mamier, Marius Petrașcu, Theodor Doru Popa, George Pușcariu, Ilie Roman, Petre Sălcudeanu, Mihai Sin, Octavian Soviany, Gabriel Stan, Mircea Valer Stanciu, Nicolae Stoie, Mihaela Malea Stroe, Ioan Suciu, Alexandru Surdu, (în prezentarea căruia plagiază de pe internet unele referințe, de exemplu, privind plagiatul), Ion Topolog, Ioan Tudor, Ioan Voaideș. Partea a patra este „O analiză critică a pseudodicționarelor lui Șelaru”, „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor” și „Istoria literaturii din Țara Bârsei și împrejurimi”. Scriitorul analizează, cu răbdare, structura acestor dicționare, întărind afirmațiile făcute anterior și completându-le: „Vasile Șelaru se autopropunea, prin cele două cărți ale sale, un pseudodicționar, plagiat în mare parte, după cum s-a spus, și o istorie a unei așa-zise literaturi din Țara Bârsei, drept un pionier în acest sens și un autor de dicționare și istorii care ar merita să fie studiate în școli!” Iulian Cătălui subliniază în plus inadvertențe, lacune de informare sau date greșite, inserții de informații fără legătură cu subiectul dicționarelor: „În continuare, Șelaru analizează

Atelier critic lucruri și idei care nu au nicio legătură cu tema abordată și cu scriitorii brașoveni , și anume organizarea unei...stâni, (care se mai numește, după V.Ș., târlă, termen preluat din limba croată, trlo), clanurile de păstori care imitau organizarea statală, spațiul mioritic și întemeierea Bucureștilor de către păstorul Bucur” și așa mai departe, subliniindu-se în felul acesta structura dezlânată a respectivelor dicționare. Concluzia studiului sintetizează cele afirmate și demonstrate pas cu pas: „Dacă am concluziona și noi, am spune că V. Șelaru nu a reușit prin cele două pseudolucrări să inventeze și să creeze dicționare adevărate, bine documentate, oneste și lipsite de orice partizanat, de ură, insultă și desconsiderare totală la adresa scriitorilor prezentați.” Într-o postfață a cărții, Florin Șindrilaru, elogiind studiul lui Iulian Cătălui, afirmă: „Lucru rar, dacă nu cumva nemaiîntâlnit, autorul este, între copertele aceleiași cărți, o personalitate solid documentată și deopotrivă un spirit polemic.” Și deși el afirmă, în continuare, că se cheltuie, în fond, un efort nemeritat pentru analiza acestor dicționare, care oricum vor trece în uitare, considerăm necesar și binevenit acest studiu al lui Iulian Cătălui, pentru a arăta lucrurile în adevărata lor lumină. Altfel, fără reacție, ele ar putea trece drept valide, rămânând ca sursă de referință, ceea ce ar fi catastrofal pentru istoria noastră literară, pentru că s-ar valida date false și un stil fals de raportare la realitatea istorico-literară. Iulian Cătălui își asumă, cu pricepere, cu talent, cu acribie științifică, efortul deloc ușor și plăcut de asanare a istoriei literaturii și a peisajului literar, de trasare a coordonatelor firești între care trebuie să se așeze o lucrare de istorie literară, ceea ce este, în fond, un Dicționar al scriitorilor, de subliniere a responsabilității imense pe care o astfel de lucrare o are față de istoria literaturii și a culturii, responsabilitate pentru care studiul lui Iulian Cătălui rămâne un memorabil exemplu personal.

sintagme literare

EUGEN EVU Convergenţe la Alma Mater La un poem - cheie Llelu VĂLĂREANU –SÂRBU - „Frigul însingurării”, editura Lindenfeld, 2014 Darul de carte al vigurosului om al ştiinţei şi filosofpoet, n. 01.01.1948,Vălari (adica din Vale, nivel de prund geo-spiritual - n.n. - Gorj ) întâlnit recent la Alma Mater, Sibiu, - n.n. - Gorj mă face a tresări la ce doi de unu ai naşterii:,,sub zodii” stând, avem a ne minuna iar şi iară, cum se face că un pragmatic îşi autocontrmplă fiinţa şi prin poezie, dar e simplu: omul a avut primul impuls spre poieion din copilărie. Mai degrabă ceea ce spun este retoric.Fără a risca marginalii mistagogice, citindu-i cartea - nu mă mir că el ,,stă”, paideumatic, sub egida spaţiului Brâncuşian, şi s-ar putea revendica – deşi e stabilit la Sibiu – mişcării literare-culturale a Jienilor. Dominanta – constanta stării de Însingurare – reconstatăm, este, via antebelici şi post- totalitarism (ciclic - repetabil deci) - poetic una a auto-scrutării vag-daoiste(!) – fie una tipic atipică (sic, n. n.). Devoţiunea probatorie pentrou o ştiinţă exactă nu l-a abătut de la chemarea spre Misterul existenţei – devenirii, iar poezia sa îi este propriul avocat al Inimii (Anima). Pledoaria pentru VIS fierbinte. vs. înfrigurarea ,,ce dinspre noi vine’’ (Laurenţiu Fulga), stă, ca şi la un Cristian G.Abrebenel (din susnumita Zonă a Campusului natural magic brâncuşian), este semnul său entitar, şi re-identitar. Între ,,cald” şi ,,rece , poesia este ,,cristalul care curge” (Elitis) – aşadar sentiment fundamental, principiu ordonator. C a şi la alţi jieni, mai de-o vârstă,dar şi mai noi, motivul cheie este Casa Cuvintelor, conotativ altarul, templul (blagian) al oficierii cultic-culturale

Atelier critic a unui ritual – ceremonial şi neutrosofic(I.P.Brădiceni, Cr.C. Abrebenel, Gelu Birău, Dumitru Tâlvescu, Mihai Amaradia ş.a. - în legea semioticianului transmodernist) - dar şi neosarcedotale, redefinitoriu al fiindului, cu analogii aparent ,,rugbistice’’, ale aplecării şi jocului cu sfericitatea - ovalul unei unei mingi- sferoid: „Era ca o minge:/ intra în poartă/ împinsă de adversari,/ dar şi de coechipieri/ era ca o poveste a omului dirijat/ se ducea unde nu-l trimiţi/ fără să ştie altceva/ În copilărie speria gândul” (v. Ion Mureşan, recent premiatul USR, ars poeticile frustrării copilărie, ca la Gabriela Melinescu ş.c.l.!) ...” că trebuie să execut ordinele/ copiilor mai mari/ mă răzvrăteam/ nu făceam nimic fără să-mi placă (hedonism înnăscut reprimat, traumatic, n.n.) – fără să fi pentru ce am de făcut” (Intru-n Cetatea cuvintelor, pag.72. Viaţa merge în sensul- noima in extenso semantic al acelor Athanor, incinte-altar-naos-templu, egregor, iar scrisulceremonialul scrierii divinatorii – lirice, este gesticulaţia ce duce spre iluminare, iniţiere, comunicare de tip missionarist, chiar şi aici, în straniul areal al ciberneticii psihologiste, de tip-dinamică revelatorie..., via ,,poeţii blestemaţi” Benn, Trakl, Rimbaud, Enzensberger, S. Plath, Blecher, Ştefan George, Caraion, A E Baconschy, Th. Bernhardt ş.c.l. n.n.) – parafrazic Florin Mugur, M. Dinescu, Cartarescu... Cum şi la alţi număraţi poeţi de acum, arta redevine ştiinţă primordială, recuperatorie prin raţionalism – iar plurisemantismul – paradigmă de sine înnoitoare. La Llelu VĂLĂREANU - SÂRBU revelaţia vine ca acalmie şi regăsire, fără spaime escatologice, ca la OMOGONICII actuali, „răzvrătirea” din extramurros-ul paqradiziac (al copilăriei lumii) a devenit acalmic- consolatoare, discursul eseistic-explicit, unul al redefinirii din pathos; fenomenul este al celor din spaţiul geo-spiritual sus-invocat. Scientistul „raţiunii înfrigurate” este complementar „fierberii” în cuvinte, ca scântei ale lui Iov, în noul racord cu tehno-omul primejduit a se dezumaniza, prin cyborgizare „recuperatorie” a... răzvrătirii. Constanta reală a acestei arte potice este demnitatea, moralitatea, focul egenerator al vetrei-duhului zoroastric (Zarathurstra).

sintagme literare

IONEL BOTA Ereticul ingenuu. Despre poezia lui Cezar Ivănescu În anii 70 din veacul al XX-lea, poezia română traversa un proces de reexaminare a propriei identități. Această nouă falie într-o evoluție a literaturii noastre care părea a-și fi recuperat libertățile, după 1965, va re-orienta și determinațiile unor autori pe care haina de poeți ori prozatori angajați ideologic nu-i prindea tocmai bine. Iar biruința liricii nichitastănesciene are la bază tocmai „mimarea mimării”, reinventarea acelor fatalități ale imaginarului ca nouă alcătuire topografică într-o literatură în care confuzia valorilor nu făcuse chiar atât de multe victime. Un poet autentic al acelor ani era Cezar Ivănescu, greu clasificabil artistic, dacă ne-ar obliga criteriile unor anumite tipologii, dar oricum un liric strălucit, respirându-și propriile individualități cu sînge rece, strateg al manipulărilor eficace în breșa deviaționistă pe care o acuză eboșa șaptezecistă din evoluțiile literelor contemporane, un „provocator” pătimaș, așadar. În Rod, din 1968, eul liric e al unui exilat pe pământ, suferința estetizată aparține unui gnostic al profunzimilor ființiale. O recuzită a devitalizării însoțește de-atunci, de la debutul editorial, poezia lui Cezar Ivănescu, moarte și viață sunt redistribuite ca voluptăți ritualice (Marian Popa), afectul excesiv, angoasa fiziologică baudelairiană, straniul boem contructor de „limbaje” (Artur Silvestri) caracterizează o maturizare artistică a unui original autor, ieșit de mult din plutonul seriei sale. O solitudine gravă, tematizată ca un fel de senzualitate metafizică, a consacrat un ludism speculativ și a accentuat statura imună a unui eretic ingenuu, adept al infuzării intensiv-de-clasicizante în sinesteziile unei poezii percutantă emoțional dar atât de intemperantă. Pentru Cezar Ivănescu poezia reprezintă o luptă cu sinele dar și un dialog cu realul fluid, cu vâscozitatea lumii terne, translată brutal în ceremoniile impenitentului rebel. De aceea personajul e lucid-vindicativ, își răzbună orfismul în frenezia unor funambulești deriziuni: „!Tatăl, al meu, tu, care ai ridicat Turnul Babel,/Tatăl, al meu, din sămânța ta am crescut/c-o voce mai bună pentru cântare și amintire,/ iată cântarea ce-ți cânt fără-a fi://vocea mi-am modulat-o

Atelier critic continuu,/cu chitara pe genunchi am cântat/cântece despre mama și moartea ei/despre semințele ce-n mine le port/ (...)/!dar după-aceste vorbe pe care-aș vrea/sî le și mușc, să le și scuip,/care-i din toți aceea spurcăciune care/dreptul numi dă/idolului meu să-i mai mângâi măcar un rid?” (Turnul).

Dansul cu Cartea al lui Florin Mugur și ceva despre „Mituri”-le din 1967 Un poet care a debutat sub patronajul unui romantism decantat în lirism disimulat civic și a ajuns să reprezinte, în evoluțiile ultimilor cincizeci de ani de literatură românească, un expresionist obsedat de imagism necanonic, a fost Florin Mugur. Cântecul lui Philipp Müller (1953) și Romantism (1956) ascundeau, în magma textelor, rictusul unor reacții violente la statutul fragil al poeziei între artele puse atunci în slujba programului proletcult. Dar viziunea era a unui poet care nu voia să-și asume „răul fundamental”, chiar dacă varianta traseului său nu se putea abate prea mult de la obligațiile convergente cu „realizările epocii”. De la debutul editorial se observă că Florin Mugur are o plăcere a scrisului aproape lubrifiantă, el fiind un libertin, un spirit al transcrierilor conștiincioase de real în registrul dezerțiunilor mimetice de la modele zilei. Desigur, propensiunea spre mit și statutul neoficial de „singurul poet capabil de a obliga timpul să lucreze în favoarea sa” (Ștefan Augustin Doinaș) sunt elementele tranșând, cu volumul anului 1967, Mituri, voința de primenire între punctele esențiale din programul poetului. „Amant al cărților”, poetul vrea să fie și propriul ezeget în înfrângerea unor prejudecăți dar, cumva, stigmatizând umilințele celui opresat, terorizat de sentimentul golului (Marian Popa). Lucrurile erau deja anunțate într-un poem mai vechi, Dansul cu cartea. Redobândirea eului absolut, idealul dublei intenționalități, sunt adevăruri măsurabile într-un ținut imaginar în care singurele revolte ale ființei anticalofile rămân jocul detensionării și însăși devoțiunea pentru obiectidee: „Cum să fii scund și caraghios/și cu barba ca un văl de mireasă/și cu ochii albaștri//și cum să fii bătrân/și cu hainele ude de lacrimi/ți cum să țopăi totuși fericit?//Pe patul meu/ dansează beat bătrânul prinț/cu cartea-n brațe (...)”. Poezie digresivă, în limitele artistizării sincretice promovată odinioară de expresioniștii germani, lirica lui Florin Mugur este una gnomic-prezenteistă, plânsul unui faun pedepsit să-și suporte propria fascinație. De aceea până și melancolia este ritualizată iar polarizările ființă-text consacră un spectacular alegoric, altă „izgonire din paradis.” Spațiul plecărilor, al îndepărtării de concretul cotidian

sintagme literare este, desigur, invadat de ficțional. Dar vibrația mirabilă se întâmplă, se simte în această dublă natură a cuvântului: gest destructurant de imaginar în consonanță cu tonifierea (prin cuvânt) a simțământului revelației. Astfel că starea de solitudine nu reprezintă altceva decât popasul dinaintea noilor explorări: „(...) Am început, pe rând, să obosim./Am început, deodată, să fim doi,/Și ne trădăm unul pe celălalt dansând/în treacăt cu fantoma altor regi.//Să plecăm repede cât mai departe/oriîncotro îmi poruncești, altundeva/acum, până nu-ncepem să ne urâm de moarte/măria-ta.”

Spectacolul promis, scrisul-iubire. Poezia Marianei Cornea Uneori dai de poezie în vecinătatea locurilor comune, în sensul formulei că nu o dată cotidianul devine exponentul esențial într-un discurs liric probând exercițiul existențial, experiența umană. La urma urmei poezia afirmă și neagă, este spectacol sau antinomie, consacrare a sinelui și miracol. Blamul de umilință e de fiecare dată al eului ispitind definirea poeziei, așezând sub semnul interogativului măsura tuturor răspunsurilor dar și a frustrărilor. În neomenesc de alb (Timișoara, Editura Eurostampa, 2018, 120 p., N. Georgescu și Adrian Mondea escortând cu textele lor promovarea inefabilului), Mariana Cornea izbutește un exclusivism, să iște o revoltă a ființei care scrie, în augurii sentimentelor poemul fiind cu deosebire anexabil citatului uman că viața hohotește tragic sau este elegie, senin sau furtună, lacrimă și flagelare, falangă sau poverism. E mult colportaj al elementelor în expresia cărții și a poemelor, așadar, faconda lirică ține, firește, de un spirit dilematic, eul sastisit odihnește, uneori, în propria efigie. Nimbul poematic e rezultatul glosărilor spectacolului promis, serafimi și heruvimi își dispută forjarea cuvintelor, imaginarul e rostuire inegală a mirajului scrisului-iubire în catapeteasma celestului („ne autodefinim prin iubire/prin ură ne schimbăm imediat mersul/primind titlul de ticălos al poveștii/ne-au dat voie să avem puterea/într-un film al sufocării, al focului, al neodihnei/cel mai repede scăpăm pe jos,/pe cărări secundare/azi nu ne vor ucide, vor stabili doar echilibrul (...)”) mai ales fiindcă, à contraire, de-compoziția devine strategie principală a modernității anti-manieră, versurile ating gustul fad al nimicniciei dar interogările eului sunt iarăși culant-fragile și descifrează cu admirație acolo unde codificările în antifrază ar fi generat impedimentul major. Fiindcă ironia dansează cu nostalgia, fastidiosul nu poate fi ocolit, eul degustă savoarea meschină a aceluiași cotidian „uitat” în cercul de umbră, pasionalul poemului ține de iradierea de extracție mitică, tema vârstelor exemplare în care iarăși eul se scaldă cu neascunsă voluptate: „cu ochiul din frunte vin de departe fluid domol și fecund/nici o vamă nu mărginește în mine înfățișarea lui/din când în când iese praf subțire și/mă sufocă politicos//cu o precizie letală în ropot de palme mă trimite cochilie/adunată în piele, să

Atelier critic port moartea transparent ăicur/fir cu fir//ar fi trebuit să mor încântător de repede sub ploaia/de scânduri negeluite/ buzele mele își văd liniștite de lungile plimbări/nici un înger, nici o pasăre, nici un nor lucitor/nu mai moare//dinlăuntru tyrage de mine trecutul țintuit în șorțul mamei/poate va mai muri cineva nepermis de impudic/nepermis de pineal” (să-mi aduc alinare mă concentrez doar asupra mersului, p. 83) Cât privește sub-tonul, neomenescul e anvergura negatoriului pe scala tuturor disperărilor. Pandantul poemului nu mai e angelologic ci daimonic („e legământul mării cu zarea și/credeți-mă!/de unde începe căderea/e marea trecere/noroi și sânge./de câtă carne mai au nevoie abatoarele cerului?/de cât sânge mai e nevoie?/flux și reflux/se prind din înrudirea cu azvârlirea aceea/lipicios călcată, moarte, pământ/un cer pe care niciodată nu l-ai văzut/ți-e mândria nemorții. (...)”), fiindcă antifrastică e deconstrucția aceasta de bizarerii fals hedoniste, de lume golită de sensuri. Exasperarea e un semiton într-o orchestrație de legitimare a jemanfișismului, „ideologia” poeziei fiind frivolitatea demantelată cu grație-ironică. Mereu o reașezare interioară a lucrurilor arată că realitatea arzătoare se mișcă între iubire și trădare, principii și mimetism etic, întregul trebuie de-construit și re-construit, două acte ale aceleiași piese iscând reiterarea genezei facturată și ea ca libertate interioară („încă dormeam pierdută-n coșmaruri/și-n vise de iubire/într-un fel ieșire din moarte/alergam pentru că nu mă potriveam/nici pământului, nici pietrelor/și nici una dintre ele cuprindea scrierea aceea/transversală/până când, peste pagini întregi/astăzi și poate mâine,/printre genele tale fiecare undă albastră/neiubită și neurâtă de cineva/ va lua toate formele pulberii și drumului/pentru ca apoi să nască un moment/al meu, al tău,/nu dureros ci magic/întorci scena ca pe-o icoană vie.(...)”), fantasma ludică trecând pe puntea suspendată sub cerul de atlaz în care întotdeauna avem timp să ne descoperim. Mariana Cornea se caută pe sine însăși în poezie, disjuncțiile Lumii, moral/amoral/imoral, reprezentând parte din înțelesurile cunoașterii. Edenul, pare a spune eul auctorial, este o chestiune de asumare, până și în plan emoțional ne inițiem. Proximitatea e poemul rebel, grația lumii e acest legământ de netrădat, descătușările ființei survin din pulsiunile evenimențialului. Memoria afectivă ne ajută, în fapt, să supraviețuim în cotidianul abjecțiilor existenței. Refugiul în ceremoniosul inocenței împovărează spiritul doar cu dorința, suferința înalță și ea la ceruri, la vectorul luminiscent. Fiecare dintre noi păstrăm aceeași libertate, aceea de a visa liberi, neîmpărtășiți în tainele primordialului dar cu revelația polifoniei acumulărilor spirituale. Poemul consfințește etapele unei credințe, doar dragostea, adevărată, eternizează: „te imaginam pe malul apei, ca vechii greci/statuie cu voce răsunătoare/în jurul tău puncte atinse de răsăritul de soare/sunt primele ce se văd la orizont/țărmul de jos s-a dezgolit de păsări/de cântecele vechi și lungi/un soi de bucurie întrezăream în ele/un testament fixat să crape de foame și arșiță/ca torsul unei femei/ grămadă perfect rotundă -/păsări/veneau din toate părțile/ și mă izbeau cu forța glonțului țâșnit înspre vârful lui/și nu

sintagme literare se vedeau nicăieri/dar nici dincolo de ele nu mai erau/mă puteam gândi doar la ele/unde eu de una singură/veneam de un veac de pretutindeni/aveai grația și gingășia unei pietre/și fără să clintești unghiuri și laturi/greutatea ta miai azvârlit-o în ochi/pentru că mâinile tale mă îndepărtaseră atât de mult/nu credeam să vorbească apa și luciul ei despre tine/poate gândise că i-ai uitat ființa” (mă așternusem praf pe aceeași treaptă, p. 61) Discursul mai este și convulsiv-jubilatoriu, rațiunea fiind expediată în planul secund, e o metaficțiune în jocul dubletelor. Poemul proteic al Marianei Cornea radiografiază convalescența noastră, umanitatea tragicului senin și a melancoliei fisurate de ingenuu, amânând încremenirea în fatal. Volumul, însă, în întregul său, e o demonstrație de maturitate iar autoarea nu va rămâne, cu siguranță, la parabola imboldului maieutic, doar pentru că Socrate a visat și el un timp interior, nederanjat de spaime indicibile. Versul Marianei Cornea confirmă o retorică mimată și bine temperată, augmentează un lirism de contrageri simbolice care își trăiește individualizarea. Imaginea ideală a unui succes garantat.

Irina Lucia Mihalca - Poezia /prezentare pentru secțiunea din antologia „Cercul Poeților”, volumul II, Editura Colorama, Cluj-Napoca/ Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice. La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct. Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea, idealitatea inspiră un alt miracol („Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/ cascadă curgând/în carnaţia coapselor/răsucite din unda de dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârșit. Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și

Atelier critic surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni. Autoarea este protagonista unui metadiscurs, iar metaforizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă, însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul. Modalitatea aceasta lirică descinde din expresionismul interbelic, dar ținuta de-acum arată o componentă dialogică foarte clară. Policromia discursivă arată în Irina Lucia Mihalca o poetă imprevizibilă și de aceea foarte originală doar că re-vizitarea melancoliilor nu e o simplă reverență grației, ci un debușeu al explorărilor sentimentului. Lirică a armoniilor celeste și a volutelor hymnice ale elementelor (și elementarului), poezia aceasta vine să sugereze puternic o gnoză, a reveriilor calme, cuminți, jurnal afectiv de liniște interioară, de ceremonial inițiatic al cuvintelor debranșate de la colocvialul esenței, înluminând piedestalul timpului, durabilul. Infinitatea lumilor posibile se „cântărește”, ar zice eul liric, prin poem. Întors spre sine, eul se (auto)extrage din propria singurătate, este un eu multiplicându-și esența. Fiindcă numai dintr-un unu apocrif, (d)enunțul limitelor își are începutul, precum orice ieșire din labirint nu face decât descarcerează utopia, o șterge cu aceeași grație de iluzoriu și, mise en abîme, purifică discursul, înlătură primejdiile debranșării de la ispitirile modernismului liric. Iată de ce, bunăoară, distingem în insolitul scenariu al poeziei Irinei Lucia Mihalca, și paragrafe în care inocularea perfidă a melancoliei între anti-teze nu e decât o gesticulație de frondă puțin relaxativă și fără exces convențional. Asta nu înseamnă că atipicul e aici autenticul; dimpotrivă, lirica nu este una computațională, cum o întâlnim la colegele promoției sale, iar imagismul coerențelor nu este siluit în vreun fel de edulcorări de sezon. Poezia aceasta are un corpus al ei bine articulat, seamănă cu o poveste care nu se mai termină, dar o poveste frumoasă. Marja de manevră a eului e aceeași insolitare, ca un „secret” al experienței, peste idealurile ființei, studiul gesturilor prin edificarea versului fiind resortul unei decodificări în simbolistica realului. Miraje pot fi, deci, viața și dragostea, dar lirismul vibrant e argumentul pretextual, focalizează vulnerabilul, redistribuie uimiri și impresii, erudiție și grație, metafore și „diviziuni” ale imaginarului precum așteptarea, stare de bază. Avem o poetă interesantă și acesta e un lucru foarte important dacă mai vrem să credem în destinul poeziei noastre.

sintagme literare

LIVIU ANTONESEI Daniel Marian, Revelații, resuscitări, regrete (Ediura eCreator, Baia Mare, 2018, Cu o postfață de Ioan Romeo Roșiianu, 126 pagini, preț neprecizat)

Daniel Marian este un autor care scrie – și mai ales publică – mult, foarte mult. Dacă nu ar fi talentat și nu ar scrie foarte bine, aș spune că este industrios, așa voi spune că este foarte productiv, cumva pe structură nichitiană, emană mereu poezie. De cele mai multe ori, îi și iese, uneori nu, dar acesta este riscul structurii. Trebuia să scriu despre penultima sa carte anul trecut, cam pe vremea asta, dar cum

Atelier critic spuneam, nu știu din ce motiv acest lucru nu s-a petrecut. Și, poate, tot răul spre bine, cartea din acest an este cea mai limpede și mai așezată din cele cîteva volume pe care i le-am citit. Într-o convorbire telefonică, sau poate pe mail, poetul îmi spunea că volumul acesta este un remake și am încercat să înțeleg ce voia să spun prin acest termen. În cinematografie, un remake este reluarea poveștii unui film, cu alți actori și cu eventuale modificări ale recuzitei spațio-temporale și ale viziunii Prin urmare, cred că poetul știa ce spune cănd vorbea despre un asemenea fenomen în cazul poeziei sale. În acest volum tematica, procedeele poetice și viziunea de ansamblu privind poezia nu sînt altele decît în celelalte volume citite de mine, doar că lucrurile sînt mai clare, mai așezate. Nu cred că am găsit în acest volum eșecuri, am găsit în schimb multe poezii care mi-au plăcut foarte mult. Cred că autorul postfeței, dl Roșiianu, surprinde foarte bine stadiul de acum al poeziei lui Daniel Marian, semnalînd continuitatea și liniile de ruptură cu poezia dinainte. O poezie care oscilează între meditația estetică și fantezie, între căutarea de sine și atracția aforismului. Dar, nu poți scrie despre poezie fără să citezi poezie. Poezie, nu versuri, citările parțiale nu servesc la nimic, pentru că în acest gen literar ansamblul contează. Mai întîi, un poem foarte scurt, ca o stampă jaooneză, dar una dinamică sau, mai degrabă, un haiku: „îmi vine să urlu/ coala albă-mi/ se deschide un față” (La o răscruce de suflet), poate una din cele mai frumoase metafore ale spațiului alb al paginii care se cere umplut, acoperit. Sau excelentul poem ceva mai lung – dar lui Daniel Marian îi ies și poemele de-a dreptul lungi, însă e greu culesul! – Esența peisajului: „o dungă de lapte/ lasă urletul lupoaicei/ pe pămîntul gol/ provocînd zăpada/ ca o rană la degetul naturii/ provocînd bandajele/ o dungă de lapte/ pentru tăcere/ copil părăsit – ”. Da, o poezie intens imagistică, așa cum îmi place mie poezia!

sintagme literare

OCTAVIAN MIHALCEA Săgeți spre ideal Debutul Noricăi Isac, cu volumul Cuvintele ca o mirare (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018), expune redimensionarea unor particulare valori spațio-temporale, ce are drept scop restabilirea echilibrului, de multe ori situat sub semnul iluzoriului. Problematica abordată ține de sfera interogațiilor existențiale, la nivel constant fiind subliniată speciala relație cu divinitatea. Omniprezența aripilor ne îndreaptă către universuri transmundane, acolo unde s-ar putea petrece

Atelier critic certitudine/ unica realitate/ îți educi/ gândurile/ să vadă rozul ce bine cade alături de gri/ o combinație cu imprimeu pentru o rochie/ de vară, de seară/ sau o eșarfă împletită de iarnă/ înveți/ să asculți/ solitudinea ta și a altora/ de lângă și/ de departe de tine/ o lume legată în fire/ de iubire.” (conexiuni). Discursul poetic reliefează certe potențialități în ceea ce privește ascensiunea. Din când în când contemplăm „un poem congelat/ într-o cultură a gheții.” (boreal). Stârnesc interesul și anumite regiuni himerice etalate de unele texte. Nu lipsește nici registrul minimalist: „colțul camerei/ undemi desenai o floare/ și-o coloram/ în cuvinte albastre/ pe două voci,/ îndărătnic,/ strânge în dinții timpului/ planul înclinat/ de greutatea prezentului/ să nu cădem.” (balans). Itinerariile poetice din volumul Cuvintele ca o mirare par adeseori niște săgetări care vizează idealul, individualizând în acest fel ideatica lirică a Noricăi Isac.

doritele purificări. La anumite intervale, discursul poetic prezintă accentuări din zona expresionistă, contrabalansând accepțiunile luminoase. Fascinația benignului va rămâne intangibilă. Transcendența inspiră versuri care hrănesc sufletul: „privește în jur/ indiferent ce vezi/ să taci/ indiferent ce auzi/ să taci/ indiferent ce simți/ să taci/ privește în tine/ conștientizează impactul a toate/ cu sufletul tău/ și raportează totul la absolut/ absolutul/ unica valoare infailibilă/ care îți va arăta/ ce vezi/ îți va spune/ ce auzi/ te va face să simți/ cu spiritul absolutului infailibil/ apoi vei ști/ ce să vorbești/ și ce să taci/ pentru că tu nu știi nimic/ tu nu poți nimic schimba/ fără El// Dumnezeu.” (meditație). Sunt scoase în evidență valorile forului interior. Cota de interes a volumul semnat de Norica Isac, Cuvintele ca o mirare, este asigurată și de numeroasele poezii ce conțin meditații cu tentă filosofică. Amintirile se metamorfozează cu ajutorul penetrantelor sintagme lirice, conținând în diverse proporții spectrul flagelării. Incompletitudinea vieții cotidiene este detectabilă frecvent. În aceste versuri putem recunoaște spectacolul plurivalent propriu mundanului. Spre exemplu, „te înveți./ să stai pe o bancă/ în parc/ în centru sau periferie/ în stația de autobuz/ te înveți./ să ai răbdare cu soarele, cu ploaia/ cu frigul și ceața/ numărând pietrele clipei prezente/ singura

sintagme literare

RALUCA FARAON Femeia care deșurubează mitul Se știe, actrița K. Hepburn se împotrivea conveniențelor epocii și nu pierdea niciun prilej de a persifla pe oricine încerca să îi invadeze spațiul personal. Întrebată de ziariști, la un moment dat, dacă are copii, a dat ochii peste cap și a răspuns suav: „Da, patru. Toți negri.” Am început prezentarea volumului antifericire cu aripi de Corina Dașoveanu (publicat la Editura Eurostampa din Timișoara, în 2018, în urma câștigării concursului Poezia – oglinda sufletului), la rândul meu, mai puțin convențional, pentru a face intrarea unei poete care iese din canoanele previzibile ale receptării lirismului feminin contemporan. Corina Dașoveanu este un autor atent la impactul imediat pe care poezia îl produce și, ca un cabotin seducător (emoția e cumva prohibită, mai importantă fiind deminarea voită a unei prejudecăți de receptare a sentimentalismului facil), îl atrage pe cititor într-un joc al fracturării raportului aparență-esență, mai ales în ceea ce privește complexitatea femeii, dezvăluită treptat ca făptură mitologică sau, dimpotrivă, drept una demitizată sfidător de eul auctorial. Cuvântul „femeie” este recurent în discursul poetic, a cărui arhitectură e construită voit războinic („nu știu ce război contagios am câștigat”, „îmi scrii din tranșee”, „soldați pedeștri prin dragoste” etc.). Dincolo de semantică, discursul liric este un „război” contra receptării consacrate (și superficiale) a femeii prin raportare implicită la bărbat și contra asocierii feminității canonului (social, cultural și religios) de subordonare. De aceea, femeia pe care o prezintă

Atelier critic Corina Dașoveanu în lirica sa este una eliberată de povara mitului jertfei lui Manole („nu sunt o ană contemporană tembelă/ nu-mi cade niciun zid în cap/ de fapt nici manolii nu mai sunt ce erau odată…/ de zugravi zilieri e plină lumea femeilor” (legendă). Fără a fi neapărat de acord cu fronda feministă, remarc însă curajul de care dă dovadă poeta în a „deșuruba” mitul lui Lilith pentru a sublinia caracterul puternic, independent, senzual și lucid, în același timp, al femeii care, doar ea, poate hotărî în ce fel se poate lăsa iubită (inocent sau trufaș), de vreme ce este cea care aduce la viață prunci și iubirea bărbatului, deopotrivă. Fără să fie numită niciodată ca atare în volumul de față, femeia-Lilith are o voce distinctă: „vino, mușcă din iad/ și apoi te voi naște bărbat” (pantoful de sticlă); „am păcătuit, mamă, cu celfărădenume” (nuntă); din viul șarpelui este o translatare personală a mitului amintit, din care citez finalul: „vino, șarpe,/ și mușcă din carnea femeii,/scoate-l pe cain la lumină/”. Ceea ce reprezintă un element vădit de originalitate (și un punct forte al cărții) este verva, o vervă spumoasă, prin care se configurează un discurs poetic plin de nerv și de savoare (îmi aduce aminte de verva soresciană, a lui Ioanid Romanescu sau a lui Paul Vinicius, dar, în cazul Corinei, aceasta ascunde, în profunzime, vulnerabilitatea asumării de către instanța lirică mărturisitoare a unor eșecuri sentimentale, pe care refuză să le invoce patetic). Întâi de toate, monologul liric adresat este dinamic, cu verb exploziv, ambiguu datorită jocului de rol. De cele mai multe ori, femeia îndrăgostită se confesează iubitului folosind o paletă complexă a erotismului spontan, transfigurat în sublimare poetică a limbajului (în tonalități duioase, materne, ofensate sau chiar implacabile: „nu mă iubi”, „ajunge!”). Alteori, monologul este al îndrăgostitului, prin preluarea unui discurs presupus, ceea ce face ca ideea cuplului și a relației amoroase să fie supusă integral voinței feminine de a controla până și tăcerea susceptibilă în confesiunea unidirecționată. În acest fel, prin jocul de rol, sunt aneantizate posibile speculații cu privire la tema iubirii, propusă destul de autoritar de Corina Dașoveanu ca un dat, asumat dramatic de femeia complexă, care nu se lasă cunoscută decât prin intermediul poeziei și atât cât consideră ea că este necesar să fie dezvăluit. Tocmai de aceea, se observă, de-a lungul volumului, un efort constant de autodefinire a complexității naturii feminine, prin confesiune iconoclastă: „dacă mă privești din interior,/ sunt aceeași femeie/ cu două mâini simple/ care poartă războaie/ sau își scoate pruncul din pântec” (pantoful de sticlă) sau „nu

sintagme literare sunt o femeie/ din raiul/ cu două mâini și picioare,/ alungată cu mere/ de egoismul/ sau spaima cunoașterii” (femeie). Poeta devine purtătoare de cuvânt a tuturor femeilor lumii (în poezia eu) sau nu se sfiește să fie admiratoarea „femeilor flămânde în creier”, a celor care refuză canoanele seculare – „femeia care iese din zid” –, a misterului feminin – „femeianor/ de-un pur și simplu neînțeles” (ce joi ești, femeie). Autodefinirea capătă uneori tușe ironice: „sunt femeia de obiecte pierdute/ strâng toate uitările pe care le scapi/ din buzunare”, „sunt regina ospiciului”, „sunt andră-salamandră/ și râd rece”, „sunt propria mea fabrică/ de lanțuri”. În cele din urmă, se poate spune, totuși, că rolul femeii în relație e neschimbat, ea iubește (pătimaș, crud, uneori) și dăruiește: „e timpul, femeie,/ să dai cireșe omului tău” (cireașă-n alcov). Verva de care aminteam dezvăluie familiaritatea adresării, accentuată prin exces de interjecții afective (ah, oh, heeeei, uite, haide), vocative („tu, victimă”, „prietene”, „iubitul meu”, „tu, dragă”, „mamă”, „mă îngere”), limbaj colocvial („în general e ok”, „chestii mișto”, „vezi că…”, „și nici măcar nu mai îmi pasă, înțelegi?”, „pui tu de cafea?”), modalizatori („de fapt”, „probabil”, „cumva”), retorică uzuală: „de ce taci?”, „vezi?” etc. Tonalitatea imperativă este des utilizată în dinamica mărturisirii erotice, dar ea atinge și note grave; spre exemplu, în caii nu sunt eroi, imperativul dezvăluie un manifest antirăzboi prin imaginea cailor, victime ale bestialității umane. Tot de verva discursului poetic ține și umorul (cu tușe de ironie sau parodiere a cotidianului contemporan): „nu e confortabilă rama asta,/ dar știi că nicio veșnicie nu e ușoară”; „întru veșnica pomenire a autostrăzilor/ de pe care cad avioanele”; „și ce dacă transit gloria mundi?”. Un text exemplar ca parodie a sloganului publicitar este confecționez lacrimi: „confecționez lacrimi/ cu materialul clientului – /lacrimi drepte, pe talie, la două rânduri de jale,/ imediat după închiderea morții la nasturi […]/ lacrimi de orice mărime,/ de la S la XXXL […]”. Un alt punct forte al volumului de față îl constituie transferul semantic de la sensul denotativ al concretului banal spre conotații uimitoare; felul de a concepe metafora dovedește, în cazul Corinei Dașoveanu, nu numai un talent eclatant, dar și o cultură poetică în care moștenirea suprarealistă și neomodernistă și-au lăsat benefic amprenta.

Atelier critic Imaginarul prozaic, casnic este ocultat în mod inedit: „degeaba îmi dai cu spirt pe tristețe”, „ciorap de mătase, singurătatea/ cade de-a lungul piciorului”, „trage ziua din priză”, „pune pe foc seara asta de iarnă”, „tivul așteptării”, „nu am închis robinetul/ din care curge lumea mea de priviri”, „îmi trebuie cuțitul de carne/ să tranșez ziua de azi de ziua de mâine” ș. a. Abstractul dobândește senzualitate („azi se sărută cifra cu buzele”, „palmele noastre/ se fac muzici tactile,/ care ne beau”, „e de vină persoana întâi plural/ care și-a umplut gura/ cu săruturi atât de rotunde și roșii”, „pielea literelor de botez”) sau o sălbăticie în care se intuiesc stări-limită, cum ar fi degradarea sentimentelor („umbrele noastre au ars”), spaime ale unei ontologii fragile („conjug verbul «a fi»/ prăbușit într-o deltă de sânge”) ori numirea frustă a unor adevăruri imuabile:, „[moartea] nu poate fi împărțită/ se conjugă numai la singular”, „țipetele gloanțelor trec pe copite/ adulmecă frica/ și caută cuiburi prin tine, prin mine/ în care să își ouă moartea”. Uneori, transferul se realizează livresc: „plămânii scuipă dame cu camelii”; alteori, se problematizează (prin contaminarea voită a celor două planuri vizate – ideea poetică-învelișul semantic) raportul formă-imaginar poetic, în chiar pliurile procesului de creație: „virgule tăiate la degete”, „un oximoron de ciori albe croncăne/ pe viața boemă”, „un je ne sais quoi limpede/ care a început să înghețe”, „să împărțim perfectul/ în două așteptări în zig-zag”, „alfabet personal/ de identitate”, „uneori murim/ preț de o virgulă prețioasă,/ apoi cumva ne naștem unul pe altul/ îngeri de cerneală/ să ne spunem în limba mută/ teiubescuri cu punct” (pe pielea literelor de botez). Imaginarul poetic în volumul antifericire cu aripi este, așadar, unul demitizant (ana iese din zid) și redimensionat mitologic prin simbolul femeii-Lilith, dar ineditul său constă în discursul poetic viu, în jocurile semantice, aluziile culturale/ pastișa subtilă (Sorescu, Stănescu, Naum), într-un vârtej năucitor al spontaneității limbajului (cu salturi imprevizibile de la adresarea familiară la metaforă, în curgerea versului alb sau în cadență populară), impactul vizual și auditiv asupra cititorului fiind garantat, Corina Dașoveanu remarcându-se ca o poetă de forță în peisajul literar contemporan.

sintagme literare

STELUȚA CRĂCIUN Impresii de lectură: Viața ca o ciornă de Mioara Atanasiu Romanul Viața ca o ciornă al scriitoarei Mioara Anastasiu, tipărit în condiții grafice de excepție la editura Vital Prevent Edit în această vară, apare după ce autoarea s-a manifestat ca o poetă cu har, în cela trei volume de poezie publicate și anume: Respiro, Parfum patetic și Vise clandestine.Grafica, atât cea a coperții cât și a desenelor interioare aparține fiicei autoarei, Mirona-Mara, artist plastic în Irlanda. O familie de artiști, așadar. Cele 295 de pagini ale romanului urmăresc destinul a două familii care, cu sau fără voia lor, și-au intersectat traiectoriile, până la „produsul final”, ca să zicem așa și anume apariția Mioarei. Un fel de Les Rougon- Macquart, dar pe invers. Dacă Zola urmărește (în multe romane) destinul descendenților, propunându-și programatic să demonstreze ideeea de bază a naturalismului și anume influența dominantă a eredității asupra urmașilor, Mioara Anastasiu procedează invers, urmărind destinele antecesorilor. Cele zece capitole ale romanului pot fi cititite și independent, evoluția narațiunii nu este strict cronologică, există multe reveniri în timp, deși per total prioada în care personajele trăiesc, iubesc, se urăsc, se intersectează, mor, începe în interbelic și ajunge în zilele noastre. Această cumva independență a capitolelor mă trimite la Groapa lui Eugen Barbu., dar și la Pășunile raiului a lui John Steinbeck. Apropierea de Barbu a venit firesc, pentru că autoarea pare a lua lumea aceea măruntă a mahalalei

Atelier critic de acolo de unde Barbu a lăsat-o (cronologic vorbind) și a o aduce în contemporaneitate. Barbu vorbea de suburbia Bucureștilor, Mioara prezintă lumea micului oraș Călărași. Același areal, aceleași temperamente. Romanul este și nu este autobiografic, ea, autoarea apare prea puțin spre deloc în interior, exceptând capitolul: Viitor -strada copilăriei, un fel de Ulița copilăriei a lui Ionel Teodoreanu, dar lipsit de lirismul înduioșător al acestuia . Paradoxal, deși scrie poezie, Mioara Anastasiu nu este aici deloc lirică. Dimpotrivă, apasă pedala realismului dur până la trecerea lui spre naturalism, ca de exemplu scăldarea decedatei bunici Ioana Căzănișteanu, moartea Valeriei sau a babei Rada, una din vecine. Nu, autoarea nu-și înfrumusețează personajele, le plasează sub un reflector puternic, le observă cu atenție, apoi le redă veridic și caricatural totodată, reținând dominanta fizică și temperamentală a fiecăruia. Personajele Mioarei nu sunt protejate, dimpotrivă. Excepție fac întrucâtva bunica dinspre tată, Maia, chip luminos, bunica dinspre mamă, Ioana Căzănișteanu, țăranca deșteaptă măritată împotriva voinței sale cu Nicu Căzănișteanu, un cizmar cu un picior de lemn. Piciorul nu l-a pierdut într-un război, ci într-un accident nefericit. Excepție mai face și Iani Anastasiu, urmașul grecului Heracle și tatăl autoarei, căruia de altfel îi este dedicat volumul. Deși prezentat ca un visător cheltuitor și bețiv, Iani are cumva o aură de romantic neînțeles, cu destin tragic, ce-l face simpatic cititorului. Desigur că toate aceste personaje se intersectează cu multe altele, vecini, prieteni, care vin ei înșiși cu poveștile lor de viață, banale și aparte totodată, pentru cititorul interesat de un studiu de fizionomii. Autoarea nu înfrumusețează nici limbajul, care, deși nu e obscen (nimic nu-i obscen în roman), este redat tel quel, frust și savuros.Nimic extraordinar nu se întâmplă în lumea aceasta impecabil redată, doar se trăiește și se moare, dar romanul este captivant, astfel încât, în momentul în care începi să-l citești, nu-l mai poți lăsa din mână.

sintagme literare

VALENTINA BECART Recenzie ”din umbră, înspre lumină lunecă luntrea”... ”ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,/ Viața-i o poveste, o stare, o emoție, un vis!” Înainte de a pătrunde în universul liric al poetei Irina Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a drumului său spre cetatea cuvântului. Mă voi opri asupra unor publicații (selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi ”întregul”. „Aliteraţia timpului - Irina Lucia Mihalca”, volum de poezii on-line, Însemne Culturale, 2012; „Însemnele unei tăceri”- antologie de poezie, Ed.Rovimed Publishers, Bacău; Autograf pentru m(â)ine”, Antologie „Însemne culturale”, Adjud, Armonii culturale; Antologia de poezie “Arta sfâşiată” -73 poeţi contemporani- coordonator Valentina Becart, Editura ARHIP ART – Sibiu. Publicații în reviste: Armonii culturale; Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica; Constelații diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc. Volumul de poeme ”Dincolo de luntrea visului” a apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne spune doamna Adina Dumitrescu în prefața cărții: ” Scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.” Versurile din acest volum ne așază în fața ochilor un univers variat de sentimente, de simboluri, de taine ascunse în strigătul unei conștiințe care duce o luptă ingală cu destinul, mereu răvășită de neliniștile existențiale. ” Toate mor. Pe unde vei trece noaptea / vei auzi șoaptele străzilor pustii, / a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.”( Într-un cuvânt încape întreaga lume). Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate cuvintele ”tac și plâng”... când ar putea să devină emoție, să devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forță contemplativă, poeta se sustrage simțurilor ”uzitate”, cotidiene și se situează adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea este posibilă, poezia căpătând astfel, valențe luminoase, realitatea imediată rămânând pe o treaptă inferioară. Din când în când, se mai auzea ” o tristă melodie” care ”voia să cârpească viața / acolo unde sunetul o sfâșiase. / La stânga sunetului era noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/ univers presărat cu picături de apă și prezenturi.” ( Celălalt trup – o nouă viață). Din păcate, odată ce ai fost ”aruncat” în lume și ai fost însemnat cu un destin, nu te mai poți sustrage frământărilor,

Atelier critic bucuriei și pericolului de a fi, de a suporta țărmurile existențiale. ”suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, / cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumină”...( Suntem). Indiferent de locul în care ne poziționăm ”arta se adaugă vieții”, ne spune poeta – care încearcă să-și creeze, contureze un ideal cu ajutorul visului, iluziei, fanteziei creatoare. În clipele de beatiudine sufletul se lasă cuprins de cea mai pură și minunată emoție. Fuga de real este o necesitate pentru Irina Lucia Mihalca. Numai în acest mod se poate salva de zbucium, de efemerul clipelor, de ”mâna” timpului care ”vinde” totul fără urmă de milă. O altă mână, din umbră, simte nevoia să-i mângâie obrazul, să-i alunge teama atunci când ” nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil”. ” – Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,/ cărarea râdea, ochi-ți zâmbeau, ochii-ți plângeau,/ Te iubeam dincolo de viață și de moarte”/ Nu se auzeau nici măcar șoapte,/ doar foșnetul clipelor și sângele buzelor.” ( Șoaptele timpului, subtil parfum de iasomie). Conștientă că ”există un timp pentru toate”... poeta încearcă să păstreze ”copilăria„ în suflet, acest refugiu neprețuit, locul în care ”norii grei și deznădejdea” nu vor putea ajunge. În fiecare zi , când tumultul lumii o copleșește, caută un loc mai retras și-i ascultă ”tainica șoaptă,/ lumina caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun vârtej!”... ( Refugiu în lumina unui zâmbet). Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveștilor, al purității și al marilor speranțe – devine un ax vertical de care se reazemă în clipele de mare cumpănă, în imensa agitație a lumii. Poeta nu pierde contactul cu realitatea obiectivă, chiar dacă se abandonează adesea visului...doar o reface, o reconstruiește, ”prin ochii copilului se revedea pe el, redevenea... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, infinit!.” ( Prin ochii copilului, fulg în devenire), dându-i o dimensiune metafizică, loc de refugiu și extaz și, mai ales, de regăsire a esenței sale. Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie ”Dincolo de luntrea visului” este reprezentată de timp, de dorința de evadare din acest spațiu, acest val uriaș care te cuprinde, te învăluie și te aruncă în adâncul uitării. ”- Oprește clipa, călătorule!/ E timpul schimbării,/ trezește-te / să te-ntâlnești, la colț de viață, cu tine!/ Trăiește azi, respiră adânc clipa, / alungă-ți teama/ nu amâna mereu altă zi.” ( Oprește clipa, călătorule!). Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta simțind cu acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul înfiorat grăbindu-se să trăiască și să slăvească fiecare clipă ”printre bucurii și lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut pentru totdeauna. Nu trebuie să te oprești din drum chiar dacă obstacolele apar la fiecare pas. Și, da... ” pășește, pășește ușor,/ în zbor prinză amintirile presărate / de cântecul privighetorii.”/ ”La ceas de seară / lumina ta pâlpâie încă!/ Am gura plină cu litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt, / dulcea ei asperitate / pentru a-i simți atingerile de catifea!”. ( Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare). Momentele de blazare și disperare fac parte din

sintagme literare structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naștere dintr-un amestec de seninătate și chin, impresionând prin tonalitatea profundă, intensitatea trăirilor captive între ”zidurile” unui trup care va cunoaște surparea și moartea. ”La început, Cuvâtul a fost / și cuvântul s-a luminat în Om.” Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o treaptă superioară a conștiinței, a judecății și a moralității. Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea unor ape line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă și au putut să-și strige grandoarea și speranța. Și iată ce ne mărturisește poeta Irina Lucia Mihalca: ” cuvintele au început să zboare / spre cer și înspre soare.” După ce au înțeles ”jocul”, în lumina aspră a amiezii, după ca au cunoscut zborul, mirajul și prăbușirea... ”treptat cuvintele s-au stins / prin gări, în spitale, / pe fronturi, în războaie. / dar, dar... ”au mai rămas amintiri / și umbrele lor / în inimi / în cânturi, / în povești, în balade și doine,/ mici felinare / în zboruri defluturi,/ petale de lotus, priviri de copil, / gânduri-poeme / în muguri de floare, în raze de soare...” ( La început - Cuvântul). Aș completa cu: ” nimic nu moare, totul se trasformă”. Plecând de la această expresie, valabilă, acceptabilă, ajung la o altă formulare extrem de interesantă și de profundă: ” Lumea în întregul ei, este o frază în curs de rostire.” ( Andrei Pleșu). Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a consumat și nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar o concluzie a momentului. Orele se rostogolesc, asumându-și rimuri noi și alte dimensiuni ale cuvântului, noile sensuri vin să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această ”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și umbră, dintre bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță. Așa cum râurile își caută noi izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia Mihalca se abandonează labirintului interior al frământărilor, smulge vălul de pe lucruri, căutând alte semnificații, noi adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor. ”în fașă sunt toate,/ paleta de gânduri,/ cuvintele toate, faptele toate,/ inocență, ispită, păcate,/ toate misterele vieții.”... ( În visul copilului). Dacă totul este înscris în codul genetic al ființei, nu ne rămâne decât să căutăm adevăruri în straturile profunde ale sinelui, acolo unde divinitatea a ascuns misterul devenirii noastre și întoarcerii spre adevăratele origini. Sentimentul care face viața mai suportabilă, aproape frumoasă... este acela al iubirii, al contopirii cu sufletul pereche. Irina Lucia Mihalca iubește viața, caută dragostea... fiind convinsă că există un suflet pereche pentru fiecare. Iată ce afirmă: ” Iubirea – salvarea sufletului gol.” Chiar dacă suntem ”mereu vulnerabili în fața iubirii”, cine ar renunța la această ”imensă flacără”, această ”sursă de lumină” , de bogăție sufletească!! ”În orice labirint lăuntric există / adâncul drum spre exilul singurătății / și drumul salvator spre țărmul iubirii / - singurele ceasuri de fericire.” ( Iubind acum vei înțelege Cerul și Infernul). Exemplele care urmează subliniază această căutare nesfârșită, dorită: ”mă cauți, te caut / prin adânca privire / oglindită în apa din noi...” O ”taină a inimii” așteaptă să te întâlnească în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit ” chiar dacă nu poți prinde / liniile din palma iubirii noastre, / chiar dacă nu poți

Atelier critic prinde / urmele pașilor noștri.” ( Visul). Alte expresii aduc în lumină partea suavă și rafinată a trăirilor, sufletul poetei atingând note diafane, luminoase atunci când iubește, când este iubită. ”- o primăvară este gândul tău!”; ” pe cărarea albastră te voi întâlni”; ”luminezi acolo unde nu-i lumină” etc. Sau: ”ascultă, ascultă și vino / la marginea apelor timpului! / El este cel care cheamă,/ el este cel care plânge- ascultă?/ Te iubesc, te iubesc! – îți sune. / Să nu întârzii! – doar atât îți mai spune.” ( Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În iubire nu trebuie pierdută clipa, acel ”început de poveste / scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”. Lirismul poetic este trecut prin toate stările, de la extaz la agonie, de la flacără la cenușă, poeta privind mereu peste umăr, cu teamă, cu mirare... Versurile, jocul cuvintelor se desfășoară de la polul plus până la polul minus al trăirilor. La polul minus putem găsi expresii în care este concentrat zbuciumul poetei: ”buncărele fricii”, ”ceața timpului”, ”sufletul sleit de putere”, ”nisipul deșertului”, ”delirul literelor”, ”drum înghețat și pustiu”, ”dureri rostogolite”, ”Întotdeauna frica desfigurând”, ”plânge vioara”, ”Inima rănită” etc. La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin, visare: ”lumina blândă a soarelui”, ”Salbă de stele”, ”tăceri de lumină”, ”petale de vis”, ”poeme de stele”, ”ceas al liniștii albe”, ”parfumul atingerii”, ”într-un alb desăvârșit”, ”Mireasma începutului” etc. Această pendulare neobosită vine să sublinieze o anumită trăsătură emoțională a Irinei Lucia Mihalca, poeta fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înțelegerii propriei sale existențe. Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniștile și, mai ales, suferința de a fi o ființă superioară, înzestrată cu sentimente și conștiință, dar supusă degradării timpului și dispariției.” Amăgitor destinul te trimite / spre porți închise / iar mai târziu, / după momentul zero,/ spre frigul ce te va cuprinde.” ( Lacrima unei fete ajunsă într-un poem). Toate aceste stări – încorporate în acest semn al puterii care este cuvântul - conferă gravitate și profunzime poeziei, aceasta( poezia) fiind transformată într-un spațiu al ”bătăliilor” privind varietatea semnificațiilor. Lirismul, expresiile poetice profunde, eliberate din rigorile tiparului, dar încărcate de lumină( uneori) sau dramatism( alteori), se revarsă necomtenit peste acest flux vital, peste acest miracol existențial. Făcând o introspecție calmă a vieții, poeta Irina Lucia Mihalca înțelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate săși descătușeze eul, să-și comunice bucurile și zbuciumul. Astfel, se așază în fața hârtiei albe și scrie... ”scriu pentru că așa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăștiate de norii cercului lăuntric.” ” scriu din dorința de a evada, eliberând lanțurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.” ”scriu pentru că avem nevoie de noi și, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Și dincolo de neființă). Cuvintele... ”de întinzi mâna le vei simți”... cititorule! Nu ezita!

sintagme literare

CRISTIAN OVIDIU DINICĂ Ochiul Dacă un singur ochi poate vorbi atunci și numai atunci suma tuturor locurilor geometrice în care inimile noastre se întâlnesc este numitor comun iubirii cu un singur ochi deschis asemeni soarelui rănit de cuvinte îți scriu

EMIL CIORAN Românul care a refuzat toate distincţiile literare ce i-au fost atribuite. Date biografice: n. 08.04.1911, Răşinari, Sibiu - d. 20.06.1995, Paris. Filozof şi eseist. Născut ca şi ilustrul său consătean Octavian Goga într-o familie de preoţi, îşi petrece copilăria în satul natal pe care-l asemăna paradisului pierdut şi de care-şi aminteşte cu nostalgie şi la 75 ani. „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din care provin. Aş fi înţeles esen¬ţialul la fel de bine ca şi acum”. La Sibiu, în timpul liceului învaţă limba germană şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietzsche. Lectura îl ajută să scape de nopţile lungi de insomnie. Încă de la 17 ani când s-a înscris la facultate, i-au apărut insomniile care-l transformau parcă „într-un demon”, iar gândul obsesiv la moarte îl urmărea „chiar şi atunci când mânca”. Întors la Sibiu, în prima vacanţă de studenţie, pe strada Spinarea Câinelui, „mă plimbam noaptea, eram ca o stafie şi oamenii din acest oraşel credeau că am mintea zdruncinată. Şi atunci mi-am spus: Trebuie să scrii o carte!” Iar şase ani mai târziu, apare „Pe culmile disperării”, prima sa carte, pornind astfel în viaţă, la drum, în „căutarea infinită de sine”. Student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, a fost coleg

Eseu cu Constantin Noica, avându-i ca profesori, între alţii, pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. În perioada studenţiei, sub influenţa lui Nietzsche şi mai ales a lui Heidegger, înclinaţia naturală spre agnosticism se cristalizează, urmărindu-l toată viaţa. De asemenea, în tot acest timp, a fost influențat în mod deosebit de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. Obţine licenţa cu magnum cum laude. În tinereţe este influenţat de mişcarea legionară, ca simpatizant, dar niciodată nu a acceptat duritatea fizică promovată de aceasta. După o bursă de trei ani, (1933-1936), în Germania, la Berlin, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi, lucru repudiat ulterior chiar de către el însuşi, cu furie, ca rătăcire nepermisă a tinereţii. Se întoarce în ţară pentru un an, se înscrie la doctorat, cu un singur gând: să obţină o bursă spre Franţa. În 1936, îşi încearcă şi vocaţia de pedagog, astfel că va preda, pentru prima şi ultima dată în viaţa sa, ca profesor de filozofie la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. „Timp de un an am predat filozofia într-un liceu. Dar fusesem poreclit aproape «dementul»: într-o zi am fost surprins învăţându-i pe copii că totul este bolnav, până şi principiul identităţii... Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de mine”, povesteşte Emil Cioran, un Nietzsche contemporan trecut pe la şcoala moraliştilor francezi, aşa cum îl descrie Gabriel Liiceanu în „Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran”. Abia în 1937, când are deja trei cărţi publicate în România, primeşte mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată. După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa pe care o parcurge-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă în România. Din 1941 a scris numai în limba franceză şi stilul său curat, elaborat, este bine apreciat. Opera sa este caracteristică influenţelor filozofice din anii 1930 şi este străbătută de sensul tragic al sfârşitului civilizaţiei umane, de tragedia epopeelor şi finalitatea existenţei, de comiterea păcatului originar şi îndepărtarea de rădăcini, de pierderea sensului existenţei. Pe Simone Boué, cea care îi va fi prietenă pe viaţă, fără a se căsători cu ea, o cunoaşte în 1942, la o cantină studenţească. „Singurul lucru cu care mă mândresc este faptul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să transmiţi propriile tale defecte progeniturii şi să o obligi să treacă prin aceleaşi încercări ca şi tine. Părinţii sunt nişte asasini”. Simone Boué a adus în viaţa lui Cioran liniştea, fiind persoana care i-a acordat cu modestie maximă, atenţie

sintagme literare şi îngrijire, creând iluzia unei vieţi normale. După mai multe cazări prin hoteluri, la vârsta de 49 ani, cei doi reuşesc să se instaleze împreună într-o mansardă pe Rue de l'Odéon 21, la doi paşi de Jardin de Luxembourg. Această locuinţă, pentru care plătesc chirie o sumă modică, este primită de la o admiratoare. Sunt trei camere mici destinate bonelor în arondismentului 6. Sunt vecini cu cerul liber. În 1945 decide să rămână definitiv în Franţa, stabilinduse la Paris în Cartierul Latin. Spirit sceptic şi dilematic, „trăirist”, pendulând permanent între Heidegger şi Sartre, Emil Cioran rămâne un mare moralist (cel mai mare de la Voltaire încoace, dixit Jean d’Ormesson) şi un stilist desăvârşit, căci a stăpânit la fel de bine ambele limbi în care a scris, română şi franceză. Frământările sale îl supuneau în nopţi de clarviziune la lungi plimbări, căutând răspunsuri pe care apoi le transcria atent la nuanţele vieţii. Gândurile sumbre îl conduc spre a glorifica sinuciderea pe care însă nu este în stare să o întreprindă. Pune în discuţie derizorul vieţii şi nonsensul existenţei, după cum se exprima: „Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are sens”. La vârsta de 70 ani găseşte perechea sufletului său, de care se îndrăgosteşte, fiind atras de înclinaţia spirituală a acesteia, de buna comunicare legată între ei. Friedgard avea 35 de ani, era divorţată, avea un fiu şi îşi pregătea doctoratul în filosofie, la Köln. Era sincer motivată de gândirea filozofică a lui Cioran. Într-o scrisoare trimisă din Paris, Cioran consemna: „În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”. Cu timpul se dovedeste însă imposibilitatea relaţiei lor, care, totuşi, a durat câţiva ani. După o perioadă, Friedgard recunoaştea: „ştiu sigur că felul în care a decurs relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea,

Eseu de fapt, e imposibilă”. În 1987 Cioran renunţă definitiv la scris, fiind răpus de boli care s-au agravat. Ulcerului i s-a adăugat şi boala Alzheimer. O minte genială s-a pierdut în derizoriul bolii. Datorită suferinţelor suportate, conştient, a cerut lui Simone, celei care i-a fost alături totdeauna, să-i curme viaţa. Moare banal în dimineaţa zilei de 20 iunie 1995, în lipsa lui Simone care, după trei zile petrecute alături de el, plecase pentru moment din spital. Moartea învingea raţiunea, iar întrebările care l-au bântuit toată viaţa primeau cele mai crunt răspuns, anularea fiinţei. Cioran este un spirit total liber, care refuză să aibă responsabilitatea unui sarcini sociale, declarând că niciodată nu va munci nici măcar cinci minute şi nu va scrie niciodată un rând împotriva inimii sale, cu atât mai mult nu se va ocupa de profesorat sau jurnalism, fiind toată viaţa un boem student din România. După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste, rămâne apatrid. „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. [..] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.” Celor care doreau să afle cum se poate ajunge scriitor, Emil Cioran le adresa mesajul: „Trebuie să vă scoateţi din cap toate gândurile legate de carieră, bani şi succes. Un scriitor nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă unei familii.” Nu a acceptat să i se acorde premii literare (SainteBeuve, Combat, Nimier) şi a refuzat remuneraţii de mii de franci. Singurul premiu acceptat de el este cel care i se oferă pentru debutul francez - Premiul Rivarol, în 1950. „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit şi eu la asta! Sunt însă lecuit pe veci”.

sintagme literare

IONEL BOTA

Cornel Ungureanu sau povestea şi provincia. Alte fişe de lectură

Întinderea oricărui text e o poveste frumoasă. Fraze meditative, o naturaleţe fără emfază, admiraţia valorii, ca postulat, atitudinea etică sunt principii ale scrisului critic. Dar criticul român n-a ocolit, s-ar zice, nici produse şi autori de la „periferia” culturii şi literaturii. Nimic, însă, acuzabil. Din ingerinţele unui context politic, combinat (vai, combinatoriul!) cu o viziune maşteră asupra fenomenului literaturii autohtone, destule eforturi s-au întrerupt, au fost abandonate de iniţiatori sau amânate până la clipa prielnică. Titu Maiorescu a ambiţionat – mărturisiri exacte în jurnalul său – o istorie a literaturii noastre dar, acaparat de orgoliul politic al unor amici care cochetau, cu mai mult ori mai puţin talent, cu literele, se va fi risipit, rămânând riguros-lucidul descoperitor de talente ori semnatarul celor mai exacte comentarii de întâmpinare. Mai târziu, Eugen Lovinescu va încerca să aşeze eboşa modernistă la temeiurile istoriei sale de literatură română, dar pasionarea impresionistă a comentariului, selectarea exclusivistă a unor autori au întors tentaţiile realizării istoriei literaturii noastre la punctul zero. Acolo de unde nici istoriile-antologii ale lui Gh. Adamescu, L. Predescu, M. Dragomirescu, n-au mai reluat nimic, o dată cu schimbările contextului politic, nici proiectul stufos al lui D. Caracostea şi nici măcar Istoria lui George Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, n-au mai putut nici ei relua nimic din entuziasmul mai vechilor întreprinderi, o dată cu schimbările de regim politic de după 1947. Dar spiritul erudit al criticului român n-a lipsit nici în astfel de vremuri, prelungind starea de agonie a literaturii până aproximativ la „dezgheţul” de după 1965, chiar dacă vom putea vorbi de mai puţine finalităţi în acest teritoriu: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Rotaru, George Munteanu, Mircea Scarlat, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru, Mircea Zaciu, Eugen Todoran. Cu Prozatori români de azi, Cornel Ungureanu duce la capăt, în două volume, explorarea din interior a unui fenomen

Eseu complex din vasta carte de istorie a literaturii noastre de după al doilea război mondial. Dotat cu o conştiinţă critică necanonică, suferind nu atât de plăcerea comentariului cât de dorinţa evaluărilor corecte, el nu va scrie despre autori influenţi ci despre creatori-model. Modele pozitive, posibile opţiuni estetice pentru argumentele care, venind din tradiţie în actualitatea devoratoare, construiesc eşafodajul evoluţiei viitoare. Dar am putea spune altfel că, între ambiţia sincretismului şi eficacea alternanţă, el construieşte pe o structură compozită: exemplul unui Proust „întâlnindu-l” pe Lovinescu ne e acum la îndemână. Evitând generalizările fade, criticul caută esenţialul, este adeptul reconsiderărilor, se lasă furat doar de pasiunea pentru adevărul primenirilor, acolo unde s-au produs, pentru afirmarea calităţii textului, acolo unde aceasta există, pentru depistarea situaţiilor de înfrângere a unor prejudecăţi ori acolo unde s-au afirmat atari triumfuri. Criticul bănăţean (e un spirit auroral, desigur, când vorbeşte despre Banat şi despre scriitorii provinciei), are un stil proteic, aparent neconformist şi îşi propune de la bun început să discute despre „scriitori vii”, din „imediata noastră apropiere”, autorii unui prezent continuu în dinamica prozei postbelice. Transparenţa temei obligă, firesc, la o critică valorizatoare, la o călătorie în larg şi o revenire pe ţărm pentru noi incursiuni în teritoriul explorărilor. Sobru, concis, precis el caută, deci, imaginea umanităţii reale în umanismul scriiturii. Se apropie de metoda esteticii lovinesciene dar atmosfera în care se consumă textul comentariului este călinesciană. Numai că ţinutul imaginar al scriitorului epocii impune, recunoaşte criticul nostru, „un studiu al profunzimilor”. Aici, originalitatea incontestabilă a lui Cornel Ungureanu va irumpe cu deosebire. Criticul nostru construieşte ontologiile textului dar vrea în aceeaşi măsură să ambiţioneze în analiza acelui „limbaj al simbolurilor”, ca şi cum şi-ar pregăti fişele-conspect pentru lucrarea mirabilă a „cărţii antropocentrice”. El are oroare faţă de extazele semioticienilor grăbiţi să se impresioneze înainte de a se lucidiza, contaminaţi de invazia convenţiilor textului. Criticul duce cu sine acest sentiment al revelaţiei proprii şi spune, corect, că numai cucerirea tradiţiei, redescoperirea şi Renaşterea devin, pe drept, triunghiul erodărilor confortabile, gest cu o dublă natură: de salvator al construcţiei critice, de explorator subversiv în canonul sinelui estetic. Comentând literatura lui Mircea Eliade, spre exemplu, criticul relevă sensul latent al textelor şi-şi oferă neaşteptate unghiuri de interpretare.1

sintagme literare Criticul român e scriitor, spunea şi Al. Paleologu.2 E în asta o năzuinţă către sistem, gest de esenţializare, pe un traseu continuu-discontinuu, pus în raport cu literatura de altă dată. Provocări, distanţări, apropieri, respingeri, un duh inconformist însoţeşte şi demersul lui Cornel Ungureanu iar cartea sa – printre puţinele în epocă, la apariţia ei, cu o atari temerară abordare – nu mimează nicidecum excepţionalitatea, fraza se păstrează în limitele lucrului temeinic bine făcut, discursul nu se lasă copleşit de metaforizări, luciditatea nu e contaminată. Efortul se disipează într-un interes aparte pentru aşezarea scriiturii în lume, pentru explorarea atentă a impactul eului scriptor cu realitatea, pentru abordări varii legate de contextul operei şi al vieţii scriitorului, rolului său în societate, împrejurările formării sale. Transparenţele, ritmările ludic-speculative arată că a înţeles de timpuriu că nu poate birui prostia iar eclatantul rafinament îi îngăduie să fie în permanenţă atent la micile-marile remanieri ale spiritului critic. Scriind despre proza lui Eliade, stilul critic inimitabil, zice Al. Ştefănescu, e orientat spre desfăşurarea ceremonioasă a dizertaţiei dar şi spre ironia discretă.3 Ceea ce, până la un punct, e adevărat: spiritul critic se manifestă altfel decât suntem obişnuiţi. Nefiind adeptul precarităţii ontologicului, strategie din arsenalul criticilor de amvon din comunism, Cornel Ungureanu îşi regizează comentariul, cu trimiteri tocmai la o conştiinţă a convenţiilor literare care şi-a lăsat ori nu şi-a lăsat amprenta asupra scrisului unui autor. Spirit neliniştit şi patetic, atunci când e vorba să discute valori reale şi nu inventate de unii dintre confraţii prea binevoitori cu subprodusul literar, criticul abordează absolut detaşat de superficiile unei lumi traductibile, la vremea când apărea primul volum din Prozatori români de azi, în directive şi indicaţii grevând chiar statutul literaturii

Eseu şi al autorului. De aceea, scrie Cornel Ungureanu undeva, în tradiţie trebuie căutate rădăcinile literaturii actuale, e nevoie de „a documenta cititorul” pentru a fi studiat felul de a fi al tradiţiei literare, de aceea pune în termenii urgenţei problema cuceririi tradiţiei. El se însoţeşte în memorial cu spiritul nesfârşit al literaturii, autenticitatea şi buna stăpânire a psihologiei profuziunilor augmentează statutul său de martor la priveghiul valorilor şi viitor restaurator, personaj indispensabil în opera de remitologizare a cotidianului literar. De altfel, deja volumul II îl va scrie ca după o întoarcere din altă lume. Acum, criticul îşi joacă rolul său deopotrivă cu analiza convenţiilor prozatorului epocii în dialogul cu lumea. Grila de lectură zăboveşte mai ales pe verticala spirituală. Nu-l interesează nici în aceste noi capitole veleităţile autohtoniste, motiv pentru care magistrul nostru n-a semnat nici ieri şi nici azi cronici de descurajare. Nu vă grăbiţi şi lăsaţi orchestra să se odihnească ! Domnul Profesor pare marcat de un simptom de provincialism. În fapt, însă, îl preocupă cu adevărat diagnosticarea literelor naţionale din perspectiva ataşamentului provinciei la programul literaturii române. Iar ăsta da, nu e un proiect fundamental ci un proiect care fundamentează fiindcă dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Noi ne continuăm povestea... NOTE: 1. AL. ŞTEFĂNESCU, Cornel Ungureanu, în „România Literară”, XXXVI, nr. 39, 1-7 octombrie 2003, p. 11 2. AL. PALEOLOGU, Arta de a admira, în volumul AL. PALEOLOGU, Ipoteze de lucru, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p.187 3. AL. ŞTEFĂNESCU, lucr. cit., loc. cit.

sintagme literare

KATYA KELARO Palimpsest eminovician Că Einstein a citat și un vers eminescian din Scrisoarea I pentru a argumenta teoria relativității rămâne în sfera legendarului, ascunsă în bibliografia imensă pe care a parcurs-o savantul pentru a găsi repere în toate domeniile, dar Lucian Blaga avea dreptate când spunea că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decât a soarelui, așa după cum unele lucruri se văd mai limpede în lumina artei decât în lumina științei1. E drept că în școală am parcurs poezia accesibilă analizelor și memorizării, iar Eminescu rămâne un ins singular în cultura românească ce ne-a scos din arhaism lingvistic. Dacă vom compara modul de a vorbi al contemporanilor săi, prin scrierile poetice, și vom citi poezia eminesciană, vom remarca actualitatea formulărilor și a limbajului, e contemporan cu noi, depășindu-și confrații cu un secol. E adevărat că Schubert care a trăit cumva la fel de puțin ca Eminescu, nu a avut un pian al său niciodată, veșnic chiriaș al acestui unui cufăr cu sunete care e pianul, și totuși asta nu l-a împiedicat să compună peste 600 de lieduri care astăzi sunt mândria patrimoniului muzical universal, că edițiile Peters care au invadat lumea și au îmbogățit editurile vieneze nu țin cont de faptul că în timpul vieții, Schubert a suferit și a compus mai mult decât a trăit, identificându-se cu arta sa totalmente. Eminescu, în cei 39 de ani de viață, a lăsat un alt cufăr, cu manuscrise, păstrat în arhivele Bibliotecii Naționale, într-o ordine perfectă, cu un scris caligrafic pe care timpul nu l-a perturbat până la sfârșit. A lăsat multe pagini în germană, greu de descifrat și de prelucrat, misterioase și cumva inaccesibile, încă așteaptându-și exegetul și editorul devotat care să le traducă aproape de gândirea impregnată de filosofia pe care o audiase ca student la Viena. Că viața era cruntă cu oamenii de litere ne-o dovedesc fotografiile Într-un articol publicat în România Literară, nr.28/2006, intitulat Scrisori către și de la Albert Einstein de Solomon Marcus, era dezbătută vasta corespondență, de peste 20 de ani, dintre Melania Șerbu, o româncă din Brașov, emigrată ulterior în Israel și pasionată de teoria relativității, ajungând profesoară de fizică, și Albert Einstein, menționându-se faptul că, pe parcursul acestor ani de convorbiri pe tema științei, epistolele fiind redactate în limba germană, tânăra i-a vorbit despre poezia eminesciană Scrisoarea I, La steaua precum și de nuvela Sărmanul Dionis, punându-l la curent cu viziunea poetului despre cosmos și timp, însă, reconstituirile istorice ale corespondenței suferă mult la acest capitol întrucât nu au putut fi recuperate acele verigi de început între care se află și problematica eminesciană. Cert este că Melania Șerbu urmează la intervenția lui Albert Einstein lângă Nicolae Iorga și ulterior cu sprijinul bursei create de industriașul Alexandru Malaxa o bursă doctorală în domeniul fizicii la Praga și Zurich, iar scrisorile vor fi reunite în trei volume publicate la Haifa, în 1973. 1

Eseu descoperite de colecționari, tânărul Eminescu având drept frunte o boltă vitruviană de vise, ideile dormindu-i pe tâmple ca un cuib de șerpi sculptat din marmura antichității elenistice, dar cele de mai târziu, ni-l prezintă cu o melancolie nietzscheiană în valea de migdal a ochiului, cu fruntea bogată și o mustață stufoasă ca o pădure de lăncii. Cu un singur pas, părăsea continentul și se pierdea printre brahmanii indieni, cufundându-se în fluviul propriei imaginații precum muritorii în Gange, ieșea din apă purificat, obsedat de efemeritatea cărnii în raport cu perenitatea ideii, descoperise în metru antic că se poate învăța a muri și totuși sara pe deal se lăsa doinit și cioplit din fluier, contempla în lacul cu nuferi galbeni de la Ipotești o clepsidră ca o zonă tarkovskiană unde timpul se topea la intrarea în apă. Arghezi spunea că poate cel mai frumos vers din literatura română e eminescianul „În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”… Personal, Călin file de poveste mi se pare una din cele mai frumoase și mai expresive pagini din poezia românească, șiragul de epitete, metaforele sclipind ca niște monezi de aur și argint, lanțurile nesfârșite de comparații, personificările poporului furnicilor și al alaiului nunții, delicatețea, profunzimea și cromatica uraniană a tabloului, toată pagina aceea e un cufăr cu nestemate ce îți iau ochii când dai capacul la o parte…Eminescu a schimbat pentru totdeauna irisul limbii române dinspre lut spre stânjenel, i-a imprimat reflexii astrale, un mag care a adus la ieslea limbii literare o lentilă concavă prin care să fie privită istoria și o alta convexă prin care să fie privită ieșirea din timp, ca un talger cu pulbere rămasă de la nașterea și de la moartea stelelor, în loc de aur și smirnă, alchemist și călător prin codri, catedralele lui cosmice, mai înalte decât cele gotice ale apusului, iar mănunchiurile de mesteacăn deveneau pe rând o orgă în lumina deplină a lunii, dar și un tânguios nai al lui Pan, din trestii. Călătoriile lui peste munți la sfârșitul adolescenței ne apar ca o odisee a unui Ulise carpatic ce avea nevoie ca versul său să crească cu miride luate din durerile fraților de peste munți într-o vreme în care România Mare era un vis… el a murit în 1889 iar Unirea a fost în 1918…Eminescu era un român absolut în sensul că vorbea fără frică de unitatea lingvistică, de moștenirea latină, de marginile imperiului spiritual românesc între Tisa și Nistru și Dunăre, voievod cu sabie de argint căreia îi înmuia vârful în călimară. Sabin Bălașa i-a adus un omagiu în Sala Pașilor Pierduți a Universității din Iași, ilustrând chipul Poetului și al poemelor sale, pași topiți pe nisipul nirvanic și neantic al acestei lumi. Parcul Copou mai îmbrățișează cu cercuri de fier pieptul secular al teiului aproape sacru pentru ieșeni, al domnului Eminescu, iar Copoul e o rezervație de zâne care coboară dintre ramuri când înfloresc teii și miroase a spirit eminescian pe aleile orașului, acolo unde vara se recită în aer liber poezie așa cum copiii dau drumul la zmeie spre cer. Și totuși, românii îi sunt datori lui Eminescu cu

sintagme literare o capodoperă cinematografică. Basarabia ne-a luat-o înainte prin filmul Luceafărul al lui Emil Loteanu, pornit din transformarea unui spectacol de teatru la întâlnirea cu crîmpeie din viața trăită, prin scris la maximum. Eminescu, de când a scris Odă în metru antic, știa că timpul va fi problema și valorifica secunda până la înroșire, intuind teoria stringurilor, iar creierul lui, dacă ar fi fost privit și fotografiat din cosmos, dintr-o arcă spațială, ar fi luminat ca un continent, atunci când se așternea la masa de scris, un câmp magnetic descris de Tesla ca o hartă a luminii. Creierul lui era un continent atlantidic efervescent, evanescent și forforescent…a avut viața care i-a permis trăirea acelor experiențe abisale ce trebuiau metamorfozate în artă de o calitate quarțianină. Se raporta mereu la diamant, pentru duritate, pentru rezistența la încercări și înfrângeri dar mai ales pentru limpezime. Gândea în cristaluri. Avea sedimentate idei și nu avea timp să explice. Din anii când străbătea țara la picior cu trupa de teatru a lui Fanny Tardini a învățat că de la tribuna publică, vocea unui poet trebuie să poarte pe creștet umbra unui lup dacic, se simțea un ultim dac cu pletele agățate de stânci, un sfinx cu trăsături de Apollo, actorii l-au învățat să declame, acel ritm al zicerii cu foc, cu durere, când cântul se preschimbă în urlet, că istoria e materia sacră și i-au imprimat pentru totdeauna respect până și pentru praful drumurilor de țară, acolo unde anonimii îl primeau așa cum erau primiți la poalele Olimpului, zeii. Ajuns la București, n-a suportat niciodată gângăviții, pelticii, bâlbâiții, bulbucații ce poceau limba română, o apăra cum ar fi apărat un cavaler onoarea unei doamne, primind în numele ei orice insultă. Pentru el, actrițele erau asemeni unor madone rafaelite căzute în noroi și pe care le urca pe piedestalul unui poem, iar în momentele de apoteoză, urcase pieptiș piscurile cele mai înalte ale munților de acolo de unde a gândit un cer senin ca o țară a făgăduinței. Luceafărul recitat de George Vraca, Scrisoarea a III a declamată de Gheorghe Cozorici ori Odă în metru antic oftat de Ion Caramitru rămân antologice intersectări ale școlii românești de teatru cu versul eminescian. Veronica, al cărei nume îl încriptase printre venere, înger blond coborând din legendele nordice ori din basmele românești auzite în copilărie la stână, despre o domniță cosânzeană, pe care a întâlnit-o în anii studenției la Viena, purtând mănuși de dantelă, rochii lungi cu trenă și corseletă din catifea, cu flori de mătase la voaletă, amestec suav de violetă de parma cu coronițe de cicoare și nu mă uita, vedea în ea ori voia să vadă jumătatea lui intraductibilă, fiind nu doar confidenta până într-un punct a ideilor prea mari pentru prea puținul timp dat pentru a scrie, era cîmpul cu spice în care își cufunda gândurile la întoarcerea din alte lumi, pe care azi lumea științei le surprinde prin spații și matrici, el le cuprindea cu mâna într-un cuvânt așa cum alții dau la o parte pânza de păianjen de lângă icoană. Veronica a fost și deliciu și supliciu, spășindu-și frivolitățile în perioada retragerii la Văratic, cu mințile

Eseu rătăcite de moartea lui. Când a murit poetul Ștefan Augustin Doinaș, soția lui, balerina Irinel Liciu avea aproape 80 de ani și s-a sinucis spunând …o prea mare dragoste, ucide. S-a topit ca o Orfee plecată după al ei Euridis. După orficul său Euridis, a plecat și Veronica la câteva luni după moartea lui Eminescu. Toate I s-au părut fără sens. Golul lăsat de el era cosmic, chiar dacă în timpul vieții multe zile și nopți I le-a fript pe spuza unei iubiri ieșite din convenții, care nu era doar o chemare a cărnii, ci o regăsire a unui întreg originar. Gândeau mitic, îmbrățișând poveștile despre primii oameni cum unii își poartă veșmintele, de aici și generozitatea și puterea lui de cuprindere în literatură. Cel ce cutreierase țara cu piciorul, își splălase dorurile în apele ei de munte, coborâse la șes, printre birjele grăbite ale demnitarilor și cucoanelor din capitală cu creștetul fronton de panteon în care ideile se disputau ca într-o agora. Trăia cumva întrun acoperiș deasupra lor, deasupra micuțului lor labirint domestic, în minotauricul său subteran, unde găurile negre se dispuneau în instalații de perpetuum mobile. A scris până când gândurile i-au fost incendiate, scurtcircuindu-se straniu ca atunci când o revelație e prea mare pentru a putea fi descrisă și cel ce a văzut lumina a orbit, lipsindu-i puterea de a spune ce a văzut sus, pe creste. Deși George Călinescu a scris despre el mult, studiile lui Constantin Ciopraga mi se par cele mai frumoase și mai pline de substanță, despre apropierea de orizonturile arhetipale, fenomenele originare ca o inițiere în zone misterioase, de intensități felurite, l-a urmat prin traiectoriile sale de la Platon la Kant la Schopenhauer,cu mitopoeziile, comutațiile epocilor, axele convergente ale visului, iluziei, nevoiei de armonie absolută, ciclurile istorice, arhetipurile poetice între care se profilează grandiosul ca un moment de sinteză, homerizările din versurile eminesciene, despre eurile lui simultane și succesive, conștiința frământată și căutătoare de senin, pendulând între omul interior și omul cosmic. În muzică, rămân de referință liedurile lui Nicolae Bretan între care Ce te legeni, codrule? în admirabila interpretare a basului Nicolae Florei, La steaua, Peste vârfuri, Te duci și-am înțeles prea bine, Ș-acele dulci păreri de rău, Vasile Popovici- Când amintirile și Dorința aduse în luminile rampei de timbrul unic al mezzosopranei Elena Cernei, George Dima cu Somnoroase păsărele, Dorința, De ce nu-mi vii? tulburătoarele compoziții ale lui Aurel Eliade cu Revedere tălmăcite de Nicolae Herlea ori Dan Iordăchescu, Aurel Stârcea cu De ce nu-mi vii?, romanțele de la sfârșitul veacului XIX Pe lângă plopii fără soț a lui Guilelm Șorban, ori ineditul poem transpus pe muzică Și dacă ramuri bat în geam de Ioan R.Nicola, căruia îi dă viață glasul inconfundabil al Elenei Cernei, visătoarele creații ale lui Eugen Doga în care poezia Dorința este topită în creuzetul compoziției Misterele nopții, ori Somnoroasele păsărele de Vasile Spătărelu și, nu în ultimul rând, corala genială Floare albastră. Ori Lacul sau Atât de fragedă cântate de Mondial.

sintagme literare Privirea patriarhului Motto: Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce. Sfânta Clarisa Desprins parcă dintr-un tablou de Rembrandt, patriarhul Ioan al X lea al Antiohiei are întipărită pe chip expresia celui care știe să asculte, să insufle curaj printr-o privire înțelept cuprinzătoare, părintească, fără ascuțișurile mâniei, purtând o lumină de nufăr și candelă, smerită dar neresemnată, vie, peste scutul cordic străpuns de-atâtea ori și totuși vibrând la rănile creștinilor pe care-i păstorește, împodobit fiind de rugăciunile lor mirosind a mir, amintind de descrierea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur lui Iov atletul vestitei răbdări, o inimă a cărei corabie își are busola și ancora la Dumnezeu. Când soborul de episcopi, preoți și diaconi ce îl însoțesc la slujbele din Catedrala Patriarhală Mariamită, ori la Biserica Sfânta Cruce, pășește printre credincioși, cu icoana Mântuitorului purtată pe brațe, înaintea lor și a patriarhului trece, asemeni îngerilor, cu făclii și podoabele bisericii, alaiul diaconițelor și al ipodiaconilor, o relicvă liturgică apostolică păstrată cu sfințenie la Damasc. E impresionant cum fetițele de vârste diferite, unele de grădiniță, altele în clasele primare ori la gimnaziu, îmbrăcate în straie de atlaz,brodate cu cruci aurii, vestesc asemeni unor crengi de iasomie parfumată, lumina. Micuțele diaconițe, cu părul prins ca un buchet de flori ori în împletit spic de grâu, cu sufletul inocent, deși nu au rol liturgic în altar, ajută și împodobesc într-un chip aparte rânduiala Bisericii, iar ochii lor migdalați poartă pecetea dulce a Duhului și a copilăriei. Șiragul de ipodiaconi e asemeni unor ramuri de chiparos și palmier, dând slujbei acea solemnitate pe care o aveau procesiunile împărătești bizantine. Copiii își iau în serios rolul de binevestitori ai Cuvântului, se citește în ochii lor căldura nedisimulată a unei ortodoxii vii, înflorind dincolo de talanții suferinței, își țin sfeșnicele de argint și lumânările atunci când se citește evanghelia fiind parcă mesageri de dincolo de nori. Ascultă, se roagă, iau aminte și cresc. Veșmintele lor albe ca zăpada, stiharele ca un elogiu al simplității amintesc de acel hristianic îndemn...Lăsați copiii să vină la Mine...iar mânuțele lor cât hulubii de pâine se apropie în rugăciune și imploră să vină sol de pace pe pământ, de aceea, când dă binecuvântare pruncilor, la botez și la împărtășanie, privirea patriarhului Ioan are duioșia plină de speranță a bunicului căruia toți copiii îi sunt nepoți, cu aceeași rază a perpetuării neamului omenesc întru virtute și

Eseu adevăr, învăluită de amintirea nopților copilăriei, a cântecelor de leagăn ale mamei și ale poveștilor, psalmilor și poeziilor tatălui, ale jocurilor și primelor îngenunchieri în fața icoanei. Când vorbește școlarilor, privirea lui apropie și caută cu stăruință valoarea cărților, a jocului, a șotronului inteligenței, intrând în lumea plină de întrebări și de planuri de viitor ale acestora, căutând pe cât posibil ca firul învățăturii să nu fie rupt. Aduce profesori, caută profesori, cheamă profesori. Devine profesor și îndrumător, amintind de cuvintele lui Feodor Dostoievski ,,un adevărat prieten al omenirii, a cărui inimă s-a cutremurat cel puţin o dată plină de compasiune privind suferinţele oamenilor, va înţelege şi va ierta mizeria de care sunt acoperiţi şi va putea să descopere diamantele din noroi”. Dacă tatăl – profesor - vorbea elevilor despre frumusețea literaturii arabe și scria poezii, fiul, devenit cărturar, i-a moștenit elocința discursului și vorbește astăzi copiilor despre frumusețea limbajului dumnezeiesc, învățându-i despre șiragul coralifer al psalmilor, având o bunătate și o atenție samariteană. Cu bucuria stăpânită a celui ce a suferit, sfințește locul unei școli ca al unei fântâni de înțelepciune și lumină, iar sfințirea casei de apă a orașului o săvârșește cu bucuria redobândirii miraculinului izvor al vieții. Studenților, le vorbește ca un abate Faria despre răbdare și ochii săi capătă iluminarea unei ferestre de bibliotecă, din puținele care au mai rămas nearse, îndemnând la recuperarea memoriei și a nepierderii demnității, le transmite încrederea unei păci interioare, de mare preț, pe care tinerii o poartă la ieșirea din biserică înspre casele unde părinții au amuțit în durerea pe care războiul a sporit-o căci lumea aceea, construită nu demult de ei, e sfărâmată: nu mai au locurile de muncă de ieri, ziua de azi e cusută cu ață neagră, adevărurile sunt cârpite și destrămate, dar, în fața acestor nevoi, patriarhul Ioan împarte puținul avut cu bucuria de a împărți totul. Nu pleacă nimeni fără a primi ceva, o masă caldă, o povață, o carte, un măr, o icoană, purtând o luptă asiduă împotriva împietririi. Când a spus rămas bun casei părintești, cel ce avea să devină patriarhul Ioan al X lea al Antiohiei și al Întregului Răsărit nu știa că întreaga Sirie avea să-i devină casă, că avea să aibă în grijă și rugăciune pe toți fiii răsăritului, după numele de botez sau cel din catastifele civile, rugându-se nu doar pentru ortodocși, ci și pentru greco-catolici sau musulmani. Tot tinerilor, pe care îi consideră tezaur național - singurul care contează a fi salvat la capătul oricărui război fără rațiune - patriarhul le vorbește despre o țară ale cărei rădăcini au constituit leagănul vechi dar neînvechit a ceea ce numim azi artă și civilizație în cărțile și orele de istorie.

sintagme literare Fetelor le spune a-și aștepta iubiții plecați la război, le dă binecuvântarea cununiei cu speranța unui părinte că fii săi spirituali vor vedea pe fiii fiilor plimbându-se liniștiți pe aleile orașelor, cândva pline de romantismul vieții cu parfum oriental, îndreptându-și pașii la ceasul dimineții spre liturghie, acolo unde e casa tuturor, și a celor care au un adăpost și a celor rămași sub cerul liber. Spre ei se îndreaptă purtând cuvintele Sfântului Iustin Popovici ,,la celălalt să te duci cu pași de porumbel. Așadar, să te apropii de el în mod delicat și cu blândețe, pentru că semenul tău are și el fricile și supărările sale. Are și așa destulă greutate pe suflet, că să-i mai adaugi și tu.” Stă la masă cu tinerii, după liturghie, îi îmbărbătează, le insuflă crezul căci nu agapa lumească e cea care-i ține alături pe creștinii Antiohiei, ci agapa nelumească a Euharistiei, aceștia fiind îngerii păzitori ai locurilor sfinte. De sub ochii lui, soldații pleacă spre garnizoană cu împăcarea celor ce își fac datoria față de familiile lor, de patrie, de Dumnezeu. Poartă sub haina militară crucea binecuvântată de patriarh, privirea aceea donată de un războinic spiritual, al cărui scut și armă împotriva dușmanilor văzuți și nevăzuți e Sfânta Cruce, la umbra ei, ștergându-și lacrimile pentru camarazii pierduți și sub pavăza ei luptând pentru fiecare colț de pământ de parcă și-ar elibera casa părintească. Dârzenia făcliei pe care o îmbracă atunci ochii patriarhului o pot decripta și transmite doar cei care au trecut prin focul luptelor, acolo unde o clipă e cât un veac și bătrânul acesta devine o torță a blândeții, îndeamnă fără a instiga, îndrumă fără a porunci, înalță, plecându-se primul. Cu ajutorul Logosului, patriarhia Antiohiei e o ambasadă diplomatică a cerului, e chiar un chivot al Logosului pentru Rugăciunea Domnească, rostită în aramaică, iar de sfatul întâistătărorului ei țin cont și comandanții care au venit pentru câteva zile acasă, în permisie, de Crăciun, sfătuinduse nu doar cu comandamentul forțelor terestre, ci cu reprezentantul Arhistrategului suprem și-atunci, în ochii patriarhului se văd acele cruci ce-au fost brodate cu mult timp în urmă pe steagurile armatei lui Constantin cel Mare, credința în ea fiindu-i model. Indiferent de vârsta lor, cei care îl întâlnesc au sentimentul că fruntea privirii lor s-a odihnit o clipă pe umărul privirii sale și pleacă de acolo înrourați, pornesc revigorați de această infuzie de credință, sunt alimentați cu o energie care nu se poate povesti, nici descrie, este argintul viu al unei priviri ce-l caută în toate și înainte de toate, pe Dumnezeu. La Sfântul Maslu, acolo unde mâinile sale sunt puse peste bolnavi, își lasă fruntea să coboare, rugându-se smerit pentru vindecare, iar în târziul nopții, cei apropiați văd cum

Eseu ochii săi parcă își scot bandajele nevăzute, le spală cu lacrimi și le sterilizează cu rugăciuni, încât dintr-un capăt în altul al chiliei sunt frânghii cu pansamente scoase din inima sa plânsă de lucrurile văzute peste zi. Le lasă cenușii precum pânzele mohorâte ale cerului a ploaie și le găsește în zori albite de o mână nevăzută, tămăduitoare, când o ia de la capăt, cu stoicism, printre suferinzi. Când slujește, ochii săi devin două sfeșnice de lumină, implorând cerul a alege acea cale menită fiilor Omului, înnoadă metaniile cuvintelor în untdelemnul rugăciunii și al tânjirii după Dumnezeu - Cel ce coboară prin acoperișul spart de bombe al catedralei, având ochiul bandajat și brațul prins cu atele. Însuși Ioan, sfântul care a botezat pustiurile și a îmblânzit barierele cerului, s-a întors de ziua lui cu o bucată de cer în raniță, în locul veștilor despre fratele răpit, iar Hristos își îmbrățișează camaradul de suferință vorbindu-i de tranșeele indiferenței omenești, a puterii celor mici și anonimi, a căror iubire contează dar, în același timp, despre plimbările caiafice ale celor puternici, a acelor copii inconștienți care aruncă cu bombe de parcă ar arunca cu praștia în păsări și oamenii devin, sub puterea pietrelor ucigașe, cu sulf și hidrogen, păsări plecate prea devreme spre cer și pentru totdeauna. Uneori, cei din jur se întreabă dacă arhiereul e cel ce-l ajută pe Hristos să-și ducă crucea spre Golgota, ori Hristos e Cel ce a pus umărul luând patriarhului povara crucii, răniți și sângerând amândoi, în chip văzut și nevăzut, și-atunci, în ultimii stropi de lumină ai zilei, privirea atotcuprinzătoare și milostivă primește prinosul nesecatului izvor al lacrimilor, acolo unde bandajele se albesc, gândurile se vindecă și privirea lui se întoarce în timp acasă, în Latakia, orașul de pe malul Mării Mediterane. Hristos îi amintește cum Laodiceea ad Mare - acesta fiind numele latin al orașului în care s-a născut - poartă pe umeri nu doar coroanele florilor de tamarind, de fistic sau portocal, arcadele caselor având liane de clematis, jerbe de iasomie, trandafiri agățători și lămâi, iar în zonele istorice zărindu-se siluete zvelte de piersic, migdal, smochin, rodie și alun ori munții Latakiei cu pădurile de măslin și chiparos, ci poartă și urmele civilizației feniciene, grecești, însemnele arabilor, cruciaților, urmele sabiei lui Saladin, că a avut pe rând administrație creștină, mai apoi musulmană, mai târziu, turcească, apoi franceză și totuși, Arcul de triumf al lui Septimius Severus dă mărturie că pietrele vorbesc în mai multe feluri despre ce înseamnă ,,acasă” și că tot ce este trainic rezistă peste cutremurele de pământ și cele ale istoriei iar poporul, ca un alai cu soldați și nuntași, împuținat de bătălie, trece pe sub arcul de triumf al durerii spre scara mântuirii, în frunte având pașii liturgici ai patriarhului, al

sintagme literare cărui toiag arhieresc poartă însemnele și pecetea lui Moise. Cândva, în copilărie, Latakia era vestită pentru ceramica sa și pentru sponge, bureții pe care îi culegeau din mare și-i foloseau la spălatul picioarelor. C-un burete cu oțet au fost umezite buzele lui Hristos pe cruce, cu același burete de fiere și oțet sunt hrănite zilele patriarhului de când războiul cel văzut i-a răpit fratele după trup și sânge, pe Paul, devenit monahul și ulterior mitropolitul Pavel de Alep. Când nu poate vorbi cu fratele său, ascuns în închisorile califatului islamic, privește cerul. Cerul îi reunește pe amândoi. Din cei patru copii ai familiei, trei au devenit monahi: patriarhul Ioan, mitropolitul Pavel și o soră, măicuța Macrina, închinoviată undeva în Grecia. Băieții familiei Yazigi au purtat mereu chemarea slujirii monahale având nume de apostoli, evanghelizând comunitatea siriană, greu încercată în timp și un perpetuu generator martiric. Ioan, Paul și Macrina constituie formula indestructibilă a apei: două molecule de hidrogen susținând oxigenul prins în captivitate, cu ambrele brațe ale rugăciunii lor. Rugăciunea lui Iisus nu încetează niciodată, rugăciunea și cerul, la fel de albastru ca apele Latakiei din copilărie, atunci când safirul devenea turcoaz. Nici florile de pe mormântul mamei, Rosa Moussi, nu se ofilesc, căci sufletul mamei nu a murit, ci așteaptă. A închis ochii cu speranța învierii în Domnul și a întoarcerii, de pe tărâmul morții de dinainte de moarte, a fiului plecat în misiune umanitară. Nu doar pentru cel răpit după trup se roagă cedrul de argint al Antiohiei, ci, cu puterea pe care o au doar cei desăvârșiti, se roagă cu bunătate pentru vrăjmași, iar acest fel de rugăciune e numit de Sf.Ioan Gură de Aur ,,coarda cea mai minunată a lirei”, această rugăciune fiind vrednică de ceruri, este limba îngerilor, este limba care nu spune nimic amar, ci toate câte le grăiește sunt mulțumitoare, .., și îngerii stau drepți și o ascultă cu multă liniște, și când încheie, nu se opresc să o laude, s-o laude și s-o admire, ..., iar limba noastră să devină arcuș,..., cuvintele limbii trebuie să fie pline de melodie și armonie, cugetarea potrivită să ne apropie de Dumnezeu. Să lovim coarda rugăciunii pentru vrăjmași, fiindcă astfel vor fi auzite și rugămințile pentru noi înșine. Acest glas îi rușinează pe demoni, acesta ne dăruiește îndrăzneală, acesta îl rușinează pe diavol și-l face să cadă la picioarele noastre. Pentru că demonul nu se înfricoșează atât de omul care îl scoate și-l alungă din alt om, cât de omul care își înfrânează mânia și își biruiește propria furie.” Printr-o astfel de rugăciune, sufletul omenesc, nomad prin excelență, își leapădă pieile istorice, dobândind epiderma translucidă a cămășii de botez, e învelit în giugiul Vieții, își poartă măduva ca un stâlp de catedrală învelit în

Eseu năframa ce are impregnat chipul lui Hristos. Creștinul intră în sine nu singur, ci de mână cu Hristos, ca într-un mormânt de unde sinele cenușiu era putrefact și în locul lui e împlântat Hristos, înmulțind lumina și scoțând eul solar, eonic, convertit la frumusețea profunzimilor și a tainelor între care botezul e trecerea de la noroi la starea de nufăr. Dacă prin multele studii de teologie liturgică și muzică bizantină, încununate cu doctorat la universitățile Sf.Ioan Damaschinul Balamand din Liban și Tesalonic Grecia, patriarhul Ioan se pregătise a fi un burete îmbibat în apele adânci ale învățăturilor și imnurilor patristice, dacă în slujirea sa, a uns de-atâtea ori masa altarului cu mirul sfințirii, pecetea Darului Duhului Sfânt, iată viața i-a uns buzele cu buretele oțetit al răpirii, răstignindu-i sufletul într-o așteptare ce pare, după ceasul lumesc, fără sfârșit. În locul ramurilor de finic cu care mulțimile l-au pălmuit pe Hristos, cedrul libanez al Antiohiei ortodoxe a plantat o livadă de măslini cu care a înconjurat mănăstirea Sfântului Gheorghe, din Valea Creștinilor, pe care a trezit-o la viață cât timp i-a fost stareț și întâitstătător, a făcut din Valea Creștinilor un lac de apă dulce înconjurat de o mare sărată, prin fenomenul numit pur, cristianitate, cufundare în apele adânci ale trăirii duhovnicești, la care se adaugă exegezele și omiliile sale liturgice, fiind îndrumător liturgic al Universității din Balamand mult timp. Și a mai învățat ceva, odată cu dobândirea darului lacrimilor: că uneori, trandafirii își ascund spinii, mai ales când își întind matern brațele printre gratii. Parcă purtând cu sine imaginea bărcilor de pescari din Laodiceea ad mare a copilăriei, pe care le zărea în port la apus, Ioan al Antiohiei își poartă credincioșii pe nava mare a catedralei mariamite din Damasc așa cum odinioară Noe căutase refugiu din calea potopului pe arcă, e o corabie a lui Noe pentru Siria, prin rugăciune, îi poartă deasupra valurilor cu un curaj nestrămutat, împărțind inima sa sihastră, lumină și pâine, și mai ales că dragostea de viață și de Dumnezeu biruie frica, fantasma pe care o cultivă teroarea. Creștinii nu sunt intimidați, au cu ei cuvintele lui Isaac din Ninive, Isaac Syrul care îi învață cum că ,,Nu există răsplată pentru ce este natural. Răsplata e dată pentru o luptă, și nu vorbim de biruință acolo unde nu este luptă. Pe tărâmul minții, raționalitatea are două însușiri, adică două puteri: puterea discursivă și puterea intuitivă. Cea dintâi e cu desăvârșire mărginită, dar cea din urmă încununează firea inteligentă. Orice rugăciune, prin care trupul nu se trudește și inima nu se mâhnește, se socotește ca o lepădătură. Căci așa o rugăciune este fără de suflet.” Pentru că cerurile se cuceresc, durerea lui se transformă în iertare și mai apoi în iubire.

Universalia

sintagme literare

ABDUL HADI SADOUN Abdul Hadi Sadoun (Bagdad – Irak, 1968), doctor în filozofie și litere, scriitor, hispanist și traducător. A publicat numeroase volume de poezie atât în arabă cât și în spaniolă și a editat câteva antologii de traduceri. Scrierile sale au fost traduse în engleză, franceză, italiană, persană, română, catalană și kurdă. Activitatea sa literară a fost recunoscută cu mai multe distincții dintre care amintim ”IIª Beca Internacional Antonio Machado (Soria, España, 2009) și ”IXª Distinción Poetas de otros mundos” (Fondo Poético Internacional, 2016) etc.

Liniște Aproape de râu, ascuns în hățișuri ascultați cu mine liniștea …………….. …………. ……… ……. ….. … . Acest urlet liniștitor.

Drumul spre tine Drumul spre tine plin de hohote seci de plâns precum o frunză-ntre ramuri. Un drum plin de urlete de imitații de suspine, spinosul drum spre tine. Spre tine, drumul abia există.

Puține sau multe Multe uși sufletul. Vorbe puține răsăritul.

Cine pretinde să strige în fiecare colț pentru a-și rezuma dimineața între atâtea și cine pretinde să amuțească în fiecare colț ca să-și rezume dimineața între altele, puține. Puține sau multe sufletul nu e din noapte nici vorba atât de luminoasă. În suflări efemere forfota ne va atinge cu degetul și atunci vom ști că nu mai e cale de întoarcere.

O Învățătură Tatăl meu în repetatele sale lecții m-a învățat să nu-mi lipsească niciodată zâmbetul de pe chip − chipul e la fel ca mâna ce salută− zicea. După trecerea anilor în rolul de părinte nu-mi rămâne altă moștenire pentru fiul meu − ce nu se va naște niciodată – decât hohotul acesta desenat cu cărbune.

Norii Căprioare desfrânate bărbi încărunțite înainte de vreme un crâng lăptos fără paznic sărutări de la prima întâlnire de la prima iubire sau prima tânguire. Sunt norii pe care-i contemplu de pe scaun învadându-mi ferestrele ochilor o dată și încă o dată ca o ploaie fără salvare.

Universalia

sintagme literare Bărbi, căprioare, crânguri și eu contemplându-le de pe scaun meu de confesiune.

Bar alameda În Kiosco del Orejas barul din Alameda îmi șlefuiesc solzii oxidați de atâția ani în timp ce oamenii-și umple cu voioșie pântecele cu butoaie de bere și-și amintesc fără a ști nimic de sfaturile cheneriței din taberna lui Ghilgameș Iar eu în ciuda vremii îmi ofer chipul la ceea ce mai rămâne din soarele bălai omițând de data aceasta butoaie pline de atâtea vieți la care-am fost prezent și încă mă urmăresc.

Orașul Și orașul acum, o linie răsucită în mâinile mele o listă de străzi cu deziluzii. Pe ușa acesta ies ca să primesc ziua și tot din ea îmi iau rămas bun de la înserările ce se scaldă în sărbătoarea lui de chihlimbar. În fața acestei pietre îmi adun sufletul pentru o nouă înfruntare. E o zi confuză și neprielnică îmi planifică destinațiile în coșul nimicului. Aici pașii mei își imprimă eternele lor labirinturi. Înserarea gri așteaptă rodul dimineții mele. Aici norii micșorează,

umbra crudelor tentative. Iubito, teama ne unește, nu iubirea, de aceea ne îmbrățișăm în fiecare clipă.

Îți spun Își spun că drumurile nu sunt profesia mea dat fiind că sunt prin excelență un bărbat de casă nu-mi place să mă plagiez picioarele mele nu suportă călătoria sunt împiedicate din veșnicie dar de fiecare dată merg mai departe nu mă seduce dorința de a dispărea nici plăcerea de a păzi peisajele ce trec îmi risipesc timpul ca un călător în camera sa contemplând ghidul turistic și zâmbind fără a-mi strica pieptănătura. Îți spun că nu sunt Virgiliu nu sunt stăpânul bagajului ușor sunt o privire obosită și zâmbetul ușor dintr-o imagine îngălbenită.

Cerul se tulbură Ți-am spus că totul va fi împotriva mea ploaie sau nu orașul e în doliu și cerul se tulbură la fel ca ochii tăi vai de ochii tăi că nu vor să mă vadă în ciuda faptului că defilez pe albia lor zi și noapte Toată ziua chiar dacă nu crezi cerul se tulbură și ochii tăi ─ vai de ochii tăi─ în continuare nu vor să mă vadă. (Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

Universalia

sintagme literare

ÁNGELA SERNA Poeta Ángela Serna (Salamanca, Spania)

a publicat nouă volume de poezii și în numeroase antologii. Organizează congrese și seminarii despre poezie și expoziții de poezie vizuală, participă la festivaluri internaționale de poezie. Parte din scrierile sale au fost traduce în franceză, bască, italiană și română.

Variații pentru Alejandra I Marea Piruetă. Incinerarea anilor a foamei și a setei departe de casă fără timp pentru a rosti numele rănii.

II pentru a alunga gândul scobiturii mă îmbrac cu aripi ce atârnă de un perete gol

(din rădăcină) în timp ce copacii încă se-nfioară cu vântul serii

V i-am dat monstrului nopții tăcere și timp ca să pot rosti numele meu (tău)

VI când chiparosul se înclină mă pierd în cocoașa lupoaicei ca să găsesc în cupa timpului cuvântul fără de păcat care să mă salveze

VII când mă privesc în oglindă văd doar animalul rănit care am fost

VIII fac parte din tribul bătrânilor:

cu dor de drum. Numai cerul anunță sosirea orelor adormite, presimțite lângă mare: dincolo de stânca ce separă dorința-i de nostalgia ta.

*** Valurile vor adormi iar tu vei veni. Și în tăcerea apei Vom găsi un timp fără oglinzi fără dune fără metafore. Doar praf. Definitiv, dărămâturi.

*** Un deșert e mai mult decât nisip, e praf de oase triturate sub acțiunea vântului de vest. Glasul oaselor rătăcind fără întoarcere.

Ceasuri moi

O condamnare pe viață a strămoților căutători de cuvinte ce estompează amintirea în dune pe care nici măcar aerul nu le poate trece.

Și cerul s-a aplecat ca să construiască casa.

Timpul se pliază la pasul tău în fața orizontului.

Ca și ei, ne vom lăsa oasele în aceleași dune, fără nume, fără epitaf. Cu o singură dorință:

Poemul a dat formă drumului. Iar fumul din horn, lângă fereastra dinspre grădină, era pură pareidolia.

Acum nu mai arată orele.

III Dă-mi un tablou.

IV să tai rădăcina

sunt numai timp

Rupt de aer așteaptă doar ca cineva să depoziteze în nisip o secundă absolută de singurătate. Timpul se odihnește; doarme

să simțim, când stelele ies din letargie și soarele se vampirizează pe cer, pulsul cuvântului trecut aproape de mare. (Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

sintagme literare

MARÍA MARTA DONNET María Marta DONNET s-a născut în orașul Carcarañá, Provincia Santa Fé (Argentina), în ziua de 3 iulie 1956. Scrie poezie, microficțiune, povestire și roman. A publicat volumele de versuri: COLECȚIA DE MĂȘTI (COLECCIÓN DE MÁSCARAS) – 2003, FLORI DE LUPIN (ALTRAMUCES) – 2013, DESTRĂBĂLARE DE ÎNGERI (ORGÍA DE ÁNGELES) – 2013, ALBINE PE MORMÂNT (ABEJAS SOBRE LA TUMBA) – 2015, VREMEA PRUNELOR (TIEMPO DE CIRUELAS) – 2015, ÎNTINDEREA IADULUI MEU (LA LONGITUD DE MI INFIERNO) – 2018 și culegerea de microficțiuni CU LIMBĂ CALDĂ (DE LENGUA TIBIA). María Marta Donnet a fost distinsă cu numeroase premii naționale și internaționale, iar creațiile sale figurează în opt antologii din Argentina, Mexic și Statele Unite.

Universalia mi se strecoară în uter îl acoperă cu pământul tău udat de prima ploaie.

XXVIII (Am să cos…/ Voy a coser…) Am să cos spatele zilei de ieri să nu mai fugă.

XXXI (Îmi schimb urma…/ Cambio la huella…) Îmi schimb urma caut paşi ai altui picior.

XI (De la a nu fi la a fi…/ De no ser a ser…)

XXXVI (Ciobănița hrănește turma…/ La pastora alimenta el rebaño…

De la a nu fi la a fi întreagă tăcerea

Ciobănița hrăneşte turma cu oasele ei.

îmi aparține.

Şi potoleşte foamea mai mult decât moartea.

XXII (Din gura mea pleacă…/ Desde mi boca parte…) Din gura mea pleacă o corabie ce n-ajunge pân-la picioare un fir din pubisul meu îi e ancoră. Alejandrei Pizarnik

XXIV (Setea nu există…/ La sed no existe…) Setea nu există atunci când cineva se dezbracă.

XXV (O nouă sarcină…/ Una preñez nueva…)

XXXVIII (Caut un zeu…/ Busco un dios…) Caut un zeu care nu-ncepe din ombilic şi care să-mi spună - numele-i şi să-mi dea cu-mprumut - umbra-i.

* (Nu există durere…/ No hay dolor…) Nu există durere atunci când miroase a sămânță. (Prezentare și traducere: Costel DREJOI

O nouă sarcină

sintagme literare

ION CĂLIMAN Strigarea peste sat – obicei justiţiar tradiţional (IV) Plămădit în vremuri îndepărtate, obiceiul Strigarea peste sat a răzbătut de-a lungul veacurilor până în zilele noastre, datorită uimitoarei capacităţi a oamenilor de a conserva şi transmite pe cale orală acele cutume şi datini prin care se realiza şi se manifesta comunitatea lor spirituală, unitatea lor de concepţii şi atitudini, specificul etnic sau de grup, rezistenţa lor în înfruntarea cu feluritele adversităţi ale vremurilor. Cum am arătat în secvenţele anterioare ale demersului nostru eseistic, obiceiul a fost catalogat în trei tipuri de manifestare. Primul tip a cunoscut în arealul românesc cea mai mare răspândire şi este întâlnit în toate zonele de manifestare a obiceiului. După atestarea făcută de Al. Pelimon, la sfârşitul secolului al XIX-lea, despre prezenţa şi înfăţişarea dinspre zilele noastre ale obiceiului ne vorbeşte scriitorul Fănuş Neagu, în nuvela Ningea în Bărăgan (Olelie), bazându-se pe propriile sale observaţii. Marele prozator contemporan susţine că în satul Suligatu (cel din nuvela amintită – n.m. I.C.), dar şi în multe alte sate din Bărăgan, Strigarea peste sat se face şi astăzi, la Lăsatul Secului. În nuvelă se spune: „E obiceiul să se dea câinii în jujău, iar noaptea să se aprindă focuri pe movile şi flăcăii să strige olelie (jujăul există la Ruşeţu şi Largu, judeţul Galaţi, dar obiceiul strigării apare ca în satul Ghimpaţi, de lângă Alexandria – după mărturisirea autorului – n.m. I.C.), să strige adică numele fetelor rămase nemăritate şi să spună lumii ce beteşuguri au”. Tot scriitorul observă: „Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu bărbat, bănuite că ar călca strâmb”, iar mai spre finalul nuvelei ne informează că strigarea se face de către două grupuri, de pe două movile, unde se face câte un foc „hrănit cu uscături de salcâm”. Prozatorul mai spune că „jos în sat, oamenii adunaţi la petrecere lăsau mâncarea şi băutura pe masă şi ieşeau afară să asculte. Bărbaţii, încălziţi şi de băutură şi îmbrăcaţi mai gros, se avântau până pe uliţe (…) şi râdeau în hohote de născocirile flăcăilor (…) Femeile, bătrâne şi tinere, se înghesuiau în balcoane chicotind (…) Câte una din cele care nu se ştiau cu sufletul curat, aşa cum le-ar fi plăcut să-l aibă în

La curtile dorului , clipele acelea, simţea cum arde cămaşa pe dânsa, năduşea şi sub limbă şi se ruga lui Dumnezeu s-o ajute să treacă cu bine şi hopul ăsta”, iar una dintre cele strigate în nuvelă (Oana lui Ghisas – n.m. I.C.) „îşi înfunda în perne nasul mic cât un nasture şi vărsa lacrimi amare”1. Cam în felul acesta (mai puţin scena... balcoane lor!) reacţionează comunitatea rurală pretutindeni la auzul strigărilor. Pentru însemnătatea pe care o avea, cât şi pentru interesul pe care îl stârnea strigarea în cadrul colectivităţilor tradiţionale, este relevantă scena din nuvela lui Fănuş Neagu în care un personaj, Marin Câţu, având trei fete nemăritate: „În fiecare an, de Lăsata-Secului (…), împreună cu frate-su, se ţinea scai pe urmele flăcăilor, ca să le apere pe alde fii-sa de ocară. Nu izbutea însă altceva decât să-i întărâte şi mai rău pe flăcăi”2. După cum rezultă din opera literară respectivă, conţinutul strigărilor se stabileşte în dimineaţa de Lăsata Secului, acasă la unul dintre flăcăi, întocmindu-se o listă cu cei care urmează să fie strigaţi. Rostirea strigărilor se face individual, prin rotaţie, de către membrii grupurilor, având în vedere şi expresivitatea versurilor, pe secvenţe, după cum urmează: Secvenţa I: Olelie, lie Fete fără cununie… Pentru că în textul nuvelei nu se dau indicaţii mai precise, înclinăm să credem că aceasta este formula introductivă, astfel începând strigările pe seama unei anumite categorii din comunitate – adică fete stătute, nemăritate. Secvenţa II: Olelie, lie Lumea vrea să ştie Ce-are fata lui Ghisas? - Are muci, da’ n-are nas! Se face referire la un defect fizic, din cauza căruia fata din această situaţie nu se poate mărita şi, deci, nu poate întemeia o familie. Secvenţa III: Olelie, lie Cine pe Vica n-o ştie? Şi iarba de pe câmpie, Şi floarea de păpădie, Şi cărarea din lăstar, C-aşa muiere mai rar… Că se ţine cu cumnatu Ştie subsemnatu, Da n-o ştie şi bărbatu... Olelie, lie, Dumnezeu să-l ţie! Şi în partea Olteniei obiceiul Strigarea peste sat se păstrează în unele localităţi până spre zilele noastre, mai ales prin acest tip, dar prezentând particularităţi de la sat la sat, la fel cum am descoperit diferenţe şi nuanţe specifice şi în

sintagme literare localităţi din zona Făgetului, cum se va vedea din episoadele (rândurile) următoare ale încercării de faţă. Există situaţii (sate) în care flăcăii strigători se împart în două grupuri de câte 6 – 8 persoane fiecare şi strigă un grup de pe o uliţă, altul de pe altă uliţă, la mijloc aflânduse casa fetei care trebuia strigată. În alte părţi există numai un singur grup, iar feciorii făceau focul în preajma unei fântâni din apropierea casei fetei care urma să fie strigată, schimbând apoi locul lângă altă fântână, pentru a striga o altă fată. În unele localităţi se spunea că păzeau fântânile. În unele sate există şi obiceiul ca strigările să fie făcute la poarta fetei respective, grupul de flăcăi trecând prin faţa porţii, unde striga unul dintre băieţii din grup, răspunzându-i altul, tot din grup. De asemenea, formula iniţială a strigării este următoarea: „Aoleo, aoleo!”, urmată de „Ce ţă, mări, ce ţă?”, aşa cum se găseşte într-un grup mare de sate din sudul Olteniei. Iată şi două exemple de strigări: I. Aoleo, aoleo! Ce ţă, mări, ce ţă? Ce să fie, vai de mine, M-a trimis o fată (Măria lui Ion Săracul) C-a rămas nemăritată. S-o trimitem la moş Stancu (de 80 de ani!) Şi s-o facem cocoloş, S-o aruncăm pe coş, Moşu s-o aştepte pe vatră Cu-o oală cu lapte! sau: II. Aoleo, aoleo! Ce ţă, mări, ce ţă? Ce să fie, vai de mine, M-a trimis moşu Ioan Călin Să-i aducem o fată, Să-i aducem un leagăn de mătasă Şi s-o aruncăm pe Lenuţa lui Ion Fetecu! Moşu fiind cam tinerel (de 90 de ani!), Lenuţa fuge cu el. „Leagănul de mătasă”, obiectul imaginar cu care strigătorii „aruncă” fetele, în chip de batjocură, câte unuia (de obicei bătrâni cu o vârstă respectabilă, de peste 80 de ani – n.n. I.C.), apare şi în strigările din celelalte părţi ale Olteniei, aşa cum motivul „proptirii conciului” este vehiculat în strigările adresate femeilor măritate, în unele sate din zona Făgetului (Zorani, Margina, Coşava). În unele localităţi, tot din Oltenia, după o formulă iniţială alcătuită dintr-un aoleo prelungit, apare motivul

La curtile dorului , leagănului de mătasă, apoi o formulă mediană, după cum urmează: A-a-aoleo-leo-leo-lo-o-o! (formulă iniţială) Fata lui Dumitru al Floarii În leagăn de mătasă La băiatul lui Nae în casă! Ho-ho-ho-o-o (formulă mediană) Băiatul lui Costică În leagăn de mătasă La văduva lui Gheorghe-n casă! Tot în Oltenia există şi alte formule iniţiale, cum ar fi: Mă roagă, mă roagă cutare! spusă de un flăcău din grup, urmată de: Cine mi te roagă? spusă de un alt flăcău, apoi strigarea se rosteşte aproape ca în celelalte părţi: Mă roagă fata … (se dă numele) să-i fac leagăn de mătasă, S-o arunc la băiatul … (se dă numele) în casă! Tot în unele localităţi din Oltenia obiceiul mai poartă denumirea de Datul cu roata, ceea ce indică şi păstrarea acestei practici. La locul strigării, tot aici, se face şi joc. În alte sate ale Olteniei (cum ar fi Mârşani, de exemplu) obiceiul prezintă o particularitate foarte rar întâlnită: se ţine atât la Lăsatul Secului de Paşti, cât şi la cel de Crăciun. Şi aici sunt demascate relaţiile de dragoste extraconjugale, făcându-se indirect îndemnuri la căsătorie şi la o viaţă de familie sănătoasă. Nu se fac focuri şi jocuri pe dealuri, aici fetele şi femeile neavând acces la locul strigării. Acest prim tip al Strigării peste sat este răspândit şi în Ardeal, în zona Munţilor Apuseni, pe Valea Mureşului, dar şi pe Valea Oltului ardelenesc, cât şi prin părţile Turdei. În unele din aceste variante sunt prezente şi elemente specifice celui de-al treilea tip. De asemenea, primul tip al strigării este prezent în judeţul Hunedoara, în satul Bretea Mureşană, din vecinătatea zonei Făgetului, variantă la care ne vom referi în următoarele secvenţe ale încercării de faţă. În Banat, primul tip este răspândit în părţile de sudest şi în zona de nord-est, în unele sate din zona Făgetului. Despre manifestarea obiceiului pe Valea Căraşului, în apropiere de Oraviţa, avem mai multe mărturii din trecut, pe care, de altfel, le-am şi amintit în primul episod al demersului nostru, informaţii provenite de la Dimitrie Ţichindeal, Simion Mangiuca, Sofronie Liuba şi Iosif Olariu, aceste date întinzându-se pe o suprafaţă de până în preajma Lugojului. Toţi aceşti cărturari dau indiciul că obiceiul se ţinea la Lăsatul Secului, ca un priveghi, la care, ne spune Sofronie Liuba, „tinerii se adună (…) pentru a râde de fetele mari rămase nemăritate”. După afirmaţia profesorului Gabriel Manolescu, în

sintagme literare forma sa cea mai pură, care se menţine şi astăzi, acest tip al obiceiului apare tot în sudul Banatului, pe Valea Almăjului, în preajma localităţii Bozovici. Aici, ca şi în unele localităţi din zona Făgetului (Gladna Română, Fârdea, Mâtnicul Mic, Drăgsineşti), strigarea este făcută de pe două dealuri care cuprind satul între ele, deci de către două grupuri de tineri. Componenţii unuia dintre grupuri strigă, prin rotaţie, pe seama fetelor sau pe seama altor subiecte, în timp ce grupul de pe celălalt deal dă, în cor, răspunsurile de aprobare, de adăugare de fapte şi de satisfacţie. Atunci când se strigă pe seama feciorilor, rolurile celor două grupuri sunt inversate. Strigarea peste sat de aici începe cu un apel care marchează începutul manifestării şi atrage, totodată, atenţia satului asupra obiceiului, după cum urmează: - Atenţie-e-e! Atenţie! Începe nunta fetelor ş-a băieţilor! Care nu s-or măritat Şî nu s-or însurat Pă anu’… şî pân-acum-a-a, Îi însurăm noi, mă-ă-ă! „Însurarea” se face prin alăturarea numelui fetei, mai întâi, cu acela al unui bătrân (o ironie), iar apoi, spunându-se că „face schimb”, fie cu un tânăr cu care se află într-adevăr „în vorbă” (e şi un îndemn, acesta, la căsătoria celor doi), fie cu unul pe care nu şi l-ar dori pereche pentru nimic în lume, din cauza comportării sau înfăţişării lui. Ca în exemplul următor: - Ana lu Ginu, mă-ă-ă, Cu moş Iosif Pimu, Face schimb cu baba Părăschie! - Bună, mă-ă-ă!... - Măria Ţârana, mă-ă-ă!... Cu moşu Drâgloni, Face schimb cu Găvrilă şchiopu, mă-ă-ă!... - Bun, mă-ă-ă!... - Ana Sânzioni, mă-ă-ă! Cu moşu Milă Căţălu, Face schimb cu Iosif Mănuşă, mă-ă-ă!... Momentul trecerii de la strigarea fetelor la aceea a băieţilor e marcat prin formula: - S-o gătat nunta fetelor, mă-ă-ă! Începe nunta băieţilor! Fetele care nu ş-or auzit numele, mă-ă-ă, Alea rămân de tăiat-a-a-at! După care se strigă în acelaşi fel: - Mitru Soica-a-a-an Cu baba Chiva Rotăreasă, Face schimb cu Lena lu’ Dămian, mă-ă-ă!... - Bună-ă-ă! - Pătru Nigoiţă, mă-ă-ă,

La curtile dorului , Cu baba Gina, Face schimb cu Icoana de la Ruji, mă-ă-ă!... - Bun, mă-ă-ă! - Copilu lu’ Nicolae Pepa, mă-ă-ă!... Cu baba Pitrovicioane, Face schimb cu Ana lui Ginu… Printr-o formulă se face şi trecerea la strigarea văduvoanelor şi a văduvilor, şi tot printr-una ca aceasta se face încheierea strigării, astfel: - Atenţie-e-e! Atenţie! S-o gătat nunta fetelor ş-a băieţilor! Nu mai avem nici moşi, nici babe Pentru care nu ş-or auzit numele, Mă-ă-ă!... La începutul manifestării, participanţii (flăcăi însoţiţi de copii, dar şi unii căsătoriţi, femeile nu au acces acolo – n.m. I.C.) sar peste focul aprins cu puţin timp înaintea strigării (gest ritualic de purificare, căruia, însă, i s-a cam pierdut rostul şi semnificaţiile – n.m. I.C.), întreţinut cu crengi uscate şi alte elemente ignifuge, mai nou cu precădere cauciucuri uzate. Se rostogolesc şi roţi de foc, iar pe coasta unuia din cele două dealuri se înscrie cu cifre de foc (din cenuşă îmbibată cu ulei) anul în care se face strigarea. La sfârşit, flăcăii încing o horă în jurul focului, pe muzică executată de un taraf care-i însoţeşte de la plecarea din sat şi până târziu în noapte, după coborârea de pe dealuri, tinerii petrecând încă vreo două – trei ceasuri în casele unora dintre ei. În această zonă obiceiul se ţine în prima sâmbătă din Păresimi, la „Sân-Toaderu-ăl mare”, prin acesta încheindu-se seria manifestărilor legate de Lăsatul secului, începute prin Ziua cornilor sau a măimucilor3. În Banatul de nord-est (zona Făgetului), în satul Brăneşti, obiceiul se ţinea în prima vineri din Păresimi, numită şi Vinerea buruienilor, deoarece în acea zi, după cum spunea un înţelept locuitor al satului, Iosif Capotescu, fost şi primar în perioada interbelică: „tinerimea venea cu muzicanţii şi jucau până la ziuă, după care mergeau după iarba-vântului (oman – n.m. I.C.), scoteau rădăcini cu sapa, le aduceau acasă, le uscau şi le ţineau peste an. Dacă se îmbolnăvea cineva, punea rădăcina pe jar şi se afuma şi se făcea sănătos.” Iosif Capotescu a participat la strigare în anii 1894 – 1898, deci relatările făcute sunt pe baza observaţiilor, cunoştinţelor şi impresiilor sale nemijlocite. În acest sat strigarea se făcea de pe un deal aflat în apropiere (pe la mijlocul satului), iar conţinutul strigărilor era stabilit în casa unuia dintre cei 4 – 8 feciori, „cei mai iscusiţi din sat”, cei care se îngrijeau de ţinerea obiceiului, care, după aceea, în pragul veacului al XX-lea, nu s-a mai ţinut şi s-a pierdut. După susţinerea informatorului, „cei vizaţi de strigări erau fetele (de măritat) care nu s-au măritat în câşlige. Li se spuneau

La curtile dorului ,

sintagme literare motivele pentru care nu s-au măritat”, fiind strigate „atât fetele cât şi femeile care nu aveau purtări cinstite”. Puţin mai la nord, în judeţul Hunedoara, la Coşcani, obiceiul este întâlnit sub forma primului tip şi se numeşte Priveghi, dar şi Moroleucă (aşa cum vom vedea că se numeşte şi în câteva sate din zona Făgetului: Coşava, Margina, Sinteşti, Zorani etc). Prima denumire provine de la numirea focului piramidal aprins cu acest prilej, dar pregătit cu mai mult timp înainte (cam cu două săptămâni), care mai poartă şi numele de jâreadă în unele sate. Trebuie să punem în discuţie şi faptul că în majoritatea localităţilor obiceiul se practica în seara/noaptea de Joi Mari, după ce se mergea cu lumânări şi pomeni în cimitir, pentru pomenirea/privegherea morţilor, de unde poate proveni şi denumirea focului piramidal (priveghi, privegi), cât şi de la forma acestuia (jâreadă), dar, metaforic vorbind, obiceiul priveghea/veghea şi la păstrarea unui regim comportamental normal în comunităţile tradiţionale, înscris în cutumele obşteşti. Cu alte cuvinte, prin obicei se realiza o cinstire a morţilor, pe de o parte, şi o corectare a comportamentelor celor vii, adică un fel de supraveghere a Lumii de Aici, cât şi a Lumii de Dincolo. Iată cum se constituia focul piramidal (Priveghiul, Privegiul, Jâreada): „Pe un par de circa 4-5 m se clădesc diferite crengi, la bază uscate, iar spre vârf mai verzi. Pregătirea începe cu două săptămâni înainte de lăsarea Postului Paştelui. Terminarea se face în ziua lăsatului postului, după ce se înserează – pentru a putea fi duşi în eroare strigătorii din celelalte sate (era, deci, o concutenţă şi din acest punct de vedere – n.m. I.C.) (…) Pe lângă acest priveghi se mai fac încă 3, 4, 5 mai mici, numite minciuni. Acestora din urmă li se dă foc, pe rând, prima dată. Cei care reuşesc să aprindă mai la urmă priveghiul, ies învingători”. Denumirea de moroleucă provine de la numele dat hodăiţelor (feşciloanelor): „Moroleuca e o bâtă de circa 2 m, în capătul căreia se leagă coajă de cireş uscată din timp, sau cauciuc (gumă din opinci vechi). Fiecare ins trebuie să aibă atâtea moroleuci încât să-i ajungă până se termină toate strigăturile.” În zona etnografică a Făgetului moroleucile sunt confecţionate din bâte mai scurte (0,80 – 100 cm), decojite la un capăt, aşa încât să se poată obţine o măciulie destul de mare la unul din capete, unde se aprindea, dar să fie şi uşor manevrabilă în rotirea în jurul corpului şi deasupra capului sau în aruncarea peste morminte. Profesorul Gabriel Manolescu consideră că termenul moroleucă este un cuvânt compus, care arată că în trecut această formă de torţă a fost aprinsă şi purtată pentru înlăturarea moroanelor, muroniţelor (vrăjitoarelor care furau prin „făcături” laptele de la vite şi oi – n.m. I.C.), iar jumătatea a doua a termenului, leucă, ar reprezenta numele dat focului piramidal, după forma prăjinei (parului, stâlpului)

care îl susţine (precum leuca unui car sau unei căruţe care susţine loitra – n.m. I.C.) şi în jurul căreia se constituie grămada priveghiului (priveghi, privegi i se spune grămezii, focului şi obiceiului în satele Coşava şi la Zorani, comuna Margina, în zona Făgetului). Mai trebuie adăugat că în aceste părţi doar în satele de vale, de şes, formula niţială standard a obiceiului este moroleucă, leucă… În judeţul Hunedoara, în imediata vecinătate a zonei Făgetului, strigările sunt rostite ritmat, de întregul grup dintr-o dată şi durează mai multe ore. Se strigă pe seama acelor tineri care se află în anumite relaţii neconforme legilor nescrise ale mentalităţii tradiţionale. Băieţilor care n-au reuşit să îşi găsească iubită sau o viitoare soţie li se caută dinadins perechi, pe cât posibil cât mai nepotrivite, având conotaţii ironice. În această situaţie (categorie) sunt încadrate fetele făloase şi băieţii care se ţin ocoşi, fuduli şi care nu s-au căsătorit la vreme din diferite cauze sau mofturi. În asemenea localităţi, cum ar fi Mihăileşti sau Roşcani, din apropiere de Ilia, formula iniţială a obiceiului este: „- Holimoli, şeapta moli, măăă!…”, după care strigările se fac după exemplul de mai jos, doar cu fireştile schimbări de nume: - O porânşit birău hăl mic, măăă! La hăl mare, măăă! Să facă un pod, măăă! Să meargă Marea (Pătru), măăă! Tăt pă pod, măăă! Până dă cu nasu, măăă! La Pătru (Marea) în pliod, măăă!… Intrând în Ţara Haţegului, se pătrunde de fapt într-o zonă din care se face trecerea spre celelalte două tipuri ale obiceiului Strigarea peste sat, adică spre al doilea la vest şi nord-est, iar spre al treilea la nord, nord-est. Aceasta este o zonă de tranziţie (interferenţă) şi al treilea tip este predominant în partea estică, iar cel de-al doilea în partea de vest, dar în fiecare se întâlnesc pronunţate elemente din celelalte tipuri, aşa cum se va putea observa din exemplele şi comentariile din episoarele următoare.

Bibliografie şi note:

1. Fănuş Neagu, Ningea în Bărăgan (Olelie), în vol. Cantonul părăsit, Bucureşti,1966, p. 24 – 50, reluată în antologia În văpaia lunii, B.P.T., Bucureşti, 1971, p. 21 – 46 2. Ibidem 3. Gabriel Manolescu, Despre originea, semnificaţiile şi tipologia unui obicei străvechi: Strigarea peste sat, în Folclor literar, vol. I, Universitatea Timişoara, Facultatea de filologie, Timişoara, 1967, p. 138