ANUL I - NR. 2
IANUARIE 2011
Tema lunii: Familia - promotoare a păcii între oameni
Publicaţie electronică lunară a Asociaţiei Familia şi Viaţa, Roman
Sumar Editorial 3
Adresa redacţiei Asociaţia Familia şi Viaţa
Str. Ştefan cel Mare, nr. 228 Familia şi educaţia non violentă 611040-Roman Soţi/Părinţi 4, 5 tel/fax: 0233/742505 De la pacea personală la cea familială mobil: 0762/633195 Scrisoare părinţilor mei e-mail: afav_roman@hotmail.com Tineri / Logodnici 6 www.familiasiviata.ro Aceeptarea de sine-premisă a păcii interioare Adolescenţi 7 Colectivul de redacţie: Ceea ce semeni, aceea culegi Pr. Iosif Enăşoae Copii 8 Pr. Bernadin Duma Reguli de joacă-reguli de viaţă Pr. Petru-Sebastian Tamaş … jocuri pentru copii şi nu numai… 9 Pr. Eduard-Emilian Păduraru Spiritualitatea familiei 10 Maria Gherghel Examen de conştiinţă Maricica Mihăluţe Din mărturia unei familii mixte Vicenţiu Ciocan Reflecţie 11 Tereza Ciocan BISERICA-Familia lui Dumnezeu Petruţ Gălăţeanu Cultura vieţii 12 Maria Andrici Dacă vrei pacea, apără viaţa Adina Zatîca Paternitate şi maternitate Iuliana Petruţ responsabilă 13 Izabela Antonică La temelia familiei - Iubirea Simona Magdalena Mîrţ Probleme de bioetică 14 Cristina Blăjuţ Omul, fiinţă vie, raţională Redacţia şi specialiştii vă răspund 15 Cum se pot aplana conflictele dintre soţi? Notă la iniţiativa Două minute pentru viaţă
Motto-ul anului pastoral: Familie, devino ceea ce eşti!
Familia şi educaţia non violentă Pr. prof. dr. Bernadin Duma În mod inevitabil când vorbim despre familie, ne gândim la semnificaţia ei actuală şi recunoaştem în mod onest că ea stă la fundamentul structurii societăţii în care trăim. Ea este o purtătoare constantă de valori deoarece, prin educaţie, prin atitudinile repetate ale părinţilor şi ale bunicilor, înmagazinate în sfera experienţei familiale, preia şi transmite bogăţia convingerilor, a comportamentelor şi a limbajului, care fac trimitere la un standard de valori cunoscut şi însuşit, în baza căruia ”se cuvine să”, ”e bine să” trăim într-un fel şi nu altfel. Printre valorile pe care le promovează familia, mai precis modelul de familie creştin, se află şi valoarea păcii. Ea nu înseamnă renunţarea la comunicarea gândurilor, a sentimentelor celor mai profunde, la împărtăşirea fragmentelor de viaţă şi a proiectelor de viitor, ci consistă într-o atitudine non-violentă în faţa bogăţiei diversităţii dar şi a sărăciei cauzată de limitele celuilalt. Această atitudine poate avea ca punct de referinţă o motivaţie religioasă fundamentală, imitarea lui Isus Cristos, martorul valorii păcii prin excelenţă, care poate da un sens atitudinii omului non violent pentru a refuza seducţia violenţei de orice fel. Experienţa cotidiană ne oferă o sumedenie de informaţii contrare, din păcate, modelului de familie ca promotoare a păcii; putem însă vorbi despre această corelare fericită (familie – pace) pe baza relaţiei intrinsece necesare dintre familie şi valoarea păcii. Poate ar trebui să admitem că, în realitate, nu poate exista familie fără ca pacea să fie prezentă în interiorul ei dar, la fel, ar trebui să presupunem că nu ar putea să existe pace fără familie, datorită criteriului
pe care l-am subliniat mai înainte, şi anume, că ea preia şi comunică în mod personalizat un standard de valori, care mobilizează atitudini specifice în împrejurări precise, astfel încât, pacea devine una din valorile intim legate de viaţa familiei. Ne dăm seama că atitudinea pacifică este un mod constant şi pozitiv de a înfrunta şi rezolva problemele de natură familială şi personală, şi este nu numai punctul de plecare pentru o abordare calmă, respectuoasă şi agreabilă a persoanelor care compun familia şi a celor din afara ei, dar şi un punct de sosire ca rezultat al unui efort decisiv, încrezător şi solidar, în favoarea unui bine concret care include şi pe ceilalţi. Acest mod de a proceda nu este un dat care provine din modul uman natural de a socializa cu ceilalţi, ci îşi are originea în educaţia familială care are în vedere creşterea şi maturizarea continuă a persoanelor, din toate punctele de vedere. Astfel, acest model de educaţie familială se însuşeşte prin experienţa promovării păcii, adică ”learnind by doing”, expresie folosită de economistul american Kenneth Joseph Arrow. Credem că aici se află ”cheia schimbării” care aparent lipseşte dar poate deveni realitate în orice familie din societatea românească. Aceasta este, de fapt, urarea pe care o facem familiilor la început de an nou, ca ele să devină instrumente ale păcii, având curajul de a trăi şi a promova valoarea păcii printr-o atitudine evident non violentă.
De la pacea personală la cea familială Cred că orice persoană, indiferent cine ar fi ea, a rostit cuvântul pace în diferite împrejurări, cu diferite ocazii, fie referindu-se la persoana proprie, fie referindu-se la altă persoană, familie sau stat. Toţi ne dorim această pace pentru noi personal, pentru propria familie dar şi pentru alţii. E posibil de trăit oare aşa? Se poate ajunge la această stare de pace interioară în aceste timpuri pline de agitaţie şi nelinişte? Se poate menţine oare această pace în cazul în care am reuşit să o aflăm? Ştim oare ce avem de făcut pentru a depăsi momentele de tulburare şi de frică, rămânând în acelaşi timp plini de încredere şi abandonaţi în mâinile lui Dumnezeu? Eu cred că da, dar pentru aceasta trebuie să ştim că ea există şi este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu, trebuie să ne-o dorim şi apoi să încercăm să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a o afla, a o trăi, şi a o împărtăşi şi celui de lângă noi. Cum putem trăi în familie o stare de pace şi linişte dacă nu am descoperit-o mai întâi şi nu am trăit-o înlăuntrul propriei noastre persoane? De pace avem nevoie mai mult decât de sănătate, locuinţă, libertate. Lipsa păcii sufleteşti te orbeşte, nu mai vezi nimic în jurul tău, eşti veşnic nemulţumit cu ceea ce ai, provoacă multă suferinţă distrugând viaţa proprie dar şi a celor din jur. Nu putem ajunge singuri la această stare de pace ci trebuie să ni-L luăm ca aliat şi prieten de nădejde pe Dumnezeu. El trebuie pus pe primul loc atât în inima noastră cât şi în familia şi comunităţile noastre. Ce ne poate face să pierdem pacea? Grijile vieţii şi teama de lipsuri; dificultatea noastră de a crede în Providenţă; teama de suferinţa proprie sau a celui de lângă noi; greutatea de a ne abandona total lui Dumnezeu în orice situaţie, în orice moment al vieţii; neliniştea ce ne cuprinde când trebuie să luăm decizii,
Prof. Maricica Mihăluţe defectele şi lipsurile altora etc. Cum putem să aflăm şi să păstrăm pacea în suflet şi în jurul nostru în orice circumstanţă a vieţii? Menţinând sufletul liber şi degajat; arătând bunăvoinţă, văzând în ea atât o condiţie necesară a păcii dar şi suficientă: “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă”, cum spune textul latin al Vulgatei; având convingerea că totul contribuie la binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu; ştiind că pacea se naşte din adevărata umilinţă; având o încredere totală în Dumnezeu; tot ce ne dorim să fie cu moderaţie şi să vedem în ele doar mijloace de a-l sluji pe Dumnezeu; evitând graba, primind problemele care apar în linişte, rezolvându-le în ordine, una după alta; rămânând liniştiţi în faţa defectelor noastre şi ale aproapelui; fiind răbdători cu noi şi cu ceilalţi; dând dovadă de blândeţe şi calm în zelul faţă de ceilalţi; acceptând ca oricât neam dori această pace nu reuşim întotdeauna să o păstrăm dar e foarte important să ne străduim a armoniza dispoziţiile noastre în vederea realizării acestei stări sufleteşti. Dacă fiecare membru al familiei şi-ar dori să caute până găseşte această pace, iar odată aflată să o păstreze, să o trăiască împreună, atunci cu siguranţă acea familie poate deveni “un far”, o lumină, pentru celelalte familii. Rolul farului este acela de a ghida bărci, corabii şi vapoare atunci când ceaţa şi furtuna le pun în primejdie traseul, direcţia, posibilitatea de a ajunge la destinaţie. Nu trebuie să uităm însă că familia, ca să fie “far”, are nevoie de o întreţinere permanentă (ascultare, rugăciune, disponibilitate, slujire, liturghie, sacramente) pentru a lumina cu putere, a fi un sigur şi real adăpost în vremuri grele. Dacă se poate, de ce să nu încercăm şi noi...?
Scrisoare părinţilor mei Dragii mei părinţi, De multe ori m-am întrebat cum aş putea să vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut sau faceţi pentru mine. Ştiu ca aţi spune că deja vă mulţumesc prin ceea ce am devenit, prin meseria mea, prin căsnicia mea, prin nepotul vostru iubit! Dar eu aş vrea să vă mulţumesc încă odată! Aşa că după multe gânduri şi tot felul de idei am luat decizia să vă scriu! Aş vrea să vă mulţumesc pentru foarte multe lucruri, e o listă lungă: - pentru că m-am născut; fără şansa care mi-aţi dat-o la viaţă, deşi condiţiile sociale din acel moment nu erau cele mai fericite, nu aş fi avut ocazia să mă bucur de minunatele răsărituri sau apusuri de soare, nu m-aş fi îndrăgostit de mare, nu aş fi savurat mâncărurile delicioase ale mamei, nu aş fi jucat tenis şi şah cu tata, nu aş fi citit atâtea cărţi şi multe alte lucruri minunate din viaţă. - pentru nopţile pierdute, când eram bolnavă, pentru grijile voastre, pentru teama ce v-a stăpânit sufletul că m-aţi fi putut pierde. - pentru încurajările de la şcoală; pentru codiţele legate de mama şi guleraşele albe apretate cu atâta răbdare şi care mă făceau să par atât de preţioasă; pentru privirea dojenitoare a tatălui când eram neatentă la şcoală, dar care m-a făcut să mă concentrez şi să merg mai departe şi să îmi doresc să evoluez. - pentru că mi-aţi arătat că nu sunteţi perfecţi, că nici eu nu sunt perfectă, dar că asta nu înseamnă că nu trebuie să încerc să devin mai bună şi să îmi doresc să ajung departe. - pentru interdicţiile din anumite perioade din viaţă al căror rost îl înţeleg abia acum. - pentru mustrările care mi le-aţi făcut atunci când am greşit; deşi în primul moment mi se păreau nedrepte, m-au făcut în al doilea
Med. Adina Zatîca moment să mă gândesc că poate mai există şi alte variante pe care ar trebui să le iau în consideraţie. - pentru că aţi avut puterea să îmi spuneţi NU atunci când eu îmi doream să spuneţi DA; NU-urile voastre m-au salvat de multe ori atunci, dar şi mai târziu. - pentru că m-aţi învăţat să apreciez cum trebuie valorile, să caut adevărul, să iubesc dreptatea. - pentru că m-aţi învăţat să iert, să recunosc că am greşit, să-mi cer iertare, să iubesc oamenii şi tot ce e frumos în ei. - pentru că în momentele în care m-am împiedicat şi am căzut nu m-aţi lăsat să stau să mă plâng şi să nu fac nimic, ci m-aţi încurajat să mă ridic, să merg mai departe, să găsesc soluţii. - pentru că aţi crezut în mine chiar şi când eu îmi pierdusem speranţa şi toate mi se păreau fără rost. - pentru că mi-aţi arătat ce înseamnă căsătoria; că mi-aţi arătat că în viaţă există şi bune şi rele si că trebuie să faci faţă; că mi-aţi arătat ce înseamnă familia şi că trebuie să lupţi pentru ea până la capăt. - pentru că datorită vouă L-am cunoscut pe Dumnezeu fără de care nu aş fi nimic şi căruia îi mulţumesc ca mi-a dăruit o familie în care am găsit pacea şi armonia, daruri minunate pe care se construieşte familia. Sunt multe alte lucruri pentru care aş vrea să vă mulţumesc, dar nu-mi aduc aminte de ele pentru că acele lucruri fac deja parte din mine, m-au format şi „am crescut mare”. Datorită tuturor acelor lucruri sunt ceea ce sunt şi aş vrea să fiu şi eu la fel ca voi, să fiu pentru copilul meu la fel de bună cum aţi fost voi pentru mine! Vă mulţumesc!
Acceptarea de sine - premisă a păcii Psih. Izabela Antonică Ce bine sună acceptare de sine... dar ştim oare ce înseamnă? Se referă oare la aspectul fizic, la acceptarea propriului sex, la acceptarea statutului, a locului de muncă, a părinţilor, a familiei în întregime? Eu aş spune că înseamnă toată acestea la un loc şi încă mai mult. Acceptarea de sine înseamnă acceptarea şi înţelegerea de sine în prezent, aşa cum suntem, cu defectele noastre, cu slăbiciunile şi neajunsurile noastre, cu greşelile noastre, precum şi cu atu-urile şi punctele noastre tari. Acceptarea de sine este uşoară dacă înţelegem că aceste puncte negative ne aparţin, însă nu ne definesc. Mulţi oameni se tem să se accepte, deoarece consideră că au prea multe defecte şi insistă în a se identifica cu greşelile lor. Acest lucru l-am constatat şi la întâlnirile cu tinerii, care atunci când sunt întrebaţi ce calităţi au, răspunsul este: „Calităţi? Dacă ne întrebaţi de defecte, vă facem o listă întreagă”. Cu toţii greşim, însă nu înseamnă că nu suntem în stare să facem binele. În acest sens este deosebit de important a separa persoana de greşeală, respectiv o persoană, care în sine are atât calităţi, cât şi defecte, de un comportament nedorit, adică a diferenţia între ceea ce este cineva şi ceea ce face cineva. Nu este mai puţin adevărat că trebuie să ne recunoaştem greşelile şi neajunsurile pentru a le putea corecta. Succesul real şi fericirea adevărată nu sunt posibile până ce o persoană nu îşi câştigă treptat acceptarea de sine. Oamenii sunt cu atât mai nefericiţi şi mai chinuiţi cu cât se străduiesc permanent să se vadă pe ei şi pe ceilalţi altfel decât sunt în realitate. Şi nu există o satisfacţie mai mare decât cea pe care o are cineva când se acceptă aşa cum este, dar continuând drumul perfecţionării. Acceptarea de sine nu se poate realiza decât dacă ne dezvoltăm o imagine personală adecvată şi realistă, prin autocunoaştere şi autoînţelegere.
Sinele nu-l putem schimba, dar îl putem înţelege şi profita la maximum de ceea ce este deja. N-are rost să vă străduiţi “să fiţi cineva”. Sunteţi deja. Sunteţi ceea ce sunteţi acum. Sunteţi cineva, nu pentru că aţi câştigat la vreun concurs sau aveţi nu ştiu ce talent, ci pentru că sunteţi o persoană unică şi irepetabilă, iubită de Dumnezeu. Spuneam că acceptarea de sine presupune acceptare în mai multe domenii. Unul din ele este acceptarea propriului sex, respectiv a fi băiat sau fată şi a ne comporta ca atare. În caz contrar apar acele aberaţii precum homosexualitatea, travestirea şi altele. Un alt domeniu în care trebuie să ne acceptăm este cel al aspectului fizic. Natura omenească - mai ales cea feminină - pare să fie infestată cu virusul nemulţumirii de sine, de unde şi soluţiile cosmetice oferite de societate. Avem impresia că dacă nu suntem asemănători starurilor TV suntem imperfecţi. Să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a creat “după chipul şi asemănarea Sa”. A ne accepta sinele înseamnă şi a ne accepta propria familie. Dacă există lucruri care mai pot fi schimbate (kilogramele, culoarea părului etc.), familia este unul din puţinele lucruri pe care trebuie să-l acceptăm aşa cum e, iar din acceptarea părinţilor, a fraţilor,
a rudelor, vine şi acceptarea darurilor cu care am fost înzestraţi, pentru a le putea valorifica şi îmbogăţi ulterior. Acceptarea tuturor acestor lucruri nu atrage după sine decât împăcare, armonie, pace interioară, pentru că atunci când suntem nemulţumiri de noi înşine zbuciumul interior este la cote maxime, dar şi pace în relaţiile cu ceilalţi (familie, prieteni), putând fi astfel mai autentici, mai naturali în relaţiile cu ei. Acceptă-te aşa cum eşti! Gândeşte-te la cei câţiva care cu siguranţă te iubesc şi te respectă, aşa cum eşti.
Ceea ce semeni, aceea culegi Prof. Maricica Andrici Nu există pace fără Dumnezeu. Pacea nu o putem găsi în lume dacă nu o avem în inima noastră. Nu o putem găsi la copiii noştri dacă nu le-am dăruit-o noi mai întâi. Dar despre ce pace este vorba? Despre acea stare de linişte interioară care emană în jur bucurie, mulţumire, bunătate, stăpânire de sine şi curaj. Mergând zi de zi în mijlocul adolescenţilor citesc pe faţa lor amărăciune, indiferenţă, teama de necunoscut, insensibilitate, intoleranţă..etc. şi mă întreb de unde provin toate aceste aspecte care le întunecă privirea şi le rătăceşte gândul departe într-o lume necunoscută, dar ostilă? De unde atâta violenţă şi reprimare? De multe ori am încercat să caut vinovaţii şi în acelaşi timp remediul problemelor. Am căutat răspunsul la
alţii mai în vârstă pe care îi credeam mai înţelepţi şi mi-au răspuns că aşa sunt timpurile şi societatea în care trăim, iar ei, adolescenţii, copiii, se modelează după ele. Într-adevăr, trăim într-o societate în care minciuna şi violenţa au devenit “virtuţi” care sunt promovate peste tot iar latura pozitivă este acoperită de parcă nu ar mai exista. De ce s-a ajuns aici? Oare nu mai există valori? Educaţia nu mai are nici o valoare? Dar familia, familia creştină, care este rolul ei în educaţie? Oare pe cine aşteptăm să ne rezolve problemele? Lăsăm totul la voia întâmplării? Problemele copiilor noştri încep de acasă şi tot aici pot fi rezolvate. Pentru a face faţă schim-bărilor din societate, părinţii trebuie săşi schimbe atitudinea faţă de educaţie. E nevoie ca ei să-şi modernizeze metodele de educaţie pentru a creşte copii şi adolescenţi sănătoşi şi cooperanţi. Să înlocuiască pedeapsa cu iubirea, etichetarea cu vorbe simple, pozitive, venite din sufletul de părinte. Iată răspunsul la două întrebări puse într-un chestionar la ora de dirigenţie copiilor de clasa a VIII-a: Prima întrebare era: “Ce ţi se spunea când erai copil şi te-a nemulţumit?” , răspunsurile “Stai locului, nu pune mâna, eşti un prost, teai murdărit, nu fă gălăgie, nu eşti capabil, ţiam spus că ai să cazi, eşti prea mic, acum eşti mare, eşti leneş, am de lucru, întâi să termin, stai liniştit, a-i înnebunit, nu se vorbeşte cu mâncarea în gură”. A doua întrebare: “Ce ai fi vrut să auzi când erai copil?” Răspunsurile au fost: “eşti frumoasă, sunt fericită că te am, cum te simţi, îmi place când râzi, am încredere în tine, vreau să-ţi vorbesc, spune-mi dacă greşesc, te iubesc, este bine să-mi spui ce te frământă, vreau să te ascult, vreau să vorbim puţin despre tine, care este părerea ta ...”. Cu siguranţă chiar şi fiecare dintre noi, cei adulţi, suntem zilnic în aşteptarea unor asemenea cuvinte. Dar ştim noi să le spunem?
Ceea ce semeni, aceea culegi. Iată răspunsul problemelor expuse mai sus. Copiii şi adolescenţii pot fi comparaţi cu nişte oglinzi în general, ei reflectă dragostea, dar nu o generează. Dacă li se arată dragoste sunt capabili să o înapoieze. Dacă nu le este arătată, atunci nu au nimic de dat în schimb. Iată cuvintele pline de emoţie şi suferinţă ale unei fetiţe expuse într-o rugăciune la ora de religie: Isuse aş vrea doar astăzi, numai astăzi, când ajung acasă s-o văd pe mama fericită, tata să nu ne mai jignească, adică să nu mai bea, sora mea să stea de vorbă cu mine, iar fratele mai mare să-şi găsească de muncă. Te rog vreau să trăiesc într-o familie normală să fie linişte şi multă, multă bucurie. Îţi promit că am să fiu mai cuminte. Te iubesc, Isuse!
Poezioara păcii de Gabrielle C. Într-o zi un copilaş întrebă pământul: ai fi fericit să nu mai fie război? Pământul răspunse acelui copilaş bun: Dar cine ar putea să-mi facă un astfel de dar? Poate un pic chiar eu, răspunse copilaşul: râzând vieţii, apreciind lucrurile, strângând mâna celui care m-a rănit, îmbrăţişându-l şi numindu-l prieten.
Reguli de joacă-reguli de viaţă Iuliana Petruţ Când suntem copii, părinţii şi adulţii ne spun mereu: „fă aşa” sau „nu fă aşa” fără a ne da prea multe explicaţii pe moment. Unii copii întreabă: „Dar de ce?” şi primesc sau nu răspuns. Ceea ce am înţeles în timp, chiar dacă nu am primit nici eu răspunsul pe loc, este că, în spatele fiecărei reguli, există o motivaţie pozitivă şi o expresie a iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Şi putem să ne gândim în acest sens la poruncile lui Dumnezeu. Privind îndelung la jocurile copiilor mei am constat că unele se finalizau cu supărare sau ceartă, fără vreun motiv întemeiat, ceea ce mă supăra şi pe mine, ca părinte. De aceea am fost bucuroasă când copiii mei venind de la un congres Gen3 pentru fetiţe de vârstă mică a Mişcării Focolare mi-au povestit că înaintea jocurilor pe care le-au făcut acolo, pe lângă regulile specifice fiecărui joc, căutau să urmărească şi să pună în practică şi alte reguli pe care am să vi le prezint şi să le explic. Aceste reguli le veţi găsi pe pagina alăturată împreună cu explicaţia lor. Dacă veţi decupa desenul alăturat şi-l veţi asambla veţi obţine cubul care va avea pe feţele lui cele şase reguli. Să auzim de bine!
Aruncând cubul înaintea jocurilor voastre veţi urmări şi regulile care vor fi pe faţa superioară a cubului şi astfel le veţi învăţa şi veţi încheia frumos jocurile voastre!(Cine doreşte numai imaginea cubului în format word se poate adresa redacţiei). 1. Să joci cinstit. Fiecare joc are stabilite câteva reguli pe care participanţii la joc trebuie să le cunoască şi să le respecte. Reguli de respectat vor fi mereu în viaţa ta, obişnuieşte-te să le vezi în mod pozitiv şi să le înţelegi.
3. Să te bucuri şi când pierzi. Vor fi jocuri în care nu vei fi primul, ci al doilea sau al treilea. Învaţă să te bucuri şi de aceste locuri. Bucură-te de faptul că ai cu cine juca.
2. Să te bucuri de reuşita celuilalt. Chiar dacă nu eşti tu cel care câştigi întotdeauna, bucură-te atunci când fratele sau prietenul tău câştigă. Aşa îţi vei arăta prietenia ta.
5. Să ai spirit de echipă. În jocurile de echipă fă în aşa fel ca toţi să participe şi să lucraţi ca unul. La şcoală şi în viaţă veţi munci şi în echipă nu numai singuri, este bine să te obişnuieşti.
4. Să sărbătoreşti cu ceilalţi. Dacă eşti tu cel care ai câştigat, invită pe ceilalţi să se bucure alături de tine şi împarte premiul primit.
6. Să ai grijă de celălalt. Când un copil din grupul de joacă are o problemă de sănătate trebuie să vă jucaţi acele jocuri care nu-l obosesc peste măsură. Dacă în joacă voastră un copil se loveşte, opreşte-te să-l ajuţi, este mai important decât să câştigi.
Examen de conştiinţă faţă de propria căsătorie Ţi-am acordat dreptul tău la emoţii? M-am dăruit pe mine însămi sau am fost tentat să posed persoana ta? Am acordat atenţie exigenţelor tale şi timpurilor tale? Am impus orbeşte punctul meu de vedere? Te-am ascultat înainte de a decide ceva important? Am făcut din tine un obiect pentru satisfacerea ambiţiilor mele? Ţi-am mulţumit pentru lucrurile care mi le dăruieşti gratuit? Am permis ca Dumnezeu să-ţi vorbească şi să te iubească prin mine? Am lăsat mâna mea să apuce şi nu am educat-o să ofere? Braţul meu ţi-a împiedicat orice mişcare de libertate şi nu ţi-a arătat un gest de primire? Te-am blocat într-o cuşcă aurită şi confortabilă? Am răspuns cu raţiunea la apelurile inimii tale? Am încurajat rugăciunea şi creşterea ta interioară? Ţi-am dăruit lucruri şi nu valori? Am mers pe o cale uşoară şi nu pe cea dreaptă şi dificilă? Preocuparea mea a fost să te impovărez şi nu săţi dau un exemplu bun? Am găsit timp pentru a te privi în faţă, a-ţi vorbi şi a-ţi surâde? Am căutat adevărul şi pacea chiar dacă este obositor şi incomod? Te-am făcut să-l vezi pe Dumnezeu prin mine? Prelucrare după www.qumran2.net
Din mărturia unei familii mixte Familia Albert O căsătorie mixtă poate părea un demers riscant într-o lume din ce în ce mai grăbită în care relaţiile de durată sunt pe cale să devină o raritate. Şi, totuşi... Noi alcătuim o familie mixtă care şi-a hotărât destinul în faţa altarului din Parohia „Sf. Tereza” cu aproape un deceniu în urmă. Nu a fost o decizie uşoară şi, bineînţeles, nu au lipsit întrebările, neliniştile legate de un astfel de demers. Orele de pregătire ne-au ajutat să realizăm că, în definitiv, cel mai important lucru în viaţă este dragostea care învinge orice obstacol. Viaţa de familie poate fi una liniştită dacă se respectă identitatea spirituală şi crezurile celuilalt. În vremuri atât de grele pentru omenirea agresată de idealuri false trebuie salutată orice iniţiativă în sprijinul familiei. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română a declarat anul 2011, Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. Semnalul transmis societăţii româneşti poate fi unul revigorant la adresa familiei şi al viitorului acesteia.
Cine iubeşte face primul pas... Dacă am descoperit unele răni ale inimii pe care ni le-am făcut şi simţim nevoia să ne iertăm după exemplul lui Cristos, care e medicul şi medicamentul sufletelor noastre, vom merge primii să oferim iertarea pentru acele momente în care am trădat căsătoria. Cine iubeşte face primul pas… şi încă unul şi apoi altul, şi un altul…Şi iertând aducem pacea în familia noastră.
BISERICA – Familia lui Dumnezeu Fiecare creştin are trei patrii: patria în care s -a născut, patria lui Isus şi a Mariei -Ţara Sfântă, şi patria cerească, visul tuturor creştinilor. Parafrazând aceste adevăruri aş putea spune că fiecare creştin are trei familii: familia pământească, în care s-a născut şi a crescut, biserica, familia spirituală a lui Dumnezeu în care a fost botezat şi familia cerească, Raiul, în care fiecare doreşte cu ardoare să ajungă. Isus Cristos s-a născut pe pământ pentru a face o punte de legătură între familia pământească şi familia cerească. Această punte de legătură este Biserica creştină, Familia lui Dumnezeu. Isus Cristos s-a născut şi a crescut în mijlocul unei familii: al sfintei Familii de la Nazaret. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. Încă de la începuturile sale, nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care, împreună cu toată casa lor, „deveneau creştini” (Fap 18,8). Aceste familii aveau să devină insule de viaţă creştină în lume, prin mărturia vieţii lor de zi cu zi. Astfel, familia creştină, care este imagine a legământului de iubire dintre Cristos şi Biserică, face vizibilă tuturor prezenţa vie a Mântuitorului în lume şi natura autentică a Bisericii. Trebuie să fim conştienţi că fiecare dintre noi e chemat să lucreze în secerişul Dom-nului. Biserica nu este alcătuită doar din Sfântul Părinte, episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe. Din Biserică facem toţi parte şi fiecare dintre noi are rolul său în opera apos-tolică a Bisericii. În marea familie a Bisericii, „Biserica familială”, familia pământească poate şi trebuie să găsească încurajare şi susţinere pentru a manifesta caracteristicile Bisericii. A fi Biserică domestică nu înseamnă doar a construi împărăţia lui Dumnezeu între
Prof. Ciocan Vicenţiu pereţii casei ca un loc deosebit de plăcut şi odih-nitor în care se refugiază membrii familiei. Familia nu este o „bisericuţă” particulară sau o zonă unde accesul este interzis şi nimeni nu poate pătrunde şi nu poate vedea nimic. Familia creştină trebuie să iasă din izolare şi să propună modul său de existenţă. Drumul fără cale de întoarcere spre regăsirea unităţii Bisericii nu poate fi parcurs separat de dialogul iubirii, adică fără a se ţine cont că sunt creştini şi catolicii şi ortodocşii; că mai multe sunt cele care unesc, decât cele care despart; şi că „ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu.” În zilele noastre, într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei, familiile creştine au un rol deosebit, fiind focare de credinţă vie. Fiind în comuniune cu celelalte familii, în special prin sacramentul sfintei Euharistii, fiecare familie reuşeşte să fie astfel cea mai frumoasă predică a Bisericii. Prin par-ticiparea la activităţile caritative ale Bisericii, prin mărturia zilnică a credinţei în viaţa lor, prin participarea la asociaţii adecvate, familia creştină, va face vizibilă şi mai mult iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Ca laici, dialogul adevărului nu ne este inaccesibil: adesea prietenia cu creştini de altă confesiune poate fi o ocazie de a explica doctrina propriei Biserici, dacă aceştia o cer. Desigur cel mai la îndemâna noastră este dialogul iubirii. Iar o ocazie pentru a practica acest dialog ne-o oferă, an de an, octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor din perioada 18-25 ianuarie. Să o fructificăm şi să încercăm să o extindem de la opt zile, la un an întreg.
Dacă vrei pacea, apără viaţa „Pacea pe pământ poate fi instaurată şi consolidată doar în deplin respect al ordinii constituite de Dumnezeu (…) Este straniu să ne gândim că în era atomică războiul poate fi utilizat ca instrument de justiţie, (…) raporturile între popoare nu pot fi reglementate prin mijlocul forţei …”. Această afirmaţie constituie inima enciclicii „Pacem in terris” emisă de papa Ioan al XXIII-lea. Biserica mereu a condamnat războiul: Benedict XV, în 1917, avea să-l definească „inutil masacru”; Pius XII, în 1939, avea să spună: „nimic nu este pierdut cu pacea, totul poate fi pierdut cu războiul”. În timp Biserica a trecut de la o analiză moralizatoare a războiului la anunţul profetic al Evangheliei păcii, afirmând că pacea este inima Evangheliei, pentru că este fondată pe dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni:„Vă dau pacea mea, nu cum o dă lumea, eu v-o dau…” şi a oamenilor pentru Dumnezeu şi fraţi. Ioan al XXIII-lea a delimitat concret cei patru pilaştri pe care trebuie să se fundamenteze adevărata pace: adevărul, dreptatea, iubirea solidară şi libertatea. Războiul este, poate, maximul injustiţiei contra vieţii oamenilor, pentru că ucide fără discriminare şi chiar dincolo de intenţiile celor care vor să ucidă. Iată: rădăcina condamnării războiului stă în duşmănia ei faţă de viaţă. În 1977 papa Paul al VI-lea a lansat un strigăt memorabil: „Dacă vrei pacea, apără viaţă”. Nimeni înainte de papa Paul al VI-lea nu a demonstrat cu atâta forţă raportul dintre Pace şi Viaţa umană. Papa a ajuns la o concluzie: „Dacă Pacea şi Viaţa pot, în mod ilogic, dar practic, să fie disociate, va exista în viitor o catastrofă care, în zilele noastre, ar putea fi fără măsură şi fără remediu, fie pentru Pace, fie pentru Viaţă”. În cele din urmă papa Paul al VI-lea a analizat în mod explicit tema avortului voluntar: „Dar nu numai războiul poate ucide Pacea. Fiecare delict contra vieţii este un atentat contra Păcii, (…).
Suprimarea unei vieţi nenăscute, sau deja venită la lumină, violează înainte de toate principiul moral sacru, la care fiinţa umană trebuie mereu să se raporteze: Viaţa umană este sacră încă din primul moment al conceperii sale şi până în ultimul moment al supravieţuirii naturale în timp”. Iar Maica Tereza de Calcutta afirma cu fermitate: “Viaţa este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta este dureros să vedem ce se întâmplă astăzi în atâtea părţi ale lumii: viaţa este în mod deliberat distrusă de război, de violenţă, de avort. Noi am fost creaţi de Dumnezeu pentru lucruri mari - a iubi şi a fi iubiţi. Am afirmat mereu, şi eu sunt sigură, că cel mai mare distrugător de pace în lume astăzi este avortul. Dacă o mamă poate să-şi ucidă propriul fiu, ce lucru ne-ar putea opri pe tine şi pe mine să ne ucidem reciproc? Singurul care are dreptul de a lua viaţa este Cel care a creat-o. Dumnezeu a creat o lume mare, suficientă pentru toate vieţile pe care El le-a prevăzut să se nască. Numai inimile noastre nu sunt îndeajuns de mari pentru a le dori şi a le accepta…” Pacea va fi adevărată doar când drepturile tuturor oamenilor vor fi respectate, înainte de toate ale celui conceput, şi nu în ultimul rând, al celui care suferă şi este la finalul vieţii. Sursa www.mpv.org
La temelia familiei - Iubirea (I) “Să vă iubiţi unul pe altul precum eu v-am iubit”. (In 13,35 ) Iubirea este dimensiunea cea mai profundă a fiinţei umane, suprema lege a universului lege misterioasă care guvernează şi orânduieşte totul: de la ea pleacă şi spre ea converg, ca spre un centru de irezistibilă atracţie, toate gândurile şi acţiunile umane. Familia este locul în care iubirea se manifestă în toată splendoarea ei. Conciliul II Vatican numeste familia “comunitate intimă de viaţă şi iubire”, citadelă a iubirii, locul în care acest sentiment se naşte, se dezvoltă şi se manifestă în toate dimensiunile sale şi în tot felul de circumstanţe. Nicio altă structură socială nu asociază iubirea ca principiu şi esenţă, cum o face familia. Familia este lucru mare şi sfânt, încununare a creaţiei, expresia iubirii lui Dumnezeu care este Iubire. Creând omul „bărbat şi femeie”, după „chipul si asemanarea Sa”, şi înzestrându -l cu suflet nemuritor, Dumnezeu l-a dăruit cu acea capacitate şi forţă interioară care este capacitatea de a dărui iubirea, de a se dărui pe sine din iubire. E o lege consfinţită prin Sacramentul Căsătoriei care stă la temelia familiei şi care guvernează viaţa de familie. Numai iubirea adevărată şi vie stabileste un raport loial între soţi, între părinţi şi copii, între membrii familiei. Numai familia construită pe o iubire adevărată este model pentru tineri şi angajată în promovarea binelui comun în societate. Iată de ce atunci când doi tineri hotărăsc să se căsătorească trebuie să fie convinşi că dragostea e singurul criteriu care îi determină să facă acest pas, că se angajează pentru toată viaţa lor pe un drum fără întoarcere, că vor face totul unul pentru altul, la necaz şi la bucurie, că în situaţii grele vor fi capabili de sacrificiu, spirit de jertfă, renunţare, că vor constitui acea “unitate în doi” pentru toată viaţa. Reuşita unei familii pretinde multe
Prof. Maria Gherghel
exigenţe. Câţi tineri se angajează azi în căsătorie, fară să fi cucerit mai înainte stăpânirea instinctelor (specifică vârstei mature), fără să fi reflectat cu seriozitate la căsătorie şi la exigenţele familiei, fără chiar a cunoaşte sub aspect psihologic viitorul soţ sau viitoarea soţie! Câţi nu ignoră că iubirea este, înainte de orice, dăruire pentru celălalt, o dăruire care se reînoieşte de-a lungul întregii vieţi, dar nu fără sacrificiu şi nu fără harul lui Dumnezeu. Câţi soţi nu evadează din familie, căutându-şi “fericirea” în altă parte... . Şi mai grav, câţi nu ignoră valoarea sacramentală a căsătoriei, considerând-o un act public ce atrage atenţia ochilor, haine frumoase, petreceri luxoase ...! Toate sunt roadele unei educaţii permisiviste, a unei culturi care dispreţuieşte instituţia familei, care a pierdut şirul logic al unei educaţii morale graduale, care să permită formarea copiilor şi tinerilor în cultul unei familii creştine-o cultură ce promovează filosofii care au voalat importanţa şi legimitatea iubirii conjugale atribuită căsătoriei.
Familia, mai ales familia tânără, trebuie ajutată să înţeleagă că IUBIREA e piatra sa de temelie, ea desăvârşeşte menirea şi misiunea sa, de colaboratoare la desăvârşirea planului divin. Paternitatea şi maternitatea responsabilă poate fi trăită doar în optica iubirii reciproce dintre soţi, iubire care se revarsă asupra copiilor şi asigură fericirea familiei, după modelul Sfintei Treimi.
Omul - fiinţă vie, raţională Pr. prof. dr. Iosif Enăşoae Omul a simţit mereu nevoia să-şi cunoască originea, motivul existenţei, demnitatea şi semnificaţia vieţii sale. Aceasta l-a determinat să-şi pună întrebări fundamentale: De unde vin? De ce exist? De ce sunt astfel? Ce trebuie să fac? Încotro merg? De unde vine suferinţa? De unde vine şi ce este moartea? Mai există ceva după moarte? Fiinţă umană matură, constată că întreaga societate îşi focalizează toată atenţia spre om. Astfel, omul intră în sfera de preocupare şi de interes a societăţii al cărei membru este. Preocupat de sine şi de ambientul în care trăieşte, omul caută răspunsuri satisfăcătoare la întrebările sale fundamentale; el nu se poate mulţumi cu răspunsuri trunchiate sau false; el vrea să cunoască adevărul total despre sine şi despre locul şi rostul său. Toate ştiinţele, care au în centrul cercetărilor lor fiinţa umană, au voit să descopere şi să pătrundă misterul fiinţei umane. Istoria şi filosofia, biologia şi medicina nu au încetat şi nu vor înceta să pună în centrul cercetării lor existenţa umană. Psihologia vrea să descopere adâncurile sufletului uman, iar bioetica promovează respectul pentru demnitatea fiecărei persoane, de la concepţie până la moartea naturală. Istoria consemnează existenţa multimilenară a omului pe pământ şi roadele acţiunilor sale. Medicina păstrează şi transmite experienţele sale cu privire la bolile şi la tratamentele folosite pentru îndepărtarea acestora şi alinarea suferinţelor omului, în dorinţa de a face viaţa acestuia cât mai plăcută şi cât mai îndelungată. Filosofia, folosind capacităţile raţionale ale omului, vrea să-i descopere demnitatea şi valoarea specifică, pentru ca astfel să poată să-i indice drumul ce trebuie să-l parcurgă pentru realizarea sa.
Chiar dacă omul, datorită filosofiei, a unei gândiri profunde ordonate, a ajuns să descopere prezenţa unei Divinităţi, a unei Fiinţe capabile să dea existenţă omului, totuşi el rămâne incapabil să cunoască, numai cu capacităţile sale intelectuale naturale, alte realităţi mult mai profunde. Omul, bazat numai pe capacitatea naturală a intelectului său, rămâne incapabil să cunoască Esenţa Fiinţei divine supreme, motivul care a determinat-o să-l aducă pe om la existenţă şi destinul hărăzit fiinţei umane. Dacă omul are o strânsă legătură cu Fiinţa divină, pe care noi obişnuit o numim Dumnezeu, înseamnă că existenţa, demnitatea şi destinul său rămân învăluite în misterul divin. Prin urmare, avem nevoie de un alt mijloc pentru a cunoaşte Misterul lui Dumnezeu şi al omului, iar acesta este Revelaţia. Prin aceasta Dumnezeu ne descoperă Misterul Esenţei sale şi a planului său cu privire la misterul demnităţii şi a destinului omului. Dacă ne limităm să-l privim pe om numai din punct de vedere biologic şi medical, adică numai material şi temporar, atunci acesta este doar o fiinţă vie, ca o plantă sau ca un animal iraţional, puţin deosebit de acestea ca înfăţişare şi comportament. Privit sub o perspectivă superioară: filozofică, psihologică şi teologică, omul nu este o simplă fiinţă vie, ci o persoană umană. Este o substanţă bine individualizată, dotată cu o natură raţională şi relaţională, capabilă să se cunoască, să se înţeleagă şi să tindă la propria realizare, precum şi să intre în contact cu Dumnezeu şi cu alte persoane pentru a colabora la binele său personal şi al societăţii umane. Omul nu este o simplă fiinţă vie, ci o fiinţa vie raţională, adică persoană.
Cum se pot aplana conflictele dintre soţi?
lucrul acesta, a fost ca şi cum ne-am fi căsătorit din nou. Cuplul nostru a regăsit fericirea!», ne-a povestit o doamnă în vârstă. Orice fază a existenţei noastre este presărată de Ce anume gândiţi despre un cuplu unde nu conflicte. Prin intermediul iertării, acestea, în loc se discută niciodată? Nu vă întrebaţi oare să ucidă dragostea, pot contribui la creşterea ei. cum cei doi se suportă unul pe celălalt? Diferenţele dintre bărbat şi femeie reprezintă o resursă extraordinară: raportarea diferită a celor doi la realitate permite o îmbogăţire reciprocă a pactului în care ambii acceptă propunerea de a se asculta şi fac efortul de a se înţelege. Punctele de vedere schimbate sau discuţiile, de multe ori chiar aprinse, ajută ca dragostea să crească prin intermediul unei mai bune cunoaşteri reciproce. Se poate întâmpla, în schimb, ca aceştia să fie atât de aprinşi de propriile idei şi atât de Notă cu privire la decişi să şi le impună, încât să nu fie dispoiniţiativa Două minute pentru viaţă nibili să se asculte unul pe celălalt. Atunci comunicarea intră în criză, dar acest lucru Vă semnalăm că pliantul care explică iniţiatinu este atât de grav, dacă nu se ajunge la va a fost îmbunătăţit la sugestia mai multor scandal, judecăţi ironice sau acuzaţii grave. persoane cărora le mulţumim pentru aceasta. De fapt, toate aceste situaţii, la prima vedere Formatul nou poate fi regăsit pe site-ul asociaţipuţin importante, în realitate îl rănesc pe ei. celălalt, deoarece nu se simte respectat. Şi La iniţiativă s-a alăturat încă de la început fiecare reacţionează în funcţie de propriul organizaţia Legio Mariae din Iaşi. Pe parcurs ni temperament: lăsând să explodeze resentis-au alăturat persoane din Legio Mariae Plomentele, închizându-se în mutismul amărăieşti, Grupul Terezinelor din Roman, parohia ciunii, trecând la contraatac. Sf. Tereza şi Buruieneşti, credincioşi din SăbăNumai dragostea declară război fricii, oani, Mărgineni, Roman, parohia Fer. Ieremia neîncrederii şi urii care tind să îi ia locul. A care fac parte din Acţiunea Catolică Adulţi şi păstra în propria inimă motive de iritare sau nu numai, credincioşi din Iaşi, Brăila, Piatra ranchiună, «a rumega» propriul dezacord, Neamţ, Bîra. însemnă înveninarea dragostei. Numărul total (238 în data de 13.01.2011) al Soluţia? A decide blocarea sentimentelor persoanelor care s-au angajat şi s-au anunţat că negative şi a opri interpretările imaginaţiei. se vor ruga pentru viaţă este mic, faţă de ceea Această decizie de a iubi din nou, de a rece ne-am propus. Cu siguranţă numărul celor deschide propria inimă celuilalt, de a-l primi care deja o fac este mai mare, dar ar putea creşşi accepta aşa cum e, de a-l privi cu o privite dacă pe plan local, în parohii ar exista o perre nouă, înseamnă iertarea. Nu este vorba soană de contact care să se implice în explicade eliminarea trecutului ca şi cum nu ar fi rea iniţiativei, distribuirea pliantelor şi culegeexistat, dar de a porni din nou, cu o nouă rea numelor persoanelor care doresc să adere. speranţă şi o nouă forţă. Persoanele care doresc să ne sprijine ne pot Într-o zi soţul meu mi-a zis:«Îţi cer iertacontacta la tel. 0233 742 505. re pentru tot ceea ce nu am făcut de când Mulţumim! suntem căsătoriţi. Când am auzit
“Să ne îndreptăm cu încredere şi abandonare filială privirea spre Maria, mama principelui păcii. La începutul acestui nou an îi cerem să ajute întregul popor al lui Dumnezeu să fie în orice situaţie făcător de pace (…). Fie ca, prin mijlocirea sa, omenirea să poată creşte în aprecierea acestui bine fundamental şi să se angajeze în a consolida prezenţa sa în lume, pentru a încredinţa un viitor mai senin şi mai sigur generaţiilor care vor veni”. Benedict XVI, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii