Drumuri Deschise Nr. 132

Cuprins • Mesaj către seminarişti Pr. Wilhelm Dancă • Ioan Maria Vianney:

mijloace ordinare,

ţeluri extraordinare

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

...4

Diacon Bîrnat Cristian

...5

• La pieptul Tatălui Îndurător Ciobanu Petru

...8

• Tradiţii de Paşte Redacţia

...10

• “Iată Omul!”

Herciu Aurelian

...14

• Să ştii că Dumnezeu te iubeşte!

Conţu Alin

...16

• Vreau să alerg Cohanovschi Vasili

...17

• Învierea Domnului, un gest de supremă iubire creatoare şi continuă

Dumitrescu Andrei

...18

• “Iată, eu stau la uşă şi bat!”

Budău Tiberiu

...20

• Nu-i singur Iuda vinovat de Costache Ioanid

...21

• Maxime Cimpoeşu Cosmin

...22

Un Paşte binecuvântat! redactor, Conţu Alin

3

Editorial

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină. Sărbătoarea Paştelui şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind alături de Crăciun un moment de linişte sufletească şi de apropiere de cei de lângă noi, şi mai ales de cei dragi nouă. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, de conştientizarea faptului că întotdeauna mai există o şansă de mântuire, cât şi de tradiţiile specifice ţării noastre.

Colectivul redacţiei Drumuri Deschise vă doreşte ca: Învierea Domnului Isus să aducă în sufletele dumneavoastră iubire şi bucurie. Şi să nu uitaţi niciodată că motivul morţii lui pe cruce am fost noi!

Sărbătoarea Paştelui 2010 Dragi seminarişti, „Nu vă temeţi! Îl căutaţi pe Isus, Nazarineanul, care a fost răstignit.

A înviat, nu mai este aici! Iată locul în care l-au pus” (cf. Mc 16, 6).

Nu vă fie frică! Isus a înviat!

Nu vă fie frică! Cristos a înviat!

Sărbători binecuvântate!

Pr. Dr. Wilhelm Dancă Rector

4

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

Din acea memorabilă „primă zi a săptămânii” şi până astăzi, „mulţi îngeri” au vestit lumii învierea lui Isus. De la ei şi de la alţi martori am primit şi noi acest adevăr de credinţă care dă sens istoriei şi constituie principiul refacerii omului şi al cosmosului întreg. „Am auzit şi am crezut”����������������������������������������������������������������� ... şi am coborât credinţa din cap în inimă. Credinţa s-a transformat în convingere. Astfel, acum ştim că nu s-a mai întâmplat vreodată ca un om mort şi îngropat în mod sigur să fi înviat şi să rămână în viaţă pentru totdeauna. Ştim lucrul acesta din Sfânta Scriptură, de la primii ucenici, dar şi de la duşmanii lui Isus, care au dat mărturie că, după răstignirea, moartea şi înmormântarea lui, l-au reîntâlnit viu.

Iar convingerea am trecut-o din inimă în viaţă, unde vrem să devină comportament sau atitudine. Pe cale de consecinţă, prin aspiraţiile şi idealurile noastre îi refuzăm morţii ultimul cuvânt şi căutăm să păşim spre înnoirea fiinţei noastre integrale. Într-adevăr, trăim puterea şi noutatea Paştelui, dacă reuşim să învingem răul cu binele, dacă scoatem din rău un bine mai mare.

Nu vă fie teamă! Isus a înviat!

Celebrarea Paştelui din acest an are o semnificaţie specială, cel puţin pentru noi, seminariştii şi preoţii, pentru că suntem în Anul Sfintei Preoţii. Noi ştim şi credem că, prin instituirea Euharistiei şi a Preoţiei în ajunul trecerii lui la Tatăl, Isus a voit să sintetizeze şi să actualizeze în ele toată puterea de reconciliere şi de comuniune a Paştelui. Acest lucru ne onorează, dar ne şi responsabilizează. Î��������������������������������������������������������������������������������������� ndreptăţiţi şi de această coincidenţă providenţială, să încercăm să devenim contemporanii lui Isus care instituie taina Euharistiei şi a Preoţiei, să ne bucurăm de învierea Domnului, iar bucuria noastră pascală să se răspândească în toată lumea.

Ioan Maria Vianney: mijloace ordinare, ţeluri extraordinare Numai adevărata configurare sacerdotală a propriei fiinţe poate da preotului profunda satisfacţie de a trăi ceea ce mărturiseşte.

5

bine. Asemenea sfântului Ignaţiu de Loyola, era mai mare decât ceilalţi elevi, fiind mereu tachinat şi batjocorit. În special latina era o materie dificilă pentru el: se pare că el nu avea aptitudinea de a conjuga verbe sau de a declina substantive. Totuşi, biografiile exagerează adesea deficienţele sale şcolare. La urma urmei el avea doar doi ani de şcoală obişnuită înainte să îşi înceapă studiile pentru preoţie. În 1813 a intrat în seminarul major din Lyon, unde pregătirea se făcea în latină.

Deşi era cunoscut pentru bunătatea sa şi chiar primea o bursă ce îi permitea urmarea studiilor, nu a făcut prea multe progrese. În particular era pregătit chiar de parohul său, părintele Balley, care şi-a dat seama de la înce-

Ioan Maria Vianney...

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

P

apa Benedict al XVI-lea a anunţat în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, 19 iunie 2009, un „An al Preoţiei” care să se încheie în aceeaşi solemnitate din 2010. Sfântul Părinte îşi exprima speranţa că acest eveniment „îi va încuraja pe preoţi să caute perfecţiunea spirituală de care, mai presus de toate, depinde eficienţa slujirii lor” şi să sublinieze „importanţa rolului şi misiunii preotului în Biserică şi în societatea contemporană”.

Acest „An al Preoţiei” a fost proclamat cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la intrarea în viaţa veşnică a sfântului Ioan Maria Vianney, care a murit în 1859. La 80 de ani de la moartea sa, în 1929, parohul de Ars a fost numit de către Papa Pius al XI-lea ca sfânt patron al preoţilor parohi.

Sfântul Ioan Maria Vianney s-a născut la 8 mai 1786, la Dardilly, Franţa, în provincia Rhône, la aproximativ 12 kilometri de cel mai mare al doilea oraş din Franţa, Lyon. Asemenea Stăpânului şi Modelului său divin – care ca adult nu şi-a părăsit niciodată ţara natală, excepţie pentru o scurtă vizită la poalele Sidonului, astăzi în Liban – Ioan nu a

văzut sau vizitat niciodată vreun alt oraş decât Lyonul în lunga sa viaţă, excepţie Grenoble, unde a trebuit să meargă pentru a fi hirotonit.

A fost fiul unui ţăran, iar întreaga sa slujire preoţească s-a desfăşurat într-o şi pentru o comunitate de ţărani, care număra 230 de suflete atunci când a sosit acolo în 1818.

Analizându-i viaţa, descoperim că sfântul Ioan a trăit… timpuri interesante.

S-a născut cu trei ani înainte de „cataclismul” marcat de Revoluţia Franceză. În anii copilăriei, el şi familia sa participau la viaţa Bisericii în clandestinitate. Chiar hirotonirea lui, în mijlocul acelor vremuri agitate, a fost întrun fel un miracol. Pe când avea 20 de ani, a fost chemat în armata lui Napoleon, trebuind să plece în Spania.

Pe drum, tânărul recrut s-a îmbolnăvit, s-a separat de camarazii săi, şi drept urmare a fost declarat dezertor. A trebuit să se ascundă timp de mai mult de un an, până când, în 1810, Napoleon a declarat amnistie pentru dezertori. Întors acasă, Ioan era hotărât să îşi urmeze vocaţia la preoţie, pentru care se decisese de mult timp şi pe care o dorea puternic. Înainte tatăl său nu îi permisese să părăsească ferma pentru a urma studiile cerute de preoţie. Când în sfârşit şi-a început studiile, nu i-a mers

Ioan Maria Vianney...

Ars”, i-a spus părintele Ioan, „eu îţi voi arăta calea către cer”. Patruzeci de ani mai târziu, la funeraliile sfântului, adultul Antoine Givre a condus procesiunea publică ce urma sicriului.

Ars era un sat mic şi nu tocmai plăcut vederii, cu doar două străzi. Avea însă patru baruri, împotriva cărora noul paroh s-a exprimat în curând. Biserica era în paragină, revoluţionarii dărâmându-i turla. Tabernacolul era gol. Noul paroh a început curăţirea bisericii, înfrumuseţarea şi chiar extinderea ei. Astăzi acolo se înalţă o bazilică, în care se află trupul neputrezit al sfântului Ioan Vianney. Dar toate acestea au venit în timp. A doua zi după ce a sosit în parohie, părintele Vianney a tras clopotele pentru rugăciunea Angelus, după care a celebrat Liturghia. Acesta a devenit obiceiul lui zi de zi, de la care nu s-a abătut niciodată.

Mijloacele şi metodele folosite de parohul de Ars nu erau extraordinare; erau mijloacele şi metodele disponibile oricărui preot catolic. Pe de altă parte, el era extraordinar. Şi avea un efect extraordinar aproape asupra fiecărui om pe care îl întâlnea. În curând Arsul nu mai era acelaşi. Barurile au început să se închidă pentru că nu mai aveau clienţi. Iar convertirea sufletelor a început să nu se mai limiteze 6

la parohie: mai întâi datorită misiunilor de predicare pe care le făcea în satele învecinate; mai apoi a început însă să acţioneze vorba lumii – faima lui, în special de confesor, postură în care îşi petrecea cea mai mare parte din timp. În 1827, când trecuse deja aproape un deceniu de când fusese numit paroh în Ars, părintele Vianney avea aproximativ 20 de vizitatori pe zi. Unii veneau din curiozitate; dar cei mai mulţi veneau pentru spovadă sau pentru îndrumare spirituală. În 1845 numărul acestora ajungea la 300-400 pe zi. În gara din Lyon apăruse un birou special pentru biletele până la Ars. De asemenea, erau curse speciale de trăsuri cu cai ce îi aduceau pe cei ce ajungeau cu trenul de la Paris. S-au construit hoteluri şi case de oaspeţi. Perioada de aşteptare pentru spovadă la parohul din Ars ajungea şi la o săptămână. În ultimul an al vieţii sale, peste 100.000 de persoane au trecut prin Ars. Sfântul Ioan în mod evident nu a putut face faţă la toate acestea fără un ajutor supranatural. Vicarul general care l-a acceptat pentru hirotonire nu a exagerat atunci când a spus „harul lui Dumnezeu va face restul”.

Chiar parohul de Ars atribuia totul harului. Mai mult, slujirea sa preoţească era însoţită adesea de miracole.

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

put cu ce persoană specială are de-a face. Dar … Ioan a clacat la examinarea orală şi nu a trecut examenele. Astfel calea sa spre preoţie părea blocată. Părintele Balley a căutat însă imediat căi de rezolvare a situaţiei. Vicarul general, impresionat de pledoaria părintelui Balley, a pus întrebarea esenţială: „Este Ioan Vianney bun?” Şi a primit răspunsul: „Este un model de bunătate”. „Foarte bine atunci. Să fie hirotonit.

Harul lui Dumnezeu va face restul”.

Aşa se face că la 2 iunie 1814 Ioan primea ordinele minore şi subdiaconatul. În iunie 1815, la cinci zile după bătălia de la Waterloo, a fost hirotonit diacon: avea 29 de ani. În august a fost hirotonit preot. La început i s-a interzis să spovedească, deoarece era considerat ca insuficient pregătit. Mai apoi însă a devenit unul dintre cei mai faimoşi confesori din istoria Bisericii.

La puţin timp după moartea părintelui Balley, în 1817, vicarul general l-a chemat pe Ioan şi i-a spus: „La 30 de mile de aici se află Ars, un sat fără paroh. Nu există prea multă iubire pentru Dumnezeu. Sarcina ta va fi să o insufli acolo”. În seara de 9 februarie 1818 părintele Vianney se apropia de satul Ars mergând pe jos. Un păstoraş, pe numele lui Antoine Givre, i-a arătat drumul spre sat. „Mi-ai arătat calea către

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

preoţilor parohi. În acest An al Preoţiei, merită să amintim câteva dintre lucrurile spuse de el despre preoţi şi preoţie: – Preoţia este iubirea Inimii lui Isus.

– Când oamenii vor să distrugă religia, încep prin a-l ataca pe preot.

– Când vezi turnul unei biserici, ai putea să spui: „Ce este acolo, în locul acela?” „Trupul Domnului nostru”. „De ce e El acolo?”.“Fiindcă a fost acolo preotul, care a celebrat Sfânta Liturghie”.

– Un bun păstor, un păstor după inima lui Dumnezeu, este cea mai mare comoară pe care bunul Dumnezeu o poate da unei parohii şi unul dintre darurile cele mai de preţ ale milostivirii divine. În „Scrisoarea pentru Anul Preoţiei”, Papa Benedict spune că „parohul din Ars era un preot umil, extrem de umil, dar conştient, ca preot, că este un dar imens pentru credincioşii lui”. El a mai arătat că sfântul Ioan Vianney „vorbea despre preoţie ca şi cum nu reuşea să se convingă de măreţia darului şi a misiunii încredinţate unei creaturi omeneşti”.

La începutul secolului al XIX-lea, Biserica Catolică din Franţa şi din alte teritorii largi pe atunci încorporate în imperiul napoleonic (de scurtă durată) era ţinta unor atacuri ce vizau distrugerea 7

ei, astfel că părea pe cale de dispariţie. Un secol mai târziu însă, Biserica Catolică privea înapoi la o perioadă care a marcat una dintre cele mai remarcabile revigorări a credinţei şi a practicii religioase din întreaga istorie de 2000 de ani a Bisericii.

Această mare revigorare, urmată de una dintre cele mai mari expansiuni misionare a Bisericii, din secolul XIX, a început în Franţa, unde Biserica aproape fusese devastată. Mai mult, un foarte mare procentaj, dacă nu majoritatea misionarilor care atunci au început să meargă până la marginile pământului erau, la origine, francezi. Şi toate acestea se datorează în mare parte sfinţilor care s-au înălţat pentru a reface credinţa pe care Revoluţia a încercat din greu să o elimine. În fruntea acestui alai de sfinţi se află Ioan Maria Vianney (1786-1859), sfântul paroh din Ars şi patronul preoţilor parohi.

Sfântul Ioan Maria Vianney, prin viaţa şi activitatea sa, a dat dovadă că numai adevărata configurare sacerdotală a propriei fiinţe poate da preotului profunda satisfacţie de a trăi ceea ce mărturiseşte.

Diacon Cristian Bîrnat (Prelucrare după Kenneth D. Whitehead, Sfântul Ioan Vianney: mijloace ordinare, ţeluri extraordinare)

Ioan Maria Vianney...

Asemenea altor mari confesori din istoria Bisericii, parohul părea uneori că ştie natura problemelor penitenţilor chiar înainte ca ele să îi fie expuse, şi le amintea acestora păcatele pe care uitau să le mărturisească. Parohul nega orice merit pentru aceste miracole, atribuindu-le în schimb mijlocirii sfintei Filomena (o martiră din creştinismul primar, ale cărei rămăşiţe au fost descoperite într-o excavaţie făcută în 1802, după care a crescut devoţiunea populară faţă de ea). Vianney i-a dedicat un altar special în biserica din Ars, insistând că evenimentele supranaturale se datorau mijlocirii ei.

Fără îndoială, Crucea lui Cristos şi harul lui Dumnezeu au fost cele care i-au permis parohului să aibă această extraordinară lucrare spirituală timp de atâţia ani.

Când era aproape de moarte, lângă patul său se aflau îngenuncheaţi penitenţi, alături de episcop, venit în grabă. La ora 2 dimineaţa, în 4 august 1859, pe o vreme cu tunete şi fulgere, părintele Ioan Vianney a trecut la cele veşnice. Astăzi în calendarul roman, 4 august a rămas ziua sărbătoririi sale. Se spune că „doar în Ziua Judecăţii se va şti câte suflete au fost salvate în Ars”.

Nu surprinde deci că Biserica Catolică, pe care el a slujit-o cu fidelitate şi rodnicie, l-a numit sfânt patron al

La pieptul Tatălui Îndurător Când era încă departe îl zări al său părinte Şi-alergă în grabă mare, ieşind fiului-nainte, El la pieptul său îl strânse, iar, ca semn de îndurare, Îi dădu sărutul păcii, îi dădu a sa iertare. său. El îndeplineşte acest gest sublim gest de iubire, de îndurare prin cele două mâini ale sale, după cum se exprimă sfântul Irineu, adică prin Fiul şi prin Duhul Sfânt. Ne mirăm admirând pictura lui Rembrandt cum putea pictorul să facă o greşeală atât de mare încât să picteze o mână bărbătească şi una femeiască. Dar nu e o greşeală! E intenţia lui de a arăta că Dumnezeu Tatăl este, în acelaşi timp, prin Fiul şi prin Paraclet - Ruah, şi tată şi mamă.

A vrut să arate că în inima Tatălui nostru ceresc arde iubirea atât maternă, cât şi paternă, adică iubirea perfectă, iubirea

8

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

La pieptul tatălui îndurător

A

ceste versuri leam scris gândindu-mă la iubirea şi milostivirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl, care atât de mult ne-a iubit, încât „l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16), la frumoasa şi plină de învăţăminte parabolă a tatălui îndurător – fiului risipitor din Evanghelia după sfântul Luca.

Timpul Postului Mare şi timpul pascal ne invită să reflectăm mai mult la iubirea divină, la îndurarea Tatălui ceresc, la milostivirea pe care, în marea sa bunătate, le-a arătat omului păcătos care, asemenea fiului risipitor, s-a îndepărtat de casa părintească pentru a trăi în libertate. Dar…, cunoaştem foarte bine unde l-a dus şi în ce l-a transformat această dorinţă a lui de libertate.

Este arhicunoscută celebra pictură a lui Rembrandt, care reprezintă punctul culminant al parabolei tatălui îndurător – fiului risipitor. Este momentul în care tatăl, bătrân, asemenea Celui bătrân de zile, îşi strânge la piept fiul umilit, în zdrenţe, flămând, murdar, dezolat.

Tabloul, departe de a reprezenta un act uman, un act de milostivire al omului faţă de alt om, ne revelează iubirea infinită a lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Nu este doar Tatăl cel care ne strânge la pieptul

cu care este iubit un copil în cadrul familiei. El ne cuprinde la pieptul său pentru ca noi să simţi iubirea deplină, iubirea de mamă şi iubirea de tată.

Prin aceasta el este cu adevărat milostiv, este plin de mizericordie, de îndurare faţă de noi, copii rătăcitori şi risipitori care peregrinăm pe drumuri străine, slujind idolilor pe care ni-i scoate în cale societatea noastră, atât de lipsită de milostivire, de iubire, de căldura inimii. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Un strigăt de durere? Poate. Dar prefer să îl consider un strigăt de speranţă, care poate suna şi altfel: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru cine m-ai părăsit?” „Pentru cine?”, întreabă Isus, şi Tatăl îi răspunde: „Pentru cel pentru care tu ai ales să

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

La pieptul tatălui îndurător

mori pe cruce, din iubire, din milostivire”. Din mizericordie, adică din iubirea inimii care, străpunsă fiind, a curs apă şi sânge, a dat la iveală două raze asemenea acelora pe care i le-a revelat Isus însuşi sfintei Faustina Kowalska. Sunt razele iubirii desăvârşite care izvorăsc din inima lui Isus, din inima Mizericordiei Divine.

Revenind la tabloul lui Rembrandt, se poate observa cu uşurinţă că fiul îşi sprijină capul anume pe inima tatălui pentru a auzi glasul iubirii care strigă. El îşi ţine urechea alipită de inima tatălui pentru ca să asculte, pentru ca ascultând, să dea apoi mărturie despre acea iubire pe care o aude susurând din inima celui risipitor în iubire. Totodată, tatăl se apleacă asupra fiului revenit acasă pentru a-l face să simtă şi mai puternic inima bătând în pieptul său. Dar aplecarea tatălui spre fiul său mai are un înţeles: el îi acordă, în marea-i îndurare, harul său, har prin care fiul este reîncorporat în familia din care a plecat. Şi Isus, în tabloul Divinei Îndurări îşi duce degetul la inimă, arătând spre ea, pentru ca şi noi, asemenea fiului risipitor, să ne aplecăm urechea spre a-i simţi susurul dulce al izvorului milostivirii din care izvorăşte harul dătător de viaţă, har care ne face fii ai Tatălui ceresc, care se apleacă asupra noastră şi ne reprimeşte la pieptul său, ne reprimeşte în casa sa, ne face cetăţeni ai cerului, părtaşi la harul Fiului în Duhul Sfânt.

Undeva, în umbră, în acelaşi tablou al pictorului fla-

mand, se observă abia vizibil un chip de femeie. E Maria, umilă ca întotdeauna, dar mereu prezentă prin rugăciunile ei pentru a implora pentru noi de la Tatăl ceresc, care a „privit la umilinţa slujitoarei sale” (Lc 1,48), mizericordia divină.

Ea ne arată calea spre pieptul Tatălui, pentru ca şi noi, asemenea pruncului Isus, care şi-a sprijinit capul pe pieptul ei, să ne sprijinim capul pe pieptul Tatălui. Ea este cea care ne îndeamnă să renunţăm la cărările noastre greşite, chemându-ne la pocăinţă, cum a făcut-o de atâtea ori, la La Salette, la Lourdes, la Fatima. Şi atunci când noi îi auzim îndemnul, ea stă undeva nevăzută, în umbră, şi se bucură pentru noi văzân-

9

du-ne cum Tatăl ne strânge la pieptul său, cum ne mângâie, ne oferă tot ce are mai bun – iubirea lui, îndurarea lui, iertarea lui.

Să nu rămânem surzi la glasul inimii lui Dumnezeu, la glasul Mariei, ci să căutăm cu sete, în gerul lumii de astăzi, căldura celor două mâini ale Tatălui care vor să ne conducă la pieptul lui pentru ca să fim făcuţi şi noi părtaşi la milostivirea lui. Şi rămânând cu urechea alipită de pieptul Tatălui, să urmăm îndemnul lui Isus adresat apostolilor şi să mergem în lumea toată pentru a anunţa evanghelia Mizericordiei Divine, care nu seacă niciodată, oricât de mulţi ar bea din ea.

Ciobanu Petru

Tradiţii de Paşte

În Bucureşti, credincioşii catolici sărbătoresc Paştele ca înviere a Domnului, cea mai mare sărbătoare creştină, în care medităm la desăvârşirea operei de răscumpărare a omului de sub păcat; operă realizată de Isus Cristos. Dincolo de celebrările liturgice, care respectă întrutotul prescrierile Bisericii Catolice, bucureştenii catolici au împrumutat câteva obiceiuri locale.

Astfel, la Bucureşti, la slujba de înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi pască. Un alt aspect cu specific local introdus recent în mediul bucureştean îl reprezintă oul încondeiat, care ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împăcare, pentru că în ornamen-

taţia lui, de fapt, se operează cu simboluri (soare, lună, cruce etc), cu modele din natură (plante, animale, obiecte casnice) şi cu modele de ţesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre. Motivele folclorice utilizate sunt: spicul, soarele, frunza şi ca o reconfirmare a creştinătăţii - crucea.

Ouăle încodeiate din Bucureşti sunt în general aduse din Muntenia şi Oltenia, unde în judeţul Olt se remarcă centrul de la Oboga, în care această îndeletnicire populară a fost adusă la nivel de artă.

Pe lângă tradiţia coşului pascal şi a oului încodeiat, mai există obiceiul procesiunii cu Preasfântul Sacrament şi a adoraţiei euharistice după celebrarea Învierii Domnului. Acest obicei, răspândit în toate parohiile din Bucureşti, are ca simbol victoria decisivă a Domnului asupra morţii şi a păcatului, iar credincioşii îi aduc laudă în Preasfântul 10

Sacrament, care este purtat în procesiune pe străzile din jurul bisericii. Acest obicei există şi la Catedrala „Sf. Iosif ” din Bucureşti, parohia mea de origine.

După Sfânta Liturghie, credincioşii (atât cei romano-catolici cât şi cei ortodocşi) pleacă acasă cu lumânări aprinse de la lumânarea pascală, ca simbol al învierii spirituale cu Domnul.

Din păcate, nu sunt prea multe obiceiuri de Paşti la Bucureşti; dar dincolo de aspectul exterior al tradiţiei, rămâne credinţa, care în astfel de ocazii se verifică din plin ca fiind vie şi plină de lumină. Cristos a înviat!

Diacon Marian Blînda Liturgia Săptămânii Sfinte ca şi a timpului pascal este aceeaşi în întreaga Biserică.

Aşadar, nu despre aceasta voi vorbi, ci despre activităţile extraliturgice specifice parohiei „Sfânta Cruce” Bacău. În această perioadă, mai

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

Tradiţii de Paşte

S

ărbătorile pascale fons et culmen Anului Liturgic au reprezentat întotdeauna un motiv de bucurie pentru orice creştin, deoarece cu această ocazie comemorăm eliberarea noastră de sub sclavia păcatului. În ceea ce priveşte mediul în care trăim, cel românesc, aceste momente de sărbătoare au fost însoţite mereu de anumite tradiţii. Deşi toate aceste obiceiuri, am putea spune străvechi, au menirea de a comemora minunea Misterului Pascal, ele diferă în funcţie de zonele geografice şi de influenţele care s-au resimţit mai puternic în acele teritorii. Prezentăm în continuare câteva mărturii cu privire la obiceiurile din diferite regiuni ale ţării noastre şi chiar din afara ei.

Un Paşte binecuvântat!

Herciu Aurelian Timpul Pascal este trăit cu mare intensitate de către credincioşii din Săbăoani. Iar pentru a-l trăi bine, pe parcursul Postului Mare, caută să adune cât mai multe foloase pentru suflet şi să obţină iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite. Pentru aceasta, pe parcursul Postului Mare participă la ora de adoraţie zilnică,

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

de dimineaţă, înainte de Sfânta Liturghie, apoi la Calea Crucii. În Duminica Floriilor, tinerii organizează Calea Crucii, la izvoarele din vale, încercând să intre cât mai bine în misterul pătimirii şi prin sceneta ce însoţeşte Calea Crucii.

Pe parcursul Triduum-ului Pascal întreaga comunitate participă, în toate cele trei parohii, la celebrările ce se fac cu această ocazie. În Noaptea Învierii, întreaga comunitate, după ce s-a spovedit în prealabil, participă la Liturghia de Noapte, la toate cele patru biserici, şi caută să îl primească pe Isus din Euharistie, cel care a murit pe cruce, dar acum a înviat.

Programul din Noaptea de Paşti este fixat în aşa fel ca fiecare să aibă posibilitatea să participe la celebrare. Astfel, că la parohiile „Sfântul Iosif Muncitorul” şi „Sfânta Cruce”, precum şi la biserica „Sfânta Fecioară Maria, Regina Rozariului”, liturghia de Înviere este la ora 2000, iar la parohia „Sfântul Arhanghel Mihail” la ora 2230.

După Liturghia de noapte, toţi se îndreaptă cu lumânările aprinse către casă, sau alţii fac o vizită şi în cimitir. În ziua de Paşti, copiii merg din casă în casă şi vestesc credincioşilor Învierea Domnului cu salutul „Cristos a Înviat!”, la care credincioşii răspund „Adevărat a înviat!”. Apoi toţi, cu mic cu mare, participă la Sfânta Liturghie de Paşti.

A doua zi, în curtea parohiei „Sfântul Arhanghel Mihail” se organizează, între orele 1400

11

şi 1630, tradiţionala horă. De organizare se ocupă primăria de comun acord cu părintele decan. În ziua de Paşti sau a doua zi, tinerii, pe grupuri, vizitează bătrâni şi bolnavi, oferindu-le şi un mic cadou pentru a îi face să simtă şi ei bucuria Sfintelor Paşti. De obicei, în prealabil, tinerii merg să facă curăţenie la bătrâni.

După cele trei zile de sărbătoare, ziua de Paşti, a doua zi şi a treia zi de Paşti, credincioşii îşi reiau lucrul, întăriţi de speranţa că Cristos a înviat şi le-a adus mântuirea.

Gabriel Bacoşcă În fiecare comunitate sărbătoarea Paştelui ocupă un loc central în ceea ce priveşte trăirea credinţei şi bucuria cu care este celebrată, iar tradiţiile şi obiceiurile specifice fiecărei comunităţi nu fac altceva decât să intensifice trăirea interioară a Misterului Pascal. În comunitatea din Pildeşti, sărbătoare Paştelui ocupă un loc central în ceea ce priveşte celebrările liturgice şi mărturia de credinţă. Pentru sărbătoarea Paştelui există o intensă pregătire spirituală în timpul Postului Mare, când zilnic la Sfânta Liturghie, se ţin predici pe diferite teme, care îi ajută pe credincioşi să înainteze pe drumul convertirii. În timpul săptămânii sfinte, aproape toţi credincioşii se apropie de sacramentul Spovezii şi al Euharistiei pentru a se pregăti cât mai bine pentru celebrarea Misterului Pascal.

Tradiţii de Paşte

exact în zilele imediate Paştelui, preoţii parohiei împreună cu tinerii merg să ducă vestea Învierii la bătrâni şi bolnavi. Şi fac aceasta printr-un cântec, o vorbă bună, un timp acordat celor cărora nimeni nu le mai deschide uşa.

Pentru a manifesta caritatea faţă de cei nevoiaşi, surorile de la parohie, împreună cu tinerii sau copiii, duc alimente familiilor cu o situaţie materială mai puţin bună.

Arătând cum înţeleg ei învierea, copiii din parohie, ajutaţi de preoţi şi surori, pregătesc o scenetă despre Învierea Domnului.

Cei mari nu se lasă mai prejos şi pregătesc şi ei un program de cântece pascale susţinut în biserică, în faţa comunităţii, înainte de Liturghia Învierii.

Acestea sunt acţiunile majore derulate an de an, în perioada Paştelui, în parohia „Sfânta Cruce” din Bacău.

Oricum, nu trebuie uitat faptul că parohia este la început, iar proiectele şi iniţiativele sunt în etapa de elaborare.

Tradiţii de Paşte

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este una dintre cele mai importante sărbători a românilor. În Bucovina există o binecunoscută tradiţie a ouălor roşii care sunt numite generic „merişoare”, însă cele mai frumoase ouă care aduc şi acum faimă Bucovinei, sunt ouăle închistrite , care sunt foarte frumos ornamentate şi care pot avea diferite simboluri şi semnificaţii. În dimineaţa primei zile de Paşti, e obiceiul de a te spăla cu ou roşu şi cu bani, ca să ai faţa roşie ca oul şi să fii bogat tot anul. Oul vopsit este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă. Ouăle colorate în alte culori ( galben, verde, albastru etc.) vor să vestească bucuria primăverii.

Pe lângă tradiţionalele ouă roşii, cozonac, miel şi pască, în Bucovina se pregătesc dulciuri speciale cum ar fi „Babele” care sunt simbolul vieţii cumpătate şi sunt făcute în forme speciale. În Sâmbăta Mare precum şi după Liturghia din Noaptea de Paşti, toate aceste alimente specifice de Paşti sunt aduse în coşuri la biserică pentru a fi sfinţite şi binecuvântate. În Bucovina, în Noaptea de Paşti, există obiceiul aprinderii „focurilor de veghe”. Pe dealuri şi coline sunt aprinse focuri puternice care ard toată noaptea. În jurul lor, se adună sătenii care povestesc întâmplări din viaţa lui Isus, iar băieţii sar deasupra focului, pentru a îndepărta duhurile rele. Astăzi aceste focuri se mai fac sporadic şi prin curţile bisericilor.

12

Pentru Paşti a fost construit în centrul municipiului Suceava un ou gigant care are o înălţime de 4,6 metri şi o greutate de 1800 kg, iar pe solul pe care este aşezat este montată o placă care are inscripţionat textul „cel mai mare ou tradiţional de Paşte din lume”. El a fost ornat specific de Paşte, iar reprezentanţii Guiness Book Romania au constatat că este cel mai mare ou tradiţional din lume şi l-au inclus în Cartea Recordurilor.

Andrei Dobre Dacă ar trebui să vorbesc despre obiceiurile de Paşte ale locului în care am crescut, cu siguranţă trebuie să menţionez că în Braşov, câte străzi sunt, tot atâtea biserici şi tot atâtea confesiuni sunt. De exemplu, în municipiul Codlea, dacă aş număra diferitele confesiuni care există, fără îndoială aş găsi peste douăzeci. Astfel, multe obiceiuri s-au amestecat şi ulterior s-au pierdut. Acum totul

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

Sfânta Liturghie din noaptea de Paşti este caracterizată de mare bucurie şi de intensă trăire spirituală, iar un moment deosebit, care pe mine mă impresionează încă de când eram copil, este când la Gloria, cade pânza ce acoperea imaginea lui Isus cel înviat, şi această imagine este văzută de toţi pentru că este aşezată la înălţime.

La această liturghie participă aproape toată comunitatea, chiar dacă biserica este mică şi mulţi trebuie să stea afară şi chiar dacă această liturghie este transmisă şi la televizor prin postul de televiziune local, pentru cei bolnavi şi bătrâni care nu pot veni la biserică.

Un alt moment deosebit este procesiunea către cimitir prin centrul satului cu Lumânarea Pascală, când cei care nu au putut merge la biserică, ies la porţi pentru a se uni în rugăciune cu toată comunitatea.

Printre tradiţiile locale care există de mult timp, este vestirea învierii de către copii, în dimineaţa zilei de Paşti, care merg din poartă în poartă cu marea veste care îl face bucuros pe fiecare creştin: Cristos a înviat! Copii fac astfel o mare bucurie fiecărei familii şi fiecărui credincios şi în schimb primesc ouă roşii şi dulciuri. Apoi o altă tradiţie care pe mine mă bucură mult că nu s-a pierdut este faptul că toţi credincioşii se salută în tot Timpul Pascal cu marea veste a Paştelui: Cristos a înviat!

Sergiu Dămoc

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

Învierea Domnului cu tradiţionalul „Cristos a Înviat!”, după care parfumează toate fetele prezente în casă.

Iancu Felician Mediul catolic din care provin resimte o puternică influenţă a tradiţiei poloneze, întrucât catolicismul din Republica Moldova îşi are rădăcina principală din tradiţia catolică a polonezilor, care formau majoritatea catolică pe teritotiul actual al Republicii. Micul sătuc Stârcea, din care provin, este singurul sat polonez din Republica Moldova, care se remarcă mai ales prin păstrarea datinilor moştenite de la cei care ne-au precedat chiar şi în domeniul liturgic. Sărbătoarea Paştelui fiind centrul vieţii liturgice a Bisericii are deci, şi în tradiţia noastră populară o încărcătură specială.

Totul începe cu sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor, când copiii şi tinerii merg în căutarea mâţişoarelor, pentru ca duminica, după binecuvântarea acestor crenguţe, să le împartă la toate familiile prezente la liturghie. De subliniat că sunt acceptate doar crengile de răchită, întru-cât în limba rusă acest copac are denumire vérba, iar duminica poartă nume de „Verbnoe voscresenie”, adică „Duminica răchitei”.

Alt specific al tradiţiei parohiale populare este calea crucii din vinerea sfântă, care se face prin sat. În locurile stabilite (de obicei lângă casa unei familii) se pregăteşte staţiunea. Astfel, pregătirea staţiunilor se transformă într-o competiţie acer13

bă, cine reuşeşte să pregătească şi să împodobească staţiunea „cu o încărcătură teologică” a covoarelor, icoanelor şi relicvelor familiale. Crucea procesională în această zi este cu totul specială. Ea este făcută din butuci, deci are ceva greutate.

De la o staţiune la alta crucea este purtată de cei care doresc să simtă pe pielea proprie greutatea „preţului mântuirii lor”. În sfârşit, apogeul sărbătorilor pascale vine odată cu Duminica Învierii. Această zi este prilejul adunării întregii familii.

Cei care sunt plecaţi din sat fie la muncă în Rusia, fie la studii, fie au întemeiat şi ei familii la rândul lor în altă parte, se adună după liturghie împrejurul mesei în casa părintească, ca să ciocnească ouă. Această tradiţie este „sfântă” întrucât părinţii de două ori pe an (la Crăciun şi la Paşti) au posibilitatea să-i vadă pe toţi adunaţi la un loc. Îmi place această tradiţie, pentru că, deşi bunicii mei au plecat la Domnul, totuşi familia noastră continuă să se adune în casa părintească amintind pe cei care ne-au părăsit şi împărtăşind bucuriile şi necazurile cu care ne-am confruntat în acest an. „Capul” familiei a devenit cel mai mare dintre unchii mei, iar cândva această sarcină mă va aşteaptăa şi pe mine, mai ales pentru că sunt împlinirea rugăciunilor bunicii mele de a avea în familie şi o călăuză spirituală.

Acestea sunt pe scurt cele mai importante tradiţii pascale în mica mea parohie natală.

Vasili Cohanovschi

Tradiţii de Paşte

se rezumă la ceea ce se poate face rapid pentru a profita cât mai mult de timpul liber, precum vizionarea programelor oferite de televiziuni.

Obiceiurile locului care s-au mai păstrat le voi rezuma în următoarele rânduri. În primul rând, în Duminica Floriilor, Sfânta Liturghie începe cu o procesiune pe străzile oraşului. În Săptămâna Mare, în fiecare zi se face Calea Crucii, în care purtarea ei este esenţială. În Joia Mare, în unele parohii se mai păstrează frumosul obicei în care parohul spală picioarele unor ministranţi. De asemenea, la sfârşitul Sfintei Liturghii, se expune Sfântul Sacrament pentru o scurtă adoraţie, urmat apoi de momentul în care este dezgolit altarul. În Vinerea Mare, procesiunea care înlocuieşte liturghia începe cu Calea Crucii la ora 1500. În schimb, în Parohia din Centru totul începe la ora 1900 şi se termină după ora 2100, terminându-se cu rugăciunile credincioşilor la mormântul lui Isus, care se întind până în miez de noapte. Pe lângă toate obiceiurile care se cunosc deja, cel mai mult mă impresionează prezenţa persoanelor de altă confesiune, precum şi procesiunea pe străzile oraşului. În prima duminică a Paştelui, credincioşii aduc de acasă mâncare la biserică pentru a fi binecuvântată, din care lasă o parte preotului pentru a o împărţi celor săraci. De asemenea, tot în această duminică, fiecare tânăr îmbracă cel mai frumos costum, apoi se adună cu toţii şi merg la cunoscuţi anunţând

„Iată Omul!” încrederea în tine, tu îl trădezi pentru o nimica toată şi dai cu piciorul atâtor sentimente investite.

Deşi ştii că este „om al durerilor, obişnuit cu suferinţa”, totuşi, nu l-ai luat în seamă, pentru că suferinţa te lasă rece, o vezi în fiecare zi, iar tu nu mai ai nici o reacţie; tu trebuie să fii „om puternic”. Încerci să-l prinzi pe cel drept în capcană, din invidie, deoarece bunătatea demască perfidia ta; tu îţi vezi în cel drept chipul murdar şi nu poţi accepta acest adevăr. Atunci, pentru „a fi puternic”, îl elimini pe cel fără apărare.

Puterea ţi-o foloseşti împotriva celuilalt şi nu pentru el.

Astfel, eşti nedrept şi nu îi dai aproapelui dreptul să se apere. Ba mai mult, găseşti mărturii false pentru a-l desfiinţa.

Nu, nu, adevărul nu e ceea ce

14

spune majoritatea. Adevărul îl arată cel care trăieşte ceea ce spune, şi mai mult, îşi dă viaţa ca sprijin pentru cuvântul său.

Pentru a nu avea probleme, taci în faţa adevărului şi nu vrei să-ţi pierzi prestigiul. Teama îţi paralizează voinţa, iar conştiinţa e adormită.

Iubirea o trăieşti cât îţi merge bine; când apare suferinţa, te retragi ca să nu ţi se întâmple ceva. Dacă-l vezi pe cel în suferinţă, tu îl ocoleşti căci porţi deja o cruce prea grea.

Tu te consideri singur drept fără să primeşti dreptatea lui Dumnezeu, iar pe cel persecutat pe nedrept îl consideri vinovat şi pedepsit de Dumnezeu.

Pentru tine toate au un preţ, chiar şi viaţa, pe care o cumperi pe o sumă de nimic doar pentru a-ţi împlini propriile idealuri.

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

„Iată Omul!”

C

rucea stă în centrul Săptămânii Sfinte.

Ea are două dimensiuni, verticală şi orizontală: îi uneşte pe oameni între ei şi îi uneşte cu Dumnezeu.

Crucea, aparent, e zdrobitor de tăcută, dar ea ne transmite un mesaj. Crucea este revelaţie. Ea ne învaţă două mari lecţii: cum este omul şi cum este Dumnezeu.

Mai întâi să vedem cum este omul. „Aşa eşti tu, omule, nu-l poţi suporta pe cel drept: cel care iubeşte pur şi simplu devine în ochii tăi un nebun, ajunge să fie bătut, izgonit. Aşa eşti tu, pentru că, deşi eşti nedrept, ai mereu nevoie ca şi celălalt să fie nedrept pentru a te putea scuza, iar de cel care pare să accepte aceste scuze nu ai nevoie” ( cardinalul J. Ratzinger).

Când prietenul tău îşi pune

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

„Iată Omul!”

Crucea, pentru tine, e o nebunie. Nu poţi concepe ca viaţa să falimenteze. Şi-l provoci pe Dumnezeu să se dea jos de pe cruce, să-şi demonstreze puterea, să se adapteze planurilor tale.

Acesta eşti tu, omule.

Crucea este în primul rând legătura cerului cu pământul.

Să vedem de ce crucea se înalţă spre bolta cerească.

Cristos este cel care dă conţinut şi semnificaţie crucii.

Fără el, crucea n-ar fi avut vreo valoare şi n-ar fi fost semnul mântuirii.

Cristos este ultimul om, omul perfect, cel care a asumat în sine pe toţi oamenii şi pe fiecare om în parte. „Ceea ce este în ,mormânt ne aparţine” ca şi ceea ce a înviat. ISUS avea pe cruce natura noastră, natura umană, pe care a înviat-o, dându-i viaţa fără de sfârşit. Ştii că ne-a dat totul ? Acest Dumnezeu, care din iubire pentru noi, a uitat că e Dumnezeu. Ca să avem lumina, el s-a făcut întuneric; ca să-l avem pe Dumnezeu, el l-a pierdut: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit ?”

Iubirea „până la sfârşit” îi conferă suferinţei lui isus valoare mântuitoare. Învierea lui Isus este şi învierea noastră: „Dacă Cristos nu a înviat [...] zadarnică este credinţa voastră [...] Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi (morţi)” Învierea este înfrângerea singurătăţii noastre. În moarte, singurătatea omului prin exce-

lenţă, Dumnezeu este prezent.

Ba mai mult, El o învinge prin iubirea sa, arătându-ne că „tare ca moartea e iubirea”. Iubirea lui nu poate fi distrusă de nimic şi de nimeni. Dumnezeu este „cel care este”: în ciuda oricărei treceri, el rămâne cu noi şi pentru noi.

Adevărul învierii acesta este: Isus, fiind om asemenea nouă şi Dumnezeu asemenea lui Dumnezeu, este mijlocitorul nostru, calea noastră spre Dumnezeu. Numai dacă el este cu adevărat om ca şi noi, poate fi mijlocitorul nostru, şi numai dacă este cu adevărat Dumnezeu ca şi Dumnezeu, mijlocirea lui îşi atinge scopul.

15

Prin înviere, noi suntem fraţii lui Isus: „mergi la fraţii tăi şi la fraţii mei şi spune-le...” şi dobândim nemurirea: suntem parteneri de dialog ai lui Dumnezeu, cunoscuţi şi iubiţi de El, care este veşnic.

Există mulţi oameni care au vrut să fie dumnezei şi nu au reuşit. Există un singur Dumnezeu care s-a făcut om cu adevărat.

Acesta este Dumnezeu. În faţa crucii trebuie să iei o decizie: îţi pui încrederea în oamenii care nu pot să mântuiască sau în Omul divin care ne-a redat viaţa prin moartea lui ?

Herciu Aurelian

Să ştii că Dumnezeu te Iubeşte! îi încredinţăm lui inima noastră.

Mulţi dintre noi, creştinii, avem o idee greşită sau de-a dreptul falsă despre religia noastră. Mulţi dintre noi credem că religia constă în ceea ce noi facem pentru Dumnezeu, în acele lucruri mai puţin plăcute pe care noi ni le impunem de dragul lui Dumnezeu: M-am sacrificat atât de mult pentru Cristos! Am renunţat la atât de multe lucruri pentru dragostea lui Dumnezeu! Dar dacă gândim aşa înseamnă că nu am înţeles nimic.

Creştinii autentici sunt cei care îşi focalizează privirea asupra lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei. Ei îşi fac un obicei din a se bucura de toate binecuvântările minunate pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lor. Un adevărat creştin vrea întotdeauna să crească în credinţă, şi să se cufunde tot mai mult în dragostea lui Dumnezeu. Practicarea învăţăturii creştine, aşa cum ne-a lăsat-o Cristos, înseamnă să trăim religia profesată de Simbolul Apostolilor, care nu spune nici măcar un singur cuvânt despre noi, dar preamăreşte toate încercările lui Dumnezeu de a ne arăta iubirea Sa . Suntem creştini, şi după atâţia ani de credinţă în Cristos înviat, ar trebui să ne fi dat seama deja de dragostea gratuită a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tată şi a fi tată înseamnă să iubeşti tu primul. A fi părinte înseamnă a avea iniţiativa în iubire. Dumnezeu ne-a iubit înainte ca noi să-l iubim. Dumnezeu ne iubeşte chiar dacă noi nu-l iubim. Dumnezeu nu are nevoie de jertfele noastre pentru a ne iubi. Însă putem alege să facem un sacrificiu pentru a ne exprima dragostea pentru el.

Dumnezeu – asemenea tuturor celor care ne iubesc cu adevărat, ca părinţii noştri, de exemplu – nu ne iubeşte pentru că noi me-

16

rităm aceasta. În schimb, Dumnezeu ne iubeşte datorită naturii sale, datorită bunătăţii sale, din cauza generozităţii sale, proprii sale inimi. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât în mod sigur va reuşi să trezească în noi, într-o zi, un răspuns de dragoste similar cu al său. Un astfel de răspuns de iubire, va fi fără îndoială, cel mai frumos şi preţios rod al acestui Post Mare. Nu va reuşi această iubire să schimbe aspectul trist al renunţărilor noastre din timpul Postului Mare în dovezi ale gratitudinii şi generozităţii noastre faţă de Dumnezeu? Şi aplicat persoanelor noastre: Nu este oare acest timp al Postului Mare perioada potrivită pentru a creşte în sfinţenie şi pentru a deveni oameni noi? Cred că Postul Mare este o bună ocazie de a-i dovedi lui Dumnezeu dragostea noastră generoasă şi fidelă de adevăraţi copii ai săi.

Conţu Alin

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

Să ştii că Dumnezeu te Iubeşte!

P

ostul Mare este o bună ocazie pentru a-i arăta lui Dumnezeu dragostea noastră generoasă de copii ai săi.

Am început nu de mult timpul Postului Mare. Conform dorinţei Bisericii, este un timp de reînnoire, pocăinţă şi convertire. Pentru primii creştini, proclamarea penitenţei era „Vestea cea Bună”.

Dumnezeu urma să le ierte greşelile, Dumnezeu urma să-şi descopere dragostea şi compasiunea Sa pentru ei. Pentru noi, oamenii moderni de astăzi, parcă Postul Mare este în relaţie mai mult cu veştile proaste. În mod obişnuit, într-o comunitate creştină unde oamenii vorbesc despre Postul Mare, penitenţă şi mortificaţie, mulţi sunt trişti. Ei devin temători în ceea ce priveşte lucrurile lor mai dragi: telefonul, ţigările, programul TV, mâncarea cea mai bună… Care ar putea fi motivul acestei schimbări a creştinilor moderni faţă de primii creştini? În Biserica primelor veacuri, numai aceia care comiteau păcate grave făceau pocăinţă. Erau numiţi penitenţi publici. Însă numai în Joia Sfântă, la Liturghia împăcării, aceşti păcătoşi aveau din nou parte de bucuria reconcilierii.

Unii credincioşi erau geloşi pe ei.

Ei se plângeau că nu experimentaseră o atât de uluitoare penitenţă. În anii următori şi aceştia vor dori să fie admişi la pocăinţa din Postul Mare. Însă ce putem spune în ceea ce îi priveşte pe creştinii contemporani? Ne gândim, din păcate, prea mult la noi înşine.

Ne gândim la renunţări, la cruce, la sacrificii, la spovadă ca la lucruri care costă ceva şi de care ne temem. Dar în majoritatea cazurilor, uităm de Dumnezeu care ne cheamă, care ne aşteaptă şi care va schimba totul în bucurie dacă

Vreau să alerg!!! oferă inima lor, dar îşi rezervă o parte din ea pentru alte interese.

Am întâlnit iubirea, dar am învăluit-o într-o contabilitate meschină, i-am mânjit splendoarea cu tot felul de compromisuri, am închis-o într-un mormânt. Un mormânt mai adânc, mai rece, mai întunecos decât cel în care a stat trei zile Domnul nostru.

Paştele este o urare de pace: Pacea să fie cu voi, repetă Cel Înviat la toate întâlnirile sale. Dar este şi o urare de nelinişte: cu un Dumnezeu care ne precede, care este tot timpul mai în faţă, nu ne putem permite să stăm liniştiţi. De unde atunci această moleşeală? Este inima desigur aceea care nu rezistă: deasupra ei se află, încă, o apăsătoare piatră de mormânt. Şi nu avem puterea şi curajul de a o ridica, de frica a ceea ce este înăuntru. Vom avea nevoie de Cel Înviat, cu mâinile sale ce poartă semnele cuielor. Va ridica şi această piatră, va privi înăuntru: ce va găsi? De aceea suntem

17

chemaţi să descoperim viaţa şi să abandonăm drumurile care duc la mormânt. Cristos cel înviat nu poate fi căutat printre cei morţi.

Atunci când amestecăm viaţa cu moartea înseamnă că suntem pe căi greşite: nu putem să-l căutăm pe Cristos şi să trăim în păcat, nu putem participa la celebrarea euharistică şi să trăim ca păgânii, nu ne putem numi creştini şi de fapt să trăim indiferenţi faţă de valorile credinţei noastre. Nu, oricât l-am căuta, pe Cristos nu îl vom mai găsi vreodată prin-

tre cei morţi.

Uneori îmi pun întrebarea: de ce a înviat Cristos? Şi răspunsul cred că este, pentru ca noi creştinii să alergăm. Lumea merge liniştit, dar încotro? Noi trebuie să alergăm şi să strigăm cu toate puterile Cristos a înviat! A înviat pentru mine, pentru tine, pentru noi toţi. De aici încolo eu ştiu încotro trebuie să mă îndrept, dar tu ştii?

Vasili Cohanovschi

Vreau să alerg!!!

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

A

alerga este un verb pascal, pentru că este un verb de mişcare, de viaţă.

Morţii nu aleargă. Cine stă pe loc, cine nu face progrese, dă semne de moarte. Cu alte cuvinte: să o terminăm cu încercarea de a-l cuprinde pe Dumnezeu în schemele noastre, de a-l încremeni în riturile noastre, de a-l îmbălsăma în formulele noastre, şi să acceptăm să fim împinşi de-a lungul itinerarelor sale de viaţă. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei! Cum ne comportăm când este vorba de altul? Ne facem că nu-l vedem ca şi cum ar fi ceva natural. Aşa e viaţa… se întâmplă… Se întâmplă ca eu să mă simt foarte bine şi altul să zacă undeva. Se întâmplă ca eu să am un cont în bancă, iar vecinul să-şi vândă ultima cămaşa, sau mai rău să devin eu însumi banca pentru aproapele meu, îmbrăcându-l în procente. Se întâmplă ca eu să mă preocup de alegerea locului unde să-mi petrec concediul, iar vecinul să fie disperat pentru că nu are cu ce să-şi plătească întreţinerea. Se întâmplă. Dar de ce nu se întâmplă ca eu să fiu un bun creştin şi ceilalţi nu? De ce nu se întâmplă ca eu să dau de pomană şi ceilalţi să nu o primească?

Sunt prieteni care riscă numai atunci când nu au de riscat prea mult; sunt prieteni care ies la iveală numai atunci când nu trebuie să se expună prea mult; sunt prieteni care iau atitudine numai când este întuneric; sunt prieteni dispuşi să ajute cu portmoneul, dar nu cu propria persoană. Ce fel de prieten sunt eu?

Suntem dintre aceia care iubesc, dar numai până la un punct: care dau ceva, dar nu dau totul; care se angajează, dar cu reţinere;

Învierea Domnului un gest de supremă iubire creatoare şi continuă

serică – sacramente, cuvinte, instituţii, opere caritative – îşi au propria lor forţă şi energie în învierea lui Cristos. Învierea este momentul în care moartea s-a transformat în viaţă, iar timpul în veşnicie. În acest adevăr suntem cuprinşi şi noi, astfel încât viaţa întreagă este legată de Cristos, maestrul şi învăţătorul nostru, care a fost trimis de Tatăl să ne introducă în misterul mântuirii şi al învierii. Astfel ne face să ne bucurăm şi noi de iubirea veşnică a Părintelui ceresc, cel care vrea să avem acelaşi drum şi aceeaşi soartă cu Fiul său.

Toată această lucrare continuă în noi prin Duhul Sfânt pe care Tatăl ni l-a dăruit să ne transforme şi astfel să schimbe faţa pământului. Învierea lui Cristos, anunţată de marii profeţi ai Vechiului Testament, prorocită de în-

18

suşi Isus Cristos în mai multe împrejurări, este mai întâi de toate un act de iubire infinită din partea Tatălui care, după marea tragedie a condamnării şi suferinţei din partea răufăcătorilor, intervine şi-l readuce la viaţă pe Fiul său prin Duhul Sfânt, aşezându-l Domn peste toate. Este, aşadar, lucrarea întregii Sfinte Treimi. Învierea este răspunsul Tatălui la ascultarea lui Isus (cf. Fil 2), ascultare ce l-a dus până la moarte şi încă moartea pe cruce; este „strigătul” prin care el, în cele din urmă, rupe tăcerea mormântului şi a morţii şi ne face părtaşi şi pe noi de viaţa şi triumful său prin puterea şi lucrarea aceluiaşi Duh Sfânt. În Faptele Apostolilor descoperim tocmai această lucrare, când apostolul Petru le spune iudeilor în ziua de Rusalii: „Bărbaţi israeliţi, as-

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

Învierea Domnului...

V

iaţa creştină este legată fundamental de misterul lui Cristos, născut pe pământ, mort şi înviat. El este raţiunea noastră de a fi, bucuria şi speranţa noastră. De aceea, celebrarea naşterii, morţii şi mai ales a învierii sale ne angajează plenar şi ne umple inima de bucurie şi de speranţă, pentru că drumul şi victoria sa înseamnă drumul şi victoria noastră.

Cristos, înviind din morţi, nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui, iar cei care cred în el şi-l urmează sunt plini de viaţă şi trăiesc o mare mângâiere şi speranţă: bucuria victoriei şi a învierii (cf. Rom 6,8-11). În zorii zilei învierii, când femeile sfinte au ajuns la mormânt, un înger le-a întâmpinat zicând: „Nu vă temeţi!”. Când dădeau să iasă din grădină, notează evanghelistul Matei, le-a ieşit în întâmpinare însuşi Isus şi le-a spus: „Bucuraţi-vă!... Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea” (Mt 28,9-10).

Teama s-a schimbat în bucurie. Învăţătorul lor e viu.

După zilele negre ale judecăţii, ale suferinţelor de tot felul, după condamnarea la moarte şi răstignirea pe cruce, după cele trei zile în mormânt, Isus, maestrul şi învăţătorul, împlineşte promisiunea făcută şi iese biruitor din mormânt, fapt care dă ucenicilor o nouă speranţă şi un nou curaj.

De fapt, toate câte există, toate câte se desfăşoară în Bi-

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

ci pentru noi, pentru răscumpărarea şi învierea noastră. În virtutea lucrării dumnezeieşti, pe care a hotărât-o şi a desăvârşit-o Dumnezeu Tatăl prin trimiterea Fiului său, mort şi înviat din morţi, şi prin lucrarea Duhului Sfânt, toţi cei care cred în Cristos şi-l urmează trăiesc o adevărată speranţă, pentru că ei se vor bucura într-o zi de aceeaşi intervenţie a iubirii părinteşti.

Când recităm crezul spunem aceste cuvinte: „Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul”. Tocmai acest Duh a fost degetul lui Dumnezeu, care s-a coborât asupra lui Isus şi, prin lucrarea lui, el a fost ridicat din mormânt şi readus la viaţă.

Bucurându-ne de acelaşi Duh Sfânt, care locuieşte în noi, trăim marea speranţă că şi cu noi se va realiza acelaşi lucru, vom învia şi noi şi ne vom învrednici de darul vieţii veşnice. Trupul nostru muritor va prinde viaţă aşa cum s-a întâmplat cu oasele uscate şi fără viaţă din profeţia lui Ezechiel (cf. Ez 37,12).

Acest adevăr confirmat de învierea lui Cristos, care s-a bucurat să primească viaţa de la Dumnezeu Tatăl prin degetul său, Duhul Sfânt, este proclamat de apostolul neamurilor în scrierile sale, când vorbeşte despre lucrarea Duhului în lupta cu pornirile trupului. Iată cuvintele prin care ne asigură cu privire la viitorul şi învierea noastră: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos

19

din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (Rom 8,11).

Ce mister şi ce adevăr mângâietor şi generator de speranţă! Noi nu suntem sortiţi pieirii şi morţii veşnice, ci avem un destin al vieţii şi fericirii fără de sfârşit. Însufleţiţi de acest adevăr şi de această dragoste divină ce s-a revărsat asupra pământului şi a oamenilor prin opera lui Cristos şi lucrarea Duhului Sfânt, apostolii, martirii, sfinţii şi mărturisitorii au continuat să vestească învierea Domnului şi să întreţină între oameni şi creştini speranţa vieţii veşnice şi a învierii. În lumina acestui adevăr întunericul nu mai înspăimântă, el trece şi după el vine lumina, suferinţele prezente nu distrug viaţa, ci fac ca aşteptarea eliberării să fie mai vie, iadul care uneori îşi face loc pe pământ nu este veşnic, ci este trecător pentru că a fost învins, iar moartea nu e ultimul cuvânt al vieţii, ci viaţa şi învierea deschid porţile veşniciei. Cristos e viu şi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui. În mijlocul tuturor momentelor vieţii omeneşti a intrat însuşi Dumnezeu, prin iubirea sa aducătoare de viaţă şi speranţă, prin victoria sa glorioasă.

Celebrând Învierea Domnului, de care suntem cu adevărat legaţi, sufletul nostru este plin de bucurie, de viaţă şi de speranţă. Cristos a înviat!

Andrei Dumitrescu

Învierea Domnului...

cultaţi aceste cuvinte: Pe Isus Nazarineanul... Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morţii... Pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat şi noi suntem martorii acestui fapt” (cf. Fap 2,22.24.32).

Dumnezeu Tatăl, aşadar, l-a ridicat din mormânt şi din moarte pe Fiul său printr-o intervenţie dumnezeiască şi l-a înălţat la dreapta sa făcându-l să stea alături de tronul său ceresc.

Dar acest act nu a fost săvârşit doar în favoarea lui, pentru el, ci a fost o intervenţie pentru noi toţi, pentru că pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer ca astfel noi să avem viaţa şi s-o avem din belşug (cf.

In 10,10). Învierea lui Isus, prin care firea noastră omenească, fire pe care o luase asupra sa, a fost ridicată în slavă, înseamnă declanşarea acelui act şi proces definitiv de eliberare de păcat şi de moarte, care se aplică fiecărei făpturi pe care el a răscumpărat-o.

Ca să înţelegem bine, apostolul Paul ne spune clar: „Cristos înviind din morţi este începutul (primul rod) învierii celor adormiţi. Căci după cum printr-un om (primul Adam) a venit moartea, tot printr-un om (noul Adam) vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi sunt readuşi la viaţă” (1Cor 15,20-22).

Acesta este misterul ce s-a realizat prin moartea şi învierea lui Cristos, care nu a murit şi nu a înviat pentru sine,

„Iată eu stau la uşă şi bat”!

rat. Isus spune: Dacă vrei, vino şi urmează-mă, dacă vrei să te mântuieşti împlineşte legea mea, legea iubirii. Este imposibil să-l auzim pe Isus care bate, în momentul în care mintea, sufletul ne sunt departe de el, când întreaga noastră fiinţă este înnecată în ofertele continue pe care societatea de astăzi ni le oferă, oferte care, de multe ori, nu au nimic în comun cu morala creştină. Şi ne mai întrebăm de ce nu-l auzim?

De ce atâta suferinţă în această lume? Pentru că în loc să-l alegem pe Isus alegem ceea ce ne indică societatea de azi.

Scopul final al fiecărui om este mântuirea, acest lucru o ştim cu toţii. Dar la mîntuire se ajunge pe un drum îngust şi greu, un drum care cere mereu jertfire de sine. Pentru a ajunge la mântuire sunt tot atâtea căi, câţi oameni sunt. În perioada adolescenţei apare întrebarea: care este drumul pe care eu trebuie să merg? Isus vine şi 20

bate la uşa inimii noastre pentru a ne da răspunsul. Dacă stăm aproape de el vom primi acest răspuns şi putem porni cu încredere la drum. Ştim cu toţii că acest drum este greu, de aceea zilnic Isus vine şi bate la uşă pentru a ne oferi ajutorul său, căci „fără mine nimic nu puteţi face”. Dar prin viaţa noastră îndreptată spre „valorile” lumii de astăzi îl refuzăm fără să ştim pe Isus, încrezându-ne mai mult în puterile noastre.

Scriitorul şi filozoful Mircea Eliade spunea: Unicul sens al vieţii noastre este de a-i găsi un sens. Sensul, scopul vieţii noastre de pe pământ îl aflăm doar dacă stăm împreună cu Isus şi-i deschidem uşa inimii noastre zilnic, prin voinţa şi viaţa noastră care este în comuniune continuuă cu voinţa lui Dumnezeu.

Tiberiu Budău

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

„Iată eu stau la uşă şi bat”!

H

eidegger, filozoful de origine germană spunea: Trebuie să conştientizăm că această lume nu este totul. Doar în momentul în care vom fi convinşi că lumea în care trăim este trecătoare şi nicidecum odată cu moartea se va sfârşi totul, atunci vom putea da existenţei noastre un sens. Dincolo de acestă viaţă, există o altă lume, una bună, desăvărşită (Paradisul) şi una rea (Iadul). De viaţa pe care o avem în această lume depinde locul în care vom merge după moartea trupului. În imaginea alăturată îl vedem pe Isus care bate la uşă, o uşă care nu are mâner, semn că noi trebuie să-i deschidem atunci când el bate, ne cheamă.

Viaţa noastră nu este o întâmplare, ci Domnul intră în viaţa noastră, ne vrea şi ne cheamă la existenţă. Dumnezeu ne dă viaţa cu un scop precis, scop prin care urmăreşte mântuirea mea ca individ şi prin mine mântuirea celor din jurul meu. De aceea nu pot spune: „E viaţa mea; fac ce vreau cu ea”. Nu-mi pot trăi viaţa fără un scop anume.

Dar care este scopul fiecăruia dintre noi în această viaţă?

Iată, Isus vine zilnic şi bate la uşa inimii noastre pentru a ne răspunde. Dar de multe ori nu-l auzim. De ce nu-l auzim?

Răspunsul este simplu: ca să îl auzi trebuie să te apropii de el şi să vrei cu adevărat să-l auzi şi să împlineşti voinţa sa, care poate deveni şi voinţa ta. Acest lucru, dacă tu îl vrei cu adevă-

Nu-i singur Iuda vinovat...

Nu-i singur Iuda vinovat de sângele ce se dădu.

Nici marii preoţi, nici Pilat, ci lumea-ntreagă prin păcat! Şi eu, şi tu...

Nu patru cuie L-au străpuns, când El pe cruce se-aşternu.

Ci noi, cu sufletul ascuns, cu mii de patimi L-am străpuns! Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari, nu doar mai marii preoţi, nu! Şi noi am râs cu ochi murdari, şi noi suntem cei doi tâlhari! Şi eu, şi tu... Şi nu ostaşilor prin sorţi cămaşa albă şi-o dădu.

Ci tuturor! Dar tu n-o porţi! Şi, fără ea, toţi suntem morţi! Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci, nu doar sub lespede zăcu.

Ci L-am acuns ca pentru veci sub piatra unor forme reci, Şi eu, şi tu... Şi-acum Isus cel condamnat azi El te-ntreabă: “Da sau nu?

Eşti tu sau nu eşti vinovat?”

Eu am spus da! Şi-am fost iertat.

Eu am spus da.

Dar tu? Dar tu?...

Costache Ioanid

21

Nu-i singur Iuda vinovat...

Nu drumul greu spre Golgota, nici biciul, când Isus căzu. Şi dacă crucea grea era, povara noastră şi mai grea! Şi eu, şi tu...

Maxime “Cu cât judeci mai mult, cu atât iubeşti mai puţin. “ - Honore de Balzac „Purtaţi-vă întotdeauna ca şi cum v-ar privi zece ochi” (Anonim)

„Creştinismul a învăţat oamenii că iubirea valorează mai mult decât inteligenţa.” Jacques Maritain

Drumuri Deschise, nr. 132 - martie

Maxime

„Nu-ţi face griji de ceea ce ai şi cu atât mai puţin de ceea ce eşti. Fă să nască în fiecare zi care ţi se oferă frumuseţea existenţei tale.”

Jose de Carmo

„Iubirea este singurul lucru pe care cu cât îl consumi mai mult, cu atât creşte mai mult.” Morris West „Când vezi un om bun, gândeşte-te să-l întreci: când vezi un om rău, cercetează-ţi inima.” Confucius „Când vorbeşti, spui o poveste. Când asculţi, aduci o mângâiere.” Dale Carnegie „E un principiu dovedit că trebuie să înveţi să asculţi pentru a şti comanda. De aceea, măiestria conducerii nu este un act, ci o deprindere” Aristotel

„Tăcerea are glasul ei de înţelepciune ... ascult-o!”

Nicolae Iorga „Au fost odată patru oameni pe care îi chema Fiecare, Cineva, Oricine şi Nimeni. Trebuia să se facă o treabă importantă şi s-a cerut ca Fiecare să o facă. Fiecare era sigur că Cineva o va face. Oricine ar fi putut să o facă, însă Nimeni nu a făcut-o.

Cineva s-a înfuriat din cauza aceasta, pentru că era 22

treaba Fiecăruia. Fiecare credea că Oricine putea să o facă, dar Nimeni nu şi-a dat seama că nu Fiecare o va face. În final, Fiecare învinovăţea pe Cineva, când Nimeni nu făcea ce ar fi putut face Oricine.” Richard Denny Cimpoeşu Cosmin