Moștenirea Culturală a Epocii Brâncovenești

Page 1

Moștenirea Culturală a Epocii Brâncovenești

Lucrări ale celor trei ediții ale Conferinței

Cuprins Cuvânt Înainte Editia a III-a – Brâncoveanu 330- Scrierile Epocii Brâncovenești Constantin Basarab Brâncoveanu - Portret domnesc și retrospective unei epoci dr. Claudiu Victor Turcitu Arhivele Naționale ale României Iconostase brâncovenești în București. Sculptura și pictura lor între specific local, Orient și Occident Monahia dr. Atanasia Văetiși

Mănăstirea Stavropoleos, București Apărarea legii strămoșești prin tipar, grijă de stat în timpul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu. Partea I: 1) Tradiția tiparului în Țările Române; 2) Funcția tiparului pentru Domnie și Biserică; 3) Centrele tipografice din vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu conf. dr. Ion Marian Croitoru, Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Valahia din Târgovişte Sigilii ale lui CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714) dr. Laurențiu-Ștefan Szemkovics Arhivele Naționale ale României

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, Ispravnic al scaunului Bucureștilor dr. Marius Păduraru Muzeul Județean Argeș

Ediția a II-a- Drumul Sudului – Modernitate si Interferențe Multietnice

Argument pentru cercetarea aspectelor multietnice din arealul Drumul Sudului dr. Claudiu Victor Turcitu Arhivele Naționale ale României Descoperiri monetare pe Drumul Sudului în cuprinsul județului Dâmbovița (secolele XV-XVIII)dr. Irina Cîrstina Complex Național Muzeal Curtea Domnească Târgoviște Drumul medieval Giurgiu Târgoviște în documente cartografice, istorioare și legende, oameni și fapte Ștefan Dumitrescu Potlogi, model de conviețuire a etniilor de pe Drumul Sudului – Valentina Vasile

Locuitori ai Moldovei în Țara Românească la sfârșitul secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea Prof. univ. dr. Șarolta Solcan Facultatea de Istorie a Universității București Ediția I-a Moștenirea Culturală a Epocii Brâncovenești Brâncoveanu şi fiii săi, eroi de tragedie Dr. Lia Brad Chisacof Institutul de Studii Sud Est Europene al Academiei Române Fiii Brâncoveanu și Oglinzile Principilor Dr. Lia Brad Chisacof Institutul de Studii Sud Est Europene al Academiei Române

Unitatea de decizie în politica externă a Ţării Româneşti în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) -Adrian Buidoso Câteva neamuri boierești din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu –origini, strategii, evoluții (I) dr. Irina Crîstina Complex Național Muzeal Curtea Domnească Târgoviște Epoca lui Brâncoveanu într-un ciclu romanesc de la finele secolului 20 Dr. Mariana Neț Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti” al Academiei Române

Constantin Brâncoveanu în cronicile transilvănene maghiare și săsești din secolul al XVIII-lea Prof. univ. dr. Șarolta Solcan Facultatea de Istorie a Universității București

Ctitorii brâncoveneşti pe Drumul de Răsărit al Ţării RomâneştiCol. (r) dr. Mircea Tănase

ALEXANDRA BRUTARU

Cuvânt Înainte Asociația DAR DEVELOPMENT, organizează sub titulatura: „Brâncoveanu 330 – Scrierile Epocii Brâncovenești”, a-III-a ediție a Conferinței „Moștenirea Culturală a Epocii Brâncovenești”, dorind să marcheze prin aceasta, cei 330 de ani de la un dublu eveniment: urcarea pe tronul Valahiei a lui Vodă Constantin Brâncoveanu și apariția primei biblii în limba română cunoscută sub denumirea de „Biblia de la București”. Proiectul „Moștenirea Culturală a Epocii Brâncovenești”, inițiat în 2014- „Anul Brâncoveanu” își propune să mențină în memoria colectivă una dintre cele mai importante figuri ale epocii medievale plasate de istorici la începutul modernității, Constantin Brâncoveanu, devenit model al valorilor naționale și al ortodoxiei. La aceasta adăugându-se cooperarea cu autoritățile locale din comuna dâmbovițeană Potlogi pentru realizarea unor proiecte culturale care să pună și mai mult în valoare zestrea istorică a localității. Pe lângă partenerii care ne-au fost alături în edițiile precedente: Arhivele Naționale ale României, Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească Târgoviște” și Primăria Comunei Potlogi, ediția aceasta a Conferinței aduce noi și valoroși parteneri: MUSEIKON - muzeu de artă religioasă din Alba Iulia, secție a Muzeului Național al Unirii și Fundația Alexandrion, alături de care am pornit o lucrare de reconstituire documentată a parcursului celui la care ne referim astăzi ca Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. În cadrul conferinței, pe lângă tema generică „Brâncoveanu și Epoca sa”, anul acesta am propus abordarea estetică a patrimoniului brâncovenesc aducând în primplan patrimoniul documentar al scrierilor de cancelarie și tiparul. În anul Centenarului Marii Uniri, când elementele identității naționale sunt reconsiderate, Asociația DAR DEVELOPMENT a propus mai multe proiecte de valorificare a patrimoniului material documentar al scrierilor de cancelarie brâncovenească. Demersul nostru ar putea fi considerat un argument pentru găsirea mijloacelor ca „arhiva brâncovenescă”, la care făcea referire Nicolae Iorga, să fi reunită cel puțin electronic-virtual pentru ca toți cei interesați să poată parcurge cu ușurință fascinantele documente care o alcătuiesc. Prin larga lor adresabilitate proiectele noastre se înscriu în contextul „Anului European al Patrimoniului Cultural”, ale cărui principale obiective sunt de a încuraja prețuirea patrimoniului cultural al Europei ca resursă comună, de a conștientiza și sensibiliza opinia publică cu privire la istoria și la valorile comune precum și de a consolida sentimentul de apartenență la un spațiu european comun.

ALEXANDRA BRUTARU

Indiferent cât de multe ecouri și efecte va cunoaşte această lucrare, nu este nici „reprezentativă“ şi nici capitală , dar va fi cu siguranță un semnal. Nu credem că se putea realiza mai mult în condiţiile date, iar dacă lăsăm să se uite şiruri de teme, chipuri şi „lucrări“ deosebite, colbul timpului neiertător se va aşterne peste tot în climatul unui interes rezervat pentru cultură care ne înconjoară azi; dar poate că nu şi mâine.

Alexandra Brutaru Președinte Asociația DAR DEVELOPMENT

Dr. CLAUDIU TURCITU

Constantin Basarab Brâncoveanu - Portret domnesc și retrospectiva unei epoci

F

igura lui Constantin Brâncoveanu (1654–1714), domn al Ţării Românești între 1688 și 1714, prin calităţile sale de excepţie, prin realizările sale culturale și arhitecturale, prin sfârșitul său tragic, marchează istoria noastră națională și impune numele său unei epoci de un sfert de veac, „epoca

brâncovenească”. Urcat în domnie într-un context international marcat de criza Imperiului Otoman și ascensiunea Imperiului Habsburgic după asediul Vienei, tânărul voievod muntean- abia implinise vârsta de 34 de ani- se remarcă prin acțiunile sale diplomatice menite a conserva statutul de dar-ul ahd1 al Țării Românești și, în același timp, să păstreze autonomia și liniștea țării. Intr-adevăr, Constantin Vodă Brâncoveanu nu s-a distins ca un mare cârmuitor de oști pe câmpul de bătălie precum Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazu. Altele vor fi calitățile ce îl vor impune în fața contemporanilor săi și în memoria generațiilor viitoare. Abilitatea diplomatică incontestabilă a lui Brâncoveanu i-a permis, printr-o politică externă de echilibrul, să evite implicarea directă a țării sale în conflictele dintre otomani, pe de o parte și habsburgi și ruși, pe de altă parte. Pe acest fundal, remarcăm opera sa ctitoricească, laică și religioasă, care rivalizează sau chiar depășește pe cea a lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazu și care creează ca atare primul stil românesc în arhitectură, stilul „brâncovenesc” și „arta brâncovenească”. Reiterăm aici câteva considerații cu privire la monarhia culturală, așa cum a caracterizat N. Iorga perioada anilor 1688–1714. Mai întâi, considerăm anacronică integrarea monarhiei culturale a lui Brâncoveanu în orice altă formă de teleologie națională. Tot ce a încercat să facă și viziunea politică pe care a adoptat-o nu trebuie abordată din perspectivă teleologică, ci în strânsă interdependență cu multiplele fațete ale contextului istoric contemporan ce a condus la formarea propriilor sale opțiuni și convingeri. Mai apoi, gândirea politică a lui Brâncoveanu nu trebuie să fie interpretată în mod simplist, în termenii gândirii politice moderne, ci trebuie privită în strânsă legătură cu tradițiile normative existente într-o epocă post-bizantină și față de care el se considera un moștenitor și un apărător și pe care s-a bazat în identificarea resurselor necesare întăririi autorității sale, expunându-se, astfel, capriciilor sultanismului otoman. Astfel, trebuie evidențiată legătura domnului cu tradițiile timpului său și, în special, legătura sa puternică cu moștenirea unei tradiții intelectuale, cea a învățăturii grecești. Este bine cunoscut faptul că pilonul fundamental al educării și formării intelectuale a lui Brâncoveanu a fost marcat de învățătura greacă, adică de cunoașterea literaturii creștine și elenistice. Această literatură i-a oferit suportul și motivația morală și intelectuală necesară formării ideii de „apărător al creștinilor” la care mulți dintre deținătorii tronului din ţările române, în mod tradițional, au aspirat. Puternica dovadă a formării intelectuale a lui Brâncoveanu poate fi regăsită în titlurile și în conținutul cărților din biblioteca sa, bibliotecă pe care, ulterior, o va dona ctitoriei sale, mânăstirii Hurezi. Toate aceste cărţi, această sursă materială, relevă tipologia erudiției lui Brâncoveanu necesară nu doar cristalizării și dezvoltării propriei sale concepții de conducător al unei „ţări” ortodoxe, ci și formării unui sens mai clar al identității și originii istorice a poporului asupra căruia domnea.

Referitor la statutul Ţărilor Române față de Imperiului otoman, vezi: Mihai Maxim, Ţările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al

1

relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu, București, 1993 și Viorel Panaite, Pace, război și comerţ în islam. Ţările Române și dreptul otoman al popoarelor (secolele XV–XVII), București, 1997.

Dr. CLAUDIU TURCITU

De asemenea, trebuie să remarcăm că, de-a lungul întregii epoci brâncovenești, extinderea patronajului lui Constantin Brâncoveanu asupra instituțiilor ecleziastice din întreg Orientul Ortodox determină amplasarea domnului muntean în punctul central al unei culturi a speranței și năzuinței din partea unor intelectuali și erudiți din întreaga lume ortodoxă a vremurilor sale. Astfel, nu de puține ori, aceștia au făcut apel la munificența lui Constantin Brâncoveanu, cu scopul de a-și vedea realizate proiectele lor educaționale sau editoriale.

Nu doar legătura puternică cu tradiția bizantină, cu învățătura greacă, este de remarcat în erudiția lui Brâncoveanu, ci și influența italiană și cunoașterea hatt-ului (scrierii) otomane.

Prin opera lui culturală și artistică, Constantin Brâncoveanu a desăvârșit un proces cultural și un fenomen artistic, care se manifestase în Ţara Românească încă din prima jumătate a secolului al XVIIlea, în timpul domniei lui Matei Basarab, și a întins o punte de legătură între vechile tradiții ale poporului român și formele moderne ale manifestărilor artistice occidentale, realizând trecerea de la omul medieval la omul modern. Anul 2014, anul comemorării a trei veacuri de la moartea tragică a lui Constantin Brâncoveanu, a fost marcat de numeroase acțiuni culturale și editoriale menite a contribui la aprofundarea studiului personalității domnitorului și a epocii sale. Atunci, convins că Adevărul istoric nu poate fi descoperit și susținut decât de Documentul istoric, de surse primare de cercetare istorică, am început „regăsirea”, în special în fondurile și colecțiile Arhivelor Naționale, a ceea ce generic am numit „arhiva Brâncoveanu”. Rezultatul adunării acestui material arhivistic, albumul foto-documentar Constantin Brâncoveanu 300. Documente din Arhivele Naționale2, redă în rezumat, însoțit de imaginea documentului, conținutul a 150 de documente (preponderent provenite din cancelaria lui Constantin Brâncoveanu). Remarcăm în mod deosebit apariția în același an al comemorării a trei veacuri de la martiriul voievodului muntean a unui album similar3 ce conține documente brâncovenești din colecțiile Bibliotecii Academiei Române, întregind astfel „arhiva Brâncoveanu”. Deși numărul și varietatea izvoarelor istorice aferente perioadei brâncovenești este imens4, dintre acestea doar un număr restrâns au fost editate. Demersul nostru, în paginile ce vor urma și, mai ales, a doua parte a prezentei lucrări, urmărește publicarea, în transcriere completă, a unor documente, majoritatea inedite, ce surprind aspecte din primele trei decenii și jumătate ale viitorul domn Constantin Brâncoveanu. Astfel, aducem în fața cercetătorilor, istoricilor și publicului larg documente validate cu semnătura lui Constantin Brâncoveanu, aflat în diferite dregătorii, sigiliul acestuia, al mamei sale și fratelui său, Barbu. În acest mod, materialul arhivistic cuprins în aceast volum completează informațiile oferite de cronicile brâncovenești, nu de puține ori, subiective, și care au constituit, în multe studii

4 2 3

Constantin Brâncoveanu 300. Documente din Arhivele Naționale, DAR Development Publishing, București, 2014. Constantin Brâncoveanu – Documente din colecțiile Bibliotecii Academiei Romane, București, 2014 Documentele emise în timpul lui Constantin Brâncoveanu și păstrate în diferite fonduri și colecții din arhive, muzee, biblioteci din România depășesc numărul de 13000 (Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, București, 1969, p. 5). Patrimoniul documentar brâncovenesc se întregește cu alte documente similare patrate la Muntele Athos, la Istanbul, Viena sau Moscova. Estimăm că numărul acestora depăște 25.000.

Dr. CLAUDIU TURCITU

și lucrări, singura sursă istorică pentru documentarea perioadei boierului Brâncoveanu. Din păcate, datorită timpului si spațiul limitat, nu am putut transcrie un număr mai mare de documente, însă intenționăm să catalogăm și să întocmim, la finalul lucrării, un inventar al „arhivei Brâncoveanu”.

Câteva considerații privind greutățile identificării documentelor se cuvin a fi făcute. Mai ales, trebuie să evidențiez că „excavarea” arhivistică a fondurilor si colecțiilor de documente medievale este dificilă și rezidă din modalitatea de păstrare a acestora. Este cunoscut că, spre deosebire de fondurile de documente moderne și contemporane, constituite din dosare și păstrate în funcție de creator/autor, documentele medievale din Țara Românească sunt conservate în fonduri ale deținătorilor/păstrătorilor (cel mai adesea, instituții ecleziastice: Mitropolie, Episcopii, Mânăstiri) sau în colecții de documente, în funcție de format, suport, limbă/paleografie de redactare, semne de validare. De aceea, raza mare de căutare face ca, până astăzi, în lipsa unor instrumente de informare și cercetare (cataloage, corpusuri de documente ale perioadei 1654–1714) multe documente referitoare la viața și activitatea lui Constantin Brâncoveanu, mai ales cele din perioada anterioară domniei, să fie greu depistabile. Chiar și interogarea unor baze de date de documente medievale digitalizate, în lipsa unor indexări adecvate, conduce la imposibilitatea identificării eficiente a documentelor brâncovenești anterioare domniei. De aceea, în urma cercetării arhivei otomane din Istanbul, digitalizată în proporție de 80 % , deși au fost identificate un număr de peste 300 de documente din perioada lui Constantin Brâncoveanu, acestea fac referire exclusiv la perioada domniei voievodului muntean. O parte a acestor documente otomane, alături de alte documente interne și externe, își vor găsi locul în volumul al II-lea al prezentei lucrări, dedicat anilor de domnie ai lui Constantin Basarab Brâncoveanu.

Prin adăugărea la sfârșitul acestei lucrări a transcrierilor documentelor, prin grija și eforturile editorului, studenții facultăților de istorie, dar și publicul larg, vor avea la îndemână un instrument util de cunoaștere, învățare și exercițiu pentru studiul scrierii româno-chirilice, dar și a altor paleografii.

În încheierea acestui Cuvânt trebuie să mărturisesc întreaga mea gratitudine pentru toți ce mi-au fost alături, profesori, colegi, studenți, și care au făcut posibilă realizarea și punerea în practică a prezentului demers. Printre aceștia, se numără cel ce mi-a fost hoge de-a lungul studenției și care m-a învățat tainele descifrării scrisului otoman, regretatul profesor emerit Mihai Maxim. De asemenea, pentru sprijinul, sfaturile și suportul oferit pentru scoaterea la lumină și promovarea tezaurului arhivistic brâncovenesc îi sunt recunoscător președintelui Fundației Alexandrion, domnului Nawaf Salameh. Nu în ultimul rând, aduc mulțumirele mele editorului, domnul Cristian Brutaru, care, în momente de descumpănire generate de greutățile depistării documentelor brâncovenești, m-a încurajat să continui munca de arhivistpaleograf și a făcut ca editarea documentelor să capete contur prin prelucrarea grafică excepțională, nu doar a imaginilor documentelor, ci și a textelor, detaliilor, și miniaturilor. Recunoștința mea se îndreaptă și către un reprezentat al tinerei generații, către domnul Grigore Tănăsescu, student în anul I la Facultatea de istorie din București și care a contribuit din plin la descifrarea, transcrierea și tehnoredactarea documentelor româno-chirilice.

15

6

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

,FRQRVWDVH EUkQFRYHQH‫܈‬WL vQ %XFXUH‫܈‬WL 6FXOSWXUD ‫܈‬L SLFWXUD ORU vQWUH VSHFLILF ORFDO 2ULHQW ‫܈‬L 2FFLGHQW

0DWHULDOXO SUH]HQWDW V D RSULW DVXSUD FkWRUYD LFRQRVWDVH EUkQFRYHQH‫܈‬WL GLQ SULPHOH GHFHQLL DOH VHFROXOXL DO ;9,,, OHD SăVWUDWH vQ ELVHULFL EXFXUH‫܈‬WHQH XUPăULQG R SDUWLFXODULWDWH SH FDUH R UHJăVLP vQ PDL PXOWH FD]XUL ÃŒQWUH ELVHULFLOH EXFXUH‫܈‬WHQH FDUH PDL SăVWUHD]ă LFRQRVWDVH EUkQFRYHQH‫܈‬WL H[LVWă XQ JUXS vQ FDUH LFRDQHOH vPSăUăWH‫܈‬WL DX IRVW FRPDQGDWH vQ DFHHD‫܈‬L HSRFă XQRU DWHOLHUH UXVH‫܈‬WL &HOHODOWH UHJLVWUH DSDU‫܊‬LQ SLFWXULL GH WUDGL‫܊‬LH EUkQFRYHQHDVFă GDU SHQWUX LFRDQHOH FDUH DX FHO PDL PDUH LPSDFW DVXSUD FUHGLQFLR‫܈‬LORU RS‫܊‬LXQHD FRPDQGLWDULORU V D vQGUHSWDW VSUH XQ DOW VWLO (VWH FD]XO SDUDFOLVXOXL 5H‫܈‬HGLQ‫܊‬HL SDWULDUKDOH SH FDUH PLWURSROLWXO 'DQLLO O D vQ]HVWUDW OD FX XQ ERJDW LFRQRVWDV OXFUDW FHO PDL SUREDELO GH PH‫܈‬WHUL OHPQDUL ORFDOL vQ VWLOXO ‫܈‬L FX UHSHUWRULXO GHFRUDWLY SURSULL LFRQRVWDVHORU EUkQFRYHQH‫܈‬WL ,FRDQHOH vPSăUăWH‫܈‬WL DSDU‫܊‬LQ XQXL LFRQDU UXV PDQLHUHL GH D SLFWD SURSULH SLFWRULORU ‫܊‬DUXOXL ‫܈‬L DWHOLHUHORU PRVFRYLWH GLQ 2UXMHQDLD 3DODWD 'LQ FHOH ‫܈‬DVH LFRDQH vPSăUăWH‫܈‬WL DOH SDUDFOLVXOXL LFRDQD FX GRXă UHJLVWUH ,QWUDUHD vQ ELVHULFă D 0DLFLL 'RPQXOXL ЮL RSW VILQаL L H VILQ‫܊‬LL LHUDUKL ,RDQ *XUă GH $XU *ULJRULH 7HRORJXO 9DVLOH FHO 0DUH VILQ‫܊‬LL DSRVWROLL 3HWUX ‫܈‬L 3DYHO VXV‫܊‬LQkQG PDFKHWD XQHL ELVHULFL VILQ‫܊‬LL LHUDUKLL $WDQDVLH 1LFRODH ‫܈‬L 6SLULGRQ SăVWUHD]ă R LQVFULS‫܊‬LH $FHDVWD QH VSXQH Fă Ä$FHVWH VILQWH LFRDQH VkQW FXPSăUDWH GH SUHDVILQ‫܊‬LWX PLWURSROLWX FKLU 'DQLLO ‫܈‬L OL V DX GDW OD SDUDFOLVX VILQWHL 0LWURSROLL GHQ %XFXUH‫܈‬WL OHDW ´ 7H[WXO UHGDFWDW vQ OLPED URPkQă VH VXSUDSXQH SHVWH XQ DOWXO vQ OLPED JUHDFă GLQ FDUH VH SRW FLWL XUPăWRDUHOH FXYLQWH Ä$ IRVW ]XJUăYLWă DVWIHO vQ 0RVF!RY L!D SULQ DYHUHD OXL ,RDQ vQ DQXO > @ vQ OXQD DXJXVW´ ,FRDQD FX ,QWUDUHD vQ %LVHULFă D 1ăVFăWRDUHL HVWH vQ PRG HYLGHQW SURGXVXO XQXL DWHOLHU UXVHVF DO VHFROXOXL DO ;9,,, OHD PRGXO GH WUDWDUH D IL]LRQRPLHL ‫܈‬L D GHWDOLLORU GH FRVWXP ELVHULFD FX DUKLWHFWXUă UXVHDVFă GLQ PkLQLOH DSRVWROLORU GHFRUXO GLQ IXQGDO FX DUKLWHFWXUD GH LQIOXHQ‫܊‬ă DSXVHDQă ‫܈‬L GUDSHULL EDURFH VXQW WRDWH LQGLFLL vQ DFHVW VHQV $FHOHD‫܈‬L DULL VWLOLVWLFH vL

,QVFULS‫܊‬LD D IRVW SXEOLFDWă vQ $OH[DQGUX (OLDQ HGV ,QVFULSÄ LL PHGLHYDOH DOH 5RPkQLHL 2UDúXO %XFXUHúWL YRO , ± %XFXUHúWL (G $FDGHPLHL S vQ IRUPD ÄЭL V DX ]XJUăYLW vQ ,RDQ vQ DQXO OXQD DXJXVW´ 'XSă UHVWDXUDUHD LFRDQHL DP VXSXV R XQHL QRL OHFWXUL 0XO‫܊‬XPHVF OXL $GULDQ 0XUDUX 8QLYHUVLWDWHD $ , &X]D GLQ ,D‫܈‬L ‫܈‬L &ULVWLQHL &RMRFDUX ,QVWLWXWXO GH ,VWRULHL D $UWHL *HRUJH 2SUHVFX GLQ %XFXUH‫܈‬WL SHQWUX VSULMLQXO DFRUGDW vQ GHVFLIUDUHD HL

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬, DSDU‫܊‬LQ ‫܈‬L FHOHODOWH LFRDQH vPSăUăWH‫܈‬WL YH‫܈‬PLQWHOH ORU FX GHFRUD‫܊‬LH IORUDOă DXULWă FDOLJUDILDWă PLQX‫܊‬LRV YROXPHWULD FKLSXULORU FDUQD‫܊‬LD EUXQ vQFKLV SULYLUHD JUHD PHODQFROLFă OH D‫܈‬D]ă vQ GHVFHQGHQ‫܊‬D LFRDQHL UXVH‫܈‬WL GLQ PHGLXO OXL 6LPRQ 8VKDNRY IDLPRVXO SLFWRU UXV FRQGXFăWRU DO DWHOLHUXOXL GH LFRDQH DO ‫܊‬DUXOXL ÌQ LFRDQD GH OD SDUDFOLV WLSXO GH UHSUH]HQWDUH D OXL ,LVXV +ULVWRV XUPHD]ă PRGHOXO LPSXV GH 6LPRQ 8VKDNRY UHOXDW GH HOHYLL ‫܈‬L FRQWHPSRUDQLL OXL ‫܈‬L UHSURGXV FX GLIHULWH QXDQ‫܊‬H SkQă vQ VHFROXO DO ;,; OHD &KLSXO RYDO SHUIHFW WUăVăWXULOH UHJXODWH FX VSUkQFHQH FODU DUFXLWH SOHRDSD LQIHULRDUă X‫܈‬RU ULGLFDWă SăUXO Fă]kQG RQGXODW SH XPHUL H[SUHVLD VREUă GH XQ FDOP SURIXQG WULPLW VSUH SLFWXUD RFFLGHQWDOă FăUHLD 8VKDNRY ‫܈‬L WR‫܊‬L XFHQLFLL VăL vL VXQW vQGDWRUD‫܊‬L 2 VHULH GH WUăVăWXUL VWLOLVWLFH DOH LFRDQHORU GH OD 3DUDFOLVXO SDWULDUKDO QH vQGUHDSWă VSUH LFRQDUXO UXV 7LKRQ )LODWMHY ,YDQRY ILXO SLFWRUXOXL ,YDQ )LODWHYD GLQ <DURVODYO ‫܈‬L XFHQLF D OXL 6LPRQ 8VDNRY $QDORJLLOH SRW IL VWDELOLWH vQ FHHD FH SULYH‫܈‬WH GHFRUXO VFHQHORU GH LQWHULRU PRGXO GH WUDWDUH D FKLSXULORU ‫܈‬L D YH‫܈‬PLQWHORU ‫܈‬L QX vQ XOWLPXO UkQG IRORVLUHD FDUWX‫܈‬XOXL EDURF GH WLSXO FHOXL SUH]HQW vQ LFRDQD FX LQVFULS‫܊‬LH GLQ SDUDFOLV 7LKRQ HUD XQXO GLQWUH DFHL SLFWRUL UX‫܈‬L FDUH OXFUDX SHQWUX FRPDQGLWDUL GLQ vQWUHDJD OXPH RUWRGR[ă LFRDQHOH SLFWDWH vQ DWHOLHUHOH PRVFRYLWH HUDX DGXVH vQ ‫܊‬DUă ‫܈‬L PRQWDWH vQ LFRQRVWDVHOH FX FDUH FWLWRULL v‫܈‬L vQ]HVWUDX QRLOH IXQGD‫܊‬LL ÌQ ‫܉‬DUD 5RPkQHDVFă LFRDQH SLFWDWH GH 7LKRQ vQWkOQLP ‫܈‬L OD 0ăQăVWLUHD 6LQDLD XQGH vQ PX]HXO PăQăVWLULL VH SăVWUHD]ă FLQLFL SDQRXUL VHPQDWH 7LKRQ ,YDQRY LDU GHVSUH GRXă GLQWUH HOH GDWDWH VH ‫܈‬WLH Fă DX IăFXW SDUWH GLQ LFRQRVWDVXO ELVHULFLL YHFKL D PăQăVWLULL 7RW OXL 7LKRQ L VH SRDWH DWULEXL GXSă VWLO ‫܈‬L R LFRDQă D 6ILQ‫܊‬LORU 7UHL ,HUDUKL DIODWă vQ LFRQRVWDVXO ELVHULFLL &RO‫܊‬HD GLQ %XFXUH‫܈‬WL 0DQLHUD OXL HVWH

(NDWHULQD 6HOH]QHYD HG ,F{QHV UXVVHV *DOHULH 7UHWLDNRY 0XVpH 1DWLRQDO G DUW 5XVVH 0RVFRX &DWDORJXH GH O H[SRVLWLRQ j OD )RQGDWLRQ 3LHUUH *LDQDGGD 0DUWLJQ\ 6XLVVH GX QRYHPEUH DX MDQYLHU 0DUWLJQ\ )RQGDWLRQ 3LHUUH *LDQDGGD 9H]L SHQWUX DFHDVWD .RQGDNRY 1LNRGLP ,FRQV /RQGRQ (G 6LURFFR

9H]L KWWS ZZZ YDUYDU UX DUKLY JDOOHU\ LNRQD WLKRQ ILODW\HY LQGH[ KWPO ÌQWU R LFRDQă FX ,]YRUXO 7ăPăGXLULL vQFHSXWXO VHFROXOXL ;9,,, DSDU‫܊‬LQkQGX L OXL 7LKRQ )LODWMHY ,YDQRY UHJăVLP DFHOD‫܈‬L GHFRU GH IDFWXUă QHRFODVLFă DFHHD‫܈‬L DUKLWHFWXUă ULJXURV FRQVWUXLWă FD vQ VFHQD FX ,QWUDUHD vQ %LVHULFă D 0DLFLL 'RPQXOXL GLQ LFRQRVWDVXO SDUDFOLVXOXL ,FRDQD OD KWWS LFRQDLPPDJLQHGLR EORJVSRW UR WLFKRQ LYDQRY ILODWMHY LFRQRJUDIR UXVVR KWPO

2 LFRDQă FX 6ILQ‫܊‬LL 7UHL ,HUDUKL DUH DFHHD‫܈‬L IDFWXUă ‫܈‬L DFHOD‫܈‬L OLPEDM GHFRUDWLY vQ WUDWDUHD FKLSXULORU ‫܈‬L D YH‫܈‬PLQWHORU FD vQ ‫܈‬LUXO LHUDUKLORU GLQ UHJLVWUXO GH MRV DO LFRDQHL FX ,QWUDUHD vQ ELVHULFă D 0DLFLL 'RPQXOXL 9H]L LFRDQD OD KWWS ZZZ JDOHULMDPDWLFHVUSVNH UV QDVOHGMH SRVWYL]DQWLMVNH WUDGLFLMH HQ KWPO

9H]L 6IkQWXOXL ,RDQ %RWH]ăWRUXO ‫܈‬L XQ FDUWX‫ ܈‬LGHQWLF FX FHO GH OD SDUDFOLV vQ $UăWDUHD )HFLRDUHL $SRVWROXOXL $QGUHL OD KWWS ZZZ YDUYDU UX DUKLY JDOOHU\ LNRQD WLKRQ ILODW\HY LQGH[ KWPO

3HWUH ùHUEDQ 1ăVWXUHO 1LFRODH 9ăWăPDQX Ä,FRDQD GH KUDP D SDUDFOLVXOXL GH OD 6SLWDOXO &ROÄ HD RSHUă D OXL 3kUYX 0XWX´ %LVHULFD 2UWRGR[ă 5RPkQă S

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ä‚(7,‫܇‬, HFOHFWLFă SH SDUFXUVXO FHORU SDWUX GHFHQLL vQ FDUH L DP SXWXW XUPăUL FUHD‫܊‬LD SLFWXUDOă DUWLVWXO UHFXUJH OD PDL PXOWH DERUGăUL FRPSR]L‫܊‬LRQDOH GDU IDFWXUD ‫܈‬L VROX‫܊‬LLOH GHFRUDWLYH VXQW DFHOHD‫܈‬L ‫܈‬L VXQW SURSULL PHGLXOXL DUWLVWLF GLQ FDUH SURYHQHD $O GRLOHD LFRQRVWDV EUkQFRYHQHVF vQ FDUH vQWkOQLP R DOăWXUDUH GH DFHOD‫܈‬L WLS vQWUH LFRDQH EUkQFRYHQH‫܈‬WL SHQWUX UHJLVWUHOH VXSHULRDUH ‫܈‬L LFRDQH UXVH‫܈‬WL SHQWUX UHJLVWUXO LFRDQHORU vPSăUăWH‫܈‬WL HVWH FHO GH OD 6WDYURSROHRV %LVHULFD 0ăQăVWLUL 6WDYURSROHRV D IRVW ULGLFDWă GH PLWURSROLWXO JUHF ,RDQLFKLH OD FD ORF GH UXJăFLXQH SHQWUX PLFD FRPXQLWDWH GH PRQDKL JUHFL ‫܈‬L SHQWUX ORFXLWRULL KDQXOXL GLQ LQFLQWă ÃŒQ VSLULWXO WLPSXOXL VăX FXQRVFăWRU DO SLFWXULL UXVH‫܈‬WL IRQGDWRUXO ‫܈‬L HJXPHQXO PăQăVWLULL DOHJH WRW XQ LFRQDU UXV GLQ DWHOLHUHOH ‫܊‬DUXOXL GH OD .UHPOLQ SHQWUX D SLFWD LFRDQHOH PDUL 'LQ FHOH SDWUX LFRDQH vPSăUăWH‫܈‬WL DIODWH DFXP vQ LFRQRVWDVXO GH OD 6WDYURSROHRV GRXă DSDU‫܊‬LQ LFRQRVWDVXOXL RULJLQDU ,LVXV +ULVWRV 3DQWRFUDWRU ‫܈‬L 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO +RGLJKLWULD ÃŒQ FROHF‫܊‬LD PX]HDOă D PăQăVWLULL VH SăVWUHD]ă vQVă R LFRDQă D 6IkQWXOXL +DUDODPELH FDUH D IăFXW SDUWH SkQă GH FXUkQG GLQ LFRQRVWDV ,QVFULS‫܊‬LD HL Ä3HWUX LFRQRJUDI GH OD 0DUH D 5XVVL H ´ QH DMXWă Vă DWULEXLP vQWUHDJD VHULH GDU R SXWHP IDFH GRDU GDFă LQFOXGHP vQ GLVFX‫܊‬LH R DOWă VHULH VHPQDWă GH DFHOD‫܈‬L 3HWUX ÃŒQ LFRQRVWDVXO XQHL DOWH ELVHULFL EXFXUH‫܈‬WHQH 6IkQWXO 6SLULGRQ YHFKL VH SăVWUHD]ă WUHL LFRDQH ,LVXV +ULVWRV SH WURQ FX vQJHUL 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO ‫܈‬L 6IkQWXOXL ,RDQ %RWH]ăWRUXO vQJHU DO SXVWLXOXL VHPQDWH FX IRUPXOD Ä3HWUX DO OXL 7HRGRU LVWRURJUDIXO 5XVLHL OD %XFXUHúWL´ LDU SH XQD GLQWUH DFHVWHD HVWH PHQ‫܊‬LRQDW ‫܈‬L DQXO SLFWăULL D IHO FD 6IkQWXO +DUDODPELH GH OD 6WDYURSROHRV ‫܈‬L 6IkQWXO ,RDQ %RWH]ăWRUXO GH OD %LVHULFD 6I 6SLULGRQ YHFKL HVWH UHSUH]HQWDW vQ SLFLRDUH SH XQ IXQGDO GH SHLVDM WUDWDW vQ VIXPDWR 9H‫܈‬PLQWHOH 0kQWXLWRUXOXL ‫܈‬L DOH 0DLFLL 'RPQXOXL DX DFHOD‫܈‬L GHFRU IORUDO VHULDO FDOLJUDILF UHDOL]DW FX DXU LDU FKLSXULOH WUDWDWH vQ YROXP DX DFHD FDUQD‫܊‬LH EUXQ vQFKLV VSHFLILFă SLFWXULL UXVH‫܈‬WL 'LQWUH FHOH ‫܈‬DVH LFRDQH DIODWH vQ GLVFX‫܊‬LH WUHL OD 6WDYURSROHRV ‫܈‬L WUHL OD 6I 6SLULGRQ GRDU GRXă QX VXQW VHPQDWH 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO ‫܈‬L ,LVXV +ULVWRV GH OD 6WDYURSROHRV 'DU VLPLOLWXGLQLOH VWLOLVWLFH ‫܈‬L FRPSR]L‫܊‬LRQDOH QH vQGUHSWă‫܊‬HVF Vă OH DWULEXLP DFHOXLD‫܈‬L 3HWUX GHVSUH FDUH ‫܈‬WLP Fă D OXFUDW OD 6WDYURSROHRV LFRDQD 6IkQWXOXL +DUDODPELH ,QHGLWă HVWH vQ FD]XO OXL 3HWUX IRUPXOD VHPQăWXULL HO VH SUH]LQWă FD XQ SLFWRU FDUH D DMXQV vQ %XFXUH‫܈‬WL ‫܈‬L GHVSUH FDUH SXWHP SUHVXSXQH Fă D OXFUDW vQ FDSLWDOD 9DODKLHL

%LVHULFD IRVWHL 0ăQăVWLUL 6I 6SLULGRQ 9HFKL D IRVW ULGLFDWă vQ GH FăWUH 3DWULDUKXO 6LOYHVWUX DO $QWLRKLHL FX VSULMLQXO GRPQLWRUXOXL &RQVWDQWLQ 0DYURFRUGDW FD OăFD‫ ܈‬SHQWUX LHUDUKLL ‫܈‬L FăOXJăULL DUDEL

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬, ,QWHUHVXO SHQWUX DUWD UXVă VH PDQLIHVWD OD DFHO PRPHQW vQ WRDWH ‫܊‬ăULOH RUWRGR[H 'H‫܈‬L HUDX OHJD‫܊‬L vQFă GH PDUHD WUDGL‫܊‬LH D WHKQLFLL ‫܈‬L D HVWHWLFLL EL]DQWLQH SLFWRULL ‫܈‬L FRPDQGLWDULL VHFROXOXL DO ;9,,, OHD HUDX GHVFKL‫܈‬L LQIOXHQ‫܊‬HL YHQLWH GLQ $SXV *UDYXULOH RFFLGHQWDOH FDUH FLUFXODX vQ VSD‫܊‬LXO HVW HXURSHDQ RULHQWDUHD HOLWHL FXOWXUDOH VSUH 2FFLGHQW ‫܈‬L VSUH HVWHWLFD 5HQD‫܈‬WHULL ‫܈‬L D %DURFXOXL DX DYXW XQ SXWHUQLF LPSDFW DVXSUD SLFWRULORU RUWRGRF‫܈‬L ‫܈‬L vQ FRQVHFLQ‫܊‬ă DVXSUD FRPDQGLWDULORU GH LFRDQH $FHVWXL FRQWH[W L DX UăVSXQV FWLWRULL XQRU LFRQRVWDVH EUkQFRYHQH‫܈‬WL EXFXUH‫܈‬WHQH WR‫܊‬L DSDU‫܊‬LQkQG LHUDUKLHL ELVHULFH‫܈‬WL PLWURSROLWXO 'DQLLO OD SDUDFOLVXO 3DWULDUKLHL PLWURSROLWXO ,RDQLFKLH OD 6WDYURSROHRV SDWULDUKXO 6LOYHVWUX DO $QWLRKLHL OD 6I 6SLULGRQ ‫܈‬L DX IăFXW R XUPkQG R WHQGLQ‫܊‬ă JHQHUDOă FDUH HUD D WLPSXOXL ORU (L DX ULGLFDW PRQXPHQWHOH vQ VWLOXO SURSULX DUWHL PXQWHQH‫܈‬WL D DFHOXL WLPS OH DX vQ]HVWUDW FX LFRQRVWDVH VLPLODUH GDU SHQWUX LFRDQHOH GH PDUL GLPHQVLXQL FDUH DX GH DOWIHO XQ SXWHUQLF LPSDFW DVXSUD FUHGLQFLR‫܈‬LORU DX RSWDW SHQWUX WHQGLQ‫܊‬HOH FHOH PDL QRL vQ VSLULWXO YUHPLL ORU

(XJpQLH 'UDNRSRXORX Ä7KH ,WLQHUDULHV RI WKH 2UWKRGR[ 3DLQWHUV LQ WKH (LJKWHHQWK &HQWXU\ 7KH &RPPRQ $HVWKHWLFV LQ 6RXWK (DVW (XURSH´ 7KH +LVWRULFDO 5HYLHZ >'pSDUWHPHQW GH 5HFKHUFKHV 1pRKHOOpQLTXHV ,QVWLWXW GH 5HFKHUFKHV +LVWRULTXHV@ S

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

1. Iconostasul Paraclisului patriarhal, vedere de ansamblu, 1723

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

2. Tihon Filatjev Ivanov (atribuire), ,QWUDUHD vQ %LVHULFă D 0DLFLL 'RPQXOXL, iconostasul Paraclisului patriarhal, 1722

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

4. Tihon Filatjev Ivanov (atribuire), 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO, iconostasul Paraclisului patriarhal, 1722

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

5. Tihon Filatjev Ivanov (atribuire), ,LVXV +ULVWRV 3DQWRFUDWRU, iconostasul Paraclisului patriarhal, 1722

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

6. Tihon Filatjev Ivanov (atribuire), 6ILQаLL ÃŒPSăUDаL &RQVWDQWLQ ЮL (OHQD, iconostasul paraclisului patriarhal, 1722

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

10. Petru zugravul (atribuire), 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO, iconostasul bisericii Mănăstirii Stavropoleos, prima jumătate a secolului al XVIII-lea

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

10. Petru zugravul (atribuire), ,LVXV +ULVWRV 3DQWRFUDWRU, iconostasul bisericii Mănăstirii Stavropoleos, prima jumătate a secolului al XVIII-lea

10. Petru zugravul (atribuire), 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO, iconostasul bisericii Mănăstirii Stavropoleos, prima jumătate a secolului al XVIII-lea

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

10. Petru „iconograf”, 6I 6ILQаLW 0F +DUDODPELH, iconostasul bisericii Mănăstirii Stavropoleos, prima jumătate a secolului al XVIII-lea

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

11. Detaliu din icoana Sfântului Haralambie cu semnătura lui Petru, „iconograful de la Marea Rusie”

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

12. Petru zugravul, 6IkQWXO ,RDQ %RWH]ăWRUXO, iconostasul bisericii Sf. Spiridon Vechi, 1736

MONAHIA DR. ATANASIA VĂETIȘI

13. Detaliu din icoana Sfântului Ioan Botezătorul cu semnătura lui Petru, „istoriograful Rusiei la București”

DR. ION MARIN CROITORU

$SăUDUHD OHJLL VWUăPR‫܈‬H‫܈‬WL SULQ WLSDU JULMă GH VWDW vQ WLPSXO GRPQLHL 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 3DUWHD , 7UDGL‫܊‬LD WLSDUXOXL vQ ‫܉‬ăULOH 5RPkQH )XQF‫܊‬LD WLSDUXOXL SHQWUX 'RPQLH ‫܈‬L %LVHULFă &HQWUHOH WLSRJUDILFH GLQ YUHPHD 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX GH FRQI GU ,RQ 0DULDQ &URLWRUX )DFXOWDWHD GH 7HRORJLH 2UWRGR[ă úL ùWLLQÄ HOH (GXFDÄ LHL 8QLYHUVLWDWHD 9DODKLD GLQ 7kUJRYLúWH $EVWUDFW 7KH 5RPDQLDQ &RXQWULHV ZHUH IRU D ORQJ WLPH WKH RQO\ RQHV WKDW XVHG WKH DUW RI WKH SULQWLQJ SUHVV LQ 6RXWK (DVW (XURSH GXH WR WKH DXWRQRP\ WKH\ KDG LQ UHODWLRQ WR WKH 2WWRPDQ (PSLUH ZKHUH WKH SULQWLQJ SUHVV ZDV ILUVW ULJRURXVO\ IRUELGGHQ ZLWK FHUWDLQ H[FHSWLRQV DQG WKHQ WROHUDWHG LQ WKH &KULVWLDQ FRPPXQLWLHV RI WKH 1HDU (DVW 7KH XVH RI WKH SULQWLQJ SUHVV JHQHUDOL]HG WKH XVH RI WKH SULQWHG ERRNV LQ WKH 5RPDQLDQ VRFLHW\ EHDULQJ WKH VHDO RI WKH 5HLJQ DQG RI WKH &KXUFK DV WKH RQO\ JXDUDQWHHV DEOH WR FKDVH DZD\ DQ\ GRXEW UHJDUGLQJ WKHLU 2UWKRGR[ FRQWHQW 7KLV LV ZK\ WKH ERRNV ZHUH PHDQW WR TXHQFK WKH WKLUVW IRU FXOWXUH DQG HVSHFLDOO\ IRU VSLULWXDO OLIH EXW DOVR WR GHIHQG WKH DQFHVWUDO ODZ LGHQWLILHG ZLWK WKH 2UWKRGR[ IDLWK $FWXDOO\ 6DLQW 0DUW\U &RQVWDQWLQH %UkQFRYHDQX VWRRG RXW DV D JUHDW SURWHFWRU RI WKH 5RPDQLDQ FXOWXUH DQG RI WKH 2UWKRGR[\ IURP HYHU\ZKHUH E\ ZULWLQJ DQG SULQWLQJ ILYH SULQWLQJ FHQWHUV IXQFWLRQLQJ LQ KLV WLPH %XFKDUHVW ZKHUH WZR SULQWLQJ SUHVVHV RSHUDWHG WKH SULQFHO\ SULQWLQJ SUHVV DQG WKH PHWURSROLWDQ SULQWLQJ SUHVV ZKLOH WZR PRUH ZHUH GHOLQHDWHG GXULQJ WKH OLIH RI WKH UHLJQLQJ 3ULQFH QDPHO\ WKH SULQWLQJ SUHVV RI 6DLQW 0DUW\U $QWKLPXV WKH ,EHULDQ IURP WKH 0RQDVWHU\ RI $OO WKH 6DLQWV DQG WKH SULQWLQJ SUHVV IURP WKH 0RQDVWHU\ RI 6DLQW 6DEEDV 6IkQWXO 6DYD %X]ăX ZKHUH D SULQFHO\ SULQWLQJ SUHVV IXQFWLRQHG 6QDJRY ZKHUH D SULQFHO\ SULQWLQJ SUHVV LV ILUVW PHW WKHQ WKH SULYDWH SULQWLQJ SUHVV RI 6DLQW $QWKLPXV WKH ,EHULDQ 5kPQLF ZKHUH DQ HSLVFRSDO SULQWLQJ SUHVV IXQFWLRQHG 7kUJRYLúWH ZKHUH D SULYDWH SULQWLQJ SUHVV RI 6DLQW $QWKLPXV WKH ,EHULDQ RSHUDWHG ,Q WKHVH FHQWUHV ZHUH SULQWHG RQ WKH GHFLVLRQ RU E\ WKH ZLOO RU RQ WKH RUGHU DQG DW WKH H[SHQVH RI WKH 5XOHU WR EH JLYHQ DV D JLIW WR WKRVH WKLUVWLQJ IRU -HVXV &KULVW¶V WHDFKLQJ VFRUHV RI ERRNV LQ WKH ODQJXDJHV LQ ZKLFK WKH 2UWKRGR[ IDLWK ZDV EHLQJ H[SUHVVHG DQG OLYHG 6ODYRQLF *UHHN $UDELF DQG 5RPDQLDQ 7KH HQWLUH SULQWLQJ DFWLYLW\ XQGHUWDNHQ LQ :DOODFKLD XQGHU WKH UHLJQ RI 6DLQW &RQVWDQWLQH %UkQFRYHDQX KDV RIWHQ EHHQ SUDLVHG E\ WKH *UHHN DQG 5RPDQLDQ VFKRODUV EH WKH\ W\SRJUDSKHU PDVWHUV RU UHYLHZHUV OD\ SHRSOH RU FOHULFV ZKR FDOOHG KLP D VHFRQG =RUREDEHO DQG DQRWKHU 3WROHP\ RI WKH ODWWHU WLPHV .H\ZRUGV 6DLQW 0DUW\U &RQVWDQWLQH %UkQFRYHDQX 6DLQW 0DUW\U $QWKLPXV WKH ,EHULDQ &KXUFK 5HLJQ SULQWLQJ SUHVV 2UWKRGR[\ 5HIRUPDWLRQ &RXQWHU 5HIRUPDWLRQ

7UDGLÄ LD WLSDUXOXL vQ Ä&#x;ăULOH 5RPkQH Ä&#x;ăULOH 5RPkQH DX IRVW SHQWUX PXOWă YUHPH VLQJXUHOH FDUH V DX IRORVLW GH DUWD LPSULPHULHL vQ (XURSD GH 6XG HVW GDWRULWă DXWRQRPLHL SH FDUH HOH R DYHDX IDÄ Äƒ GH ,PSHULXO RWRPDQ XQGH WLSDUXO D IRVW PDL vQWkL ULJXURV LQWHU]LV FX DQXPLWH H[FHSÄ LL úL WROHUDW DSRL vQ FRPXQLWÄƒÄ LOH FUHúWLQH GLQ 2ULHQWXO $SURSLDW $VWIHO FRPXQLWDWHD HEUDLFă SULPLVH SHUPLVLXQHD LQWURGXFHULL WLSDUXOXL vQ ,PSHULXO RWRPDQ vQFă GH OD VIkUúLWXO VHFROXOXL DO ;9 OHD DYkQGX VH vQ YHGHUH GRDU QHYRLOH HL QX ‫܈‬L WLSăULUHD GH FăUÄ L vQ OLPED DUDEă JUHFLL DX UHXúLW Vă SXQă vQ IXQFÄ LXQH OD &RQVWDQWLQRSRO SHQWUX R VFXUWă SHULRDGă GH WLPS R WLSRJUDILH GH OLPEă JUHDFă SULQ LQLÄ LDWLYD SDWULDUKXOXL &KLULO /XFDULV úL FX DMXWRUXO PRQDKXOXL 1LFRGLP 0HWD[DV GDU FDUH YD IL GLVWUXVă GH FăWUH LHQLFHUL LDQXDULH vQ XUPD FRPSORWXOXL LH]XLÄ LORU úL DO DPEDVDGRUXOXL IUDQFH] OD 3RDUWă DFWLYLWDWHD WLSRJUDILFă ILLQG UHOXDWă DELD vQ D

'H SUHFL]DW Fă R SULPă HGL‫܊‬LH D DFHVWXL VWXGLX DVXSUD FăUXLD DP LQWHUYHQLW FX PRGLILFăUL vQ IRUPD SUH]HQWă D DSăUXW vQ 7UDGLаLH ЮL QRXWDWH vQ FXOWXUD ЮL VSLULWXDOLWDWHD HSRFLL EUkQFRYHQHЮWL YROXP FRRUGRQDW GH 3U 'U ‫܇‬WHIDQ =DUă 6WXGLD $FDGHPLFD (GLWXUD 3UD[LV D $UKLHSLVFRSLHL 5kPQLFXOXL 5kPQLFX 9kOFHD SS FX WLWOXO $SăUDUHD 2UWRGR[LHL SULQ WLSDU 5kYQă D 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX úL JULMă GH VWDW vQ WLPSXO GRPQLHL VDOH 9LUJLO &kQGHD Ä2SHUD OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX vQ 2ULHQWXO $SURSLDW´ vQ &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX %XFXUHúWL SS vQ FRQWLQXDUH &kQGHD 2SHUD OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX

DR. ION MARIN CROITORU GRXD MXPăWDWH D VHFROXOXL DO ;9,,, OHD SHQWUX OXPHD FUHúWLQă DUDEă DUWD WLSRJUDILHL VH YD LPSODQWD GXUDELO vQ WRFPDL FX DMXWRUXO URPkQLORU $QXO UHVSHFWLY UHSUH]LQWă vQFHSXWXO LPSULPHULHL DUDEH vQWU R ĠDUă DUDEă SULQ WLSăULUHD OD $OHS D XQHL 3VDOWLUL DUDEH vQ WLSRJUDILD vQILLQĠDWă DFROR FX DMXWRUXO GRPQLWRUXOXL ğăULL 5RPkQHúWL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 7UDGLĠLD WLSDUXOXL vQ ğDUD 5RPkQHDVFă VDX 8QJURYODKLD GDWD vQFă GH OD vQFHSXWXULOH VHFROXOXL DO ;9, OHD SULQ LQLĠLDWLYD GRPQLWRUXOXL 5DGX FHO 0DUH úL DFWLYLWDWHD FăOXJăUXOXL 0DFDULH YODK GLQ 0XQWHQHJUX GXSă XQLL FHUFHWăWRUL VDX VkUE FRQIRUP RSLQLHL DOWRUD FDUH DMXQJH Vă ILH D‫܈‬D FXP DILUPă DQXPL‫܊‬L FHUFHWăWRUL ‫܈‬L PLWURSROLW DO ‫܉‬ăULL 5RPkQH‫܈‬WL (O D LPSULPDW OD PăQăVWLUHD 'HDOX OkQJă 7kUJRYLúWH WUHL FăUĠL GHVWLQDWH FXOWXOXL %LVHULFLL 2UWRGR[H vQ OLPED VODYRQă &D XUPDUH D DFHVWXL DFW GH FXOWXUă IRORVLUHD WLSDUXOXL vQ ğăULOH 5RPkQH VH vQVFULD vQ FXOWXUD HXURSHDQă OD QXPDL GH DQL GH OD SULPD FDUWH WLSăULWă SULQ DSOLFDUHD LQYHQĠLHL OXL -RKDQQ *XWHQEHUJ 0D\HQĠD 0DLHQ‫܊‬D OD GH DQL GH FkQG FLUFXODVH SULPD FDUWH vQ OLPED JUHDFă 9HQHĠLD OD GH DQL GH OD WLSăULUHD SULPHL FăUĠL vQ OLPED VODYRQă 9HQHĠLD úL OD DQL GH OD LPSULPDUHD SULPHL FăUĠL vQ DOIDEHW FKLULOLF &UDFRYLD )XQFĠLD WLSDUXOXL SHQWUX Domnie úL Biserică 8WLOL]DUHD WLSDUXOXL D JHQHUDOL]DW IRORVLUHD FăUĠLORU LPSULPDWH vQ VRFLHWDWHD URPkQHDVFă SXUWkQG SHFHWHD 'RPQLHL úL D %LVHULFLL FD VLQJXUHOH JDUDQĠLL FDUH VSXOEHUDX RULFH vQGRLDOă SULYLQG FRQĠLQXWXO ORU RUWRGR[ 'H DFHHD FăUĠLOH HUDX GHVWLQDWH SRWROLULL VHWHL GH FXOWXUă úL vQGHRVHEL FHOHL GH YLDĠă GXKRYQLFHDVFă GDU úL DSăUăULL OHJLL VWUăPRúHúWL FDUH VH LGHQWLILFD FX FUHGLQĠD RUWRGR[ă 'H SLOGă VLWXDĠLD FXOWXUDOă úL GXKRYQLFHDVFă D VRFLHWăĠLL URPkQHúWL GLQ SULPD MXPăWDWHD D VHFROXOXL DO ;9,, OHD R UH]XPă vQ PRG FDUDFWHULVWLF GRPQLWRUXO ğăULL 5RPkQHúWL 0DWHL %DVDUDE FDUH PHQĠLRQHD]ă Fă vQ DFHO WLPS vQ vQWUHDJD VD ĠDUă HUD IRDPHWH úL VHWH QX vQVă GH SkLQH úL DSă FL GXSă SURRURF GH YăGLWă KUDQă úL DGăSDUH VXIOHWHDVFă $úDGDU 'RPQLD FRQúWLHQWL]D QX GRDU QHFHVLWDWHD GH HFKLOLEUDUH D LQVWDELOLWăĠLL SROLWLFR HFRQRPLFH úL PHQĠLQHUHD SăFLL FRQGLĠLL GH DOWIHO QHFHVDUH SURJUHVXOXL FXOWXUDO FL úL SH FHD GH VDWLVIDFHUH D IRDPHWHL VSLULWXDOH vQ FDUH VH DIODX VXIOHWHOH FUHúWLQHúWL GLQ ğDUD 5RPkQHDVFă D FăURU YLWDOLWDWH GXKRYQLFHDVFă SULQ IRDPHWH WLPSXULH YD VOăEL /LSVD GH KUDQă GXKRYQLFHDVFă VH GDWRUD vPSXĠLQăULL VILQWHORU FăUĠL vQ XUPD GHVHORU QăYăOLUL úL vPSUHVXUăUL DOH GLIHULWHORU SRSRDUH DOH QHFUHGLQFLRúLORU úL FKLDU DOH XQRU FUHGLQFLRúL

*HUKDUG 3RGVNDOVN\ ‫ݒ ݠ‬ȜȜȘȞȚț‫ ޣ‬ĬİȠȜȠȖȓĮ ‫݋‬ʌ‫ ޥ‬ȉȠȣȡțȠțȡĮIJȓĮȢ ‫ݽ ݠ‬ȡșȠįȠȟȓĮ ıIJ‫ ޣ‬ıijĮ߿ȡĮ ‫݋‬ʌȚȡȡȠ߱Ȣ IJࠛȞ įȣIJȚțࠛȞ įȠȖȝȐIJȦȞ ȝİIJ‫ ޟ‬IJ‫ ޣ‬ȂİIJĮȡȡȪșȝȚıȘ ȝİIJȐijȡĮıȘ ʌȡȦIJȠʌȡ ī ǻ ȂİIJĮȜȜȘȞȠ૨ ਝșȒȞĮ SS vQ FRQWLQXDUH 3RGVNDOVN\ ‫ݒ ݠ‬ȜȜȘȞȚț‫ ޣ‬ĬİȠȜȠȖȓĮ 9LUJLO &kQGHD ÄÌQ ± FLQFL VHFROH GH WLSDU URPkQHVF´ vQ /RJRV $UKLHSLVFRSXOXL %DUWRORPHX DO &OXMXOXL OD vPSOLQLUHD YkUVWHL GH GH DQL &OXM 1DSRFD SS YH]L úL :DKLG *GRXUD /H 'pEXW GH O¶,PSULPHULH DUDEH j ,VWDQEXO HW HQ 6\ULH (YROXWLRQ GH O¶(QYLURQQHPHQW FXOWXUHO 7XQLV /LWXUJKLHU 2FWRLK úL (YDQJKHOLDU YH]L %LEOLRJUDILD URPkQHDVFă YHFKH , HG GH ,RDQ %LDQX 1HUYD +RGRú úL 'DQ 6LPRQHVFX %XFXUHúWL SS vQ FRQWLQXDUH %59 , ÌQ RUGLQHD WLSăULULL GH FDUWH VODYRQă FX OLWHUH FKLULOLFH WLSRJUDILD GH OD 7kUJRYLúWH HVWH VRFRWLWă FHD GH D SDWUD GXSă FHOH GH OD &UDFRYLD 9HQHĠLD úL &HWLQLH 'H PHQĠLRQDW Fă WLSDUXO FKLULOLF YD FRQWLQXD DSUR[LPDWLY GH DQL vQ ğăULOH 5RPkQH FX SDX]H GH VFXUWă GXUDWă DMXQJkQG Vă ILH FRQVLGHUDW FHO PDL YHFKL WLSDU FKLULOLF FX R DFWLYLWDWH PDL vQGHOXQJDWă ILLQG XUPDW GH FHO UXVHVF úL FHO XFUDLQHDQ YH]L ,RQ , &URLWRUX Ä7LSRJUDILL´ vQ LGHP 2UWRGR[LD úL $SXVXO vQ WUDGLĠLD VSLULWXDOă D URPkQLORU 8QLWDWHD 2UWRGR[LHL úL DSăUDUHD FUHGLQĠHL RUWRGR[H vQ IDĠD SURSDJDQGHL SURWHVWDQWH GLQ VHFROXO DO ;9,, OHD YRO , vQ FRQWLQXDUH &URLWRUX 2UWRGR[LD úL $SXVXO , (GLWXUD &HWDWHD GH 6FDXQ 7kUJRYLúWH S vQ FRQWLQXDUH &URLWRUX 7LSRJUDILL ,GHP Ä2UWRGR[LD ± WUDGLĠLD FXOWXUDOă úL GH FLYLOL]DĠLH D URPkQLORU´ vQ &URLWRUX 2UWRGR[LD úL $SXVXO , S vQ FRQWLQXDUH &URLWRUX 2UWRGR[LD 3UHGRVORYLD OD 0ROLWYHQLFXO VODYRQHVF &kPSXOXQJ YH]L %LEOLRJUDILD URPkQHDVFă YHFKH ,9 HG GH ,RDQ %LDQX úL 'DQ 6LPRQHVFX %XFXUHúWL S vQ FRQWLQXDUH %59 ,9 3UHGRVORYLD OD 0ROLWYHQLFXO VODYRQHVF YH]L %59 ,9 SS

DR. ION MARIN CROITORU $FHVWH FăUÄ L PDL DOHV FHOH FH HUDX vQ OLPED YLH D SRSRUXOXL DúLD FXP Vă vQÄ HOHDJă WRÄ L GXSă 6IkQWXO 6LPLRQ ùWHIDQ PLWURSROLW DO 7UDQVLOYDQLHL HUDX WLSăULWH QX GRDU SHQWUX X]XO ORU vQ FXOWXO %LVHULFLL VDX FD PDQXDOH GH úFRDOă FL SHQWUX WRDWă VHPHQÄ LD URPkQHDVFă FRQIRUP FRQYLQJHULL 6IkQWXOXL 9DUODDP PLWURSROLW DO 0ROGRYHL ILLQG DGUHVDWH FHORU FX QRL vQWU R FUHGLQÄ Äƒ FLD SUDYRVODYQLFă D PRúLORU úL VWUăPRúLORU URPkQLORU FX GRULQÄ D YăGLWă FD Vă QX DOXQHFH R SDUWH D QHDPXOXL URPkQHVF SH FDOHD PRUÄ LL VXIOHWHúWL FL Vă VH DIOH WRÄ L vQWUX vQYÄƒÄ ÄƒWXULOH SUDYRVODYLHL DGLFă DOH 2UWRGR[LHL vQWăULÄ L FD QHúWH VWkOSL QHSOHFDÄ L úL QHFOăWLÄ L ,PSRUWDQÄ D WLSRJUDILHL SHQWUX YLDÄ D VSLULWXDOă D URPkQLORU HVWH DVXPDWă QX GRDU GH FăWUH UHSUH]HQWDQÄ LL %LVHULFLL FL úL GH FăWUH 'RPQLH DúD FXP VH GHVSULQGH GLQ FXYLQWHOH GRPQLWRUXOXL 0DWHL %DVDUDE FDUH vQ 3UHGRVORYLD OD 3VDOWLUHD VODYRQHDVFă *RYRUD UXJD SH XUPDúL Vă SăVWUH]H FX vQJULMLUH DFHVW GDU FăFL HVWH FRPRDUă PDL VFXPSă GHFkW WRDWH FRPRULOH SăPkQWHúWL FăFL DXUXO úL DUJLQWXO úL SLHWUHOH VXQW FRPRUL WUXSHúWL HOH vQIUXPXVHÄ HD]ă QXPDL YUHPHOQLF WUXSXO LDU FRPRDUD DFHDVWD DGLFă WLSRJUDILD vQIUXPXVHÄ HD]ă VXIOHWXO RPHQHVF *ULMD 'RPQLHL HUD FD Vă IDFă GLQ WLSDU XQ LQVWUXPHQW GH DMXWRUDUH D 2UWRGR[LHL GH SUHWXWLQGHQL FHHD FH DUăWD FRQúWLLQÄ D FRPXQă D OXPLL RUWRGR[H GH DWXQFL GLQ PRPHQW FH WLSăULWXULOH HUDX DGUHVDWH úL DOWRU QHDPXUL vQUXGLWH FX QRL vQ FD]XO UHVSHFWLY vQUXGLWH FX GRPQLWRUXO 0DWHL %DVDUDE úL FX VXSXúLL VăL GXSă FUHGLQÄ Äƒ FX GHRVHELUH EXOJDULORU VkUELORU XQJURYODKLORU PROGRYODKLORU úL FHORUODOÄ L &HQWUHOH WLSRJUDILFH GLQ YUHPHD 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX %LVHULFD úL 'RPQLD DX vQWăULW IXQFÄ LD WLSDUXOXL FD LQVWUXPHQW GH FXOWXUă úL GH SURPRYDUH D YDORULORU VSHFLILFH PRúWHQLULL VSLULWXDOH D URPkQLORU DGLFă D vQYÄƒÄ ÄƒWXULL FUHúWLQH RUWRGR[H DMXQJkQGX VH vQ WLPSXO GRPQLHL 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX OD HODERUDUHD XQXL SODQ HGLWRULDO SULYLQG QHYRL úL VFRSXUL PXOWLSOH FăUÄ L GH VOXMEă ELVHULFHDVFă vQ GLIHULWH OLPEL DOH 2UWRGR[LHL RSHUH IRORVLWH FD PDQXDOH vQ úFROL OXFUăUL GH vQYÄƒÄ ÄƒWXUă úL GH FRPEDWHUH D LQRYDÄ LLORU GH GRFWULQă URPDQR FDWROLFH úL SURWHVWDQWH OLWHUDWXUă SDUHQHWLFă úL SRSXODUă HWF 'H DOWIHO 6IkQWXO 0DUWLU &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX V D UHPDUFDW FD XQ PDUH RFURWLWRU DO FXOWXULL URPkQHúWL úL DO 2UWRGR[LHL GH SUHWXWLQGHQL SULQ VFULV úL WLSDU vQ YUHPHD OXL IXQFÄ LRQkQG FLQFL FHQWUH WLSRJUDILFH XQGH DX IRVW WLSăULWH FX KRWăUkUHD VDX FX YRLD VDX GLQ SRUXQFD úL FX WRDWă FKHOWXLDOD OXL VSUH D IL GDWH vQ GDU FHORU vQVHWDÄ L GXSă vQYÄƒÄ ÄƒWXUD OXL ,LVXV

1RXO 7HVWDPHQW %ăOJUDG vQ %59 , S 0LWURSROLWXO 9DUODDP &DUWH URPkQHDVFă GH vQYÄƒÄ ÄƒWXUă GXPHQHFHOH SUHVWH DQ úL OD SUD]QLFH vPSăUăWHúWL úL OD VYLQÄ L PDUL , ,DúL I U vQ LGHP 2SHUH HG vQJULMLWă GH 0DQROH 1HDJX &KLúLQăX YH]L úL %59 , S 0LWURSROLWXO 9DUODDP &DUWHD FDUH VH FKHDPă 5ăVSXQVXO vPSRWULYD &DWHKLVPXOXL FDOYLQHVF 'HDOX II U U vQ LGHP 2SHUH 5ăVSXQVXO vPSRWULYD &DWHKLVPXOXL FDOYLQHVF HGLÄ LH FULWLFă VWXGLX ILORORJLF úL VWXGLX OLQJYLVWLF GH 0LUHOD 7HRGRUHVFX %XFXUHúWL YH]L úL %59 ,9 SS 0LWURSROLWXO 9DUODDP &DUWHD FDUH VH FKHDPă 5ăVSXQVXO I Y YH]L úL %59 ,9 S %59 , S &URLWRUX 7LSRJUDILL S &URLWRUX 7LSRJUDILL S QRWD 3UHGRVORYLD OD 3VDOWLUHD VODYRQHDVFă *RYRUD YH]L %59 , S 9H]L 3U 1LFXODH ùHUEăQHVFX Ä&RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX FWLWRU GH FXOWXUă URPkQHDVFă´ vQ %LVHULFD 2UWRGR[ă 5RPkQă vQ FRQWLQXDUH %25 /;;;,, QU SS 3U 3URI , 5ăPXUHDQX Ä&RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX VSULMLQLWRU DO 2UWRGR[LHL´ vQ %25 /;;;,, QU SS 3U 3URI 'U 0LUFHD 3ăFXUDULX Ä&XOWXUD vQ WLPSXO OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX´ vQ %25 &;,9 QU SS vQ FRQWLQXDUH 3ăFXUDULX &XOWXUD vQ WLPSXO OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX ,RQ , &URLWRUX Ä6ILQÄ LL 0DUWLUL ELQHFUHGLQFLRVXO GRPQLWRU &RQVWDQWLQ 9RGă %UkQFRYHDQX vPSUHXQă FX ILLL &RQVWDQWLQ ùWHIDQ 5DGX úL 0DWHL úL FX VIHWQLFXO ,DQDFKH ‚ ´ vQ &URLWRUX 2UWRGR[LD úL $SXVXO , S

DR. ION MARIN CROITORU +ULVWRV ]HFL GH FăUÄ L vQ OLPELOH GH H[SULPDUH úL WUăLUH DOH FUHGLQÄ HL RUWRGR[H VODYRQă JUHDFă DUDEă úL URPkQă %XFXUHúWLXO FDSLWDOă D Ä&#x;ăULL 5RPkQHúWL GLQ DQXO XQGH IXVHVH PXWDW vQ úL VFDXQXO PLWURSROLWDQ GH OD 7kUJRYLúWH D DYXW SULYLOHJLXO Vă ILH XQ FHQWUX WLSRJUDILF vQ FDUH DX IXQFÄ LRQDW PDL PXOWH WLSRJUDILL GH D OXQJXO GRPQLHL 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 'HEXWXO DFWLYLWÄƒÄ LL WLSRJUDILFH GHVIăúXUDWH OD %XFXUHúWL HVWH PDUFDW GH WLSăULUHD vQ DQXO D %LEOLHL GH OD %XFXUHúWL FDUH D FXQRVFXW GRXă HGLÄ LL SULQFHSV SULPD VXE SDWURQDMXO GRPQLWRUXOXL ùHUEDQ &DQWDFX]LQR FHD GH D GRXD VXE FHO DO VXFFHVRUXOXL VăX 6IkQWXO &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX %LEOLD GH OD %XFXUHúWL D IRVW DGUHVDWă WXWXURU URPkQLORU úL L VH DFRUGă SHQWUX GH]YROWDUHD OLPELL URPkQH XQ URO DVHPăQăWRU FHOXL GHÄ LQXW GH %LEOLD OXL /XWKHU vQ FXOWXUD úL OLPED JHUPDQă $SDULÄ LD %LEOLHL GH OD %XFXUHúWL QX SRDWH Vă ILH OHJDWă GRDU GH PRWLYH FRQIHVLRQDOH VDX FDWHKHWLFH QLFL GRDU GH FHOH ULWXDOH FL WRDWH VH vQJHPăQHD]ă vQ LQWHUHVXO FXOWXUDO DO LHUDUKLHL úL DO LQWHOHFWXDOLORU OD FDUH VH DGDXJă úL LQWHUHVXO GH DILUPDUH DO FHORU GRL GRPQLWRUL (YHQLPHQWXO HGLWRULDO UHSUH]HQWD URGXO FRQOXFUăULL GLQWUH %LVHULFă úL 'RPQLH SUHFXP úL DSRUWXO LQWHOHFWXDOLORU PLUHQL IUDÄ LL 5DGX úL ùHUEDQ *UHFHDQX VWROQLFXO &RQVWDQWLQ &DQWDFX]LQR FRQMXJDW FX FHO DO FOHULFLORU HSLVFRSXO 0LWURIDQ DO %X]ăXOXL LHUDUKXO JUHF *KHUPDQ GH 1\VVD /RFXO WLSăULULL %LEOLHL GH OD %XFXUHúWL D IRVW WLSRJUDILD GRPQHDVFă GLQ %XFXUHúWL D FăUHL DFWLYLWDWH D IRVW UHOXDWă UH]XPkQGX QH OD D GRXD MXPăWDWH D VHFROXOXL DO ;9,, OHD vQ DQXO FkQG V D SXUFHV OD LPSULPDUHD DFHVWXL PRQXPHQW GH OLPEă úL GH DUWă WLSRJUDILFă URPkQHDVFă )XQFÄ LRQDUHD QRLL WLSRJUDILL GRPQHúWL V D GDWRUDW LHUDUKXOXL 0LWURIDQ IRVW HSLVFRS GH +XúL úL YLLWRU HSLVFRS GH %X]ăX YHQLW úL VWDELOLW vQ Ä&#x;DUD 5RPkQHDVFă OD FXUWHD GRPQLWRUXOXL ùHUEDQ &DQWDFX]LQR vQ DQXO FkQG 6IkQWXO 'RVRIWHL PLWURSROLW OD 0ROGRYHL IXVHVH QHYRLW Vă VH UHWUDJă vQ 3RORQLD FD XUPDUH D FDPSDQLHL PLOLWDUH D UHJHOXL -DQ DO ,,, OHD 6RELHVNL 0LWURIDQ VH UHPDUFDVH FD XQ FRODERUDWRU GHVWRLQLF DO 6IkQWXOXL 'RVRIWHL FkW SULYHúWH WLSăULUHD GH FăUÄ L vQ OLPED URPkQă SUHFXP úL DO SDWULDUKXOXL ,HUXVDOLPXOXL 'RVLWHL OD LPSULPDUHD FăUÄ LORU GH DSăUDUH D 2UWRGR[LHL vQ OLPED JUHDFă ÃŒQ DQXO OD FRPDQGD GRPQLWRUXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 0LWURIDQ YD WXUQD úL OLWHUă JUHFHDVFă SHQWUX WLSRJUDILD GRPQHDVFă LDU GLQ DQXO FkQG HO HVWH DOHV HSLVFRS GH %X]ăX FRQGXFHUHD WLSRJUDILHL HVWH SUHOXDWă GH FăWUH 6IkQWXO $QWLP ,YLUHDQXO SH DWXQFL LHURPRQDK 3ULQ HIRUWXULOH 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO WLSRJUDILD YD OXFUD FX R vQWUHUXSHUH vQWUH DQLL SkQă vQ DQXO

3U 1 ùHUEăQHVFX Ä&RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX SS , , &URLWRUX Ä6ILQÄ LL 0DUWLUL ELQHFUHGLQFLRVXO GRPQLWRU &RQVWDQWLQ 9RGă %UkQFRYHDQX vPSUHXQă FX ILLL S (YHQLPHQW GDWRUDW GRPQLWRUXOXL Ä&#x;ăULL 5RPkQHúWL *KHRUJKH *KLFD IRVW GRPQLWRU DO 0ROGRYHL YH]L 5DGX 2OWHDQX %XFXUHúWLL vQ GDWH úL vQWkPSOăUL (GLWXUD 3DLGHLD %XFXUHúWL S $FHDVWă PXWDUH VH GDWRUHD]ă GRPQLWRUXOXL Ä&#x;ăULL 5RPkQHúWL 5DGX /HRQ úL D IRVW vQWăULWă SULQ KULVRYXO VăX GLQ LXQLH HPLV vQ vQÄ HOHJHUH FX PLWURSROLWXO 7HRGRVLH úL HSLVFRSLL 6HUDILP DO 5kPQLFXOXL úL *ULJRULH DO %X]ăXOXL &DWHGUDOă PLWURSROLWDQă D IRVW GHFODUDWă ELVHULFD 6ILQÄ LORU ÃŒPSăUDÄ L &RQVWDQWLQ úL (OHQD FWLWRULH D GRPQLWRUXOXL &RQVWDQWLQ ùHUEDQ YH]L ,RQ , &URLWRUX Ä0LWURSROLWXO 7HRGRVLH ´ vQ &URLWRUX 2UWRGR[LD úL $SXVXO , S vQ FRQWLQXDUH &URLWRUX 0LWURSROLWXO 7HRGRVLH 'U $QWRQLH 3OăPăGHDOă 'DVFăOL GH FXJHW úL VLPÄ LUH URPkQHDVFă %XFXUHúWL S 9H]L 9LUJLO &kQGHD Ä6HPQLILFDÄ LD SROLWLFă D XQXL DFW GH FXOWXUă IHXGDOă´ vQ 6WXGLL 5HYLVWă GH LVWRULH ;9, QU SS &URLWRUX 2UWRGR[LD SS &URLWRUX 2UWRGR[LD SS 'RUX %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF OD VIkUúLWXO VHFROXOXL DO ;9,, OHD úL vQFHSXWXO VHFROXOXL DO ;9,,, OHD (GLWXUD ,VWURV %UăLOD SS vQ FRQWLQXDUH %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF &URLWRUX 7LSRJUDILL S 3HQWUX R VLQWH]ă D DFWLYLWÄƒÄ LL WLSRJUDILFH D 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO YH]L 3U SURI GU 'ăQXÄ 0DQX Ä0LWURSROLWXO $QWLP ,YLUHDQXO FWLWRU DO OLWHUDWXULL URPkQH YHFKL´ vQ *ODVXO %LVHULFLL /9, QU SS

DR. ION MARIN CROITORU SHQWUX R SULPă ID]ă FkQG HO D IRVW DOHV HSLVFRS GH 5kPQLF DSRL VH YD UHOXD DFWLYLWDWHD WLSRJUDILFă vQ DQXO /D WLSRJUDILD GRPQHDVFă GLQ %XFXUHúWL FDUH D IXQFÄ LRQDW vQ LQWHUYDOHOH DYkQG SULQ JULMD 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO úL D XFHQLFLORU VăL OLWHUH JUHFHúWL DUDEH FKLULOLFH úL ODWLQH DX IRVW WLSăULWH GH WLWOXUL vQ OLPED URPkQă vQ OLPED JUHDFă ELOLQJYH FkWH XQD JUHFR URPkQă JUHFR DUDEă JUHFR WXUFă úL GRXă URPkQR VODYRQH GLQWUH FDUH vQ WLPSXO GRPQLHL 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 'H PHQÄ LRQDW Fă FHOH GH WLWOXUL VXQW FăUÄ L FX XQ FRQÄ LQXW YDULDW GH OD WH[WHOH ELEOLFH OD FHOH GH OLWHUDWXUă SDWULVWLFă úL GH OD FăUÄ LOH GLGDFWLFR WHRORJLFH úL SDUHQHWLFH OD FHOH GH GHVFULHUH D /RFXULORU 6ILQWH úL GH OLWHUDWXUă FODVLFă 6H FXYLQH SUHFL]DW Fă GLQ FăUÄ LOH HGLWDWH vQ UHVSHFWLYD WLSRJUDILH DX IRVW GăUXLWH GH FăWUH HGLWRUL FUHGLQFLRúLORU RUWRGRFúL GH SUHWXWLQGHQL 0DL YHFKH GHFkW WLSRJUDILD GRPQHDVFă D IRVW WLSRJUDILD PLWURSROLWDQă GLQ %XFXUHúWL D FăUHL IXQFÄ LRQDUH VH GDWRUD LQLÄ LDWLYHL PLWURSROLWXOXL 9DUODDP DO ,, OHD (O D SXV ED]HOH DFHVWHL WLSRJUDILL vQ FX GDVFăOL GH WLSRJUDILH DGXúL SUREDELO GLQ OXPHD )UÄƒÄ LLORU RUWRGR[H DIODWH vQ VXGXO 3RORQLHL VDX vQ 8FUDLQD GDU FX PDWHULDO WLSRJUDILF FRQIHFÄ LRQDW OD %XFXUHúWL GH FăWUH UHVSHFWLYLL GDVFăOL 7LSRJUDILD D IXQFÄ LRQDW SHQWUX R SULPă SHULRDGă vQWUH DQLL 2 SULPă vQFHUFDUH GH UHDFWLYDUH D DFHVWHL WLSRJUDILL D IăFXW R 6IkQWXO $QWLP ,YLUHDQXO vQ DQXO FD PLWURSROLW DO Ä&#x;ăULL 5RPkQHúWL SULQ LPSULPDUHD XQXL &HDVORY ELOLQJY vQ OLPELOH URPkQă úL VODYRQă 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO vL UHYLQH úL FHD GH D GRXD vQFHUFDUH GH UHOXDUH D DFWLYLWÄƒÄ LL WLSRJUDILHL PLWURSROLWDQH SULQ PXWDUHD WLSRJUDILHL GH OD 7kUJRYLúWH OD %XFXUHúWL LPSULPkQGX VH OXFUDUHD VD vQ OLPED JUHDFă 6IDWXUL FUHúWLQR SROLWLFH ÈƒÈ È£È™İıȓĮȚ È‹È¡ÈšıIJÈšÄ®ÈžÈšÈ›È ÊŒÈ ÈœÈšIJȚțĮȓ DGUHVDWH GRPQLWRUXOXL ùWHIDQ &DQWDFX]LQR vQ $úDGDU OD DFHDVWă WLSRJUDILH D IRVW WLSăULWă GRDU R VLQJXUă FDUWH GH FXOW PHQÄ LRQDWă PDL VXV vQ WLPSXO GRPQLHL 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 2 DOWă WLSRJUDILH FDUH D IXQFÄ LRQDW vQ %XFXUHúWL D IRVW FHD vQILLQÄ DWă GH FăWUH 6IkQWXO $QWLP ,YLUHDQXO SH FkQG HUD PLWURSROLW DO Ä&#x;ăULL 5RPkQHúWL vQ FWLWRULD VD PăQăVWLUHD 7XWXURU 6ILQÄ LORU (O KRWăUD SULQWU XQ $úH]ăPkQW DSULOLH úL XQ +ULVRY DUKLHUHVF LXOLH FD Vă ILH GRXă WLSRJUDILL XQD SHQWUX OLPED URPkQă LDU R DOWD SHQWUX OLPED JUHDFă 6H FRQVLGHUă Fă D IRVW R VLQJXUă WLSRJUDILH GDU FX GRXă VHFÄ LL vQ OLPELOH DPLQWLWH LDU GLQ WHDVFXULOH DFHVWHL WLSRJUDILL DX LHúLW SDWUX FăUÄ L vQ SHULRDGD GDU GXSă GRPQLD 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX &X WRDWH DFHVWHD DP PHQÄ LRQDW DFHDVWă WLSRJUDILH FD 3U 'U 1LFXODH ùHUEăQHVFX Ä$QWLP ,YLUHDQXO WLSRJUDI´ vQ %25 /;;,9 QU SS vQ FRQWLQXDUH ùHUEăQHVFX $QWLP ,YLUHDQXO WLSRJUDI %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF SS &URLWRUX 7LSRJUDILL S 3HQWUX OLPED WXUFă IRVW IRORVLWă VFULHUHD FDUDPDQOLGLFă NDUDPDQOLGLND DGLFă VFULHUHD OLPELL WXUFH FX FDUDFWHUH JUHFH‫܈‬WL %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S 8OWLPXO WLWOX WLSăULW vQ HVWH R IRDLH YRODQWă vQ OLPED URPkQă UHSUH]HQWkQG +ULVRYXO OXL ùWHIDQ &DQWDFX]LQR SHQWUX VFXWLUHD SUHRÄ LORU GH GăMGL %59 ,9 S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF SS &URLWRUX 7LSRJUDILL S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF SS &URLWRUX 7LSRJUDILL SS %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S %59 , SS (PLOH /HJUDQG %LEOLRJUDSKLH +HOOpQLTXH RX GHVFULSWLRQ UDLVRQQpH GHV RXYUDJHV SXEOLpV SDU GHV *UHFV DX GL[ VHSWLqPH VLqFOH , 3DULV %UX[HOOHV SS vQ FRQWLQXDUH /HJUDQG %LEOLRJUDSKLH +HOOpQLTXH DX GL[ VHSWLqPH VLqFOH , 7RWDOXO FăUÄ LORU WLSăULWH OD DFHDVWă WLSRJUDILH vQ FHOH WUHL SHULRDGH GH IXQFÄ LRQDUH vQ D GRXD MXPăWDWH D VHFROXOXL DO ;9,, OHD úL vQFHSXWXO VHFROXOXL DO ;9,,, OHD VH ULGLFă OD QXPăUXO GH GLQWUH FDUH FăUÄ L DX IRVW GHVWLQDWH FXOWXOXL LDU GH OLWHUDWXUă RPLOHWLFă úL GH HGXFDÄ LH PRUDOă &kW SULYHúWH OLPED WUHL DX IRVW vQ OLPED URPkQă DOWH WUHL ELOLQJYH URPkQR VODYRQH úL XQD vQ OLPED JUHDFă %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL SS

DR. ION MARIN CROITORU DSDUÄ LQkQG HSRFLL 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX GHRDUHFH FRQWXUDUHD DFWLYLWÄƒÄ LL V D IăFXW vQFă GLQ WLPSXO GRPQLHL VDOH 6ILQÄ LL $QWLP ,YLUHDQXO úL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX SULPXO FD PLWURSROLW FHO GH DO GRLOHD FD GRPQLWRU DX GHSXV HIRUWXUL vQWUH DQLL SHQWUX vQILLQÄ DUHD XQHL DOWH WLSRJUDILL OD %XFXUHúWL vQ PăQăVWLUHD 6IkQWXO 6DYD OD VXJHVWLD SDWULDUKLORU JUHFL *KHUDVLP DO ,, OHD DO $OH[DQGULHL úL +ULVDQW 1RWDUDV DO ,HUXVDOLPXOXL ÃŒQILLQÄ DUHD DFHVWHL WLSRJUDILL VH vQVFULH vQ OXSWD GH DSăUDUH D FUHGLQÄ HL RUWRGR[H vQ IDÄ D SURSDJDQGHL URPDQR FDWROLFH SULQ FDUWHD WLSăULWă SH GH R SDUWH LDU SH GH DOWă SDUWH LOXVWUHD]ă GRULQÄ D LHUDUKLORU JUHFL GH D GHÄ LQH R WLSRJUDILH VXE FRQWUROXO ORU GLUHFW GLQ FDX]D IDSWXOXL Fă vQ SRILGD JHQHUR]LWÄƒÄ LL GRPQLWRUXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX úL D PLWURSROLWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO SUHFXP úL D DWDúDPHQWXOXL ORU OD FDX]D 2UWRGR[LHL DX H[LVWDW PRPHQWH GH UHODÄ LL vQFRUGDWH $PLQWLP FRQIOLFWXO GLQWUH SDWULDUKXO 'RVLWHL DO ,HUXVDOLPXOXL úL GRPQLWRUXO &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX vQ XUPD Jă]GXLULL OD %XFXUHúWL D OXL ,RDQ &DULRILO SUHFXP úL SUREOHPD PăQăVWLULORU GLQ Ä&#x;DUD 5RPkQHDVFă vQFKLQDWH 3DWULDUKLHL ,HUXVDOLPXOXL FDUH D DGXV vQ GLVHQVLXQH SH PLWURSROLWXO $QWLP ,YLUHDQXO FX SDWULDUKXO +ULVDQW 1RWDUDV vQ SHULRDGD $úDGDU úL DFHDVWă WLSRJUDILH DSDUÄ LQH HSRFLL GRPQLWRUXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX GHRDUHFH vQILLQÄ DUHD HL D IRVW FRQWXUDWă vQ WLPSXO VăX SUHFL]kQGX VH vQVă IDSWXO Fă vúL vQFHSH DFWLYLWDWHD GLQ DQXO ILLQG FXQRVFXWă PDL WkU]LX FX QXPHOH GH 7LSRJUDILD ùFROLL 9ăFăUHúWLORU 6H SRDWH FRQVHPQD UH]XPkQG DFWLYLWDWHD WLSRJUDILFă GH OD %XFXUHúWL FD SULPXO FHQWUX WLSRJUDILF GLQ WLPSXO 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX Fă DX IXQFÄ LRQDW GRXă WLSRJUDILL LDU DOWH GRXă DX IRVW FRQWXUDWH $O ,, OHD FHQWUX WLSRJUDILF GLQ Ä&#x;DUD 5RPkQHDVFă OHJDW GH HSRFD GRPQLWRUXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX D IRVW OD %X]ăX ÃŒQ DFHDVWă ORFDOLWDWH D DFWLYDW R WLSRJUDILH GRPQHDVFă DO FăUHL vQFHSXW VH OHDJă GH DQXO FkQG 0LWURIDQ DPLQWLW PDL VXV HVWH DOHV HSLVFRS GH %X]ăX (O D RUJDQL]DW DFHDVWă WLSRJUDILH OD GRULQÄ D 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX FX VFRSXO GH D SXQH vQ SUDFWLFă YDVWXO SURJUDP HGLWRULDO DO GRPQLWRUXOXL FDUH SUHYHGHD SULQWUH DOWHOH D DVLJXUDUHD FăUÄ LORU GH FXOW SHQWUX QHYRLOH OLWXUJLFH DOH %LVHULFLL 2UWRGR[H GLQ Ä&#x;ăULOH 5RPkQH E VSULMLQLUHD SULQ WLSDU D RUWRGRFúLORU GLQ ,PSHULXO RWRPDQ F SXQHUHD vQ FLUFXODÄ LH D WH[WHORU QHFHVDUH DSăUăULL 2UWRGR[LHL vQ IDÄ D SUR]HOLWLVPXOXL URPDQR FDWROLF úL SURWHVWDQW ÃŒQ SHULRDGD DQLORU WLSRJUDILD GRPQHDVFă GH OD %X]ăX D VFRV SULQ HIRUWXULOH HSLVFRSXOXL 0LWURIDQ úL DOH XFHQLFLORU OXL FRQMXJDWH FX FHOH DOH VXFFHVRUXOXL VăX vQ VFDXQ HSLVFRSXO 'DPDVFKLQ 'DVFăOXO GH WLWOXUL VDX GH FăUÄ L GDFă VH Ä LQH FRQW GH IDSWXO Fă 0LQHLXO FD WLWOX DYHD YROXPH WLSăULWH VHSDUDW 'LQWUH DFHVWH WLWOXUL FkW SULYHúWH OLPED DX IRVW vQ OLPED URPkQă úL UHVWXO ELOLQJYH VODYR URPkQH vQVă UHIHULWRU OD FRQÄ LQXW UHSUH]HQWDX FăUÄ L GH FXOW SHQWUX X]XO OLWXUJLF DO %LVHULFLL 2UWRGR[H GLQ Ä&#x;ăULOH 5RPkQH LDU WUHL DX IRVW GH vQYÄƒÄ ÄƒWXUă GRJPDWLFă DVFHWLFR PRUDOă úL FDQRQLFă 8Q DO ,,, OHD FHQWUX WLSRJUDILF D IRVW OD PăQăVWLUHD 6QDJRY XQGH D IXQFÄ LRQDW PDL vQWkL R WLSRJUDILH GRPQHDVFă FX PDWHULDO WLSRJUDILF OXDW GH OD %XFXUHúWL ÃŒQ OHJăWXUă FX vQILLQÄ DUHD DFHVWHL WLSRJUDILL vQ]HVWUDWă FX OLWHUH JUHFHúWL FKLULOLFH úL DUDEH HVWH YHKLFXODWă LSRWH]D Fă GLQ FDX]D FRQIOLFWXOXL GLQWUH GRPQLWRUXO &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX úL SDWULDUKXO 'RVLWHL DO ,HUXVDOLPXOXL vQ OHJăWXUă FX ,RDQ &DULRILO V DU IL GRULW WLSăULUHD FăUÄ LORU FkW PDL GHSDUWH GH FXUWHD GRPQHDVFă 2 DOWă LSRWH]ă OHDJă vQILLQÄ DUHD UHVSHFWLYHL WLSRJUDILL GH QXPLUHD 6IkQWXOXL

%ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S QRWD YH]L úL ,RQ 0DULDQ &URLWRUX Ä&RQWULEXÄ LD 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO OD FRQWURYHUVD GLQWUH SDWULDUKXO ,HUXVDOLPXOXL 'RVLWHL 1RWDUDV úL PDUHOH ORJRIăW DO 3DWULDUKLHL (FXPHQLFH ,RDQ &DULRILO´ vQ 6SLULWXDOLWDWHD PăUWXULVLWRDUH D FXOWXULL URPkQHúWL vQ SHULRDGD 6IkQWXOXL 0DUWLU &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX YROXP FRRUGRQDW GH 3U 'U ùWHIDQ =DUă &RO 6WXGLD $FDGHPLFD (GLWXUD 3UD[LV D $UKLHSLVFRSLHL 5kPQLFXOXL 5kPQLFX 9kOFHD SS vQ FRQWLQXDUH &URLWRUX &RQWULEXÄ LD 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S &URLWRUX 7LSRJUDILL S

DR. ION MARIN CROITORU $QWLP ,YLUHDQXO FD HJXPHQ OD PăQăVWLUHD 6QDJRY LDU vQ DFHVW FRQWH[W WLSRJUDILD GRPQHDVFă GH OD %XFXUHúWL VDX R SDUWH GLQ HD DU IL IRVW PXWDWă OD 6QDJRY 'LQFROR GH DFHVWH LSRWH]H VH REVHUYă SH ED]D DQDOL]HL WHPDWLFLL SURJUDPXOXL HGLWRULDO Fă VFRSXO XUPăULW GH FăWUH GRPQLWRUXO &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX úL PLWURSROLWXO 7HRGRVLH SULQ vQILLQĠDUHD DFHVWHL WLSRJUDILL GRPQHúWL D IRVW DSăUDUHD 2UWRGR[LHL DWkW vQ LQWHULRUXO HL FRQIOLFWXO GLQWUH SDWULDUKXO 'RVLWHL úL ORJRIăWXO ,RDQ &DULRILO QHYRLD GH FDUWH SHQWUX RUWRGRFúLL GLQ ,PSHULXO RWRPDQ FkW úL vQ H[WHULRUXO HL OXSWD GH UH]LVWHQĠă vQ IDĠD SURSDJDQGHORU GXVH GH 5HIRUPă úL &RQWUDUHIRUPă 3ULQ VWUăGXLQĠD 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO FD HJXPHQ DO PăQăVWLULL 6QDJRY FăUXLD L VH vQFUHGLQĠDVH úL FRQGXFHUHD WLSRJUDILHL DX IRVW WLSăULWH vQ SHULRDGD DQLORU OXFUăUL úL WLWOXUL GLQWUH FDUH FăUĠL DX IRVW WLSăULWH vQ OLPED URPkQă vQ OLPED JUHDFă XQD vQ OLPED VODYRQă úL ELOLQJYH VODYRQR URPkQă úL JUHFR DUDEă 7HPDWLFD vQVă HVWH YDULDWă FăUĠL FX WH[WH OLWXUJLFH vQ OLPED JUHDFă vQ OLPED URPkQă úL ELOLQJYH VODYRQR URPkQă úL UHVSHFWLY JUHFR DUDEă GH OLWHUDWXUă GRJPDWLFă vQ OLPED JUHDFă úL XQD vQ OLPED URPkQă FăURUD VH DGDXJă FkWH XQ WLWOX GH FDUWH UHSUH]HQWkQG OLWHUDWXUD SDQHJLULFă úL GLGDFWLFR WHRORJLFă vQ OLPED JUHDFă JUDPDWLFD OLPELL VODYRQH LVWRULD PRUDOD úL OLWHUDWXUD SRSXODUă vQ OLPED URPkQă 6H FRQVLGHUă Fă VWDWXWXO WLSRJUDILHL GRPQHúWL VH VFKLPEă úL LQWUă vQ SURSULHWDWHD 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO vQWUH DQLL WLSăULQGX VH GRDU R VLQJXUă FDUWH vQ OLPED JUHDFă vQ DQXO 'XSă DFHDVWă GDWă 6IkQWXO $QWLP ,YLUHDQXO UHYLQH OD %XFXUHúWL XQGH YD LPSULPD vQ WLSRJUDILD GRPQHDVFă FăUĠL vQ SHULRDGD DQLORU &HO GH DO ,9 OHD FHQWUX WLSRJUDILF D IRVW OD 5kPQLF 'DWD vQILLQĠăULL WLSRJUDILHL GLQ DFHDVWă UHúHGLQĠă HSLVFRSDOă HVWH OHJDWă GH DOHJHUHD 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO FD HSLVFRS GH 5kPQLF vQ GXSă PDUWLH ÌQ XUPD DFHVWXL HYHQLPHQW D vQFHWDW DFWLYLWDWHD WLSRJUDILFă GH OD PăQăVWLUHD 6QDJRY LDU PDWHULDOXO WLSRJUDILF D IRVW GLVSHUVDW OD WLSRJUDILLOH GH OD %XFXUHúWL úL %X]ăX GDU úL OD 5kPQLF /D DFHDVWă WLSRJUDILH HSLVFRSDOă DX IRVW LPSULPDWH vQWU R SHULRDGă GH QXPDL DQL FăUĠL úL WLWOXUL FăUĠL ILLQG vQ OLPED URPkQă vQ OLPED JUHDFă úL DOWH ELOLQJYH VODYR URPkQH ÌQWkLHWDWH DX DYXW FăUĠLOH GH FXOW vQ QXPăU GH XQD vQ OLPED URPkQă FX GRXă WLWOXUL úL ELOLQJYH VODYRQR URPkQH OD

%ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S QRWD %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S SHQWUX DFWLYLWDWHD &RQWUDUHIRUPHL YH]L úL 9LROHWD %DUEX 3XUJDWRULXO PLVLRQDULORU &RQWUDUHIRUPD vQ ğăULOH 5RPkQH vQ VHFROXO DO ;9,, OHD (GLWXUD $FDGHPLHL %XFXUHúWL 'RXă WLWOXUL DX IRVW WLSăULWH vQWU XQ VLQJXU YROXP vQ OLPED JUHDFă úL RIHULWH vQ GDU FUHGLQFLRúLORU RUWRGRFúL ‫ݽ‬ȡșȩįȠȟȠȢ ‫ݾ‬ȝȠȜȠȖȓĮ IJ߱Ȣ ȆȓıIJİȦȢ 0ăUWXULVLUHD 2UWRGR[ă GH &UHGLQаă úL Ǽ‫ݧ‬ıĮȖȦȖȚț‫ݕ ޣ‬țșİıȚȢ ʌİȡ‫ ޥ‬IJࠛȞ IJȡȚࠛȞ ȂİȖȓıIJȦȞ ݃ȡİIJࠛȞ ȆȓıIJİȦȢ ‫ݑ‬ȜʌȓįȠȢ țĮ‫݃ ޥ‬ȖȐʌȘȢ ([SXQHUH ,QWURGXFWLYă GHVSUH FHOH WUHL 9LUWXĠL &DUGLQDOH &UHGLQаD 1ăGHMGHD ЮL 'UDJRVWHD YH]L %59 , SS %59 ,9 S (PLOH /HJUDQG %LEOLRJUDSKLH +HOOpQLTXH RX GHVFULSWLRQ UDLVRQQpH GHV RXYUDJHV SXEOLpV SDU GHV *UHFV DX GL[ VHSWLqPH VLqFOH ,,, 3DULV %UX[HOOHV S vQ FRQWLQXDUH /HJUDQG %LEOLRJUDSKLH +HOOpQLTXH DX GL[ VHSWLqPH VLqFOH ,,, %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S YH]L úL 3U 1LFXODH ùHUEăQHVFX ÄÌQFă R FDUWH WLSăULWă GH PLWURSROLWXO $QWLP ,YLUHDQXO´ vQ %25 ;&,9 QU SS $UKLPDQGULW 3ROLFDUS &KLĠXOHVFX Ä2 UHGHVFRSHULUH $FDWLVWXO WLSăULW OD 6QDJRY vQ GH 6IkQWXO $QWLP ,YLUHDQXO´ 5HYLVWD URPkQă GH LVWRULH D FăUĠLL 9, QU SS SHQWUX DFHODúL VWXGLX GDU vPERJăĠLW YH]L LGHP Ä2 UHGHVFRSHULUH XQ $FDWLVW WLSăULW OD 6QDJRY vQ GH FăWUH 6I $QWLP ,YLUHDQXO´ /LEUDULD 6WXGLL úL FHUFHWăUL GH ELEOLRORJLH $QXDU 9,,, SS %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL SS ੉ȦȐȞȞȠȣ IJȠ૨ ȀȠȝȞȘȞȠ૨ ȆȡȠıțȣȞȘIJȐȡȚȠȞ IJȠࠎ ܼȖȓȠȣ ‫ݻ‬ȡȠȣȢ IJȠࠎ ݇șȦȞȠȢ ,RDQ &RPQHQ 3URVFKLQLWDUXO 6IkQWXOXL 0XQWH DO $WKRVXOXL 6QDJRY YH]L %59 , SS %59 ,9 SS (PLOH /HJUDQG %LEOLRJUDSKLH +HOOpQLTXH RX GHVFULSWLRQ UDLVRQQpH GHV RXYUDJHV SXEOLpV SDU GHV *UHFV DX GL[ KXLWLqPH VLqFOH , 3DULV %UX[HOOHV SS vQ FRQWLQXDUH /HJUDQG %LEOLRJUDSKLH +HOOpQLTXH DX GL[ KXLWLqPH VLqFOH , %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S 3UHRW 3URI 'U 0LUFHD 3ăFXUDULX ,VWRULD %LVHULFLL 2UWRGR[H 5RPkQH ,, %XFXUHúWL S vQ FRQWLQXDUH 3ăFXUDULX ,VWRULD ,, &URLWRUX 7LSRJUDILL S

DR. ION MARIN CROITORU FDUH VH DGDXJă R OXFUDUH GH GRJPDWLFă úL SROHPLFă vQ OLPED JUHDFă XQD GLGDFWLFR WHRORJLFă vQ OLPED URPkQă XQD GH OLWHUDWXUă SDQHJLULFă vQ OLPED JUHDFă úL R FDUWH GH OLWHUDWXUă RPLOHWLFă vQ GRXă HGLÄ LL VHSDUDW vQ OLPELOH JUHDFă úL URPkQă $O 9 OHD FHQWUX WLSRJUDILF GLQ YUHPHD 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX D IRVW OD 7kUJRYLúWH IRVWă FDSLWDOă RILFLDOă D Ä&#x;ăULL 5RPkQHúWL GDU úL IRVWă UHúHGLQÄ Äƒ PLWURSROLWDQă 5HOXDUHD DFWLYLWÄƒÄ LL WLSRJUDILFH OD 7kUJRYLúWH vQ DQXO GXSă R DEVHQÄ Äƒ GH GH DQL VH GDWRUHD]ă 6IkQWXOXL $QWLP ,YLUHDQXO GHYHQLW PLWURSROLW DO Ä&#x;ăULL 5RPkQHúWL vQ DQXO 0DWHULDOXO WLSRJUDILF D IRVW DGXV GH OD 5kPQLF DVWIHO Fă QRXD WLSRJUDILH GH OD 7kUJRYLúWH HVWH FRQVLGHUDWă SURSULHWDWHD OXL ÃŒQ]HVWUDWă FX OLWHUH JUHFHúWL úL FKLULOLFH WLSRJUDILD GH OD 7kUJRYLúWH D DYXW DFWLYLWDWH vQWUH DQLL vQWUHUXSWă ILLQG GRDU vQWUH DQLL GLQ FDX]D FRQIUXQWăULORU UXVR RWRPDQH 'LQ WHDVFXULOH DFHVWHL WLSRJUDILL DX LHúLW GH OXFUăUL GLQWUH FDUH vQ OLPED URPkQă vQ OLPED JUHDFă XQD WULOLQJYă VODYR URPkQR JUHDFă úL R DOWD ELOLQJYă VODYR URPkQă &kW SULYHúWH WHPDWLFD ORU QXPăUXO FHO PDL PDUH vO UHSUH]LQWă FăUÄ LOH GH FXOW vQVXPkQGX VH WLWOXUL GLQWUH FDUH vQ OLPED URPkQă vQ OLPED JUHDFă XQD WULOLQJYă úL DOWD ELOLQJYă $FHVWRUD VH DGDXJă FăUÄ L GH OLWHUDWXUă PRUDO ILORVRILFă XQD vQ OLPED JUHDFă DOWD vQ OLPED URPkQă FăUÄ L GH vQYÄƒÄ ÄƒWXUă SHQWUX SUHRÄ L XQD vQ OLPED JUHDFă GRXă vQ OLPED URPkQă FkWH R FDUWH GRJPDWLFă vQ OLPED JUHDFă úL GH OLWHUDWXUă SRSXODUă vQ OLPED URPkQă XQ WH[W MXULGLF vQ OLPED URPkQă úL XQ JKLG GH SHOHULQDM OD 6IkQWXO 0XQWH 6LQDL WLSăULW vQ DFHODúL YROXP FX R FDUWH GH FXOW vQ OLPED JUHDFă ÃŒQDLQWH GH D WUHFH OD XQ DOW SXQFW DO DFHVWXL VWXGLX VH FXYLQH PHQÄ LRQDW IDSWXO Fă SULPHOH WLSRJUDILL DOH XQRU FRPXQLWÄƒÄ L FUHúWLQH GLQ 2ULHQW DX IRVW vQILLQÄ DWH FX VSULMLQ URPkQHVF JUDYDUHD OLWHUHORU HFKLSDPHQW IRUPDUHD PHúWHULORU WLSRJUDIL HWF GăUXLW FKLDU vQ WLPSXO GRPQLHL 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 3HQWUX vPSOLQLUHD OLSVHL GH FDUWH OD RUWRGRFúLL GLQWUH DUDEL 6IkQWXO $QWLP ,YLUHDQXO YD WLSăUL FX OLWHUă IăFXWă GH FăWUH HO GRXă FăUÄ L XQ /LWXUJKLHU JUHFR DUDE 6QDJRY úL XQ &HDVORY JUHFR DUDE %XFXUHúWL $FHVWH FăUÄ L SXUWDX vQVHPQXO IUÄƒÄ LHWÄƒÄ LL OXPLL RUWRGR[H GLQ DFHO WLPS FRQWULEXÄ LD XQXL WLSRJUDI JHRUJLDQ 6IkQWXO $QWLP ,YLUHDQXO LQLÄ LDWLYD SDWULDUKXOXL $QWLRKLHL $WDQDVLH DO ,,, OHD 'DEEÆ—V FDUH D VWDW vQ Ä&#x;DUD 5RPkQHDVFă SHVWH SDWUX DQL SDWURQDMXO GRPQLWRUXOXL FUHúWLQ &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX FDUH D RIHULW DFHOH FăUÄ L vQ GDU WXWXURU SUHRÄ LORU GLQ 3DWULDUKLD $QWLRKLHL $FWXO GH WLSăULUH DO DFHVWRU FăUÄ L PDL SRDUWă úL XQ vQWUHLW VFRS LQWURGXFHUHD OLPELL DUDEH YRUELWH vQ FXOW vQ ORFXO FHOHL VLULDFH SURFHV DVHPăQăWRU FX FHO DO vQORFXLULL OLPELL VODYRQH FX FHD URPkQă vQ Ä&#x;ăULOH 5RPkQH H[WUDFDUSDWLFH PDWHULDOL]DUHD SODQXOXL FXOWXUDO DO GRPQLWRUXOXL GH D RIHUL VSULMLQ %LVHULFLL 2UWRGR[H D SRSRDUHORU GLQ 2ULHQW vQWăULUHD HIRUWXULORU SDWULDUKLORU GH $QWLRKLD SHQWUX FD Vă IDFă IDÄ Äƒ SUR]HOLWLVPXOXL URPDQR FDWROLFLORU úL DO SURWHVWDQÄ LORU FDUH VH IRORVHDX GH FDUWHD WLSăULWă 'XSă LPSULPDUHD FăUÄ LORU PHQÄ LRQDWH PDL VXV PDWHULDOXO WLSRJUDILF IDEULFDW vQ Ä&#x;DUD 5RPkQHDVFă SHQWUX LPSULPDUHD GH FăUÄ L vQ OLPED DUDEă D IRVW WUDQVIHUDW vQ WRWDOLWDWH VDX vQ SDUWH OD $OHS

%ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF SS &URLWRUX 7LSRJUDILL S &KLDU GDFă VH PXWDVH UHúHGLQÄ D PLWURSROLWDQă OD %XFXUHúWL vQ PLWURSROLÄ LL RELúQXLDX Vă UHYLQă OD 7kUJRYLúWH vQ SHULRDGHOH vQ FDUH GRPQLWRULL Ä ÄƒULL SUHIHUHDX VHMXUXO vQ IRVWD FDSLWDOă 3ăFXUDULX ,VWRULD ,, S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF SS %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF SS &URLWRUX 7LSRJUDILL S %59 , SS /HJUDQG %LEOLRJUDSKLH +HOOpQLTXH DX GL[ KXLWLqPH VLqFOH , SS %59 , SS /HJUDQG %LEOLRJUDSKLH +HOOpQLTXH DX GL[ KXLWLqPH VLqFOH , SS &URLWRUX 7LSRJUDILL S 3RGVNDOVN\ ‫ݒ Ý â€¬ÈœÈœÈ˜ÈžÈšÈ›â€« Þ£â€¬Ä¬Ä°È ÈœÈ È–È“Ä® S 3HQWUX DQDOL]D DFHVWHL SUREOHPDWLFL YH]L 'U ,RDQD )HRGRURY Ä7LSăULWXUL SHQWUX RUWRGRFúLL DUDEL VXE SDWURQDMXO OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 1RL FRQVLGHUDÄ LL´ vQ 3U 3URI 'U 1LFRODH &KLIăU /HFW 'U ,RDQ 2YLGLX $EUXGDQ 'U 3HWUH *XUDQ FRRUG (SRFD OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX vQ FRQWH[W VXG HVW HXURSHDQ ELVHULFă VRFLHWDWH JHRSROLWLFă (GLWXUD $QGUHLDQD (GLWXUD $675$ 0XVHXP 6LELX SS

DR. ION MARIN CROITORU GH FăWUH SDWULDUKXO $WDQDVLH DO ,,, OHD 'DEEÆ—V 'DWRULWă QHvQÄ HOHJHULORU GLQWUH FUHGLQFLRúLL RUWRGRFúL úL FHL FDUH vQFHSXVHUă Vă vPEUÄƒÄ LúH]H 8QLDÄ LD WLSRJUDILD DUDEă HVWH PXWDWă vQ OD PăQăVWLUHD %DODPDQG OkQJă 7ULSROL vQVă GXSă XQ WLPS R SDUWH GLQ WLSRJUDILH DMXQJH vQ ORFDOLWDWHD =DXUDF XQGH FRPSOHWDWă FX SLHVHOH QHFHVDUH úL D FRQWLQXDW R YUHPH DFWLYLWDWHD LDU R DOWă SDUWH HVWH GXVă OD PăQăVWLUHD 6IkQWXOXL ,RDQ GLQ ùXHU /LEDQ DMXQJkQG Vă ILH FRQVLGHUDWă LPSULPHULD FX FHD PDL OXQJă DFWLYLWDWH GLQ OXPHD DUDEă 3HQWUX vQWăULUHD DFHVWHL DILUPDÄ LL VH DGXFH FD DUJXPHQW IDSWXO Fă GLIHULWHOH HWDSH DOH WLSDUXOXL DUDE GHVIăúXUDWH vQ $SXV GH D OXQJXO VHFROHORU ;9 ;9,, VH GDWRUDX ILH FXULR]LWÄƒÄ LL PDQLIHVWDWH GH FăWUH XPDQLúWLL HXURSHQL IDÄ Äƒ GH FXOWXULOH RULHQWDOH ILH DFWLYLWÄƒÄ LL PLVLRQDULORU vQ 2ULHQW úL D SROLWLFLL RULHQWDOH D 0DULORU 3XWHUL DSXVHQH 6IkQWXO &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX YD GHVFKLGH vQVă SULQ DMXWRUXO VăX R QRXă HWDSă vQ LVWRULD FXOWXULL DUDEH FUHúWLQH úL DQXPH LQLÄ LDWLYHOH GH WLSăULUH DOH FăUÄ LORU DUDEH YRU WUHFH GLQ PkLQLOH VWUăLQLORU vQ FHOH DOH FUHúWLQLORU DUDERIRQL HL ILLQG GH DFHDVWă GDWă EHQHILFLDULL GLUHFÄ L DL FăUÄ LORU /D UXJăPLQWHD UHJHOXL 9DKWDQJ DO 9, OHD WULPLVă OD FXUWHD GRPQHDVFă GLQ Ä&#x;DUD 5RPkQHDVFă SULQ SDWULDUKXO ,HUXVDOLPXOXL +ULVDQW 1RWDUDV GRPQLWRUXO &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX úL PLWURSROLWXO $QWLP ,YLUHDQXO DX WULPLV OD 7ELOLVL SH PHúWHUXO WLSRJUDI 0LKDLO ùWHIDQ ,úWYDQRYLFL XFHQLF DO FHOXL GLQ XUPă vQ DUWD WLSDUXOXL /XkQG vPSUHXQă FX HO R HFKLSă GH VSHFLDOLúWL úL PDWHULDO WLSRJUDILF UHDOL]DW vQ Ä&#x;DUD 5RPkQHDVFă GH FăWUH 6IkQWXO $QWLP ,YLUHDQXO FX FKHOWXLDOD 6IkQWXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX 0LKDLO ùWHIDQ D WLSăULW vQWU R SULPă ID]ă D DFWLYLWÄƒÄ LL VDOH vQ *HRUJLD vQWUH DQLL XQ QXPăU GH FăUÄ L FX FRQÄ LQXW OLWXUJLF úL GH vQYÄƒÄ ÄƒWXUă 'XSă FăOăWRULD OXL GLQ DQXO vQ 2ODQGD XQGH VH SHUIHFÄ LRQHD]ă vQ DUWD WLSăULWXOXL 0LKDLO ùWHIDQ VH vQWRDUFH vQ *HRUJLD XQGH DFWLYLWDWHD WLSRJUDILFă HVWH FRQWLQXDWă GH FăWUH HO úL XFHQLFLL OXL SkQă vQ DQXO FkQG WLSRJUDILD HVWH GLVWUXVă GH FăWUH RWRPDQL ÃŒQ IHOXO DFHVWD FX DMXWRUXO GDW GH FăWUH %LVHULFD úL 'RPQLD GLQ Ä&#x;DUD 5RPkQHDVFă UHSUH]HQWDWH vQ DFHO PRPHQW DO LVWRULHL GH FăWUH 6ILQÄ LL $QWLP ,YLUHDQXO úL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX FUHúWLQLL RUWRGRFúL DUDEL úL JHRUJLHQL DX SULPLW SULQ LFRQRPLD OXL 'XPQH]HX XQ VSULMLQ vQ OXSWD GH DSăUDUHD D 2UWRGR[LHL úL D ILLQÄ HL QHDPXOXL ORU DPHQLQÄ DÄ L ILLQG GH SURSDJDQGHOH DSXVHQH úL SHULFROXO LVODPL]ăULL

%ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S &URLWRUX 7LSRJUDILL S %ăGăUă 7LSDUXO URPkQHVF S 'DQ 6LPRQHVFX Ä&ăUÄ L DUDEH WLSăULWH GH URPkQL vQ VHFROXO DO ;9,,, OHD ´ vQ %25 /;;;,, QU SS $VLVW 0LUFHD 3ăFXUDULX Ä/HJăWXULOH Ä&#x;ăULORU 5RPkQH FX 3DWULDUKLD $QWLRKLHL´ vQ 6WXGLL 7HRORJLFH ;9, QU S &URLWRUX 7LSRJUDILL S &kQGHD 2SHUD OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX S &URLWRUX 7LSRJUDILL S &URLWRUX 7LSRJUDILL S QRWD 3ăFXUDULX &XOWXUD vQ WLPSXO OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX S 3ăFXUDULX &XOWXUD vQ WLPSXO OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX S &URLWRUX 7LSRJUDILL S SHQWUX PDL PXOWH GHWDOLL DVXSUD DFWLYLWÄƒÄ LL WLSRJUDIXOXL 0LKDLO ,úWYDQRYLFL vQ *HRUJLD YH]L &RQI 'U ,RDQD )HRGRURY Ä6SULMLQ GXKRYQLFHVF SULQ WLSDU SHQWUX FUHúWLQLL JHRUJLHQL vQ YUHPHD 'RPQXOXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX´ vQ 6SLULWXDOLWDWHD PăUWXULVLWRDUH D FXOWXULL URPkQHúWL vQ SHULRDGD 6IkQWXOXL 0DUWLU &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQX SS

'U /$85(1‫܉‬,8-‫܇‬TEFAN SZEMKOVICS 6,*,/,, $/( /8, &2167$17,1 %5Æ1&29($18 /DXUHQ‫܊‬LX-‫܇‬tefan Szemkovics $UKLYHOH 1D‫܊‬LRQDOH DOH 5RPkQLHL /D $UKLYHOH 1D‫܊‬LRQDOH ,VWRULFH &HQWUDOH GLQ %XFXUH‫܈‬WL vQ GLIHULWH IRQGXUL ‫܈‬L FROHF‫܊‬LL DUKLYLVWLFH VH DIOă ‫܈‬L GRFXPHQWH RULJLQDOH HPLVH GH FDQFHODULD OXL &RQVWDQWLQ %UkQFRYHDQu, GRPQXO ‫܉‬ăULL 5RPkQH‫܈‬WL -1714), validate, în mare parte, cu sigilii rotunde ‫܈‬i octogonale ‫܈‬L SH FDUH OH YRP DQDOL]D vQ EXQă PăVXUă cu DMXWRUXO VLJLORJUDILHL ‫܈‬L KHUDOGLFLL. Piesele sunt UHGDWH vQ IXQF‫܊‬LH GH WLSXO UHSUH]HQWăULORU GLQ FkPS 5HIHULWRU la descrierea propriu-]LVă D VLJLOLLORU vQ PăVXUD SRVLELOXOXL DP ‫܊‬inut cont dH QRUPHOH ‫܈‬WLLQ‫܊‬HL KHUDOGLFH ‫܈‬L QH-am FRQIRUPDW UHFRPDQGăULORU IRVWXOXL &RPLWHW ,QWHUQD‫܊‬LRQDO GH 6LJLORJUDILH RUJDQLVP FUHDW vQ 1959 în cadrul Consiliului IntHUQD‫܊‬LRQDO DO $UKivelor. ÃŒQ DFHDVWă SHULRDGă VLJLOLXO GRPQHVF PHQÄ LQH FD HOHPHQW GH ED]ă vQ HPEOHPD VD VWHPD Ä ÄƒUii. ÃŽn câmpul acestor vestigii sigilare se disting pe cele opt tipuri: $. Stema heraldică a Țării RomâneÈ™ti care apare în emblemele primelor cinci sigilii: ,. 6LJLOLXO URWXQG [ PP vQ FkPSXO FăUXLD HVWH XQ VFXW RYDO IRUPDW GLQWU-o JKLUODQGă vQWUHWăLDWă vQ SDUWHD GH MRV GH R IORDUH FX úDSWH SHWDOH vQFăUFDW FX SDVăUHD VWkQG FX SLFLRDUHOH SH SHWDOD FHQWUDOă GH VXV FX DULSLOH GHVFKLVH FRUSXO FRQWurnat, capul întors spre GH[WUD ‫܊‬LQkQG vQ FLRF R FUXFH ODWLQă SR]L‫܊‬LRQDWă vQ SDO ‫܈‬L IODQFDWă OD GUHDSWD GH VRDUH ILJXUDW FX RSWVSUH]HFH UD]H OD VWkQJD GH FUDL QRX 6FXWXO WLPEUDW GH R FRURDQă vQFKLVă WHUPLQDWă FX un glob crucifer, este sprijinit de doi lei, lLPEDÄ L DIURQWDÄ L FX FR]LOH ELIXUFDWH WUHFXWH SULQWUH SLFLRDUH ÃŒQ H[HUJă vQWUH XQ FHUF úQXUDW OD LQWHULRU úL R JKLUODQGă URWXQGă OD H[WHULRU OHJHQGD vQ OLPED VODYRQă ‚ ,2 &267$1',1 %$6$5$% 92(92' %(R)-,,8 0(L)/(R)67,,8 *(R)63(R)'(D)3 =(0/( 81*529/$+,,6&2( /(HD)7 ‚ ,2 &2167$17,1 %$6$5$% 92,(92' ',1 0,/$ /8, '801(=(8 '201 $/ Ä&#x;Ä‚5,, 520Æ1(ù7, /($7 FX OLJDWXUL OD $1 ',1 $% úL /7

,,. Sigiliul octogonal (16 x 15 mm) DYkQG vQ HPEOHPă vQWU-XQ VFXW vQ IRUPă GH PăU SDVăUHD cu aripile deschise, corpul conturnat, capul întors spre dreapta, purtând în cioc o cruce EXUGRQDWă, D‫܈‬H]DWă vQ SDO IODQFDWă vQ SDUWHD GH VXV OD GUHDSWD GH VRDUH OD VWkQJD GH VHPLOXQă FUDL QRX vQ SDUWHD GH MRV GH VORYR-cifrele ZP-YZ (7197). Scutul, timbrat de o FRURDQă vQFKLVă WHUPLQDWă FX XQ JORE FUXFLIHU D FăUXL FUXFH DVHPăQăWRDUH FX FHD ‫܊‬LQXWă GH SDVăUH LQWUă vQ OHJHQGă FD LQYRFDÄ LH VLPEROLFă DUH SH IODQFXUL GRXă PRGLOLRDQH GLQ DOH FăURU H[WUHPLWÄƒÄ L VXSHULRDUH LHV GRL JULIRQL DGRVD‫܊‬L 1

'U /$85(1‫܉‬,8-‫܇‬TEFAN SZEMKOVICS ÃŽn exeUJă PăUJLQLWă OD H[WHULRU GH XQ RFWRJRQ OLQLDU OHJHQGD vQ OLPED VODYRQă ‚ ,2 &267$1',1 % DVD 5$% 9 RH 92' % R - wLX 0 LORVWwLX * RVSRGDU = HPOL 8 JUR 9/ D + L ‚ ,2 &2167$17,1 %$6$5$% 92,(92' ',1 0,/$ /8, '801(=(8 '201 $/ Ä&#x;Ä‚5,, 520Æ1(ù7,

,,,. Sigiliul octogonal (18 x 15 mm) DYkQG vQ HPEOHPă vQWU-XQ VFXW vQ IRUPă GH PăU SDVăUHD FX DULSLOH GHVFKLVH FRUSXO FRQWXUQDW FDSXO vQWRUV VSUH GUHDSWD SXUWkQG vQ FLRF R FUXFH ODWLQă D‫܈‬H]DWă vQ SDO IODQFDWă vQ SDUWHD GH VXV OD GUHDSWD GH VRDre, la stânga de VHPLOXQă FUDL QRX vQ SDUWHD GH MRV GH VORYR-cifrele ZP-YZ (7197). Scutul, timbrat de o FRURDQă vQFKLVă WHUPLQDWă FX XQ JORE FUXFLIHU D FăUXL FUXFH DVHPăQăWRDUH FX FHD ‫܊‬LQXWă GH SDVăUH LQWUă vQ OHJHQGă FD LQYRFDÄ LH VLPEROLFă DUH SH flancurL GRXă UDPXUL GLQ DOH FăURU H[WUHPLWÄƒÄ L VXSHULRDUH LHV FD VXSRU‫܊‬L GRL JULIRQL DGRVD‫܊‬L ÃŒQ H[HUJă PăUJLQLWă OD H[WHULRU GH XQ RFWRJRQ OLQLDU OHJHQGD vQ OLPED VODYRQă ‚ ,2 &267$1',1 % DVD 5$% 9 RH 92' % R - wLX 0 LORVWwLX * RVSRGDU = HPOL 8 QJUR 9/ D + L ‚ ,2 &2167$17,1 %$6$5$% 92,(92' ',1 0,/$ /8, '801(=(8 '201 $/ Ä&#x;Ä‚5,, 520Æ1(ù7,

2

'U /$85(1‫܉‬,8-‫܇‬TEFAN SZEMKOVICS

,9. Sigiliul octogonal (18 x 16 mm), corespunde cu cel de dinainte, cu unele deosebiri OD IRUPD VFXWXOXL FDUH HVWH RYDOă IRUPD SăVăULL GLVSXQHUHa crucii din cioc; dispunerea celor GRL D‫܈‬WUL vQ ORFXO VORYR-FLIUHORU DSDUH DQXO GLVSXQHUHD OLWHUHORU GLQ OHJHQGă dimensiunile sigiliului.

9. Sigiliul octogonal (17 x 15 mm) FXSULQ]kQG vQ HPEOHPă SDVăUHD FX DULSLOH deschise, picioarele flexate, FX JKHDUHOH vQGUHSWDWH VSUH DULSD VWkQJă FDSXO vQWRUV VSUH DULSD GUHDSWă ‫܊‬LQkQG vQ FLRF R FUXFH ODWLQă IODQFDWă GH VRDUH ‫܈‬L GH VHPLOXQă DYkQG GHDVXSUD R FRURDQă GHVFKLVă FX WUHL IOHXURDQH ÌQ H[HUJă vQWUH GRXă RFWRJRDQH OLQLDUH OHJHQGD vQ OLPED VODYRQ㠂 ,2 &267$1',1 % DVDUDE 92(92' % UkQFRYHDQX % RMwLX 0 LORVWwLX * RVSRGDU

3

'U /$85(1‍܉‏,8-‍܇‏TEFAN SZEMKOVICS = HPOH 9 ODKLVFRH ‚ ,2 &2167$17,1 %$6$5$% 92,(92' %5Æ1&29($18 ',1 0,/$ /8, '801(=(8 '201 $/ Ä&#x;Ä‚5,, 520Æ1(Ăš7,

%. Stema combinată apare ĂŽn emblemele sigiliilor ultimelor trei sigilii: 9,. Sigiliul rotund (55 mm) DYkQG vQ HPEOHPă vQ VFXW vQ IRUPă GH PăU GRXă SHUVRQDMH vQFRURQDWH UHGDWH vQ vQWUHJLPH ĂşL GLQ IDÄ Äƒ IODQFkQG XQ DUERUH PăUJLQLW vQ GUHSWXO trunchiului, de slovo-cifrele ZP-<= SH YkUIXO FăUXLD VWă SDVăUHD FUXFLDWă vQVRÄ LWă OD GUHDSWD GH VRDUH ILJXUDW FX UD]H OD VWkQJD GH FUDL QRX 6FXWXO WLPEUDW GH R FRURDQă vQFKLVă WHUPLQDWă FX JORE FUXFLJHU GH OD FDUH SRUQHVF ODPEUHFKLQL VXE IRUPă GH IkĂşLL DUH SH IODQFXUL PRWLYH EDURFH ĂşL WHQDQÄ L GRXă SHUVRQDMH DGRVDWH UHGDWH GLQ SURILO â€ŤÜˆâ€ŹL SH MXPăWDWH privind spre marginile sigiliului. ĂŒQ H[HUJă vQWUH XQ FHUF OLQLDU OD LQWHULRU ĂşL R JKLUODQGă URWXQGă OD H[WHULRU OHJHQGD vQ OLPED VODYRQă ‚ ,2 &267$1',1 %$6$5$% 92(92' %(R)-Ă?,8 0(L)/(RV)7Ă?,8 *(RVSR)'(D)5 9(VRL) =(0/, 8*5(R)9/(D)+, ‚ ,2 &2167$17,1 %$6$5$% 92,(92' ',1 0,/$ /8, '801(=(8 '201 $ 72$7Ä‚ Ä&#x;$5$ 520Æ1($6&Ä‚

4

'U /$85(1‫܉‬,8-‫܇‬TEFAN SZEMKOVICS 9,,. Sigiliul rotund (52 mm), corespunde cu cel de dinainte, deosebindu-se: GLVSXQHUHD SHUVRQDMHORU XPDQH ‫܈‬L SR]L‫܊‬LD PkLQLORU DFHVWRUD IRUPD ‫܈‬L SR]L‫܊‬LD SăVăULL FDUH VWă SH YkUIXO FRSDFXOXL IRUPD FUXFLL DWkW FHD ‫܊‬LQXWă vQ FLRF GH SDVăUHD KHUDOGLFă FkW ‫܈‬L FHD GLQ YkUIXO FRURDQHL FDUH WLPEUHD]ă VFXWXO VORYR-FLIUHOH DX WLWOă IRUPD FRURDQHL FDUH HVWH SH VFXW forma lambrechinilor. În exergă vQWUH XQ FHUF OLQLDU OD LQWHULRU úL R JKLUODQGă URWXQGă OD H[WHULRU OHJHQGD vQ OLPED VODYRQă ,2 &267$1',1 ā %$6$5$% ā 92(92' ā %(R)-Í,8 0(L)/(RV)7Í,8 *(RVSR)'(D)5 =(0/, 8*5(R)9/(D)+Í, ,2 &2167$17,1 ā %$6$5$% ā 92,(92' · DIN MILA LUI DUMNEZEU, DO01 $/ ğĂ5,, 520Æ1(ù7,

9,,, 6LJLOLXO URWXQG PP GLQ FHDUă UR‫܈‬LH vQ FDSVXOă PHWDOLFă DXULWă, anepigraf, FXSULQ]kQG vQ FkPS XQ VFXW vQ IRUPă GH PăU vQFăUFDW FX GRXă SHUVRQDMH UHGDWH vQ vQWUHJLPH vQFRURQDWH SXUWkQG YH‫܈‬PLQWH OXQJL IODQFkQG XQ FRSDF SH YkUIXO FăUXLD VWă SDVăUHD FUXFLDWă IODQFDWă OD GUHDSWD GH XQ VRDUH ILJXUDW FX UD]H LDU OD VWkQJD GH R VHPLOXQă 6FXWXO WLPEUDW GH R FRURDQă vQFKLVă DUH SH IODQFXUL ‫܈‬L VXE HO RUQDPHQWH EDURFH &RPSR]L‫܊‬LD KHUDOGLFă HVWH LQFOXVă vQWU-o ghirlanGă URWXQGă 3H DYHUVXO FDSDFXOXL V-a gravat, în excizie, un scut rotund, cu bordura perlată vQFăUFDW FX DFYLOD ELFHIDOă FX R FRURDQă vQFKLVă D‫܈‬H]DWă GHDVXSUD vQWUH FHOH GRXă FDSHWH ‫܊‬LQkQG vQ JKHDUH EX]GXJDQXO ‫܈‬L VDELD 3H SLHSWXO ‫܈‬L SH VWRPDFXO DFYLOHi se DIOă XQ VFXW RYDO vQFăUFDW FX SDVăUHD FUXFLDWă vQVR‫܊‬LWă vQ SDUWHD GH VXV GH XQ VRDUH ILJXUDW FX UD]H ‫܈‬L GH VHPLOXQă

5

'U /$85(1‫܉‬,8-‫܇‬TEFAN SZEMKOVICS

Studiul v‫܈‬L SURSXQH Vă WUH]HDVFă LQWHUHVXO VSHFLDOL‫܈‬WLORU LVWRULFLORU ‫܈‬L PDUHOXL SXEOLF ID‫܊‬ă GH DFHVWH L]YRDUH VSHFLDOH ‫܈‬L WRWRGDWă Vă FRQVWLWXLH XQ DSHO SHQWUX GHSLVWDUHD VDOYDUHD ‫܈‬L LQWURGXFHUHD vQ FLUFXLWXO ‫܈‬WLLQ‫܊‬LILF ‫܈‬L D DOWRU YHVWLJLL GH DFHVW IHO UăPDVH vQFă QHFXQRVFXWH

6

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, ISPRAVNIC AL SCAUNULUI BUCUREȘTILOR

MARIUS PĂDURARU La împlinirea a 300 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni ne-am propus să abordăm în aceste pagini un aspect mai puțin tratat în istoriografia de specialitate, privitor la biografia lui Constantin Brâncoveanu, și anume, activitatea sa ca ispravnic al scaunului Bucureștilor, demnitate de mare însemnătate în care erau numiți de către domn cei mai importanți dregători ai țării. Ei își exercitau atribuțiile numai în absența domnului, fiind, în fapt, locțiitorii acestuia1. După cum se cunoaște, înainte de a fi ales domn, la 29 octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu a avut o carieră de dregător și mare dregător de peste 15 ani, documentele vremii atestându-l, între 1672 iunie 25 și 1687 septembrie 25, ca paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea, agă, mare postelnic, mare spătar și mare logofăt2. La marile dregătorii a putut accede odată cu urcarea pe tron a unchiului său, Șerban Cantacuzino, căruia i-a fost fidel atât înainte de domnie, cât și în perioada în care acesta s-a aflat în fruntea țării (1678–1688). De altfel, după asasinarea tatălui său, Papa, la 15 martie 1655, în București, de către seimenii răsculați, Brâncoveanu, a cărui mamă, Stanca, era cea de-a doua fiică a postelnicului Constantin Cantacuzino, a fost crescut și format sub directa supraveghere a fraților Cantacuzino: Șerban, Constantin și Mihai3. Postelnic al doilea la începutul anului 1674, când este trimis în solie în Ardeal alături de logofătul Pârvu Cantacuzino, fiul lui Drăghici și de mama sa, Stanca, cu scopul de a-l înștiința pe Mihail Apafi de noua domnie, dar, desigur, și de a obține, prin mijlocirea principelui, grăbirea întoarcerii în țară a dregătorilor din gruparea Bălenilor (Leurdenilor) refugiați la nord de Carpați4, Pentru această instituție a se vedea: Dan Berindei, Ispravnicul sau ispravnicii scaunului Bucureștilor, în „Studii și Cercetări Științifice”, Istorie, XIII, 1962, fasc. 1, pp. 129–138. 2 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova: sec. XIV‒ XVII, București, Ed. Enciclopedică Română, 1971, p. 126. 3 A se vedea, de exemplu, Radu Ștefan Ciobanu (Vergatti), Constantin Vodă Brâncoveanu și Cantacuzinii, în vol. Constantin Basarab Brâncoveanu, coord. Ion Pătroi, Slatina, 2004, p. 344345. 4 Nicolae Iorga, Socotelile Brașovului și scrisori românești către Sfat în secolul al XVII-lea, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, s. II, t. XXI, 1898–1899, București, 1900, p. 217; Idem, Studii și documente cu privire la istoria romînilor, vol. IX: Povestiri, 1

MARIUS PĂDURARU

va dobândi mai mult credit din partea domnului Gheorghe Duca, care îl face logofăt al doilea5. În vara-toamna anului 1678, când îl însoțește pe Gheorghe Duca la asediul cetății căzăcești Cehrin, lângă Nipru, Brâncoveanu nu mai avea nicio dregătorie, fiind menționat ca fost logofăt6. Pe drumul de întoarcere, pe când oastea munteană se afla la Iași, în tabără sosește vestea că Radu Crețulescu cu toți ai săi au fugit în Ardeal. Ca urmare a acestei știri, paharnicul Vintilă Corbeanu și postelnicul Pârvu, fiul lui Radu Crețulescu, iau și ei calea Ardealului, trecând „pă la Trotuș”7. Crezând că îi era în continuare fidel, promițându-i, foarte probabil, inclusiv numirea într-una din marile dregătorii, Duca l-a trimis pe Brâncoveanu să-i convingă pe pribegi să revină în țară, însă acesta a aflat la Sărăței, veche proprietate a Cantacuzinilor, că Șerban, unchiul său, unul dintre ispravnicii de scaun, sfătuit de doamna Anastasia, al cărei ibovnic era, fugise din București „cu toată casa lui întreagă”, trecând Dunărea între Giurgiu și Ruse. În aceste condiții, Constantin Brâncoveanu își urmează și el rudele spre Rusciuk8. Cu sprijinul vechiului său prieten, Kara-Mustafa pașa, devenit între timp mare vizir (1676–1683), Șerban Cantacuzino era căftănit la Adrianopol, la 20 noiembrie 16789. Aceasta, în pofida delegației – ce-i avea în frunte pe Neagoe

scrisori și cronici, București, 1905, doc. III (O scrisoare a pribegilor munteni din vremea lui DucaVodă), p. 20. 5 Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, București, Ed. Științifică, 1969, p. 134. 6 În documentele epocii apare ca logofăt al doilea între 1675 nov. 1 ‒ 1677 dec. 30, iar apoi, ca fost logofăt al doilea între 1678 febr. 27 ‒ mai 31 (N. Stoicescu, Dicționar, p. 126). 7 Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, ed. îngrijită de Constant Grecescu, București, Ed. Academiei RPR, 1963, pp. 170–171. Este vorba, probabil, despre comuna Târgu Trotuș situată pe râul Trotuș, fugarii continuându-și drumul în Transilvania prin pasul Oituz. 8 Istoria Țării Românești (1290–1690): Letopisețul Cantacuzinesc, ed. îngrijită de Constant Grecescu și Dan Simonescu, București, Ed. Academiei RPR, 1960, pp. 174–175; Șt. Ionescu, P. I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, p. 134. 9 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. XI: Acte și scrisori (1661‒1690), București, 1939, p. 177, nota doc. 126. Alte opinii: „19 noiembrie 1678” (Constantin Rezachevici, Conflictul dintre grupările Cantacuzinilor și Leurdenilor, în Istoria Românilor, ed. a II-a, vol. V: O epocă de înnoiri în spirit european (1601‒1711/1716), coord. Virgil Cândea, Constantin Rezachevici, Nicolae Edroiu, București, Ed. Enciclopedică, 2012, p. 223); „după 19 noiembrie 1678” (Paul Cenovodeanu, Domnia lui Șerban Cantacuzino pe plan intern și extern, ibidem, p. 227).

2

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

Săcuianu, Ivașco Băleanu, Staico Bucșanu, Hrizea Karydi – trimisă între timp în tabăra vizirului, „cu pâră mare”, de Gheorghe Duca10. În acest context, extrem de favorabil partidei Cantacuzinilor, cele dintâi însărcinări pe care le-a primit Constantin Brâncoveanu au fost aducerea în țară a actului de mazilire a lui Gheorghe Duca și capturarea acelor membri ai partidei Bălenilor, care, la momentul dobândirii tronului de către Șerban, se aflau în țară: „Îmblat-au Brâncovanul postelnicul, nepotul lui Șerban-vodă, ca să prindză pe toții neprietinii lui Șerban-vodă, să-i ție la-nchisoare, pân-a vini Șerban-vodă cu domnie, pân-a vini de la Țarigrad. Dece pe Cupărești, fiind greci, nu i-au putut lua de la mâna Ducăi-vodă. Iar pe boiarii muntenesștii, carei era dușmani lui Șerban-vodă, Staico păharnicul și cu alții, dac-au prinsu de vește, au făcut cum au putut ș-au fugit ș-aceia în Moldova. Iar pe Hrizea și pe alții boiarii muntenesștii au prinsu-i și, după ce au vinit Șerban-vodă, pe toți i-au omorât cu grele și cumplite morți”11. Evident, Neculce precipită evenimentele și exagerează rolul lui Brâncoveanu în acest episod de la începutul domniei lui Șerban Cantacuzino, fiind cunoscute împrejurările în care sfârșesc adversarii lui Șerban Cantacuzino: marele vistier Hrizea Karydi, marele vistier Vâlcu Grădișteanu, marele pitar Pătrașco Bucșanu, marele armaș Mihai Drosu etc.12. Fidelitatea lui Brâncoveanu față de Cantacuzini nu a rămas nerăsplătită, fapt vizibil inclusiv în cariera dregătorească a tânărului boier. Astfel, între 1679 și 1688, viitorul mare domn muntean a cunoscut următorul cursus honorum: agă (1679 ian. 11 ‒ dec. 15), mare postelnic (1679 dec. 28 ‒ 1680 iun. 6), mare spătar (1682 ian. 10 ‒ 1686 nov. 14), mare logofăt (1686 dec. 15 ‒ 1688 sept. 28)13. De asemenea, în această perioadă domnul l-a utilizat pe Constantin Brâncoveanu într-o serie de misiuni politice, diplomatice și culturale: este numit ispravnicul lucrărilor ctitoriei domnești de la Cotroceni; în 1681 s-a aflat în fruntea soliei trimise la Istanbul cu scopul de a obține înlocuirea principelui Mihail Apafi, de a pregăti împreună cu ambasadorul Austriei, contele Caprara, ridicarea popoarelor balcanice împotriva otomanilor, de a interveni pe lângă

R. Popescu, Istoriile, p. 171; Istoria Țării Românești (1290–1690), p. 175. Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, în Opere, ed. îngrijită de Gabriel Ștrempel, București, Ed. Minerva, 1982, p. 254. 12 Istoria Țării Românești (1290–1690), p. 177; R. Popescu, Istoriile, pp. 173, 175-176; Relația anonimă latină despre Țara Românească, în Călători străini despre Țările Române, vol. VII, ed. îngrijită de Maria Holban, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1980, pp. 452–453. 13 N. Stoicescu, Dicționar, p. 126. 10 11

3

MARIUS PĂDURARU

solii lui Apafi, Ladislau Csaki și Cristofor Pasko în favoarea românilor ortodocși din Transilvania, eliberarea mitropolitului Sava Brancovici14 etc. Nu este foarte clar de ce, după 6 iunie 1680, Brâncoveanu a fost înlocuit în funcția de mare postelnic cu Ghinea Rustea Văleanu15, socrul lui Șerban (II) Cantacuzino. Acesta era fiul lui Drăghici Cantacuzino și, la fel ca Brâncoveanu, nepotul domnului. Dacă a fost vorba despre o răcire a relațiilor între cei doi, acestea se refac spre jumătatea lui 1681, în partea a doua a anului nepotul aflându-se la Constantinopol în calitate de capuchehaie a unchiului16. Alături de alți trei mari dregători ‒ Badea Bălăceanu mare vornic, Barbu Bădeanu mare logofăt și Statie Socoteanu mare vistier ‒, la 8 martie 1684 Constantin Brâncoveanu mare spătar apare în calitate de boier judecător, cei patru dând o carte de judecată postelnicului Radu Golescu, fiul comisului Matei Golescu, nepotul vornicului Stroe Leurdeanu, căruia i se întăreau vii în dealul Goleștilor, județul Muscel17. Între octombrie 1687 – septembrie 1688 Brâncoveanu a deținut slujba de ispravnic al lucrărilor de tipărire a traducerii Bibliei lui Șerban18. Spre sfârșitul anului 1688, pe fundalul tratativelor duse la Câmpulung cu generalul Federigo Veterani, relațiile lui Brâncoveanu ‒ care s-a apropiat de alți unchi Cantacuzini, spătarul Mihai și stolnicul Constantin ‒ cu domnul s-au deteriorat, astfel că a fost destituit din dregătorie la 28 septembrie 168819. Înainte de a schița activitatea sa ca ispravnic al scaunului Bucureștilor, se impun câteva precizări. Ispravnicii de scaun apar în vremea lui Matei Basarab și, din ce în ce mai des, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când Bucureștii se impun drept capitală firească și definitivă a țării (1660), cu scopul de a-l înlocui pe domn în capitala statului, motiv pentru care sunt desemnați din rândul celor mai însemnați dregători. Printre cei care au fost numiți în această funcție în a doua jumătate a secolului al XVII-lea îi menționăm pe: Alexandru Alexeanu, Mareș Băjescu, Badea Bălăceanu, Gheorghe Băleanu, Constantin Brâncoveanu, Staico Bucșanu, Șerban Cantacuzino, Radu R. Șt. Ciobanu (Vergatti), Constantin Vodă Brâncoveanu, p. 346. N. Stoicescu, Dicționar, p. 185; Lista marilor dregători din Sfatul domnesc al Țării Românești în secolele XV‒XVII, în „Studii și Materiale de Istorie Medie”, IV, 1960, p. 581. 16 Susana Andea, Transilvania, Țara Românească și Moldova: legături politice (1656‒1688), ClujNapoca, Presa Universitară Clujeană, 1996, p. 299. 17 Biblioteca Academiei Române, Doc. ist., XXIX/278; Nicolae Iorga (ed.), Documente privitoare la familia Cantacuzino, București, 1902, doc. LI, pp. 110–111. Am redat în Anexe (nr. 7) și textul acestui document. 18 R. Șt. Ciobanu (Vergatti), Constantin Vodă Brâncoveanu, p. 346. 19 Ibidem, p. 348. 14 15

4

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

Crețulescu, Grigore Grădișteanu, Hrizea Karydi, Stroe Leurdeanu, Barbu Milescu etc. Documentele păstrate îi arată implicați în rezolvarea diferitelor pricini de moșii din întreaga țară, dând porunci pentru încasarea dării în județe, alteori sunt preocupați de problemele orașului București. Numărul lor a variat între unul (un singur caz cunoscut)20 și cinci21, iar spre sfârșitul secolului începe să li se spună, din ce în ce mai mult, caimacami22. Când titularul tronului revenea și se pregătea să intre în orașul său de scaun, ispravnicii îi ieșeau înainte, se trăgea cu tunurile, iar domnul le mulțumea și îi îmbrăca în caftane23. Studiind istoriografia problemei și cercetând sursele arhivistice am identificat un număr de nouă documente semnate de Constantin Brâncoveanu în calitate de ispravnic al scaunului Bucureștilor, grupate în trei intervale de timp, toate aferente domniei unchiului său, după cum urmează: 1. 1679 iulie 2 ‒ septembrie 11. Din această perioadă, când Şerban Cantacuzino a însoțit la Dohan Ghecet (în Ucraina de astăzi), împreună cu omologul său moldovean, Gheorghe Duca, trupele otomane, unde oștirile munteană și moldoveană au ajutat la construirea a două fortificații pe Nistru menite a stăvili atacurile cazacilor, am identificat un număr de patru

După 21 septembrie 1667 (ANIC, ms. 128, f. 478–479), Radu Leon a plecat la Constantinopol, lăsându-l ispravnic de scaun la București numai pe marele vornic Mareș Băjescu ‒ episod nemenționat în biografia acestui dregător (N. Stoicescu, Dicționar, p. 110; Spiridon Cristocea, Din trecutul marii boierimi muntene. Marele ban Mareș Băjescu, Brăila, 2005, pp. 82–87), ceea ce subliniază încă o dată preeminența partidei Cantacuzinilor în această etapă a conflictului, care sporește după reconfirmarea domnului ‒ de la care s-au păstrat, în copie, două cărți, date la 19 octombrie, respectiv la 14 noiembrie 1667 (Biblioteca Națională, Colecții Speciale, Colecția de Documente, CXII/6 (1622); Ibidem, CXII/8 (1624). Acesta este până acum singurul caz cunoscut în care isprăvnicia scaunului Bucureștilor este încredințată unei singure persoane. De altfel, într-un hrisov de la 10 martie 1673 se preciza: „Iar după aceia, când au fost în zilele Radului voevod Leon, pe vremea ce au fost Mareș banul vornic mare, fiind mare și putérnecu” (ANIC, ms. 479, f. 148r–149v). 21 Într-o primă lucrare, istoricul Dan Berindei a arătat că înainte de 1659 „întâlnim de obicei, unul sau doi ispravnici” (D. Berindei, Ispravnicul, p. 137), fără a indica vreun exemplu de un singur dregător care a ocupat această demnitate. Apoi, în 1963, în cartea Orașul București, reședință și capitală a Țării Românești (1459‒1862), ediție revăzută, București, Ed. Pro Universitaria, 2012, p. 64, precizează: „În în 1643, un document ne dezvăluie numele unuia dintre aceşti dregători: Sima, fost al doilea vistiernic”. Acesta nu înseamnă însă, că Sima nu a avut un alt coleg de isprăvnicat. 22 D. Berindei, Ispravnicul, p. 134. 23 Idem, Orașul București, pp. 67, 96–97. 20

5

MARIUS PĂDURARU

documente (2 iulie 167924, 29 iulie 167925, 9 august 167926, 11 septembrie 167927). În absența domnului, care părăsește țara după 17 iunie 1679 28 , sunt lăsați ispravnici de scaun Badea Bălăceanu mare vornic, Radu Crețulescu mare logofăt, Hrizea Karydi mare vistier și Constantin Brâncoveanu mare agă. Numai cel de-al treilea, ginerele marelui ban Gheorghe Băleanu, era reprezentantul și liderul partidei adverse, aceea a Bălenilor, aflată în plin regres, ceilalți trei fiind rudele domnului. Dacă Badea Bălăceanu lipsește la 2 iulie 1679, următoarele cărți sunt semnate de toți patru. Prin prima carte înalții demnitari îi solicitau lui Voinea al doilea portar „să tae măsélele morei Radului căpitan Dudescul” (rudă cu Bălenii și membru al acestui clan), „sau să o coboare mai jos”, întrucât pricinuia pagube prin revărsarea apelor altor mori din amonte, inclusiv livezilor mănăstirii Radu Vodă. La 29 iulie 1679 cei patru ispravnici îi porunceau căpitanului Tudosie din Ohaba să restituie mănăstirii Tismana banii luați din oierit pe nedrept, „den 20 de oi, 1”. Cel de-al treilea document, cu data de 9 august 1679, are legătură cu cel dintâi, marii dregătorii însărcinând un vtori portar cu cercetarea disensiunilor dintre căpitanul Radu Dudescu și mănăstirea Radu Vodă, întrucât căpătaseră amploare. Prin cartea de la 11 septembrie 1679, ispravnicii decideau ca logofătul Pârvu Cantacuzino să plătească 100 de taleri slugerului Dumitrașcu Rătescu și să intre în posesia părții de moșie de la Pătroaia achiziționată samavolnic de cel din urmă. 2. 1683 august 29 ‒ septembrie 22. Etapa corespunde participării domnului muntean la asediul Vienei de către trupele otomane conduse de marele vizir Kara Mustafa din familia Köprülü. Dacă în aprilie domnul muntean primise porunca de a participa în persoană la campania militară29, iar la mijlocul lunii iunie se afla în tabăra vizirului de la Alba Regală

ANIC, M-rea Radu Vodă, XXVI/8; Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu de Radu logofet Grecianu, ed. îngrijită de Ștefan D. Grecianu, București, 1906, p. 256. 25 BAR, Doc. ist., CXXXIII/52. 26 Ibidem, XLV/28; Documente privitoare la familia Cantacuzino, doc. XLIII, p. 99; Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 256. 27 ANIC, Mitrop. Țării Românești, LVII/36; Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 256. 28 ANIC, Mitrop. Țării Românești, XXIV/4. 29 S. Andea, Transilvania, Țara Românească și Moldova, p. 311. 24

6

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

(Székesfehérvár) 30 , el revine în țară (după înfrângerea oștirii otomane la Kahlemberg, la 12 septembrie 1683, pornind într-o zi de luni a lunii noiembrie31), unde ajunge înainte de 14 februarie 168432. În acest răstimp, în țară au rămas ca ispravnici de scaun Barbu Milescu mare ban, Badea Bălăceanu mare vornic, Grigore Grădișteanu mare logofăt, Statie Socoteanu mare vistier și Constantin Brâncoveanu mare spătar. De la ispravnicii enumerați am identificat două cărți de la 29 august 1683, respectiv 22 septembrie același an. Prima era adresată zapciilor județului Mehedinți, cărora li se solicita să nu încaseze birul haraciului de la „10 oameni striini” (probabil sârbi) ai mănăstirii Topolnița, deoarece beneficiau de o carte de scutire a domnului33. Cea de-a doua întărea dreptul mănăstirii bucureștene Radu Vodă de a-și ridica vinăriciul „de pre moșia Vălenilor […] den Dealul Piteștilor”34. 3. 1687 iunie 23 ‒ septembrie 25. În acest interval au loc mai multe lupte între otomani și imperiali în Ungaria, care culminează cu înfrângerea celor dintâi în a doua bătălie de la Mohács (12 august 1687) 35 . În acest context, domnul a lipsit din București, fiind înlocuit la început de doi ispravnici de scaun (Constantin Brâncoveanu mare logofăt și Cârstea Popescu mare vistier, menționați la 23 iunie36, respectiv la 23 iulie 168737), iar apoi de trei (la 25 septembrie 168738, de această dată primilor doi adăugându-li-se şi Alexandru Alexeanu mare clucer). Primele două cărți au legătură între ele și vizează alegerea părților din moșia Berciugov, județul Ilfov, care îi aparținea lui Pătrașco vătaful de aprozi, în vreme ce a treia conține o poruncă adresată megieșilor și vierilor de la

Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, vol. III, București, 1900, p. 410; Ioan Moga, Rivalitatea polono-austriacă și orientarea politică a Țărilor Române la sfârșitul secolului XVII, Cluj, 1933, p. 92. 31 Silahdar Findiklili Mehmed Aga, Silahdar Tarihi, în Cronici turcești privind Țările Române. Extrase, vol. II (sec. XVII ‒ încep. sec. XVIII), ed. îngrijită de Mihail Guboglu, București, 1974, p. 363. 32 Mircea Soreanu, Marii viziri Köprülü (1656‒1710). Relații politice și militare între Țările Române și Imperiul otoman, București, 2002, p. 181. 33 ANIC, M-rea Tismana, XCIII/50; Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 263. 34 M-rea Radu Vodă, XVIII/40; Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 263. 35 M. Soreanu, Marii viziri Köprülü, p. 190. 36 Muzeul Municipiului București (MMB), nr. inv. 28620; Grina-Mihaela Rafailă (ed.), Actele domniei lui Șerban Cantacuzino aflate în patrimoniul Muzeului Municipiului București, București, 2014, doc. 172, pp. 187–188. 37 MMB, nr. inv. 28621; G.-M. Rafailă (ed.), Actele domniei, doc. 176, p. 190. 38 ANIC, M-rea Radu Vodă, XLV/16; Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 265. 30

7

MARIUS PĂDURARU

Cornățel care araseră o baltă a mănăstirii Sfânta Troiță (Radu Vodă) și refuzau să-i achite dijma. Concluzii Pe lângă documentele menționate mai sus, mai cunoaștem încă trei acte emise de astfel de dregători în domnia lui Şerban Cantacuzino. Ele sunt datate: la 3 august, 5 septembrie, respectiv 26 septembrie 1686 şi îi atestă ca ispravnici ai scaunului Bucureștilor pe Badea Bălăceanu mare vornic și Cârstea Popescu mare vistier39. Analizând toate actele emise de ispravnicii scaunului Bucureștilor în domnia lui Șerban Cantacuzino, într-unul singur, cel dintâi în ordine cronologică, datat 2 iulie 1679, dregătorii nu sunt nominalizați, fiind identificați după semnături. În cartea de la 29 august 1683 marele ban Barbu Milescu și marele spătar Constantin Brâncoveanu nu iscălesc. În celelalte documente toți cei indicați în intitulație sunt și semnatari. În cele 12 documente pe care le-am identificat ca fiind emise de ispravnicii scaunului Bucureștilor în domnia lui Șerban Cantacuzino sunt consemnați drept titulari ai acestei înalte demnități nouă mari dregători. Îi enumerăm aici, în ordine cronologică, indicând în dreptul fiecăruia numărul menționărilor: Radu Crețulescu mare logofăt (4), Hrizea Karydi mare vistier (4), Constantin Brâncoveanu mare agă (4), mare spătar (2) și mare logofăt (3), Badea Bălăceanu mare vornic (7), Barbu Milescu mare ban (2), Grigore Grădișteanu mare logofăt (2), Statie Socoteanu mare vistier (2), Cârstea Popescu mare vistier (6), Alexandru Alexeanu mare vistier (1). Numărul acestora a variat între doi și cinci. Majoritatea (cinci) se înrudeau cu domnul: Radu Crețulescu era căsătorit cu Marica, sora domnului și făcuse parte în tinerețe, alături de Șerban Cantacuzino și de Mareș Băjescu, din conducerea grupării Cantacuzinilor; Constantin Brâncoveanu îi venea domnului nepot de soră; Badea Bălăceanu era cuscrul domnului; Barbu Milescu era soțul Mariei, fiica lui Pană Filipescu, a cărui soție, Marica, recăsătorită, ulterior, cu Radu Crețulescu, era, cum am precizat, sora lui Șerban Cantacuzino; Statie Socoteanu, deși era căsătorit cu MMB, nr. 27552; G.-M. Rafailă (ed.), Actele domniei, doc. 157, p. 175-176; ANIC, M-rea Radu Vodă, XLII/56, idem, M-rea Ghighiu, XI/10. Foarte probabil, în această zbuciumată perioadă, când Sobieski ocupa vremelnic Moldova, iar imperialii, sub conducerea lui Carol de Lorena și a lui Maximilian Emanuel de Bavaria eliberau Buda, Brâncoveanu s-a aflat lângă domn. La 11 octombrie 1686 el apare ca martor în zapisul vărului său, căpitanul Șerban Cantacuzino, fiul lui Drăghici Cantacuzino (G.-M. Rafailă (ed.), Actele domniei, doc. 161, p. 179). 39

8

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

Preda, fiica comisului Matei Golescu și sora lui Radu Golescu, a avut o fiică, Maria, care s-a căsătorit cu Toma Cantacuzino, un alt nepot al domnului. Fiind, în momentul obținerii tronului de către Șerban Cantacuzino, adversarul de care acesta se temea cel mai mult, Hrizea Karydi a sfârșit prin a fi asasinat în condițiile cunoscute. Grigore Grădișteanu era fratele vornicului Vâlcu Grădișteanu, ucis, de asemenea, la porunca domnului. Unul dintre fiii săi, Matei, a fost căsătorit cu Marica, fiica lui Radu Dudescu și a Neacșei Băleanu40. Cârstea Popescu, așa cum am demonstrat recent, a fost fiul Neacșei Băleanu și al lui Ghidu comis. Nu trebuie însă uitat că a fost căsătorit cu Ilinca, fiica negustorului epirot Pană Pepano aflat în bune relații cu Cantacuzinii41. Alexandru Alexeanu, deși adversar în tinerețe al Cantacuzinilor, pe care i-a reclamat lui Grigore Ghica, s-a împăcat cu aceștia încă din domnia lui Gheorghe Duca. Fiind cumnat cu Dumitrașco Corbeanu, care era înrudit cu Brâncoveanu, va avansa până la dregătoria de mare vornic sub acest domn. Grigore Grădișteanu, Cârstea Popescu și Alexandru Alexeanu au înțeles că, în condițiile date, pentru a avea calea deschisă spre marile dregătorii, trebuiau să îmbrățișeze linia politică a autoritarului domn. Pe de altă parte, chiar Șerban Cantacuzino și i-a apropiat pe aceștia, dar și pe alții, deoarece avea nevoie de liniște pe plan intern. Nunta fiicei sale Smaranda (Alexandra) cu Grigore Băleanu, din 1688, era menită să desăvârșească planul de împăcare a celor două facțiuni rivale, domnul bazându-se mai ales pe marea boierime în politica sa externă care viza inclusiv eliberarea Balcanilor de sub dominația Porții. Documentele aduse în discuție îl atestă pe Constantin Brâncoveanu de nouă ori ca ispravnic al scaunului Bucureștilor, ceea ce-i conferă poziția de frunte în clasamentul ocupanților mult râvnitei dregătorii sub Șerban Cantacuzino. Numirea sa încă de la început, dar mai cu seamă menținerea în rândul ispravnicilor de scaun sunt firești și dovedesc bunele relații între unchi și nepot, care s-au păstrat pe aproape întreaga durată a domniei lui Șerban Cantacuzino. În același timp, experiența dobândită în aceste împrejurări l-a pregătit pe viitorul domn pentru a face față complexității vieții politice interne și externe.

Despre acest Matei zis și Mogoșescu, vezi și Marius Păduraru, Două foi de zestre muntenești din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, în „Istros”, XX (In honorem Professoris Ionel Cândea), 2014, pp. 893–895. 41 Marius Păduraru, O ramură feminină a Bălenilor din secolul al XVII-lea: Maria, sora marelui ban Gheorghe Băleanu, și descendenți ai acesteia, în vol. Miscellanea historica in honorem Professoris Marcel‒Dumitru Ciucă septuagenarii, Brăila‒Pitești, Ed. Istros, 2013, pp. 340–342. 40

9

MARIUS PĂDURARU

Constantin Brâncoveanu, prefect of the throne of Bucharest (abstract) Before becoming a voivode, when he was 34, the career of Constantin Brâncoveanu followed a normal cursus honorum as a high official and great ruler for over fifteen years; the documents of the time attest him between 1672, June 25 and 1687, September 25, as a cup-bearer, seneschal II, chancellor II, great seneschal, great sword-bearer, and chancellor. He had access to the high offices after his uncle, Șerban Cantacuzino, became voivode. He was faithful to his uncle both before and during his reign (1678–1688). The most important position he held before becoming himself voivode was that of prefect of the throne of Bucharest, i.e. substitute of the voivode. He held this position three times during Șerban Cantacuzino’s reign. The periods he was a prefect are approximately the following: 1679, July 2 ‒ September 11; 1683, August 29 ‒ September 22, and 1687, June 23 ‒ September 25.

ANEXE

1.

1679 (7187) iulie 2

† Boiarii ispravnicii scaunului Bucureștilor dat-am cartea noastră slugii măriei sale domnu nostru, anume Voinea vtori portar, de să meargă să tae măsélele morei Radului căpitan Dudescul și zăgazul ei. Pentru că această moară iaste făcută nooa și neacă și pre alte mori care sânt den susul ei și neacă și livezile mănăstirei Radul vodă, de face atâta stricăciune și pagubă. Derept acéia, să fie volnică sluga mări‹i›i sale domnu nostru, ce scrie mai sus, să meargă să tae moara, sau să o coboare mai jos. Și de către niminea opreală să n-aibă. Aceasta scriem. Iolie 2 dni, leat 7187 ‹1679›. † Radul vel logofăt Hriza vel vistier Costandin vel agă1.

10

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

ANIC, M-rea Radu Vodă, XXVI/8. Orig. rom., hârtie. Mențiuni: Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 261. 1

Semnături autografe.

2.

1679 (7187) iulie 29

† Badea vel dvornec, Radul Crețulescul vel logofăt, Hriza vel vistiar, Costandin Brâncoveanul vel agă, ispravnecii scaunului Bucureștilor, scriim cartea noastră ție căpitane Tudosie ot Ohaba. Cătră aceasta-ți facem1 în știre, pentru rândul banilor ce-ai fost loat de oirit, de la sfânta mănăstire de la Tismana, care ție nu ți se-au căzut să-i fii loat, că acéle oi au fost în Mehedenți la vânzarea oerilor2, că oieriile3 se-au vândut la ghinarie în 7 zile, iar oile au eșit den Mehendinți la ghinarie în 12 zile, dă le-au trecut în județul Jăiului de Sus. Iar tu, ca un om ce ai fost învățat4 cu acest fel dă meșteșuguri, ai înșălat5 călugării de le-ai loat bani‹i› de oirit den 20 de oi, 1, ca să apuci cu muție meșteșugul tău. De care lucru, iată că-ți poruncim, în vréme ce vei vedea această carte a noastră, iar tu să cauți să dai toți banii, câți ai loat de la mănăstire, la mâna egumănului, să nu faci într-alt chip, că apoi bine să știi că nedând banii și apoi mai viind a doa ‹oa›ra călugării cu jalbă la noi, îți vom tremite cu treapăd șe-i vei da fără de voia ta, pentru că oiarii den Mehedenți au apucat pre călugări de ș-au plătit oiritul tot, până la un ban, ce le-au făcut. Aceasta-ț scriem. Iolie 29 dni, leat 7187 ‹1679›. Badea vel dvornec † Radul vel logofăt Hriza vel vistiar Costandin vel agă6. BAR, Doc. ist., CXXXIII/52. Orig. rom., hârtie. Mențiuni: Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 261; D. Berindei, Ispravnicul, p. 133, n. 39. 1

Faaçim. 11

MARIUS PĂDURARU

Oirïilor. „irïile. 4 Šnvßcaañ. 5 ŠÎßlaañ. 6 Semnături autografe. 2 3

3.

1679 (7187) august 9

† Badea Bălăceanul vel dvornic i Radul Crețulescul vel logofăt i Hriza vel vistiar i Costandin Brâncoveanul vel agă, ispravnicii scaunului Bucureștilor, dat-am1 cartea noastră slugii măriii sale2 domnu nostru, anume: vtori portar […]2 ca să fie volnic cu această carte a noastră de să strângă meșterii după apa Dâmboviții și din sus și din jos. Și strângându-să, să meargă să vază și să adeveréze la morile Radului căpitan Dudescul și ale mănăstirii Radul lui Vodă, să vază au vre‹o› stricăciune ș-au necăciune morile călugărești de ale Radului căpitan, au ba. Și cum că sânt puse morile Radului căpitan, sânt puse sus au ba. Și să vază și la morile agăi lui Statie: sânt puse înpotrevă cu cele călugărești au ba? Pentru că între mori umblă iar acelea ale mănăstirii, nu umblă bănuindu călugării că nu umblă pentru necătura de jos. Derept aceia, am dat această carte a noastră la mâna slugii mări‹i›i sale, al domnu nostru, ce scrie mai sus, să strângă pre toți meșterii și den sus și den jos, ca să caute și să adeveréză pentru acestă, pentru toate câte scriu mai sus. Și să adeveréză și pentru zăgasul Radului căpitan, care l-au tăiat călugării, tăiatau numai zăgasul și dinții morii, precum au fost obicéiul, au tăiat-au mai mult, peste obicéi, cum spuse Radul căpitan înnainte noastră. Deci, de acestea de toate, să să adeveréză dupre cum vor socoti ei cu sufletele lor și precum vor adevăra cu sufletele lor, să vii aici să mărturisască înnaintea noastră, ca să facă așezământ, ca să nu mai aibă gâlceavă întru dinșii, unii de cătră alții. Aceasta scriem. Avgust 9 dni, leat 7187 ‹1679›. Badea vel vornic † Radul vel logofăt Hriza vel vistier Costandin vel agă3. BAR, Doc. ist., XLV/28. Orig. rom., hârtie.

12

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

Rezumat: N. Iorga (ed.), Documente privitoare la familia Cantacuzino, doc. XLIII, p. 99. Mențiuni: Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 261; D. Berindei, Ispravnicul, p. 133, n. 39; N. Stoicescu, Dicționar, pp. 111, 126, 165, 198. dañaam. Loc alb. 3 Semnături autografe. 1 2

4.

1679 (7188) septembrie 11

† Badea Bălăceanul vel vornic i Radul Crețulescul vel logofăt i Hriza vel vistiiar i Costandin Brâncoveanul vel agă, ispravnicii scaunului Bucureștilor, dat-am cartea noastră dumnealui Pârvului logofăt Cantacuzino, ca să hie volnic cu această carte a noastră dă să aibă a întoarce banii lu Dumitrașco slugériul Rătescul despre o moșie din Pătroaia du preste Argeș, care moșie o au fost zălogit Mitrea cu frații lui din Pătroaia dirept taleri 100. Și când au luat Dumitrașco slujerul acea moșie zălog dă la Mitrea și dă la frații lui, n-au întrebat pre dumnealui Pârvul logofăt, fiindu acea moșie alături cu a dumnealui Pârvul logofăt, să fie volnic dumnealui Pârvul logofăt să întoarcă lu Dumitrașco slujerul taleri 100. Și să ție dumnealui moșiia zălog pentru că i să cade dumnealui fiindu acea moșie alături cu a dumnealui. Iar pentru dobânda banilor așa am judecat, cum dă vréme ce au ținut acea moșie până acum și au luat venitul moșiii ce au fost, să lipsească Dumitrașco slujerul dă dobândă, căci că nu să cade să ia și venitul moșiii și și banii cu dobândă, ci numai să aibă a-i darea Pârvul logofăt taleri 100 și să fie acea moșie zălog la dumnealui. Aceasta scriem. Septembrie 11 dni, leat 7188 ‹1679›. Badea vel vornic Radul vel logofăt Hriza vel vistier Costandin vel agă1. ANIC, Mitrop. Țării Românești, LVII/36. Orig. rom., hârtie. Mențiuni: Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 261. 1

Semnături autografe.

13

MARIUS PĂDURARU

5.

1683 (7191) august 29

† Barbul Milescul vel ban, Badea vel vornic, Gliogorie vel logofăt i Statie vel vistier i Costandin Brâncoveanul vel spătar ispravnicii scaunului Bucureștilor, scriem cartea noastră voao zapciilor carii sânteți de pă birul haraciului ot sud Mehedinți. Cătră aceasta vă facem în știre că aici, naintea noastră, veni acest om, anume Ivan de la mănăstire de la Topolniță cu o cinstită cartea mări‹i›i sale lui vodă, care iaste făcută de milă, ca să ție pre lângă sfânta mănăstire zéce oameni. Și sânt cu rumtoare scriși la visteriia mări‹i›i sale lui vodă. Și ș-au dat banii de haraci toți deplin carii sânt scriși tot anume: Ivan Sârbul Birovescul i pac Ivan Bălinescul i Dragotă Sârbul i Mihai Ungureanul, Iancul Sârbul i Pătru Hoțul i Marco, Daia Dolângă, Radul Scutariul i Dumitru. De care lucru, iată că vă scriem: în vréme ce veți vedea această carte a noastră, iar voi să aveți a lăsarea pre acești 10 oameni striini, ce scriu mai sus, foarte în bună pace, precum le scrie și cinstită cartea mări‹i›i sale domnu nostru. Iar afară dentr-aceștea, pre cine veți mai găsi, să-i apucați să-ș dea banii. Iar negăsind pre nimeni mai mulți, afară dentr-aceștea, să-i plătească cine i-au pus, iar acestor 10 oameni striini să le dați bună pace, ca să nu mai vie cu jalbă, că apoi veți petréce rău. Aceasta vă scriem. Avgust 29 dni, leat 7191 ‹1683›. Badea vel vornic Gligorie vel logofăt Σταθης βηστηαρης μαρτηρας1. ANIC, M-rea Tismana, XCIII/50. Orig. rom., hârtie. Mențiuni: Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 263. 1

Statie vistier, martor. Semnăturile sunt autografe.

14

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

6.

1683 (7192) septembrie 22

† Barbul Milescul vel ban, Badea vel vornic, Gligorie vel logofăt, Statie vel vistier i Costandin Brâncoveanul vel spătar, ispravnicii scaunului Bucureștilor, dat-am cartea noastră părintelui Paisie egeumenul de la sfânta mănăstire ‹a› Radului vodă, ca să fie volnici cu această carte a noastră, de să ia vinăriciul de pre moșiia Vălenilor a sfintii mănăstiri den Dealul Piteștilor, însă și vinăriciul domnescu și boerescu, precum iaste obicéiul să ia toți și de la slujitorii înprumutași și de la călărași și de la dărăbanți și de la popi i diiaconi și de la țărani și de la toți oamenii, câți vor avea vii pre această moșie a sfintii mănăstiri, să aibă a-ș darea fieștecare vinăriciul, precum au dat și gărdurăriia și scăuniia, să fie tot pre seama sfintii mănăstiri, precum scriu și cărțile mări‹i›i sale domnu nostru. Așijderea și voao vinăricérilor domnești den dealul Piteștilor și 1 g[ăr] durarilor, să aveți a vă feri de această moșie a sfintii mănăstiri, nimic val să nu faceți, nici să vă amestecați la nimic, ci vinăriciul și gărdurăriia și scăuniia și părpărul să fie toate pre seama sfintii mănăstiri, precum scriu și cărțile mări‹i›i sale domnu nostru. Și într-alt chip să nu fie. Aceasta scriem. Septembrie 22 dni, leat 7192 ‹1683›. B‹arbul› Milescul vel ban Badea vel dvornic Gligorie vel logofăt Σταθης βηστηαρης μαρτηρας2. C‹ostandin› Brâncoveanul vel spătar3. ANIC, M-rea Radu Vodă, XVIII/40. Orig. rom., hârtie. Mențiuni: Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 263. 1

Loc rupt. Statie vistier, martor. 3 Semnături autografe. 2

15

MARIUS PĂDURARU

7.

1684 (7192) martie 8

† Badea Bălăceanul vel vornic, Barbul Bădeanul vel logofăt, Statie vel vistiiar, Costandin Brâncoveanul vel spătar, dat-am cartea noastră de judecată Radului postélnicul Golescul, snă Matei comisul, nepotul lui Stroe vornicul, să aibă a ținérea niște vii în dealul Goleștilor ot sud Mușcel. Care vii le-au fost cumpărat jupâneasa Elina a lui Ianache vistiiariul, însă numai vița, de la popa Pătru dirept ughi […]1, cu zapis de la mâna lui, încă de cându au fost ia cu boiarinul ei cel dentâi cu Radul postélnicul, snă Stroe vornicul și cât au trăit cu boiariul ei, tot au ținut acéle vii pre seama ei. Și cându au fost la moartea lui, văzându că coconi cu jupâneasa lui, Elina vistereasa n-au făcut, fostu-i-au lăsat acéste vii cu pământul pre seama ei, ca să aibă a le stăpâni până va fi ia vie. Și dupre moartea ei să rămâe iar la neamul lui. Într-acéia, jupâneasa Elina vistereasa ia nu s-au lăsat numai pre aceasta, ce au fost mersu la socru-său, Stroe vornicul, de au căzut și la el cu rugăciune și s-au acolisit de dânsul supărându-l ca să-i facă și zapisul lui pre ascunsu, pre acéle vii și cu pământul acela, ca să-l stăpânească, până cât va fi vie. Și dupre moartea ei, cui o va da, să fie stătătoare. Și acel zapis, nici de cum nu l-au fost vădit ia, ca să știe și cumnată-său, Matei comisul, snă Stroe vornicul, ce tot l-au ținut într-ascunsu. Și așa, într-acestaș chip, au fost ținut jupâneasa Elina vistereasa acea vie și cu pământul în viața2 ei, cât au trăit. Iară cându au fost la vréme de petrecaniia ei, atunci au chemat pre egumenul Gligorie de la Mihai Vodă, lăsându cu sufletul ei cum să o îngroape acolo la mănăstire și au închinat această vie, cu pământ cu tot, dându atunci și acest zapis al lui Stroe vornicul la mâna egumenului ca să fie mănăstirii stătătoare. Într-acéia, Radul postélnicul, snă Matei comisul, nepotul lui Stroe vornicul, neputându-să suferi nici răbda cum să ție striinii viia și pământul ce să trage despre moașă-sa, jupâneasa Vișa vistereasa, jăluitu-s-au mări‹i›i sale domnu nostru de aceasta și au cerut direptate de la măriia sa. Într-acéia, măriia sa domnu nostru ne-au ales și ne-au dat pre noi adevărători și judecători ca să luăm seama și să aflăm adevărul de acest lucru. Deci, noi dupre porunca mări‹i›i sale domnu nostru, ne-am strânsu cu toții la un loc și am luat seama pre amănunt cercetând în tot chipul și bine am adevărat, cum această moșie a Goleștilor nu s-au tras despre Stroe vornicul, ce au fost de zéstre a jupânésii lui, Vișii visterésii, moașa Radului postélnicul. Deci, adevărând într-acestaș chip, am judecat pre direptate cum de vréme ce au fost această moșie, Goleștii, unde iaste și viia, a jupânésii Vișăi, n-au fost a lui Stroe vornicul, nu i s-au căzut lui să o dea cu zapisul lui, jupânésii Elinii săi fie stătătoare și dupre moarte, ce s-au căzut să rămâe iar la sânge la nepotul lui 16

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

Radul postélnicul pentru că în zapisul acela al lui Stroe vornicul de ar fi fost și iscălitura fiiu-său, lui Matei comisul, trăgându-să acéle moșii duspre mumă-sa, ar fi avut cale să fie stătătoare ei și unde le-ar fi dat. Iară nefiindu iscălitura lui Matei comisul, noi așa am aflat pre direptate și pre lége că nu i s-au căzut lui Stroe vornicul să le dea și să le înstriinéze de la sânge, ce să rămâe iar la neamu. Derept aceasta, am dat această carte a noastră Radului postélnicul Golescul, nepotul lui Stroe vornicul de judecată, ca să aibă a ținea de acum înainte3 acéste vii și cu moșiia cu bună pace, numai să aibă a darea Radul postélnicul egumenului banii câți va fi dat jupâneasa Elina vistereasa pre viță, când o au cumpărat ia de la popa Pătru. Iar egumenul de la Mihai Vodă să naibă nici o treabă cu acea vie și iar să aibă a ținérea Radul postélnicul Golescul niște mori în apa Argeșului caré iaste pre moșiia Popeștilor. Pentru că acéle mori fiindu ale unchiu-său, Radului postélnicul, fostu-le-au dat la moartea lui iar jupânésii lui, Elinii visterésii, ca să le ție ia până ce va fi vie. Și dupre moartea ei, să rămâe iar la neamu. Iar jupâneasa Elina vistereasa la petrecaniia ei, fostu-le-au închinat și acéste mori, cu moșie cu tot, împreună cu viile ce sânt mai sus zise iar la mănăstire, unde s-au îngropat. Deci, și această moșie cu vadu de moară trăgându-se iar despre jupâneasa Vișa, moașa Radului postélnicul, așa am judecat să aibă a ținea și acéstea Radul postélnicul Golescul numai să întoarcă banii câți va fi cheltuit jupâneasa Elina pre mori când le-au prefăcut, precum au adevărat sluga mări‹i›i sale domnu nostru vtori vornic, pre care l-am trimis acolo de au strânsu înprejuréni și meșteri de mori de le-au prețuit însă dirept ughi 16 pol ‹costande› 33. Așijderea și pentru altă moșie ce au cumpărat jupâneasa Elina vistereasa înprejurul acelor mori și pre Radul postélnicul nu l-au întrebat să aibă voe Radul postélnicul a întoarcerea banii unde le-ar fi lăsat dupre cum vor fi scriindu și zapisele vânzătorilor, că n-au avut treabă să cumpere fără de întrebăciunea Radului postélnicul, fiind el mai volnic și să le ție Radul postélnicul și să le stăpânească toate cu pace viile cu pământul și morile cu moșiile ce vor fi înprejur, pentru că noi așa am aflat cu sufletele noastre. Și am dat această carte a noastră de judecată la mâna Radului postélnicul Golescul, ca să-i fie moșii stătătoare lui și coconilor lui, câți Dumnezeu îi va da. Și am întărit cu iscăliturile noastre. Și am scris eu, Radul, snă Radul șufariul, measeța martie 8 dni, leat 7192 ‹1684›. Badea Bălăceanul vel dvornic Barbul Bădeanul vel logofăt Σταθης βηστηαρης μαρτηρας4 Costandin Brâncoveanul vel spătar5. 17

MARIUS PĂDURARU

BAR, XXIX/278. Orig. rom., hârtie. Rezumat: N. Iorga (ed.), Documente privitoare la familia Cantacuzino, doc. LI, pp. 110–111. Mențiuni: Spiridon Cristocea, Din trecutul marii boierimi muntene. Marele-vornic Stroe Leurdeanu, Brăila, 2011, pp. 82–83; N. Stoicescu, Dicționar, pp. 187, n. 1, 242, n. 1; Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 263. 1

Loc alb. viæca. 3 Šnnainñe. 4 Statie vistier, martor. 5 Semnături autografe. 2

8.

1687 (7195) iunie 23

† Costandin Brâncoveanul vel logofăt i Cârstea vel vistiiari, ispravnicii scaunului Bucureștilor, scriem cartea noastră voao 12 boiari carii ați fostu luați de Pătrașco vătaful de aprozi, ca să-i alégeți moșiia de la Berciugov, de cătră Hiera olăcariul și de cătră alți moșnéni. Cătră aceasta vă facem în știre, că aici înnaintea1 noastră să jălui Pătrașco vătaful de aprozi zicându cum că după ce ați mersu acolo, la acea moșie, n-ați căutat să-i alégeți2 toată moșiia lui de o parte pre cât îi scriu și scrisorile lui, ce ați ales o seama de stânjeni în hotarul Berciugovului, iar stânjăni 20 ați zis că nu-i ajunge3 acolea, tot într-acel hotar, ce i-ați dat afară, într-alt hotar. De care lucru, noi ne mirăm cum i-ați putut înpărți moșiia așa, că noi am văzut scrisorile lui și-i scrie să ție tot în hotarul Berciugovului, iar nu într-alte hotare. Ci iată că vă scriem, de vréme ce veți vedea cartea noastră, iar voi să căutați să mérgeți acum de iznoavă4 acolo, la acea moșie, să-i alégeți moșie lângă moșie, precum îi scriu cărțile, ca să nu să mai jăluiască. Aceasta vă scriem. Ionie 23 dni, leat 7195 ‹1687›. C‹ostandin› Brâncoveanul vel logofăt † Cârstea vel vistiar5. MMB, nr. inv. 28620. Orig. rom., hârtie.

18

Constantin Brâncoveanu, ispravnic al scaunului Bucureștilor

Ediții: G.-M. Rafailă (ed.), Actele domniei lui Șerban Cantacuzino, doc. 172, pp. 187–188. Facsimil și rezumat: Documente feudale privind istoria orașului București și a satelor învecinate aflate în colecția Muzeului Municipiului București, București, 2006, p. 33. Rezumat: Grina-Mihaela Rafailă, Actele domniei lui Șerban Cantacuzino aflate în colecția de documente a Muzeului Municipiului București, în „București: Materiale de Istorie și Muzeografie”, XXII, 2008, pp. 33, 36. Šnnainñh. æle¾eci. 3 æı¨n¾e. 4 izno›avß. 5 Semnături autografe. 1 2

9.

1687 (7195) iulie 23

† Costandin Brâncoveanul vel logofăt i Cârstea vel vistiiar, ispravnicii scaunului Bucureștilor, dat-am cartea noastră de judecată la mâna lui Pătrașco vătaf de aprozi, ca să fie volnic cu această carte a noastră, să aibă a-ș ținea și a stăpâni toată partea lui de moșie den Berciugov ot sud Elhov, însă stânjini 440, du peste tot hotarul, cât s-au ales, pentru că au avut pâră de față, înaintea1 noastră pentru această moșie cu Hiera Olăcariul, zicând Hiera înaintea1 noastră cum că nu iaste această moșie toată a lu Pătrașco vătaf de aprozi, pre cât scrie mai sus, ce ar avea mai puțin. Deci, Pătrașco vătaful de aprozi, el așa spuse înaintea1 noastră, că această moșie iaste a lui. De care, scoase cărțile și zapisele și cartea celor 12 boiari carii i-au alesu moșiia, acești stânjini ce scrie mai sus. Într-acéia, noi după scrisorile de moșie ce au avut de această moșie și după cum am văzut și cartea celor 12 boiari că i-au ales parte de moșie, să ție acolo, în hotarul Berciugovului, am dat această carte a noastră la mâna lui Pătrașco vătaful de aprozi ca să ție această moșie câtă iaste zisă mai sus cu bună pace2 de cătră Hiera Olăcariul. Și într-alt chip să nu fie. Aceasta scriem. Iolie 23 dni, leat 7195 ‹1687›. C‹ostandin› Brâncoveanul vel logofăt † Cârstea vel vistiar3. MMB, nr. inv. 28621. Orig. rom., hârtie.

19

MARIUS PĂDURARU

Ediții: G.-M. Rafailă (ed.), Actele domniei lui Șerban Cantacuzino, doc. 176, p. 190. Facsimil și rezumat: Documente feudale privind istoria orașului București și a satelor învecinate aflate în colecția Muzeului Municipiului București, București, 2006, p. 33. Rezumat: G.-M. Rafailă, Actele domniei lui Șerban Cantacuzino aflate în colecția de documente a M.M.B, pp. 33, 36. Mențiuni: N. Stoicescu, Dicționar, pp. 127, n. 7, 229, n. 5. Šnnainñh. paaçe. 2 Semnături autografe. 1 2

10.

1687 (7196) septembrie 25

† Costandin Brâncoveanul vel logofăt, Cârstea vel vistier i Alixandru vel clucer, ispravnicii scaunului Bucureștilor, scriem cartea noastră voao megiiașilor și viiarilor de la Cornățel. Cătră aceasta vă facem în știre, că aici ne spuse părintele igumenul de la mănăstire, de la Sveata Troiță, cum că ați arat acolo, pe balta mănăstirii, pentru că fiind balta uscată, fără de apă, iar voi ați arat meiu. Și acum, dijma nu vreți să vă dați, zicând voi cum că pre apă are treabă iar pre pământ n-are. De care lucru, apa pre pământ stă, nu poate fi făr de pământ, de care lucru iată că vă scriem: de vreme ce veți vedea cartea noastră, iar voi să căutați fieștecarele să vă dați dijma după obicéi, den zéce una, pre cât veți fi făcut pre ținutul bălții mănăstirii. Iar nedând de voie, bine să știți că vom trimite la voi cu treapăd, de veți da făr de voia voastră. Aceasta vă scriem. Septembrie 25 dni, leat 7196 ‹1687›. C‹ostandin› Brâncoveanul vel logofăt † Cârstea vel vistiar Alixandru vel clucer1. ANIC, M-rea Radu Vodă, XLV/16. Orig. rom., hârtie. Mențiuni: Viața lui Costandin vodă Brâncoveanu, p. 265; N. Stoicescu, Dicționar, p. 106, n. 10. 1

Semnături autografe. 20

ARGUMENT

Argument pentru cercetarea aspectelor multietnice din arealul Drumul Sudului Dr. Claudiu Turcitu Proiectul Drumul Sudului promovat de Asociația DAR DEVELOPMENT, rspunde nevoii de a promova toleranţa şi interculturalitatea într-un spaţiu istoric, sudul României, bogat în tradiţii aşa cum sunt ele prezente în istoria minorităţilor naţionale de etnici: bulgari, armeni, greci, sârbi, turci. Din punct de vedere istoric, secolul al XIX-lea în spațiul sud-est european este marcat de aparația identităților naționale și de conturarea granițelor naționale ale statelor create în urma disoluției autorității aministrative otomane. Acest aspect a determinat ca elementele ale minorităților naționale și, chiar comunități ale diferitelor etnii să fie înconjurate de granițele unui stat național și, nu de puține ori, mai cu seamă prin manifestarea naționalismelor balcanice în perioada interbelică, să asistăm la încercari de asimilare a minorităților naționale. În ansamblul spațiului sud-est european, poziția geopolitică strategică a Țărilor Române și, mai ales a Munteniei ca zonă de trecere și legătură între munții Carpați și Dunăre, între comerțul apusean și cel levantin, a contribuit la identificarea coexistenței multiplelor identități etnice în acest areal geografic. Începutul veacului al XIX-lea, în fapt, ultimele două decenii ale „perioadei fanariote” se caracterizează prin destrămarea vechilor structuri, medievale, și afirmarea altora noi, la modernizarea tuturor sectoarelor de activitate și, în esență, a modului de viață însuși. În comparație cu centrul și apusul continentului, acest proces de modernizare ce va conduce la cristalizarea identităților și conștiințelor naționale, în Muntenia s-a manifestat târziu, datorită dominației otomane și consecințelor războaielor ruso-austro-turce. În același timp, remarcăm continuitatea prezenței minorităților etnice în spațiul dintre Carpați și Dunăre, prezență formată din negustori, meșteșugari, liberi profesioniști, de diferite etnii. Aceștia pot fi identificați, cu precădere, în localități, orașe mai ales, aflate de-a lungul drumurilor comerciale. De altminteri, drumurile au reprezentat, încă din perioada medievală, un „coridor”important, deopotrivă pentru circulația mărfurilor agricole și meșteșugărești, dar și pentru circulația valorilor culturale, indiferent dacă persoanele care le străbăteau erau nobili, orășeni, țărani sau robi. De-a lungul întregului ev mediu, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Muntenia era traversată de un important drum ce lega Europa Centrală de Constantinopol, drum ce pleca de la Buda, trecea prin Oradea și Brașov, apoi traversa Carpații în Muntenia, trecând prin Câmpulung și Târgoviște, oprindu-se la Dunăre, fie la Brăila, fie la Giurgiu, prin București, de unde cobora spre ținuturile bulgărești.

Dr. CLAUDIU TURCITU

Vastitatea și varietatea materialului documentar existent în Arhivele Naționale, atat din punct de vedere a tipologiei, cât și a diversității limbilor de redactare a documentelor, ne determină să considerăm demersul nostru pe cât de necesar pe atât de dificil. Astfel, ar putes fi identificate documente ce conțin informații referitoare la localitățile și comunitățile locale și minoritățile etnice aflate pe Drumul Sudului /Giurgiului, situate pe axa Târgovişte-BucureştiGiurgiu, surprinzând, totodată, aspecte privind mărfurile vehiculate, circulația monetară, târguri, bâlciuri etc. Cunoașterea, interpretarea și editarea izvoarelor istorice reprezintă condiție sine-qua non pentru descoperirea multiplelor fațete ale interacțiunilor şi interferențelor generate de diversitatea etnică şi religioasă pe care o intâlnim în rândul comunităților locale existente de-a lungul acestei rute comerciale în „veacul națiunilor”.

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ä‚(7,‍܇‏, aparČ›in Č™i celelalte icoane ĂŽmpărăteČ™ti; veČ™mintele lor cu decoraČ›ie florală aurită, caligrafiată minuČ›ios, volumetria chipurilor, carnaČ›ia brun ĂŽnchis, privirea grea, melancolică le aČ™ază ĂŽn descendenČ›a icoanei ruseČ™ti din mediul lui Simon Ushakov (1626-1686)2, faimosul pictor rus, conducător al atelierului de icoane al Č›arului ĂŽn icoana de la paraclis, tipul de reprezentare a lui Iisus Hristos urmează modelul impus de Simon Ushakov, reluat de elevii Č™i contemporanii lui Č™i reprodus cu diferite nuanČ›e până ĂŽn secolul al XIX-lea3. Chipul oval perfect, trăsăturile regulate, cu sprâncene clar arcuite, pleoapa inferioară uČ™or ridicată, părul căzând ondulat pe umeri, expresia sobră, de un calm profund, trimit spre pictura occidentală căreia Ushakov Č™i toČ›i ucenicii săi ĂŽi sunt ĂŽndatoraČ›i. O serie de trăsături stilistice ale icoanelor de la Paraclisul patriarhal ne ĂŽndreaptă spre iconarul rus Tihon Filatjev Ivanov (1675-1731), fiul pictorului Ivan Filateva din Yaroslavl Č™i ucenic a lui Simon Usakov4. Analogiile pot fi stabilite ĂŽn ceea ce priveČ™te decorul scenelor de interior5, modul de tratare a chipurilor Č™i a veČ™mintelor6 Č™i, nu ĂŽn ultimul rând, folosirea cartuČ™ului baroc de tipul celui prezent ĂŽn icoana cu inscripČ›ie din paraclis7. Tihon era unul dintre acei pictori ruČ™i care lucrau pentru comanditari din ĂŽntreaga lume ortodoxă, icoanele pictate ĂŽn atelierele moscovite erau aduse ĂŽn Č›ară Č™i montate ĂŽn iconostasele cu care ctitorii ĂŽČ™i ĂŽnzestrau noile fundaČ›ii. ĂŽn Čšara Românească icoane pictate de Tihon ĂŽntâlnim Č™i la Mănăstirea Sinaia, unde, ĂŽn muzeul mănăstirii, se păstrează cinici panouri semnate Tihon Ivanov, iar despre două dintre ele (datate 1702) se Č™tie că au făcut parte din iconostasul bisericii vechi a mănăstirii8. Tot lui Tihon i se poate atribui, după stil, Č™i o icoană a SfinČ›ilor Trei Ierarhi aflată ĂŽn iconostasul bisericii ColČ›ea din BucureČ™ti. Maniera lui este 2

Ekaterina . Selezneva, (ed.), ,F{QHV UXVVHV *DOHULH 7UHWLDNRY 0XVpH 1DWLRQDO G DUW 5XVVH 0RVFRX &DWDORJXH GH O H[SRVLWLRQ j OD )RQGDWLRQ 3LHUUH *LDQDGGD 0DUWLJQ\ 6XLVVH GX QRYHPEUH DX MDQYLHU , Martigny, Fondation Pierre Gianadda, 1997. 3 Vezi pentru aceasta Kondakov, Nikodim, ,FRQV, London, Ed. Sirocco, 2009. 4

Vezi http://www.varvar.ru/arhiv/gallery/ikona/tihon-filatyev/index.html. ĂŽntr-o icoană cu Izvorul Tămăduirii (ĂŽnceputul secolului XVIII) aparČ›inându-i lui Tihon Filatjev Ivanov regăsim acelaČ™i decor de factură neoclasică, aceeaČ™i arhitectură riguros construită ca ĂŽn scena cu Intrarea ĂŽn Biserică a Maicii Domnului din iconostasul paraclisului. Icoana la: http://iconaimmaginedio.blogspot.ro/2013/06/tichonivanov-filatjev-iconografo-russo.html. 6 O icoană cu SfinČ›ii Trei Ierarhi (1687) are aceeaČ™i factură Č™i acelaČ™i limbaj decorativ ĂŽn tratarea chipurilor Č™i a veČ™mintelor ca ĂŽn Č™irul ierarhilor din registrul de jos al icoanei cu Intrarea ĂŽn biserică a Maicii Domnului. Vezi icoana la http://www.galerijamaticesrpske.rs/nasledje-postvizantijske-tradicije-en.html. 7 Vezi Sfântului Ioan Botezătorul (1689) Č™i un cartuČ™ identic cu cel de la paraclis, ĂŽn Arătarea Fecioarei Apostolului Andrei (1702) la: http://www.varvar.ru/arhiv/gallery/ikona/tihon-filatyev/index.html. 8 Petre Ĺžerban Năsturel, Nicolae Vătămanu, „Icoana de hram a paraclisului de la Spitalul ColĹŁea, operă a lui Pârvu Mutuâ€?, %LVHULFD 2UWRGR[ă 5RPkQă, 86 (1968), 1-2, p. 187. 5

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ä‚(7,‍܇‏, eclectică, pe parcursul celor patru decenii ĂŽn care i-am putut urmări creaČ›ia picturală, artistul recurge la mai multe abordări compoziČ›ionale, dar factura Č™i soluČ›iile decorative sunt aceleaČ™i Č™i sunt proprii mediului artistic din care provenea. Al doilea iconostas brâncovenesc ĂŽn care ĂŽntâlnim o alăturare de acelaČ™i tip, ĂŽntre icoane brâncoveneČ™ti (pentru registrele superioare) Č™i icoane ruseČ™ti (pentru registrul icoanelor ĂŽmpărăteČ™ti) este cel de la Stavropoleos. Biserica Mănăstiri Stavropoleos a fost ridicată de mitropolitul grec Ioanichie la 1724, ca loc de rugăciune pentru mica comunitate de monahi greci Č™i pentru locuitorii hanului din incintă. ĂŽn spiritul timpului său, cunoscător al picturii ruseČ™ti, fondatorul Č™i egumenul mănăstirii alege tot un iconar rus din atelierele Č›arului de la Kremlin pentru a picta icoanele mari. Din cele patru icoane ĂŽmpărăteČ™ti aflate acum ĂŽn iconostasul de la Stavropoleos două aparČ›in iconostasului originar, Iisus Hristos Pantocrator Č™i Maica Domnului cu Pruncul Hodighitria. ĂŽn colecČ›ia muzeală a mănăstirii se păstrează ĂŽnsă o icoană a Sfântului Haralambie care a făcut parte până de curând din iconostas. InscripČ›ia ei („Petru iconograf de la Mare(a) Russi(e)â€?) ne ajută să atribuim ĂŽntreaga serie, dar o putem face doar dacă includem ĂŽn discuČ›ie o altă serie semnată de acelaČ™i Petru. ĂŽn iconostasul unei alte biserici bucureČ™tene, Sfântul Spiridon vechi9, se păstrează trei icoane (,LVXV +ULVWRV SH WURQ FX vQJHUL, 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO Č™i 6IkQWXOXL ,RDQ %RWH]ăWRUXO vQJHU DO SXVWLXOXL), semnate cu formula: „Petru al lui Teodor, istorograful Rusiei la BucureĹ&#x;tiâ€?, iar pe una dintre acestea este menČ›ionat Č™i anul pictării: 1736. a fel ca Sfântul Haralambie de la Stavropoleos Č™i Sfântul Ioan Botezătorul de la Biserica Sf. Spiridon vechi este reprezentat ĂŽn picioare pe un fundal de peisaj tratat ĂŽn VIXPDWR. VeČ™mintele Mântuitorului Č™i ale Maicii Domnului au acelaČ™i decor floral serial, caligrafic, realizat cu aur, iar chipurile tratate ĂŽn volum au acea carnaČ›ie brun ĂŽnchis specifică picturii ruseČ™ti. Dintre cele Č™ase icoane aflate ĂŽn discuČ›ie, trei la Stavropoleos Č™i trei la Sf. Spiridon doar două nu sunt semnate: Maica Domnului cu Pruncul Č™i Iisus Hristos de la Stavropoleos. Dar similitudinile stilistice Č™i compoziČ›ionale ne ĂŽndreptÄƒČ›esc să le atribuim aceluiaČ™i Petru, despre care Č™tim că a lucrat la Stavropoleos icoana Sfântului Haralambie. Inedită este ĂŽn cazul lui Petru formula semnăturii, el se prezintă ca un pictor care a ajuns ĂŽn BucureČ™ti Č™i despre care putem presupune că a lucrat ĂŽn capitala Valahiei. 9

Biserica fostei Mănăstiri Sf. Spiridon-Vechi a fost ridicată ĂŽn 1747 de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei, cu sprijinul domnitorului Constantin Mavrocordat, ca lăcaČ™ pentru ierarhii Č™i călugării arabi.

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬, Interesul pentru arta rusă se manifesta la acel moment în toate țările ortodoxe. Deși erau legați încă de marea tradiție a tehnicii și a esteticii bizantine, pictorii și comanditarii secolului al XVIII-lea erau deschiși influenței venite din Apus. Gravurile occidentale care circulau în spațiul est-european, orientarea elitei culturale spre Occident și spre estetica Renașterii și a Barocului, au avut un puternic impact asupra pictorilor ortodocși și, în consecință, asupra comanditarilor de icoane10. Acestui context i-au răspuns ctitorii unor iconostase brâncovenești bucureștene (toți aparținând ierarhiei bisericești: mitropolitul Daniil la paraclisul Patriarhiei, mitropolitul Ioanichie la Stavropoleos, patriarhul Silvestru al Antiohiei la Sf. Spiridon) și au făcut-o urmând o tendință generală, care era a timpului lor. Ei au ridicat monumentele în stilul propriu artei muntenești a acelui timp, le-au înzestrat cu iconostase similare, dar pentru icoanele de mari dimensiuni, care au de altfel un puternic impact asupra credincioșilor, au optat pentru tendințele cele mai noi, în spiritul vremii lor.

10

Eugénie Drakopoulou, „The Itineraries of the Orthodox Painters in the Eighteenth Century: The Common Aesthetics in South-East Europe”, 7KH +LVWRULFDO 5HYLHZ [Département de Recherches Néohelléniques/Institut de Recherches Historiques], 5 (2008), p. 32.

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

1. Iconostasul Paraclisului patriarhal, vedere de ansamblu, 1723

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

2. Tihon Filatjev Ivanov (atribuire), ,QWUDUHD vQ %LVHULFă D 0DLFLL 'RPQXOXL, iconostasul Paraclisului patriarhal, 1722

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

4. Tihon Filatjev Ivanov (atribuire), 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO, iconostasul Paraclisului patriarhal, 1722

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

5. Tihon Filatjev Ivanov (atribuire), ,LVXV +ULVWRV 3DQWRFUDWRU, iconostasul Paraclisului patriarhal, 1722

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‍܇‏,

6. Tihon Filatjev Ivanov (atribuire), 6ILQĐ°LL ĂŒPSăUDĐ°L &RQVWDQWLQ ĐŽL (OHQD, iconostasul paraclisului patriarhal, 1722

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

10. Petru zugravul (atribuire), 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO, iconostasul bisericii Mănăstirii Stavropoleos, prima jumătate a secolului al XVIII-lea

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

10. Petru zugravul (atribuire), ,LVXV +ULVWRV 3DQWRFUDWRU, iconostasul bisericii Mănăstirii Stavropoleos, prima jumătate a secolului al XVIII-lea

10. Petru zugravul (atribuire), 0DLFD 'RPQXOXL FX 3UXQFXO, iconostasul bisericii Mănăstirii Stavropoleos, prima jumătate a secolului al XVIII-lea

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

10. Petru „iconograf”, 6I 6ILQаLW 0F +DUDODPELH, iconostasul bisericii Mănăstirii Stavropoleos, prima jumătate a secolului al XVIII-lea

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

11. Detaliu din icoana Sfântului Haralambie cu semnătura lui Petru, „iconograful de la Marea Rusie”

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

12. Petru zugravul, 6IkQWXO ,RDQ %RWH]ăWRUXO, iconostasul bisericii Sf. Spiridon Vechi, 1736

021$+,$ '5 $7$1$6,$ 9Ă(7,‫܇‬,

13. Detaliu din icoana Sfântului Ioan Botezătorul cu semnătura lui Petru, „istoriograful Rusiei la București”

CLAUDIU TURCITU

Stampe – Negustori serviciul arhive nationale istorice centrale

ALEXANDRA BRUTARU

Dans – Auguste Raffet

5

Dr. IRINA CÎRSTINA

Descoperiri monetare pe Drumul Sudului în cuprinsul județului Dâmbovița (secolele XV-XVIII) Dr. Irina Cîrstina Colecția de numismatică a Complexului Național Muzeal Curtea Domnească Târgoviște include, pe lângă o varietate mare de monede din toate epocile, și tezaure care o particularizează în mod deosebit1. Ne referim în special la componența acestora, muzeul având în patrimoniul său nu mai puţin de 5 tezaure alcătuite exclusiv din monede otomane, cele mai multe emisiuni fiind din secolul al XVIII-lea, dar și un fabulos tezaur muntean emis la apogeul sistemului monetar al Țării Românești, în vremea lui Mircea cel Bătrân, alcătuit din mai bine de 6300 de ducați munteni. Se remarcă și tezaurele de monedă europeană din secolele XVI-XVII, alcătuite din tripli groşi, taleri austrieci, taleri–leuolandezi, florini, cum sunt cele descoperite la Butimanu şi Vlădeni. Li se adaugă un tezaur inedit, recent scos la lumină, posibil din zona localității Mănești, în anul 2016, care cuprinde 7048 piese monetare. Dacă la acest tablou adăugăm monedele emise în Imperiul Romano – German, ori în Rusia (secolele XVII – XVIII, inclusiv monedele emise la Sadagura) sau Polonia, avem imaginea unei multitudini de material numismatic, diferit ca sistem ponderal și compoziție. La începutul secolului al XIII-lea, la Veneţia, avea loc un eveniment care a avut însemnate urmări în dezvoltarea economiei monetare din cuprinsul întregului spaţiu sud-est european. Veneţia iniţia baterea unei monede noi, din argint, numită iniţial ducat (2,178 g şi un titlu al argintului ridicat), iar din 1284 (moneda de aur veneţiană se va numi tot ducat), gros sau matapan. Datorită calităţii sale superioare, grosul veneţian va domina circulaţia monetară din spaţiul respectiv, fiind adoptat ca nominal chiar şi de unele state din această zonă pentru emisiuni proprii. În Serbia se va numi dinar, în Imperiul Bizantin basilikan şi, în sfârşit, nominalul de tipul grosului veneţian va fi adoptat şi de ţaratul bulgar, sub denumirea de gros, fiind emis mai întâi de Mihail Şişman (1323 – 1330) şi apoi în continuare la Târnovo şi la Vidin2. În secolul al XIV-lea, are loc apariţia primelor monede emise de voivodatele româneşti de la sud şi est de Carpaţi. Tara Românească a început să emită monedă (ducaţi, dinari şi bani de argint) în timpul domniei lui Vladislav

Mihăescu Gabriel, Drob Valentin, Circulaţia monetară pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, în „Dâmboviţa – vatră de istorie”, Târgovişte, 1980. Olteanu Gheorghe, Cîrstina Ovidiu, Căprăroiu Denis, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, II, Târgovişte, 2003. 2 Târnoveanu - Oberlander, Ernest, Monedă şi societate pe teritoriile de la sud şi est de Carpaţi (secolele VI-XIV), Editura Nereamia Napocae, Cluj Napoca, 2003, 92-124 1

Dr. IRINA CÎRSTINA

Vlaicu (1364 – 1377)3. Primele monede ale Ţării Româneşti prezintă, pe avers, de regulă, un scut despicat, având în primul câmp fascii, iar pe revers un coif închis, surmontat de o acvilă conturată, cu cruce în cioc. Sistemul monetar al Ţării Româneşti avea corespondenţă atât cu sistemul monetar bulgăresc, cât şi cu cel unguresc. Ducatul de argint cântărea în medie 1,05 g, fiind echivalent cu grosul emis de Sracimir la Vidin în preajma anului 1365. Al doilea nominal (dinarul) avea o greutate medie de 0,70 g, asemănător cu dinarul unguresc emis după reforma monetară a lui Carol Robert. Al treilea nominal (banul) avea o greutate medie de 0,35 g şi era echivalent cu obolul unguresc (1/2 dinar). Emisiunile Ţării Româneşti vor continua şi în timpul voievozilor Radu I (1377-1383), Dan I (1383-1386), Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Vlad I (1395-1396). Monetăria Ţării Româneşti a atins apogeul sub Mircea cel Bătrân (1386-1418)4. În primul deceniu de domnie, acesta a emis ducaţi după sistemul lui Dan I, dar, în anii 1395-1396, pe fondul luptelor pentru tron cu Vlad Uzurpatorul, le ajustează greutatea până la 0,35 grame. Prin reforma monetară efectuată după 1396, creşte greutatea (0,48 grame) şi titlul ducatul muntean. În a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân sunt plasate şi monedele divizionare - banii - prezenţi nu numai în descoperirile monetare, dar şi în tratatele comerciale. În prima parte a secolului al XV-lea producţia monetară proprie este mai mică, unii voievozi fiind nevoiți să renunțe la dreptul regalian de a bate monedă (Radu II Prasnaglava şi Alexandru I Aldea). Ultimele emisiuni monetare aparţinând sistemului creat de Vladislav Vlaicu vor înceta la sfârşitul domniei lui Basarab Ţepeluş (1477-1481). Până la crearea sistemului monetar modern, din anul 1867, se mai înregistrează doar două încercări de a emite monedă: în anul 1658, când Mihnea III (1658-1659) a bătut şilingi cu propria efigie, şi în anul 1713, când, celebrând 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu realizează o serie de monede - medalii din aur şi argint. În secolul al XV-lea, în Ţările Române au circulat emisiunile proprii, dar mai ales monedele străine precum ducatul unguresc de aur sau ducatul veneţian de aur. La sfârşitul veacului o pondere însemnată în circulaţia monetară au căpătat-o asprii turceşti.

O. Iliescu, Cu privire la problema realizării unui corpus al monedelor feudale româneşti, în SMIM, I, 1956, p. 295-298. Ştirbu, Constanţa, Paraschiva, Stancu, Observaţii asupra emisiunilor monetare ale Ţării Româneşti (1365-1418) pe baza analizelor prin metode nucleare, în “Cercetări Numismatice”, 4, 1984, p. 84-86. 4 Idem, Monetele lui Mircea cel Bătrân, ediţie îngrijită, note şi anexa bibliografică de Ernest Oberländer-Târnoveanu şi Ionel Cândea, Editura Istros, Brăila, 2008, passim. 3

Dr. IRINA CÎRSTINA

Încetarea emisiunilor regulate ale Țării Românești spre finalul secolului al XV-lea5, a lăsat loc invaziei monedelor străine. Declinul Imperiului Otoman, survenit mai ales după asediul nereușit al Vienei (1683), a dus și la devalorizarea asprului, aceasta fiind înlocuit de talerii olandezi6, monedele austriece și otomane. Monede cu diametru mare (40 mm), greutate superioară (27 grame), având o compoziție de argint cu titlu superior (833 ‰), talerii7 s-au impus în întreg sud-estul Europei, încât nu numai că în spațiul românesc s-au păstrat ca bază de calcul după scoaterea lor din circulație, dar numele lor se regăseşte până astăzi în denumirea monedelor naționale ale unor țări din regiune: leu - Romania, leva - Bulgaria. În lipsa unei monede unice, leul de calcul8 nu putea reglementa circulația monetară, chiar dacă diverse pravile încercau să stabilească un curs unic.Triplul gros polonez9 este, de asemenea, un nominal foarte des întalnit începând cu ultimele 2 decenii ale secolului al XVI-lea şi până la mijlocul secolului XVII. La sfârşitul secolului al XVII-lea, circulaţia talerilor-leu a scăzut mult, în urma noilor conjuncturi economice şi politice, fiind înlocuiţi, treptat, de alte tipuri de monede, mai ales austriece şi otomane. Florinul, numit şi gulden (24 stüveri), este emis în număr mare în oraşele Embden, Oldemburg, Campen, şi în alte oraşe şi principate din cuprinsul Imperiul Romano - German10. O semnificație deosebită o au monedele de tip Sadagura. Deşi în Țara Românească şi în Octavian Iliescu, Cu privire la problema realizării unui corpus al monedelor..., p. 293. Exemplificăm aici cu monede aflate în expunere în cadrul Cabinetului Numismatic: scudo, Veneţia, Pasquale Cicogna (1585 – 1595), dar și taleri, piese emise în Imperiul Romano – German de Maximilian II (1576), Carol, Arhiducele Austriei (1576), Rudolf II (1581), Ferdinand II, Tirol (1564 – 1595) etc. Talerii – secolul XVII, Emiși în Provinciile Unite (Utrecht, 1618, Campen,1648, 1682, Zwoll, Westfriesland, 1637, 1639), ori în Imperiul Romano – German (Arhiducele Maximilian, Tirol, 1616, Arhiducele Leopold, Ensisheim1623, Carol, Duce de Lotharingia, Nancy, 1629), dat și în Spania (taler (ducaton), Spania, Brabant, Carol II, 1684), ori în – Ragusa, 1761. 7 Etimologic, “taler” este o abreviere de la Joachimsthaler sau Jochenthaler, o monedă emisă în orașul Sankt-Joachimsthaler din Boemia, începând cu anul 1518. 8 Deşi numele acesteia făcea referire la moneda olandeză, împărţirea în 40 de parale era, însă, de influenţă otomană. Într-adevăr, începând cu anul 1687, sultanul Süleyman II, în încercarea de a rezolva criza monetară prin care trecea Imperiul otoman în epocă, a emis un nominal mare din argint, cunoscut sub numele de piastru (turc. guruş), divizat în 40 parale (turc. para) care a avut o mare răspândire şi în Ţările Române. 9 Sistemul monetar polonez este reprezentat prin: triplu gros, Lituania, Stephan Bathory, 1582, Triplu gros Polonia, Sigismund III Vasa, 1589 – 1594, Triplu gros Riga, Sigismund III Vasa, 1594; Ort (6 groşi), Polonia, Sigismund III Vasa, 1599; ½ Taler Gdansk, Sigismund III Vasa , 1612, 1614 10 Mathias I (1612–1619), Campen, Zwoll; Ferdinand II, 1619- 1637, Embden; Ferdinand III, 1637–1757, Embden, Olbemburg. Taleri - Sfântul Imeriu Romano – German: Francisc I, 1750; Maria Theresia, 1780; Iosif II, 1765–1790; Arhiducele Maximilian, Electorul Bavariei, 1759. Kreuzer - Sfântul Imeriu Romano – German:10 kreuzer, Iosif II, 1773; 20 kreuzer, Iosif II, 1787, 20 kreuzer Leopold II, 1790 – 1792, 10 kreuzer, Francisc II, 1794, 20 kreuzer, Francisc II, 1794. 5 6

Dr. IRINA CÎRSTINA

Moldova nu au mai existat emisiuni proprii, în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1769 – 1774, ruşii au iniţiat baterea unor monede care să aibă curs în cele două provincii româneşti. Astfel, din 1770 a fost deschisă la Sadagura, lângă Cernăuţi, o monetărie ce a bătut piese cu valoare nominală exprimată în parale, copeici şi denghi. Pe aversul pieselor se aflau stemele celor două Principate Române, iar pe revers valoarea nominală şi anul de emitere, plus cifrul împărătesei Ecaterina II. Monedele de tip Sadagura au circulat atât în Moldova cât şi în Ţara Românească între anii 1772 – 1774, iar la retragerea trupelor ruseşti ele au ieşit din uz. Tezaurul de la Odobeşti. Numit uneori şi Hodobeşti, de la un hododă sau poate de la hodobaie, înţelegând grămadă mare de fân, satul este amintit prima oară la 5 septembrie 1533, când trece ca zestre de la o jupâniţă Maria către fiica acesteia Neacşa, căsătorită cu Peia portarul, mare dregător în sfatul domnesc al lui Radu Paisie. La 9 februarie jupân Peia și soția dăruiesc moșia nepotului lor, Detco, mare armaș din Brîncoveni, care le plătise o datorie. La începutul secolului al XVIIlea satul este acaparat de către Pătrașco postelnic, fiul domnitorului Petru Cercel (1583-1585), sub motivul că tatăl său l-ar fi cumpărat de la boierii din Brîncoveni, urmașii vestiților boieri olteni Craiovești, vechii stăpâni ai satului. În 1628 Odobeștiul este restituit lui Gorgan mare spătar și rudei sale, Matei aga din Brîncoveni, nimeni altul decât viitorul domn Matei Basarab (1632-1654). Documentul de împărțire a averii lui Constantin Brâncoveanu, Catastihul de toate satele cu rumânii și moșiile, casele, viile, țiganii, ce avem de la părinți și am cumpărat și noi, care am împărțit copiilor noștri menționa, la 1708, între satele dăruite de domn lui Constantin Brâncoveanu beizadea, fiul său cel mare, Potlogiul „tot și cu rumânii, cu casele, curțile de piatră, cu viile, cu morile”, dar și Odobeștiul „tot, cu toții rumânii”. Odobeștiul este, de asemenea, menționat și în actele din 1543 și 1544, emise de Radu Paisie pentru Danciu din Brâncoveni, bunicul lui Constantin Brâncoveanu11. Pe parcursul secolului XVIII satul apare deseori pomenit, de fiecare dată în posesia Brâncovenilor, fie că era vorba de Constantin Brâncoveanu, de nepotul domnului, stolnicul Constantin Brâncoveanu (1742), sau de Manolache Brâncoveanu, unul dintre cei mai mari proprietari de moșii ai vremii, care cumpărase și Sălcuța (1796). În preajma Revoluției de la 1848 găsim membri ai familiei Bibescu (logofătul Iorgu Bibescu). Ultimul proprietar, înaintea împropietăririi din 1864, a fost logofătul Ioan Emanoil Florescu (1857). În primăvara anului 1936, pe terenul arabil din zona localităţii Odobeşti12 a fost descoperit un tezaur de monede otomane din secolul al XVIII-lea. Ştefan D. Grecianu (editor) , Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu vel logofăt Grecianu, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1906, anexe. 12 Valentin Drob, Două tezaure monetare otomane de la sfârșitul secolului al XVIIIlea descoperite în județul Dâmbovița, în Cercetări Numismatice, VII, 1996, p. 209- 210 ( Tezaurul de la Odobești). 11

Dr. IRINA CÎRSTINA

Monedele se aflau într-un vas, care a fost spart de plugul unuia dintre săteni, tezaurul împrăştiindu-se pe câmp. Descoperitorii le-au împărţit între ei în şapte părţi egale, unul dăruindu-şi partea sa preotului Tomescu din Odobeşti. În iulie 1979 acesta din urmă donează muzeului dâmboviţean 9 monede otomane din argint. Cea mai veche piesă este o para, de la sultanul Mahmud I, 1730 – 1754, iar cea mai nouă este o monedă cu valoarea de 100 parale (yüzlük), Imperiul Otoman, Selim III, 1795. Cauzele îngropării tezaurului pot fi puse pe seama instabilităţii politice de la sfârşitul acestui secol, plin de războaie şi evenimente tulburi. Tezaurul de la Butimanu A fost achiziţionat în anul 1990, cuprinde 66 de piese, din care 43 sunt etalate. Compoziţia lotului expus se prezintă astfel: a) ½ Taler, Ungaria, Ferdinand I, 1556 - cea dintâi piesă a tezaurului b) Dirhem, Imperiul Otoman, Murad III, Erzerum, 1574 – 1595, 3 exemplare c) Triplu gros, Polonia, Ştefan Bathory, 1582 – 1583, 5 exemplare  Triplu gros, Lituania, Ştefan Bathory, 1580 – 1584, 11 exemplare  Triplu gros, Riga, Ştefan Bathory,1583 – 1586, 7 exemplare  Triplu gros, Riga, Sigismund III Vasa, 1589 – 1595, 5 exemplare  Triplu gros, Polonia, Sigismund III Vasa, 1590 – 1597, 12 exemplare. Tezaurul de la Vlădeni. Două tezaure au fost descoperite în localitatea Vlădeni, unul aparține antichității romane, iar celălalt evului mediu european. Primul, alcătuit din 14 denari romani republicani, a fost descoperit în grădina CAP-ului din localitate, în vara anului 1962. Pisele au fost găsite într-o cană de lut de culoare negruroșcat. Cel de-al doilea, descoperit în anii '80, cuprinde 33 de monede. Cea mai veche piesă a tezaurului este un taler, emis în 1575, de ducele Henric II de Braunschweig – Luneburg, iar cea mai nouă este o piesă de un florin, bătut în anul 1656 de Wilhelm V. Tezaurul medieval de la Vlădeni a intrat în patrimoniul muzeului în anii '80, cuprinde 33 piese, 29 exemplare fiind expuse în Cabinetul Numismatic. Structura tezaurului este următoarea: a) Taler, Imperiul Romano – German, Henric II, 1575, 1 exemplar b) Ducat, Polonia, Sigismund III Vasa, 1623, 2 exemplare c) 24 stüveri, Imperiul Romano – German, Ferdinand II, 1619 – 1637,  24 stüveri, Imperiul Romano – German, Ferdinand III, 1637–1657,  24 stüveri, Imperiul Romano – German, Wilhelm V, 1656, 1 exemplar

Dr. IRINA CÎRSTINA

Tezaurul de la Corneşti. Alături de cele două tezaure de monede antice descoperite în comuna Corneşti, colecţia muzeului târgoviştean cuprinde şi un tezaur medieval, ajuns în patrimoniul muzeului înainte de 1989, depozit ce numără 95 de piese, toate din argint. Cuprinde 94 aspri, Imperiul Otoman, emişi în secolul al XVI – lea, perioada de maxim avânt a puterii otomane şi a acestui nominal mărunt. O singură piesă diferită, un dinar, emis în Ungaria, de Ferdinand I Habsburg (1554 – 1564), completează tezaurul. Tezaurul de la Ghimpaţi Descoperit în anul 1977, conţine 41 de monede, 24 exemplare expuse, argint. Cu excepţia a doi ducați, emiși în Raguza (1763, 1768), celelalte 39 sunt piese (aspru, kurus, yüzlük) emise în Imperiul Otoman, secolele XVII - XVIII. Tezaurul Dobra. Descoperit în anul 197313, tezaurul de la Dobra, include 28 de monede. Cea mai mare parte a monedelor componente (15) a fost achiziţionată de către Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti14, cinci monede s-au pierdut, iar 8 au intrat în colecţia muzeului din Târgovişte15. Cea mai veche monedă a lotului nostru este un piastru (kurus), emis de Mustafa III în anul 1773, la Istanbul, iar cea mai recentă este o piesă de 80 parale (ikilik), emisă de sultanul Selim III în anul 1799. Tezaurul include și un fals, semnalat și de Valentin Drob, cel care a publicat tezaurul, dar și de numismatul Aurel Vâlcu16  40 parale (kürüş), Imperiul Otoman, Mustafa III, 1773  80 parale (ikilik), Imperiul Otoman, Selim III, 1789 Tezaurul a fost descoperit în imediata aproiere a sitului cu codul RAN: 67309.04 (http://ran.cimec.ro/?lpag=10&layers=&crsl=2&csel=2&clst=1&Ojud=1&Oloc=2&Lan g=EN&nr=800) 14 Paraschiva Stancu, George Trohani, Un tezaur monetar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, descoperit în comuna Dobra, jud. Dâmbovița, în Cercetări Numismatice, III, București, 1980, p. 117-120. 15 Valentin Drob, Două tezaure monetare otomane de la sfârșitul secolului al XVIII-lea descoperite în județul Dâmbovița, în Cercetări Numismatice, VII, 1996, p. 209- 210 ( Tezaurul de la Odobești). 16 Aurel Vîlcu, Circulația falsurilor după moneda otomană din secolul al XVIII-lea în Țara Românească, https://aurelvilcu.files.wordpress.com/2010/12/aurelvilcufalsurimonedeotomane.pdf). Idem, Moneda otomană în Ţările Române în perioada 1687-1807, Teză de Doctorat, Bucureşti, 2007, p. 45-54. 13

40 parale (kürüş), Imperiul Otoman, Selim III, 1791  80 parale (ikilik), Imperiul Otoman, Selim III, 1796  80 parale (ikilik), Imperiul Otoman, Selim III, 1799. Comuna Măneşti. 

Un mic tezaur medieval, provenind de la Mănești, se află expus în Cabinetul Numismatic al Muzeului de Istorie Târgoviște. El este alcătuit din groși, emiși de regele Poloniei, Sigismund II August ( 1548-1572). Celălalt tezaur, amintit chiar la început, descoperit recent, în anul 2016, cuprinde 7048 monede. Dintre acestea, doar două nu sunt monede otomane. Este vorba de o emisiune de 20 kreuzeri, Maria Theresia (1740-1780), an de emitere: 1764, 6, 20 gr., 28 mm și de o piesă de 3 kreuzeri, Francisc I, Austria, 1815, 1,76 gr., 19 mm. În tezaur mai există o monedă de 40 Para (1 kuruş), 39 mm, 18 gr. Cel mai probabil, a fost emisă de sultanul Mustafa III, (1757-1774, A. H. 11711187), la Islambol, în anul Hegirei 1171, adică în 1758, seria 83. Cea mai mare parte a tezaurului este alcătuită din parale, emise în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Am identificat câteva monede emise de sultanul Mustafa IV, în 1808-1809. Tezaurul este în curs de identificare. Orașul Târgoviște, tezaure și descoperiri monetare izolate Orașul Târgoviște, capitală a Țării Românești vreme de mai multe secole, cu unele notabile intermitențe, a cunoscut o intensă circulație monetară, așa cum o atestă tezaurele și monedele izolate descoperite pe teritoriul său, dar și izvoarele scrise17. Ne-am propus, cu acest prilej, să recompunem, chiar și parțial, tabloul monetar al orașului medieval, într-o abordare sintetică. Începând cu mijlocul secolului trecut, au fost efectuate cercetări arheologice în număr consistent, însă numeroase piese monetare nu au fost introduse în circuit științific, ele regăsindu-se, în mare parte, în colecțiile muzeului târgoviștean, dar şi ale altor instituţii, cum ar fi Muzeul Naţional de Istorie al României sau Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Fiind vorba de o perioadă întinsă de timp, asistăm la tot felul de prefaceri ale corpusului monetar aflat în circulaţie. La acest tablou contribuie şi încetarea emiterii de monedă proprie spre finalul secolului al XV-lea, monedele străine, europene şi otomane, regăsindu-se în proporţii variabile unele faţă de altele. O schimbare majoră intervine spre finele secolului al XVI-lea, când asprul se prăbuşeşte şi, în Europa, moneda măruntă este înlocuită cu monede din argint cu valoare nominală mare, în special taleri18. Colecțiile de documente ale Academiei Române, D.I. R și D. R. H (Documente privind Istoria României. B. Ţara Românească, Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească), pentru a nu le aminti decât de cele mai cunoscute, abundă în referiri la valoarea unor sate, moșii, mărfuri și alte bunuri care erau tranzacționate. 18 Ana Maria Velter, Circulaţia în ţările române a monedelor de argint cu valoare ridicată emise de statele şi oraşele şi forurile ecleziastice germane, în perioada secolelor XVI-XVII, în “Cercetări Numismatice”, VIII, 2002, p. 273. 17

Dr. IRINA CÎRSTINA

Tezaurul „Mircea cel Bătrân”, Târgul de Sus, Str. Matei Basarab nr. 17 Sub această sintagmă este cunoscut cel mai numeros tezaur de monede medievale românești descoperit la Târgovişte, în anul 1961, de un localnic. Tezaurul cuprinde 6283 monede de argint, cele mai multe emise de Mircea cel Bătrân, sub domnia căruia monetăria Ţării Româneşti a atins apogeul. În primul deceniu de domnie acesta a emis ducaţi după sistemul lui Dan I, însă în anii 1395-1396, pe fondul luptelor pentru tron cu Vlad Uzurpatorul, le ajustează greutatea până la 0,35 grame. Prin reforma monetară, creşte greutatea şi titlul ducatului muntean, tezaurul târgoviștean fiind alcătuit cu preponderență din monede reformate. În 1970 tezaurul a fost fragmentat în două loturi, aproximativ jumătate ajungând în patrimoniul Muzeului Național de Istorie al României. Pe scurt, structura tezaurului, se prezintă astfel: Monede străine, 7 exemplare ( dintre care 5 la Târgoviște, semnalate în text cu ); a) Dinar, Ungaria, Ludovic I (1342 – 1382) ; b) Dinar, Ungaria, Sigismund I (1387 – 1437) ; c) Dinar, Serbia, cneazul Lazăr (1370 – 1389) ; d) Gros, Ţaratul de Vidin (Ivan Stracimir), 1371 – 1396, 3 exemplare (unul la Târgoviște) e) ½ Gros, Veneţia, Andreea Contarini (1368 – 1382), argint . Monede muntene anterioare domniei lui Mircea cel Bătrân (după cunoștința noastră, toate se află la Târgoviște); a) Vladislav I (1364 – 1377), 5 exemplare; b) Radu I (1377 – 1383), 28 monede (trei piese sunt de tipul „cu efigie”); c) Dan I (1383 – 1386), 36 monede; Ducati anteriori reformei monetare (în jurul anului 1405), tipul comun muntean (fără efigie), 5 exemplare la Târgovişte Ducaţi emişi după reforma monetară (1405 – 1418), 2886 piese la Târgovişte (6090 în total) Banii – 57 monede ( la Târgoviște). Tezaurul a fost îngropat după moartea lui Mircea cel Bătrân19, în vremurile atât de incerte ale urmașilor săi, în domnia lui Mihail ori poate a lui Radu Prasnaglava, oricum la cumpăna deceniilor doi și trei ale secolului al XVlea. Tezaurul descoperit la biserica Sf. Nicolae Geartoglu, Str. Stelea, nr 15. Tezaurul a fost descoperit în anul 1990, în cadrul cercetării arheologice, și era alcătuit din 295 de monede din argint, dintre care numai 33 au putut fi recuperate, restul fiind extrem de arse. După toate indiciile care se pot observa pe monede, este vorba despre piese emise tot de Mircea cel Bătrân.

Ernest Oberlander Târnoveanu, Monedă și societate, www.cimec.ro, p. 134-135. Pentru referințele bibilografice asupra acestui tezaur, a se vedea nota 123, p. 135. 19

Dr. IRINA CÎRSTINA

Tezaurul descoperit în Suseni, în zona pieţei „Doi Brazi”, la o distanţă de câteva sute de metri faţă de curtea domnească, în anul 1974 (cercetare arheologică), 4 piese. Monedele sunt necirculate, deci într-o stare excelentă.  Ducat, Veneţia, Francesco Dandolo, 1329 – 1339, aur.  Ducat, veneţia, Andreea Dandolo, 1343 – 1354, aur.  Ducat, Veneţia, Marco Corner, 1365 – 1368, aur.  Ducat, Ungaria, Sigismund I, 1387 -1437, aur. Tezaurul descoperit la Şcoala nr. 4, tot în Suseni, în anul 1979 (cercetare arheologică). Este alcătuit din 15 dinari, Ungaria, secolul al XVI-lea, (14 exemplare – Ferdinand I, 1529 – 1565 şi 1 exemplar – Maximilian II, 15641576), argint. Tezaur descoperit în Târgovişte, în anul 1993, pe Strada dr. Marinoiu, nr. 8, cuprinde 228 piese, din argint (emise de state și orașe germane, dar și în Ungaria, Polonia și Imperiul Otman), din care numai 28 de monede au intrat în colecțiile muzeului nostru, restul pieselor rămânând, după informațiile la care am ajuns, în posesia descoperitorului (medicul Vlădoianu). Compoziţia acestui fragment al tezaurului este următoarea: 20 de piese triplu gros (Polonia, Riga, Lituania - Ştefan Bathory şi Sigismund III Vasa). Se adaugă un dirhem, Imperiul Otoman, Murad III, 1574, un gros, Veneţia, Pasquale Cicogna (1585 – 1595), 4 piese de 6 groşi, Sigismund III Vasa, toate emise în 1596, un triplu gros, Gabriel Bathory, Transilvania, 1611, și un triplu gros, Carnova, Johan Ojorg, bătut în 1612. Tezaur descoperit la Curtea Domnească, în anul 1976 (cercetare arheologică), 67 piese, 24 exemplare expuse în Cabinetul Numismatic, argint. Contextul descoperirii. În spatele Bisericii Mari Domneşti, în anul amintit mai sus, în cadrul unor ample cercetări ale curții domnești, la 8 m E de altar, în secţiunea IC, la o adâncime de 88-95 cm, într-un mormânt, a fost descoperit un tezaur monetar compus din 67 de monede20. Au fost identificate 3 schelete umane, ale unui adult şi a doi copii (de 2,5 şi 5 ani), toate de sex masculin. Poziţia celor trei era nefirească, un copil fiind aşezat pe unul din braţele adultului, iar celălalt sub picioarele acestuia. Adâncimea mică, poziţia necreştinească, faptul că toţi trei erau bărbaţi, dar şi locul unde au fost îngropaţi, în incinta curţii domneşti, a sugerat ipoteza că adultul nu era un personaj oarecare şi că, probabil, era un pretendent la tronul Ţării Româneşti. Aşa a fost explicată prezenţa celor doi copii, de presupus ca fiind fiii săi, deci potenţiali purtători de drepturi politice, cu toţii ucişi şi îngropaţi în grabă, la adăpostul nopţii, aproape de locul săvârşirii crimei. Cele 67 de monede se înşiră pe o perioadă de 136 de ani, între 1501 şi 1637, delimitându-se, totuşi, două intervale principale: Nicolae Constantinescu (coordonator), Corneliu Ionescu, Petru Diaconescu, Venera Rădulescu, Târgovişte. Reşedinţa Voievodală (1400 – 1700). Cercetări arheologice (1961 – 1986), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009, p. 106 – 107. Deşi iniţial a considerat tezaurul ca aparţinând mormântului, recent, în lucrarea amintită mai sus, Nicolae Constantinescu şi-a schimbat opinia şi îl consideră ca o consecinţă a unui jaf sau ca o coincidenţă. 20

Dr. IRINA CÎRSTINA

 1501-1560, cu 40 de piese (33 bătute în sistemul grosului polonez, iar 7 în Ungaria)  1622-1624, cu 21 de monede, emise de Sigismund III/20 şi Gustav Adolf/1. Monedele au ca spaţiu de emitere: Polonia/41, Lituania/11, Ungaria/10, Riga/1, Elbing/1 şi Imperiul Romano-German/3. Tezaurul este alcătuit exclusiv din nominal mărunt, extrem de circulat, cu multe piese fragmentare. Treizeci de monede (24 de jumătăţi de gros, 4 dinari, piesa de la Ferdinand II şi o poltură) sunt perforate. Greutatea totală a pieselor este de 46,72 g, un dinar Ferdinand I având 0, 24g, în vreme ce numărul pieselor ce depăşesc cu puţin un gram este de numai 9. Dacă ar fi fost descoperit în condiţii “normale”, compoziţia acestui “tezaur” ar părea surprinzătoare, valoarea lui fiind mică, însă circumstanţele în care a fost îngropat ne trimit mai degrabă la ideea că piesele au fost pur şi simplu aruncate peste cei trei, sau au ajuns acolo ca rod al întamplării. Între anii 1626 – 1640 curtea domnească de la Târgovişte a fost abandonată de domnie, Matei Basarab fiind cel care o reamenajează, dând astfel şi un imbold economic oraşului. Cu o curte alături, cu mulţi oameni în preajmă, este greu de presupus că o astfel de crimă nu ar fi lăsat nici o urmă. De aceea, pare mai plauzibil ca evenimentul să se fi produs fie înainte de mutarea lui Matei Basarab aici, deci în intervalul 1637 – 1640, sau după moartea lui, în aprilie 1654, în împrejurările tulburi produse de răscoala seimenilor, de urcarea pe tron a lui Constantin Şerban “Cârnul” (1654 – 1658). Tezaur descoperit pe Strada Matei Basarab, tot în cartierul Suseni, în altarul bisericii Sfânta Maria („a saşilor”, vechea biserică catolică), în anul 1967 (cercetare arheologică coordonată de arheologul Radu Geoglovan). Cuprinde 87 monede din categoria nominalurilor mari din secolul al XVII - lea, tezaur încheiat în anul 1660.  82 de piese de 24 stüveri, Imperiul Romano - German, Ferdinand II (1619 – 1637) şi Ferdinand III (1637 – 1657).  Taleri, Provinciile Unite (Ţările de Jos), 1614 – 1660, 5 piese. Tezaur, 9 groși, Moldova, Ștefăniță ( 1517-1527), loc de descoperire necunoscut. De asemenea, putem semnala și alte descoperiri monetare, de data aceasta descoperiri izolate, în cuprinsul oraşului medieval, atât în cadrul unor cercetari arheologice ale curții domnești (campanii derulate în anii 1961, 1963, 1976, 1979, 1981, 1986) 21 200622, 201223, 2014, 2015, 2106), cât și în alte zone ale Târgoviștei vechi24. Ducat, Mircea cel Bătrân, 2 exemplare, argint; Dinari, Ungaria (Sigismund I (1387 – 1437, emiși la Sighişoara) Albert – 1439, Matei Corvin – 1468; Icosar, Imperiul Otoman, Mahmud II, 1808 – 1839, aur; Taler, Imperiul Romano – German, Ferdinand II, 1620, argint; Cercetările din 1986: ducat Dan I, exemplar destul de rar; akce Bayazid I, datată după 1390 – un unicat pentru acestă regiune; parvus emis de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, in atelierul de la Buda, datat 1330. 21

20

Dr. IRINA CÎRSTINA

Amintim, spre exemplu, cercetările de la Hotelul Valahia (1989), când a rezultat un aspru, emis în numele sultanului Murad II, 1431 – 1444, din argint, când pe tronul Țării Românești, la Târgoviște, se afla Alexandru Aldea. Tot așa, în cadrul săpăturilor desfăşurate, în anul 196725, la biserica Sfânta Vineri – Curtea Domnească au fost descoperite, în legătură cu înmormântarile din jurul lăcaşului, mai multe monede, dintre care amintim dinarul emis de regele Ungariei, Albert (1437 – 1439) şi cele două loturi de aspri (de 17, respectiv 11 monede) de la Mehmed al II-lea (1451 – 1481), îngropate, probabil, cu ocazia campaniei otomane din 1462, conduse chiar de sultan, împotriva lui Vlad Ţepeş (1456 – 1462; 1476). Aşa cum s-a apreciat26, existenţa unui cimitir spre mijlocul secolului al XV-lea, indică implicit existenţa bisericii la acea dată. Contribuţia numismaticii la stabilirea începuturilor lăcăşului este determinantă, ştiut fiind faptul că atestările documentare ale bisericii sunt târzii, pisania din iulie 1517 indicând contribuţia boierului Manea clucerul Perşanu27. Cetate de scaun încă de la finele secolului al XIV-lea, oraşul Târgovişte sa împodobit, așa cum era și firesc pentru o așezare între zidurile căreia istoria țării s-a scris de-a lungul veacurilor, cu numeroase biserici. Ridicate prin grija domnitorilor sau a marilor familii boiereşti, acestea au cunoscut toate etapele evoluţiei oraşului, constituind o sursă importantă pentru cunoaşterea unor aspecte mai puţin cercetate, legate de circulaţia monedelor. În intervalele de timp prospere, ca domniile lui Neagoe Basarab (1512 – 1521), Matei Basarab (1632 -1654) sau Constantin Brâncoveanu (1688 -1714), au fost ridicate multe lăcaşuri, altele au fost refăcute, împodobite, dăruite cu obiecte de cult. În alte epoci, nefaste, au cunoscut, laolaltă cu târgoviştenii, momente foarte grele, cum au fost asediul lui Sinan Paşa, din toamna anului

Biserica Mare Domnească, 2006: cercetare arheologică, naos, 3 quartingi, Sigismund I de Luxemburg, 1430-1437, inv 33465-33467. Piesele au fost găsite în zona amenajată pentru cuptoarele de ars cuprul (informații oferite de arheologul Petru Diaconescu) 23 Casa Balașa, 2012:Ducat muntean, Tipul comun muntean,Tara Românească, Vladislav II (1447-1456).Catalog: MBR (Monede și bancnote românesti, 1976), p.31, tip 256-261 a. 24 Suseni (1974 , 1977) - 6 exemplare, din argint, nominaluri mărunte, emise de Ungaria şi Polonia în a doua jumatate a secolului XVI şi în primii ani ai celui următor (dinar, ½ gros, 3 groşi); Bărăţie (1974) – 3 exemplare, 1 gros polonez şi 2 dinari ungureşti, toate din secolul XVI, argint. 25 Gh. I. Cantacuzino, Aspecte ale evoluţiei unui vechi monument din Târgovişte: biserica Sf. Vineri, în „Valahica”, 1, 1969, p. 63. Katiuşa Pârvan, Gh. I. Cantacuzino, Descoperiri monetare la Curtea Domnească din Târgovişte, în „Cercetări Numismatice”, VIII, 2002. P. 316 – 317. 26 Gheorghe I. Cantacuzino, op. cit., p. 63, 66. 27 Cristian Moisescu, Consideraţii asupra arhitecturii bisericii Sf. Vineri din Târgovişte, în „Valahica”, 1, 1969, p. 71 -72. 22

Dr. IRINA CÎRSTINA

159528, sau jafurile şi incendiile oştilor turco-tătare din februarie 1658, din finalul domniei lui Constantin Şerban. Asemenea momente de panică au dus la ascunderea unor tezaure în interiorul sau în prejma anumitor lăcăşuri de cult, considerate locuri sigure, aflate sub protecţie divină. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu tezaurul de la Biserica Sf. Nicolae Geartoglu, amintit mai sus, descoperit în anul 1989, în faţa bisericii. Au fost recuperate aproximativ 300 monede arse, la fel cum arsese și vechea biserică de lemn29. Dincolo de importanţa ei pentru numismatică, acest gen de descoperire arheologică aduce un mare aport la cunoaşterea începuturilor oraşului, a nivelului economic etc. Oferind elemente de datare precisă oricărui context arheologic, descoperirile numismatice sunt extrem de importante, chiar şi o singură monedă putând să clarifice anumite aspecte incerte. Catedrala Arhiepiscopală şi Mitropolitană. Cunoscută de localnici sub numele „Mitropolia”, a fost unul dintre cele mai impresionante edificii religioase ridicate în Ţara Românească în Evul Mediu. Construcţia începută de Radu cel Mare, în anii 1503 – 1505, a fost definitivată în timpul domniei lui Neagoe Basarab, între anii 1517 – 1520, fiind târnosită, cu mare fast, la 17 mai 1520. Ceva mai târziu, Radu Paisie o acoperă cu plumb şi o zugrăveşte. În secolul XVII, monumentul cunoaşte ample lucrări de reparaţii în domniile lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Mitropolia va primi o grea lovitură în 1821, când eteriştii lui Alexndru Ipsilanti au dezvelit-o luându-i plumbul, fapt ce a dus la distrugerea bolţilor şi a picturii. Mai mult, chiar Tudor Vladimirescu a fost ucis mişeleşte în incinta Mitropoliei. Din nefericire, biserica a fost dărâmată în 1889 şi înlocuită cu actuala construcţie, care nu reproduce nici ca proporţii nici ca formă vechiul aşezământ. Parcul Mitropoliei mai păstrează şi astăzi ruinele chiliilor în care a funcţionat în vremea lui Matei Basarab „schola graeca et latina”30. Deşi are o istorie atât de încărcată, numărul pieselor numismatice descoperite în jurul Mitropoliei în timpul cercetărilor arheologice (Ion Chicideanu, Radu Gioglovan – 1972; Petru Diaconescu, Gabriel Mihăescu – 1985, 1986) este restrâns, poate şi din cauza deselor intervenţii, construcţii şi refaceri în arealul lăcaşului mitropolitan. Remarcăm numai o piesă, un aspru, emis de sultanul Murad II (1431 – 1444), semn că moneda otomană era prezentă în schimburile comerciale încă din prima jumătate a secolului al XV-lea. Radu Gioglovan, Cetatea Târgoviştei, în „Chronica Valahica”, 5, 1973, p. 88 – 97; Irina Cirstina, Ocupaţia otomană din toamna anului 1595, reflectată in documente şi cronici contemporane (din perspectiva locuitorilor Ţării Româneşti), în volumul Întregitor de țară și martir al neamului românesc, Mihai Viteazul (1593-1601). 420 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, editat de Arhiepiscopia Târgoviștei, 2013, p. 180-190. 29 Mulţumim pentru informaţii colegului nostru, arheologul Petru Diaconescu, cel care a condus campaniile de săpături arheologice. Din cele 300 de monede, după restaurare, au putut fi recuperate numai 33 de piese, parţial lizibile. 30 Cristian Moisescu, op. cit., p. 177 – 186. 28

Dr. IRINA CÎRSTINA

Biserica Târgului a fost ridicată în 1654 de marele cărturar Udrişte Năsturel pe locul unei biserici de zid mai vechi din secolul al XVI-lea31. A fost zugrăvită la sfârşitul secolului al XVII-lea cu cheltuiala lui Dinu Bogasieru, şi apoi reparată de mai multe ori. Campaniile de săpături arheologice, desfăşurate în anii 1972, 1973 şi 1975, coordonate de Ion Chicideanu, au dus la descoperirea, printre altele, a unui dinar, emis în Ungaria, de regele Ferdinand I, în anul 1545, care localizează în timp o construcţie anterioară. Au mai fost descoperite şi monede otomane emise, cu precădere, în secolul XVIII. Biserica Sf. Nicolae – Androneşti - înălţată în 1527 de marele vornic Manea Perşanu, în vremea domniei lui Radu de la Afumaţi. Suferă avarii importante în timpul ocupării oraşului de armata lui Sinan Paşa, în 1595. Reclădită „den temelie până la sfârşit” de Matei Basarab şi soţia sa, doamna Elina, în 1653, a fost cunoscută şi sub numele de Biserica Doamnei. În secolul XVIII, trece în grija familiei Andronescu. Cercetările arheologice relativ recente (2003) au scos la iveală o mică salbă din aur, inele sigilare şi obiecte de podoabe. Cei 5 icosari sunt emişi de sultanul Mahmud II (1808 – 1839). Biserica Sfântul Ioan a fost studiată în anii 1973, 1977-197932 şi au rezultat 8 monede interesante, dintre care amintim asprii emişi de Suleyman I (Soliman Magnificul, 1520 - 1566) şi Selim II (1566-1576), dar şi dinarii bătuţi în atelierele maghiare din porunca regelui Albert (1437 - 1439). Un gros bătut de Ştefan cel Mare a fost descoperit întâmplător în anul 1969 şi se află printre rarele monede moldoveneşti găsite la Târgovişte. De asemenea, sunt prezente monedele ungurești, prin 3 exemplare: Albert (1437), Ferdinand I (1546) și Maximilian II. Ca şi la biserica Sf. Ioan, şi la Biserica Albă cercetările arheologice au fost conduse de arheologul Petru Diaconescu, în anul 1980. Sub biserica ridicată la 1777 se află o altă construcţie de plan triconc, înălţată în jurul anului 1600. Alături de monede româneşti emise în secolul XIX, se aflau şi câteva obiecte de podoabă şi monede medievale, dar există menţionat și un tezaur de monede antice descoperit în preajma bisericii, tezaur care nu se află în patrimoniul muzeului târgoviștean. Biserica Roşie. Reluarea săpăturilor arheologice la Biserica Roşie33, a readus în atenţie un boier puţin cunoscut, marele vornic Coadă, ctitorul aşezământului. Prezenţa lui Coadă la Târgovişte se leagă evident de relaţia Ion Chicideanu, Biserica Târgului (Târgovişte). Raport preliminar asupra celei de-a doua campanii de săpături arheologice, în „Chronica Valachica”, 5, 1973, p. 77. 32 Petru Diaconescu, Cercetarea arheologică de la biserica Sf. Ionică din Târgovişte, în „Valahica”, 5, 1974, p. 77-81. 33 Numită aşa datorită culorii sale (faţade alcătuite din cărămidă aparentă). Cele dintâi săpături au fost conduse de Radu Geoglovan, în anii 1960 – 1962, însă din această perioadă lipsesc materialele documentare. În anii 2003 – 2005, au avut loc noi cercetări, derulate de Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească” în colaborare cu Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cele mai recente cercetări derulându-se chiar în cursul acestui an. 31

Dr. IRINA CÎRSTINA

privilegiată pe care acesta a avut-o cu domnitorul Radu Paisie (1535 – 1545). Aflându-se mereu în preajma domnului şi nefiind un boier al locului, Coadă s-a îngrijit de ridicarea unui curţi boiereşti ce avea propria sa biserică34. Se pare că edificiul lui Coadă ar fi a doua curte boierească ridicată la Târgovişte, după cea a lui Manea Perşanul, aflată probabil în vecinătatea bisericii Sf. Nicolae Androneşti35. Despre biserică se ştie că biv vel şetrarul Scarlat Drugănescu a reparat-o, în 1768, când a şi închinat-o ca metoh al mănăstirii Dealu.36 În 1828 este tencuită şi i se fac alte reparaţii de către membri ai familiei Tabacu37, pentru ca în 1924 sa fie demolată de către autorităţile locale. Nimic material nu a fost recuperat din acest monument care supravieţuise aproape patru secole. Din fericire, Virgil Drăghiceanu notase, în 190638, textele a două pietre funerare (1645, 1652), aflate în interiorul bisericii, aparţinând unor boieri, şi o a treia, în curtea bisericii, a lui Lazar Tabacu. De la Coadă şi până la Scarlat Drugănescu, deci vreme de mai bine de două veacuri, nu se mai ştia cine anume se îngrijise de biserică, însă e cert că ea continuă să existe. Socotind că nu întâmplător se aflau înmormântaţi în interiorul bisericii acei boieri din vremea lui Matei Basarab, ne-am propus să îi identificăm, în ideea că ne vor aduce mai aproape de Coadă Vornicul. Astfel, putem să afirmăm că Vlad căpitanul, îngropat la 1652 în biserică, este începătorul familiei Drugănescu, neidentificat documentar până acum39. Cu siguranţă, la el şi la nepotul său de fiu, Gavrilă vornic de Târgovişte, făcea referire, în 1768, Scarlat Drugănescu când scria despre strămoşii săi. Documentul, emis de cancelaria lui Constantin Brâncoveanu, la 6 iulie 1713, întăreşte „lui Gavrilă logofăt i brat ego Staico, feciorii lui Tudor portar, nepoţii Vladului căpitan ot Drugăneşti ot sud Dâmboviţa” moşie în Drugăneşti, „care moşie le este de moştenire de la părinţii lor şi de cumpărătoare cu zapise”40. Cristian Moisescu, Târgovişte. Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, 1976, p. 85. Mulţumim colegului nostru, arheologul Petru Diaconescu, pentru amabilitatea de a ne fi semnalat acest aspect. A se vedea şi lucrarea acestuia Arheologia habitatului urban târgoviştean (secolele XIV – XVIII), Târgovişte, 2009, p. 57 - 58. 36 George Potra, Tezaurul documentar al judeţului Dâmboviţa (1418 – 1800), Muzeul Judeţean Dâmboviţa, 1972, doc 912 (1768 martie 1), p. 759. 37 Nicolae Stoicescu, Cristian Moisescu, Târgoviştea şi monumentele sale, Bucureşti, 1976, 38 Virgil Drăghiceanu, Călăuza monumentelor istorice din judeţul Dâmboviţa. Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, 1908, Bucureşti, p. 354. 39 Viaţa lui Constantin vodă Brâncoveanu de Radu vel logofăt Grecianu, cu note şi anexe de Şt. D. Grecianu, Bucureşti, 1906, 202 – 203, cu arbore genealogic, şi informaţii despre familie. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XV, Bucureşti, 1911, III. Din documentele Drugăneştilor, p. 15 – 17. 40 George Potra, op. cit., doc. 766, 1713 iulie 6, p. 593. 34 35

24

DESCOPERIRI MONETARE PE DRUMUL SUDULUI ÎN CUPRINSUL JUDEŢULUI DÂMBOVIŢA (SECOLELE XV-XVIII)

Contextul istoric în care Vlad Drugănescu, căpitan de dorobanţi, ajunge în posesia bisericii, alături de celălalt căpitan, Vainia (Voinea?), probabil o rudă a lui, este acela al delimitării de către Matei Basarab a zonei unde locuiau soldaţii săi („partea de est a oraşului era un cartier ostăşesc în jurul bisericii Roşii”)41. Săpăturile arheologice, din anii 2003 – 2005, au stabilit că bisericii i s-a adăugat un turn pe latura pe nord a pronaosului, care adăpostea scara de acces la turnul clopotniţă (cel mai probabil în vremea lui Matei Basarab, când se va generaliza acest element arhitectonic”)42. Tot acum se reface pardoseala, cărămida de formă hexagonală înlocuindu-se parţial cu cea de formă pătrată43. Biserica Roşie s-a dovedit a fi un lăcaş bogat în descoperiri, alături de monede (secolele XIV – XIX) recuperându-se surprinzător de multe obiecte de podoabă, cele mai expresive fiind restaurate şi valorificate expoziţional. Anii 1992 - 1993 au înregistrat săpăturile44 de la Biserica Sf. Voievozi, de unde au fost scoase la iveală câteva zeci de monede, marea majoritate nominaluri mărunte, cele mai multe medievale, emise în Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman. Şi bisericile catolice din Târgovişte au constituit locuri de ascundere intenţionată de către deţinător, la vreme de primejdie, a unor depozite monetare. Aşa, de pildă, a fost cazul Bisericii Saşilor - Sfanta Maria, biserică de zid, construită în jurul anului 1400. Aici, în altar, în anul 1967, s-a descoperit un depozit monetar alcătuit din 86 de piese, amintit şi mai sus. Este vorba despre un tezaur alcătuit din nominal mare, respectiv florini, emişi în Imperiul Romano – German, de împăraţii Ferdinand II (1619 – 1637) şi Ferdinand III (1637 – 1657)45. Alături de oraş, drumul reprezintă una dintre cele mai vechi creaţii umane. Cele două „instituţii” pot fi uşor alăturate, deoarece putem vorbi de drumuri numai din momentul în care oamenii, strânşi în comunităţi mari, ocupându-se cu schimburile şi facerea de produse, au simţit nevoia de a comunica unii cu ceilalţi pe căi mai mari şi mai stabile. Drumul nu este o creaţie a evului mediu, epocă în care nu a reprezentat o prioritate. Cu toate acestea, drumurile au continuat să fie importante şi pentru oamenii „epocii de mijloc”, Radu Geoglovan, Poarta Câmpulungului în contextul cetăţii Târgovişte, în „Valachica. Studii şi cercetări de istorie”, 10–11, 1978–1979, p.214. Autorul dă ca exemplu şi biserica Simuleasa, ridicată la 1654 de trei căpitani şi crucea de la Biserica Albă, înălţată de Radu iuzbaşa la 1653. 42 Raport arheologic preliminar întocmit de colegul nostru, arheologul Gheorghe Olteanu, căruia îi mulţumim că ni l-a pus la dispoziţie. 43 Petru Diaconescu, op. cit, p. 58. 44 Gh. Olteanu, O.Cîrstina, D. Căprăroiu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, Târgovişte, 2003, p.71. 45 Radu Gioglovan, Monumente gotice din Târgovişte (I), în „Valachica”, 10 -11, 1978 – 1979, p. 167. 41

Dr. IRINA CÎRSTINA

indiferent că erau ţărani, orăşeni, nobili sau regi, căci prin folosirea acestor căi puteau cu toţii să-şi transporte atât produsele, agricole sau meşteşugăreşti, cât şi oştile.

26

DRUMUL MEDIEVAL GIURGIU TÂRGOVIŞTE ÎN DOCUMENTE CARTOGRAFICE, ISTORIOARE ŞI LEGENDE, OAMENI ŞI FAPTE

Drumul medieval Giurgiu Târgoviște în documente cartografice, istorioare și legende, oameni și fapte Ștefan Dumitrescu Părăsirea Daciei de către Imperiul Roman în anul 271 a avut o consecință nefastă în ceea ce privește drumurile și poșta. Nemaifiind întreținute, drumurile s-au degradat treptat, rămânând doar ca amintiri. De la carele romane ale poștei, cu roți mari și întărite cu drugi de fier sa ajuns după peste 1000 de ani, la olacul cu două sau patru roți integral din lemn, care se putea sfărâma la primul hop mai mare. Examinând modelul carului roman reconstruit la Muzeul Arheologic de la Silistra (fig. 1) și binecunoscutul model de căruță din desenele lui Raffet din anul 1837 vom putea trage concluziile deloc măgulitoare despre evoluția mijloacelor de transport în timp. În zona dacilor liberi (Muntenia) mai existau urme din două drumuri rămase din timpul Imperiului Roman și anume:  Turnu Roșu (Rothen Thurm) Câmpul Lung (Campo Longo), Pitești, Turnu (Coule) și Țara Bârsei-Târgoviște. În urma invaziei mongole de la anul 1241 s-a reluat comerțul cu peninsula balcanică prin vadul de la Dunăre având ca avanpost cetatea de pământ de la Frătești1, stimulând astfel reorganizarea modalităților de trecere pe malul bulgăresc. Creșterea stabilității în zonă a permis eliberarea drumurilor de tranzit, în special al sării și al altor produse care ajungeau pe piața Bulgariei și a Imperiului Bizantin. Aceste drumuri legau reședințele voievodale ale Țării Românești, Câmpulung, Argeș și Târgoviște cu Transilvania și peninsula Balcanică. Ele sunt menționate într-o hartă a regatului maghiar din anul 1703 alcătuită după observațiile cunoscutului cartograf Marsilli de geograful Guillaume De Iʼiile în editura Covens et Mortier (Fig. 2) Intensificarea activității comerciale la vadul Dunării unde se exporta sare, miere, ceară, blănuri, boi, cai, porci, vin, pește și se importa mătase, catifea, arme, băcănie a stimulat o serie de activități conexe: Cetatea de pământ de la Frătești fortificație de tip medieval a rezistat un timp și după întemeierea cetății Giurgiului. Referitor la încadrarea atestării documentare există rezerve.Avea planul pătrat cu val și șanț de apărare,avea latura 67m, șanțul adâncimea 1, 35m, iar valul de pământ înălțimea de 1,10-1.50. Descoperirea unor inele sigilare negustorești în zonă,existente în muzeul Dacia din comuna Frătești atestă caracterul de popas al negustorilor. G.Rădulescu,M.Ionescu: Descoperiri arheologice în raionul Giurgiu, SC.INV.nr.1-2, p.325-332,1954. 1

ŞTEFAN DUMITRESCU  confecționarea de ambarcațiuni de traversare a fluviului;  crearea unor depozite pentru protejarea mărfurilor;  asigurarea cu oameni de corvoadă la transportul, manipularea și îmbarcarea mărfurilor. Astfel s-au creat condiții pentru înființarea unei așezări permanente la Giurgiu cu o obște devălmașă ce deservea activitățile neguțătorești și care deținea o suprafață de pământ care să le asigure traiul zilnic, activitățile primitive portuare nefiind permanente. Prin înființarea Țării Românești satele de margine cum era și Giurgiu, erau supuse unui sistem aparte și beneficiau de scutiri parțiale sau temporare de dări în schimbul unor obligații fașă de domn. Dezvoltarea așezării a fost avantajată și de interesul personal al domnilor începând cu Basarab I (1310-1352). La căsătoria fiicei sale Teodora în anul 1321-22 cu despotul de Loveci Ivan Alexandru, mai târziu țar al Bulgariei, Basarab I a primit în dar domeniul Basarabovo care cuprindea o imensă feudă ce ajungea spre Dunăre în zona actuală de vest a orașului Ruse, unde aceasta a fondat mai tâziu în anul 1349 mănăstirea Basarabovo cu hramul Sfântul Teodor Stratilat și Sfântul Teodor Tiron, care aparținea ecleziastic de episcopia de Cerven. Cu toate meandrele relațiilor între domnitorii valahi și țaratul bulgar, în special după anul 1355, domeniul Basarabovo este menținut în stăpânirea domnitorilor Țării Românești, chiar și în timpul imperiului otoman, până după moartea domnitorului Mircea Ciobanul, când soția sa doamna Chiajna vinde palatul și toate acareturile domeniului unui demnitar turc2. Permanent în perioada deținerii acestui domeniu slujbași ai domniei treceau Dunărea pentru a deservi feuda și conacu l(mai târziu palatul) care adăpostea domnii și demnitarii valahi în drum spre Constantinopol, uneori chiar și călători străini (francezul Pierre Lescalopier în anul 1574)3. Astfel s-a consolidat traseul Târgoviște-Giurgiu concomitent cu rutele tradiționale spre peninsula Balcanică prin Turnu și Zimnicea. Lucrarea de față se preocupă mai mult de evoluția părții Giurgiu-Găiești aparținând în trecut fostului județ Vlașca. O știre mai veche despre acest drum este inserată în cartea Itinerariul de la Bruges cca. (1380-1390) despre pelerini care se abat pe calea Neajlovului la Ciupa (Suppa) apoi la Velea (Vela) și la Rosay vel Jargo (Giurgiu sau Rusciuc)4. În lucrarea Scurt istoric al drumurilor din România elaborată de Direcția Regională Drumuri Brașov se menționează că ,,până la Regulamentul Organic nu a existat o preocupare pentru întreținerea drumurilor, doar sporadic domnitorii se ocupau cu amenajarea lor în vederea unor vizite importante sau în Todor Mollov, Editura Liter Net Nr.10(23),18.10.2001; Muzeul de Istorie al orașului Ruse (Bulgaria). 3 Idem 4 Călători străini despre Țările Române vol.I, p.21-24; Editura Științifică București 1968. 2

DRUMUL MEDIEVAL GIURGIU TÂRGOVIŞTE ÎN DOCUMENTE CARTOGRAFICE, ISTORIOARE ŞI LEGENDE, OAMENI ŞI FAPTE caz de război. Amenajările constau în acoperirea băltoacelor cu pământ și crengi, iar trecerile spre Transilvania erau numai pentru “animale de povară”. Drumul Branului la început era cel mai utilizat, devenind mai târziu drum de căruțe. Participau la comerțul cu Transilvania nu numai negustorii, dar și țăranii cu produse proprii. În anul 1508 conform registrelor vigesimale ale Brașovului apar țărani din sate ca. Mircești5, Găiseni și Găujani6. O altă dovadă a utilizării vechiului drum al Târgoviștei cu Giurgiu este tezaurul de la Ghimpați unde în urma săpăturilor arheologice au fost identificați ducați de aur din Ungaria, Veneția și Țările de Jos. Privilegiile negustorilor brașoveni, sibieni și lioveni întărite din domn în domn au favorizat circulația pe drumul medieval amintit, dar din 1459 prin apariția Bucureștiului ca reședință voievodală, treptat importanța acestuia s-a diminuat, în atenția cartografilor fiind noul drum de pe malul Argeșului având ruta București, Bolintin, Florești, Mărunțiișul,Găiești, Târgoviște și binențeles București,Gostinari, Pietrele, Daia, Giurgiu care urma traseul văii Dunării intersectând Argeșul. O altă cauză a diminuării traficului dinspre Transilvania spre peninsula Balcanică pe ruta Bran-Târgoviște a fost deschiderea drumului pe Valea Oltului în anul 1472 de către Matei Corvin și apoi în timpul domnitorului Radu Mihnea (sept.1601-martie 1602) a drumului de căruțe pe la mănăstirea Cozia7. Primele documente cartografice mai exacte despre drumul Târgoviștei de la Giurgiu apar cu ocazia războiului ruso-turc din anul 1774 și în special rusoaustro-turc din anii 1787-1791 când ofițerii ruși și austrieci au ridicat potrivit momentului un număr de planuri8. Astfel în Plan von der Belagerung Giurgevo Planul de eliberare a Giurgiului (Fig. 3) în harta operațiilor trupelor austriece sub comanda prințului Friedrich Josias von Coburg Saalfeld apare porțiunea de drum Giurgiu-Vlașin al drumului spre Târgoviște.(Anexa Foto). În harta “Militarische karte der kleinen oder Ostereichische und Grossen Walachei 1790-1791” sau Harta Specht aflată la Colecția de Hărti a Bibliotecii Academiei apare deasemenea segmentul Giurgiu Vlașin.(Fig. 4) Într-un manuscris german din 1790 aflat la Arhivele Naționale se descrie ruta Vlașin-Stoienești: “se găsește pe o vale aridă cu tufișuri de o parte și de alta care te întâmpină cu pâlcuri de stejăriș, Întreaga regiune este ca un defileu între Pădurea Șerpătești și Stoienești complet arid. Șoseaua duce la Giurgiu prin văi

Elena Țânțăreanu- Habitat medieval în sud vestul Munteniei în sec.XIV-XVII, Temeiuri istorice și arheologice, p.101; Editura Renaissance București 2010 6 Idem p.104. 7 Scurt istoric al drumurilor din România, Direcția Drumuri Brașov,p.5 8 Nicolae Docan: Lucrările cartografice privitoare la războiul din 1787-1791, Analele Academiei Române seria II,Tom XXXIV, Memoriile secțiuni istorice București 1912, Târgoviște-Țara Bârsei (Burzenland) ruta Rucăr-Bran. 5

ŞTEFAN DUMITRESCU și tufișuri, este proastă dar prin câmpie până la Capoveni este aproximativ bună întrucât merge printre izvoare și noroaie”. O imagine similară a acestui segment de drum apare și în lucrarea DerTürkenskrieg, Zweite Ausgabe, Mit acht Plannen und einer Ansicht von Schumla, 1829 (Războiul cu turcii , ediția I a , cu opt planuri și o vedere din Schumla 1829). Regulamentul Organic din anul 1832 prevedea atribuții privind construirea șoselelor pietruite și întreținerea drumurilor. În această perioadă apar nenumărate hărți ale Țării Românești. În harta Pricipatului Valahiei alcătuită din porunca împuternicitului Prezident al divanurilor principatelor Valahiei și Moldovei domnul general adjutant Kisselev de podpolcovricului generalicescului Ștab Bergenheim și căpitanul din acelaș stab cneazul Galitin după maastabul 1/120.000 în București 1833, tradusă de praporgicul miliției Șontu apare drumul Giurgiu-Târgoviște traversând localitățile Sârbi sau Ciolanu, Ghimpați, Letca Nouă, Bucșani, Crevedia, Corbii Ciungi, Vânătorii Mici, Găîești.(Fig. 5) De asemenea în această perioadă în harta orașului Giurgiu întocmită de Moritz von Ott apare ieșirea spre Târgoviște prin poarta Mihailova situată în partea de nord est a orașului. (Fig. 6) Cu ocazia războiului Crimeii când Țara Românească a fost invadată de trupele celor trei imperii vecine există însemnări și apar noi hărți în special elaborate de topografii austrieci și ruși. Harta Kriegshauplatzes an der Donau de L.Preuss la Berlin evidenţiază doar jumătate din drumul Târgoviștii de la Giurgiu cu localitățile Bălănoaia, Stoienești, Ghimpați, și Velea, în schimb drumul București-Pitești este subliniat și cuprinde releele poștale. Situația drumurilor a rămas aceiași cu toate prevederile Regulamentului Organic, practic după 1859 s-au luat măsuri de reorganizarea șoselelor, pietruirea și stabilirea cantoanelor de întreținere a acestora. Apar diverse lucrări cartografice românești cu sprijinul topografilor vienezi. Astfel pentru Vlașca apar hărțile Szatmary în 1864, Pappazoglu în 1867 (Fig. 7), harta drumurilor din județe în 1897 ș.a.m.d. Măsuri mai importante privind drumurile s-au luat după primul război mondial. Actuala rută Giurgiu, Găiești, Târgoviște clasificată drept drum județean din anul 1921 respectă traseul medieval din începuturile Țării Românești. De o serie de localități plasate pe această rută sunt legate amintiri, legende și istorii adevărate sau mai puțin adevărate. Pe scurt vom enumera câteva dintre ele. Se știe că negustorii și locuitorii din satele situate pe acest drum care traversa Codrii Vlăsiei se confruntau cu prezența hoților și a haiducilor. În arhiva personală a preotului Ghe. Barbu din satul Frătești (drumul Târgoviștii trecea pe la marginea moșiei Frătești a prințului Mihail Ghica) există o însemnare din anul 1877 privind o cârciumă în apropierea armanului moșiei: “Dibuș a avut o cârciumă pe șoseaua Vlașinului-Târgoviște. Mama lui Manică Coscai, Paraschiva a fost fata lui Dibuș (gazdă de hoți). El i-a păcăli pe hoții turci. Ei l-au tăiat pe el și pe soție degeaba, banii erau la Mitroi Chiriță din

DRUMUL MEDIEVAL GIURGIU TÂRGOVIŞTE ÎN DOCUMENTE CARTOGRAFICE, ISTORIOARE ŞI LEGENDE, OAMENI ŞI FAPTE Oncești. Au făcut pușcărie 21 ani. Azi turcul Ibrahim a mai trăit 7-8 ani până la 105 ani.El a venit din Albania cu Noica (moșier care a găsit bani la mănăstire)ʺ. Tot pe drumul Târgoviștii care trecea prin pădurea Căscioarele hoților lea căzut victimă în anul 1764, starețul mănăstirii Partenie, grec de origine care a reconstruit mănăstirea și a ridicat din temelie clopotnița care mai există și în timpul de astăzi9. Pe peretele vestic al bisericii este o însemnare din anul 1753 în limbile română și greacă privind aceste lucrări. Prezența haiducului Tunsu la crâșma de la podul peste Argeș la Malu Spart se mai comentează și în prezent. De o serie de bravi cetățeni fie ei și de alte etnii sunt legate realizări importante la timpul lor; spicuim doar câteva, spațiul nu permite să intrăm în detalii. Moșierul Alecu Villara (grec de origine) a înființat în anul 1836 o școală în satul Clejani. Mai târziu moșia Clejani a fost cumpărată de maiorul sârb Mișa Atanasievici, cel care l-a adus în țară pe domnitorul Carol I. Acesta a construit la Clejani o frumoasă biserică a cărei pictură este realizată de Gheorghe Tătărescu. Tot el a transformat școala sătească “într-un adevărat institut cultural” asigurând salariile profesorilor, cărțile și hrana elevilor; avându-l printre profesori pe vestitul Daniel Cordescu care în 1876 a înființat în fostele chilii ale mănăstirii Căscioarele institutul Lumina care în anul 1883 s-a mutat la Găiești10. O altă personalitate a acestor locuri a fost arhimandritul Meletie Căscioreanu în perioada 1830-1870, care a reconstruit mănăstirea între anii 1837-1859, a înființat noi sate (Vânătorii Mici și Golășei (Dealu)) și a înălțat cu banii personali o frumoasă biserică la Vânătorii Mici ale cărei obiecte de cult din argint se păstrează și astăzi. Pentru meritele avute în activitate a fost ales în același timp stareț la mănăstirea Cotroceni. Prezența domniei pe calea Giurgiu-Găiești-Târgoviște prin codrii Vlăsiei a generat o mulțime de legende, în special legate de Radu Negru- confuzie populară cu Basarab I întemeietorul statului. Legenda mănăstirii Babele cu vodă care venea la vânătoare și lăsa iubita la schitul de maici (în acele vremuri) și care a făcut un pod la Podul Doamnei este consemnată în manuscrisul nr.227/1868 de la Biblioteca Academiei Române. O altă legendă legată de „Radu Negru” este cea a schimbării de către domnitor a denumirii satului Corbii Mici în Corbii Ciungi. Narațiunea relevă relația domnitorului cu Stanca în timpul partidelor de vânătoare din codrii Vlăsiei, neacceptată de locuitorii satului din motive de moralitate și pedeapsa aplicată de acesta locuitorilor care i-au otrăvit calul, în final schimbând denumirea satului din Corbii Mici în Corbii Ciungi. De aici vine și denumirea localității Vadul Stanchii. Ștefan Dumitrescu, Florin Marinescu: Mănăstirea Căscioarele 1431-1870, p.80, Episcopia Giurgiului 2017 10 Ion Boldescu: Studiu istoric și economic asupra județului Vlașca, p.128-129: Tipografia G.Brătănescu Ștefan Dumitrescu, Florin Marinescu: Mănăstirea Căscioarele 1431-1870, p.85; Editura Episcopiei Giurgiu 2017 9

ŞTEFAN DUMITRESCU Legenda mănăstirii Căscioarele păstrată prin tradiție consemnează: „în vremurile vechi un Vodă al țării pierzând în apropiere de Argeș o mare bătălie, scăpă din mâna inamicului cu mare anevoință împreună cu doi fii ai săi, care călări pe cai trecură pe cealaltă parte a Argeșului înnot, însă unul din fii săi se înnecă în râul Argeș. Vodă spre amintirea acestei întâmplări, ridică aici o biserică pe care o înzestră cu avere și moșii” 11. În final redăm povestea din 188312 a doi absolvenți de școală normală de la Galați care nu se duc la post în zona Vrancea de unde erau și din spirit de aventură aleg Vlașca la repartizare și care descriu drumul Târgoviștii de la Giurgiu la Corbii Ciungi: Terminând școala normală în vara anului 1883 am cerut post de învățător în județul Vlașca după îndemnul D-lui Ștefan Dobresciu, revizor școlar al județelor Ilfov și Vlașca care prezentându-se la școală ne-a ținut o conferință descriindu-ne lipsa ce se simte de învățători în acest județ. Ducându-ne acasă la Putna erau posturi vacante la Focșani, Odobești, Panciu și în multe comune rurale din județ. La 16 august 1883 primind avizul Revizorului de Ilfov-Vlașca să ne prezentăm la Giurgiu, am mințit părinții că Ministerul ne trimite în Vlașca ca învățători, am cerut bani de drum și de cheltuială, ne-am făcut bagajele și am plecat cu trenul din gara Focșani pentru Giurgiu, unde am ajuns seara, trăgând în gazdă la hanul d-lui Nuțu Dragne,un om blând și milos, care ne-a primit ca pe copii lui părându-i foarte bine și hrănindu-ne 10-15 zile fără nici o pretenție de plată pentru mâncare și găzduire. Avea și el copii, între care cel mic era student la drept, devenind în urmă procuror general al Curții de Apel din Craiova. În septembrie primind ordine de la Minister am fost numit în comuna Corbii Ciungi pe Neajlov, iar celălalt în comuna Nebuna-Velea, sat pe Neajlov. Am căutat să plecăm, dar cu ce? Căruțe nu se găseau pentru nordul județului. Bietul domn Neațu ne-a povățuit să ne interesăm printre țăranii de la tribunal, căci locuitorii de pe acolo nu vin la Giurgiu decât numai cu procese la tribunal, altfel nu găsim. Așa am făcut și într-una din zile am găsit vreo 4 țărani de la FăcăuBulbucata, comună vecină cu Nebuna-Velea, care ne-au luat cu ei, mergând toată noaptea, fiind toți într-o căruță cu 2 iepușoare slabe (moarte) al căror proprietar, luat cu chirie de cei impricinați pe la tribunal, era alcoolic în ultimul grad. Acesta pentru drumul până la Nebuna ne-a pretins câte 5 lei de om, cum plătea și cel cu care venise la Giurgiu. Plecând din Giurgiu pe la ora 5 și jumătate seara, prima comună prin care am trecut a fost Bălănoaia, sat cu bordee și numai 2 căsuțe învelite cu paie. Am întrebat oamenii din căruță dacă așa sunt casele din Vlașca și ei mi-au răspuns în mod îndoielnic că, așa sunt. Atunci m-am întristat și am blestemat în gând ceasul în care am cerut să fiu numit în Vlașca. Am afurisit tot în gând și pe St. Dobrescu revizorul care ne recomandase sate mari și frumoase din Vlașca, fără C.C.Giurescu: Istoria românilor vol.II, p.32; Editura Științifică și Enciclopedică 1967. Ion Boldescu: Studiu istoric și economic asupra județului Vlașca, p.66-67; Tipografia G.Brătanescu 1900. 12 Insemnări ale învățătorului Aurel Enea aflate în arhiva personală a autorului. 11

DRUMUL MEDIEVAL GIURGIU TÂRGOVIŞTE ÎN DOCUMENTE CARTOGRAFICE, ISTORIOARE ŞI LEGENDE, OAMENI ŞI FAPTE învățători.....eram deprimat cu totul și n-am mai vorbit până în satul Pangăl, timp de 3-4 cesuri. Aici au oprit ca să se mai odihnească caii, dinaintea unei cârciume, în șosea, au bătut la ușă, le-a deschis cârciumarul și au comandat un borcan de vin de 3 ocale pentru ei, chirigii și o cinzeacă cu țuică pentru proprietarul harabalei (căruței), care nu bea nimic decât numai țuică. În fine cam pe la 4 dimineața am ajuns în satul Făcău trăgând la casa unui din oamenii cu care venisem. Am stat acolo până la ziuă și am rugat pe omul de gazdă să ne caute un om cu căruță cu cal să mergem la satele unde eram sorociți. Era tocmai în timpul arăturilor de toamnă și culesului de porumb și nu s-a găsit nici un om. Am fost nevoiți să luăm tot pe cel cu care venisem fiindcă el n-avea de muncă nimic. Ne-am învoit ca până la Corbii Ciungi să-i plătesc 5 lei, iar tovarășul meu Macovei 2 lei fiind în apropiere de Făcău și am plecat. M-am înveselit puțin văzând satele cu căsuțe mititele dar curățele. De la Pangăl în sus, era plasa Neajlov Glavacioc, care avea în capul ei un subprefect foarte vigilent: Singureanu.Toți oamenii și mai cu seamă autoritățile comunale, când auzeau că vine Singureanu prin comună, tremurau de frică, că le va găsi ceva în neregulă prin comună, de exemplu case murdare, gunoaie prin curți, ulițe murdare etc. Când venea în comună oprea trăsura la margine și venea numai el singur la primărie unde lua pe primar și pe notar și pleca cu ei pe toate străzile satului și unde găsea murdărie în stradă sau curte lua note și-i chema la primărie unde, întâi primarului și notarului, le aplica pe spinare câte 20-25 lovituri de baston și apoi celor cu casele sau curțile murdare. Pe acest timp Vlașca era împărțită în 3 plăși: Marginea, de la Dunăre, Câlniștea, la mijlocul județului și NeajlovGlavacioc, partea spre miază-noapte. Dacă aveai ocazia să traversezi județul de la sud la nord, cunoșteai cum se schimbau satele cu drumurile, casele și curățenia, dacă treceai pe șoseaua Giurgiu-Pitești de la Botoroaga, ori pe șoseaua Giurgiu-Târgoviște. Cum treceai de Pangăl în sus alte sate bine întreținute, alte sate bine aranjte, cu case curate și cu oameni mai blânzi, mai respectuoși. Plecând de la Facău, am ajuns la Nebuna-Velea, unde am tras la școală. Acolo colegul meu și-a lăsat bagajul și am continuat drumul până la Obedeni, reședința plășei Neajlov-Glavacioc. Am tras la subprefectură și am depus jurământul înaintea d-lui subprefect Singureanu, care ne-a dat sfaturi cum să ne purtăm cu țăranii și cum să supraveghem pe primari și notari. Ne-a întrebat dacă avem de cheltuială până la venirea lefurilor și ne-a dat câte 30 de lei ca să avem cu ce ne întreține, sumă ce pe acel timp, trăiam o lună de zile. Eram îmbrăcați în uniforma școlii de dorobanți și țăranii ne salutau: Să trăiți d-le sergent. De la Obedeni colegul meu a rămas să se înapoieze pe jos, iar eu am plecat cu harabagiul meu înainte până la Bucșani unde am oprit în dreptul unei cârciumi, rugându-mă să-i dau o cinzeacă de țuică, ceea ce am și făcut. Plecând înainte am văzut că harabagiul meu nu mai poate mâna caii, i se muiase mințile. Atunci mam făcut eu vizitiu și am mânat caii până în satul Crevedia- mare, unde am oprit la o răscruce, spre a întreba care-i drumul la Corbi. Acolo m-a împresurat vreo 4-5 tineri, soldați cu schimbul, întrebându-mă dacă am ceva ordine pentru schimbași, cărora le-am spus că am ceva de făcut în Corbii Ciungi, dar căruțașul meu nu mai poate să mă ducă. Atunci unul din tineri a răspuns că el mă duce numai într-un ceas, că are cai buni și că nu-mi pretinde nimic, ceea ce a și făcut.

ŞTEFAN DUMITRESCU Ajungând la Corbi, case mărunțele, curățele, dar învelite cu paie, am tras la primărie, unde am fost primit de primar, care avea sigiliul primăriei legat de brăcinarul porturilor (pantaloni largi turcești) și de notar, un tânăr frumușel și binevoitor, care m-au și instalat în gazdă la un tânăr, cu preț de zece lei lunar, mâncare, spălare și dormit, într-o singură odaie cu gazda, fiindcă în tot satul nu era decât 2 case care aveau 2 odăi: într-una primăria și în alta școala. Cea în care era școala era proprietatea fostului învățător Neacșu Dragon, care văzându-mă numit în locul lui n-a mai voit să dea odaia pentru școală. Bieții, primar și notar, nu știau ce să mai facă de frica zapciului Singureanu, care când o auzi că nu se găsește local de școală, îi omoară. Văzând mizeria în care ajunsesem m-am hotărât să plec acasă, în Putna, dar cu ce? N-aveam în buzunar decât vreo 20 de lei. Am scris revizorului că dacă îmi dă alt post cu local și cele necesare școlii bine, iar de nu, aceasta (scrisoarea) s-o considere ca demisie din Vlașca, căci eu mă duc la Putna unde sunt școli urbane cu toate necesariile.

DRUMUL MEDIEVAL GIURGIU TÂRGOVIŞTE ÎN DOCUMENTE CARTOGRAFICE, ISTORIOARE ŞI LEGENDE, OAMENI ŞI FAPTE

Fig. 1 - Car roman de poștă reconstruit laa Muzeul Arheologic din Silistra – vedere laterală

ŞTEFAN DUMITRESCU

Fig. - 2 Harta regat Ungaria 1703

ŞTEFAN DUMITRESCU

Fig. 3 - Plan de eliberare a Giurgiului de Prințul Sachsen Coburg 1790

ŞTEFAN DUMITRESCU

Fig. 4 - Harta austriacă Specht 1791

Fig. 5 - Harta statistică rusă 1833.

DRUMUL MEDIEVAL GIURGIU TÂRGOVIŞTE ÎN DOCUMENTE CARTOGRAFICE, ISTORIOARE ŞI LEGENDE, OAMENI ŞI FAPTE

Fig. 6 - Plan al orașului GiurgiuMoritz von Ott

41

ĹžTEFAN DUMITRESCU

Fig. 7 - Fragment din harta Papazoglu.

42

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

Potlogi, model de conviețuire a etniilor de pe Drumul Sudului Prof. Valentina Vasile

Aşezată în inima câmpiei, între râurile Argeş şi Sabar, localitate de însemnătate istorică în sudul judeţului Dâmboviţa, comuna Potlogi se înscrie pe axa devenirii arcului spiritualităţii şi permanenţei româneşti. Cu o arie de 62 km pătraţi, amplasată la jumătatea distanţei dintre DN7 şi A1, E94, la 45 km de Bucureşti şi 53 km de Târgovişte, comuna Potlogi oferă posibilitatea vizitării de către orice turist care doreşte să cunoască amplele mutaţii de destin şi istorie până în zilele noastre. Venind din istorie cu o zestre de mii de ani, evidenţiată prin vestigii şi urme arheologice începând cu perioada neolitică, Potlogiul va deveni o localitate emblematică în Evul Mediu deoarece istoria a zămislit pentru timpul nostru mărturii săpate în piatră pentru eternitate. Aici, un mare iubitor de neam, ţară şi credinţă, coborâtor din stirpa voievozilor munteni, Domnul Constantin Brancoveanu va ridica între 1683 şi 1689 Biserica Domnească şi Palatul Voievodal. Simboluri de netăgăduit ale unei perioade de înflorire şi afirmare culturală şi spirituală, edificiile brâncoveneşti de la Potlogi alcătuiesc astăzi inconfundabilul complex brâncovenesc, grăind de la sine despre importanţa majoră a localităţii. Potlogiul a fost şi va rămâne marcat de ctitoriile brâncoveneşti, atâta timp cât contururile albe ale Palatului, aflat în plin proces de restaurare, vor stăpâni orizontul ca un nemuritor străjer al timpurilor de ieri şi de azi. Identitatea comunităţii noastre, particularităţile social culturale, arhitectura locală, monumente şi edificii cuprinse în perimetrul Potlogi-PitaruVlasceni, sunt mărturii elocvente ale politicii clarvăzătoare a domnitorului, ctitor de cultură şi artă românească. Biserica Adormirea Maicii Domnului din satul Pitaru, construită 1784 şi Biserica cu acelaşi nume din cartierul Nucesti, sat Pitaru, construită între 1722-1730 completează, alături de Biserica de la Potlogi, imaginea dimensiunii credinţei ortodoxe pentru care la 1714, familia Brancovenilor adusese suprema jertfă. Dar ceea ce conferă unicitate este continuarea neîntreruptă a târgului săptămânal de la Potlogi care, înfiinţat de către Constantin Brâncoveanu, a fost elementul propulsor al emancipării, al progresului şi al dezvoltării plenare a localităţii, unică prin evoluţia sa pe harta judeţului Dâmboviţa. Istoria şi importanţa târgului reprezintă o grăitoare filă de istorie, mărturie de durată în conştiinţa noastră, care a rămas în inima localităţii, prin care au pulsat toate energiile creatoare ale potlogenilor, expresia unui înalt grad de cultură şi civilizaţie. Potlogiul, micul oraş de provincie, încă din 1831 va fi acela prin care se va continua tradiţia, care va concentra în centrul lui meşteşugari şi negustori

Prof. VALENTINA VASILE veniți din întreaga Peninsulă Balcanică şi care se vor contribui la creșterea potenţialului economic și spiritual al localităţii. Potlogi-localitate cu adâncă rezonanţă în conştiinţa națională şi-a legat strâns numele de momentele reprezentative ale culturii si civilizaţiei româneşti, înscriindu-se în mod firesc în progresul şi dezvoltarea întregii ţări. Lucrarea ,,Potlogi-orașul etniilor de pe Drumul Suduluiˮ se dorește a fi expresia individualităţii localităţii Potlogi, motiv pentru care în mod susținut am căutat sursele informaţionale care să ilustreze evoluţia satului, dezvoltarea fără precedent a comerţului şi a meşteşugurilor, viaţa trepidantă a târgului, afluenţa etniilor care au condus la configurarea unui nou tip de localnic, cel al târgoveţului. Din noianul acestor documente, din fondurile şi colecţiile Serviciului Arhivelor Naţionale Istorice, Arhivele Judeţene Dâmboviţa, Almanahul Socec (1903 - 1910), colecţia ziarului Albina (1906), arhiva personală a familiei Cici si Vasile Dragomirescu ca şi cea a familiei Ene Alexandru s-au deprins fapte şi oameni, oameni ai locului care au făcut istorie la Potlogi, venind de pe cărarile Europei. Cu ochii minții și ai sufletului le-am creionat chipurile, dezlegat trăirile, și le-am înţeles patosul pentru căldura căminului și frumusețea meseriei pe care leau avut în tihna Târgului Potlogiului. Am avut credinţa să redăm dăruirea pentru binele obştesc al atâtor figuri luminate ale Târgului pornind de la ţăranii plugari, cismari şi cojocari, boiangii şi bogasieri, lăptari, tăbăcari, lumânărari, pescari, pantofari, croitori şi până la ţiganii din lunca Argeşului care cu palmele asudate au făcut ca în timp Potlogiul să fie cunoscut ca cel de al treilea al districtului Dâmbovița alături de Găești și Târgoviște. Urbea Potlogi cu Târgul Potlogi este satul care încă păstrează ecoul vremilor de altădată cu memoria faptelor adânc înfipte în conștiința urmașilor care emoționant și-au redescoperit după aproape două secole întemeietrorii de neam și obște. Cei mulți cu mâinile tăbăcite de sapă, de ciocan, de dogoarea cuptorului, de gerul iernii au trecut prin diminețile istoriei dârzi şi demni, truditorii ai satului care generaţie de generaţie au ţinut vie tradiția locului. Datoria noastră asumată cu siguranţă a devenit crezul de a le aduce recunoştinţă celor mulţi şi necunoscuţi, adevăraţii eroi ai locului pe care l-au zidit cu multă strădanie. Satul asociat cu figura marelui domnitor a renăscut la răspântii de vremi cunoscând la jumătate de secol al XVIII –lea un inegalabil avânt economic şi spiritual datorită afluenţei atâtor etnii europene. Despre perioada când se conturează altă epocă cu oameni și relații noi, care vor schimba configuraţia Potlogiului devenită rapid Urbea Potlogi, vom

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

prezenta influenţele majore economice și politice care au avut loc în Europa sec. al-XVII-lea. Având în vedere complexitatea prezentarii unui cadru vast al relaţiilor economice şi sociale urmărirea evoluţiei aspectelor legate de comerţ şi meserii impune însă relaţionarea cu administraţia Epitropiei Casei Brâncoveanu sau a Aşezămintelor Brâncoveneşti care datorită arendării moşiilor unor aromâni ca I.Stamu sau Ştefan Moscu au impulsionat rapid apariţia unor aspecte pozitive de muncă şi viaţă. Târgul Potlogi îşi va delimita în mod firesc poziţia pe marile rute comerciale spre Piteşti, spre schelele de la Dunăre – Turnu şi Rahova trecând prin Drăgăneşti – Stoieneşti, fie spre București pe vechiul drum al Poştei, spre Piteşti. Vom putea cunoaşte lumea târgoveţului de altădată, jovial, bonom, guraliv şi muncitor spilcuit, ştiitor de carte, filozof la cârciuma din Obor sau tălmăcind la tejghea în prăvălia sa mersul firesc al lumii şi al vieţii. Urmărind evoluţia comunei Potlogi observând acelaşi avânt economic creşterea prestigiului localitaţii, al atractivităţii acesteia, demonstrate de centralizarea populaţiei în 1834 conform dispoziţiunilor administrative ale Regulamentului Organic în jurul palatului. Dacă în 1810 Potlogiul avea 27 de case cu 348 de locuitori, în 1835 ajunge la 263 de gospodării iar în 1838 la 420 de familii cu 1614 locuitori. În jurul anului 1821 numărul locuitorilor aproape se dublează, ajungând la 2972. Creşterea demografică este legată de posibilitaţile desfăşurării unei activitaţi comerciale sau meşteşugăreşti, explicând şi faptul că într-un perimetru restrâns va convieţui şi face istorie alături: români, aromâni, bulgari, sârbi, ţigani, austrieci şi nemţi. O altă explicaţie ar fi şi faptul că Târgul devine slobod, ceea ce a dus şi la separarea celor două localitaţi. Remarcabil pentru Potlogi Urbani este faptul că a putut să creeze o structură diferită din punct de vedere material şi spiritual faţă de Potlogi Rurali. Este consecinţa faptului că în Târgul Potlogi se stabilesc doar meseriaşi şi negustori, ştiutori de carte, spirite emancipate, călători pe drumurile comerciale, în relaţii cu comercianţii de la Bucureşti, furnizori de materii prime, produse alimentare, unelte agricole, vopsele şi chimicale, mătăsuri şi bumbăcării, condimente şi bauturi. În 1853 Târgul Potlogi avea staroste cu 67 de patentari, dintre care 15 cojocari, 8 boiangii, 6 cismari, 5 măcelari şi 5 pescari. Numărul acesta demonstrează înflorirea producţiei manufacturiere, realizarea unor contracte cu statul şi armata, sau participarea la alte târguri pe distanţe mari cum era cel de la Răcari, Găeşti, Obizlav. În 1892 au plecat din Târgul Potlogi 43 de negustori şi meseriaşi care s-au aşezat pe un loc cumpărat cu 4800 de talere de la boiereasa Arghira Vătăşoaia Teteanca, întemeind aici Târgul Titu.

Prof. VALENTINA VASILE Ceilalți concentraţi în inima Târgului pe străzile principale Vistierescul, Măcelarilor, cismar lângă croitor, boiangiu lângă măcelar şi cofetar, lumânărar lângă bogasier ei au adus elementul efervescent al progresului, al unui ridicat standard de viaţă. Ei sunt cei care au anticipat viitorul, au promovat practicile pozitive, au perseverat, au muncit şi au luptat pentru fiecare drept pentru a ridica cu bună ştiinţă localitatea la rang de oraş. Buni cetăţeni, implicaţi în viaţa societăţii au dat dovadă de un înalt civism, putere de sacrificiu şi jertfă, lăsând vremilor să poarte până la noi emblematicele valori morale şi spirituale. Târgul a fost şi a rămas inima localităţii prin care au pulsat toate energiile creatoare ale potlogenilor, s-a contopit în acea dorinţă nestăvilită de a-i fi recunoscută valoarea şi locul lui în ierarhia judeţeană. De sub patima timpului răsar crâmpeie de credinţă pentru Târgul de altădată scăldat vara de parfumul teilor sau albit spre toamnă de puful plopilor semeţi. Oare cum să poţi uita veşnicia timpului care se oprise în năvala ei la imaginea Târgului străjuit de casele embaticarilor, plini de viaţă şi culoare, inundat de zgomotele precupeţelor care aduceau până la uşă pâinea şi laptele. Cum poţi uita de câte ori am privit timid din uşă impunătoarele figuri ale negustorilor ascunşi după vălurile de pânză şi stambă. De câte ori nu m-am ascuns toamna după munţii coloraţi de pepeni şi ardei al sârbilor şi bulgarilor veniţi la piaţă, speriaţi de vorbele pe care nu le înţelegeam şi de câte ori Doamne, cu-n ban în mână n-am mers la cofetăria Moisescu să cumpărăm o turtă dulce. Am fost beneficiarii acestei lumi, am trăit între sârbi şi bulgari, vecini pentru o viaţă, am suferit împreună atâtea năvalnice timpuri care n-au înfrânt Târgul ci ne-au unit într-o solidaritate ştiută doar de noi, târgoveţii de altă dată şi de acum. Ducem cu noi nostalgia vremilor, marcaţi de obâşia noastră, conştienţi mai mult decât ne cunoaştem că suntem urmaşii bravilor negustori şi meseriaşi veniţi poate din Epir și Mezovoşi poate de pe altă moşie brâncovenească care au strâns în pumni şi suflet puterea pământului şi agerimea minţii. Fiecare document cercetat fie la Arhivele Naţionale Bucureşti, fie la Arhivele Judeţene a adus în sufletul nostru datoria faţă de întemeietorii neamului şi a lăsat lacrima recunoştinţei să alunece ca o mângâiere pe filele care dezvăluie nume şi istorii de viaţă neştiute de noi. Ne-am contopit cu iureșul perioadelor de glorie cu mărturiile emoţionante ale documentului care emană căldura acelor timpuri de căutări şi împliniri. Şi din toate te-ntorci parcă la matcă, pentru că răzbate ataşamentul şi căldura urmaşilor brâncoveni pentru moşia de suflet a domnitorului Constantin, Manolache Grigoraş, Zoe şi Safta Brâncoveanu, Contesa de Roma şi Ivona Ghica Comăneşti, toţi au păstrat şi o rânduit în bună credinţă moşia care fusese gospodărită cu dragoste de străbunicul lor. Fondurile Epitropiei Spitalului brâncovenesc, Condicile cancelariei domneşti, ale Caselor Comerciale ale

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

vremii Hagi Ianuş, Costa Petru şi fraţii, I.Stamu sau Ştefan Moscu au scos la iveală din neştiutul vremii monumentele de speraţă şi zbatere pentru afirmarea Potlogiului. Sub pecetea brâncovenilor, arc peste timp ,,Etniile din Târgul Potlogiuˮ au adus un plus de valoare unei epoci care a marcat destinul localitașii l-a personalizat și redimensionat. Dezvoltarea schimbărilor comerciale a dus implicit la concentrarea pe domeniile feudale, în jurul caselor boiereşti sau domneşti a meşteşugarilor şi a negustorilor. Aceştia cum bine se ştie obținuseră privilegii încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân de a umbla slobozi cu mărfurile în toate târgurile. Ei sunt elemente progresiste, purtători nu doar al valorilor comerciale ci şi al unui orizont spiritual elevat. Armeni, aromâni, sârbi, bulgari, turci, franţuzi şi austrieci sunt doar câteva dintre etniile din care proveneau aceşti negustori şi meseriaşi care fie au străbătut pe Drumul Sudului Potlogiul, fie au rămas pe domeniul brâncovenesc deschizând seria primilor embaticari. Marile moșii vor deveni nu doar rute comerciale ci şi lingvistice şi culturale, un meleanj de limbă, tradiţii ale meşteşugului, artă comercială, spirit negociator. Toate vor face din comerţ o adevărată, cultură a convieţuirii, a schimbului, a plus valorii materială şi socială. Animatorul spiritual al efervescentei epoci medievale rămâne marele Constantin Brâncoveanu care a anticipat factorii ascendenţi, explozia vieții urbane cu consecinţele ei. A intuit mai bine ca oricine influenţele străine risipite pe drumurile Valahiei de către negustori, promotorii noului în epocă. Îl putem considera pe Vodă Brâncoveanu un strateg în domeniu, dezvăluind şi latura de antreprenor al timpului său în căutarea celor mai ingienioase soluţii pentru a crea condiţiile optime pentru dezvoltarea comerţului. Din acest motiv după anul 1700 cumpără imobile la București și Tărgoviște, ridică hanuri şi popasuri pe lăngă mânastiri, măreşte rutele poștarioanelor și risipește în palatele sale mirosurile orientale aduse din Istambul. Prima achiziție o face la Bucureşti la 17 martie 1695 când cumpără de la Gheorghe Cupetru de pe uliţa Mare o pivniţă cu loc de casă, ulicioară şi grădină ce mergea până în Uliţa Buzeştilor. Preţul de vânzare a fost de 130 lei bani pe care i-a primit toţi deplin în mâinile meale din mâna ispravnicului Măriei Sale dumnealui Pascale vornicul cu care ocazie preda şi toate actele vechi asupra acestei proprietaţi. Aşa se face că in jurul bisericii Sf. Gheorghe Nou se va contura centrul negustoresc şi comercial din zona Sf. Gheorghe Nou, Lipscani, Str. Doamnei, ducând mai tarziu la nevoia construirii primelor hanuri care să ofere posibilitatea de a locui cât şi de a închiria spaţiu pentru prăvălii. Primul este hanul Constantin Vodă ridicat pe locul fostei case şi proprietate a Bălenilor. Hanul va domina peisajul urbanistic şi comercial al zonei care şi după moartea voievodului va rămâne renumit pentru susţinuta

Prof. VALENTINA VASILE activitate comercială. Putem considera ca o formă incipientă de embatic pentru că contractele erau încheiate pe perioade mari. Urmând exemplul domnului care trecuse la atâtea achiziţii imobiliare creşte şi interesul marilor boieri pentru casele târgoviştene. Se urmăreau cele care se puteau adapta uşor comerţului, una tipică fiind Casa lui Pascale vornicul, personaj important, situată pe ,,Uliţa cea mareˮ construită: ,,pivniţa de piatră şi cu altă pivniţă mai mică iarăşi cu casele deasupra şi cu prăvălie pe gârlicii eiˮ preţuită la 600 de lei pentru că avea ,,bai şi multe odăiˮ. Acest efect de domino se rostogoleşte şi acaparează întreaga familie a brâncovenilor care se adaptează rapid la viaţa citadină şi investeşte în imobile pe care le cumpără la Târgovişte. Primul este Radu Brâncoveanu care la 8 august 1698 cumpără de la Ghiorghiţă Cornescu ,,nişte case aicea în oraş la Târgovişteˮ. Şi Stanca fiica cea mai mare stăpânea o casă la Târgovişte şi continuă şi după 1700. Bălaşa, altă fiică a Brâncoveanului stăpânea casele din Târgovişte, în locul ce ,,s-au cumpărat de la Ghiorghiţă Căpitan, talere 500ˮ. Aşa s-a dezvoltat în perioada domniei lui Brâncoveanu Târgoviştea, care a devenit pe firmamentul marilor oraşe ale medievale un reper, iar pentru străini unul cu oportunităţi pentru practicarea comerţului. Politica renascentist-umanist al voievodului a spart zăgazul atâtor frământări şi opreliști ale epocii şi a adus un suflu viu nu doar în cultură, arhitectură şi artă ci în angrenajul economico-social al Ţării Româneşti. Începută de la Mircea cel Bătrân cu aproape patru secole în urmă, promovarea comerţului în spaţiul carpato-dunărean al Ţării Româneşti aducea şi dezvoltarea economiei a cărei pârghie era comerţul. Diversificarea formelor de socializare, interne şi externe vor impune reguli noi de convieţuire socială şi va face să cunoască forme noi care să asigure permanenţa acestuia atât în spaţiul urban cât şi în cel rural. Moşie mănoasă, cu resurse uriaşe ale producţiei agricole, cea de la Potlogi ca toate celelalte aflate pe sudul judeţului, Nucet, Titu, Odobeşti, Lunguleţu, Poiana de Sus şi de Jos, Conţeşti, Găiseni până sus la Ciorogârla sau Buftea, aşezate pe firul drumului din sud vor deveni însemnate aşezări, locuri de popas dar şi surse de export. Moşiile domneşti şi cele boiereşti au fost în Evul Mediu centrul în care sau dezvoltat o amplă activitate comercială şi au atras negustori, comercianţi şi meşteşugari dintr-o Europă întreagă. Şi astfel drumurile sudului străbăteau ca o reţea Muntenia ducând din vechime spre porţile Dunării de unde plecau dincolo grânele, animalele, sarea, mierea, blănurile animalelor,cervisuri. Totodată aroma orientală a mirodeniilor, fineţea postavurilor şi a mătăsurilor, diversitatea armelor şi a porţelanurilor s-au specialităţilor de alimente vor fi monede de schimb. Spirite deschise negustorii şi comercianţii sunt oamenii noului, progresişti cu o altă viziune despre lume şi

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

viaţă, maleabili în gândire, pragmatici, oneşti, buni comunicatori, care vor ridica activitatea comercială la cote înalte. Ei au adus în ţările române străbătând atâta drum şi alte moduri de viaţă şi gândire, modele prin ei înşişi. Cu fermitate şi decizie au impus reguli noi, au respectat termene şi au susţinut interes acolo unde s-au aşezat în viaţa comunităţilor. Comercianţii şi negustorii perioadei sec. al XIV-XVIII- lea au fost liantul nostru pe deoparte cu păstrarea legăturilor cu românii de dincolo de Dunăre şi Carpaţi iar pe de altă parte legătura cu civilizaţia europeană dar şi cu cea orientală. Au adus noul în gândire şi în viaţa de zi cu zi şi au susţinut lupta românilor de emancipare şi libertate naţională ca în întreaga Peninsulă Balcanică. Este momentul când în peisajul economic al Ţării Româneşti Casele de comerţ din Grecia cum sunt Hagi Ianus Costa, Petru şi fraţii, Ion Stamu sau Ştefan Moscu să-şi facă masiv prezenţa în economia, comerţul şi implicit dezvoltarea meşteşugurilor în Ţara Românească. Este momentul când datorită condiţiilor favorabile, economice şi comerciale ale vadului existent, Potlogiul să fie privilegiat de prezenţa negustorilor. Târgul, bâlciul şi hanurile pe rutele sudului din Bulgaria, Serbia, Grecia ş.a, atraşi de bogăţia şi renumele lui Constantin Brâncoveanu ai cărui urmaşi duceau mai departe tradiţia familiei. O reţea de bâlciuri, târguri şi oboare sau hanuri se vor intersecta pe rutele comerciale ale sudului, semn de prosperitate şi fluiditate comercială care au condus la formarea în timp a micilor societăţi burgheze. Dar a stabili în ierarhia lor locul şi rolul Potlogiului este firesc, ştiut fiind faptul că relaţionarea şi schimbul de mărfuri, aprovizionarea locală sau deplasarea de meseriaşi, ţărani liberi sau ţigani erau una dintre caracteristicile vremii. În acest fel într-o configuraţie zonală la intersecţia drumurilor comerciale spre Târgovişte, Bucureşti, Piteşti, în sud spre Dunăre, Potlogiul a fost şi a rămas perla acestor târguri, a târgului oraş a cărui activitate a rămas neîntreruptă ducându-şi larma şi frumuseţea obiceiului la porţile Palatului Domnesc. A fost şi va rămâne aici, în semn al unei epoci de marcă purtătorul simbolului mândriei de a fi potlogean, ca un fir roșu. Unicitatea Potlogiului este conferită de suprapunerea semantică a noţiunii de târg. Prima accepţiune este acea ca loc definit, organizat unde la un interval fix se desfac diferite mărfuri şi produse. La Potlogi datorită faptului că în jurul palatului exista deja un târg care se ţinea duminica ulterior lumea. Dar s-a dezvoltat rapid şi o zonă din apropiere unde s-au stabilit embaticiari şi unde meseriaşi şi negustori veniţi fie de pe alte moşii brâncoveneşti, fie din sudul Dunării sau din alte ţări europene se dezvoltă o aşezare urbană pe care au numito Târg. Dubla semnificaţie a cuvântului târg o vom regăsi şi în actele de stare civilă unde la domiciliu se declara str.Târgului din Târgul Potlogi unde

Prof. VALENTINA VASILE prăvăliile erau înşiruite de-a lungul a trei strazi: Măcelarului, Vistierescu şi Cojocarul. În timp s-au estompat diferenţele dintre târgul propriu-zis a contopirii dintre Târgul din Năuntru şi Târgul din Afară specific locului rămânând sintagma Târg, unde la început de secol XIX întâlnim str.Târg din Târgul Potlogi. Nebănuite ipostaze a cunoscut Potlogiul în ascensiunea sa economică, nume mari de negustori de talie europeană şi-au stabilit aici reşedința, dar aceste aspecte vor constitui subiectul unor capitole următoare. Modesta noastră încercare de a reda tabloul societăţii potlogene în perioada secolului XVIII şi începutul secolului XIX când este propriul făuritor al afirmării sale, satul-târg şi târgul-urban a fost o datorie. O datorie izvorâtă din dragoste şi respect pentru târgul păstrător de valori europene, emancipat şi tradiţional în acelaşi timp, purtătorul stindardului de libertate şi conştiinţă locală. Un argument major pentru a stabili importanța Potlogiului, dezvoltarea economică, posibilităţile de transport și comunicare ale unui târg care căpătase un statut comercial, cultural şi spiritual unic este legat de așezarea geografică. La intersecţia drumuri comerciale, Potlogiul a devenit depozitar valoric, croindu-şi viitorul prin vremuri de frământări şi zbucium după ce căzuse în uitare în 1714 la moartea lui Constantin Brâncoveanu. Îmbrăţişat de Argeş şi Sabar, între Bucureşti şi Târgovişte, între Giurgiu şi Piteşti, drumul Potlogiului şi al Brâncoveanului s-a intersectat cu drumurile mari ale Dâmboviţei. Geografic ele legau localităţile judeţului într-o reţea, specializate în funcţie de direcţie, de mijloacele de transport, de felul mărfii sau de numele unei localităţi. Drumul Sării- este drumul care se continuă prin nordul judeţului, venind dinspre Slănic Prahova şi probabil de mai sus, de la Ocnele Mari, transportând în care sarea care va pleca spre alte drumuri. Dintre localităţile tranzitate amintim Dobra, Gura Ocniţei, Gura Şuţii, Morteni, Petreşti, Sălcioara, Titu. De aici mai departe pe drumul Giurgiului, al Piteştilor, Bucureştilor. Era cunoscut ca şi Drumul Sării cel vechi ceea ce ne susţine afirmaţia că în timp a fost necesară o trasare nouă a rutei Drumul Târgoviştei - cunoscut şi sub numele de drumul ce coboară spre Târgovişte-întâlnit în localitățile din nordul judeţului din zona muntoasă, venea prin Bucşani, Comişani, Crângurile îndreptându-se spre direcţiile Bucureştiului şi ale Dunării. Drumul Braşovului sau înfurcitura Drumului Braşovului şi al Târgoviştei cum era cunoscut la Cojasca este poarta deschisă spre Transilvania. Drumul Piteştiului sau Drumul cel mare dinspre Piteşti spre Bucureşti este păstrat în toponomia locală în localităţile Odobeşti şi Lunguleţu. Sub genericul Drumul cel Mare am putut localiza următoarele direcţii ca şi localităţile străbătute: Drumul cel mare al Târgoviştei (Răzvad şi Tătărani), al Bucureştiului (Răcari), al Câmpulungului (Măneşti), al Câmpinei (Gura-

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

Ocniţei), Drumul cel Mare dinspre Piteşti (Lunguleţu, Nucet, Pucioasa) sau al Tâmpii (Tătărani). Alte drumuri, dar de interes zonal care facilita accesul la drumurile cele mari avem: Drumul Giurgiului (Raciu), Drumul Floreştilor (Răcari), Furcitura unde se despart drumurile (Doiceşti) ca şi drumul Bălenilor de la Comişani. Şi între drumurile cele mari Drumul Poştei este cel care avea supremaţia asupra tuturor, drum de interes general care reglementa tranzitul şi asigura legătura cu toate direcţiile. Este cunoscut sub mai multe denumiri ca Drumul cel Mare dinspre Piteşti spre Bucureşti, Drumul cel vechi sau Drumul Poştei Piteştilor. Trecerea prin Costeşti Vale, Crângurile, Găieşti, Mătăsaru, Petreşti, Odobeşti, Lunguleţu, cu siguranţă Potlogi via Stoieneşti-Drugăneşti-Bucureşti până în Chirigii din Bucureşti unde a fost prima staţie de poştă. Despre importanţa drumului poştei în zona Potlogiului vorbesc de la sine localităţile Cătunul Poşta şi Poşta, unde existau locuri de control sau alte probleme drumului. O altă specializare a drumurilor din sud rute fixe, pe care se transportau, produsele meşteşugăreşti erau: Drumul Dogarilor (Dărmănesti), Drumul Butiilor (Pirşinari, Văcăreşti), Drumul Carului (Bezdead şi Cândeşti ) dar Drumul Carului cel vechi ca şi în cazul satului Cândeşti utilizat în nordul Dâmboviţei în zonele de deal şi munte unde accesul şi trasnsportul mărfurilor erau îngreunate de starea reliefului . Rămâne însă important pentru datele pe care ni le poate furniza Drumul Morarilor, al oamenilor care veneau din nord, de la munte, din ţinutul braşovului şi care traversa județul trecând prin localităţile Butimanu, Ciocăneşti, Cojasca (unde mai este cunoscut ca Drumul cel mare al mocanilor), Nucet, Cornăţelu, Dobra, Doiceşti, Măneşti, lăsându-se în jos spre Câmpie. Pentru sensul denotativ al numelor, pentru valoarea statistică de un rafinament uimitor, amintim şi alte drumuri de importanţă locală, renumite şi legate fie de personalităţi, fie de ocupaţii şi negustori ca: Drumul Titului (Titu), Drumul Tâmpii (Raciu), Drumul Poiana Lungă până la Elhov (Tărtăşeşti), Calea Baicului (Titu), Drumul Miului (Cobia), Drumul Serdanului (Sărdanu), Drumul Cărpenişului (Giurgiu), drumul Runcului. La Runcu în 1835 era deja un punct vamal, dar semnificativ s-a pierdut în timp. Pentru fosta comună Pucioasa Drumul Viilor sugerează ca şi în cazul Drumului Butiilor o întrebuinţare sezonieră legată de culesul viilor. Localitatea Dărmăneşti se distinge prin inovaţia lexicală, întâlnind aici drumul dogarilor, Drumul Domnişorului, Drumul Movilei, Drumul Podului, Drumul Teilor dar şi calea şi pârâul drum bun. Coborâte din nord, şerpuind peste marile moşii, peste podurişi vii, peste ape şi lunci, s-au unit aici, în zonă până în Târgul Potlogiului, trecând pe lângă târgurile mari ale Târgoviştei şi ale Găeştilor care în perioada de graţie 18321850 erau singurele comune, oraşeale districtului Dâmboviţei.

Prof. VALENTINA VASILE Începând cu anul 1831 dezvoltarea comerţului şi a industriei se datorează şi înlesnirilor date acestora de către Ocârmuitorul judeţului arătând că ,,industria şi comerţul şi în ţară peste toată întinderea prinţipatului şi afară din ţară aice loc sunt slobode pentru fiecare om de aici rang şi treaptă va fiˮ. Şi în iureşul avântului schimbării noii, ordini, ducându-şi tihnit viaţa la potenţile de legendă ale palatului voievodului martir Constantin Brâncoveanu, Târgul Potlogi sau Urbea Potlogi respira adânc în zorii noului veac. Dragostea pentru Târgul de altădată, cu prăvăliile lui ascunse unele după altele, cu târgoveţi joviali, cu larma fiecărei dimineţi a devenit patimă şi o datorie. Pentru că am considerat întotdeauna Potlogiul o localitate cu memorie. Cu memoria faptelor adânc sădite în sufletul atâtor generaţii care au venerat simbolurile locale şi naţionale. Iar generaţiile adânc implantate în vatra Potlogiului de la cizmari până la preoţi, de la croitori, tăbăcari, boiangii, marchidani, pescari şi bogasieri până la învăţători, vor renaşte în cartea noastră. Ea se doreşte a fi o istorie a vieţii şi a rostului celor mulţi, meşteşugarii şi negustorii Târgului, cei conştienţi de obârşia lor domnească ,,pendinte de Casa Brâncoveanuˮ. Şi toate se întorc în timp la domnia Brâncoveanului, la statornicia pe vechea moşie a răzeşilor lui Călin şi Radu cu ceata lor. Pentru că el este cel care deschide calea comerţului şi negustorilor, înlesneşte pe moşiile din sudul Munteniei şi până în nord noile relaţii comerciale, urmăreşte mersul vremii, făcând tranzacţii, urmărind preţurile, închiriind spaţii pentru podul Mogoşoaiei de la Bucureşti, ridicând hanuri. Brâncoveanu a cunoscut potenţialul moşiilor sale de la Potlogi, Ciorogârla, Nucet, Poiana Lungă, Șanțuri. De aceea Potlogiul va fi un punct strategic rămânând mai mult la Potlogi fiindu-i apoi lesne să străbată drumul fie la Târgovişte spre Cetăţeni, Puchenisau Răzvad şi mai târziu spre Doiceşti sau Cetăţeni. Şi tot de aici putea să străbată Drumul Mare al Piteştilor, ducându-se spre ţinutul Romanaţilor la Obieleşti, Mamu, Brâncoveni, ca mai târziu să întâlnim pe el şi hanurile ridicate de Ştefan Moscu. Domnitorul reuşise să facă din Târgoviște un loc care va străluci pe firmamentul marilor oraşe ale Evului Mediu iar startul acestui impetuos avănt îl dăduse Brâncoveanu încă din 1695 când cumpărase ,,un loc de casă şi un loc de patru prăvălii în târgˮ. Târgul Potlogi are un rol definit în ansamblu politicii domnitorului. Şi-a croit drum şi a dat naştere uneia dintre cele mai frumoase tradiţii Târgul din Năuntru şi Târgul din Afară cu specificul, pitorescul şi ineditul zilei de luni, cu prăvălii şi case de epocă, cu forfota specifică târgoveţului şi cu bucuria mărturisită.

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

Mazilirea neprevăzută a domnului în august 1714 când nici nu se gândea întrerupe iureşul schimbării pe domeniile voievodului care pentru o bună bucată de timp vor rămâne de izbelişte, degradare şi uitare. Vremurile se schimbă, evenimentele politice şi sociale fac breşă în sistemul feudal al Ţării Româneşti, relaţiile noi economice vor crea realităţi sociale şi vor deschide drumul spre descătuşarea otomană aşa cum fusese văzută de către Constantin Brâncoveanu. Brâncovenii se vor adapta rapid noilor condiţii pentru că moştenesc acea tresărire de a fi în toiul schimbărilor, de a se alia cu forţele progresiste şi de a milita pentru o noup ordine economică şi culturală. Încă din 1774 s-au făcut încercări de limitare a monopolului otoman urmate în 1802, 1826 ca de-abia în 1829 să aibă loc desfiinţarea sa. Aliniindu-se noilor comandamente istorice, Brâncovenii au acum în faţă datoria de a gestiona şi supraveghea activitatea pe domeniile moştenite în deplină cunoştinţă de cauză, de a şti numărul sufletelor şi starea materială de pe moşii, lucru deloc uşor. Însă istoria Potlogiului este pe lângă istoria unei domnii şi a unei perioade marcată de personalitatea domnitorului Constantin Brâncoveanu și a moștenitorilor săi. Îl aveau ca model pe marele domnitor omul timpului său, modern întreprinzător, în primă acţiune care simţise vântul schimbării şi se adaptase valorilor prezentului, intuind mersul societăţii pe care trebuia să meargă urmaşii săi. Dezvoltarea schimburile comerciale a dus implicit la concentrarea pe domeniile feudale, în jurul caselor boiereşti sau domneşti a comercianţilor şi meşteşugarilor. Cu privilegii de peste trei secole, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, de a umbla slobozi cu marfa pe toate drumurile acum aveau conştiinţa tocmei lor. Ei sunt elementele progresiste, călători pe marile moşii, purtând însemnele nu doar ale meseriei şi ale unui orizont cultural şi spiritual. Domeniile Brâncoveneşti au fost un model de promovare pentru cultivarea noilor relaţii economice şi al pătrunderii capitalului în mediul rural care a dus la dezvoltarea rapidă a localităţilor. Brâncoveanu nu a fost doar domnitorul Ţării Româneşti ci unul dintre cărturarii străluciţi, arhitect dascăl, strateg, ctitor, ambasador, boier creştin, dar şi unul dintre marii comercianţi ai momentului, stăpân de prăvălii cu pivniţă şi scară. Domnia sa a fost benefică emulaţiei valorilor europene pentru că grecii, armenii, bulgarii, sârbii, nemţii, grecii, austriecii risipiți pe toate drumurile Valahiei de către negustori şi comercianţi. Brâncoveanu a anticipat factorii schimbării şi ai progresului lucru pe care putem considera un efervescent animator, intuind explozia vieţii oraşului sub toate formele. De aceea în ultima perioadă a manifestat interes crescut pentru

Prof. VALENTINA VASILE achiziţii de imobile la oraş, construirea de hanuri şi popasuri pe lângă mânăstiri, a vegheat la drumul carelor şi al poștarioanelor. Şi printre aceste drumuri se numără şi cele ale Potlogiului ,,aşezat la o intersecţie de drumuri în cruci care are multiple ramificări la ieşirile din satˮ. Încă din 1774 s-au făcut încercări de limitare a monopolului otoman urmate în 1802, 1826 ca de-abia în 1829 să aibă loc desfiinţarea sa. Aliniindu-se noilor camandamente istorice, Brâncovenii au acum în faţă datoria de a gestiona şi supraveghea activitatea pe domeniile moştenite în deplină cunoştinţă de cauză, de a şti numărul sufletelor şi starea materială de pe moşii, lucru deloc uşor. Târgul Potlogi intră acum în vâltoarea marilor tranzacţii ale momentului atât ca nod comercial cât şi ca târg permanent, târg săptămânal sau obor. Urmând firul evenimentelor târgul săptămânal avea loc la început duminica, apoi a fost sâmbăta, apoi lunea în locul din jurul palatului. Marile drumuri ale sudului venind din nord, din Ţara Făgăraşului, ţinutul Braşovului, Drumul Sării, Drumul Poştei, Drumul Piteştiului, al Bucureştiului şi al Giurgiului fac din Potlogi un centru comercial, de tranzit dar şi meşteşugăresc. Însă agricultura a fost ocupaţia de căpetenie a locuitorilor Potlogiului care devenit un mare producator agricol, exportator de grâne şi animale. Localitatea capătă identitate odată cu dezvoltarea comerțului în timpul arendării moșiilor și atrag cu siguranță aici un număr mare de negustori și comercianți care vor imprima rapid un ritm de dezvoltare fără precedent. Revigorarea economică se datorează politicii administrative a epocii deoarece arendarea moșiilor brâncovenești de către grecii cu renume: Moscu, Stamu, Costa Petru sau vornicul Filip Lenș va duce la intensificarea legăturilor de schimburi comerciale atât între domenii, dar și cu marile centre din apropiere, în special cu Bucureștiul. Spre schelele de la Rahova și Nicopol se exportau din zonă importante cantități de cereale, de seu, piei de animale și lână, care vor atrage după sine configurarea unei noi pături a satului, alcătuită din negustorii și meseriașii veniți fie de pe domeniile brâncovenești, fie din alte zone. Alături de aceștia, cu certitudine, se vor stabili pe latifundiile arendate negustori și comercianți greci care vor fi atrași fie de vadul comercial, fie de varietatea resurselor locale și a posibilităților de desfacere a produselor în târg. Târgul Potlogi, cunoscut și în județele Giurgiu, Vlașca, Ilfov, Teleorman sau Argeș, oferea desfacerea largă a unor produse de import și încuraja liberul schimb, fapt care a dus la recunoașterea rolului său activ în dezvoltarea economică a zonei. Era și firesc, atâta timp cât la București, în jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, se ridicase încă din timpul Brâncoveanului hanul cu același

54

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

nume, renumit pentru spațiile comerciale oferite embaticarilor, care asigura fluența negustorilor către toate teritoriile Țării Românești. Faptul că la Potlogi îl întâlnim consecvent pe Ion Stamu într-o perioadă în care se dezvoltau piețele internaționale este un aspect important, deoarece dă posibilitatea corelării dezvoltării ulterioare a comerțului și meșteșugurilor, care au ridicat localitatea la rangul de Potlogi Urbani în 1831. Revirimentul s-a datorat Păcii de la Adrianopol, urmată de impunerea unor măsuri de ordin administrativ (1830-1831), care au condus la sporirea volumului de mărfuri schimbate între ținuturile din nordul și sudul Dunării, fapt care a facilitat lărgirea pieței interne, amplificarea importului și a exportului. Prezența grecilor aromâni la Potlogi Stamu, Moscu, Filip Lenș, a baronului Cristofor Sachelarie sau Ștefan Meitani, a lui Costache Liconaidis, și altor greci au lăsat amprenta asupra societații potlogene contribuind la marile transformări economice şi sociale ale timpului de aceea suntem datori să trecem în revistă și numele unor greci-aromâni care au întregit societatea locală: P. Fenerli, Mărgărit Ivanovici, vistierul Temeli, armașul Bănică, căminarul I. Mavrodi, paharnicul Boldescu, vistieul Carabulea, medicul Serafim, aga Spiridon Valeta, medelnicerul Alecu Hina și alți. Arendarea moșiilor brâncovenești de către Grigore Brâncoveanu, Safta și Zoe, arendașilor greci pe perioade mari de timp cu contracte ferme și condiți stipulate punctual au făcut ca meseriașii și negustorii să fie atrași de oportunitațile locului care le asigura stabilitatea și condițiile unor afaceri reușite, au făcut ca să poposească din sudul Dunării, sărbii și bulgarii veniți de la Tetovo sau Tetro, sau alți greci aromâni de la Mețova. Mecanizarea lucrărilor agricole pentru prelucrarea cantitaților industriale de produse agricole destinate exportului vor marca începutul de secol al-XX-lea prin apariția în peisajul potlogean a primilor mecanici austrieci și nemți care se vor stabili aici. Și aici ca-ntr-un creuzet al etniilor sârbi, bulgari, aromâni, greci, evrei, albanezi, turci, țigani, nemți și austrieci au dat un suflu nou, conștienți în permanență că sunt truditori pe moșia marelui voievod Constantin Brâncoveanu. Astăzi, în vechiul și uitatul Târg al Potlogiului licăre încă în cugetul urmașilor dorința regăsirii trecutului, a obârșiilor și a altor neamuri pierdute pe alte meleaguri sudice. Până la începutul secolului al XIX lea descendenții familiei Moscu îi întâlnim la Văcăreștii de Rastoaca. Actul de naștere cu numărul 37 din 1899 este dovada cea mai elocventă a simbiozei dintre valorile autohtone și cele grecești, în procesul emancipării sociale și culturale. Pentru cele două etnii documentul arată că într-adevăr grecii nu doar au fost simplii arendași pe aceste pământuri ci au locuit aici, au muncit, au iubit, s-au născut și poate că mulți dintre ei, neștiuți își dorm somnul de veci în pământul potlogean. Cu emoție reproducem dovada că la Potlogi ,,Văcăreștii de Răstoacaˮ era deja formată o comunitate marcată de elemental grecesc ,,Dovada cea mai

55

Prof. VALENTINA VASILE elocventă a simbiozei dintre aceste valori în procesul emancipării sociale și culturale, este Actul de naștere numărul 37/1899, din registrul stării civile al Primăriei Văcăreștii de Răstoaca, prin care este consemnată nașterea fiicei domnului Gheorghe Moscu. Pentru cele două localități documentul arată că întradevăr grecii nu doar au fost simpli arendași pe aceste pământuri, ci au locuit aici, au muncit, s-au născut și poate că unii dintre ei, neștiuți, își dorm somnul de veci în pământ potlogean. Reproducem cu emoție dovada că la Potlogi și ”Văcăreștii de Răstoca” se formase deja o cumunitate marcată din plin de influența grecească: ”Din anulu una mie opt sute nouăzeci și nouă, luna noembre, ziua șaptesprezece, ora zece am. Act de naștere al copilului Persefani de secsu femeescu, de religie ortodocsă, de nație greca, născută la 14 noembre corentu, în casa părinților săi din acesta comuna, fiica domnului Gheorghe Moscu, în etate de ani 34, de profesie comersantu și a Eftaliea Gheorghe Moscu, în etate de ani 23, de profesie casnică, ambii din comuna Văcărescii de Răstoca și dupe declarația făcută de tatăl care nea prezentatu copilula, martori au fost domnilor Neculae Ilie în etate de 63 și Ion Pârvu Roșiu în etate de 33, ambi muncitori și domiciliați în comuna Văcărești de Răstoca care subscriu acest actu dimpreună cu noi și cu declaranți după ce li lam citit și am constatu după legea înșine Petre Tomescu Primarul și oficerul Stărei Civile al comunei Văcăreștii de Răstoca, plasa Bolintin, Județul Dâmbovița”. Observăm cu ușurință că este vorba de o familie grecească după numele Eftalia sau Persefani ceea ce demonstrează concentrarea elementului greu, o societate compactă care a făcut din Potlogi o capitală a etniilor sudului, în jurul căreia gravitau alte localități. Este știut că pornind din Târgoviște și până la Giurgiu grecii au fost pretutindeni spirite întreprinzătoare, bancheri și comercianți, vizionarii unui ev nou, diplomați, militari, artiști care au în instaurat pe unde au trecut standard de viață materială și spiritual ridicat. Proprietarii, funcționarii, militar, doctori, avocați, șefi de birou dar și mecanici, librari, croitori continuă cu siguranță tradiția de comercianți, meseriași dar și intelectuali după cum urmează: Moscu A. D. – Librărie, Artur funcționar comercial, Moscu B. – doctor, Beniamin secretar avocet, Caliopi proprietar, Constantin-mecanic, Costică proprietar, Ecaterina rentieră, Elena funcționar serviciul sanitar, Elena proprietară, Gheorghe H. locotenent, Moscu I. doctor, Moscu I. funcționar, Moscu D. șef birou Casă Depuneri, Maria menajeră, Moscu Moise H. croitor pălării, Moscu N. funcționar, Moscu N. student medicină, Nicolae sub șef birou Ministerul Domeniile, Petre proprietar, Ștefan funcționar public, Teodor locotenent, Tedu avocet ca și Moscu V. închide seria Moscu Zoe rentieră. În ceea ce privește familia I. Stamu Almanahul Socec nu înregistrează nicio nominalizare în București. Concluzia este legată de particularitățile comerțului Casei Stamu, care a avut cu predilecție exportul de cereale, ceea ce a limitat accesul spre oraș al familiei. Aceștia au rămas în localitățile din județ și fie s-au naturalizat, fie s-au întors după 1880 în Macedonia.

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

Prezența masivă a grecilor de la Văcăreștii de Răstoaca al cărei proprietar a fost Filip Lenș este marcată de numele lui State Economu, Agata Dumitrescu, Caterina Busan. Născut în Văcăreștii de Răstoaca la 1848 și 1863 și decedați în 1899 și 1440, cele două grecoaice își dorm somnul de veci în tihna cimitirului de la Strâmbeanu, străjuind de-a stânga intrării veșnicia. Cu Caicu, Costaiche arendaș, State Economu sau Gheorghe Constantin Economu continuăm seria grecilor de la Văcăreștii de Răstoaca. Primul moare în 1887 la vârsta de 70 ani în actul de stare civilă nr. 4 este declarată religia ,,de religie elenăˮ și profesia de ,,profesie liberăˮ. Declararea părinților necunoscuți, arată ca și meseria este un întreprinzător particular fie numit la chemarea unei rude, fie din dorința de a se stabili. Că ar fi putut veni la chemarea altui grec în Văcăreștii de Răstoaca o arată și certificatul de naștere al lui Gheorghe, fiul lui Constantin Economu, născut în casa părinților săi din Linia Mare, casele proprietate de pea pa Răstoaca, fiul lui Iconomu Constantin comerciant și al soției sale . Alternativa Economu / Iconomu este cerința adaptărilor fonetice la sistemul limbii române, dar faptul că este proprietar justifică posibilitatea să se fi stabilit mai înainte, ținând cont că avea deja o poziție, o afacere și o stabilitate în localitate. Într-adevăr în afara de Iconomu, existau deja familii de tradiție elenă prezența sultanei Iconomul, soția arendașului Constantin Ioana, mama lui Ion născut în anul 1880 în Văcăreștii de Răstoaca justifică afirmația: acesta declară că este de profesie ,,economăˮ. Diferențierea semantică economă/iconom era necesară între numele de familie și ocupație. De altfel este și un exemplu din moda timpului de a deveni nume de familie, numele ocupației, tehnică de mult intrată în conștiința colectivă (exemplificările vor fi într-un capitol special). La Potlogi entitatea elină va contribui la renașterea satului în prag de secol nou cu nume care căpătaseră tradiții:Vistirescu, Elefterescu, Sachelarie. Nume grele, adânc înfipte în pământ potlogean, contopindu-se în mijlocul Târgului cu al locuitorilor, regăsindu-le în evenimentele cruciale ale vremii. Panaiotu D.Vistierescu, fiul lui Dinică Vistierescu mare comerciant în Târgul Potlogiului pe lângă moștenirea de la familie primită de la mama sa Dinică Vistiereasa, embaticul în suprafață de 157 m, cumpără și de la Matache Dina încă 1603m. Între 1879-1880 se naște fiul său Nae și Profira, nume pe care le vom regăsi și în anii următori. Astfel Naie figurează alături de tatăl său cu o suprafaţă de 1024 m pe domeniul Epitropiei, ca embaticar nou deoarece nu se specifică dacă e preluat locul sau l-a moştenit. De altfel în 1905 el se căsătorise cu Maria Marcu, fiica unui negustor local. Numele familiei Vistirescu este continuat în 1910 de naşterea Elenei fiica lui Ioan P. Vistierescu, cârciumar cu vad în gura oborului.

57

Prof. VALENTINA VASILE La Strâmbeanu apare act 5 în 1883-Ivona Panaitu Niculaie Şuşteanu-către Mara Crovului şi a lui Panait Neculae meşteşugar-plugar, martor-Niţă Şuşteanu. 1908-Niculae Elefterescu îşi păstrează numele. 1900-Elena Elefterescu-tata Tudor (Tudorache) Elefterescu cizmar. Dumitru Lefterache, cismar din inima Târgului cu cei doi băieţi Tudorache D. Elefterescu şi Nicolae D. Lefterache veniţi după cum afirmă urmaşii din localitatea Elefterios în apropiere de Meţove, ţinutul Epirului. Localizarea ar putea duce la concluzia că sunt contemporanii lui Stamu şi Moscu şi au fost alături de Vasilache Stamu prezenţi la Potlogi. Alternanţa numelui de familie Lefterache, Elefterache. Putem continua linia grecilor aromâni de la Potlogi cu Vasilache sau Vasilichie Alexandru sau cu Teodosia, Theodosi, Theodosei, Theodosia cu Athanase Grecul-brutarul renumit, Ion cu cofetarul Moisescu. Şi aici în vechiul târg negustoresc oameni, despre care nu am ştiut de unde veneau, ce speraseră, potlogeni get-beget cum i-am ştiut le aducem respectul nostru. Şi doar câteva, câteva dintre casele lor mai stau mărturie tăcută, pierdutăn uitare, sub frunzişuri ascunse, pătrunzând amintirea vechiului Târg. Dar, Târgul a rămas în amintirea locuitorilor, reper în timp pentru dragostea de sat şi meserie a vechilor negustori şi meseriaşi purtând speranţa într-o revigorare morală şi spirituală. Poate că de undeva lumina speranţei va face ca şi vechiul Târg să ajungă la faima de altădată şi să renască de dincolo de hotarul timpului satului cu urmaşii. Cu Cristofor Sachelarie comunitatea grecească de la Potlogi se întăreşte de-a lungul timpului, baron renumit, liantul elitei greceşti, aromâni din zona Potlogiului pe care îl avem pentru prima dată nominalizat în 1813. Destinul familiei Sachelarie este grăitor pentru prezența grecilor la Potlogi, ca o flacără, deoarece ultimul dintre descendenții pe linie bărbătească ai familiei se află la București, purtându-și cu cinste numele de Sachelarie. Pavel Sachelarie, colonel, doctor inginer, alături de Julieta sora sa, atașat valorilor familiei, căutându-și originile și neobosit în demersurile sale, ne-a făcut deosebita onoare de a-l cunoaște și de a saluta această căutare de dincolo de timp în documente mai puțin cunoscute. Nu putem încheia periplul istoric al prezenței grecilor aromâni în localitate fară a menționa influența lor în întreaga zonă a sudului pe care a marcat-o. Prezența lui Ilie Grecul la Odobești, a lui Costache Nicolaidis Grecul pe moșia Cărpenișu Găiseni păna la localitațile Greci, Puntea de Greci sau Stavropoleos din apropierea Găeștului vorbesc despre stabilitatea și particularitațile etniei păstrate până astăzi în onomastică și toponimie. În prezent existența la Găești a familiei Florea venită încă din 1820 din Macedonia pe filiera basarabeană vorbește de la sine de temeinicia și perpetuarea elementului elen în zonă.

58

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

De la drumurile Epirului, coborând tot mai mult spre sudul Dunării, încep să caute căldura și ospitalitatea Urbei Potlogi, sârbii, bulgarii și albanezii și rar câte un turc, iar dinspre vestul țării austrieci și nemți dețin monopolul mecanizării lucrărilor agricole, ale morăritului sau ale unor meserii. Stabiliți ca și aromânii începând cu jumătatea secolului al XIX-lea familii întregi de sârbi sunt deja la a doua generație prezenți în viața satului. Căsătoria lui Ștefan Stan muncitor cu Chira Ștefan în 1878 descendenta unei familii de sârbi stabiliți în Potlogi, naționalitatea sârbă. De multe ori datorită împrejurărilor istorice ei se declară fie sârbi, fie bulgari. Așa se întâmplă și cu Ștefan Stan care cu un Târg în etnia bulgară, cojocar cu atelier propriu, Chira și Ștefan sunt părinții lui Tănase Stan și ai lui Petre Stan. Tot de la Mețov-Bulgaria vin însă în 1908 (octombrie 29) brutarul de 47 de ani Gavrilă Atanasie fiul lui Atanase Marco și Cristea Tănăsescu comerciant (octombrie 30) care declară localitatea Tetova ca aparținând Macedoniei. Interesant este faptul că tatăl său Tănase Dima de 54 de ani se declară cu domiciliul în Potlogi, ceea ce arată stabilirea relației dintre Potlogi și Bulgaria, poate chiar trasee comerciale care a impus deplasarea unuia. În 1909 și Leonida Anastase Costea tânăr grec de 25 de ani, brutar de religie ortodoxă, de nație „elenă” fiul major al domnului Anastase Costea și Fotina Anastase (învățători) domiciliată în comuna Pesta-Tulcia poposesc în Târgul Potlogiului la căsătoria fiului lor cu domnișoara Cleopatra fiica lui Ioan Cristescu comerciant. Comerciantul Simion Gheorghe declara în 1900 la nașterea fiului său că este de origine sârbă (octombrie 52) și că locuiește în această comună str.Târgului Theofil Chiru. Sârbul Theofil Chiru sau Tofil Chiru este prezența care leagă cele două veacuri, al XIX/lea și al XX-lea. În tabelul embaticarilor din 1906 întâlnim Costea Chiru la 1898 măcelar, pe Ion Chiru liber profesionist dar și pe Ion Chiru declarat meseriaș. Familia Chiru de la Potlogi se înscrie într-o arie locală mai mare, întâlnind-o la Pitaru, Odobești, Crovu. La Pitaru 1886 întâlnim familia Constantin Zanfiru Chira. Chira este cu certitudine numele sârboaicei care va da numele familiei. Chira Ioniță, mama moare în 1879 după ce cu doi ani înainte Ilina, fiica sa se prăpădește de o boală cruntă. Theofil Costea și Ion ocupă locurile lui Nae Angelescu, al lui Ion Mirescu și al lui Ioniță Bărbulescu. În tot Târgul Potlogiului vedea lumina zilei în 1898 (act 61) Serafim I. Chiru spre bucuria tatălui Costea Chiru și unchiul lui Teofil Chiru brutar. Anul 1903 aduce schimbări în ortografierea numelui și ăn declararea cetățeniei. Actele de stare civilă consemnau numele de Chivu desigur dintr-o

Prof. VALENTINA VASILE greșală care s-a perpetuat până la declararea unui nou copil ăn familia sârbului Costea C. Chiru . Actul de naștere al Saftei Chiru confirmă ,,Copilul Safta de sex feminin, origine romănă, religie otodoxă, născută la decembrie curent, ora 5 dimineața în casa părinților săi din această comună din Strada Târgului fiica lui M. Costea Chiru, profesie măcelar, origine sârb și a lui Leana, profesia econoamă, origine română, ambii domiciliați în Strada Târgului. În 1901 Gheorghe I. Chiru comerciant/oct. 54 fiul lui Ion se declară de etnie română, fapt consemnat din care rezultă atașamentul față de localitate. Se consider roman în fapt și gând așa cum și noi până astazi i-am considerat. Etnia sârbă în Târg Potlogiului este dusă mai departe de către copiii lui Costea Chiru 1913 Petre, 1922 Elena fiica lui Gheorghe C. Chiru căsătorit cu Vasilica născută Gheorghe Niculae. Sârbii au fost pe toate moșiile dâmbovițene, comunitate numeroasă, care s-au risipit fie pe drumul spre Târgoviște prin localități, fie au mers mai departe până la Băleni Sârbi pe Moșia de la Crovu-Odobești îl întâlnim în 1889 pe Ilie Ionișă sârbul, mare comerciant care susține material dezvoltarea economic a satului. Este epoca marilor transformări revoluționare cu o dezvoltare fără precedent a agriculturii, intensificarea schimbărilor comerciale, dezvoltarea agriculturii prin mecanizarea marilor suprafețe. Crește considerabil populația, se diversifică forța de muncă. Potlogiul oferind facilități pentru desfășurarea comerțului și a meseriilor. Pe moșiile de la Potlogi și Văcăreștii de Răstoacă apar primii nemți, mecanici de batoze și mașini de semănat. Eduard Muler, Johann Otritz mecanici urmați de Ferdinand Kelein și Adolf Linker. Vad commercial bun, meseriașii ca Karol Klein – croitor , Kuzmanof cofetar-bragagiu, Valentina Richita croitoreasă, arendași noi ca Enăchescu Achil sau Popul Vladimir se stabilesc aici. Ceea ce particularizează localitatea este dorința de cunoaștere, de nou , de progress, o emulație de valori, experiențe de viață, concepții și atitudini pe care tîrgoveții și le însușesc. Iar numărul căsătoriilor crește, acceptarea reciprocă a orientărilor religioase, atmosfera de bine obștesc, siguranța sporește faima Potlogiului. Nici unde o asemenea concentrare de etnii, de trai tihnit, de colaborare și respect reciproc, ca-n Târgul Potlogiului vom întâlni. Modul de viață și gândire al grecului, sîrbului, bulgarului, neamțului s-au contopit în șuvoiul românesc și-au pus trainic temelia unor familii de nădejde. Nu am fi știut că suntem trători pe lângă casele foștilor meseriași și negustori, care cu frânturi de grai diferit s-au pierdeau în dulceața limbii române. Așa se face că este drept să reaprindem doar o scânteie în marea uitării ca să lumineze prin puterea faptei, de a-I aminti pe cei care și-au întemeiat familii pe pământ potlogean.

60

POTLOGI, MODEL DE CONVIEȚUIRE A ETNIILOR DE PE DRUMUL SUDULUI

La Pologi s-a stabilit la început în sud un număr mare de comercianți, negustori și meseriași veniți de pe alte moșii brâncovenești sau zone apropiate, care s-au căsătorit aici, de regulă cu soții din familii asemănătoare de acealași rang. Alții mergând pe drumurile spre oraș sau în alte târguri, adună în Târgul Potlogiului nevestele. De regulă „Suditu”așa cum erau porecliți cei veniți din Peninsla balcanică, tineri fiind și-au găsit aici aleasa. Printre primii se numără Nae Suditu venit la Potlogi în jurul anului 1800 după declarația distinsei doamne Nae Mariana, păstrătoarea numelui familiei cu har și mare făgăduință. Numit în sat bulgar cu capul mare se stabilește spre Argeș pe o stradă care-i și poartă numele Suditu și se căsătorește cu Nedelea. Uimește intuiția potlogeanului, de ași arăta origine, sentimentul de neam și frăție, reflectat printr-un genitive posesiv atunci când își numește pe cei 5 fii: Ioniță, Marin, Gheorghe, Radu și ultimul nu se cunoaște „Al lui Nae”, Radu lui Nae rămânând cel mai cunoscut. După moartea Suditului următoarele generații se vor numi „ale Nedelii”, mama devenind nucleul neamului. Aparținători ai locului moștenit, legați de pământ prin seve necunoscute, până astăzi ca o distincție a eului pentru a nu se uita neamul, potlogenii toțise recomandă: al lui Vasile; al lui Stan, al lui Nae de pe Suditu, localizând linia. Venit la Potlogi ca mecanic, neamțul de 41 de ani Eduard Muler, de religie luterană se căsătorește cu Ana Văduva de religie catolică fiica lui Anton și Veronica Vencovici. Muler, era născut la București în 1855 și botezat în religie luterană, iar soția, catolică, născută în 1867 la Viena. Este poate cea mai grăitoare dovadă despre deschiderea Potlogiului ca o adevărată fereastră spre Europa în care s-au întalnit în timp atâtea etni din contopirea cărora s-a clădit istoria unui sat și a unui târg care grăiește și astăzi prin parfumul timpului de altă dată. Aici s-au întalnit o dinioară macelarii sârbi, brutarii greci, giabmași de vite bulgari, boiangii aromâni care alături de cizmari, croitori, plugari au ridicat cel mai frumos centru comercial urban pe una dintre marile si renumitele moși brâncovenești. Și în vremuri, biruitor prin vac Potlogiul embaticarilor și al etniilor își va recăpăta frumusețea și valoarea pentru a duce mai departe faima începuturilor ca o punte spre o Europă a valorilor pacii și concordiei.

Prof. VALENTINA VASILE

Târgoveţi potlogeni în anii 20 ai sec al-XX-lea. Fotografii din colecţii particulare

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

Locuitori ai Moldovei în Țara Românească la sfârșitul secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea Prof. univ. dr. Șarolta Solcan Universitatea din București Facultatea de Istorie În general au fost mult cercetate problemele legate de circulația și pribegia locuitorilor din Țara Românească și Moldova în Transilvania în secolele XVII-XVIII. Factorii principali care au motivat acest lucru au fost, printre altele, relațiile multiple ale celor două state extracarpatice cu principatul și abundența de documente redactate și păstrate în Transilvania referitoare locuitorii de peste munte veniți aici. Puținele documente care au în vedere locuitorii Moldovei veniți la sud de Milcov ne ajută să aprofundăm cunoașterea relațiilor dintre cei care au trăit în cele două state românești extracarpatice la sfârșitul secolului al XVII-lea și în primii ani ai secolului al XVIII-lea. Constatăm că spre Țara Românească s-au îndreptat moldoveni din toate categoriile sociale de la mari boieri la locuitori de rând și robi. Aici și-au întemeiat familii, au găsit loc de refugiu, piață de desfacere pentru mărfuri, sprijin în înfruntarea greutăților cotidiene. Toate acestea coroborate și completate cu mutarea domnilor de pe tronul Moldovei pe cel al Țării Românești explică mai lesne fenomenele legate de dezvoltarea ulterioară unitară a celor două state. Așa cum arată documentele, referitoare la toate categoriile sociale, moldovenii veniți în Țara Românească erau catalogați străini și tratați ca atare. Astfel când domnii Țării Românești din secolele XVII-XVIII creau slobozii, printre străinii chemați - sârbi, albanezi, ungureni (transilvăneni -n.n.), grecierau menționați și moldovenii. De altfel și locuitorii din Țara Românească erau priviți la fel în Moldova.1 De exemplu, în 1661, când Ștefăniță Lupu i-a permis vistierului Iordache să înființeze slobozia de la Lăzești, din ținutul Bacău, arăta că trebuia formată din „oameni străini dintr-altă ţară: din Ţara Turcească, şi din

Șarolta Solcan, Pribegia în Țările Române în secolele XVI-XVII, București, Ed. Universității din București, 2014, p. 51-78. 1

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

Ţara Leşească, şi din Ţara Ungurească, şi din Ţara Muntenească, şi dintr-alte părţi, fie ce limbă vor fi.” 2 Crearea de slobozii se practica în Țările Române din secolul al XIV-lea. Ideea era reluată periodic după ce, datorită războaielor, epidemiilor, obligațiilor fiscale foarte mari, se pustiau anumite sate. Crizele economice, politice, molimele din secolele XVII-XVIII au favorizat continuarea fenomenului în Țara Românească. Majoritatea sloboziilor din această perioadă au fost înființate pe moșiile mănăstirilor, indiferent dacă erau ctitorii domnești sau boierești. De exemplu în 1633 Matei Basarab reînnoia mănăstirii Molomoc dreptul de a avea o slobozie „den jos de (oraș) Buzău”. Aici puteau fi așezați și locuitori ai Țării Românești care să nu fie înscriși la bir în altă localitate. Hrisovul spunea „să aib-a strângere oameni streini, fără dajde, moldoveni, sârbi, greci și arbănași și oameni de astă țară carii vor fi fără dajde ori care vor pohti a veni, să lăcuiască pre aceasta ocină de la mori...”3 Era începutul domniei lui Matei Basarab, când acesta a găsit multe sate risipite din cauă dărilor nenumărate și abuzurilor dregătorilor din timpul domnilor precedenți. Mănăstirea Molomoc era ctitorie domnească. În istoria Țării Romnești au fost menționate și slobozii ale unor ctitorii boierești, care aveau condiții similare pentru existență cu cele ale ctitoriilor domnești. De exemplu cu două decenii în urmă, în timpul lui Radu Mihnea, mănăstirea din Buzău a lui Andronie vistier primea o slobozie, cu scutire pe trei ani. Aici se puteau așeza „câții oameni streini vor vre să vie din alt țări”, sârbi, albanezi, moldoveni, dar după aceea dădeau „dajde domnească, de pre totu venitul satului Rușățul”. Privilegiile au fost reânnoite și în anii următori.4 Dreptul de a avea o slobozie uneori era acordat și unor mari boieri. Așa a fost și cazul lui Dumitrache Cantacuzino în 1624. În hrisovul prin care i se dădea dreptul de a crea slobozie la Frăsinetul, se preciza că a fost sat domnesc cumpărat de Mihai Viteazul și trecut, după moartea domnului, în posesie boierească. În urma greutăților de la începutul veacului al secolul al XVII-lea, satul s-a dispersat: „iar când au fost răutățile, satul Frăsinetul a rămas pustiu, fără oameni.” Radu Mihnea permitea lui Dumitrache Cantacuzino „să-și facă slobozie și sat de milă, să adune oameni străini fără dare, fie grec, fie sârb, fie arbănaș, fie ungurean sau moldovean”5. În mod surprinzător printre proprietarii de sate și de slobozii din Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost și Ianachi Caragea Cărți domnești, zapise și răvașe, în ”Studii și documnte cu privire la istoria românilor” vol. V, partea 1, ed. N. Iorga, București, Ed. I.V.Socecu , 1903, nr. 164, p. 34-35. 3 Documenta Romaniae Historica, (DRH), B, vol. XXIV, București, Ed. Academiei, 1974, nr. 161, p. 211-212. 4 Documente privind istora României (DIR), B, veacul XVII/4, București, Ed. Academiei, 1954, nr. 288, 578, p. 271-72, 561-563. 5 DIR, B, veacul XVII/4, nr. 404, p. 392-94. 2

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

„fost mare postelnic al țării Moldovei”. Acest mare boier grec, în timpul lui Radu Mihnea și al lui Alexandru Iliaș, ginerele lui Ianachi Caragea, a cumpărat în Țara Românească satele Cetățele, Pârliți, Deșirați, Gherghești, Cuiburi și Siraca din județul Ialomița. Proprietatea asupra lor a fost reconfirmată de Alexandru Coconul în 1626.6 În 1628 Cetățele, apoi în 1630 Cetățele și Vaideei, din județul Ialomița, au fost transformate în slobozii de către Alexandru Iliaș și Leon Tomșa pentru că, așa cum se arăta „în zilele lui Alexandru voievod, fiul răposatului Radu voievod, au robit tătarii pe toți vecinii din sat, de a rămas satul pustiu, fără oameni, nimeni în afară de ocina pustie.”7 Aici Ianache a făcut „câșle, numite coșare, pe ocina lui..., ca să fie pentru dobitoace și pentru vite și a adus ruși și moldoveni, oameni străini, fără dăjdii, de i-a așezat astfel la acele câșle, ca să fie numai pentru căutarea vitelor.”8.După cum prezintă hrisoavele domnești crearea acestor două slobozii a fost o necesitate. Pe de o parte se spunea că erau locuri pustii „aproape nu sunt alte sate și cum se țin și oamenii răi, hoți, tâlhari de drumuri pe acel loc...”. Pe de altă parte se avea nevoie de oameni care să păzească granițele din zonă.9 Cu siguranță acest ultim factor a asigurat existența sloboziilor. La 1658 Paul din Alep trecea prin Vaideei și însemnările sale arată cum satul a rezistat ca și așezare scutită de dări, iar amintirea ctitorului său dăinuia și peste decenii, în ciuda disputelor dintre familia Caragea și Matei Basarab. Astfel la 1658 localitatea era cunoscută drept „Slobozia lui Ianachi”10. Obiceiul de a se crea slobozii în Țara Românească a continuat și în secolul al XVIII-lea. La sfârșitul anului 1742 marele căpitan din Tecuci atrăgea atenția domnului Moldovei că de la începutul anului moldovenii erau atrași în aceste așezări noi: ”că-i trag în ceia parte la slobozii, ce strigă de 8 luni”11 Apoi au urmat cele înființate în 1750, 1763, 1766, 1783.12 Politica de atragere a moldovenilor în sloboziile din Țara Românească, sau venirea lor din alte motive personale explică prezența în documentele din sudul Carpaților a unor persoane numite ”Moldoveanul” În 28 noiembrie 1635 era amintit, printre boierii hotarnici din Blăjoi de Sus13, Stan Moldovan14. În 27 aprilie 1645 Stoica Moldoveanul ”săteanul” din Scurtești, județul Buzău, era DRH, B, vol. XXI, București, Ed. Academiei, 1965, nr. 112, p. 215-221; DIR, B, veacul XVII/2, București, Ed. Academiei, 1951, nr. 239, p. 264, 7 DRH, B, vol. XXII, București, Ed. Academiei, 1969, nr. 168, p. 339-342; vol. XXIII, București, Ed. Academiei, 1969, nr. 11,12, p. 21-27. 8 Ibidem, B, vol. XXII, nr. 168, p. 339-342; vol. XXIII, nr. 11,12, p. 21-27. 9 Ibidem, B, vol. XXII, nr.168, p.339-342; vol. XXIII, nr.11,12, p.21-27. 10 Călători străini despre Țările Române, vol. VI, ed de M.M.Alexandrescu-DerscaBulgaru, Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976, p. 277. 11 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 3, ed. C. Istrati, Iași, Ed. Universității ”A. I. Cuza”, 2008, nr. 1704, p. 48. 12 Paul Cernovodeanu, P. Binder, Cavalerii Apocalipsului, București, Ed. Silex, 1993, p.186. 13 Azi face parte din municipiul Ploiești 14 DRH, B, vol. XXV, București, Ed. Academiei, 1985, nr. 168, p. 178-179. 6

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

martor la o delimitare de hotare15, iar în vara anului 1649 era martor la vânzarea unei ocini16. În 5 mai 1650 frații Oprea și Bratul ”Moldovenul” din Butnărești erau martori la o altă vânzare de ocină17 În 2 iunie 1652 ”Teodosie moldoveanul păscariul” împreună cu cei 2 fii, s-a vândut ”fără moșie” rumân mănăstirii Căldărușani, județul Vlașca. În documentul întocmit cu acest prilej a subliniat că era ”locuitor acolo, la Căldărușani”18. Analiza situației celor care aveau antroponime ce ne permit să considerăm că veneau din Moldova arată că purtătorii lor aparțineau unor categorii foarte variate de la țărani modești, nevoiți să se aservească la mici boieri cu prestigiu în comunitățile în care trăiau fiind solicitați ca martori în diverse activități legate de gestionarea moșiilor satului. Au existat în secolul al XVII-lea și anumite așezări a căror toponimie amintea de prezența moldovenilor acolo, de exemplu Moldoveni, din ținutul Saac (azi Buzău). În 3 martie 1646 când frații Neacșul și Oprea vindeau 4 răzoare de vie specificau ”locul este domnescu, iar munca a fost a noastră”. 19 În București pe Dealul Moldovenilor erau viile pe care Lapădat, căpitan de dorobanți, le lăsa în 23 mai 1650, prin testament, mănăstirii Plumbuita 20. În 1652 în vecinătatea satului Cucuteni, din județul Vlașca, era menționată Poiana Moldoveanului21 Analiza antroponimelor și toponimelor arată că moldovenii ar fi fost răspândiți în județe diferite situate, cu precădere, la est de Olt. Elitele. Secolul al XVII-lea a însemnat un pas important în strângerea relațiilor dintre elitele din Țara Românească și Moldova odată inaugurarea procesului de mutare a unui domn din Țara Românească în Moldova și invers. Radu Mihnea, Alexandru Coconul, Alexandru Iliaș, Gheorghe Ghica, Grigore Ghica, Gheorghe Duca au domnit, în secolul al XVII-lea, în ambele țări românești extracarpatice. Nu trebuie uitați nici domnii din București proveniți din dinastia Movileștilor: Simion Movilă (1600 decembrie-1601 iulie, 1601 noiembrie-1602 iulie), chemat de o parte dintre boierii Țării Românești, și Gavrilă Movilă (1618-1620). După instaurarea regimului fanariot, 1711/1716, devenise un obicei ca domnii să fie mutați dintr-o țară în alta. Nicolae Mavrocordat, Constantin Mavrocordat, Mihai Racoviță, Grigore al II-lea Ghica au domnit în ambele țări. Aceste lucruri au contribuit la o bună cunoașterea a elitelor, la preluarea modelelor instituționale dintr-o țară în alta, dar nu au schimbat statutul Ibidem, B, vol. XXX, București, Ed. Academiei, 1998, nr. 130, p.1 72-173. Ibidem, B, vol. XXXIV, București, Ed. Academiei, 2002, nr. 169, p. 156 17 Ibidem, B, vol. XXXV, București, Ed. Academiei, 2003, nr. 136, p. 163. 18 Ibidem, B, vol. XXXVII, București, Ed. Academiei, 2006, nr. 195, p. 169-170. 19 Ibidem, B, vol. XXXI, București, Ed. Academiei, 2003, nr. 42, p .56. 20 Ibidem, B, vol. XXXV, nr .158, 201, p 179, 228-230. 21 Ibidem, B, vol. XXXVII, nr. .68, p. 61 15 16

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

moldovenilor în Țara Românească și nici a celor din sudul Carpaților în Moldova. Domnii nu odată la schimbarea din Moldova în Țara Românească și-au luat dregătorii cei mai apropiați, care de obicei le erau și rude. Astfel Grigore Ghica, atât în Moldova cât și în Țara Românească, l-a avut mare spătar pe cumnatul său Tudorașco Sturza. Marele vistier din Țara Românească în domnia sa a fost Dumitrașcu Cantacuzino, cel care va fi domn al Moldovei22 Gheorghe Duca, numit domn al Țării Românești în 1673, i-a adus cu sine pe cei doi cumnați ai săi, Lupu Buhuș și Iordache Ruset, care au fost mare spătar, respectiv mare postelnic.23 Boierul moldovean Antonie Jora, înrudit cu soția lui Gheorghe Duca, a fost postelnic în Țara Românească în timpul domniei muntene a lui Gheorghe Duca, apoi s-a întors în țara natală unde i-a slujit pe Constantin Cantemir și Constantin Duca, în timpul ultimului fiind numit hatman.24 Gheorghe Duca se pare că a adus cu sine în Țara Românească și pe sculptorul în piatră Gligore Cornescu originar din ținutul Hotinului, care a rămas aici și după întoarcerea lui Duca în Moldova. A fost în slujba lui Șerban Cantacuzino consolidând biserica de la Curtea de Argeș, unde a semnat ”Gligore Cornescul”.25 În timpul regimului fanariot obiceiul continuă. De exemplu Grigore al IIlea Ghica l-a luat cu sine pe Constantin Ipsilanti și la numit mare spătar, în 1733, când s-a mutat din Moldova pe tronul Țării Românești.26 Mutarea domnilor dintr-o țară în alta puteau genera și anumite complicații. Un domn moldovean provenit din elitele locale, precum Mihai Racoviță, odată venit pe tronul Țării Românești își părăsea proprietățile. Am dat exemplul lui Mihai Racoviță pentru că documente din 1741-1742 arată problemele pe care acesta le-a întâmpinat în administrarea moșiei de la Nicorești, din Moldova. Profitând de numirea lui ca domn în București în septembrie 1741, lucrătorii de la viile din Nicorești refuză să lucreze. Dumitrașcu Palade, mare clucer din Moldova, pentru a stinge conflictul cerea bani de la marele vistier al Țării Românești ca să-i plătească, subliniind dacă nu ar vrea nici așa să muncească atunci să ”lucrează și făr de voe lor să-i zapciiască și să le lucrează”. În anul următor, pentru a evita noi neînțelegeri cu lucrătorii

Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, în “Opere”, ed. G.Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, 234, CC. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, București, Ed. ALL, 2007, p.108. 23 N. Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XVII), București, Ed. Academiei, 1968, p.98-99. 24 Mihai-Bogdan Atanasiu, Din lumea lui Necukce. Studiu prosopografic, Iași, Ed. Universității ”A. I. Cuza”, 2015, p.401-402 25 Ibidem, p. 293. 26 Ibidem, p. 395 22

67

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

Mihai Racoviță a trimis, în martie și iunie, oameni din Țara Românească să-i lucreze și să-i îngrădească viile de la Nicorești.27 Pribegii. Schimbările frecvente de domni, conflictele cu unii dintre domni au determinat fuga boierilor din grupările adversare de teama unor represiuni nemiloase. Aceste fenomene au fost mai numeroase în Moldova în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în primii ani ai secolului al XVIII-lea. În aceste momente pentru boierii moldoveni Țara Românească, alături de Polonia și Transilvania, a constituit un loc de refugiu sigur. Câteva dintre momentele în care boierii moldoveni au fost nevoiți să fugă în Țara Românească din calea mâniei domnului au fost anii celei de a treia domnii a lui Gheorghe Duca (1678-1683), apoi în timpul lui Dumitrașcu Cantacuzino. Acesta din urmă s-a dovedit a fi un domn abuziv față de toți locuitori. Măsurile lui și contextul general au determinat fuga atât a boierilor, cât și a locuitorilor de rând, aceștia din urmă confruntați cu foametea, ciuma (1675) și prezența tătarilor veniți să protejeze domnul. Nici domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693) n-a fost lipsită de tensiuni care au culminat, în 1691, cu complotul boierilor la nunta de la Băcani a marelui vistieri Ion Palade. După dezvăluirea urzelilor au fost executați Velicico Costin, care atunci era mare vornic al Țării de Sus, și fratele său cronicarul Miron Costin, iar fiii și apropiații lor întemnițați. Boierii care au avut posibilitatea au fugit din Moldova. Printre cei care au reușit să treacă granița spre Țara Românească, conform spuselor lui Ion Neculce, au fost marii boieri Lupul, fiul marelui hatman Gavriliță, și cumnatul său Constantin, apoi Lambrino paharnic și cumnatul său Ivașco, marele logofăt Antiohie Jora, boierii Bujorănești și alții. La moartea lui Constantin Cantemir, în 1693, li se adaugă și cei ce fuseseră întemnițați și care atunci au fost eliberați. Printre ei erau fiii lui Miron Costin, Nicolae, Pătrașcu și Ion.28 Alternanța dintre domniile Cantemireștilor, Antioh și Dimitrie, și a lui Constantin Duca, Mihai Racoviță au întreținut tensiunea. Întotdeauna boierii aflați în opoziție fugeau din calea mâniei noului domn. La aceasta se adaugă politica fiscală extrem de apăsătoare care determina pribegia multor locuitori. În momentul în care erau atinse imunitățile boierilor se alăturau și ei pribegilor. Dintre boierii moldoveni mulți plecau spre curtea lui Brâncoveanu. Un moment special a fost în 1701. Atunci, din dorința de a-l înlătura pe Constantin Duca, care a supus boierii la dări, au fugit în Țara Românească, peste 50 de boieri, poate și la sfatul lui Constantin Brâncoveanu după spusele lui Neculce. Printre ei era și Mihai Racoviță, care ulterior a domnit în Moldova (1703-1705, 17071709, 1715-1726, și în Țara Românească între 1741-44). De altfel dările grele

27 28

Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 3, nr. 1884, 2262, 2604, p. 121, 228, 333. M.B. Atanasiu, op.cit., p. 343-348.

68

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

puse de Constantin Duca în a doua domnie, 1700-1702, au nemulțumit toți locuitorii de ”și oamenii începură a să spărie și a fugii...”29 Un alt motiv de pribegiei pentru boieri, dar și pentru restul locuitorilor Moldovei erau conflictele militare. Multe dintre ele s-au desfășurat în deceniul nouă. Atunci s-au îmbinat lupta pentru tron cu atacurile armatelor poloneze, otomane și tătărești. În 1686, la venirea armatei poloneze, conduse personal de regele polonez Ian Sobieski, ”mulți boiari și giupâneasă săraci ș-au lăsat casăle ș-au fugit în Țara Munteniei de răul tâlhăretului”30. Printre aceștia a fost și familia lui Ion Neculce. Era o teamă justificată dacă ne gândim că Iașiul a fost ars, domnița Ruxandra, refugiată la cetatea Neamțului, ca și mulți alții, a fost ucisă.31 Deși toți pribegii sperau să se întoarcă cât mai repede la casele lor pentru unii soarta a fost potrivnică. Teama de ”vremili neașezate”, experiența a numeroase promisiuni încălcate de domni, îi opreau pe unii dintre marii boieri să se întoarcă chiar dacă erau chemați de domn, cum s-a întâmplat cu hatmanul Alexandru Buhuș. Acesta după capturarea lui Gheorghe Duca, în 1683, a fugit în Țara Românească, și acolo a murit bolnav, în satul Ruși la sud de Carpați. Îi era teamă să revină la chemările noului domn Dumitrașcu Cantacuzino. Prin momente grele au trecut și cei implicați în complotul împotriva lui Constantin Cantemir. Au fost nevoiți să stea mai mulți ani în Țara Românească de teama represiunilor Cantemireștilor care, prin Constantin și apoi Antioh Cantemir, au condus cu întreruperi Moldova în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. Neculce spunea că unii dintre adversarii Cantemireștilor, în frunte cu fiii lui Miron Costin, au stat refugiați în Țara Românească între 1695 și 1700, cât pe tron era Antioh Cantemir.32 O partea dintre ei au revenit, dar alții, precum Pătrașcu Costin, au sfârșit la sud de Carpați. Printre cei care au fugit din calea trupelor poloneze în 1686 -când ”au arsu leșii și tătarii multe curți boiarești la țară și la Iași”33- și au murit în Țara Românească a fost și Alexandra, văduva marelui vistier Iordache Cantacuzino, bunica cronicarului Ion Neculce34. Alături de acești reprezentanți ai elitelor cu siguranță au pierit în pribegia munteană și mulți alții din categoriile ai căror membrii nu au nume pentru cronicari. Ce făceau boierii pribegi în Țara Românească? Adesea unelteau cu sprijinului domnului muntean și a Porții pentru a obține înscăunarea unui domn favorabil lor și astfel să se poate întoarce acasă. După spusele lui Neculce în această activitate se implicau toți și cei fugiți de teama domnului și ”alțiî

Ion Neculce, op.cit., p. 418-419. Ibidem, p. 311. 31 Ibidem, p. 310-311. 32 Ibidem, p. 372. 33 Ibidem, p. 312. 34 Ion Neculce, Introducere, “Opere”, op.cit., p. 15-20. 29 30

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

<plecați> pentru frica poghiiazurilor leșesștii”35 Așa s-a întâmplat și cu hatmanului Alexandru Buhuș.36 Despre Costinești și prietenii lor, Neculce spunea că în cei patru ani cât au stat în Țara Românească”, au făcut multă mestecătură la Poartă”37 Marii boieri au beneficiat de ocrotirea domnilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Astfel când Constantin Duca, în 1700, a cerut extrădarea boierilor fugiți în Țara Românească, Brâncoveanu a refuzat să-i trimită pe unii dintre ei, ”că să temea să nu-i omoară” și i-a apărat și la Poartă unde trimisese jalbă Duca.38 Refugierea în Țara Românească, după cum s-a văzut, era posibilă și datorită protecției date de domnii munteni. Acest sprijin, din păcate, pare să fi fost dictat de interese politice, de dorința de a obține numirea unui domn agreat de ei, care permitea amestecul puternicilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu într-o Moldovă șubrezita de nenumărate lupte pentru domnie. Referindu-se la evenimentele din 1684 Ion Neculce arăta că Șerban Cantacuzino și Dumitrașcu Cantacuzino, veri primari, ”avea vrajbă și pizmă între dânșii încă de când erau tineri...și să tot pârâia la Poartă unul pe altul”39. În aceste condiții, după urcarea pe tronul Moldovei a lui Dumitrașcu Cantacuzino, conform afirmațiilor aceluiași cronicar, domnul muntean spunând boierilor moldoveni că domnul lor vrea să-i omoare învinovățindu-i că au adus trupele poloneze, i-a chemat ”să fugă la dânsul în Țara Muntenească că le va purta de grijă”.40 Alteori domnul a oprit intrarea boierilor moldoveni în țară, cum s-a întâmplat, în 1709, la înscăunarea lui Nicolae Mavrocordat: ”Ilie Catargi vistierul și Ilie Cantacuzino vistierul ...au vru să fugă în Țara Românească, dar Brâncoveanu dăduse dinainte poruncă la hotarele Țării Românești să nu lase pe nimeni dintre boierii moldoveni să treacă în Țara Românească, nici chiar pe Ilie Cantacuzino vistierul, cuscrul său...”41 Puține informații sunt despre traiul boierilor moldoveni pribegi în Țara Românească. Una dintre acestea se găsește în Cartea de porunci și cheltuieli a lui Brâncoveanu. Acolo se arată că la 2 iulie 1696 a fost făcută ”rânduiala de nuntă lui Pătrașco postelnic moldoveanul, fiul lui Miron Costin.42 La rândul său Idem, Letopisețul..., p.320. Ibidem, p. 290. 37 Ibidem, p. 372. 38 Ibidem, p. 420-422. 39 Ibidem, p. 293. 40 Ibidem, p. 293. 41 Cronica Ghiculeștilor.: istoria Moldovei între anii 1695-1754, ed. N. Camariano, A. Camariano-Cioran, București, Ed. Academiei, 1965, p. 51 42 Carte de porunci și socoteli a lui Constantin Brâncoveanu, în ”Studii și documente cu privire la istoria românilor”, vol. V, partea I, ed. N. Iorga, București, Ed. I.V.Socecu, 1903, p. 369. 35 36

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

cronicarul Ion Neculce menționa că Brâncoveanu îi dăduse lui Bogdan Lupul o moșie ”de au ținut bucatele acolo”.43 Alții pribegi s-au refugiat la rude, cum a fost și cazul hatmanului Dumitrașcu Racoviță, fratele domnului Mihai Racoviță, care în 1709, după mazilirea fratelui său, a fugit în Țara Românească la socrul său, Mihai Cantacuzino mare spătar.44 Cu siguranță s-au consolidat relațiile dintre elitele moldovene și cele din Țara Românească în timpul șederii primilor la sud de Carpați. Altfel nu se explica cum, în 1715, Mihai Racoviță, când a urcat pe tronul Moldovei, ”adusese și câțiva greci cu dânsul, carii fusese din casa Brâncoveanului-vodă”45 Țara Românească a fost refugiu nu numai pentru boieri, ci și pentru familiile lor. Neculce relata că în timp ce Gheorghe Duca era la asediul Vienei, iar în Moldova Ștefan Petriceico, susținut de unii dintre boieri, venise să ocupe tronul profitând de lipsa domnului, familiile unora dintre boierii care-l însoțiseră pe Duca erau refugiate în Țara Românească împreună cu doamna. La întoarcere soți lor, Gavriliță Costachi mare vornic, Ion Racoviță mare paharnic logofătul Gheorghiță și alții s-au desprins de oastea lui Duca și au plecat în Țara Românească la familii.46 Viața de pribeag era grea și pentru boieri. Din exemplele de mai sus am văzut că trăiau din mila domnilor munteni și a rudelor. Până să ajungă să se adăposteacă drumul era anevoios, fugarii fiind urmăriți de oamenii domnilor, ai foștilor stăpâni care voiau să-i prindă și să-i pedepsească. Acest lucru îi determina pe fugari să riște, să înfrunte bandele de tâlhari care bântuiau în vremuri tulburi, precum și pericole naturale. Șerban Cantacuzino, fiul lui Ioniță Cantacuzino din ramura moldovenească a familiei, fugind, spre Iași, din calea trupelor austriece care au invadat Moldova în 1717, scria într-un document din 15 decembrie același an: ”a legat toate lucrurile pe un cal, dar lunecând calul pe ghiață, a căzut calul sub ghiață la vadul Siretului și spărgându-se ghiața, a căzut calul sub ghiață cu toate cele ce au fost pe el și nu le-a mai rămas nici un ispisoc despre acele moșii.” 47 Pribegii împinși de sărăcie uneori erau nevoiți să-și vândă moșiile și robii din Moldova. În 17 iunie 1699 văduva marelui vornic Andronic scria un act în care arăta că ea și fiul ei, Miron spătarul, ”de-a noastră bună voe am venit în Țara Rumănescă”, dar ”trebuindu-ne banii” i-au vândut un sat cu vecini cu tot, din ținutul Hârlău, lui Costin Neaniul mare căpitan de margine în Țara Românească.48 Ion Neculce, op.cit., p. 454.. Cronica Ghiculeștilor..., p. 49 45 Ion Neculce, op.cit., p. 655. 46 Ibidem, p. 273-274. 47 M.B. Atanasiu, op.cit., p. 233; Documente bucovinene, vol.III, 1573-1720, ed. T. Bălan, Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei, 1937, nr. 152, p. 189-191. 48 Cărți domnești, zapise și răvașe, nr.. 57, p. 224. 43 44

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

Alții erau nevoiți să se împrumute, cum s-a întâmplat și cu Vasile Cantacuzino mare spătar, care, după 1695, ani de-a rândul a stat refugiat în Țara Românească și care la un moment dat, înainte de 1701, s-a împrumutat cu 200 de lei de la vărul său Iordache Ruset.49. Un document din 1717, prin care nepoții lui cereau întărire pentru bunurile moștenite, dezvăluie alte aspecte din suferințele acestui Vasile Cantacuzino ”care fugind în Țara Românească și neavând ce mânca a scris la mama dumisale comis (Maria, văduva fratelui său Ioniță-n.n.) și a luat de la ei două piei de samur, o păreche de cercei cu diamante, un inel cu diamant mare, alt inel cu zece diamante mici, o păreche de brățare de aur, șase piulițe de argint, 200 de lei, 300 mierțe de grâne, 30 berbeci și un cal din herghelia lor.”50 Cum observa și cronicarul Neculce exodul marilor boieri era însoțit de ”alții mulții mai de gios”.51 Despre soarta locuitorilor de rând, a micilor boieri, a târgoveților, a slujbașilor de pe domenii și a oamenilor liberi sau aserviți, care au fugit împreună cu marii boieri sau singuri nu deținem informații. În afara conflictelor pentru domnie, motive de fugă erau anii de foamete și epidemii. Plecând departe de locul lovit de nenorociri sperau să salveze viața lor și a celor dragi. Unul dintre cele mai grele momente traversate de locuitorii Europei sud estice și centrale în această perioadă a fost foametea și ciuma din 1718. ”Cronica Ghiculeștilor” spune că atunci au fugit mulți din Moldova. Dintre ei, cu siguranță, unii s-au îndreptat spre Țara Românească.52 Creșterea continuă a dărilor era un alt factor care determina fuga locuitorilor de rând. În 24 aprilie 1742 erau amintiți vreo 60 de persoane care ”s-ar fi rădicat din sat de unde șed”, din ținutul Putna ”și au fugit în cea parte”. Se cerea starostelui din Putna să afle motivul adevărat, deși acesta spunea că oamenii au pribegit din cauza dărilor, domnul refuză să accepte această realitate subliniind: ”nicidecum nu socotim ca ar fi de pricina aceasta a cifertului (sfertului n.n.)...”53 Direcțiile urmate de fugarii de rând trebuia să fi fost aceleași cu cele ale boierilor, din moment ce referindu-se la restaurarea liniștii în 1684, după înlăturarea lui Ștefan Petriceico și înscăunarea lui Dumitrașcu Cantacuzino, cronicarul Ion Neculce arăta că ”cine pe unde au fost...de pen Țara Ungurească și din Țara Muntenească, toți au vinit”54. Sugestiv este exemplul celor patru fugari din Mărgineni, ținutul Bacău, despre care condica lui Constantin Mavrocordat nota, pe 17 iulie 1742, că unul a plecat în Transilvania și trei ”Țara Munteniască”55. M.B. Atanasiu, op.cit., p. 216 Documente bucovinene, vol. III, nr. 152, p. 189-191; M.B. Atanasiu, op.cit., p. 216. 51 Ion Neculce, op.cit., p. 371 52 Cronica Ghiculeștilor..., p. 227. 53 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 3, nr. 2484, p. 296. 54 Ion Neculce, op.cit., p.288. 55 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 3, nr. .2758, p. 375. 49 50

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

Așa cum dezvăluie și acest document fuga unora dintre locuitori îngreuna situația celor rămași acasă care erau nevoiți să achite și dările fugarilor, în condițiile răspunderii colective în fața obligațiilor fiscale. Fuga celor patru din Mărgineni a fost reclamată de sătenii care trebuia să le plătească birurile. În același an cei din Pădureni, ținutul Putna, cereau de la autorități ”să aibă pace de banii acelor fugiți...” în condițiile în care în sat erau 30 de unități de contribuabili (liudi) ”dintre dânșii morți și fugiți”56 Alteori cei care fuseseră obligați să devină chezași pentru consătenii lor erau nemulțumiți de plecarea acestora. Erau nevoiți să plătească dările pentru ei și pierdeau și sumele cu care garantaseră. Unii, ca și Neculai ciobanul din Soveja, cerea autorităților să fie prinși cei pentru care erau chezaș - în cazul acesta 2 ciobani-, și puși să restituie banii ce au fost plătiți pentru ei.57 Familiile celor care fugeau adesea îi urmăreau cu grijă și le rămâneau solidari. Viața departe de casă, într-o țară în care erau considerați străini, chiar dacă vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași credință, în care oricine circula fără salvconduct putea fi acuzat de vagabondaj și întemnițat, unde orice abatere era sancționată sever, unde oamenii vedeau în orice necunoscut un infractor, trebuia să fi fost grea. Un exemplu de solidaritate cu fiul pribeag ajuns să fie întemnițat este actul prin care Vasilie din Năglupești, ținutul Bacău, și fratele lui Gligore, prin 1643-1644 (7152), vând o parte de moșie ”agiugându-mă o nevoie, ...ce au fostu făcut ficiorul meu, Arintie....căzut la închisoare în Țara Românească” . Banii îi erau necesari ca să-l poată scoată din temniță. 58 Cu toate greutățile întâmpinate de fugari atât în Moldova cât și în Țara Românească circulația trebuia să fi fost destul de intensă din moment ce starostele de la Putna, în iunie 1742, vorbea de 59 de bârsani fugari, după ce în aprilie plecaseră 60 de locuitori din zonă..59 Întoarcerea acasă însemna altă lovitură pentru pribegi. Uneori bunurile lor erau confiscate de domni, fugarii fiind considerați ”hicleni”, alteori erau jefuite, iar supușii răzlețiți pe la alți boieri. În 1732, cu prilejul unei judecăți, Ion Neculce arăta că atunci când s-au întors din Țara Românească, în 1690, au găsit satul Blăgești ”împrăștiet, neavând cine-i stăpâni”60. Dintr-un act de întărire din 1739 se vede cum, la sfârșitul secolului al XVII-lea, în timp ce Golâie Dumitru și fiul său au fost în Țara Românească o parte dintre robi lor, ”rămîind aici în țară”, au ajuns domnești. Restul au ajuns în proprietatea altor boieri. Când au revenit, în timpul lui Dumitrașco Cantacuzino, probabil prin 1684-1685, doar pe unii i-au primit înapoi. La 1739 urmașii lui Dumitru Golâie încă se judecau pentru recuperarea robilor pe care noii stăpâni refuză să-i restituie.61 Ibidem, vol.3, nr. 2756, p. 374. Ibidem, vol.3, nr..2747, p. 372. 58 DRH, A, vol. XXVII, București, Ed. Academiei, 2005, nr. 157, p. 151. 59 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 3, nr. 2633, 2484, p. 342, 296. 60 Ion Neculce, Introducere, p.19. 61 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol.2, nr. 1395, p. 619-622. 56 57

73

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

Tot la sfârșitul secolului al XVII-lea s-a derulat un episod grăitor în ceea ce privește atitudinea domnilor moldoveni față de boierii care au pribegit. Ion Palade, mare dregător, cumnat cu domnul Mihai Racoviță a fugit în Țara Românească la numirea lui Antioh Cantemir și a refuzat să se întoarcă acasă când domnul l-a chemat. Acesta ”măniitu-s-au ș-au trimis de i-au jăcuit casa. Și i-au închis giupâniiasa, s-au pus și sămăneii di i-au răsipit curțile din Iași, de nu i-au rămas nice jariște”62. Referitor la oamenii de rând se constată că odată reveniți din Țara Românească și ei se confruntau cu o serie de probleme, din moment ce erau nevoiți să vândă ocinile lor de moștenire din Moldova.63 Prezența unor domni moldoveni pe tronul Țării Românești, pribegia a numeroși locuitori au fost doar anumite pagini din istoria moldovenilor în Țara Românească. Familia. Coroborat cu viață politică au fost și alianțele matrimoniale încheiate între familiile domnilor și boierilor din cele două țări. Printre domnii care, pentru sine sau copiii lor, au căutat un partener dincolo de Milcov - trecuse vremea când încercau prin căsătorie să se integreze în familiile elitelor europene - au fost Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir. Constantin Brâncoveanu avea câțiva gineri și nurori din Moldova. Astfel soția lui Constantin, fiul cel mare, era Anița fiica stolnicului moldovean Ioan Balș. Ștefan, alt fiu al domnului, o avea de soție pe Bălașă, fiica lui Ilie Cantacuzino, mare vistier al Moldovei, iar una dintre fete, Maria, era măritată cu domnul Constantin Duca. De asemenea Brâncoveanu plănuia căsătoria unei alte fiice cu Antioh Cantemir. La rândul său Dimitrie Cantemir era căsătorit cu fiica lui Șerban Cantacuzino, Casandra. Căsătoriile între copiii marilor boieri erau și mai frecvente. De exemplu soția stolnicului Constantin Cantacuzino era Safta Buhuș, fiica hatmanului Alexandru Buhuș, la rândul său hatmanul Dumitrașcu Racoviță, fratele domnului Mihai Racoviță, o avea de soție pe Ilinca, fiica marelui spătar muntean Mihai Cantacuzino64, banul Matei Cantacuzino era căsătorit cu Safta, fiica logofătului moldovean Iordache Cantacuzino65. Sanda, fiica lui Enache vornicul, ucis de polonezi în timpul campaniei din 1686, și sora după mamă a lui Ion Neculce, era căsătorită cu Done vistierul și s-au mutat în Țara Ion Neculce, Letopisețul..., p. 467-468; M.B. Atanasiu, op.cit., p. 470. DRH, B, vol. XXII, nr. 176, p. 196-197.(înainte de 6 iul. 1634) 64 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p. 139-141. 65 Șarolta Solcan, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu, București, Ed. Universităţii, 2005, p. 22. 62 63

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

Românească. Moștenirile ei au rămas în Moldova și peste decenii se judeca pentru ele cu rudele aflate la est de Carpați.66 Matei Filipescu, mare stolnic muntean din a doua jumătate a secolului al XVII-lea o ținea de soție pe Safta, fiica lui Chiriac Sturza mare paharnic, și soră cu marii dregători moldoveni Ion și Sandu Sturza67, iar lista poate continua. Au fost menționate și printre oamenii de rând familii formate din persoane provenite din cele două state. În 1651, în satul Giulești, lângă Siret, județul Râmnicu Sărat, locuia Nicolae Strâmbeiu împreună cu soția sa Eufrosina, fiica lui Ciolpan din satul Iacobești, din Țara Moldovei 68 În 1742 se desfășura procesul pentru avere dintre urmașii unei văduve evreice din Botoșani recăsătorită cu un evreu din București69. Cum arată cazul unui anume Angheli întemeierea unei familii putea atrage după sine și schimbări de domiciliu. Acest Angheli era cumnat cu mazilul Constantin Stroescu din Țara Românească. Angheli inițial a locuit în Moldova, ulterior s-a mutat în țara vecină, iar în 1742 se judeca pentru niște robi pe care-i avusese în Moldova70 Pentru încheierea unei asemenea căsătorii au fost mulți factori determinanți de la orientarea politică a familiei, poziția în ierarhia politicoeconomică, dar nu au fost neglijate nici calitățile partenerilor. Brâncoveanu, când a dorit să-l însoare pe fiul său Constantin căuta o fată ”foarte frumoasă, blândă și înțeleaptă”71. Această fată a fost găsită în Moldova, în persoana Aniței fiica stolnicului Ioan Balș. Așa cum arată izvoarele căsătorii cu parteneri de peste Milcov au avut loc la toate categoriile de locuitori de la domni și mari boieri la oameni de rând în Țara Românească. Urmarea acestor alianțe matrimoniale între locuitorii din cele două state a fost, așa cum am văzut, existenței unor posesiuni și robi ai celor stabiliți în sud de Carpați în Moldova și invers. Una dintre familiile de mari boieri din Moldova care a deținut sate și în Țara Românească aproape tot secolul a fost familia Catargiu. Greci, care-și încep cariera politică în Țara Românească, dar se vor stabili în Moldova. Astfel Ianachi Catargiu în 1613 era mare ban al Craiovei, căsătorit cu Maria, fiica lui Radu Buzescu. Același Ianachi și-a căsătorit fiica cu Alexandru Iliaș și l-a urmat pe acesta când a fost numit domn al Moldovei. Deși în 1636 Matei Basarab le-a confiscat casele din Târgoviște și moșiile din Țara Românească, totuși la M.B. Atanasiu, op.cit., p. 372; Ion Neculce, Introducere, p.18. Ibidem, p. 386, n. 3; N. Stoicescu, Dicționar...., p. 445. 68 DRH, B, vol. XXXVI, București, Ed. Academiei, 2006, nr. 207, p. 221-224. 69 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 2, nr. 1140, p. 384-388. 70 Ibidem, vol. 2, nr. 1142, 1143, 1214, p. 389, 390, 454. 71 Greceanu, Radu Vel Logofăt, Viaţa lui Constandin Vodă Brâncoveanu, ed cu note şi anexe de Şt. D. Grecianu, Bucureşti, 1906, p. 159. 66 67

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

sfârșitul secolului Apostol II Catargiu, care era dregător în Moldova, mai avea și în Țara Românească trei sate în județul Vlașca și două pe valea Teleajenului.72 Documentele care s-au păstrat și dovedesc existența proprietăților în Moldova a celor care au pribegit s-au stabilit în Țara Românească provin în mare parte din judecățile dintre cei care le revendicau. Astfel în ”Condica lui Constantin Mavrocordat”, în 1742, era consemnată judecata dintre patru frați, copii lui Iordache Aslam. Doi, cei mici, Neculai și Zmaranda au fost duși în Țara Românească, ceilalți doi, Gheorghe și Sanda, sora cea mare căsătortiă cu un anume Dumitrașco, au rămas în Moldova. Cei aflați în Țara Românească spuneau că aceștia și-au luat ”toate rămășițurile părințăști, moșii, bucate, odoară, țigani și zapisă pe locuri de vii și pe alte moșii cumpărături părințăști, au rămas la stăpânirea lor ș-au mâncat veniturile moșiilor, iar ei nefiind aici în țară, dintrun nimic nu au socotit parte lor....”. Domnul a hotărât ca fiecare să primească un sfert din moștenire din tot ce au avut părinții.73 În același an se judecau și rudele lui Ștefan Hermeziu al doilea vistier moldovean, pentru moșiile lui deoarece Hermeziu a plecat în Țara Românească, a murit acolo și ”scrisorile ce au fost pe acele moșii...s-au prăpădit acolo...” Documentul e interesant pentru că arată cum împreună cu Hermeziu au plecat la sud de Milcov și unii din țăranii lui aserviți care, după moartea stăpânului, s-au întors și s-au însurat acasă în Ispas, ținutul Cernăuți. La judecată erau chemați și doi dintre ei, Sorohan și Matei Șărbenco care fuseseră în Țara Românească, ca să spună ce știu despre ”scrisorile” moșiilor lui Hermeziu.74 Tot în 1742 se judecau pentru moștenire și urmașii lui Gheorghiță Totoescul din ținutul Hârlău, care a plecat în Țara Românească și a murit acolo fără copiii.75 Alteori cei stabiliți în Țara Românească se vedeau nevoiți să se judece pentru moșiile lor din Moldova cu rudele rămase acolo, așa cum a fost cazul Sandei, fiica lui Enache vornicul și soția lui Done vistierul.76 În ochii autorităților familia trebuia să fie solidară cu cei plecați, și implicit avea obligația să le achite dările și să fie și chezaș pentru ei. În 1742 era amintit cazul lui Postolachi Grecul, copil de casă, care avea un frate plecat în Țara Românească împreună cu Gligoraș comisul. Lui Postolachi i s-a impus să plătească și dările fratelui său (”i s-a dat și pecetea fratelui”) și apoi i-au luat și zălog pentru acesta.77

M.B. Atanasiu, op.cit., p. 252,; N. Stoicescu, Dicționarul..., p. 147, 371. Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 2, nr. 1231, p. 473-474. 74 Ibidem, vol. 2, nr. 393, p. 131-132, 75 Ibidem, vol. 2, nr. 1224, p. 467. 76 M.B. Atanasiu, op.cit., p. 372. 77 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 3 nr. 2082, p. 177. 72 73

76

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

Viața de zi cu zi a presupus multe alte contacte între locuitorii celor două state în ciuda obstacolelor existente la trecerea graniței. Se cerea fiecărui individ, indiferent de condiția sa socială sau economică, o ”carte”, care era în fapt un salvconduct. Aceasta era eliberată de autoritățile locale, dar se pare că li se ținea evidența și de către domnie din moment ce erau înregistrate în condica domnească. Asemenea documente sunt frecvent amintite în condica lui Constantin Mavrocordat. Adesea cărțile de trecere arătau și cauzele pentru care oamenii mergeau în Țara Românească. Astfel, în 6 iunie 1742 a primit carte de trecere, de la ispravnicul ținutului Putna, văduva logofătului Costandin Costache, Catrina, pentru a-și recupera datoriile din Țara Românească, cu sprijinul domnului de acolo,78 Pe 11 ianuarie același an trecuse granița starostele de Putna ”pentru datoriile lui ce are la Mihai Vodă”79. Cu diverse treburi a mers de două ori în 1741, în Țara Românească, hatmăneasa Ilinca Racoviță. Pe 10 octombrie era însoțită la București de fiului ei, Ioniță80, iar în 30 octombrie trecea granița împreună cu 5-6 oameni, ”feciori de munteni, oameni streini și cu capetili”81. Nu știm motivele drumurilor frecvente ale hătmănesei văduve peste Milcov, dar observăm că Ilinca, fiica lui Mihai Cantacuzino marele spătar, mort în 1716 la Constantinopol și soția hatmanului Dumitrașco Racoviță, mergea adesea în țara natală. În aceeași perioadă, pe 27 octombrie 1741, a trecut granița, pe la Tecuci, cu ”voia domnului” și fostul mare comis Gligoraș Costache82 Uneori dregătorii și-au trimis oamenii cu diverse misiuni. În acest caz fie se arăta că erau cu ”cu trebile dumisale”, precum cei doi oameni ai lui Constantin Cantacuzino al doilea spătar 83, fie se specificau anumite condiții ce trebuia să li se asigure. Astfel, la 10 octombrie 1742, atunci când trimisul marelui vistier trecea graniță spre Țara Românească, în ”cartea” emisă de starostele de Putna, se arăta că trebuie să i se asigure și cai de olac84. Controlul la trecerea graniței pare să fi fost drastic. Tensiunile dintre domnii celor două state, dintre domni și boieri, teama de complot, dorința de a împiedica plecarea contribuabililor au avut ca urmare supravegherea fiecăruia care trecea granița. Actele rămase de la Constantin Mavrocordat surprind aceasta atmosferă. La 20 octombrie 1741 domnul cerea vameșilor să urmărească ce fel de oameni trec vama, și ”ce fel de voroave veți auzi, despre Țeara Ungurească, au despre Țeara Românească, ori de la lăcuitori, de toate acestea

Ibidem, vol. 2, nr. 580, p. 187. Ibidem, vol. 3, nr .2024, p. 161 80 Ibidem, vol. 3, nr. 1817, p. 97. 81 Ibidem, vol. 3, nr. 1906, p. 126. 82 Ibidem, vol. 3, nr. 1897, p. 124 83 Ibidem, vol. 3, nr. 2498, p. 302. 84 Ibidem, vol. 3, nr. 2051, p. 430. 78 79

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

ades și necontenit să ne faceți știre, atât de oameni trecători, cât și de voroavele ce s-ar vorovi.”85 Nesupunerea la acest ordin atrăgea după sine, dojana și sancțiunile domnului. Dovadă este scrisoarea din 4 decembrie 1742 prin care era atenționat vornicul de Vrancea, Ioniță Arapul, pentru că nu a trimis nici o înștiințare despre Țara Românească, ”că noi slujba ta din copilărie o știm mai deșteaptă și pre acie te-am rânduit acolo, socotind că te vom avea de folos și n-a rămâne nemică să nu ni înștiințăm de la tine.” Interesul era pentru ”tot adevărul ce s-ar clăti și s-ar lucra și s-ar înnoi, ori lucruri mari, ori mici, toate cu amănuntul, una câte una să le afle și necontenit adesă să ne înștiințăzi.”86 Printre cei care au trecut granița dintre cele două Țări Românești au fost și negustorii. În ianuarie 1742 era menționat un ”neguțitor, anume Radu, care este în Țara Românească”, dar căruia i se aduceau mărfuri prin Moldova. Deci în afara negustorilor propriu ziși observăm existența unora care se ocupau cu transportul mărfurilor din Moldova spre Țara Românească.87 În noiembrie 1742 un document amintește de negustorii din Focșani și din Bârlad care duceau horilcă (rachiu de cereale) în Țara Românească. 88 Printre mărfurile după care mergeau negustorii și cărăușii în Țara Românească erau și cărțile. În martie 1742 era trimis un slujitor în Țara Românească ca să aducă de la Grigoraș comisul 50 de ”cărți pe românie, 50, de treaba besericilor” Starostele de Putna era rugat să-l lase ”să triacă cu pace”. Marele vistier a spus să-i se plătească comisului prețul cărților, iar slujbașului să-i dea și un om cu căruță care să aducă cărțile la Iași.89 Comerțul, acordarea unor împrumuturi sau daruri făceau parte din viața cotidiană și atât elitelor cât și a oamenilor de rând așa cum demonstrează documentele. Se vindeau și se dăruiau diverse obiecte, dar uneori și oameni, adică robi. De exemplu, în 12 februarie 1645 Matei Basarab dăruia lui Ghiorma mare sluger ”niște țigani moldoveni...din Țara Moldovei. Și au fost pe seama domnească”90. Proveniența lor era probabil din satele cumpărate de Matei Basarab în Moldova. De exemplu la Soveja, în ținutul Putna, stăpânea un sfert din sat și din câmp, apă, păduri, acestea fiind cumpărate de la Irimia Cârstian din Păunești, ținutul Putna, și frații săi care moșteniseră de la bunic. Matei Basarab a achiziționat și alte ocini pe care le-a adăugat mănăstirii ctitorite de el. Apoi a cumpărat două roți de moară și vad la Vitănești pe Putna și altele .91 Ibidem, vol. 2, nr. 193, p. 73. Ibidem, vol. 3, nr. 1696, p. 45. 87 Ibidem, vol. 2, nr. 399, p. 134. 88 Ibidem, vol. 2, nr. 993, p. 283. 89 Ibidem, vol. 3, nr. 2352, p. 256. 90 DRH, B, vol. XXX, nr. 51, p. 70-71. 91 Ibidem, B, vol. XXXI, nr. 156, p. 168-186. 85 86

LOCUITORI AI MOLDOVEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

Actul, din 20 iunie 1646, prin care Pinteleu, vornicul din ținutul Bârladului și fratele lui, Gavril, vindeau un rob țigan, lui Pană paharnicul din Țara Românească dă importante detalii referitoare la modul în care se desfășurau aceste tranzacții. Se spune că martori ”s-au prilejuit mulți boiari dintr-amândoao țările, de pre margini la Focșani”.92 elite.

Comerțul cu robi probabil avea loc mai rar și era practicat exclusiv de

Așa cum arată documentele, moldovenii de rând erau implicați în comerțul cu vite, cu grâne ”de cee parte”93. Relațiile îndelungate au făcut ca să sporească încrederea unora în alții și să se ajute prin acordarea unor împrumuturi. Documentele care vorbesc despre acest fenomen sunt juridice, rezultate din procese între cei implicați. Prin caracterul lor surprind litigii, laturi negative ale acestor relații. Cu siguranță cazurile în care se împrumutau cei din Țara Românească și Moldova au fost mult mai multe și în cea mai mare parte sau încheiat în mod firesc prin restituirea sumelor împrumutate. Memoria acestor situații nu s-a păstrat. Exemplific cu unele dintre acele cazuri care au ajuns în fața domniei pentru a vedea atitudinea domniei, sumele acordate, profilul celor implicați. În 1742 Hristodor din Țara Românească solicita lui Stanco vornicel din Soveja restituirea sumei de 666 de lei, cu care-l împrumutase cu 11 ani în urmă, pe când Stanco și cumnatul său Dușa erau la Izvoară, pe Teleajen. Banii fuseseră dați ca aceștia să cumpere oi și să facă o ”cășcăvălărie” .94 În același an, pe 15 octombrie, Năstase din Țara Românească cerea sprijinul autorităților moldovenești ca să-și recupereze datoriile de la un oier moldovean și de la unul din Țara Românească. Căpitanul de Soroca decide ca Năstase să proprească toate oile celor doi până vin la judecată.95 Cele două cazuri dezvăluie că erau împrumutate sume mari, iar cei care se implicau în astfel de relații erau oameni versați în activitățile economice. Documentele referitoare la prezența moldovenilor în Țara Românească demonstrează complexitatea problemei. Legăturile, circulația au fost permanente și au implicat oameni foarte diverși, de la domni, dregători, negustori, locuitori de rând, pâna la robi. Trecerea din Moldova în Țara Românească a avut consecințe serioase, nu numai pentru cel implicat direct în migrație, ci și pentru cei rămași acasă, fie familie, fie comunitate. Urmările se datorau atât responsabilității colective în fața dărilor, cât și legăturilor afective existente și care îi motivau pe unii să facă mari sacrificii pentru salvarea fugarilor ajunși în dificultate, iar pe alții să se întoarcă acasă pentru a-și întemeia familii alături de ființele iubite din locul natal. Ibidem, B, vol. XXXI, nr. 105, p. 230. Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. 2, nr. 44, p. 24; vol. 3, nr. 2304, p. 238239. 94 Ibidem, vol. 2, nr. 457, 485, 974, 1043, p. 154, 161, 278, 311-312. 95 Ibidem, vol. 2, nr. 975, p. 278-279. 92 93

Dr. ŞAROLTA SOLCAN

Pentru majoritatea celor nevoiți să plece din Moldova dorința cea mai arzătoare era să se întoarcă acasă. Mulți trebuia să fi reușit, dar și mulți au pierit pe drum sau în adăposturile din țara vecină. Apoi au fost alții care, datorită vitregiei vremurilor sau pentru că și-au găsit un rost și-au întemeiat o familie, sau stabilit în Țara Românească. Urmarea acestui fapt a fost crearea unor domenii întinse în ambele țări sau mai frecvent la existența unor pământuri, sate ale căror stăpâni erau departe. Administrarea lor ridica multe probleme. În cazul boierilor, dar cu siguranță și a multor țărani, bunurile lor adesea au fost distruse de autoritățile moldovenești. Revenirea acasă putea însemna ani lungi de procese pentru redobândirea proprietăților. Cu toate dificultățile menționate de documente locuitorii Moldovei considerau că Țara Românească era unul dintre locurile care le putea oferi protecție în caz de nevoie. Circulația dregătorilor, a negustorilor, a meseriașilor prin ideile și mărfurile pe care le duceau cu ei, a constituit un factor esențial în menținerea unității culturale a locuitorilor celor două state. Cu toate elementele comune culturale care legau locuitorii celor două țări cei care se mutau dintr-o țară în alta erau considerați străini. Numele de ”Moldoveanu” sau numele unor localități ce amintesc de moldovenii veniți în Țara Românească exprimă această imposibilitate de integrare totală și peste decenii de coabitare. Acest regim se aplica tuturor, de la oamenii de rând chemați în slobozii la reprezentanții elitelor. Pentru a deveni ”pământean”, adică cetățean, era necesar acordul domnului. Un document, din martie 1738, emis de domnul Moldovei ilustrează modul în care un boier ”străin” era împământenit. Constantin Cantacuzino fiul lui Matei Cantacuzino Măgurianul, mare armaș din Țara Românească s-a căsătorit în 1735, cu fiica lui Iordache Cantacuzino, mare vornic al Moldovei, și ”s-a făcut pământean aici”. Domnul Grigore al II-lea Ghica aprecia: ”de vreme ce streini și mutați de la o țară la alta, acolo unde este năzuința lor, se cade a fi cercetați și agiutoriți cu mile și cu sprăjineală de odihna lor”, astfel îi reînnoia scutirile de la Constantin Mavrocordat, din 1735: de văcărit pentru 150 de vite, 100 cai și iepe, desetina de stupi 1000, goștina de mascuri pentru 100 porci, goștina de oi pentru 1000 oi, pogonăritul pe 20 de pogoane de vii, vădrăritul pentru 2000 de găleți de vin, o pivniță de cârciumă în Iași și 30 liudi streini, nu din cei cu bir din țară, ce ș-ar afla acest boiar. De asemenea să dea doar 1 ughi de om pe an pentru mucarer, fiind ”ertat de toate dările și angăriele”. Toate erau milă ”asupra acestui boiar strein...”96 Pentru procedurile de împământenire din Țara Românească nu avem date, dar ținând seama de nenumăratele similitudini în organizarea și administrarea celor două state, accentuate de strămutarea domnilor de pe un tron pe altul, inclusiv a lui Grigore al II-lea Ghica, de aceeași atitudine față de moldoveni, putem considera că integrarea în societatea de la sud de Carpați se desfășura în mod asemănător.

96

Ibidem, vol, 2, nr. 127, p. 47-48.

Brâncoveanu și epoca sa

81

BRÂNCOVEANU ŞI FIII SĂI, EROI DE TRAGEDIE

Brâncoveanu şi fiii săi, eroi de tragedie1

Dr. Lia Brad Chisacof C.S.I. Institutul de studii Sud-Estice Europene al Academieie Române Mai multe sunt legitimele întrebări pe care le ridică o tragedie găsită de noi în fondul Bibliotecii Academiei Române scrisă în stil antic, în limba greacă, probabil pe teren românesc, intitulată Domna adică doamna şi avându-l drept erou pe Constantin Brâncoveanu. Înainte de a începe discuția noastră trebuie să precizăm că aceasta formă în sine ,o tragedie în perfect stil antic grecesc, pare să ilustreze o concordanță cu întreaga epocă brâncovenească, cu acest început la lungului secol al XVIIIlea românesc, atât de eclectic şi de sintetic în același timp în fibra sa. Așadar prima întrebare ar fi aceea a filiației. Răspunsul ne vine din spațiul grecesc unde în ultimele decenii pe baza manuscriselor aflate în multe arhive printre care și în cele românești, s-a limpezit mult conţinutul, curricula, adică, a învăţământului post-bizantin. Este vorba despre2 o “reţetă” pe care acesta o respecta şi care se apropia de cea a învățământului bizantin. Li se predau învățăceilor din sec. al XVIII printre multe altele, în sensul că erau încurajați să citească și să reproducă cât mai fidel, piese de literatură antică greacă printre care comedii și tragedii. Am reușit să identificăm sursa directă de inspirație a Domnei care e tragedia Hecuba de Euripide, tragedie adeseori prezentă în manualele postbizantine. Acţiunea acestei tragedii se petrece după războiul troian, înainte ca grecii să fi părăsit Troia. Personajul principal e Hecuba soţia lui Priam, regele cetăţii acum căzute în captivitate. Fantoma lui Polydorus, fiul Hecubei, povesteşte cum fiind Troia în pericol de război, fusese trimis cu daruri de aur şi cu bijuterii la regele al i ca să se afle în siguranţă. Când Troia a pierdut războiul, Polymestor l-a omorât mişeleşte furându-i comoara. Corul îi aduce Hecubei vestea că Polyxena,

O versiune a acestui articol a părut în N.Chifăr, I.O.Abrudan, P. Guran (ed.) Epoca lui Constantin Brâncoveanu în context Sud-Est european Buserică, societate, geopolitică , Editura Andreiana, Editura ASTRA museum, Sibiu, 2014. 2 Angeliki G. Skarvelis-Nikopoulos, Μαθηματάρια των Ελληνικών Σχολείον κατά την τουρκοκρατία ( Manuale ale şcolilor greceşti în timpul dominaţiei turceşti),Atena,Asociaţia pentru răspândirea cărţilor folositoare, 1994. pp.17-182. 1

Dr. LIA BRAD CHISACOF singura fiică teafără ce-i rămăsese în viaţă, va fi omorâtă pe mormântul lui ca un sacrificiu în onoarea lui. Recunoscând îngrozită şi revoltată trupul mort al fiului ei adus de mare, Hecuba hotărăşte să se răzbune.O face omorându-i pe fiii lui Polymestor pe care îl orbeşte cu un pumnal. În final, Agamemnon decide că răzbunarea Hecubei a fost justă. Să vedem acum în ce constă în Domna. Personajul principal al tragediei Domna (Doamna) e doamna Marica Brâncoveanu iar personajele sunt doica, servitoarea, Constantin, corul de tinere, regele Arabilor, primul, al doilea şi al treilea fiu ai lui Constantin şi o fiică. În tradiția tragediei antice, avem un rezumat la chiar începutul piesei care sună în traducere românească: În anul 1711 A.D. sub domnia Sultanului Ahmet acesta a început un război împotriva regatului Moscovei şi astfel trimitându-şi armatele împotriva ruşilor a fost ajutat să facă asta de Constantin Basarab domnul de atunci al întregii Valahii, supus al Sultanului . Astfel după destulă vreme a fost calomniat de cineva în faţa Sultanului cum că era apostat şi dorea să-i ajute pe ruşi luptând cu ei contra imperiului. Ca aşa ceva să nu se întâmple Sultanul a dorit să-l pedepsească pe Constantin şi pentru aurul lui, era bogat de la strămoşi şi îi plăcea şi lui să agonisească aur. De aceea ducându-l pe el şi pe fiii lui din post în post în lanţuri la Constantinopole i-a ucis întâi fiii în faţa lui apoi şi pe el. (f.25r) Piesa începe cu lamentaţia doicii care ar fi preferat ca : … Aurul pământului să se piardă, să nu fi fost scos din măruntaiele pământului, ca soarele strălucitor să nu fi luminat aurul …ca [aurul] să fie îngropat la loc astfel ca minerii să nu ajungă nicicând la el…(f.25r) ... Doamna se lamentează la rândul său de plecarea soțului şi fiilor ei, se teme de ce e mai rău, căci a avut un vis în care apărea “oraşul domnitor al lui Constantin” unde ajunsese soțul ei şi unde fața lui “scotea raze negre”. Se temea de “barbari” căci “barbarii fac orice “. Nădejdea ei era Fecioara Maria “stăpâna tuturor lucrurilor din cer şi mai presus decât stelele” (f.29r). Scena descăpățânării e prezentă, un indiciu probabil că autorul i-a fost martor. ... O mare parte a piesei e dedicată dialogului dintre Brâncoveanu şi regele Arabilor3 şi încă şi mai lungă e scena descăpăţânării în care tatăl trebuie să-şi convingă fiecare fiu în parte să se lase ucis. Fiul cel mic e cel mai temător de moarte de aceea vorbele tatălui sunt mai multe:

3

Acesta este numele sub care erau cunoscuți turcii în Bizanț.

BRÂNCOVEANU ŞI FIII SĂI, EROI DE TRAGEDIE

De ce copile, te temi aşa de mult de moarte şi eşti aşa de palid? De ce te temi de moarte care îţi dăruieşte nemurirea? Nu vezi, aceasta nu e moarte, ci izbândirea mântuirii? Ferice de tine dacă astfel arăţi din inimă un cuget curat. Fără suspin ai îmbrăţişat mai degrabă durerea decât plăcerea dacă ai avut cinstea să fii descăpăţânat de dragul adevărului. Fiind credicios, trebuie să lucrezi în credinţă ca şi cum ai fi ştiut de la început că eşti mai însemnat decât multe cuvinte, decât cei sfinţi ce predică în gimnazii, ce vindecă în grădini. Rămâi dar în credinţa în care ai crescut cu dreptate ca nişte arme ce şi-au întărit puterea.. De multe roada trebuie scuturată din albia cerească, într-o mănăstire de neatins încare Dumnezeu e fericit cu cetele cereşti cu voinici ce pururi cântă şi nici nu se opresc aducând imnuri odată cu firea.(f.57v) Doamna îşi îngroapă soţul şi fiii, se bucură că a rămas cu o fiică şi nădăjduieşte să nu mai aibă şi alte necazuri. Descăpăţânarea lui Constantin, care se jeleşte că lucrul se întâmplă în chiar oraşul lui Constantin, e separată de nedreptatea săvârşită de arabi (o formulă eufemistică pentru turci). Zaharia Karandinos din Etolia, autorul tragediei e foarte posibil să fie una şi aceeaşi persoană cu Zacharias care îi scria o scrisoare lui Brâncoveanu în 17144. Scrisoarea, datată 2 Martie 1714, arăta familiaritate cu domnitorul, călugărul se întorsese dintr-o călătorie şi participa la ungerea unui nou patriarh, Kosmas. Schimbarea părea să fie pe placul prinţului Brâncoveanu.5 Elementele de legătură dintre cele două tragedii sunt evidente. Bogăţia este motivul pentru care Polydonis a fost ucis, lăcomia de avere a turcilor a fost pricina sacrificării Brâncoveanului. Domna, cu ... trimitere la Sfânta Fecioară, de praznicul căreia Brâncovenii au fost ucişi, este o Hecubă creştină, şi-a pierdut soţul şi fiii dar spre deosebire de prototipul său nu răzbunarea este ceea ce are ea în vedere ci căinţa creştină. Dreptatea invocată la Euripide este în Domna dreptatea creştină. O altă lectură posibilă este aceea pentru aflarea intenției cu care a fost scrisă tragedia. Privind tabloul mai mare a existenţei formelor teatrale în Bizanț, e clar că nu au existat creaţii proprii demne de atenţie, dar cultura bizantină a purtat totuşi o marcă teatrală.”6 Deși activitățile teatrale asociate cu antichitatea Romană târzie, în mod special cele ale mimilor prezenți peste tot, au continuat în Imperiul de Est cel puțin până în 14537, nu avem dovezi că a existat teatru religios în biserica Răsăritului. Motivul, ne spun specialiștii ar putea rezida pe E.Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor (Documents regarding the history of the Romanians), vol.XIV, part I (1320-1716), Bucharest, 1915. 5 .V.Supra p.573. 6 Vezi. J.Lindsay, Byzantium into Europe. The Story of Byzantium as the First Europe (326-1204) and its Further Contribution till 1453, London, 1952. 7 A Companion to the Medieval theatre Edited by Ronald W.Vince Greenwood press NY Westport, Connecticut, London, 1989 4

Dr. LIA BRAD CHISACOF de-o parte în caracteristica liturgiei răsăritene care apăstrat o dimensiune teatrală prin cel puțin două forme para-teatrale înainte de sec.al X-lea și anume predica cu caracter dramatic și contace dramatice. În sec.V predica bizantină conținea expuneri în dialog din episoade lungi ale vieții lui Christos, a Mariei, a lui Ioan Botezătorul. Predicile lungi se numeau encomii, dintre care e cunoscut Encomium către Mariam, Maica lui Christos de Proclus din Cosntantinoples d.447 Contacele Lui Roman Melodul și ale lui Sofrenus a căror popularitate a crescut în sec. VI și VII conțineau la rîndul lor dialoguri înte Sfânta Fecioară și Iosif. S-a sugerat că Patimile lui Christos din Vest îşi au originea în Bizanţ8 e limpede că Christos Paschon folosea fragmente din Euripide şi alţi tragici și că s-a jucat fără întrerupere.9 Drama Evului mediu era fie liturgică, fie populară10se presupune că tendinţa era acea de a ieşi din izolare şi de a-şi crea o legătură cu spectatorul astfel încât să devină piesa lui, actorul să ne reprezinte, să ne joace viaţa pe scenă. De cele mai multe ori piesele populare erau producţii civice ce-i adunau pe orăşeni şi pe actori (eventual menestreli) menite a aduce cinste oraşului prilejuind publicului experienţe imaginative şi devoţionale, faţă de dramele liturgice detalii precum costumele puteau desigur să pară importante, se folosea la maxim simbolistica şi iconografia. Teatrul sfinţilor şi-a păstrat o neîntreruptă actualitate11. Deşi fenomenul reprezentat de Domna face parte din lumea ortodoxă şi e oarecum izolat, nu e lipsit de interes să rememorăm foarte pe scurt evoluţia teatrului occidental. Cercetări recente arată că spectacolele de teatru se desfăşurau în antichitatea târzie atât în amfiteatre cât şi în arene. Forma acestora din urmă se regăseşte spre pildă în construcţia teatrelor engleze până în secolul al XVII-lea. Din punct de vedere al formelor teatrul „occidental” pare să fie cunoscut dramele liturgice scrise în latină, reprezentate în biserici printre altele şi ca să faciliteze înrolarea acestei limbi liturgice în continuarea slujbei şi piesele populare scrise în limbile vernaculare sau jucate înafara bisericilor şi care Vezi.W. Tydeman, The Theatre in the Middle Ages, Cambridge University Press, 1978; Vezi și J.S.Tunnison, dramatic Traditions of the Dark`Ages, Chicago, 1907 și G La Piana, The Byzantine theatre, Speculum,11(1936), pp.171-211. 9 Angeliki G. Skarvelis-Nikopoulos, Μαθηματάρια των Ελληνικών Σχολείον κατά την τουρκοκρατία ( Manuale ale şcolilor greceşti în timpul dominaţiei turceşti),Atena,Asociaţia pentru răspândirea cărţilor folositoare, 1994. pp.17-182. 10 Rainer Warning, The ambivalences of Medieval religious drama, Stanford University Press California, 2001. 11 Clifford Davidson The Saint Play in medieval Europe,Kalamazoo Michigan 1986. 8

BRÂNCOVEANU ŞI FIII SĂI, EROI DE TRAGEDIE

adunau populaţia aşezărilor mai mari sau mai mici la spectacole cu vieţile sfinţilor. Aceste din urmă forme teatrale foloseau la maximum simbolistica şi iconografia, mizau aşadar pe costume şi decor. O varietate aparte a lor au fost piesele jucate de Adormirea Maicii Domnului în Spania. În Germania s-a dezvoltat un gen dramatic deosebit de popular legat strâns de Patimile lui Christos și de Corpus Christi, și anume Plângerea Mariei (Planctus Mariae) din care s-au desprins chiar piese autonome. Lamentații lirice în limbile vernaculare au existat încă din secolul XIII în Estul catolic al Europei și acestea au fost interpretate ca monologuri dramatice extrase din piesele de devoțiune. Dinspre iezuiţii prezenţi şi la Constantinopol, şi care deci ar fi putut reprezenta un model pentru Zaharia Carandinos, vine tradiţia predării teatrului în şcoală, practic o dezvoltare a curriculei bizantine. În Ratio studiorum din 1586, se arată că teatrul era menit să-i atragă pe elevi spre învăţătură şi să le uşureze deprinderea gramaticii şi retoricii, să-i înveţe să se ajute singuri şi să-şi cultive talentul. Pe seama promovării acestui teatru şcolar e pusă dezvoltarea dramaturgiilor naţionale franceze (Corneile, Alain René de Sage, Molière, Voltaire), spaniole Calderon de la Barca, Tirso de Molina şi Lope de Vega, şi chiar şi engleze, mai ales cea shakespeariană. Revenind la tradiţia tragediei, fie ea reluată sau eventual neîntreruptă în Occident, e clar că în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea va rămâne marcată de moştenirea antică, deşi piesele nu comportă veritabile acţiuni tragice, accentul punându-se pe emoţii. Corul rămâne o prezenţă scenică constantă. În secolul al XVII-lea îşi face apariţia concurând serios tragedia, tragicomedia (practic o tragedie ce se sfârşeşte bine) şi pastorală, idila rurală. Tragediile engleze din aceeaşi perioadă se disting prin inserarea pasajelor comice. Tot atunci în Franţa (deci în jur de 1630-1635) tragedia cunoaşte un reviriment integrând elemente antice, le dezvoltă în acelaşi timp, personajele nu mai sânt victime, acţiunea nu mai constă în deplângerea unei catastrofe ci în lupta pasiunilor puternice şi nobile. Apar actele dramatice (cinci la număr). Revenind la Domna, pusă în context românesc, de unde și provine și la care se raportează, ea este contemporana a Istoriei lui Ctin vodă Brâncoveanul. Scrisă 173012 la 17 nov. probabil sub influența spânzurării lui Ștefan Vodă Cantacuzino, a cărui victimă fusese Brâncoveanu, povestirea are finalitate creștină fiind folosită pe la 1760 de către Sofronie de Cioara ca material de propagandă împotriva uniaților. există dovezi că sfârșitul tragic al lui Gh.Perian, A doua tradiție, Dacia, 2003 și Dan Horia Mazilu Barocul in lieratura română, București, . 12

Dr. LIA BRAD CHISACOF Constantin Brancoveanu aşa cum îl prezintă cronica rimată, a lăsat urme în repertoriul dramatic popular al minerilor români din nordul Transilvaniei de pe Valea Lăpușului Băiuț. În arhiva de folclor de la Cluj-Napoca se păstrează manuscrise intitulate Joc cu Constantin scurte piese dramatice care împreună cu altele, (Suzana biblică, Adam și Eva, Irozii) se joacă în timpul carnavalului.13 În viziunea românilor execuţia apare diferită din pricina celor ce au săvârşit trădarea. Radu Popescu14 cel care avea să fie cronicar oficial la curtea lui Nicolae Mavrocordat, punea trădarea în seama Cantacuzinilor, „neamul lui pre cari i-au cinstit, i-au îmbogăţit de era ca nişte domni...” Ion Neculce relata execuţia cu oarecare cruzime, obiecţia lui fiind aceea că Brâncoveanu nu-i sprijinise pe Cantemir şi pe ţarul Petru I în lupta de la Stănileşti. De o subiectivitatre nedisimulată, cronica rimată Uciderea lui Constantin Brâncoveanu recurge la o retorică strict creştină, vinovat de trădarea propriului naş, pedepsit, Brâncoveanu îşi îmbărbătează copii să accepte moartea cu bucuria întâlnirii cu Domnul.15 Acelaşi e şi tonul poeziei populare care face trecerea, am zice, către reverberaţiile prelucrate ficţional ale execuţiei de care ne ocupăm. O categorie aparte, mai puţin cunoscută care anticipează sanctificarea domnitorului şi a fiilor săi, sunt un imn compus în onoarea martirilor de Calinic, mitropolitul de Heracleea intitulat Cântare de biruinţă Canonul Domnului Vlahiei, Constantin Brâncoveanu16 .Brâncoveanu şi fiii săi sunt numiţi „inimoşi mucenici, jertfă sfântă pentru Christos” şi a lui maică, vitejii biruitori ai lui Christos. Autorul a fost martor la execuţia domnului. Aşa cum s-a subliniat, fiind ierarh, Calinic ştia să deosebească o execuţie de o moarte de martir, nu orice moarte transformând o victimă într-un mucenic. Mai există și o rugăciune.17 Ms. rom. BAR 61, f. 255v

Dan Simonescu Cronici și povestiri versificate ,Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967, pp.59-60. 14 Radu Popescu, Istoriile domnilor Tarii Româneşti in Cronici brâncoveneşti, Bucureşti, 1988, p.325. 15 Text scris de Filotei sin Agai Jipei este parte a muzical CD i.e. Documente ale culturii musicale vocale în Muntenia Moldova şi Transilvania sec.XVI-XVII (Documents of Vocal Culture in Wallachia, Moldova and Transylvania), 1977, piece no. 6. 16 Tradus în româneşte de P.S.Năsturel, O mărturisire grecească despre mucenicia lui Vodă Brâncoveanu în Lupta , Paris, IX, 7, 1987, nr. 85, p. 7, reluat în Verbum. VI-VII, 1995-1997, nt.7, pp. 289-291. 17 Al cărui text a fost scris de Filotei sin Agai Jipei face parte dintr-un disc muzical i.e. Documente ale culturii musicale vocale în Muntenia Moldova şi Transilvania sec.XVIXVII, 1977, piesa no.6 13

BRÂNCOVEANU ŞI FIII SĂI, EROI DE TRAGEDIE

Rugăciunea robului lui D(umne)zeu Filothei Ieromona sinthesitoriul acestei Vlahomusichii, către Prea sfânta Născătoare de D(umne)zeu, pentru Prea luminatul Domn a toată Ungrovlahia, Ioan Constantin B. Băsărab Vo(i)evod. Cu gândirea mă ating în urmele tale, preanevinovată, rugându-te pre tine, primește ruga mea și cântarea socoteaște și pe sluga ta Constandin Vo(i)evod supt paza ta acoperă-l, izbăvindu-l pre el de toate supărările văzuților și nevăzuților vrăjmaș(i) pentru ca și eu nevradnicul cu dragoste te măresc. Sfârșit și lui D(umne)zeu slavă Pre cum doresc cei ce vănslează pre mare a ajunge la liman, așijderea și eu nevrednicul a vedea sfârșitul acestor Vlahomusichii. Leat 7222 dec(embrie) 24. Ficţionalizată într-o oarecare măsură, moartea lui Constatin Brâncoveanu şi a fiului său cel mai mic trece în romanul Abatelui Prévost Le monde moral prin filtrul subiectiv al unui personaj imaginar, o nepoată de fiu, domnişoara Tekely care trăieşte într-o mănăstire din Constantinopol. Ea e martoră la supliciul bunicului pe care îl judecă cu severitatea educaţiei primite în mănăstire …Admiram forța religiei în a întări până și inimile femeilor împotriva sentimentelor naturii. Pupila mea se mulţumeşte să-şi ridice privirea spre cer, mi-a spus că deplângea mai puţin faptul că bunicul ei Constantin căzuse în dizgraţie cât şi mai ales că persista în greşeală Apare şi aici scena cu fiul cel mai mic al lui Brâncoveanu de a supravieţui apare în romanul lui Prévost fără succesiunea sacrificiului: Cependant, le même silence permettait d’entendre le prince Bessarabe, qui reprochait à son fils sa malheureuse désertion, dans les termes les plus tendres, et qui lui demandait quel était donc l’avantage d’acheter, au prix des biens éternels, quelques années d’une malheureuse vie sur la terre? Mourir mille fois, mon fils! ajouta l’héroïque vieillard, plutôt que de renoncer aux célestes vérités que tu portes dans le cœur... (p. 451) Pentru a încerca să ajungem la nişte concluzii, o primă întrebare este ce a intenţionat călugărul Zaharia, autorul ei. Putea să se gândească la reprezentarea ei, eventual în biserică! În acelaşi manuscris se află şi textul unei liturghii. Să se fi gândit la o succesiune post-liturgică aşadar. Dacă nu cumva Zaharia s-a săvârșit înainte de a-și duce până la capăt intențiile, atunci i s-a va fi părut probabil că îndrăznea pre mult sau că trezea suspiciuni de simpatie pentru catolici, oricare vor fi fost ei. Dacă cumva intenţia era mai modestă şi se lega de categoria de literatură pedagogică amintită la început, respectiv includerea unor tragedii creştine în manuale în locul celor antice (să amintim aici că limba folosită este cea greacă veche, practic cu o singură scăpare, folosirea unui cuvânt existent şi în greaca veche, περιβόλι cu sensul din greaca nouă, acela de grădină) ne lipseşte motivul pentru care iniţiativa s-a blocat.

Dr. LIA BRAD CHISACOF Revenind la „manualele”, textele greceşti cu finalitate pedagogică cu care au fost scrise în româneşte, observăm că textul istoriilor rimate despre Constantin Brâncoveanu s-a perpetuat în foarte multe versiuni manuscrise, dintre care unele în miscelaneul de tipul celor despre care am făcut vorbire la început. Concluzia care se desprinde ar fi aşadar că dacă demersul călugărului Zaharia de a da o finalitate fie didactică fie chiar teatrală sagăi brâncoveneşti nu s-a împlinit, au reuşit în acelaşi sens mai degrabă textele românești. Prin comparație cu reprezentările picturale, care sunt emblematice18 și de aceea sau mai degrabă hieratice,”implicările literare” ale Brâncovenilor ne relevă niște oameni vii și pătimitori. Aveau să devină Sfinții Brâncoveni căci după o definiție a sfinților, căreia îi corespund, au avut credință, nădejde și dragoste, s-au împărțășit de înțelepciune și dreptate, au fost cu măsură și cu stăruință...

Ne gândim la epitrahilul din 1695 dăruit mănăstirii Hurezi dar mai ales la tabloul votiv de la Hurezi. 18

90

BRÂNCOVEANU ŞI FIII SĂI, EROI DE TRAGEDIE

Tabl

Tabloul votiv de la Mânăstirea Hurezi construită între anii 1690-1693, menită să devină necropolă domnească, este cea mai de seamă ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

91

FIII BRÂNCOVEANU ȘI OGLINZILE PRINCIPILOR

Fiii Brâncoveanu și Oglinzile Principilor

Dr. Lia Brad Chisacof C.S.I. Institutul de studii Sud-Estice Europene al Academieie Române Rareori abordate ca atare1, manualele princiare românești a căror serie e deschisă în secolul al XVI -lea de Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie2 „o veritabilă antologie pedagogică comentată”3 ce folosește literatura patristică, lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, dar şi unele cărţi populare de mare circulaţie ca Alexandria şi Varlaam şi Ioasaf, și mai ales cele ale secolului al XVIII-lea românesc, devin practic un subiect „vizitat” în contexte subsidiare menirii lor primare. În una dintre cele mai importante contribuții dedicate Iluminismului românesc 4 acest gen de scrieri au fost coroborate cu cărțile de comportament ca să substanțieze mai ales istoria constituirii conștiinței civice. Cercetarea greacă, pe care o amintim pentru că literatura la care ne referim s-a scris cel mai adeseori în secolul al XVIII-lea în greacă, a fost la rândul său mai puțin preocupată de sfera aulică căci aceasta nu o privea direct. 5 Corpusul princiar (pentru că etimologia cuvântului parenetic trimite la acele oglinzi princiare care redau laudativ chipul unei personalități exemplare nu ne ajută în descrierea materialelor noastre) a fost totuși folosit, atâta doar că în ipostaza sa derivată, aceea a trecerii printre cunoștințele împărtășite mai larg servind atât la substanțierea Iluminismului timpuriu cât și al celui matur. De acest curent se leagă ideea unei critici sociale ce în final a avut ca rezultat Așa cum se face totuși în capitolul despre literatura parenetică din A. Pippidi, Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII, Ediție revăzută și adăugită, București, Editura Corint,2001, p.85-97. 2 Dan Zamfirescu (ed. prefață, note și comentarii), Gheorghe Mihăilă (traducerea fragmentelor păstrate din originalul slavon) Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie Editura Roza Vânturilor Bcurești, 2010. 3 Ibidem, p. XVII. 4 Al. Duțu, Cărțile de înțelepciune în cultura română, București, Editura Republicii Socialiste România, 1972. 5 Ibidem, p. 11 „O comparare preliminară denotă însă că operele de genul ʺFurstenspiegelʺ nu au parcurs același traseu în cultura greacă, în lipsa unor curți princiare”. De aceeași părere este și A. Pippidi în op. cit., p.88-89: “o utilitate practică ele (reflecții pe tema autorității princiare) nu au avut-o desigur decât aici, datorită autonomiei pe care, singurele Țara Românească și Moldova o păstraseră la hotarul Imperiului Otoman”. 1

Dr. LIA BRAD CHISACOF

educația unor indivizi capabili să funcționeze ca cetățeni ai statului național grec. Dacă acceptăm totuși că în final conținutul scrierilor parenetice ajungea obiectul unui „consum ” didactic mai larg, mai ales atunci când e vorba despre piese mai puțin sau de loc cunoscute, nu e de loc lipsit de interes să le vedem în cadrul lor inițial subscris unui conținut și unei retorici reclamate de conducerea statelor. Este, după părerea noastră, ignorat scopul pentru care a fost tradus în românește de către Nicolae Costin Ceasornicul domnilor6, după versiunea latină a cărţii lui Antonio de Guevara (Horologii Principum sive de vita M. Aurelii imperatoris, datorată lui M. Wunckelius, în 1606). Antonio de Guevara era născut pe coasta de vest a Cantabriei unde a petrecut câțiva ani din tinerețe la curtea Izabelei de Castilla. În 1528 a intrat în ordinul Franciscan iar apoi l-a însoțit pe Carol Cvintul în călătoriile acestuia în Italia și alte părți ale Europei. A fost pe rând predicator, apoi istoric al curții, episcop al diocezei Romano catolice de Guadix. Prima sa scriere, intitulată Reloj de príncipes, publicată la Valladodid în 1529, un roman didactic menit să schițeze după modelul Cyropaediei lui Xenofon de o manieră ideală, în beneficiul suveranilor contemporani cu el, viața și caracterul unui suveran din antichitate, Marcus Aurelius, vestit pentru înțelepciunea și felul său de a fi. Lucrarea s-a republicat în mai multe rânduri în spaniolă și înainte de sfârșitul seculului al XVI-lea s-a tradus în latină, italiană, engleză și franceză. Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio con el Relox de principes (1529) e doar o versiune a acestui text. Lucrarea s-a bucurat de o extraordinară popularitate și a stârnit o mare controversă literară, autorul încercând să-i demonstreze acuratețea istorică apelând la un manuscris imaginar de la Florența. Lucrarea cuprinde așadar viaţa împăratului roman Marcus Aureliu, scrisorile lui către regele Siciliei, precum şi sfaturi privitoare la educaţie şi cârmuire. Marcus Aureliu este văzut ca model al unui principe absolut cu sfaturi proprii esențializate prin metafora ceasornicului menit să regleze întreaga existență a domnului. Ceasornicul asemeni sferturilor cadranului de ceas-7, trebuia să aibă patru părți din care doar trei au fost duse până la capăt: o primă parte care arăta care era comportamentul de bun creștin al principelui, a doua care se ocupa de conduita acestuia în familie, a treia cuprinzând principii de guvernare a statului. A patra parte, cea care nu a fost scrisă, trebuia să fie un manual de ceremonii. Unul din manuscrisele traducerii românești menționează în titlu această parte. Tălmăcirea mai conţine aforisme, pasaje scoase din autori antici şi moderni şi din Biblie. Dintre numeroasele povestiri întreţesute în cuprinsul romanului celebră a devenit El villano del Danubio (Ţăranul de la Dunăre), în care un ţăran dârz, de pe ţărmurile sălbatice ale Dunării, îi acuză pe senatorii romani de oprimarea neamului său. V. Gabriel Ștrempel (ed.) Ceasornicul Domnilor de Antonio de Guevara, București, Editura Minerva, 1976. 7 V.Ștrempel. P. XLVI. 6

FIII BRÂNCOVEANU ȘI OGLINZILE PRINCIPILOR

Traducerea s-a făcut foarte probabil în urma șederii la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Să fi observat Nicolae Costin (1660-1712) - cronicar8 şi traducător, al doilea dintre fiii cronicarului Miron Costin, învăţat la Şcoala iezuită şi, probabil, la Şcoala Domnească din Iaşi, apoi la Lemberg, cunoscător de latină, slavonă şi polonă, mai puţin greaca şi, poate, franceza şi italiana vreo lipsă în educația coconilor domnești? Nu vom insista asupra acestei speculații ci vom folosi doar pretextul pentru a cerceta educația și erudiția fiilor Brâncoveni. Teoretic ei trebuiau să parcurgă ceea ce se consemnează în hrisovul domnesc din 17079 când desigur unii dintre ei trecuseră de vârsta primelor învățături (Constantin avea 24 de ani iar Ștefan 22, Radu 19 iar Matei 9). Este vorba așadar de 1. logică, 2. retorică, 3.fizică 4.despre cer 5 despre naștere și peire 6. despre suflet 7. metafizică. Dimineața ar fi trebuit ca împreună cu primul dascăl să tălmăcească două cărți respectiv logica împreună cu lecții despre cer, ori fizica și cea despre suflet, ori retorica și metafizica. Cei care nu ieșiseră din fizică nu trebuiau să intre în metafizică etc. După-masă celor care intrau în logică trebuiau să li se facă și deprinderi la propoziții și la schemele silogistice și mai ales pentru aflarea terminului mediu și pentru încercările dialectice și sofistice. Celor care intrau la retorică trebuia să li se predea paradigme retorice și să le îndrepte cu îngrijire. Celor ce se îndeletniceau cu lucrurile filosofice li se poruncea să facă repetiții și dictări ale științelor răsăritene și să dialogheze vorbind unul împotriva celuilalt și dezlegând antiteze propuse între sine ori de ănvățători prin silogisme și entimeme. Cu al doilea dascăl ei trebuiau să interpreteze din două științe începând de la Cuvântările lui Isocrate10 apoi tragediile lui Sofocle și Euripide mai pe urmă Cuvântările sfântului Grigore din Nazianz11 și stihurile aceluiași apoi epistolele lui Sinesius și cuvântarea lui despre împărăție și apoi cântecele lui Pindar și la urmă cuvântările lui Demostene cuprinzând totdeauna cele mai ușoare cu cele mai grele, după puterea ucenicilor. După-amiaza trebuia să li se predea sintaxa lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul cu exemple pentru teme simple care erau Letopiseţul Ţării Moldovei. 1709-1711 cuprinde cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat şi a lui Dimitrie Cantemir, perioadă contemporană autorului. 9 Hurmuzachi, vol.XIV, p.1 pp.392-394. 10 Care și-a început cariera ca scriitor de discursuri pentru tribunal în condițiile în care cetățenii atenieni nu-și luau avocați pentru că procedura le cerea să se reprezinte singuri. Se foloseau așadar de scriitori ca Isocrate pentru a le scrie discursurile. Extrem de talentat la scris Isocrate nu avea o voce pe măsură motiv pentru care a publicat pamflete care au avut impact asupra vieții politice la care însă nu participa activ. Prin 392 BC și-a făcut o școală de retorică, cu taxe foarte mari în care nu accepta mai mult de nouă discipoli. Mulți dintre ei au devenit filosofi, juriști sau istorici. 11 Despre viața sa ("Peri to heautu bion") Plângere pentru suferințele sufletului ("Threnos peri ton tes heautu psyches pathon") Cântec de seară ("Hymnos hesperinos") Discursuri ("Logoi") Invective ("Logoi steliteutikoi") 8

Dr. LIA BRAD CHISACOF

apoi corectate, trebuiau citite Epistoliile Apostolului apoi Xenofon12, pe urmă Plutarh13 și în sfârșit Tucidide14. Cu al treilea dascăl trebuiau să interpreteze pe rând câte două subiecte Cugetările lui Hrisoloras15 și ale lui Cato16 ale lui Fochilide17, ale lui Pitagora, Fabulele lui Esop, Laudele lui Agapet 18,Canoanele celor 12 sărbători, Epistoliile lui Simocates19 și ale lui Homer, îndreptând pe copiii începători la ale gramaticii și învățînd ortografia, îndeosebi accentele și prescurtările. După-masa, cu același dascăl se învăța tehnica gramaticii și teme la fiecare fel de verbe după gramatica lui Laskaris dar fără semnificațiile și abstracțiile de acolo și cuvintele ce se aduceau la feluritele chipuri ale sintaxei. Toate acestea trebuiau explicate în greaca modernă, se interpretau, apoi se predau ucenicilor așa încât aceștia să înțeleagă bine, să nu facă o lectură superficială .Și să se facă citire din sfânta Evanghelie și din Faptele Apostolilor până la sfârșit. Elevii trebuiau să să puie în scris științele lor și parafraza acestora s-o scrie în limba de obște și să se îndrepte cele ce nu vor fi fost scrise bine de dânșii și când vor fi străbătut acestea toate și cu chipurile cuvintelor pentru teme atunci să se treacă la a doua clasă. Orele de clasă se țineau cinci zile pe săptămână, minus Joia și Duminica.

Ciropedia sau despre Educația lui Cirus cel Bătrân, întemeietorul statului persan (secolul VI î.e.n).. 13 Viețile paralele ale oamenilor iluștri (Βίοι Παράλληλοι - Bioi Paralleloi), cea mai cunoscută și citită operă a lui Plutarh, cuprinde 50 de biografii, dintre care 46 sub formă de pereche, comparându-se o personalitate greacă cu una romană. 14 Istoria Războiului Peloponesiac, scrisă de el, prezintă informații importante pe care autorul le oferă, dând în același timp dovadă de o superioară pătrundere și de imparțialitate, ceea ce îl ridică în rândul celor mai de seamă reprezentanți ai Antichității. 15 Chrysoloras a tradus operele lui Homer în latină. Scrierile sale au circulat în manuscris în timpul vieții sale, și includ scurte fragmente despre Procesiunea Sfântului duh și scrisori către frații săi, . Opera sa cea mai cunoscută este Erotemata (Întrebări) prima gramatică elementară de greacă veche folosită în Occident, publicată pentru prima dată în 1484 apoi de multe ori re-editată 16 Dionysius Cato sec. III sau IV î.d.Ch., autor al unei colecții de înțelepciune . 17 Născut aproximativ în 560 î.d.Ch.S-au păstrat câteva fragmente din scrierile lui (Florilegium, în care își exprimă disprețul față de ranguri și bogății ,exprimându-și întrun limbaj simplu ideile despre onoare, justiție și morală. 18 Autor al unei serii de sfaturi în șaptezeci și două de capitole adresate împăratului Iustinian. (cca. 527) (Patrologia Graecae, LXXXVI, 1153–86). Primele litere ale fiecărui capitol formează un acrostih dedicatoriu "Prea umilul diacon Agapet către sfântul și venerabilul Împărat Iustinian" (ἔκθεσις κεφαλαίων παραινετικῶν σχεδιασθεῖσα). 19 Simocatta, care a trăit la începutul secolului al VII-lea e cunoscut mai ales ca autor al istoriei în opt volume a vieții împăratului. 12

FIII BRÂNCOVEANU ȘI OGLINZILE PRINCIPILOR

Să precizăm că toate scrierile recomandate învățăceilor se regăseau în primul rând în biblioteca domnească de la Hurezi20. Ne mai rămâne să verificăm dacă tot acest material a fost cu adevărat parcurs de tinerii Brâncoveni și o vom face desigur prin lectura scrierilor lor. Constantin, primul născut, cel care desigur se pregătea să îi urmeze tatălui la tron, nu pare să se fi preocupat cu ale scrisului. În schimb Ștefan ne-a lăsat două scrieri, două invocații de sfinți dedicate tatălui. Din specia Vita sactorum, aceste alcătuiri își aleg pe sfinții patroni ai tatălui Marele Constantin și respectiv chiar al său, Sfântul Ștefan Cuvântul panegiric (sărbătoresc) la cel întocmai cu Apostolii publicat prima dată în 170121, apoi în 1702, era cu evlavie afierosit preablândului său părinte și Domn a toată Ungrovlahia domnia sa Ioan Constantin Basarab și rostit de Radu Fratele său. Ca fiu îndeajuns sunt de îndreptățit spre a-ți aduce înainte un mic rod al minții m. Cu taote acestea voiesc a arăta că înafară de acest motiv am avut o îndoită pricină ca să-ți închin acest cuvânt. întâi că pe lg faptul că-l cinstești cu multă strălucire pe marele Constantin ăi miști și pe alții cu așa o vrednică pildă, la slăvirea celui întocmai cu Apostolii. cine nu vede, dar, că este foarte cu cuviință a fi dedicat acets cuvânt blândeții tale. Mai este iarăși și altă pricină căci publicând eu această alcătuire și dorind eu să fiu bienplăcut deodaeltă de toți, m-am hotărât să mă folosesc de metoda celui din Samosata care pt a se face cunoscut tuturor, s-a gândit, urmând zelului flatistului Timotei că acela ar fi cel mai bun din cetate, căruia i se încred toți și care ar fi îndeajuns în locul tuturor. Acela foarte înțelepțește zicea că pentru a lăuda toți cuvintele sale era deajuns să fie lăudate de cel dintâi- cu adevărat minunat lucru! Această socoteală urmând-o și eu, zic, -însă nu pentru ca să laude toți cuvântul meu, pentru că aceasta este peste vrednicie, ci pentru ca să-l vadă cu ochi blând-destul îmi este privirea ta cea blândă. Pecetluiește dar, cu nemăsurata ta bunătate, obșteasca luare-aminte. Așa fie să te avem întru mulți ani, sănătos și preafericit și păzit de Dumnezeu. Lauda sfântului este o demonstrație de erudiție teologică: Sfințenia este înălțimea cea mai grea de străbătut a virtuții creștine. Greutatea Crucii este neîndoielnic ușoare, pentru că aceasta a spus-o Însuși Adevărul iar pentru a ajunge la Ierusalimul cel de sus este îndeajuns să zdrobim sub picioare pe întreitul potrivnic al mântuirii omenești, pe urâtorul de Dumnezeu. Dar cu toate acestea cât sânt de puțini cei aleși dintre cei mulți chemați... Citatele lui Ștefan sunt din Evanghelia după Matei, din Psalmi, din Filocalie, din Vechiul Testament Isaia Romani, și Iisus Sirah și din Ioan Gură de Aur. Vezi I. Ionașcu, „Istoricul Mânăstirii Hurez după documente inedite din arhiva Eforiei Spitaleleor Civile”. Arhivele Olteniei, 14, nr. 79-82, mai-decembrie 1935, Corneliu Dima-Drăgan C. Dima-Drăgan, "Biblioteci umaniste româneşti", Bucureşti, 1974. 21 Vezi CRV de la BAR nr.127. 20

Dr. LIA BRAD CHISACOF

Paralelismul dintre sfântul invocat și lăudat și proproul părinte e evident. Constantin cel mare a fost sfânt deși două împrejurări s-au unit spre a face greu de dobândit sfințenia: era împărat prin urmare și bogat. Ca împărat: n-a căutat prin legiuiri întâietatea pentru stăpânire ci să se supună legiuitorul legilor. Ca om bogat: nu te-a înșelat în necuprinsa viașă omenească mulțimea plăcerilor ci urechile ți le-ai astupat ca un alt prea-înțelept Odiseu la cântarea cea ademenitoare a dezmățatelor sirene păzindu-ți auzul... Cuvântul panegiric la Ștefan întâiul mucenic al lui Hristos e egalul unei rugăciuni. Tatăl nu e pierdut din vedere dar Ștefan se are în vedere și pe sine: preaviteazule luptător al Bisericii, până când vei fi solitor către Dătătorul de pace Dumnezeu pentru liniștea și starea pașnică a preablândului meu Domn și părintepreaiubit... roagă pe acea înțelepciune a Părintelui, pe Fiul și pe Cuvântul lui Dumnezeu și pentru sporirea mea în cuvânt și învățătură..pentru ca să tindă îndeletnicirea mea spre cinstea și mărirea mântuitorului Christos...22 Citatele sunt veterotestamentare: Deuteromom, Iezechiel, Facere, din Noul Testament, din epistolele sfântului Pavel Fapte, Apocalipsa, apoi din Fiziolog, Cuvântul panegiric la preamărita Adormire a Preasfintei născătoare de Dumnezeu alcătuit tot de Ștefan și dedicat mamei sale Doamnei Marica are un preambul. Ștefan se simte prea mic pentru a alcătui o laudă corespunzăroare Sfintei Fecioare, dar o invoca pe aceasta pentru ajutor: Împărăteasa Îngerilor care ajută cu mâna sa cea preamilostivă și-i împuternicește pe aceia care cercetează cu evlavie mărirea și lauda ei. Mama sa, care poartă numele Fecioarei, e resimțită ca foarte apropiată sfintei: Același lucru se petrece și întru faptele tale stăpână preaevlavioasă pentru că în mai toate făptuirile tale strălucește o putere neobișnuită adică o lucrare și un obicei către Mireasa cea fără de prihană... Apare metafora oglinzii, aceeași din Oglinzile principilor: Această deprindere plăcută lui Dumnezeu ca o oglindă trebuie s-o aibă înaintea lor fiii Bisericii pentru ca să se îndrepte orice lucrare spre cinstea și mărirea Puternicului Dumnezeu23. Tema laudei este cum ar mai fi posibilă voioșia pământească când Fecioara a adormit. Adormirea a fost pentru ca: din ceruri Fecioara să reverse peste muritori râuri aurite de binefaceri, fericire și nemurire. 22

Cuvintele Fiilor lui Brâncoveanu, Editura Sofia, București, 2014, p.49.

23

Ibidem, p.67.

FIII BRÂNCOVEANU ȘI OGLINZILE PRINCIPILOR

Citatele sunt veterotestantare și din psalmi. Radu a fost cel care a alcătuit un Cuvințel la patima cea Mântuitoare a cuvântului Dumnezeu-om dedicat lui Dositei, patriarhul Ierusalimului. În preambul trimiterile sunt la Homer și la elocința lui Demostene. Nu puteam să nu legăm descrierea patimilor lui Cristos din Cuvințel de o analogie cu traiul zilnic din contextul binecunoscut de la începutul secolului al XVIII-lea care a condus în final la sacrificiul Brâncovenilor .Ultimul citat este din Apocalipsa Sfântului Ioan : Să ne aruncăm în brațele crucii pentru ca lumea să se răstignească întru noi și noi lumii să ne afundăm în acea Mare Roșie pentru a fi numărați cu aceia care si-au înălbit hainele lor în sângele Mielului24. Cu o educație completă și creatoare pentru epoca în care au trăit, fiii brâncovenești și-au presimțit poate, așa cum am deduce din scrierile lor, martirajul. Putem desigur să ne închipuim cum Constantin, potențialul tragic succesor al tronului interiorizase solemn povățuirile din scrierile Sfântului Vasile cel mare, dar și Pandeuctele, compilația operelor marilor jurisconsulți romani, ca și Istoria turcilor și a căderii imperiului bizantin (1297-1463) a lui Laonic Chalcocondil ...

24

Ibidem p.92,

100

ADRIAN BUIDOSO

Unitatea de decizie în politica externă a Ţării Româneşti în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) Adrian Buidoso

Studiile cu privire la relaţiile internaţionale şi politica externă a statelor au pus în evidenţă rolul jucat de indivizi în cadrul domeniului menţionat anterior. În articolul intitulat „How Decision Units Shape Foreign Policy Behavior” (1987), autorii Margaret Hermann, Charles Hermann şi Joe Hagan arată că analiza se restrânge la indivizii care sunt autoritatea ultimă în politica externă, nedecriptându-se astfel întreaga serie a actorilor care participă la decizie. De asemenea, autorii mai reliefează faptul că există trei tipuri de unităţi de decizie în planul politicii externe, şi anume:  

Liderul predominant – un singur individ deţine puterea de a lua deciziile şi de a înfrânge opoziţia; Grupul singular - acesta se configurează atunci când nici un individ nu are capacitatea de a determina poziţia guvernului său asupra unei probleme de politică externă sau atunci când respectivul individ nu doreşte să-şi asume o asemenea responsabilitate1. Totodată, pentru a fi unitate de decizie ultimă, grupul singular nu trebuie să fie constituit formal ca actor învestit cu o anumită autoritate, ci trebuie să aibă în practică abilitatea de a încredinţa sau reţine resursele fără ca un alt grup să-i conteste deciziile sale2. Mai mult decât atât, consensul în rândul membrilor grupului singular se realizează atunci când informaţiile primite provin dintr-o sursă comună, sunt împărţite între aceştia şi sunt interpretate în mod similar de către membri. De asemenea, consensul este mult mai probabil atunci când grupul este relativ restrâns, când loialitatea membrilor este asigurată şi când puterea este distribuită în mod inegal printre membrii grupului3. Actorii autonomi multipli – principalii actori sunt reprezentaţi de membrii diferitelor grupuri sau coaliţii, dintre care nici una nu are capacitatea de a impune decizii celorlalte; totodată, nu există nici o structură principală din care actorii principali să facă parte.

Margaret G. Hermann, Charles F. Hermann, Joe D. Hagan, How Decision Units Shape Foreign Policy Behavior în Charles F. Hermann, Charles W. Kegley Jr., James Rosenau, New Directions in the Study of Foreign Policy, Boston, Allen and Unwin, 1987, p. 315 2 Ibidem 3 Ibidem, p. 316 1

101

UNITATEA DE DECIZIE ÎN POLITICA EXTERNĂ A ŢĂRII ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714) În cadrul prezentului studiu, voi încerca, în urma analizării diferitelor situaţii de politică externă în care Ţara Românească a fost actor la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, să determin în care situaţie dintre cele trei prezentate mai sus se încadrează structura de decizie a principatului muntean. Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a situaţiilor de politică externă şi având ca obiectiv principal înţelegerea acestora, se impune ca fiind necesară prezentarea contextului general european de la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1683, Imperiul Otoman a întreprins cel de-al doilea asediu al Vienei, soldat, la 12 septembrie 1683, cu înfrângerea sa de către o coaliţie austriaco-polono-veneţiană. Respectivul asediu a avut drept principal rezultat declanşarea Marelui Război Turcesc (1683 – 1699), care a opus Imperiul Otoman Ligii Sfinte constituite în anul 1684 din Imperiul Habsburgic, Polonia, Veneţia şi Rusia. Deşi au luat parte la acest război de partea puterii suzerane, şi anume Imperiul Otoman, Ţările Române au purtat negocieri diplomatice cu statele taberei opuse, în special cu Imperiul Habsburgic şi Rusia, cu scopul eliberării lor de sub apăsătoarea dominaţie otomană. Începute de către domnitorul Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino (1678 – 1688), contactele respective au culminat cu trimiterea la Viena a soliei formate din marii boieri Iordache Cantacuzino (fratele domnitorului), Constantin Bălăceanu, Şerban Vlădescu şi Şerban Cantacuzino Căpitanul. Negocierile au vizat îndeosebi recunoaşterea de către Curtea de la Viena a autonomiei Ţării Româneşti şi a domniei ereditare a familiei lui Şerban Cantacuzino, în schimbul participării principatului la coaliţia antiotomană. Cu toate acestea, moartea neaşteptată a domnitorului l-a făcut pe succesorul său la tron, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), să adopte o politică de expectativă şi echilibru faţă de imperiile din jur, în special din cauza faptului că o victorie a Ligii Sfinte încă nu se întrevedea, în timp ce Imperiul Otoman, deşi într-un pronunţat declin după moartea sultanului Soliman Magnificul (1520 – 1566), reprezenta o ameninţare de temut la Dunărea de Jos şi Centrală. Descendent al importantei familii boiereşti a Brâncovenilor (din Oltenia), Constantin şi-a pierdut încă de mic copil tatăl, postelnicul Papa Brâncoveanu fiind asasinat la Bucureşti în 1655 în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor. Drept consecinţă, el a fost îngrijit de rudele sale din partea mamei, Stanca Cantacuzino, mai precis de unchiul său (frate al Stancăi şi al domnitorului Şerban Cantacuzino), stolnicul şi cărturarul Constantin Cantacuzino, punânduse în acest mod temelia unei colaborări între cei doi oameni de stat de două decenii. Cunoscând limbile turcă şi greacă şi primind o educaţie din cele mai alese, Constantin Brâncoveanu a acumulat o importantă experienţă diplomatică şi a îndeplinit cele mai importante funcţii ale ţării, fiind numit de Şerban Cantacuzino în anul 1687 mare logofăt. Un an mai târziu, după moartea lui Şerban Cantacuzino, Brâncoveanu, având sprijinul marii boierimi şi asentimentul Porţii Otomane (obţinut prin oferirea de însemnate sume de bani demnitarilor acesteia), a fost proclamat domnitor al Ţării Româneşti. Fiul şi moştenitorul legitim al fostului domnitor Şerban Cantacuzino, Gheorghe, a fost

ADRIAN BUIDOSO

îndepărtat de la succesiune de către unchii săi – stolnicul Constantin şi marele spătar Mihai Cantacuzino4. În privinţa politicii externe a Ţării Româneşti în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, consider că aceasta a cunoscut două etape importante: 1. 1688 – 1703 – perioada de conducere a politicii externe în acord cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi membrii familiei acestuia; 2. 1703 – 1714 – perioada exercitării de către domn a deplinei sale autorităţi în planul politicii externe. Având în vedere prima perioada menţionată, se poate afirma că unitatea de decizie în politica externă a Ţării Româneşti este reprezentată de grupul singular: domnitorul a condus acest domeniu, aşa cum am mai menţionat anterior, în deplin acord cu partida Cantacuzinilor. Alături de stolnicul Constantin Cantacuzino, Brâncoveanu a pus bazele unei adevărate cancelarii (renumita „cancelarie neagră”), cu cifru (acesta se schimba în funcţie de evoluţia situaţiei internaţionale) şi formată din secretari, translatori, agenţi secreţi şi emisari diplomatici (de exemplu, fraţii David şi Teodor Corbea din Şcheii Braşovului)5. O importantă corespondenţă a fost purtată de forurile conducătoare ale Ţării Româneşti cu monarhii Austriei, Rusiei, Franţei şi Poloniei, cu oficiali şi generali ai acestor puteri şi cu ambasadorii marilor puteri europene acreditaţi pe lângă Înalta Poartă (austriac, veneţian, olandez şi englez). De asemenea, rangul de mare spătar (conducătorul oştirii) a fost aproape tot timpul apanajul rudelor domnului din familia Cantacuzino: Iordache, Mihai, Toma şi Ştefan. Principalii consilieri ai lui Brâncoveanu au fost aleşi tot din rândurile Cantacuzinilor, verii Pârvu şi Şerban îndeplinind funcţiile de mare stolnic, respectiv de mare paharnic6. Colaborarea dintre Constantin Brâncoveanu şi stolnicul Constantin Cantacuzino s-a manifestat şi în planul relaţiilor Ţării Româneşti cu celelalte state din regiune. Astfel, având ca obiectiv coordonarea politicii Ţărilor Române în contextul războiului dintre Liga Sfântă şi Imperiul Otoman, Brâncoveanu, sfătuit de stolnicul Cantacuzino, a încercat să facă din domnitorul Moldovei Constantin Cantemir (1685 – 1693) aliatul său de încredere, dar acesta din urmă, fidel turcilor şi aflat sub influenţa boierilor Roseteşti, duşmanii Cantacuzinilor, a respins încercările de apropiere ale domnitorului muntean. În anul 1693, după moartea lui Constantin Cantemir, la tronul Moldovei a urmat fiul său, Dimitrie, dar Brâncoveanu a reuşit să obţină din partea Porţii mazilirea şi înlocuirea acestuia cu Constantin, fiul fostului domnitor Gheorghe Duca şi ginerele său Virgil Cândea (coordonator), Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie. Istoria Românilor, Volumul al V-lea: O epocă de înnoiri în spirit european (1601 – 1711-1716), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 248 5 Tiberiu Tănase, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), un precursor al diplomaţiei secrete şi al informaţiilor (resursă online disponibilă la http://intelligence.sri.ro/constantin-brancoveanu-1688-1714-un-precursor-aldiplomatiei-secrete-si-al-informatiilor/, accesată la data de 20 august 2017) 6 Virgil Cândea, op. cit., p. 249 4

103

UNITATEA DE DECIZIE ÎN POLITICA EXTERNĂ A ŢĂRII ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714) (1693 – 1695). Astfel, Brâncoveanu şi partida Cantacuzinilor au avut ocazia de a coordona politica celor două state româneşti, însă pentru scurtă vreme, deoarece în anul 1695 se urcă pe tronul Moldovei celălalt fiu al lui Constantin Cantemir, Antioh (1695 – 1700), cu care Brâncoveanu a avut relaţii dificile. În privinţa relaţiilor cu Transilvania, Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino au colaborat în vederea îmbunătăţirii situaţiei românilor din acest principat, a căror soartă s-a degradat după anexarea acestuia de către Imperiul Habsburgic (1699). Politica de catolicizare declanşată de către Curtea de la Viena, prin atragerea românilor la Unirea cu Biserica Romei în schimbul acordării acestora a unor drepturi în stat, a fost întâmpinată cu mari reticenţe de Brâncoveanu, Cantacuzini şi bisericile ortodoxe din Ţara Românească şi Peninsula Balcanică. Răspunsul lui Brâncoveanu la politica de catolicizare forţată a constat în clădirea de lăcaşuri ortodoxe în Ardeal la Făgăraş, Sâmbăta de Sus şi Ocna Sibiului şi în facilitarea răspândirii cărţilor religioase ortodoxe în Transilvania, precum şi în trimiterea de preoţi, dascăli şi copişti de la mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova în principatul de peste munţi. Condiţiile deosebit de grele în care Constantin Brâncoveanu a preluat tronul Ţării Româneşti au făcut ca domnitorul şi partida Cantacuzinilor să ia o decizie rapidă în privinţa preconizatei alianţe cu Imperiul Habsburgic, ceea ce a dus la solicitarea adresată Curţii de la Viena privind acordarea unor noi garanţii în cazul situării Ţării Româneşti de partea imperialilor. Respectivele garanţii au avut ca principal obiectiv protejarea principatului muntean de campaniile de represalii iniţiate de către otomani şi tătari. Totuşi, austriecii, conduşi de generalul Donat Heissler, au încălcat voinţa domnului şi au ocupat Bucureştiul în 1689, Brâncoveanu retrăgându-se în satul Ruşi (Prahova) şi primind ajutorul seraskierului otoman Cerchez Ahmed paşa şi al lui Gazi Ghirai, fiul hanului tătar Selim Ghirai. Profitând de moartea principelui Transilvaniei Mihai Apafi I în aprilie 1690 şi de urcarea pe tron a fiului minor al acestuia, Mihai Apafi al IIlea, turcii au refuzat să-l recunoască pe acesta din urmă, l-au numit principe pe Emeric Thököly, conducătorul răsculaţilor curuţi anti-habsburgi, şi au trecut, alături de Brâncoveanu, la ofensivă în Ardeal. Principalele două motive care lau făcut pe Brâncoveanu să-l susţină pe Thököly au fost îndepărtarea ameninţării Imperiului Habsburgic, care susţinea pretenţiile la domnie ale marelui agă Constantin Bălăceanu (ginerele lui Şerban Cantacuzino), şi neutralizarea intrigilor ambasadorului lui Ludovic al XIV-lea la Constantinopol, Pierre Antoine de Castagnères, marchiz de Chateauneuf, care, în dorinţa de a vedea forţele inamicului tradiţional al Franţei, Imperiul Habsburgic, măcinate de răscoala curuţilor, manevra pentru oferirea tronului Ţării Româneşti lui Emeric Thököly. La 11/21 august 1690, armata austriacă a fost înfrântă, aga Bălăceanu ucis, iar Thököly proclamat de către otomani principe al Transilvaniei. Cu toate acestea, domnia acestuia nu a fost de lungă durată, contraofensiva Habsburgilor condusă de generalul Ludwig von Baden ducând la înlăturarea liderului rebel şi la refugierea acestuia în Muntenia. În condiţiile în care Marele Război Turcesc devenise unul de uzură atât a forţelor Imperiului Otoman, cât şi a celor Ligii Sfinte, Brâncoveanu şi Cantacuzinii au adoptat o politică de echilibru între cele două tabere combatante: nici cooperare militară cu Înalta Poartă, dar nici

104

ADRIAN BUIDOSO

înlocuirea supremaţiei acesteia cu cea a Curţii de la Viena. Un exemplu al acestei politici a fost sprijinirea de către Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino a tratativelor de pace care au debutat în anul 1691 sub patronajul ambasadorilor Angliei şi Olandei în vederea semnării păcii între Poarta Otomană şi Habsburgi şi, după aceea, a direcţionării acestora împotriva inamicului comun – Franţa lui Ludovic al XIV-lea. În această perioadă, o intensă corespondenţă diplomatică a fost purtată de Brâncoveanu şi Constantin Cantacuzino cu reprezentanţii Angliei şi Olandei, cărora le-au mijlocit contactele cu demnitarii austrieci, facilitând, în acelaşi timp, trecerea emisarilor prin Ţara Românească şi primind în secret emisari la Bucureşti, precum agentul austriac contele Luigi Ferdinando Marsigli. Acestora, Brâncoveanu şi Cantacuzinii le-au împărtăşit informaţii politice şi militare privind situaţia Imperiului Otoman. Sfârşitul de secol al XVII-lea a adus alte orientări în politica externă a Ţării Româneşti. Din cauza politicii dominatoare exercitate de către Imperiul Habsburgic, Brâncoveanu şi partida Cantacuzinilor s-au orientat către Rusia, mai ales că această putere împărtăşea aceeaşi religie cu românii, în timp ce grecii care făceau parte din forurile ecleziastice ortodoxe promovau acest curent. Respectiva tendinţă era împărtăşită şi de către familia Cantacuzinilor, care se considerau urmaşi ai bazileilor bizantini. Contacte diplomatice între Ţara Românească şi Rusia au avut loc în anii 1697, când Gheorghe Castriotul, emisarul lui Constantin Brâncoveanu, propunea ţarului Petru I o cooperarea militară în sensul dezrobirii popoarelor din Peninsula Balcanică, şi 1702, când ceauşul David Corbea îi aducea la cunoştinţă cancelarului Feodor Alekseievici Golovin informaţii despre întâlnirea de la Bucureşti dintre Brâncoveanu, fraţii Constantin şi Mihai Cantacuzino şi patriarhul Dositei al Ierusalimului. Cu toate acestea, atenţia lui Petru I era îndreptată în acea epocă spre obţinerea de către Rusia a ieşirii la Marea Baltică. Astfel, după 1700, Brâncoveanu realizează că, o dată cu implicarea tot mai accentuată a Imperiului Rus în Războiul Nordic cu Suedia, eliberarea popoarelor din sud-estul Europei râmânea încă un obiectiv destul de îndepărtat. Deteriorarea relaţiilor dintre Constantin Brâncoveanu şi rudele sale Cantacuzine a însemnat, în acelaşi timp, şi schimbarea cursului politicii externe a Ţării Româneşti. La 5 iunie 1703, domnitorul a obţinut din partea Porţii confirmarea pe viaţă în tronul ţării, după ce fusese nevoit să se prezinte la Adrianopol în faţa sultanului Mustafa al II-lea şi după ce a trebuit să facă mari sacrificii financiare (dublarea haraciului). Acesta este momentul în care Brâncoveanu a luat hotărârea de a conduce de unul singur principatul muntean, ceea ce a avut drept principală consecinţă, aşa cum am afirmat mai sus, deteriorarea relaţiilor cu Cantacuzinii. Este şi momentul trecerii de la grupul singular la liderul predominant în adoptarea deciziilor de politică externă. O altă cauză a rupturii între domn şi influentele sale rude a fost decizia lui Brâncoveanu de a asigura transmiterea tronului în interiorul familiei sale, o decizie percepută de către Cantacuzini ca fiind un afront la adresa lor, mai ales că aceştia considerau că scaunul Ţării Româneşti li se cuvenea de jure. De asemenea, deteriorarea relaţiilor dintre Brâncoveanu şi Cantacuzini s-a datorat şi diferenţelor de vederi în planul politicii externe. În timp ce domnitorul desfăşura

UNITATEA DE DECIZIE ÎN POLITICA EXTERNĂ A ŢĂRII ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714) o politică prudentă faţă de cele trei mari imperii din regiune şi refuza să adopte o atitudine vădit antiotomană, Cantacuzinii erau în favoarea unei apropieri de Rusia. În ciuda vederilor lor ferm antiotomane, s-a ajuns chiar la pâri formulate de aceştia la Poartă împotriva lui Brâncoveanu, în care îl acuzau pe acesta de încheierea unor înţelegeri secrete cu Imperiul Habsburgic şi Rusia. Conflictul a izbucnit în anul 1706 prin înlăturarea de către domnitor a lui Mihai Cantacuzino din dregătoria de mare spătar, dar, în urma intervenţiei lui Petru I al Rusiei, s-a ajuns la un compromis prin numirea lui Toma Cantacuzino, nepotul celui îndepărtat, în funcţia respectivă, alături de verii săi Şerban şi Ştefan ca mare vornic, respectiv mare postelnic. În concluzie, se poate afirma că în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) politica externă a Ţării Româneşti a cunoscut două etape majore: 1688 – 1703 – perioada grupului singular, în care domnitorul a luat deciziile de politică externă în deplin acord cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi membrii familiei acestuia (relaţiile cu Moldova şi Transilvania, cele cu Imperiul Habsburgic şi Rusia), şi 1703 – 1714, când domnitorul, după ce a obţinut în anul 1703 confirmarea domniei pe viaţă din partea Imperiului Otoman, a preluat în mâinile sale întreaga conducere a politicii externe a Ţării Româneşti. Această decizie a domnului a provocat disputa sa cu familia Cantacuzinilor, care considera tronul Munteniei, în virtutea descendenţei sale imperiale, ca fiind apanajul său. Conflictul astfel iscat a avut consecinţe nefaste pentru soarta Ţării Româneşti, care, după executarea de către turci a lui Brâncoveanu şi a fiilor săi (august 1714), dar şi a stolnicului Cantacuzino şi a fiului său Ştefan, urmaşul în scaun al lui Brâncoveanu (1716), a cunoscut timp de peste un veac regimul domniilor fanariote.

ADRIAN BUIDOSO

Bibliografie

1. ***, Constantin Brâncoveanu în cronici de epocă, Antologie, studiu introductiv şi cronologie de Răzvan Voncu, postfaţă de Ionuţ Vulpescu, Bucureşti, Editura Litera, 2014 2. Cândea, Virgil (coordonator), Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie. Istoria Românilor, Volumul al V-lea: O epocă de înnoiri în spirit european (1601 – 1711-1716), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003 3. Cernovodeanu, Paul, Constantiniu, Florin (coordonatori), Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989 4. Greceanu, Radu, Istoria Domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu Voievod (1688-1714), Studiu introductiv și ediție critică întocmite de Aurora Ilieș, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970 5. Hermann, Margaret, Hermann, Charles, Hagan, Joe, How Decision Units Shape Foreign Policy Behavior în Charles F. Hermann, Charles W. Kegley Jr., James Rosenau, New Directions in the Study of Foreign Policy, Boston, Allen and Unwin, 1987 6. Iorga, Nicolae, Viaţa şi domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, Editura SAECULUM I. O., 2014 7. Tănase, Tiberiu, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), un precursor al diplomaţiei secrete şi al informaţiilor (resursă online disponibilă la http://intelligence.sri.ro/constantin-brancoveanu-1688-1714-unprecursor-al-diplomatiei-secrete-si-al-informatiilor/)

107

UNITATEA DE DECIZIE ÎN POLITICA EXTERNĂ A ŢĂRII ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714)

Atestat al generalului Frederic Veterani pentru marele logofăt Constantin Brâncoveanu în privinţa sprijinuli dat de acesta trupelor imperial austriece în timpul campaniei din 1688 împotriva turcilor. Colecţia Vârtosu, XIII/2

1688 septembrie 20

CÂTEVA NEAMURI BOIEREŞTI DIN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – ORIGINI, STRATEGII, EVOLUŢII (I)

Câteva neamuri boierești din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu – origini, strategii, evoluții (I) Dr. Irina Crîstina Relațiile dintre domnii Țării Românești și marii boieri s-au împletit întrun sistem complex de alianțe politice și genealogice, care poate fi definit prin expresia cercuri ale puterii, indiferent de perioada de timp spre care ne-am apleca atenția. Descifrarea unor asemenea spații comune de interese și strategii politice și de familie poate contribui la o mai fină cunoaștere a actorilor care au participat direct la guvernarea Tării Românesti. Boierii fiecărui domn, neamurile devotate, criteriile de selecţie, situaţiile atât de numeroase de înrudiri, fie între dregători şi familia domnească, fie între neamuri sunt repere ale acestui grup privilegiat care a străbătut secolele. Toţi laolaltă conturează spaţiul puterii, pe diferite paliere. În felul acesta, administrarea ţării, cu tot ce ţinea de raporturile interne și externe a avut o dimensiune mai largă, mobilă, diversă, întreţesută. Ca și în Moldova, și în Țara Românească au existat neamuri prezente în fiecare generaţie printre martorii domneşti, asa cum au fost Izvoranii, Mărginenii sau Boldeştii pe tot parcursul secolului al XVI-lea, când circa 401 de neamuri au alcătuit elita politică a țării, număr care se menține și în veacul următor2. Restaurarea și readucerea la viață a Curții Domnești de la Potlogi ne îndeamnă la o mai atentă aplecare asupra raporturilor domnitorului Constantin Brâncoveanu cu familiile de boieri din zonă, neamuri de boieri cu moșii de baștină în Dâmbovița sau în județele din jur. Dacă ar fi numai să enumerăm câteva dintre aceste neamuri, am constata că sunt unele dintre cele mai importante și nu doar ale domniei lui Constantin Brâncoveanu3. Este cazul neamurilor Băleni, Bucșani, Văcărești, Corbeni, la care se pot adăuga și altele care au avut legături de rudenie cu acestea și, implicit, posesiuni în spațiul amintit: Cojești, Cornățeni, Conțești, Crețulești, Greceni, Cornești, Cocorești, Filipești, Florești, Golești, Săcuieni, Leurdeni etc. Dincolo de implicarea lor politică, îi regăsim pe acești mari boieri și în ipostaza unor veritabili oameni de Irina Cîrstina, Neamuri boierești și patrimoniul lor funciar în Țara Românească (secolul al XVI-lea), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015, p. 115-117, 170, 235239. 2 Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 40, dar ți întreg capitolul unde se enunță principiile de funcționare ale clanului, rolul consangvinității și al alianțelor matrimoniale (Structuri specifice, p. 37- 60). Nicolae Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV- XVII, Bucureşti, 1971. 3 Violeta Barbu, Idem, p. 37, 39, 44, 47-48. 1

Dr. IRINA CÎRSTINA afaceri, care își rostuiesc veniturile, cumpără, schimbă și vând moșii și terenuri în orașe, înalță conace și ctitoresc biserici, sunt ispravnici ai feluritelor porunci domnești, supraveghează construirea celor mai importante așezăminte, desfășoară misiuni diplomatice, iar unii dintre ei tălmăcesc în românește cărți de căpătâi și lasă posterității cronica oficială a domniei Brâncoveanului. În total, în decursul celor peste 25 de ani de domnie ai lui Constantin Brâncoveanu s-au perindat în sfatul domnesc 36 de boieri, rude cu el și Cantacuzineștii, încât adversarii săi l-au acuzat că a favorizat boierii care făceau parte din casa domniei4. Bălenii Acestia au format la secolul al XVII-lea „clanul Bălenilor” 5 și sunt cunoscuţi cu acest nume abia de la mijlocul secolului al XVI-lea, deşi înaintaşii lor urcă mult în timp. Ca neam ce a participat activ la viaţa Ţării Româneşti, cu zece generaţii de mari dregători, despre Băleni s-a scris, s-au publicat documente şi genealogia neamului este cunoscută6, numai originea lor ridicând anumite neclarităţi. În ce ne priveşte, obiectivul nostru fiind acela de a puncta un anumit parcurs, ne vom limita la sintetizarea datelor despre origine, înrudiri şi implicarea în plan politic. Prin femei, ei au fost urmaşii jupanului Mihai din Ruşi7, menţionat documentar la 1451, înrudit cu Chirtop din Ruşi (din care au evoluat boierii din Lazuri-Dâmboviţa, neamul Lăzurenilor), şi ai marelui pârcălab Gherghina de la Nucet. Un document emis de cancelaria lui Matei Basarab, în 1640, referitor la statutul mănăstirii Nucet8, precizează că trecerea sub ascultarea mănăstirii Duşco s-a făcut cu voia ctitorilor: Ivaşco Băleanu, pe de o parte, şi comisul Buzinca şi fiul său Preda, pe de alta, cei din urmă fiind descendenţi în linie directă ai lui Mihai din Ruşi. Despre aceşti trei boieri hrisovul mai adaugă şi că „au fost din sângele lui Gherghina pârcălabul” 9. Se Nicolae Stoicescu, Legăturile de rudenie dintre domni şi marea boierime şi importanţa lor pentru istoria politică a Ţării Româneşti şi Moldovei (secolul XV – începutul secolului al XVIII-lea, în “Danubius”, V, Galaţi, 1971, p. 121, p. 129-130. 5 DRH, B, XXIV, doc. din 12 septembrie 1634, p. 505. 6 Şt. D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, I, p. 258-300, şi arborele genealogic anexat la finalul volumului. El este cel care îi identifică pe Mihai din Ruşi şi pe Gherghina ca ascendenţi ai Bălenilor, prin femei (p. 262- 263) 7 DRH, B, I, doc. 104, doc. 135. Stăpânirile lor includeau satele: Ruşii, Racoviţa, Tatarăi, toate în Dâmboviţa, dintre care Racoviţa se va regăsi şi printre posesiunile lui Udrea Băleanu la 1598, când îşi alcătuia diata (DRH, B, XI, doc. 311). 8 Mănăstirea de la Nucet a făcut parte din fortificaţia de apărare a cetaţii de scaun de la Târgovişte. În jurul anului 1500, Gherghina pârcălab ridică mănăstirea de aici, pe care o înzestrează cu numeroase sate. Cercetări arheologice inedite, din anii 2003-2004, au scos la lumina mormintele ctitorilor, aflate în pronaosul bisericii. S-au descoperit mai multe obiecte de podoabă din aur şi argint. Printre acestea, se află patru inele din aur decorate cu camee şi simboluri heraldice, excepţionale ca valoare artistică, ce trebuie să fi aparţinut jupaniţelor din acest neam. 9 Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, București, 1919, p. 32. Catalogul documentelor Ţării Româneşti,V, doc. 85. Note explicative despre Gherghina 4

CÂTEVA NEAMURI BOIEREŞTI DIN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – ORIGINI, STRATEGII, EVOLUŢII (I) acceptă azi, şi demonstraţia îi aparţine lui Dan Pleşia10, că ultima descendentă a acestor boieri dâmboviţeni, numită Stanca, s-a căsătorit cu Radu din SlătioareIalomiţa11, a cărui soră, Voica, a fost soţia lui Pătraşcu cel Bun. Fiii celor doi, respectiv Petru, Radu şi Ivan au fost primii boieri numiți „din Băleni”12. Înrudirea Bălenilor cu familia lui Pătraşcu cel Bun justifică pe deplin ataşamentul lor faţă de linia dinastică a acestuia. Fraţii Petru şi Radu, mare logofăt şi, respectiv, mare clucer în divanul lui Petru Cercel, vărul lor, au fost nevoiţi să pribegească la Braşov în timpul revenirii pe tron a lui Mihnea Turcitul. Ei revin în ţară în 1587, iar lui Petru îi sunt confirmate niste ocine cumpărate, dintre care una la Băcani, aproape de Băleni13. Cei doi boieri se înrudesc prin căsătorii cu Izvoranii, fiica lui Badea Aiaz ajungând soţia lui Radu, iar o jupaniţă din Goleşti a fratelui său, Petru. Prin descendenţii lor numeroşi, Bălenii străbat secolele. Personalitatea cea mai pregnantă a generaţiei de la finalul secolului al XVI-lea a fost Udrea Băleanu, mare ban, comandant de oşti, boier cu un patrimoniu funciar însemnat14 şi cu înrudiri dintre cele mai semnificative. Era cumnat atât cu cu Teodosie Rudeanu, cât şi cu aga Leca, soţul surorii sale, Grajdana, ambii mari dregători din prejma lui Mihai Viteazul. Mai adăugăm, despre Udrea, că el întruchipa un anumit model de comportament social ce ţinea de conştiinţa genealogică. Cine putea să afirme: „şi eu sunt fiu de boier din această ţară şi am moştenire şi avere în această ţară”15, dacă nu un se regăsesc şi în volumul de documente publicat de Stoica Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţării Româneşti şi Moldovei cu Ardealul în secolele XV-XVI, Bucureşti, 1905, doc. III şi p. 9-11, unde se afirmă că „Gherghina pârcălab era de fel din Surla”. 10 Dan Pleşia, Originea Bălenilor şi continuitatea vechilor Floreşti, în Arhiva Genealogică, III (VIII), 3-4, 1996, p. 270. 11 Anterior anului 1545, când Radu pierise (Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, 1908, p. 51-52). 12 Schimbarea numelui satului „Ruşii lui Mihai” în „Băleni” a fost definitivă, o ipoteză fiind aceea că transformarea vine de la un Balea, descendent şi el din Mihai din Ruşi. Mai nou, printre ascendenţii Bălenilor a mai fost adăugat un nume, cel al bogatului vornic Dan Durduc, iar „o probă indirectă a descendenţei aceleiaşi familii şi din Dan Durduc”, cum se exprimă istoricul Ştefan Andreescu, este adusă de pomelnicul mănăstirii Argeşului, unde, drept mulţumire pentru dania satului Segarcea, sat ce se va regăsi şi el în stăpânirea lui Udrea Băleanu, Bălenii sunt înscrişi cu mai multe nume. În această listă, printre antecesori, pare a fi şi numele marelui vornic de la 1475 (Ştefan Andreescu, Familia boierilor Băleni, în Mihai Dimitrie Sturdza (coord. şi coautor), Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, Vol. I, Editura Simetria, Bucureşti, 2004, p. 225.) 13 DIR, B, XVI, V, doc. 311. 14 În diata sa din 1598, pomenită şi mai sus, Udrea lasă soţiei sale, printre altele, Mărculeşti, Săcuiani, părţi din Luciani etc. Apoi înzestrează mănăstirea Panaghia şi, în final, testamentul precizează că satele de baştină să rămână în neamul lor, adică fratelui său, Badea (părţi din Maxinu şi Băleni) şi Grajdanei (Leordeni şi Berceni), sora lor, deoarece Udrea şi Muşa nu au avut copii. 15 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti: 1600-1601, Vol. 6, Bucureşti, 1933, p. 257.

Dr. IRINA CÎRSTINA reprezentant al unei structuri sociale ce îşi cunoştea foarte bine statutul, drepturile, care ştia să se folosească de argumentul apartenenţei la acest grup privilegiat? În secolul al XVII-lea s-a remarcat Ivaşco Băleanu, fiul lui Petru din Băleni, mare dregător - mare armaş, mare vornic (1615-1620, 1632-1638), mare ban (1630) - și apropiat al lui Matei Basarab, apoi Gheorghe Băleanu, fiul lui Ivaşco, și el mare dregător („banul cel bătrân”). A fost unul din liderii partidei Leurdenilor și Bălenilor16 în disputa purtată cu partida adversă, a Cantacuzinilor, zidurile fărâmate acum ale conacului de la Băleni oferind cadrul tainicelor întâlniri 17. Aici se adunau Hrizea Karydis vistierul18, din Popești (Ilfov)19, ginerele lui Gheorghe Băleanu și tatăl viitorului cronicar Radu Popescu, Neagoe Săcuianu20, Stoica Bucşanul și alții. Fiul lui Gheorghe, Ivaşco (II) Băleanu, a deținut, la rândul său, o serie de funcţii înalte în divanul domnesc. A pierit în anul 1679, în Moldova, unde se refugiase de teama lui Şerban Cantacuzino, pe care îl pârâse la Constantinopol, urmând porunca lui Gheorghe Duca. Moartea stolnicului Cantacuzino destabilizează și aparent câstigătorul clan al Bălenilor. Împăcarea dintre cele două clanuri survine printro nuntă, a lui Grigore Băleanu, fiul lui Ivaşco, cu Smaranda, fiica domnului Şerban Cantacuzino, iar conflictul se stinge21. Ulterior, Grigore Băleanu a fost unul din marii dregători ai lui Constantin Brâncoveanu, a ajuns mare vornic de Târgovişte (1701-1711)22, mare sluger, mare logofăt, mare vornic şi mare ban, iar mai târziu consilier al austriecilor în Oltenia. Înainte de această mărire,

Violeta Barbu, op. cit., p. 44. Autoarea remarcă elementul de coerență specific acestul clan: “în jurul lui s-au adunat vistieri, care i-au adus prijinul unor averi importante, ca și posibilitatea de control asupra finanțelor țării”. 17 Constantin Rezachevici, Fenomene de criză social-politică în Țara Românească în veacul al XVII, lea (Partea a II-a: A doua jumătate a secolului al XVII-lea), în SMIM, XIV, 1996, p 82 și urm.. 18 George Potra, Tezaurul documentar al județului Dâmbovița (1418-1800), Târgoviște, 1972 p. 150, doc 236, 1624 august 27, prin care Alexandru Coconul întărește lui Hrizea mare vistier moșia Bucșanii de Jos. 19 Urmaș, prin mamă, al vornicului Radu Staico Popescu, și grec după tată (Gheorghe Karydis). Nicolae Stoicescu, Dicționarul marilor dregători..., p. 197. 20 Marius Păduraru, Jupâneasa Bălașa, fiica marelui ban Neagoe Săcuianu și soția clucerului Badea Bucșanu, în „Argessis. Studii și Comunicări‟, seria Istorie, tom XXII, 2013, p. 105-111. 21 Axinte Uricarul, Cronica paralelă a Moldovei și Țării Românești..., p 152. În 1685, Șerban Cantacuzino l-a trimis pe Constantin Filipescu, văr cu mama lui Grigore Băleanu, în Ardeal, la curtea lui Mihai Apafi, pentru a-l aduce în țară. Căsătoria a durat numai cinci luni. Motivul apare relatat de Cronica Bălenilor, în Cronicari munteni, selecția textelor, studiu introductiv, note, comentarii și glosar de Dan Horia Mazilu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 402 („Deci viind Zmaragdei boală grea și fără leac, au murit și o au îngropat cu cinste mare la mânăstire, la Cotrăceni, iar Glogorie postelnicul Băleanul au rămas întristat și în cerneală cu tot neamul lui”). 22 George Potra, Tezaurul documentar al județului Dâmbovița (1418-1800), Târgoviște, 1972, doc. 707 (1699 februarie 6), p. 523. 16

CÂTEVA NEAMURI BOIEREŞTI DIN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – ORIGINI, STRATEGII, EVOLUŢII (I) Grigore a avut și o cădere în relația cu Brâncoveanu23, participând la complotul inițiat de alt boier dâmbovițean, Dumitrașco Corbeanu. Fiul său, Constantin Băleanu, i-a devenit ginere lui Constantin Brâncoveanu, strângând și mai mult relațiile cu familia domnească. Documentele consemnează și relații economice între cele două case, tranzancții între domn și neamul Bălenilor, schimburi de proprietăți și de vii24. Bucşanii. Sub sintagma, „boierii din Bucşani” regăsim în secolele XVI-XVII trei neamuri boiereşti: în Vlaşca (azi Giurgiu), în Dâmboviţa şi în Ilfov. Ca atestare, primii cunoscuţi par a fi boierii din Bucşani –Vlaşca25, aşezare aflată pe cursul inferior al Argeşului, în apropiere de cursul Neajlovului. Acest neam mai este cunoscut şi sub numele de „boierii din Mogoşeşti”, iar mai târziu de „boierii din Aninoasa şi Vlădeşti”26, sate din Muscel, la Aninoasa aceşti boieri ctitorind o mănăstire, iar sub numele de Vlădescu fiind cunoscut, mai ales, Tudoran Vlădescu din Aninoasa. Începuturile neamului sunt legate de boierul Cega27. Dintre fiii lui, numeroşi, îl amintim pe un Albul, la 1437, care stăpânea cu fraţii, printre altele, şi Aninoasa de Sus şi Lănjieşti, pe cursul superior al Argeşului28. Probabil fiul acestuia, numit tot Albul, este tatăl marelui spătar Cega de la 148229 şi al lui Vlaicu al lui Albul, tatăl doamnei Voica, soţia lui Radu de la Afumaţi. Vornicului Cega şi nepotului său, Dragomir, fratele doamnei Voica, li se întărea în 1526 stăpânirea asupra satului de baştină Mogoşeşti, pentru care se judecaseră şi sub Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab30. Hrisovul emis de Radu de la Afumaţi, cumatul lui Dragomir, aminteşte şi de un unchi al lui, un anume „Voico din Bucşani”31, care îi dăruise un ţigan, ca dar de nuntă. Rezumând, neamul avea stăpânire peste Aninoasa, Mogoşeşti şi Bucşani, ca moşii de Radu Greceanu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu vel logofăt Grecianu, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1906,p 101-103. 24 G. Potra, op. cit., doc. 707 (1699 februarie 6), doc 710 (1699 martie 10) etc. 25 La 1474 satul era dăruit mănăstirii Bolintin, în următoarea formulare: „şi să îi fie satul, anume Bolintin, şi moara la Neajlov, şi cu loc de fân, şi via de la Aninoasa, şi Bucşani la Argeş (subl. n.) şi şapte sălaşe de ţigani”(Petronel Zahariuc, Patru documente inedite din secolul al XV-lea privitoare la istoria Ţării Româneşti, în SMIM, XXVI, 2008, III ( p. 170-171)). 26 Dan Pleşia, Quelques grandes famiilles valaques de XIV-XV siecles, în „Internaţionaler Kongres fur genealogisque und heraldische Wissenschaften”, Munchen, 1974, p. 219. 27 Ibidem. 28 DRH, B, I, doc. 86. 29 DRH, B, I, doc 182 30 Pentru contextul reluării acestor judecăţi, a se vedea, Radu Oprea, Un caz de hiclenie în vremea lui Vlad Călugărul voievod (1481; 1482-1495), în RIM, 5-6, 2009, p. 1-6, Anexa 2, p. 4, unde, însă, în mod eronat, Tudoran şi Dobre, sunt poziţionaţi ca fii ai Voicăi si ai lui Radu de la Afumaţi, ori ei le erau nepoţi. 31 DRH, B, III, doc. 11. Vişan, „scritorul”, îi redă numele mai întâi ca „Voico din Bucşani” şi apoi „Vlaicu”. 23

Dr. IRINA CÎRSTINA baştină. Aceşti boieri au continuat să aibă descendenţi şi în secolele următoare, ramura din Muscel fiind mai longevivă, iar numele de „Tudoran” caracteristic 32. Un boier cu acest nume, „Tudoran”, din Aninoasa, a făcut parte din sfatul lui Mihai Viteazul, de care îl lega o înrudire prin intermediul doamnei Stanca. Un alt Tudoran Vlădescu din Aninoasa, pomenit și mai sus, ajuns mare clucer, a fost cumnat al lui Radu Crețulescu și cel mai activ boier în privința acordării de bani cu împrumut33 în deceniile șase și șapte ale secolului al XVII-lea. Boierii din Bucşani - Ilfov. Pe cursul Ialomiţei, la sud de Gherghiţa, în apropiere de mănăstirea Gruiul, se află locul de origine al altui neam cu numele „Bucşani”34. Primul cunoscut din neamul lor este un „Detco din Bucşani”35, ai cărui fii pierd în 1527 un proces pentru părţi din Lupia, sat aflat în apropiere. În sfatul domnesc al lui Mihnea Turcitul, în 159036, apare ca logofăt II un Borcea, care era originar din acest Bucşani37. Ulterior, Borcea logofătul a făcut parte din delegaţia de boieri ce a mers la Alba Iulia pentru a încheia tratatul cu Sigismund Bathory38. Despre stăpânirile lor aflăm după moartea lui, survenită în 1596. Borcea şi fratele lui, Gheorghe, erau stăpâni și în Dâmboviţa, în Lazuri şi Răzvad, unde aveau şi vii. Dispărând cei doi fraţi, „Borcioaia logofeteasa”, adică jupaniţa Ana39, soţia lui Borcea, fiul lor Avram, şi al doilea soţ al Anei, marele ban Calotă din Lipov, se judecă cu rudele Anei, boierii din Buciumeni şi Leoteşti, care eludaseră dreptul de preemţiune la vânzarea unei părţi din Răzvad40. Un Sibiu logofăt din Muşăteşti apare ca „văr premare” cu jupan Borcea logofăt din Bucşani, căruia îi lasă o casă în Bucureşti, pe care Borcea o dăruieşte, la rândul lui, mănăstirii Dohiar de la Athos41.

Familiile boiereşti.., I, p. 84. Vlad Andrei Maravela, Implicarea boierilor munteni pe piețele orașelor în timpul secolului al XVII-lea, în “Studium”, Universitatea Dunărea de Jos, Galați, an II, nr 1(3),2012, p. 46-47. 34 Aceasta era şi convingerea autorilor studiului dedicat mănăstirii Gruiul, „schit aşezat în mijlocul stăpânirilor neamului din care se va trage ctitorul” (D. Pleşia, Şt. Andreescu, Mănăstirea Gruiul ..., p. 1124). 35 DRH, B, III, doc. 41. 36 DIR, XVI, V, doc. 467. 37 Diferenţa între neamurile ce poartă acest nume Bucşani a fost semnalată în studiul dedicat mănăstirii Gruiul, ctitoria lui Borcea logofătul, boier care nu avea legături cu satul Bucşani din Dâmboviţa (D. Pleşia, Şt. Andreescu, op. cit, p. 1125, p. 1135, n. 77). 38 Ion Ionaşcu, Mihai Viteazul şi autorii tratatului de la Alba Iulia (1595), în AIIC, V, 1962 p.133. 39 Ibidem, p. 1125-1226. 40 Documente privind istoria României, seria B, Ţara Românească. Materiale din arhive particulare (George D. Florescu, Dan Pleşia), în SMIM, V, 1962, doc. 13, 14. 41 DIR, XVI,VI, doc. 74. Despre Sibiu logofăt a se vedea şi Ibidem, doc. 313, dar şi DIR, XVI, V, doc. 63 (apar trei fii ai săi, Sibiu, Radu şi Vlad). 32

33

CÂTEVA NEAMURI BOIEREŞTI DIN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – ORIGINI, STRATEGII, EVOLUŢII (I) Boierii din Bucşani – Dâmboviţa. La Bucşani, în apropiere de Băleni, regăsim leagănul acestui neam boieresc, înrudit îndeaproape cu cel al Bălenilor42. Bucşanii sunt cunoscuţi mai ales prin boierii din secolul al XVII-lea, dar ei au antecesori şi înainte de 1600. Badea, mare clucer din vremea lui Pătraşcu cel Bun, căzut la Şerpăteşti în 155943, este un exemplu. Al doilea ar fi putut fi marele stolnic Bărcan din Merişani-Bucşani, un devotat al lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban, dar el pare mai degrabă legat de neamul Bucșanilor ce avea posesiuni pe cursul Argeșului. Într-un studiu de caz dedicat marelui paharnic Staico Bucşanu (Merişanu), Marius Păduraru admite că numele familiei vine de la satul Bucşani din Dâmboviţa, „deşi nu excludem ca unii membrii ai săi, poate chiar personajul pe care îl avem din vedere, să aibă o legătura directă cu localitatea omonimă din comuna Bolintin-Vale, judeţul Giurgiu. Lui i s-a adăugat cel de „Merişanu”, după numele satului Merişani din judeţul Teleorman”44. În notă, autorul adaugă că, pe lângă familia Bucşanu-Merişanu, în aceeaşi perioadă s-a remarcat şi familia Bucşanu, „ai cărei membri, după câte se pare, s-au numit astfel tot după satul Bucşani din judeţul Dâmboviţa”45. Într-adevăr, o înrudire între cei din Ilfov, azi Giurgiu, şi cei din Dâmboviţa poate exista, deoarece că s-a observat că Borcea logofătul avea posesiuni la Răzvad şi Lazuri, lângă Târgovişte. Cu certitudine, se poate afirma că în toate cele trei localităţi cunoscute cu acest nume despre care s-a vorbit mai sus au existat neamuri boiereşti, fiecare cu istoria sa, cu propriul contur geografic şi uman, ceea ce nu exclude posibilitatea unor înrudiri între ele, mai ales după 1600. Fiul marelui clucer din vremea lui Pătrașcu cel Bun a avut un fiu, Udriște, a cărui fiică, Elina, ce se va căsători cu Papa vistierul din Greci (Ilfov)46, în vreme ce fiii săi, Staico și Badea, vor deveni Bucșanii, boierii cunoscuții în secolul al XVII-lea, apropiații Bălenilor, și geografic și prin alianțe politice și matrimoniale. Fii lui Badea, Preda și Vintilă Bucșanu vor ajunge mari dregători, ocupând chiar dregătoria de mare ban, primul în 1661-1662 și 1664, iar Vintilă Bucșanu în 1772-1773, fiind după cum constata Nicolae Stoicescu47. - printre puținii dregători care au fost ridicați direct în rangul de mare ban. În 1664 aflăm despre o tranzacție între spătarul Negoiță Văcărescu împreună cu soția sa, jupanița Neacșa, “care iaste fata lu Pătrașco pârcălabul și jupânesei Maria ot Bucșani”48, și Tudoran Ştefan Andreescu, Familia boierilor Băleni.., p. 226. Bărcan din Bucşani era căsătorit cu Stanca din Slătioare, nepoata doamnei Voica. 43 Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 51. Marieta Adam, Lista unor dregători de categoria a doua, în secolele XV -XVII (Ţara Românească), în SMIM, IX; 1976, p. 187. 44 Marius Păduraru: Un intrigant politic: marele paharnic Staico Bucşanu (Merişanu), în Familiile boiereşti..., II, p. 532. 45 Ibidem, n. 2. 46 N. Stoicescu, Dicționarul marilor dregători..., p 30 47 Ibidem, p 127-128. 48 G. Potra, Tezaurul..., p 340-341, doc 511 ( 1664 martie 20). Tudoran, cumpărătorul era văr primar cu Neacșa din Bucșani, ceea ce dovedește o dată în plus țesătura fină a relațiilor dintre familiile boierești. 42

Dr. IRINA CÎRSTINA paharnicul din Aninoasa, prin care îi vând moșia de la Strâmba. Moșia venea ca zestre de la Maria și frații ei Pătrașco clucer și Bădica paharnic din Bucșani. Despre Staico din Bucșani este cunoscut și relatat atât în letopisețe, cât și în literatura de specialitate, implicarea în complotul împotriva domnului Constantin Brâncoveanu, în 1693, și pedeapsa capitală precedată de umilința publică49. Boierii din Săcuieni. Personajul central al neamului este Neagoe Săcuianul, mare postelnic cumpărator de sate și părți de sate, așa cum este consemnat la 1656, când devine stăpân peste o parte din Brănești și Vulcana50. Potrivit fișei întocmite în Dicționarul marilor dregători ai Țării Românești, Neagoe nu avea o origine ilustră, era fiul unui Ștefan logofăt51 și al Stanei, și nepotul lui Staico postelnicul din Săcuiani52. Ceva mai târziu, în 1672, îl regăsim în documente, de data aceasta în calitate de mare vornic, cumpărând o parte de moșie chiar în Săcuieni53. Un an mai târziu, în 1673, Neagoe mare vornic îl însoțește la oaste pe Grigore Ghica voievod, ca urmare a solicitării Porții. Aflat în tabăra militară de la Hotin, el își întocmește diata în favoarea soției sale Zamfira, iar după moartea acesteia, în beneficiul Bălașei, fiica lor (sigurul copil rămas în viață la acea dată, din cei 5) căsătorită cu Badea clucerul. Grija pentru sufletul lui îl determinase mai dinante să cumpere moșie la Cetățea (Cetățeni), unde intenționa să ridice o mânăstire54. Înrudirea dintre Bucșani și boierii din Săcuieni reise și din întărirea moșiei Săteni vândută de logofătul Radu Crețulescu în anul 1672. Cumpărătorii sunt Badea clucerul din Bucșani și soția sa Bălașa, “fiica cinstutului boiarinului domnii meale Neagoe Săciuanul vel vornic”55. La 12 iunie 1708, Bălaşa Săcuianu, văduva clucerului Badea Bucşanu şi fiica marelui ban Neagoe Săcuianu lăsa Mitropoliei din Târgoviște satul de baștină al neamului, împreună cu biserica din sat, aceasta din urmă spre a deveni Ovidiu Cristea,”Cu acest feliu de pompă i-au dus”: un „spectacol” pentru un caz de „hiclenie” în secolul al XVII-lea, în Spectacolul public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii, Coordonatori Constanța Vintilă Ghițulescu și Maria Pakucs Willcocks, Institutul Cultural Român, București, 2007, p 165-181, unde este relatat și interpretat riguros întreg episodul pedepsirii boierilor hicleni, fară a mai necesita comentarii suplimentare. 50 Idem, p 306, doc. 468 ( 1656 noiembrie). 51 În pisania bisericii din Săcuieni (I. Mihail, Pictura bisericii din Săcuieni Dâmbovița, îm BCMI, anul XIX, facs. 47, 1926, p. 154), ridicată în 1655, ctitorul Neagoe este redat și cu prenumele tatălui, Ștefan („această sfântă și dumnezeiască biserică de în temelie și până în sfârșit o au zidit dumnealui jupan Neagoe Stephan Săcuianul veliki postealnicu”). 52 N. Stoicescu, Dicționarul marilor dregători..., p. 239-240. 53 G. Potra, Tezaurul..., p. 384, doc 562, 1673 ianuarie 30. 54 Idem, p 397, doc 572 (1673 iulie 30), doc. 587, p. 410-411. Diata se regăsește și la Virgiliu Drăghiceanu, Testamentul marelui ban Neagoe Săcuianu și ctitoriile sale, în BCMI, XXVI, 1933, p. 38. 55 Idem, p. 381, doc 558 (1672 iunie 7). 49

CÂTEVA NEAMURI BOIEREŞTI DIN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – ORIGINI, STRATEGII, EVOLUŢII (I) metoh al Mitropoliei. Gândul jupaniței era de a proteja avutul părintesc („ajungându-mă grea boală şi temându-mă de moarte şi neavând coconi”), dar mai mult de atât la acea biserică odihneau părinţii săi şi ea însăşi dorea să fie înmormântată acolo, făcându-li-se pomenirea veşnică atât la biserică, cât şi la Mitropolie. Bălaşa56 mai dăruieşte „moara de aicea den sat cu 2 roate”, „viea mea den Dealul Răzvadului, cari iaste pre moşiia mănăstirii Dealul cu 3 tocitori şi cu 4 buţi”, „40 de măci da stupi”, precum şi „alte danii: zeci de boi, vaci, iepe, tingiri, călcători, tipsii, saci, tocitori, călcători mai mici, chile de grâu, de orz şi mei” şi „15 suflete de ţigani”57 . Nici Săcuienii, nici Bucșanii nu s-au dovedit longevivi și nu au dovedit o conștiință de neam puternică. Neamurile lor s-au bucurat de mărirea survenită în a doua jumătate a secolului, urmată de decădere. De altfel, și numărul de urmași a fost redus. Neagoe Săcuianu a avut doar o fată ajunsă la maturitate, Staico Bucșanu a sfârșit sub tăișul călăului și fără a a avea urmași, la fel cum fără urmași a fost și Badea Bucșanu. Boierii Greceni. Primul boier cunoscut al acestui neam este un Sahac, ai cărui fii, Radu al lui Sahac şi Cazan, apar în privilegiul comercial acordat de Mircea cel Bătrân braşovenilor, în 141358. Ulterior, ca martori ai unui act de la Alexandru Aldea59, îi regăsim pe Radu şi pe fiul său, numit Cazan, primul ca jupan şi al doilea ca logofăt. Cariera acestuia din urmă va continua vreme de mai multe decenii60 sub toţi domnii, până în vremea lui Vlad Călugărul. În 1450, Cazan logofăt şi fratele său, Radu Trămândan61, dăruiesc mănăstirii Cozia moara de lângă „casa lor” de la Târgovişte, urmând ca familia lor să fie trecută în pomelnicul mănăstirii. Pe lângă cei doi, mai existase un al treilea frate, Sahac, ce răposase la acea dată, la fel ca părinţii lor, jupan Radu şi jupaniţa Stana62. În ordine cronologică,

Lămuriri asupra neamului Săcuienilor, dar și al Bucșanilor, precum și un portret genealogic al jupaniței Bălașa se regăsesc în prețiosul studiu al lui Marius Păduraru, Jupâneasa Bălașa, fiica marelui ban Neagoe Săcuianu și soția clucerului Badea Bucșanu, în Argesis, Muzeul Județean Argeș, seria istorie, tom. XXII, 2013, p. 105-130. 57 T. G. Bulat, Din preocupările gospodăreşti ale Mitropolitului Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV, 1966, nr. 9-10, p. 987-989. 58 DRH, D, I, doc. 120 („jupan Radu, fratele lui Cazan”). 59 DRH, B, I, doc. 72 („jupan Radu al lui Sahac”, „Cazan logofăt”). 60 Ibidem, doc. 104, 105, 108, 117, 119, 122, 124, 125, 127, 130, 131, 132, 133, 135, 136, 139, 140, 142, 143, 145, 148, 158, 160, 170 (în ultimele trei acte mai apare şi un alt Cazan, ca vistier, între cei doi putând fi o înrudire, datorată numelui rar pe care îl purtau). 61 Vinde lui Vlad Călugărul satele Velea şi Izvârta, pe care acesta le dăruieşte mănăstirii sale, Glavacioc, pe Neajlov (DRH, B, II, doc. 53 şi 108). 62 DRH, B, I, doc. 101. Mai reise din hrisov ca cele doua mori erau într-o casă, una a lui Cazan logofăt şi cealalată a lui Manea Udrişte şi de aici o posibilă relaţie de înrudire între Mărgineni şi decendenţii lui Sahac (G. D. Florescu, Divanele domneşti.., p. 140). 56

117

Dr. IRINA CÎRSTINA intervine un act din 149263, care ne dezvăluie urmaşii lui Radu Trămândan, dar şi înrudirea cu Mărginenii, întrucât stăpâneau câte o treime din satele Cornăţel şi Descupereşti, pe care şi unii şi ceilalţi le vând lui Staico logofătul din Bucov, întâiul sfetnic al lui Vlad Călugărul. Graţie acestui hrisov, regăsim o familie compusă din patru fiice (Stana, Neacşa şi Maria, o a patra, Voica, fiind identificată ulterior) şi niciun fiu, neamul stingându-se pe linie masculină. Alt hrisov, din 1520, ne plasează, teritorial, în nordul Ilfovului, la sud de Gherghiţa, ne vorbeşte despre fiii Voicăi (Cazan şi Sahat) şi nepoţii Mariei „Lăudătoaia”, cea care îi înfiază şi le lasă averea. Cazan şi Sahat au fost dregători, Sahat ajungând chiar mare postelnic al lui Vladislav III, în 1525. O fiică a unuia dintre cei doi boieri a fost mama Neagăi Mitroaia (soția marelui vornic Mitrea din Hotărani), a cărei soră, Stanca, o înfiază pe Neaga şi îi lasă averea sa, identică cu cea a boierilor Cazan şi Sahac de la 1520, la care s-au adăugat, la 1586, trei sate, din sudul Dâmboviţei şi nordul Ilfovului64. Stăpânirile comune, numele Cazan, Sahac şi Radu, transmise mai multe generaţii, implicarea Neagăi în înzestrarea mănăstirii Snagov cu o jumătate din satul învecinat, Greci, sunt indicii solide pentru asendenţa ei pe linie maternă din acel Sahat, întemeietorul neamului. Prin urmare, Neaga vorniceasa este moştenitoarea atât a boierilor din vremea lui Neagoe Basarab, Cazan şi Sahat, cât şi a mamei şi mătuşii sale, deoarece satele adăugate se completeză cu primele amintite şi nu se pomeneşte de vreo moştenire paternă. Apoi, este cunoscută existenţa în documentele secolului al XV-lea a unor dregători cu numele „Cazan” şi „Cazan al lui Sahat”, nume rare, ce nu vor mai apărea în onomastica secolului al XVI-lea. Cauza acestei dispariţii este de natură biologică. Familia lor a continuat numai prin femei, înfierea unor rude fiind singura cale de transmitere a averii. Maria Lăudătoaia i-a înfiat pe nepoţii săi, Cazan şi Sahat, apoi Stanca a înfiat-o pe nepoata sa de soră, Neaga, şi pe soţul acesteia, marele vornic Mitrea din Hotărani, şi aceasta încă din vremea domniei lui Alexandru II Mircea, aşa cum se specifică în hrisovul amintit mai sus, cel din 158665. În ceea ce priveşte localizarea baştinei acestui neam al jupaniţelor Neaga şi Stanca, respectiv al celor doi fraţi, Cazan şi Sahat, credem că mai degrabă este vorba despre satul Greci din Ilfov, din care s-a tras un neam de boieri Greceni din secolul al XVII-lea. Un document din 162566 atestă că Neaga vorniceasa dăruise o treime din Greci şi un sfert din Săcuienii dâmboviţeni mănăstirii Snagov, aflată la mică distanţă de Greci. Anterior, un Sahat paharnic din Greci participase la hotărniciri ale aceleiaşi mănăstiri, ca boier din regiunea respectivă, în 1532 şi 1534. Însuşi Ştefan D. Grecianu, ce se considera urmaş al fraților Greceni, genealogist consacrat, s-ar părea că s-a înşelat în privinţa propriilor înaintaşi când afirma că: „nu poate fi vorba de un alt sat Greci dintr-o DRH, B, I, doc. 234. DIR, B, XVI,V, doc. 241. 65 Totuşi, Neaga avea cel puţin o soră, hrisovul excluzând de la moştenire „alte surori ale jupaniţei Neaga, sau alte rudenii ale lor” (Ibidem. doc. cit.). 66 Ştefan Dimitrie Grecianu, Istoricul unei bătrâne moşii boiereşti. Grecii, publicat de Paul D. Grecianu, Bucureşti, 1910, p. 4, 10-11, 14-16. 63 64

CÂTEVA NEAMURI BOIEREŞTI DIN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – ORIGINI, STRATEGII, EVOLUŢII (I) altă parte a ţării”67, atunci când analiza actul din 158668, pe marginea căruia neam aplecat şi noi. Boierii Greceni, continuatori pe acelaşi teritoriu, stăpâni ai satului Greci din Ilfov, trebuie să fi descins din acest neam, poate chiar prin intermediul jupaniței Neaga. Papa vistierul din Greci este înaintașul familiei genealogistului Grecianu, și nu frații cărturari Radu și Șerban Greceanu, boierii din vremea lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Omonimia Grecenilor69 a dat naștere, evident, la aceste confuzii. Șerban Greceanu, fratele cronicarului, era ginerele lui Papa vistierul din Greci, și nu fiul său, care, întâmplător, se numea tot Șerban Greceanu. Din acest ultim Șerban descinde familia genealogistului. Așa cum bine a observat Ion Ionașcu70, familia cronicarului Radu Greceanu avea obârșia în fostul județ Vlașca, azi Dâmbovița, în satul Greci, aproape de Găești, pe cursul Argeșului, azi existând localitățile Greci și Puntea de Greci în cadrul comunei Petrești. Ca simplu logofăt toată viața, fără să fi primit nicio dregătorie din cele mari ale țării, Radu Greceanu a ridicat familia datorită meritelor cărturărești, punându-și priceperea în tălmăcirea mai multor opere religioase, dacă ar fi să amintim numai traducerea Bibliei în limba română (1688), sub supravegherea stolnicului Constantin Cantacuzino. Undeva la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu, logofătul se căsătorește cu Ecaterina71, fiica lui Ivașco Băleanu, într-un moment de declin al Bălenilor. Șerban Greceanu, în schimb, ajunge mare dregător, se căsătorește cu Ilinca, fiica lui Papa vistierul din Grecii din Ilfov. Din copiii lor, un fiu, numit tot Șerban (II) Greceanu va fi ginerele lui Constantin Brâncoveanu. Din acest Șerban va descinde familia Grecianu-Cornescu, ulterior numai Cornescu, al cărui nume vine de la moșia Cornești, din Dâmbovița, primită ca zestre de fata Brâncoveanului.72 Șerban II Greceanu, numit și Dragomirescu după moșia adusa ca zestre de Ilinca Brîncoveanu a fost mare stolnic între 1704 și 1711, și apoi mare logofăt, înlocuindu-l chiar pe tatăl său în această funcție73. Diata marelui ban Grigore Greceanu, și el fiu al lui Șerban I Greceanu, include și stăpâniri în Aurora Ilieș, Studiu introductiv și ediție critică, în Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu voievod (1688-1714), București, 1970, p. 8 ( “în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, existau în Țara Românească, nu mai puțin de patru familii cu acest nume”, în Olt, Romanați, Ilfov și Vlașca (cronicarul și fratele său). 68 Ibidem, p. 16. 69 D. Pleşia, Quelques grandes famiilles valaques de XIV-XV siecles în „Internaţionaler Kongres fur genealogisque und heraldische Wissenschaften”, Munchen, 1974, p. 219. 70 Ion Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Craiova, 1934, p. 268. 71 Ioan C. Filitti, Cine eru frații cărturari Radu și Șerban Greceanu, extras din Revista Istorică Română, IV, 1934, p. 5-6. 72 Ibidem, p 68. 73 Fratele lui Șerban II Greceanu a fost Grigore Greceanu, ajuns până în funcția de mare ban, un boier cu „o carieră de mare succes”, perseverent și abil, un model de construire a unei imagini conforme cu statutul său social (Constanța Vintilă-Ghițulescu,“Spre bătrânețe m-am povârnit”: diata marelui ban al Țării Românești, Grigore Greceanu (1748), în SMIM, XXX, 2012, p. 150, 153-155 și următoarele. 67

Dr. IRINA CÎRSTINA județul Dâmbovița, unele chiar în vechea cetate de scaun. Nepoata Marica Fărcășanca, din neamul lui, primea „viile de la Târgoviște cu case și țigani care acesteea sânt toate făcute de mine și cumpărate de mine”74. Casele de la Târgoviște se pare că au fost ridicate în primii ani ai secolului XVIII de Șerban I Greceanu și fratele său Răducanu. Din păcate ele nu s-au mai păstrat, deși amintirea lor dăinuia spre finalul secolului75, sigurul martor fiind azi biserica Sfântul Ionică (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul) atribuită Grecenilor, atestată la 171176. Casele Grecenilor trebuie să fi fost în vecinătatea ei, între Ulița Mare și matca veche a Ialomiței. Boierii din Cojeşti, Ilfov. Am identificat acestă sintagmă, „boierii din Cojeşti”, în exprimarea lui Alexandru Lapedatu77, la 1908, iar prezenţa lui Badea din Cojeşti78 în sfatul lui Radu cel Mare şi poziţia acestuia de ginere al unui mare boier, Udrişte din Mărgineni, fratele marelui vornic Drăghici din Mărgineni (1471-1497), ne-a motivat să încercăm să îi reconstituim câteva elemente din spiţa neamului, atât cât ne-au permis documentele. Am descoperit un mediu familial dominat de femei şi mici dregători. Badea fusese mare vornic şi fost vornic în sfat vreme de două decenii la graniţa dintre secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Un document din 1547 ne oferă alte informaţii despre existenţa urmaşilor săi. O jupaniţă, Cătălina, lăsa moştenire satele sale de baştină, „câştigate de către părintele ei încă mai dinainte vreme de la alţi domni bătrâni”, fiicei sale Erina (Irina). Să îi fie de zestre, ei şi lui Bârcă pitarul. Satele erau Băneştii pe Neajlov şi Sârbii pe Argeş, cu tot hotarul, cu morile şi cu toţi rumânii79. Precizările unui act din 1628 fac legătura cu cele expuse mai sus şi acoperă golul documentar. O descoperim pe Anghelina monahia, „fata maicăi Cătălinii, cari au fost fata Badii vel vornic de la Măgurele”, ce ridicase pe la mijlocul secolului XVI o mănăstire la Bălteni, în judeţul Dâmboviţa, pe moşia de baştină, „ce s-au tras de la boierii din Cojeşti”80. Deci, Badea avusese o fiică, Cătălina, ajunsă călugăriţă, iar aceasta tot o fiică, Erina, călugărită şi ea sub numele de Anghelina. În 1602 tătarii ard mănăstirea, iar cele trei nepoate ale Anghelinei, fiice ale unuia din cei doi fii al acesteia, numit Bârcă postelnicul din Cojeşti, vând între 1618-1628 părţile lor

Eadem, p 162, 163. De asemenea, marele ban avea stăpâniri la Băleni. Cumpărase de la logofătul Matei Băleanu căruia îi oferă posibilitatea să își recapete moșia prin înapoierea banilor către Ilinca Greceanu, soția banului, la fel cum procedează și cu sora sa, Bălașa, care zălogise o moșie tot la Băleni (p. 165). 75 Nicolae Stoicescu, Cristian Moisescu, Târgoviștea și monumentele sale, București, 1976, p. 120. 76 Idem, p. 211-212. 77 Alexandru Lapedatu, Biserica din Bălteni, în BCMI, 3, 1908, I, p. 107. 78 George D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara Românească (1389-1495), Bucureşti, 1943., p. 138-140. 79 DRH, B, IV, doc. 228. 80 Catalogul documentelor Ţării Româneşti, III (1621-1632), Bucureşti, 1977, doc. 789. 74

CÂTEVA NEAMURI BOIEREŞTI DIN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – ORIGINI, STRATEGII, EVOLUŢII (I) lui Hrizea mare logăfăt şi ginerelui acestuia, Dumitraşcu armaşul81. Se poate observa că, în absenţa unor legături de familie cu ale neamuri importante, aşa cum a fost cea cu Mărginenii, la începutul secolului, boierii din Cojeşti au decăzut. Au păstrat moşia de la Cojeşti şi numele strămoşului lor în patrimoniul onomastic al familiei. Un Badea din Cojeşti este atestat la 1621, ca fiu al Anghelinei, şi frate al lui Bârcă postelnicul din Cojeşti. Acesta din urmă a fost strămoşul lui Bârcă din Cojeşti, mare logofăt la începutul secolului al XVIIIlea82. Semnificativ pentru legăturile care se creau între familii este și realizarea unei alinațe matrinoniale între aparent necunoscutul neam al Cojeștilor și mult mai importantul neam al Văcăreștilor. Ianache Văcărescu i-a în căsătorie pe Stanca din Cojești, sora lui Bârcă mare logofăt Cojescul, descendent la a șaptea generație din Badea din Cojești și Măgurele, mare vornic la finele secolului XIV și debutul celui următor (1487-1508). Boierii din Cornăţeni. În primele decenii ale secolului al XVI-lea, Vintilă din Cornăţeni, mare vornic, şi jupanița Voica din Floreştii de pe Răstoacă83 au pus bazele neamului Cornăţenilor din Dâmboviţa. Ca zestre, Voica a primit de la tatăl ei, Drăghici Florescu84, satele Fâsăieni şi Dinţeşti, lângă Olteniţa, în sudul Ilfovului85. Vintilă 81

Ibidem. N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători.., p. 15. Despre neamul boierilor Cojeşti, ajunşi până la mijlocul secolului al XVIII-lea prin Păuna Cojasca, ”fiica răposatului Bîrcă Cojăscul biv Vel Logofăt....”, a se vedea şi Şt. D. Grecianu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu vel logofăt Grecianu, Bucureşti, 1906, p. 323-324. 83 G. D. Florescu, Boierii Mărgineni din secolele XV şi XVI. Studiu genealogic, Aşezământul Tipografic „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1930, p. 13. Descendentul Floreştilor considera că neamul său îşi luase numele de la acest sat, de baştină, opinie ce nu este împărtăşită de Dan Pleşia, care făcea invers legătura, Floreştii de pe Răstoacă „moşie, care, de fapt, s-a numit aşa după posesorul ei”, adică după numele lui Vintilă Florescu, care şi el îl purta pe cel al bunicului, Florea, întemeietorul neamului (D. Pleşia, Cneazul Ioan (1247) şi urmaşii săi: o ipoteză (dar poate) şi o explicaţie, în Arhiva Genealogică, II (VII), 3-4, 1995, p. 136). 84 Floreştii nu sunt însă nişte dâmboviţeni. Ei se trag din Oltenia, unde, în jumătatea apuseană, au numeroase sate şi înrudiri ce le explică originile84. Personajul care stă la temelia unora dintre cele mai vechi neamuri oltene este Dan Durduc, mare vornic la 1475, ce avea un domeniu imens, fapt demonstrat, în timp, de familiile care l-au moştenit şi care l-au menţionat ca strămoş: Floreşti, Buzeşti, Drăgoeşti şi Stăneşti. Matei Cazacu, Marche frontalière ou état dand état? L'Olténie aux XIV –XV siècle, în The steppe lands and the world bezond them, Studies in honor of Victor Spinei, editors Florin Curta, Bogdan Petru Maleon, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 717-723. Autorul studiului susţine că familia Floreştilor a fost cea mai veche familie boierească a ţării, originară din Gorj, având Tismana ca reşedinţa principală, dar stăpânind şi alte sate în Mehedinţi, iar satul Floreşti de pe Răstoacă, din Ilfov, a căpătat acest statut privilgiat abia în secolul al XV-lea. Tismana şi satele din jur le-ar fi fost 82

Dr. IRINA CÎRSTINA se trăgea din familia lui Stanciu Obrazlat86, boier destul de bogat, ce îi era unchi patern. Iniţial, Vintilă stăpânea numai o jumătate din satul de baştină, cealaltă jumătate aparţinând vărului său, Stanciu grămătic. Acesta, murind fără urmaşi, i-a lăsat averea lui Vintilă, care, la 1531, stăpânea tot satul Cornăţeni, dar şi Conţeşti, Udeni, Cliciul, jumătate din Miclăuşani şi Costeşti, toate ca moşteniri, iar de cumpărătură avea părţi în Ştirbeşti. Acestui patrimoniu i se adaugă nu mai puţin de 33 sălaşe de ţigani87. Cei doi au două fiice, pe Neacşa şi Maria (soţia lui Teodosie banul din Periş) şi un fiu, Staico din Cornăţeni, ajuns mare dregător, ca de altfel şi fiul său, Drăghici din Cornăţeni, ce ţinea pe Irina din Răzvad, cei din urmă fiind părinţii lui Socol din Cornăţeni, mare dregător în timpul domniei lui Matei Basarab. Unul din fiii acestuia din urmă a purtat numele de familie „Florescu”. Este vorba despre „Radu Florescu”, boier de la mijlocul secolului al XVII-lea, strănepot al Voicăi din Floreşti; o întâmplare, poate, dar şi o dovadă că memoria numelor lăsa urme adânci88. În 1665 un sfert din sat, partea lui Ianache clucer, și el fiu al lui Socol Cornățeanu, trece ca zestre (a Ancăi) în posesia familei Grădișteanu. La mijlocul secolului XVIII, stăpâni erau boierii Conțești89 și postelnicul Tudorache Brătășanu. Corbenii. În componența actuală a comunei Corbii Mari sunt incluse satele Corbii Mari, atestat documentar la 1456, Bărăceni, Grozăvești, Moara din Groapă, Petrești, Podu Corbencii, Satu Nou, Ungureni și Vadu Stanchii. După o scurtă perioadă de timp în care a fost reședința plasei Ogrezeni, din fostul județ Ilfov (1838-1875), și comună în județul Vlașca (1864-1950), Corbii Mari90 a revenit confiscate Floreştilor de către Mircea cel Bătrân în timpul conflictului cu Vlad Uzurpatorul, s-ar fi întors la „clan” sub Radu cel Frumos, dar în 1483 şi 1491 Vintilă Florescu le-a restituit mănăstirii Tismana, deşi corect ar fi, potrivit autorului, sa considerăm că le-a dăruit lăcaşului de cult înălţat chiar pe moşia de baştină a înaintaşilor săi (p. 719-721). Ceea ce se desprinde din demersul său este ideea că Floreştii erau şi primii boieri consemnaţi cu un nume de familie propriu-zis, prin Vintilă Florescu, înaintea lui Barbu Craiovescu (face referire la actul din 5 iunie 1483) şi că ei au fost cofondatori ai Tismanei, alături de Nicodim şi voievodul Radu I. 85 G. D. Florescu, Vintilă I din Cornăţeni, n. c. 1480 - c. 1553. Cu note asupra boierilor şi dregătorilor din prima jumătate a veacului al XVI-lea în Ţara Românească, în volumul În amintirea lui Constantin Giurescu la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui (1875 – 1918), Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1944, p. 213, n. 7. 86 Nicolae Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători..., p. 27. Arată, în mod eronat, pe Stanciu Obrazlat ca fiu al lui Vintilă Florescu. 87 DRH, III, doc. 110, 1531 ianuarie 27. 88 La 20 noiembrie 1657, satul Cornățel era scaun al familiei, fiind prețuit la suma de 1000 galbeni. 89 În cancelaria lui Constantin Brâncoveanu a existat un Constantin Conțescu, logofăt II și, ulterior, mare vornic de Târgoviște în 1721 și 1722, Conțeștii fiind menționați drept logofeți de cancelarie în mai multe ocazii. 90 În privința toponimiei, remarcăm Vadu Stancii, Stanca fiind soția lui Mihai Viteazul, jupâniță din neamul puternic al boierilor din Izvoranii de Muscel (în apropiere de

CÂTEVA NEAMURI BOIEREŞTI DIN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – ORIGINI, STRATEGII, EVOLUŢII (I) la județul Dâmbovița, în 1968. De numele comunei Corbii Mari se leagă, însă, familia Corbeanu, familie boierească importantă, cu mari dregători în sfatul țării, înrudită cu domnii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Biserica curții boierești, biserică ce purta hramul Sfânta Troiță, a fost înălțată de Dumitrașco Corbeanu, mare paharnic, și jupânița Tudosca (rudă cu domnitorul Grigire Ghica) în timpul domnitorului care i-a consacrat pe Corbeni, Constantin Brâncoveanu, pe locul unei biserici mai vechi ce servea drept paraclis caselor boierilor Corbeni. De altfel, vecinătatea dintre curtea domnească de la Potlogi și Corbii Mari a contribuit, cu siguranță, la desemnarea lui „Mihai vtori postelnic Corbeanul” ca ispravnic al reședinței domnești de la Potlogi91. Aceasta înseamnă că Mihai Corbeanu era un om de încredere al domnului, bun orgnizator, întrucât el se ocupa cu ducerea la bun sfârșit a lucrărilor de construcție și amenajare a curții domnești. Biserica avea planul clasic, triconc, cu clopotniță pe pronaos. Turla avea formă octogonală, iar fațadele erau împărțite în 2 registre inegale. Pictura, postbrâncovenească, datată în anul 1761, încludea tabloul votiv cu membrii familiei Corbeanu (Dumitrașcu, Constantin, Zamfirache, alături de jupanițele lor și de copii)92. Din strălucitul și înfloritorul conac boieresc astăzi se mai păstrează, lângă biserică, doar un toponim, Curtea Corbenilor, teren ce se folosește ca loc de târg. Istoria cunoscută a Corbenilor începe de la un anume Stan din Corbi, căsătorit cu jupanița Caplea din Periș. Cuplul a avut trei copii, două fiice, Maria și Caplea, cea din urmă căsătorită cu Vintilă din Balotești, din care au descins, apoi, boierii Crețulești (Radu Crețulescu, mare logofăt) și un fiu, pe Vintilă din Corbi, mare vornic. Din mariajul lui Vintilă cu jupanița Stanca au rezultat doi fii și o fiică, Maria. Cel dintâi fiu, Teodosie, a ajus mare vornic și a fost un boier Pitești), ce stăpâneau teritorii întinse în Muntenia. Așa se face că, în 1596, o regăsim pe Doamna Stanca stăpână la Corbii Mari. Demn de menționat este și satul Ungureni, sat al cărui nume ne explică și originea locuitorilor, adică români transilvăneni, atrași de domnie prin scutiri de dări și alte beneficii, cu scopul de a repopula o anumită așezare. 91 „ Aceste case din temelia lor sunt înălţate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului său Constantin Brâncoveanul, începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698) şi la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul”. Slovele de mai sus sunt cuvintele dăltuite în pisania de la intrarea în palatul domnesc, dezvelită cu ocazia inaugurării, de praznicul Sfântului Mare Mucenic Dumitrie, la 26 octombrie 1698, în prezența lui Calinic al II-lea, patriarhul Constantinopolului (1694-1702). 92 „Decorul vegetal fin, realizat miniatural, prezent pe faţadele edificiilor din fundalul scenei, aminteşte şi el, ca de altfel întreaga compoziţie a scenei de „ambianţa Suceviţei”. Chiar şi scrierea – forma alungită a literelor şi îmbinarea lor – poate fi considerată tot o influenţă moldovenească, influenţa care a avut în prima jumătate al secolului XVII o pondere destul de mare în Ţara Românească” (Fragment din descrierea, realizată de cercetătoarea Ana Dobjanschi, asupra Iconostasului Bisericii de la Corbii Mari, salvat în anii 70 ai secolului trecut, aflat în patrimoniul Complexului Național „Curtea Domnească” Târgoviște, clasat în Tezaurul Național al României, http://clasate.cimec.ro/lista.asp?psearch=corbii+mari ).

Dr. IRINA CÎRSTINA devotat domniei lui Matei Basarab. Cel de al doilea, Negoiță a ajuns numai postelnic II. Negoiță a fost căsătorit cu Păuna și împreună au dus neamul mai departe prin doi fii: Dumitrașco Corbeanu și Vintilă Corbeanu II. Dumitrașco Corbeanu, căsătorit cu jupanița Tudosca (ctitorii bisericii din Corbii Mari) a destabilizat prestigiul neamului. El a uneltit, la 1700, împreună cu Staico Bucșanu și Grigore Băleanu împotriva lui Constantin Brâncoveanu Iată ce aflăm din cronica redactată de logofătul Radu Greceanu: „că fiind Dumitrașco Corbeanul, fratele lui Vintilă Banul, din fire om foarte rău, zavistnec și tulburătoriu asemene, și potrivă având și pe jupâneasa lui Tudosca, muiere rea și neastâmpărată, ceale ce nu putea să împlinească el, pre mijlocul ei le săvârșiia, neputându-se odihni ticăloșii întru atâta bine și îndăstulare ce era. Ci vrând ca să-și arate și să-și dăscopere răotatea, ca niște iubitori de a scorni răzmirițe și zarve, precum feliul de la început le-au fost, pus-au în gând ca să aducă domnului, dă va putea, pacoste și strămutare”93. Dumitrașco a fost închis vreme de un an la Tismana și apoi eliberat, la cererea fratelui său, Vintilă Corbeanu II, episod cunoscut și relatat de cronici. În schimb, acesta din urmă, Vintilă Corbeanu II, prin căsătoria cu Ilinca94, fiica marelui postelnic Constantin Cantacuzino și sora Doamnei Stanca, mama voievodului, a dovedit că îndeplinea condițiile nescrise ale epocii pentru a fi demn de a încheia o asemenea alianță matrimonială: să fie de bun neam, frumos și înțelept. Dintre fiii lor, îi amintim pe Mihail postelnic II (ispravnicul palatului de la Potlogi) și pe Constantin Corbeanu, mare boier vreme de 20 ani sfatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu, ajuns mare cămăraș și mare pitar. Așa cum s-a observat din această primă parte a expunerii noastre, în ciuda tuturor privilegiilor, urzelile95 împotriva domnului au existat, chiar în interiorul casei sale, și ele au fost consemnate de cronicari și hrisoavele cancelariei domnești. Recompunerea unor universuri umane, cu precădere ale unor familii de boieri dâmbovițeni, care au viețuit acum 300 de ani aduce lumini noi asupra felului în care marea istorie s-a împlinit și prin cumulul micilor istorii.

Şt. D. Grecianu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu vel logofăt Grecianu, Bucureşti, 1906, p. 101-103. 94 Ilinca Corbeanu a stăruit, la rândul ei, pe lângă domn pentru iertarea și eliberarea altui boier pe care Constantin Brâncoveanu îi găsise vinovat de furt, Constantin Știrbei („fiind cam lung la unghii de feliul Știrbeștilor”), care era ginerele ei. Acest Constantin Știrbei va complota apoi împotriva lui Constantin Brâncoveanu, sprijinit de tatăl său, Rafail călugărul, în fapt Radu Știrbei, și de frații săi. (Ion Ionașcu, Biserici și chipuri..., p. 141-142). 95 Răzvan Teodorescu, Un veac între martiri și trădări, în Brâncoveanu 300: epoca brâncovenească la orizontul modernității românești, Editori Florentina Nițu, Șarlota Solcan, Radu Nedici, Editura Universității București, 2016, p. 11-20. 93

EPOCA LUI BRÂNCOVEANU ÎNTR-UN CICLU ROMÂNESC DE LA FINELE SECOLULUI 20

1692 (7200) mai 21, Bucureşti Constantin Brâncoveanu vv. întăreşte mănăstirii Nucet închinarea mănăstirii Panaghia, ctitorii ale banului Udrea Băleanul şi ale nepoţiilor săi, “Panaghia fiind la scădere şi la lipsă pentru necăutarea călugărilor”. A scris Mihai, fiul lui Stan logofăt din Târgovişte. Peceţi, nr. 89

126

EPOCA LUI BRÂNCOVEANU ÎNTR-UN CICLU ROMÂNESC DE LA FINELE SECOLULUI 20

Epoca lui Brâncoveanu într-un ciclu romanesc de la finele secolului 20 Dr. Mariana Neț Introducere Rodica Ojog-Brașoveanu (1939-2002) este cunoscută mai ales ca autoare de romane polițiste1 și de spionaj2. Mai puțn știut este faptul că scriitoarea a semnat și alte tipuri de texte: scenarii TV3, o piesă de teatru4 și, mai ales, câteva romane istorice. Cele mai cunoscute dintre acestea, dar nici pe departe singurele5, sunt cele din ciclul intitulat, după numele personajului principal „Logofătul Radu Andronic”. Este vorba despre cinci romane a căror acțiune se petrece în epoca brâncovenească, și anume: Logofătul de taină (în continuare, LT), Ochii jupâniței (OJ), Letopisețul de argint (LA), Vulturul dincolo de Cornul Lunii (VDCL) și Agentul secret al lui Altân-Bey (ASAB). Toate au fost publicate la sfârșitul secolului 20 și republicate – în variante adesea revăzute – la editura Nemira în primii ani ai mileniului actual. Despre aceste cinci romane, care constituie un tot și deci vor fi considerate ca un singur roman în cinci volume, va fi vorba în cele ce urmează. Acțiunea romanelor: timp, loc, personaje Acțiunea tuturor romanelor se petrece în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cu excepția ultimelor două capitole din Agentul secret al lui Altân-Bey, care încheie ciclul dedicat logofătului Radu Andronic. Primele două romane sunt plasate în 1700, an de apogeu al domniei lui Brâncoveanu, acțiunea următoarelor două romane se desfășoară în 1702, iar ultimul roman este plasat, în cea mai mare parte în anul 1704, acțiunea încheindu-se în 1716, deci la doi ani după asasinarea voievodului muntean. Locul acțiunii este, desigur, în primul rând, Valahia – cu precădere, Bucureștiul. Există însă și câteva episoade care se petrec în Transilvania (la Sunt renumite cele din ciclul „Melania Lupu”. Mai ales romanele din ciclul „Minerva”. 3 Omul din Cișmigiu (1969), Șantaj (1981), A doua variantă (1984), Enigma (19851996), Poveste indiană (1998). 4 Cursa de Viena (1984). 5 Menționăm Al cincilea as, A înflorit liliacul, Întâlnire la Elysée și Să nu ne uităm la ceas. 1 2

127

Dr. Mariana Neț

Brașov), în Imperiul Otoman – mai ales la Stambul, dar și la minele din Anatolia –, în Polonia (la Lvov), la Veneția, dar și în Franța (la Paris, Versailles și în Bois de Boulogne). Iașiul lui Antioh Cantemir este evocat printr-o amintire a celebrului său frate, cărturarul Dimitrie. Personajul principal al acestui ciclu romanesc este logofătul Radu Andronic, agent secret al domnitorului valah la „Viana, Stambul, ori îndepărtata curte a Bourbonului”, pentru a nu cita decât cele mai importante orașe unde a avut însărcinări, de regulă – secrete. Evident, inventat de autoare, Radu Andronic este un super-erou (cf. Eco 1993). Părinții săi „au prăpădit amar de bănet cu învățătura lui prin târguri papistașe” (LT 30); între acestea, se remarcă o mânăstire de la Strasbourg, unde tânărul logofăt a studiat timp de un an, învățând între altele, perfect limba franceză. Vorbește însă la fel de bine toscana, polona, rusa și, bineînțeles turca – limba suzeranului. Are o cultură vastă (la un moment dat, în cufărul său de călătorie se găsește Genoveva de Brabant „tipărită de franțuzi”, LT 33), este un diplomat fără cusur și un spadasin excelent. Tot atât de important și în concordanță cu prototipul speciei, tânărul boier valah este frumos, elegant și mare cuceritor de inimi, trăsătură pe care, în majoritatea cazurilor, o folosește pentru a-și putea duce la bun sfârșit misiunile sale diplomatice și de spionaj. Toate aceste calități sunt subordonate patriotismului real al eroului, care își slujește țara și domnitorul cu toate forțele și fără nicio ezitare. Un amănunt nu lipsit de importanță, Radu Andronic se îmbracă după moda apuseană, adeseori chiar și la Curte, nesocotind „ighemoniconul”. Deducem, prin urmare, că, dacă misiunile nenumărate cu care este însărcinat i-ar fi lăsat răgaz, ar fi putut fi un reformator,6 nu numai un excentric. Este, de altfel, prieten cu Dimitrie Cantemir, chiar dacă rivalitatea dintre cei doi este cu greu ținută în frâu7 de ambele părți. Dintre personajele atestate istoric cel mai important este domnitorul Constantin Brâncoveanu, despre care cititorilor li se amintește frecvent că, grație remarcabilelor sale calități diplomatice, este supranumit „vulpea Balcanilor” (LT 18 și passim); aflăm, de asemenea, că domnitorul posedă averi nemăsurate8, că încurajează artele și cultura și că a creat un stil arhitectonic care avea să-i poarte numele (cf. infra). Doamna Marica și stolnicul Constantin

Nu este lipsit de importanță faptul că, în ceea ce privește straiele, pieptănătura și moravurile apusene, eroul are în roman câteva corespondente feminine. Cea mai importantă „reformatoare” feminină este postelniceasa Ileana Dumșa, personaj episodic în romanele Letopisețul de argint și Vulturul dincolo de Cornul Lunii. Și Radu Andronic și Ileana Dumșa își devansează cu circa un secol epoca. 7 Radu Andronic este însoțit aproape permanent de un slujitor benevol: răzeșul Ilie Machidon din Chipriana, sat plasat pe malul Milcovului, la granița cu Moldova. Machidon este un fel de dublu românesc al lui Sancho Panza, agrementând tot timpul spusele stăpânului și întâmplările prin care trec împreună cu pilde din satul său de baștină. Și acest personaj este creat de autoare. 8 „Brâncoveanu stăpânește prin bani. Prin bani o să-l înfrâng !” (OJ 49), spune, la un moment dat, boierul conspirator Filipescu. 6

EPOCA LUI BRÂNCOVEANU ÎNTR-UN CICLU ROMÂNESC DE LA FINELE SECOLULUI 20

Cantacuzino, șeful „Cancelariei Negre”9 sunt, la rândul lor, personaje cu rol important. Episodic, apare și marele spătar Mihail Cantacuzino, fratele mai mic al stolnicului. Sunt amintiți, de asemenea, domnitorii moldoveni Gheorghe Duca (a cărui prezență în romane constituie un anacronism, de vreme ce ultima sa domnie s-a încheiat în 1680) și Antioh Cantemir (1695-1700, 1705-1707). Cărturarul Dimitrie Cantemir este un personaj important în două dintre romane (OJ și LA). Apare fugitiv și domnița Casandra Cantacuzino, viitoarea lui soție, precum și mama acesteia, Doamna Maria, văduva lui Șerban Cantacuzino. Un personaj episodic, dar cu rol important în primul roman din ciclu este Louis XIV, numit, cel mai adesea, „Bourbonul” sau, mai rar, „al paisprezecelea Ludovic”; la finalul scenei în care apare, el este însoțit de Madame de Maintenon. Un rol secundar în romanul Vulturul dincolo de Cornul Lunii joacă cneazul Alexandru al Serbiei, sosit la București pentru a pune la cale, împreună cu domnitorul valah, o „Cruciadă a Balcanilor”, care avea să eșueze în fașă. Din povestire, nu puteau lipsi sultanul Mustafa al II-lea (1695-1703) și marele său vizir Remy Mehmet. Evident, ambii sunt personaje negative. Tot personaj negativ este și Doamna Maria Cantacuzino, pe care am amintit-o mai sus, dar și câțiva boieri care conspiră contra domnitorului. Mai sunt menționați – în treacăt, însă de mai multe ori, pictorul Pârvu Mutu (1657-1735), pietrarul Vucașin „care a construit Mogoșoaia” (passim), regele James al II-lea și apoi regina Anne ai Marii Britanii, generalul Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei, regele Carol al XII-lea al Suediei, țarul rus Petru I, Paul din Alep, care îl însoțise la București pe patriarhul Macarie din Antiohia (LT 77) și Francesco Maria del Chiaro, „secretarul florentin al Măriei Sale” (LT 56-57). De la curtea Franței, sunt numite câteva dintre cele mai cunoscute amante ale monarhului: Lavalière, Montespan și Mademoiselle de Fontanges. Apariția sau evocarea acestor personaje istorice și a evenimentelor în care au fost implicate alternează sau se întretaie cu aceea a unor personaje și evenimente apocrife și conferă un caracter verosimil întregii lumi create de Rodica Ojog-Brașoveanu. Limbajul Cu scopul de a crea un efect de verosimil, de a transpune cititorul într-o epocă de mult apusă, textul privilegiază expresiile învechite, arhaice și regionale. Dăm mai jos o listă parțială a acestora10: Arhaisme: alămâie (lămâie), besactea (cutie, cf. „besacteaua Pandorei”, OJ 165), capuchehaie (ambasador), a chindisi (a broda), clapcă (cursă), fățărit (disimulat, cf. „dispreț nefățărit”, passim), ghimirlie (cocioabă), grijnic (responsabil), ighemonicon (ceremonie), mirază (oglindă), muchelef (elegant, la Pentru descrierea Cancelariei Negre, v. LT 125-130. Sensurile și registrele limbii cărora le aparțin termenii sunt date după DLR, Șăineanu (1922) și Candrea (1931) (v. bibliografia). 9

10

DR. MARIANA NEȚ

modă), naramză (portocală), a poftori (a repeta), sunduc (cufăr), a tertelui (a șnurui, a borda). Termeni învechiți sau cu forme învechite11: adăugi, bibliotichie, căutătură (privire), a chibzui, ghiurghiuliu (stacojiu), giuvaer (bijuterie), iscoadă, a iscodi, împărătiță, împărăție (imperiu), a (se) întâmpina (a (se) întâlni), a opinti (a se strădui), a pofti (a dori), politichie, rigă, socotință, voroavă, a vorovi, zaiafet. După cum spuneam mai sus, listele sunt departe de a fi exhaustive. Arhaismelor și termenilor învechiți li se adugă câteva regionalisme de sorginte moldovenească – bortă (gaură), buiac (nebunatic, zglobiu), ghiuj (moș), megieș (vecin) – menite să sporească efectul de stranietate, de îndepărtare de prezent a epocii evocate în roman, având deci un rol similar cu arhaismele și termenii învechiți. Ceea ce contează, în acest sens, este însă nu atât prezența abundentă a lexemelor din aceste registre ale limbii, cât faptul că îi folosește și naratoarea, atunci când vorbește în nume propriu, mimând astfel că împărtășește perspectiva personajelor, arătând că s-a identificat cu ideologia și mentalitățile acestora, ca și cum ar fi fost martor ocular la evenimentele narate, „cronicar” al epocii brâncovenești. Astfel, domnitorul este numit de naratoare „Măria Sa Vodă Brâncoveanu”, Constantin Cantacuzino este „sfetnicul de taină”, Europa este întotdeauna „Evropa”, Florența este „Florintia”, turcii sunt numiți „șalvaragii”, iar catolicii sunt „papistași” și astfel conotați negativ. Conotație negativă au și referirile la „Unirea cu Roma”, prin care – se spune explicit – împăratul Leopold al II-lea și papa Clement al XI-lea se străduiau să-i integreze în Imperiul Habsburgic pe românii transilvăneni, rupându-i de „credința strămoșească” și astfel – se spune tot explicit – anulându-le identitatea etnică. Identificându-se complet cu ideologia dominantă printre românii din Valahia și Moldova anului 1700, naratoarea îi prezintă drept „eroi” pe preoții și enoriașii ortodocși care au rezistat tentațiilor și presiunilor exercitate de „papistași”. Bucureștiul din perspectivă auctorială În București, acțiunea celor cinci romane se petrece într-un spațiu destul de limitat. Cu excepția Curții domnești din capitala Valahiei (cuprinzând apartamentul domnitorului, cel al Doamnei și „Cancelaria Neagră” condusă de stolnicul Cantacuzino), și a palatului Mogoșoaia (ambele, scene ale unor evenimente importante din trama narativă), este menționat Podul Mogoșoaiei (unde cei mai mulți dintre boieri își au reședința permanentă), Ulița Mare, „cea mai de seamă uliță a curții de scaun valahe” (LT 22), (afirmație valabilă însă exclusiv pentru comerț) și Ulița Sfinților Apostoli (pe care se afla conacul familiei Andronic). Mai este amintit, în treacăt (passim), Podul Calicilor. În cazul termenilor învechiți, au fost date între paranteze numai sensurile și/sau formele mai greu de dedus, la prima vedere, pentru un cititor contemporan. 11

130

EPOCA LUI BRÂNCOVEANU ÎNTR-UN CICLU ROMÂNESC DE LA FINELE SECOLULUI 20

Dintre clădirile publice, sunt pomenite câteva hanuri (hanul Sfântul Gheorghe, hanul Constantin Vodă) și, mai ales, o multitudine de biserici – Biserica de Jurământ (Biserica Blăceanului), bisericile Scaune, Negustori, Stelea Spătarul, Doamnei, Zlătarilor, Cozieni, Dintr-o Zi, Fecioara Maria din Olari – și mânăstiri: Mânăstirea Sfântul Ioan, Mânăstirea Mihai Vodă, Mânăstirea Sărindar, pentru „oaspeți cu beteșug la cap” (LT 26) și Mânăstirea Sfânta Ecaterina, în cazul căreia, pentru ca descrierea orașului și a epocii să aibă un plus de veridicitate, naratoarea se referă la „zidurile negre [...], care mai păstrau urmele focului cel mare al lui Sinan Pașa” (LT 77). O lectură subversivă ar putea conchide că narațiunea se referă exclusiv la lăcașe de cult și la câteva hanuri, pentru că în oraș nu existau alte clădiri de interes public. O asemenea afirmație nu ar fi foarte departe de adevăr, deși nu ar fi întru totul exactă. Pare, într-adevăr, ciudată omiterea unor instituții publice datând chiar din epoca brâncovenească, precum Academia Domnească de la Sfântul Sava (1694) și spitalul Colțea (1704), cu atât mai mult cu cât fondatorii acestora – domnitorul Constantin Brâncoveanu și marele spătar Mihail Cantacuzino – sunt personaje în ciclul romanesc pe care îl discutăm aici. Tot din perspectivă auctorială, aflăm că „Cetatea de scaun a valahilor adăpostea mai multă omenire decât Belgradul, Sofia, Atena grecilor, Buda și Pesta luate în parte, căci 50.000 de suflete număra târgul Bucureștilor” (LT 44), precum și că „pentru fiecare zece căciuli, calpace sau fesuri se afla o crâșmă [...], dovadă că mulțimea călătorilor nu era săracă” (LT 44). Afirmațiile par veridice, dar sunt greu de probat, în absența unor recensăminte oficiale la care analistul ar putea recurge. Naratoarea își atinge însă astfel scopul romanesc de a crea o lume ficțională asemănătoare celei reale, pe care asumă că o oglindește.

Bucureștiul din perspectiva călătorilor străini O mențiune specială se cuvine descrierii uliței cavafilor, făcută, în primu roman din ciclu, din perspectiva spionului francez Filip [sic!} d’Antin, conte de Saint-Lô, personaj, desigur, inventat de autoare12. Cităm descrierea in extenso: „Străinul își strivi disprețul în colțul buzelor și cătă roată în jur. Se afla în ulița cavafilor. Izul de toval și piele argăsită îi stăpânea nările. La o zvârlitură de secure, răsăreau ciuperci dughenele șelarilor, cu obrazul întors spre uliță. Toate erau cetluite în cingători late de fier prost, dar trainic, pentru a alunga ispita cumașilor. Dintre năravurile turcești, numai cel al cinstei nu făcuse pui printre blestemații de soartă” (LT 22). Ideea de a descrie o stradă bucureșteană – și, metonimic, întreaga capitală a Valahiei și mentalitățile locuitorilor acesteia – din perspectiva unui nobil francez este excelentă, pentru că, după cum se știe, tocmai călătorilor străini – Nu este totuși lipsit de însemnătate pentru efectul de verosimil pe care îl creează romanul faptul că numele d’Antin avea rezonanță în epocă. Cel mai cunoscut purtător al acestui titlu pare să fi fost Louis Antoine de Pardaillan de Gondrin, marchiz d’Antin, Godrin și Montespan (1664-1736), fiu legitim al celebrei marchize de Montespan. 12

131

DR. MARIANA NEȚ spioni sau nu – le datorăm cele mai multe informații cu privire la viața cotidiană din Țările Române în epoci apuse. O descriere generică a Valahiei lui Brâncoveanu este făcută din perspectiva lui Duro, slujitorul cneazului Alexandru al Serbiei, pe care îl însoțește la Bucurelti: „Nimic nu se afla întocmai ca în Serbia și chiar de citea unele asemănări, deosebirile erau mai multe. De pildă, coșmeliile sârbului, cât de prăpădit ar fi fost bordeiul, erau iscate din piatră, iar cămările îngropate până la genunchi în pământ. Iarna, răsuflarea gliei e caldă [...], vara dăruiește răcoare. Casa valahului îi scundacă, din chirpici, cu cușma acoperișurilor mult tuflită pe sprânceana ferestrelor. Grădina cu belșug de flori și verdeață glăsuiește despre bogăția țarinei [...]. Mai băgă de seamă Duro că valahii sunt mari cultivatori de frumos, dar și neam mult cheltuielnic [pe îmbrăcăminte scumpă].” (VDCL 120121) Perspectiva comparatistă a trecătorului sârb prin Valahia este dublată de una critică. Un „reproș” binemeritat, deși implicit, privește absența pietrei ca material de construcție a caselor țăranilor și chiar a orășenilor mai puțin avuți, ceea ce – înțelege cititorul contemporan al Rodicăi Ojog-Brașoveanu – a dus la ștergerea unei bune părți din urmele trecutului și i-a făcut pe locuitorii Țărilor Române să se complacă în provizorat și pe alte planuri. Lumini și umbre în epoca brâncovenească Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce privește conacele boierești. Merită atenție, în acest sens, descrierea, din perspectivă auctorială, a unui conac boieresc din epocă, și anume „cea mai de seamă casă a Bucureștilor acelor vremi: conacul înălțat pe la 1635 de către marele postelnic Constantin Cantacuzino. Între zidurile ridicate la șapte înălțimi de om, bolovănite din belșug și rezemate în contraforturi, curțile puteau fi cuprinse de la un capăt la celălalt de o mie de pași nemțești. Casele de piatră, cu odăi nenumărate, musteau de slujitorime” (LT 27-28). Descrierea este perfect veridică, iar conacul amintește de o culă. Este posibil ca autoarea să se fi inspirat dintr-o lucrare de arhitectură. Și, desigur, nu puteau lipsi referirile la stilul brâncovenesc. Cea mai importantă dintre acestea se găsește în primul roman din ciclu, care are menirea de a-l introduce pe cititor în atmosfera epocii: „Măria Sa alungase obiceiul zidurilor care purtau pecetea meleagurilor îndepărtate, poruncind meșterilor pietrari ai lui Vucașin să-i ridice casele domnești și bisericile după tipare noi, izvorâte din dragostea de frumos a pământenilor. Zugravii lui Pârvu Mutu împodobeau pereții bisericilor cu chipuri de sfinți în care citeai lesne grija pentru fiece semn, oricât de mărunt. Iar sfinții valahilor începuseră a deprinde înfățișarea oamenilor de rând.” (LT 46) Constatăm că naratoarea surprinde esența stilului brâncovenesc și nu se pierde în detalii tehnice care ar fi îngreunat lectura și ar fi fost nepotrivite pentru o lucrare de ficțiune.

EPOCA LUI BRÂNCOVEANU ÎNTR-UN CICLU ROMÂNESC DE LA FINELE SECOLULUI 20

Merită atenție și afirmația că unii boieri valahi aveau credit la bănci din străinătate. În penultimul roman din ciclul dedicat logofătului Radu Andronic, jusoâneasa Aspazia Boldur îi dă viitorului ginere „două cărți către bancherii [ei], lombardul Bertucci și florentinul Betti, pentru zece mii de galbeni” (VDCL 151). După cum se știe, domnitorul nu era singurul din Valahia care își depusese o bună parte din avere la bănci italiene, iar obiceiul data chira dinaintea epocii evocate în acest ciclu romanesc. La fel ca în realitate și după cum era și firesc, epoca brâncovenească, așa cum este înfățișată de Rodica Ojog-Brașoveanu, nu este lipsită de „umbre”. De exemplu, tot în primul roman din ciclu, citim: „De la o vreme, [Doamna Marica] numai în vise o ținea și aciuase pe lângă Curte o grămadă de chivuțe, meștere în răstălmăciri, în bobi, în buruieni prorocitoare. […] Parcă el [Brâncoveanu] era mai breaz? O liotă de chiromanți, zodieri, magi, cititori în stele, proroci și necromanți sălășluiau la curțile Domniei sale Mogoșoaia, Obilești, Potlogi și Doicești.” (LT 247) Constatăm că, în acest fragment, perspectiva – critică și mai ales autocritică – este cea a domnitorului însuși. Naratoarea își întărește astfel implicit statutul de „cronicar” al epocii, posibil chiar curtean din anturajul domnitorului, pe care, prin urmare, nu își permite să îl critice cu propriile cuvinte. Anacronisme Chiar dacă, așa cum am arătat, ciclul romanesc pe care îl analizăm aici este, în general, veridic, iar lumea construită este verosimilă, exagerările și anacronismele nu lipsesc. Astfel, dacă este perfect posibil ca, în anul 1700, prin București să fi trecut „un cărturar din Salonic, astrolog cu faimă, aflat în drum spre Paris” (LT 128) și chiar să fi existat „venețieni […] ce țineau giuvaergie pe Podul Mogoșoaiei (LT 121-122), este mai greu de probat că ar fi existat „un giuvaergiu lombard statornicit la București în zilele bucuroase ale lui Vodă Matei [Basarab].” (LA 279). Dacă aceasta este o exagerare – permisă într-o lucrare de ficțiune și, la rigoare, posibilă –, în textele de care ne ocupăm se întâlnesc și anacronisme propriu-zise, unele dintre ele grave. Astfel, acțiunea romanului Letopisețul de argint se petrece în anul 1700, deci cu doi ani înainte de încoronarea reginei Anne a Marii Britanii. Totuși, întrunul dintre primele paragrafe ale romanului, citim: „Înălțimea sa, Sir Ralph Tracy, duce de Windsor13, își deznoda baierile pungii de două ori pe an. De ziua reginei Anne, al cărei văr și dregător se afla […] și-n ajun de Sân Petru !. (LA 8) Un anacronism mai grav este acela de a o fi făcut pe Madame Récamier 14 contemporană cu Radu Andronic, deci cu Brâncoveanu, așa cum se întâmplă în 13

Merită semnalat și amănuntul că un duce este „lord” și nu ”sir”.

DR. MARIANA NEȚ paragraful următor: „Contesa se odihnea pe una din acele sofale despre care se zvonea că ar fi născocit-o o oarecare cucoană de Récamier, frumusețe vestită a Parisului.” (LA 192) Un alt anacronism, încă și mai grav, dată fiind importanța personajului implicat, este de a-l fi făcut pe Voltaire contemporan cu Cantemir. În romanul Ochii juoâniței, găsim următoarea frază: „Pentru asemenea vorbă în doi peri, stârnise mânia lui Voltaire, care n-avea să-l ierte până la sfârșitul zilelor, încondeindu-l pătimaș în scrierile dumnealui […].” (OJ 82) O eroare atât de evidentă ar fi fost ușor de evitat prin schimbarea timpului verbal. Concluzii Sufocat de arhaisme și cuvinte învechite, într-un text care imită limbajul cronicăresc, aducând în scenă sau menționând în treacăt personaje și evenimente atestate istoric, care au rolul de a conferi veridicitate întregii lumi ficționale, ciclul de romane al căror erou este logofătul Radu Andronic evocă o epocă de mare deschidere culturală, în care Valahia (și Moldova) depășea(u), pentru scurt timp, o parte dintre decalajele care le despărțeau de civilizația occidentală. Epoca lui Brâncoveanu apare însă populată, de asemenea, de intrigi și conspirații interne și externe, cărora numai un supererou de tipul lui Radu Andronic, clarviziunea lui Brâncoveanu și machiavelismul stolnicului Cantacuzino le-au putut ține piept pentru o vreme. Lumea romanescă a lui Constantin Brâncoveanu evocată de Rodica Ojog-Brașoveanu este o oglindă ficțională adecvată la ceea ce știm – sau credem a ști – despre lumea „reală” a Valahiei de la apogeul domniei voievodului martir. Cele câteva anacronisme sporesc caracterul ficțional al acestui ciclu romanesc. Este ușor de presupus că inadvertențele se datorează grabei cu care a scris autoarea, ca și neatenției unor redactori succesivi. Pe de altă parte, dacă autoarea – care se identifică total cu epoca pe care o evocă, fără a o comenta – are meritul de a sublinia valoarea patriotismului de care sunt animate cele mai multe dintre personajele sale – valoare astăzi considerată de mulți ca „perimată” – este greu de explicat – și, fără îndoială, o „scădere” a romanului – faptul că naratoarea transmite nediscriminat și antagonismul manifestat de multe dintre personajele „pozitive” la adresa unor valori europene reale, precum civilizația occidentală și confesiunea catolică. Acestea pot coexista foarte bine cu valorile tradiționale ale civilizației românești și o puteau face și în epoca brîncovenească.

Jeanne Françoise Julie Adélaide Récamier, mai cunoscută sub numele de Juliette Récamier, sau, pur și simplu, Madame Récamier, a trăit în intervalul 1777-1849 și s-a afirmat în societatea pariziană în primii ani ai secolului 19. 14

EPOCA LUI BRÂNCOVEANU ÎNTR-UN CICLU ROMÂNESC DE LA FINELE SECOLULUI 20

Bibliografie Corpus Rodica Ojog-Brașoveanu, Logofătul de taină. Ediția a II-a revizuită. București: Nemira, 2008. Rodica Ojog-Brașoveanu, Ochii jupâniței. Ediția a IV-a. București: Nemira, 2014. Rodica Ojog-Brașoveanu, Letopisețul de argint. Ediția a III-a. București: Nemira, 2014. Rodica Ojog-Brașoveanu, Vulturul dincolo de Cornul Lunii. Ediția a IIa revizuită. București: Nemira, 2008. Rodica Ojog-Brașoveanu, Agentul secret al lui Altân-Bey. Ediția a II-a revizuită. București: Nemira, 2008. Dicționare Ion Aurel Candrea, Gheorghe Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”, Bucureşti, Librăria Cartea Românească: 1931. DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române, A-B, C, D-De, F-I, J-Lojniţă, Bucureşti, Librăriile Socec& Comp. și C. Sfetea, Tipografia ziarului „Universul”, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională 1913-1949. DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române, Serie nouă, M-U, V- vizuină, Z, Bucureşti, Editura Academiei 1965-2000. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, Craiova, EdituraScrisul românesc, 1922. Lucrări de specialitate Dan Berindei, Genealogie și societate. București: Editura Enciclopedică, 2013. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească. București: Humanitas, 1997. Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714). București: Silex, 1997. Umberto Eco, De Superman au surhomme. Paris: Grasset, 1993.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN CRONICILE TRANSILVĂNENE MAGHIARE ŞI SĂSEŞTI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA

Constantin Brâncoveanu în cronicile transilvănene maghiare și săsești din secolul al XVIII-lea Prof. univ. dr. Șarolta Solcan Universitatea din București Facultatea de Istorie În studiul de față mi-am propus analizarea modului în care Constantin Brâncoveanu și politica sa au fost percepuți de cronicarii din nordul Carpaților. În acest scop au fost prelucrate date din cronicile săsești și din cele maghiare în care s-au găsit referiri la domnul român. După cum arată biografia autorilor interesul pentru Constantin Brâncoveanu și Țara Românească s-au limitat la sud-estul Transilvaniei. Cele mai importante informații se găsesc în lucrările lui Johann Filstich Încercare de istorie românească1, și a lui Mihai Cserei, Istoria Transilvaniei (1661-1711).2 Johann Filstich, care la jumătatea secolului al XVIII-lea era considerat cel mai bun specialist al istoriei românilor, s-a născut și a trăit la Brașov, intre 1684 și 1743. Era fiul lui Stephan Filstich, fost consilier gubernial și jude al Brașovului. Johann Filstich, după ce a studiat la Universitățile din Halle (1706), din Leipzig (1709), din Jena (1709-1712), a revenit la Brașov, unde a fost rectorul gimnaziului din 1720 până la sfârșitul vieți. A fost rectorul cu cea mai lungă activitate. A scris numeroase lucrări consacrate istoriei, geografiei, vieții confesionale din Transilvania. Marea majoritate au rămas în manuscris. O atenție deosebită a acordat istoriei și realităților din Țara Românească. Ca urmare a acestui fapt, prin 1727, a tradus în limba germană Letopisețul cantacuzinesc, prima parte din Viața lui Constantin Brâncoveanu de Radu Greceanu și prima parte din Istoriile domnilor Țării Românești de Radu Popescu. De asemenea a scris mai multe studii consacrate istoriei Țării Românești și Moldovei, cea mai importantă fiind Încercare de istorie românească, începută prin 1728.3 Mihai Cserei s-a născut în 1667 sau 1668 ca fiu al căpitanului cetății Johann Filstich, Încercare de istorie românească, ed. A. Armbruster, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979. 2 Mihai Cserei, Erdély historiája (1661-1711) (Istoria Transilvaniei (1661-1711)), ed. I. Bánkuti, Ed. Europa, Budapesta, 1983. 3 Johann Filstich, op cit., p.8-15. 1

Dr. ŞAROLTA SOLCAN Făgăraș, Ioan Cserei, și a trăit până în 1756. A fost implicat în tumultuoasa viață politică din Transilvania de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. A participat la lupta de la Zărnești de partea imperialilor. Apoi, pentru scurtă vreme, a trecut de partea lui Emeric Thököly, ca ulterior să revină în tabăra imperialilor. A avut o atitudine la fel de oscilantă și în timpul războiului curuților. Spre sfârșitul vieții s-a retras la conacul său de la Aita Mare. Istoria Transilvaniei, Mihai Cserei, a scris-o între 1709-1712, pe când stătea la Brașov, refugiat din calea luptelor din Transilvania. Aceasta a fost perioada pe care cronicarul o considera „exilium”.4 Și Filstich și Cserei au fost contemporani lui Constantin Brâncoveanu. Ecoul celor relatate de ei, cel puțin în cazul lui Mihai Cserei, s-a transmis peste decenii odată cu circulația lucrării sale, iar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea câteva referiri au fost incluse de Iosif Benkö în monografia sa Transsilvania specialis.5 Cei doi cronicari au surprins diverse aspecte ale personalității și vieții lui Constantin Brâncoveanu până în 1711. Despre modul în care Constantin Brâncoveanu a ocupat tronul și obiectivele pe care și le-a impus scria Johann Filstich. Cronicarul sas prin numeroase detalii arată faptul că alegerea lui Brâncoveanu, care avea doar 34 de ani, a fost dorită deopotrivă de înaltul cler și de boieri „pentru înțelepciunea și priceperea sa...., ținându-se seama de vrednicia neamului său...”6 Filstich în paginile cronicii sale rezuma discursul ținut de Constantin Brâncoveanu după numire, prin care își prezenta programul politic. Domnul sublinia că a lăsat liniștea personală pentru binele boierilor, de la care, în schimb, cerea ascultare. Cronicarul, cu acest prilej, atrăgea atenția asupra câtorva elemente care caracterizau noul domn: dorința de a menține autoritatea în fața unei boierimi măcinată de o multitudine de disensiuni și astfel să pună capăt numeroaselor conflicte interne, însă prin respectarea legilor. Pentru confirmarea celor spuse, Filstich scria, că Brâncoveanu a trimis carte în țară arătând că fusese ales în locul răposatului Șerban Cantacuzino și făgăduind „să împartă după cuviință dreptate în toate treburile țării”.7 Odată ajuns domn Brâncoveanu și-a impresionat contemporanii prin modul în care a condus țara. Filstich și alți cronicari sași, în paginile lucrărilor și notelor lor, au remarcat preocuparea domnului român, deopotrivă, pentru dezvoltarea economică și culturală a țării sale. Filstich, un intelectual de mare valoare, s-a aplecat asupra realizărilor Mihai Cserei, op cit, p.7-30. Iosif Benkö, Transsilvania specialis, ed. G.Szabo, Ed. Kriterion, București-Cluj Napoca, 1999, vol.I, p.547, 570, 588, 590, Vol.II, p. 79, 468. 6 Johann Filstich, op cit., p.219 7 Ibidem, p.221. 4 5

138

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN CRONICILE TRANSILVĂNENE MAGHIARE ŞI SĂSEŞTI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA culturale ale marelui domn. În acest context remarca faptul că Brâncoveanu s-a preocupat de aspectul curții domnești, pe care l-a „împodobit”. Cu siguranță stilul brâncovenesc l-a copleșit pe autor, care astfel îl percepea, ca pe o îmbogățire a imaginii edificiului.8 Printre meritele domnului era și „grija de cele sfinte”, el „înălțând iarăși și înzestrând multe mănăstiri”.9 Aceste cuvinte ascund efortul domnului muntean de a reface lăcașurile de cult care au avut de suferit în timpul războiului antiotoman din anii 1658-1660, și pentru care nu s-a găsit răgazul să fie „înălțate iarăși” Printre ctitoriile din Țara Românească era amintită Biserica Mare din Brâncoveni, ridicată în 1699 și pictată în 1704. Nu a fost o alegere întâmplătoare, deoarece aici a fost îngropată mama domnului, decedată în 1699. Astfel, la Filstich, imaginea lui Brâncoveanu se completează cu alte atribute: respect pentru familie, pentru mamă.10 Învățatul rector al Gimnaziului brașovean aprecia mult grija domnului pentru educarea tinerilor și pentru răspândirea cărților. Îl descria pe Brâncoveanu ca pe un mare filantrop în condițiile în care prețul cărților era foarte ridicat, iar domnul „a trimis mulți boieri pentru învățătură în Italia și a poruncit să se treacă pe cheltuiala lui cărțile felurite din limba bulgărească în cea românească...”11 Un eveniment deosebit în istoria culturală a Țării Românești, pe care Filstich îl atribuia lui Brâncoveanu, a fost apariția Bibliei românești de la 1688: „Constantin vodă cel mare și din multe pricini vrednic de amintire, a pus să se tipărească pe cheltuiala lui Biblia românească trasă într-o foaie, care se vinde la un preț așa de mare, că numai cei bogați o pot cumpăra.”12 Confuzia s-a iscat din faptul că Biblia, deși fusese tradusă în timpul lui Șerban Cantacuzino și tipărită în ultimele luni din domnia acestuia (noiembrie 1687-septembrie 1688), fiind rodul colaborării celor mai importanți intelectuali din Țara Românească și Moldova: Nicolae Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino, Șerban și Radu Greceanu a început să circule după înscăunarea lui Brâncoveanu. Apoi, acesta, imediat după ce a venit pe tron, la 10 noiembrie 1688, a atașat o nouă foaie de titlu Bibliei, în care despre Șerban Cantacuzino se spunea doar că a fost cel care a dat porunca să se tălmăcească, iar în continuare se adăugase că a fost făcută „și cu îndemnarea dumnealui Constantin Brâncoveanu, marele logofăt, nepot de soră al măriei sale...”13 Cu această foaie de titlu au fost înzestrate majoritatea exemplarelor, și firește astfel au circulat ți Ibidem, p.57 Ibidem, p.226. 10 Ibidem, p.227 11 Ibidem, p.49 12 Ibidem, p.53 13 Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața, domnia, epoca, Ed. Științifică, București, 1969, p.333-336. 8 9

139

Dr. ŞAROLTA SOLCAN în Transilvania. Biblia din București de la 1688, după cum arăta și rectorul brașovean, era foarte scumpă. Pentru ca să ajungă la ortodocșii din Transilvania domnul muntean o dăruia, după cum se poate citi pe un exemplar: „Această sfântă carte carea se cheamă Biblie ieste dată de măria sa Costandin Basarab voevod la sfânt metropolie din Belgrad din Țara Ardealului prin mâinile sfinții sale părintelui Athanasie arhiepiscopul a toată țara Ardealului, anii Domnului 1700.”14 Eforturi pentru dezvoltarea vieții culturale din Țara Românească, după cum remarca Filstich, s-au desfășurat pe fondul unor perioade de „foamete obștească, pentru stricarea grânelor de mulțimea lăcustelor” și a sporirii obligațiilor față de Poartă, căci „în toată această vreme țara nu era scutită nici de plata haraciului turcesc, nici de pregătirea zaharelei, nici de podvoarele orânduite de turci, nici de alte poveri obștești. Iar când împăratul turcesc, întorcându-se din Ungaria, prin Țara Românească, la el acasă, avu domnul muntean multă trudă și cheltuială. Ci întru atâtea îndeletniciri nu lăsă deoparte grija de cele sfinte...”15 Johann Filstich a accentuat activitatea culturală a domnului muntean. Alți cronicari sași au întregit imaginea domniei acestuia acordând atenție aspectelor economice. În condițiile în care în Transilvania solicitările și abuzurile administrației imperiale erau tot mai numeroase și mai mari, carantinele, taxele vamale și obligația de a aduce anumite produse doar din cadrul imperiului erau tot mai supărătoare, nemulțumirea din mediile săsești creștea. 16 Cronicari sași precum Marcus Fronius (1659-1713), Marcus Tartler (1685-1757), Martin Ziegler (m.1716) și alții, dintre care unii au rămas anonimi, priveau cu interes spre sudul Carpaților. Țara Românească era un vechi aliat economic al negustorilor și meșteșugarilor sași din Brașov și Sibiu, acest lucru a favorizat cumpărarea unor bunuri imobile aici, trimiterea vitelor la păscut. Prosperitatea comerțului, siguranța bunurilor deținute pe teritoriul Țării Românești depindeau de atitudinea domnului. Acești cronicari au lăudat fără rezerve hotărârile lui Constantin Brâncoveanu de a lăsa să treacă în Țara Bârsei alimente fără taxe vamale în timpul războiului curuților17, ușurarea obligațiilor fiscale ale brașovenilor. Magistratul brașovean Simon Christophori alias Gaitzer, în contextul relatării amânării văcăritului pentru brașoveni, în ianuarie 1705, îl numea pe Brâncoveanu „bunul domn stăpân.”18 Cu acest prilej cronicarul remarca faptul că mulți transilvăneni au adus vite în Țara Românească, pentru ca astfel să le salveze de rechizițiile armatei austriece staționare, și astfel văcăritul aducea sume importante vistierie Țării Românești. Valeriu Literat, Biserici vechi românești din Țara Oltului, ed. N. Sabău, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p.64. 15 Johann Filstich, op cit., p.225. 16 Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p.287. 17 Ibidem, p.287. 18 Ibidem, p.69, 302. 14

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN CRONICILE TRANSILVĂNENE MAGHIARE ŞI SĂSEŞTI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA Brașovul confruntându-se cu nenumărate obligații față de noua stăpânire și afectat de măsurile economice tot mai restrictive ale acesteia, după spusele lui Simon Christophori alias Gaitzer, în primăvara anului 1706 a fost nevoit să se împrumute cu 12.000 de florini echivalentul a 6000 de taleri, de la Constantin Brâncoveanu. Același autor arăta că în iunie 1709 domnul muntean solicita restituirea banilor și plata dobânzii la care au convenit. Cum orașul era dator și imperialilor Brâncoveanu a acceptat să primească doar dobânda, iar cu restituirea împrumutului să mai aștepte. De altfel cronicile săsești nu au menționat că banii ar fi fost restituiți lui Brâncoveanu sau familiei sale. 19 În vara anului 1717 doamna Marica, văduva lui Constantin Brâncoveanu, arăta că Brașovul restituise 1500 de taleri. Ruga judele să-i trimită și restul „pe toți deplin...Că unul Dumnezeu ştie la câtă supărare şi năcaz mă aflu de supărarea datornicilor - că nici o zi nu am răsuflu şi odihnă de dânşii... Căci şi noi avem mare păs de datoriile ce suntem datori; cât nu ne lasă pă zile şi pă ciasuri a răsufla -, cât şi în patria noastră fiindu, dar amară viaţă treacem mai mult pentru datoriile acestea.”20 Brâncoveanu era un om politic de mare anvergură. În paralel cu măsurile menite să dezvolte țara, era implicat în toate problemele dictate de poziția geopolitică a Țării Românești. Acest lucru a fost văzut și înțeles de contemporanii săi aflați la nord de Carpați. Johann Filstich a făcut o sinteză ale acestor preocupări ale domnului scriind: „Iar Constantin vodă când fu ales, era în vârstă de 34 de ani și cu cât sârgui să slujească mai bine obștii și să oprească prădăciunile, cu atât mai mulți dușmani și prigonitori dobândi. Ci pe grecii țarigrădeni îi birui prin meșteșug și iscusință, pe turci și-i făcu oblăduitori, cu plată deplină și la soroc a haraciului, pe împăratul nemților, prin altă solie, și-l făcu prieten, iar pe vrăjmași îi îngrozi, că se înfricoșau numai când îl priveau.”21 Sunt cuvinte care surprind, în toată complexitatea sa, imaginea lui Brâncoveanu în contextul politic al epocii. În afara marilor puteri din jur era nevoit să oprească intriga grecilor din Constantinopol, care priveau cu interes spre tronurile Țării Românești și Moldovei, fie pentru a subordona domnii, fie pentru a le ocupa tronurile. În toamna anului 1709 Nicolae Mavrocordat urca în scaunul Moldovei. Eforturile făcute de Brâncoveanu pentru menținerea unor relații bune cu Imperiul otoman au fost subliniate de contemporani. A fost lăudat de toți cronicarii pentru modul în care a reușit să păstreze tronul. Recunoșteau că acest lucru însemna ascultare, diplomație și sacrificii materiale imense, sume uriași plătite înalților demnitari otomani. Filstich remarca faptul că Brâncoveanu își plătea haraciul la timp și integral. Mihai Cserei arăta că domnul român, chiar și în condițiile tensiunilor diplomatice din 1709 dintre turci și ruși pe când Mihai Racoviță, domnul Moldovei, a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, „cu greu sa menținut, dar având nenumărate comori, a mulțumit Poarta turcească, și așa a Ibidem, p.302-303, nota 129, p.345. Brașovul și românii. Scrisori și lămuriri, în „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, vol.X, ed. N. Iorga, București, 1905, nr.13, 14, p.261-263. 21 Johann Filstich, op cit., p.221. 19 20

Dr. ŞAROLTA SOLCAN rămas în voievodatul său, deoarece și despre el se zvonea la Poartă că s-ar fi înțeles cu țarul rus, și poate chiar așa a fost”22. Citind notele despre relațiile lui Constantin Brâncoveanu cu austriecii constatăm faptul că intelectualii perioadei au surprins complexitatea acestora. Știau de contactele domnului român cu imperialii, deși, aparent, se desfășurau în mare secret. Johann Filstich menționa printre cauzele care au dus la mazilirea și executarea lui Brâncoveanu: „El a fost învinuit la Poarta otomană că ar fi necredincios și, bănuit fiind că ar fi purtat în repetate rânduri corespondență secretă cu împăratul roman și cu țarul moscovit...”23 La rândul său Mihai Cserei arăta că în 1690, în ajunul bătăliei de la Zărnești, Brâncoveanu ducea corespondență și cu generalul Donat Heissler și cu Emeric Thököly, avertizându-l pe Heissler să nu vină cu trupe așa puține.24 Intervenția generalului Heissler în Țara Românească, în iarna 1689-1690, a fost urmărită cu mult interes de cronicarii sași. Preocuparea a fost justificată de faptul că acest lucru se petrecea la scurtă vreme după ocuparea Transilvaniei, apoi domnul român era un prieten apropiat al transilvănenilor de pe vremea când era boier. Dovezile a acestui fapt sunt posesiunile sale din Țara Făgărașului (Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Poiana Mărului), corespondența cu principele Mihai Apafi I, cu cancelarul Mihai Teleki25, relațiile apropiate cu Brașovul unde își cumpărase și o casă.26 Marcus Fronius, Marcus Tartler, Martin Ziegler, au consemnat mișcarea trupelor generalului Heissler, rechizițiile, livrările de alimente, furaje și bani către imperiali și le-au descris cu precizie și ”anecdote pitorești” cum remarca A. Armbruster..27 Respingerea trupelor austriece cu ajutorul tătarilor și sprijinul dat de domnul român lui Emeric Thököly au fost subiecte noi. În paralel erau binecunoscute intrigile ginerelui lui Șerban Cantacuzino, Constantin Bălăceanu, dornic să ocupe tronul Țării Românești. Principalele personalități ale căror acțiuni era urmărite, în acest context, au fost Emeric Thököly, Constantin Bălăceanu și Constantin Brâncoveanu. Relația lui Brâncoveanu cu familia lui Șerban Cantacuzino a fost subiectul multor discuții în mediile din Transilvania sud-estică. Johann Filstich, care a fost un mare admirator al lui Constantin Brâncoveanu, din motive greu de înțeles pentru un brașovean care trăia în mijlocul evenimentelor, creează o imagine idilică vorbind de grija acestuia pentru familia răposatului domn. Chiar Mihai Cserei, op cit, p.421 Adolf Armbruster, op.cit., p.256-257. 24 Mihai Cserei, op cit, p.223. 25 Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, ed. A. Veress, Ed. M.O., Imprimeria Națională, București, 1939, vol. XI, nr.127, 157,160, 163, 164, 188, p.177-178, 239-240.243-246, 249-252, 298-299. 26 Șt. Meteș, Moșiile domnilor și boierilor din Țerile Române în Ardeal și Ungaria, Ed. Librăriei Diecezane, Arad, 1925, p.81-83. 27 Adolf Armbruster, op.cit., p.249-250 22 23

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN CRONICILE TRANSILVĂNENE MAGHIARE ŞI SĂSEŞTI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA făcea o paralelă între domnii precedenți subliniind mărinimia lui Brâncoveanu: „Și pe toate rudele domnului răposat le ajută și le apără de năpăștile dușmanilor, care lucru cu văduvele și coconii domnilor răposați voievozii de mai înainte nici că-l făcură, așa cum arată nenumărate pilde. Și-n acest chip, Maria, văduva lui Șerban, cu beizadea Gheorghe și patru surori cu ai lor, viețuiră în tihnă pe moșiile lor, bucurându-se de averi, ca și cum n-ar fi fost lipiți de Șerban.”28 Spun că era o exagerare a rectorului sas în condițiile în care erau binecunoscute disputele dintre Constantin Brâncoveanu și familia lui Șerban Cantacuzino. De exemplu Mihai Cserei în Istoria Transilvaniei scria cum Constantin Bălăceanu „după moarte lui Șerban vodă și numirea lui Constantin Brâncoveanu, de frica acestuia, a fugit în Transilvania cu soția sa. Acesta susținea în fața împăratului german că dacă ar fi trimis de împărat ca domn în Țara Românească, ar scoate țara de sub stăpânirea turcească, și ar supune-o împăratului....Sărmanul Bălăceanu a a căzut acolo (în lupta de la Zărnești-n.n.). Soția, fiul și azi sunt pribegi în Brașov împreună cu fiul și soția lui Șerban vodă. Acest Bălăceanu ținea pe banii săi două steaguri de soldați buni maghiari și români.”29 Din cuvintele lui Cserei se văd tensiunile care au existat între văduva și urmașii lui Șerban Cantacuzino și noul domn, situație confirmată de numeroase alte surse.30 Primii au fugit din țară de frica lui Brâncoveanu. Odată ajunși în Transilvania uneltesc pentru scoaterea lui Brâncoveanu de pe tron și înlocuirea sa cu fiul minor, Gheorghe Cantacuzino, sau cu ginerele, Constantin Bălăceanu, fostului domn. Observăm, cum deja în epocă, era perceput faptul că neînțelegerile dintre familiile Brâncoveanu și Cantacuzino au depășit cadrul disputelor de familie, îmbrăcând conotații politice. Din păcate aceste orientări politice diferite, rivalitatea pentru tron au avut un deznodământ dramatic începând cu lupta de la Zărnești din 1690. Constantin Bălăceanu, care dorea să se remarce cu soldații pe care-i ținea, a căzut în luptă, iar familia sa a fost nevoită să trăiască în pribegie în Transilvania. Disputa s-a încheiat prin moartea Brâncovenilor în 1714. Documentele de limbă maghiară îl prezintă pe Constantin Brâncoveanu un luptător pentru drepturile românilor, ortodocșilor din principat. Cu mult înainte de a fi ales domn a urmărit problemele confesionale cu care se confruntau românii transilvăneni și a sprijinit lupta acestora. De exemplu, la 21 august 1681, Ladislau Csáky și Cristofor Pásko îi scriau de la Constantinopol lui Șerban Cantacuzino că la cererea solului muntean, Constantin Brâncoveanu, se angajează că în Transilvania vor fi respectate toate ceremoniile religioase românești și va fi eliberat mitropolitul Sava Brancovici.31 La rândul său Filstich menționa că Brâncoveanu, pe lângă ctitoriile din Johann Filstich, op cit., p.221 Mihai Cserei, op cit, p.224-225. 30 Panait I. Panait, op.cit., p.151-158. 31 Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol.XI, nr.132, p.188-189. 28 29

Dr. ŞAROLTA SOLCAN țară, a ridicat o biserică și la Făgăraș.32 Biserica aceasta era deosebit de importantă deoarece după 1658, când în timpul atacurilor turco-tătare, fostul edificiu a fost ars, ortodocșii din oraș nu aveau un lăcaș de cult, deși principesa aprobase construirea unei biserici din 11 aprilie 166533 În afara acestui lăcaș de cult Brâncoveanu a ridicat mănăstirea de la Sâmbăta de Sus și o biserică în satul său Poiana Mărului.34 Era un om evlavios, care, pe 14-15/24-25 august 1690, după lupta de la Zărnești s-a oprit la Săcele, în apropiere de Brașov, și la biserica ortodoxă de acolo a asistat la slujba de Sf. Maria, conform cronicilor săsești și lui Radu Greceanu.35 Brâncoveanu era un bun gospodar, un stăpân plin de responsabilitate și omenie față de supușii săi, indiferent că era vorba de locuitorii țării sau de țăranii aserviți de pe domeniile sale. Despre aceste trăsături vorbesc și sursele maghiare și cele săsești. De exemplu în contextul pregătirii campaniei din Transilvania, în sprijinul lui Emeric Thököly, Johann Filstich sublinia minuțiozitatea cu care domnul s-a preocupat de bunul mers al lucrurilor: „voievodul pregăti punțile și curăță drumurile și cumpără de-ale gurii, ca să nu lipsească din lucrurile cerute de o oaste așa de mare”36 (armata Țării Românești, trupele lui Thököly și contingentele turco-tătare -n.n). Filstich relata reacția domnului român față de abuzurile armatei lui Thököly care se purta „mai nemilos decât păgânii cu muntenii, încât Constantin fu nevoit să se plângă de Thököly în fața căpeteniilor turcilor.”37 Aceeași hotărâre pentru a limita abuzurile îndreptate împotriva iobagilor săi de la Sâmbăta de Sus și din celelalte posesiuni făgărășene se vede din scrisorile adresate principelui și cancelarului în anii 1689-1690. În martie 1689 protesta împotriva unor măsuri luate de provizorul domeniului Făgăraș împotriva iobagilor din Sâmbăta de Sus, care erau amendați, pedepsiți și chiar întemnițați, sub pretextul existenței printre localnici a unor tâlhari. Brâncoveanu sublinia că era datoria lui de „dominus terrestri” de a-i pedepsi pe iobagii săi, dacă era cazul.38 Dacă în 1689 cuvintele domnului român se puteau interpreta și ca o reacție la încălcarea drepturilor sale de proprietar, nu același lucru se întâmpla peste un an. Constantin Brâncoveanu impresionat de soarta țăranilor supuși la nenumărate solicitări din partea autoritățile austriece în paralel cu abuzurile tot mai numeroase ale dregătorilor locali, scria, la 1 martie 1690, cancelarului Johann Filstich, op cit., p.227 Valeriu Literat, op.cit., p.98, 153;.UFII, nr.40, p.307-308. 34 Ibidem, p. 145-146,165. 35 Adolf Armbruster, op.cit.,p.360, n.42; R. Greceanu, p.442 36 Johann Filstich, op cit., p.223 37 Ibidem, p.225 38 Monumenta Comitialia Regni Transylvania, vol. XX, ed. S. Szilágyi, Ed. Academiei, Budapesta, !897, nr. XLVIII/a, p. 209. 32 33

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN CRONICILE TRANSILVĂNENE MAGHIARE ŞI SĂSEŞTI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA Mihai Teleki, care-i era un prieten vechi: „Venind la noi sărmanii noștri iobagi din Sâmbăta, s-au plâns de greutățile ce-i apasă. Iar noi știm (precum mărturisesc și ei) că nu numai pe ei îi apasă această povară grea, ci pe toți oamenii. Pentru aceasta precum l-am rugat și pe Măria Sa Măritul Principe, la fel rugăm și pe Domnia Ta, ca arătându-și bunăvoința față de noi în privința aceasta, să-i ieie sub ocrotirea Sa pe sărmanii noștri oameni și să le ușureze greutățile pe cât se poate, ca să poată trăi și ei sărmanii. Nu vom lăsa să treacă și să nu slujim pe Domnia Ta cu dragoste de fiu pentru respectul părintesc al Domniei Tale în această afacere.” 39 Aceste intervenții ale lui Brâncoveanu în favoarea iobagilor săi confirmă atitudinea surprinsă de Filstich, aceea de a se ridica în apărarea supușilor săi pentru a opri orice fel de abuz exercitat asupra lor, chiar dacă acestea veneau din partea unor aliați. Coroborarea diverselor surse arată că Brâncoveanu era un apropiat al transilvănenilor, indiferent de etnia și confesiunea lor. Pe români îi proteja, corespondența cu Mihai Apafi I și cu cancelarul Mihai Teleki arăta că le era prieten încă din anii boieriei și această relație a continuat până la dispariția celor doi în 1690, corespondența cu juzii Brașovului dezvăluie relații cordiale dintre ei. Filstich amintea de solia trimisă de domnul muntean la nunta guvernatorului Transilvaniei, Gheorghe Bánffi I, în vara anului 170240 Am văzut cum pe brașoveni și pe alți transilvăneni i-a ajutat să-și salveze vitele din calea rechizițiilor austriece permițând intrarea lor în Țara Românească și chiar păsuindu-i cu văcăritul. Acest mod de a fi al domnului român a fost răsplătit cu ospitalitate și atenție de către transilvăneni. În drumul său prin Transilvania sud-estică, în august 1690, a poposit în mai multe locuri. Fie că era Săcele, unde era o comunitate românească, fie că erau satele săsești din zona Sibiu, Mediaș și Agnita, pretutindeni a fost găzduit și ospătat. Radu Greceanu arăta că la tabăra făcută lângă Șelimbăr „venit-au sașii cu podoabe la domn”.41 Brâncoveanu se bucura de un prestigiu deosebit în regiune. Acest lucru ia determinat pe răsculații curuți conduși de Francisc Rákoczi al II-lea să-i caute sprijinul. În acest scop l-au trimis, în 1705, în solie pe Ștefan Daniel de Vârghiș, dintr-o familie nobiliară din secuime. Era un tânăr care în 1701 terminase studiile la Colegiul unitarian din Cluj. Iosif Benkö scria în Transsilvania specialis că Ștefan Daniel fusese ales ca sol deoarece era foarte apreciat în tabăra lui Francisc Rákoczi al II-lea, fiind un tânăr foarte instruit și dintr-o familie importantă. Benkö sublinia că solul a fost desemnat cu multă grijă,

Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. XI, nr.257, p.411-412. 40 Johann Filstich, op cit., p.227 41 Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod, în ”Cronicari Munteni, Ed. Academiei, București, 2004, p.443; Adolf Armbruster, op.cit., p.271. 39

Dr. ŞAROLTA SOLCAN tocmai pentru că Brâncoveanu se bucura de un renume deosebit.42 Ștefan Daniel de Vârghiș în autobiografia sa (1764) relata solia la curtea domnului muntean. Astfel, după ce a fost ales în unanimitate „am plecat fără zăbavă în Țara Românească unde m-am întâlnit, cu respectul cuvenit, cu prea înălțatul ei principe, Constantin Brâncoveanu”. Brâncoveanu prin Ștefan Daniel „a făcut urări reciproce pentru șefii mei și întreprinderile pornite de ei, dorindule tot succesul, și după ce m-a primit cu mare bunăvoință și m-a cinstit cu un dar vrednic de așa mare principe, mi-a îngăduit să mă înapoiez în pace la șefii mei.43 Ștefan Daniel era impresionat de primirea făcută, de bunăvoința domnului. Era o atitudine sinceră, Brâncoveanu sprijinind mișcarea curuților care dorea înlăturarea regimului habsburgic din Transilvania. Așa cum arată cronicile săsești, Brâncoveanu a redus taxele vamale pentru alimentele ce trebuiau să treacă în sudul Transilvaniei cât timp trupele curuților era acolo și lea acordat sprijin militar. Parohul brașovean Marcus Fronius, adversar al mișcării curuților, era îngrijorat, în 1705, de prezența militară românească printre curuți și de sprijinul, material și uman, dat de Constantin Brâncoveanu. El vedea un pericol în înarmarea românilor transilvăneni și susținerea lor de peste munți, ceea ce îl determina să scrie: „este de temut că vor năzui, scuturându-și jugul, la stăpânirea Transilvaniei”44 De la Ștefan Daniel de Vârghiș a rămas o frumoasă descriere a întrevederii cu stolnicul Constantin Cantacuzino, care pe atunci era consilierul lui Brâncoveanu. Stolnicul avea imaginea unui erudit cu mare flexibilitate față de interlocutori. Întâlnirea dintre sol și stolnic astfel a fost descrisă: ”Socot că merită să fie însemnate aici acestea. Principele Țării Românești avea drept cancelar pe contele sfântului Imperiu roman Constantin Cantacuzino, născut din neamul împăraților greci Cantacuzini de odinioară. Acesta era un bărbat de vârstă înaintată, care șezând pe divanul său împodobit cu covoare orientale, era înconjurat de biblioteca sa, având o nespusă desfătare sufletească din cărți. Acesta era un om deosebit, de mare experiență...” După ce discută despre cauzele și obiectivele mișcării curuților, stolnicul, „i-a făcut atenți pe șefii Confederației prin mine ca să-și amintească de testamentul răposatului principe Gabriel Bethlen de fericită pomenire, și potrivit cu regula lui să nu poarte război deschis cu dușmanul, întrucât se știe că în arta războiului confederații unguri sunt mult inferiori dușmanilor lor... După cum și mersul evenimentelor din cursul întregului acestui război a dovedit îndeajuns acest lucru...”45 Mihai Cserei a urmărit cu atenție evenimentele din 1711. A analizat contextul internațional, poziția celor doi domni, al Moldovei și al Țării Românești, lupta de la Stănilești și consecințele înfrângerii pentru locuitorii Iosif Benkö, op.cit., vol.II, p.79, 468. Călători străini despre ţările române, vol. VIII, ed. M. Holban, M.M.AlexandrescuDersca-Bulgaru, P.Cernovodeanu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983p.227-229. 44 Adolf Armbruster, op.cit., p.125,323. 45 Călători străini despre ţările române, vol. VIII, p.228. 42 43

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN CRONICILE TRANSILVĂNENE MAGHIARE ŞI SĂSEŞTI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA Moldovei. Judecata lui a fost făcută, probabil, sub impactul celor întâmplate în Moldova după înfrângerea alianței ruso-moldovenești, astfel scria că două săptămâni 10000 de tătari au devastat țara și „din cauza domnului lor (Dimitrie Cantemir -n.n.) au plătit amărâții părăsirea turcilor și alianța cu țarul. Voievodului Țării Românești nu i s-a întâmplat nimic, chiar i-a crescut prestigiul în fața împăratului turc”.46 Cu câteva pagini înainte Cserei punea față în față cei doi domni. Despre Dimitrie Cantemir scria: „Voievodul Moldovei din grabă nebunească, împreună cu boierii țării, au trecut în slujba țarului, răsculându-se împotriva împăratului turc, au jurat credință țarului, și ridicând locuitorii obligați să poarte arme, au făcut tabără lângă țar.” În contrast apărea imaginea lui Brâncoveanu, căruia țarul i-a cerut același lucru, dar acesta, deși dorea victoria rușilor, „dar învățat de mult timp, fiind om cu experiență, nu s-a rupt vizibil...ci trimițând țarului pe ascuns un dar mare și în secret pe sine obligându-se acestuia, dar afișând credință față de împăratul turc, și cu bani și alimente ajutând tabăra turcă.... Dând sume mari marelui vizir, i-a permis să rămână acasă,... și nici pentru țară nu a fost niciun pericol. Transilvania nu a avut parte de o asemenea binecuvântare ca alte țări, să aibă un domn învățat, deștept”.47 Cserei admira diplomația lui Brâncoveanu, dar mai ales modul în care a reușit să-și ocrotească țara, populația. Ar fi dorit și pentru Transilvania un suveran la fel de capabil După cum observa A. Armbruster evenimentele din Moldova anului 1711 nu au trezit interesul sașilor. De altfel și mișcarea curuților au urmărit-o doar atâta timp cât se desfășura în sud-estul principatului.48 În mod surprinzător despre moartea lui Brâncoveanu, a fiilor și sfetnicului său nu au scris decât sașii. Cronica lui Mihai Cserei s-a oprit la 1711. Alte relatări nu am găsit, de altfel pentru maghiarii din Transilvania înfrângerea mișcării curuților a creat multă neliniște. Ofensiva austriacă, atât în viața confesională cât și în cea administrativă, s-a intensificat. În schimb în mediul săsesc, conform celor arătate de A. Armbruster, uciderea Brâncovenilor a provocat o „emoție colectivă”. Andreas Tartler, după ce nota ridicarea familiei lui Brâncoveanu în ziua de Paște, se întreba cum de nu au aflat nimic prevestitor la curte.49 Despre execuție au fost diverse variante, astfel cronica unui țăran anonim din Prejmer, Rusticus Prasmariensis, spunea că au fost executați, domnul cu 4 fii și un nepot, pe 12 august. Un calendar din Brașov (Kalendechronik), din

Mihai Cserei, op cit, p.470. Ibidem, p.468. 48 Adolf Armbruster, op.cit., p.254. 49 Ibidem, p.255. 46 47

Dr. ŞAROLTA SOLCAN 1738, nota ca au fost 7 fii și un nepot uciși împreună cu domnul.50 Johann Filstich la un moment dat a făcut o analiză a contextului care a dus la moartea Brâncovenilor: „faimosul hospodar valah sau principe Ioan Constantin Brâncoveanu de Basarabia (!) se bucura de un prestigiu fără seamăn din pricina calităților sale frumoase și a guvernării sale lăudabile. El a fost învinuit la Poarta otomană că ar fi necredincios și, bănuit fiind că ar fi purtat în repetate rânduri corespondență secretă cu împăratul roman și cu țarul moscovit, a fost prins și dus cu întreaga sa familie la Constantinopol; a fost masacrat aici în chip jalnic cu trei fii ai săi.”51 Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnii români, care a trezit mult interes și în Transilvania. Cauzele au fost multiple, de la un context internațional extrem de labil, la prestigiul său căpătat datorită diplomației, bogăției, înțelepciunii, legăturilor personale cu diverse medii din principat și nu în ultimul rând datorită modului în care a condus țara și s-a implicat în susținerea cauzei românilor ortodocși din Transilvania. Într-o lume în care drumurile au devenit nesigure și în Transilvani și în Moldova, prin 1704-1706, studenților sași care voiau să ajungă la universitățile germane li se recomanda să treacă prin Țara Românească.52 În concluzie se impune crearea unui portret al domnului român pe baza aprecierilor contemporanilor săi de peste munți. Urcase pe tron în floarea vârstei, a condus cu dreptate, a ținut în frâu o boierime care în secolul al XVIIlea s-a dovedit a fi turbulentă, era cult și iubitor de cultură, mecena pentru toți ortodocșii, evlavios care și-a cinstit familia și locurile natale, stăpân omenos, bun gospodar, extrem de bogat. În relațiile externe s-a dovedit a fi un bun prieten al elitelor din Transilvania, un domn ospitalier, un dibaci diplomat care astfel și-a salvat țara și poporul de armate prădalnice, dar și un luptător pentru libertate. Moarte lui a fost considerată o tragedie imensă și inexplicabilă. I-a impresionat deopotrivă atât pe contemporanii săi de peste munți cât și pe urmașii acestora, care și peste decenii depănau istorii cu el. Iosif Benkö spunea la 1755, că pe când a trecut prin Zărnești, a observat că locuitorii cel mai des vorbeau de lupta desfășurată acolo „și-i aminteau pe Tokoli (cum îl numesc pe Thököly), Constantin vodă și pe boierul Bulessan (Bălăceanu).”53 Constantin Brâncoveanu a fost domnul român care s-a bucurat de cel mai mare prestigiu în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Răsfoind cronicile maghiare și săsești din secolul al XVIII-lea nu am găsit nici o critică la adresa sa, dar abundau epitetele: „marele domn” (J. Filstich), „Constantin vodă cel mare” (J. Filstich ), ”faimos hospodar valah” (J. Filstich) „bunul domn stăpân” (S. Christophori alias Gaitzer), „învățat” „deștept”, o „binecuvântare” pentru țara sa (M. Cserei), „ mare principe” (Șt. Daniel de Vârghiș). Ibidem, p.256-257. Ibidem, p.256-257. 52 Ibidem, p.364-365 53 Iosif Benkö, op.cit., vol.II, p.468, n.598.. 50 51

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN CRONICILE TRANSILVĂNENE MAGHIARE ŞI SĂSEŞTI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA

1696 - 7204 iun. 18, Bucureşti („la al optulea an al domniei”) Constantin Brâncoveanu vv. dăruieşte Mânăstirii Râmnicu de Jos vama carelor de la Ocna Teişani, 3 bani pentru car tras de bou şi 5 bani pentru cel tras de bivol; de asemenea, întăreşte Mânăstirii Radu-Vodă vama de la Ghitioara.

A scris Isar logofeţelul din Bucureşti. SANIC, Fond Mânăstirea Râmnicu-Sărat, I/16

Dr. MIRCEA TĂNASE

Ctitorii brâncoveneşti pe Drumul de Răsărit al Ţării Româneşti Col. (r) dr. Mircea Tănase Drumul care lega aşezările din Subcarpaţii Curburii cu Subcarpaţii Getici şi Ţara Severinului – Drumul de sub Deal sau Drumul Mare, la vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714) era principala cale de comunicaţie de la vest la est prin Ţara Românească. Era, îndrăznim să spunem, Drumul de Răsărit al acesteia, un drum a cărui importanţă strategică este reliefată de valenţele sale economice şi, implicit, culturale, pe care ilustrul domnitor i le-a conferit. În materialul de faţă ne vom referi, cu precădere, asupra ctitoririlor brâncoveneşti din ţinutul Buzăului, situate pe această axă de deplasare, mai precis de la Târgovişte la Râmnicu-Sărat, ca o dovadă a interconectării economice şi culturale a acestui teritoriu în întregul Ţării Româneşti. Constantin Brâncoveanu nu a fost doar un om politic şi militar iscusit, ci, deopotrivă, şi un bun gospodar, care a ştiut să valorifice, pentru el şi pentru ţară, potenţialul economic deosebit al acesteia. În studiul de faţă, dorind a aduce în atenţie ctitoririle brâncoveneşti din partea de răsărit a ţării, vom face referire, iată, şi la exploataţiile viniviticole, întemeiate pe dealurile cuprinse între râurile Teleajen şi Buzău, care constituiau una din principalele surse de venit ale celui care a fost unul dintre cei mai bogaţi domnitori români. Viile şi cramele începeau, şi pe vremea domnului Brâncoveanu, pe faţa sudică a liniei de dealuri care începe la Scăieni, pe malul stâng al Teleajenului, trece Bucovelul la Săcuieni, traversează Cricovul Sărat la Urlaţi. De aici începe Dealul Mare, cu viile de la Ceptura, Iordăcheanu, Vadu Săpat, Tohani, care se leagă de poalele Dealului Istriţa (astăzi podgoria Pietroasele) şi se continuă cu Săsenii până pe malul drept al Buzăului, la Verneşti. Cultura viţei de vie devenise de mult o ocupaţie de bază a locuitorilor acestei zone, iar domnitorul nu a făcut decât să încurajeze şi să dezvolte această îndeletnicire, construind o serie de crame în care să păstreze şi ulterior să valorifice vinul obţinut. Putem aminti aici, în sens invers enumerării podgoriilor, cramele de la Merei, de la Sărăţeanca (pe Musceleanu), de la Greceanca, Valea Scheilor, Tohani, Ceptura, IordăcheanuUrlaţi, Săcuieni şi Scăieni. În Istoria domnii lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod 1688 – 1714, cronicarul Radu Greceanu consemnează traseul pe care l-a urmat domnitorul cu suita sa în anul 1706 în drumul spre ţinutul din marginea de răsărit a ţării, din care reiese interesul acestuia pentru această zonă, generat, în

CTITORII BRÂNCOVENEȘTI PE DRUMUL DE RĂSĂRIT AL TĂRII ROMÂNEȘTI

primul rând, de potenţialul său economic1. Desigur, astăzi ne interesează, în egală măsură, şi moştenirea culturală pe care ne-a lăsat-o domnitorul, vădit preocupat şi de întărirea ei spirituală. Plecând de la Târgovişte, domnitorul a oprit pentru „ospeţe pă la casele boierilor, spre Sărata au mersu, pre la Mărginenii mănăstirii întâiu, apoi la Mărginenii lui Mihaiu Cantacuzino vel spătar, Filipeştii de Pădure, Măgureni, Filipeştii de Praova, umblând spre Scăianii [Boldeşti - Scăieni, jud Prahova, n.n] au mersu. Şi de la Scăiani la Şchei şi de acolo la Sărata [Sărăţeanca şi Merei, judeţul Buzău, n. n.]. Şi de acolo şi până la Râmnic la mănăstire, unde măria sa împreună cu Mihaiu Cantacozino vel spătar făcuse unde în ziua de Înalţarea Sfintei Cruci, la 14 ale lui septembrie acolo au fost, veselindu-se cu toţi boiarii mării sale … a doua zi au mersu înapoi la Sărata şi de acolo… 2. Acelaşi Radu Greceanu consemna în cronica sa: Aicea însemnez că având domnu ceva răsuflu şi cunoscând puţină linişte dăspre Poartă, făcând şi sfânta mănăstire a Râmnicului şi 2 pivniţe dă piatră la Sărata [una la Merei, cealaltă la Nenciuleşti, pe Musceleanu, n.n.], s-au îndemnat denpreună cu toată boierimea şi cu casa mării sale de au mers tocma până acolo dă le-au văzut3. Cronicarul ne face o descriere amănunţită a acestui drum al vinului parcurs de domnitor la începutul toamnei anului 1706, când, primise semnale de la Ţarigrad (Constantinopol, n.n.) cum că se află Poarta în mare linişte. Deci domnul înţelegând, fiind şi vreme frumoasă dă preumblare şi mai vârtos că dă când zidise măriia sa sfânta mănăstire Râmnecul niciodată nu mersese să o vază, şi pentru aceia mai mult, iar şi ca să se primble, gătitu-se-au şi la zi întâi a lui septembrie, denpreună cu toată casa mării sale şi cu toată boerimea, au purces den Târgovişte. Şi fiind rugat dă boiarii ce se afla în Praova ca să meargă pe la satele lor, măriia sa, ca un domn blând şi înţelept, priimind, au mersu întîi la Mărginenii lui Mihaiu Cantacuzino vel spătar, // unde făcându-i frumos şi minunat ospăţ, s-au sculat dă au mersu şi au făcut masul la Filipeştii lui Constandin Cantacuzino stolnicul. Şi au fost şi a doua zi, dă prânzul, iar după prânzu, în diseară, s-au sculat şi au mers la Filipeştii Tomii Cantacuzino vel postelnic şi au făcut şi a doao zi prânzul acolo.Şi de acolo au mersu la Măgurenii lui Şerban Cantacuzino bi vel paharnec, ospătându-l şi acolo foarte frumos. Şi de acolo au mersu la Scăiani, la viile mării sale, unde şezând vreo 5-6 zile, văzând şi pivniţa ce făcuse acolo la vii şi lăsând şi izvod şi măsură ca să facă case, s-au sculat şi au mersu la viile mării sale la Şchei şi de acolo la Sărata. Dă la Sărata iarăşi // pă ospăţ la satele ginerelui mării sale Neculae postelnicul Ruset, care-i dedese dă zestre anume Fundenii i Fureştii. Şi dă acolo rugându-l Mănăilă vel şătrar ca să meargă şi la satul lui, la Mărăcineni, să-l ospăteze, măriia sa numaidecât au fost bucuros şi au mersu. Unde făcânduEugen Marius Constantinescu, Raport de cercetare arheologică, punct de lucru Complexul brâncovenesc Râmnicu Sărat, pe http://cronica.cimec.ro/detaliu. 2 Radu Greceanu, Istoria domnii lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688 – 1714), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p. 228. 3 Radu Greceanu, op. cit., p.228; 1

Dr. MIRCEA TĂNASE

i Mănăilă vel şătrar ospăţ foarte frumos, s-au sculat şi dă acolo şi au mers la Sfânta Mânăstire la Râmnec. Deci, după ce au văzut şi sfânta mănăstire, s-au învârtejit iarăşi pă la viile mării sale Sărata i Şcheii şi dă acolo luând în jos, au venit la satul Tomii Cantacozino vel postelnic, Bercenii […] Şi a doaa zi cu fericire au intrat în scaunul Târgoviştii, la 5 ale lui octomvrie; unde după ce au sosit, început-au măriia sa iarăi a căuta cu nevoinţă toate lucrurile şi trebile ţării. Plinitu-se-au cu fericire şi anul al 17 den domniia mării sale la octombrie 29 [1706, n.n.]4. Complexul arhitectonic de la Râmnicu Sărat şi Palatul Episcopal din Buzău sunt, de bună seamă, cele mai reprezentative edificii prin care judeţul Buzău este legat de numele marelui domnitor Constantin Brâncoveanu. Nu pot fi însă trecute cu vederea şi alte ctitoriri ale marelui domnitor în acest judeţ “de margine” al Ţării Româneşti5. Tot Radu Greceanu ne oferă, într-o altă parte a lucrării sale, primele informaţii istorice despre Complexul brâncovenesc de la Râmnicu Sărat. Din consemnările sale aflăm că “într-acest an al optulea den domniia mării-sale [7205 / 1697], s-au săvârşit şi mânăstirea care au făcut măriia-sa la târgul Râmnecului, unde să proslăveşte adormirea cei de Dumnezeu născătoare, stăpânii noastre, care iar den pajişte şi den temelie au zidit împreună cu unchiul mării-sale, Mihai Cantacozino vel-spătar, însă mănăstire mare şi cuvioasă, cu chilii de piatră şi cetate împrejur, pentru că fiindu în locu ca acela de iaste în calea oştilor şi mai mult a tătarilor. Drept aceia au pus măriia-sa nevoinţă împreună cu unchiul mării-sale, ce s-au zis mai sus, de o au făcut cu tărie, ca multora scăpare şi apărare să fie, care cu mile întărind-o şi cu toate cumsăcade împodobind-o, la sfânta şi dumnezeiasca mănăstire de la muntele Sinai o au închinat, întru vecinică pomenire6. Informaţiile consemnate de cronicar sunt confirmate şi de pisania bisericii, rezultând astfel că ansamblul de la Râmnicu Sărat a fost realizat între anii 1691 şi 1697. Ansamblul de la Râmnicu Sărat, la vremea respectivă o mică, dar importantă cetate de vamă la graniţa cu Moldova, cuprinde Casa domnească (pe latura de vest), stăreţia şi corpul de chilii (pe latura de nord), o biserică (în zona

Ibidem, pp.228-229. Horia Dumitru Oprea, Râmnicu Sărat, ţinut de margine, https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/hrisov/; vezi şi Dorin Ivan, Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003. 6 Radu Greceanu, Istoria domnii lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688 – 1714), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p. 116, apud Eugen Marius Constantinescu, Raport de cercetare arheologică, punct de lucru Complexul brâncovenesc Râmnicu Sărat, pe http://cronica.cimec.ro/detaliu. 4 5

CTITORII BRÂNCOVENEȘTI PE DRUMUL DE RĂSĂRIT AL TĂRII ROMÂNEȘTI

centrală), zidul de incintă prevăzut pe laturile de est şi sud cu turnuri patrulatere la exterior şi cu turnuri hexagonale la colţurile de sud-est şi sud-vest7. Demnă de consemnat ni se pare şi opinia potrivit căreia Constantin Brâncoveanu şi unchiul său nu ar fi primii întemeietori ai acestui locaş monahal, aşa cum arată pisania de la intrare, cercetările arheologice arătând aici prezenţa unor gropi menajere, a unei locuinţe de suprafaţă din secolul XIV-XV şi a unei necropole de la mijlocul secolului al XVI-lea. Mănăstirea, datată încă din secolul al XVI-lea, avea o incintă fortificată şi chilii adosate zidului de incintă, care vor suferi modificări importante. Probabil, construirea, între 1691-1697, a unei noi biserici, din zid, pe locul celei vechi, din lemn şi construirea casei domneşti, cu foişor, două scări laterale şi o pivniţă, a dus la acreditarea ctitoririi acestei mănăstiri de către domnitorul Constantin Brâncoveanu8, care şi-a afirmat şi aici dubla vocaţie, de ctitor şi de strateg. O mănăstire şi o curte administrativă fortificată, iată modul înţelept prin care domnitorul a urmărit să-şi întărească şi la Râmnicu Sărat poziţiile militară şi culturală. Biserica, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, păstrează şi conservă pictura originală, atribuită marelui pictor, “zugrav de subţire”, al acelor vremuri, Pârvu Mutu. Marele istoric Nicolae Iorga, care preţuia foarte mult această bijuterie arhitectonică, spune despre ea: La început un strălucit pridvor. Are şase stâlpi în faţă, câte trei pe laturi. Nicăieri ei nu sunt aşa de frumoşi ca aici. Fiecare aproape îşi are forma originală, pe lângă cei cu flori, frunze, viţe suitoare, sunt alţii pe care se văd foi de dafin ori linii late ca galoanele de aur de pe vechile veştminte. Uşa se deschide într-un cadru sculptat, ca la Colţea, la Sinaia, mai mică aceasta. Iarăşi chipurile animalelor simbolice, care înfăţişează pe Evanghelişti, sfărâmate cu ciocanul, la cele patru colţuri. Inscripţia care cuprinde numele lui Mihai Cantacuzino cu al Brâncoveanului a rămas din cauza acestuia din urmă, căci pomenirea lui Mihai, ucis ca hain, a fost osândită de turci şi Nicolae Vodă Mavrocordat a îndeplinit osânda. În ea se vede înnoire interesantă: slovele nu se înşiră în linii drepte, ci alcătuiesc arcuri ca pe un văl ce s-ar ţine cu mâna de amândouă capetele. Pronaosul, «tinda femeilor», cuprinde chipul lui Brâncoveanu şi altele… naosul e larg şi luminos, strănile au unghiuri de exagon. O catapeteasmă de zid, zugrăvită din nou la 1806 de meşterul călugăr Isaiia din Sinai desparte de altarul foarte încăpător, care are în dreapta şi în stânga – cum nu mai aflăm aiurea – o proscomidie şi veşmântărie, destul de mari. La amândouă, duc uşi împodobite cu frumoase şi originale sculpturi în piatră9. În ceea ce priveşte Casa Domnească, aceasta avea în compunere un edificiu central, în stil neoromânesc specific secolului al XVII-lea, cu pridvor amplu şi ferestre încadrate de chenare largi, care sfârşesc în arc trilobat. Faţada Gabriel Stăicuţ, Complexul Brâncovenesc Râmnicu Sărat, în volumul Buzău - mică enciclopedie istorică, Editura ALPHA Buzău, 2000, p. 179. 8 Ibidem. 9 apud Horia Dumitru Oprea, op. cit. 7

Dr. MIRCEA TĂNASE

tinde spre stilul renascentist, cu ferestre la parter şi la etaj. Sala mare impresionează prin bolţile arcuite, care au ca punct central de sprijin statui din piatră. Coloana centrală, sub forma unei sculpturi, Samson şi leul, opera unui artist al epocii, Lupu Sărăţan, se află în prezent la Palatul Mogoşoaia, imprumutată de la Râmnicu Sărat în 196110. Vocaţia constructivă a domnului Constantin Brâncoveanu s-a răsfrânt pozitiv şi asupra unui alt locaş de cult cu o încărcătură simbolică deosebită: Biserica Domnească Sfânta Parascheva, construită de Ştefan cel Mare între 1473-1481, pe care o va reface de la ferestre în sus, în 170411. Moda închinării locaşurilor monahale româneşti la Sfântul Munte nu l-a ocolit însă nici pe marele Brâncoveanu, astfel că acesta a închinat, printr-un hrisov, Mănăstirea Râmnicului Sărat, la 1700, Sfântului Munte Sinai.12 În schimbul a două treimi din veniturile sale, mănăstirea era scutită de toate dăjdiile (dările), un privilegiu pe care l-au fructificat, de altfel, şi negustorii şi meseriaşii din zonă. În plus, trebuie spus că domnitorul a semnat mai multe acte de danii şi scutiri de bir şi dări pentru Mănăstirea Râmnicului Sărat (în 1689 îi întăreşte închinarea schitului Fundul Cocorăştilor, din acelaşi judeş, ridicat de Radu căpitan13, în 1693 îi dăruieşte a treia parte din vama domnească de la Buzău şi Râmnic, şi mertic de sare de la Ocna Telega14, în 1696 îi dăruieşte acesteia vama carelor de la Ocna Teişani, 3 bani pentru car tras de bou şi 5 bani pentru car tras de bivol15, în 1704 îi dă dreptul de avea 20 de oameni străini sârbi, moldoveni şi ungureni din Buda, judeţul Râmnicu Sărat, scutiţi de bir şi dări către domnie16, iar în 1704 şi 1712 reîntăreşte aceleiaşi mânăstiri vinăriciul domniei din dealul Jideanilor, judeţul Râmnicu Sărat, întărit anterior în văleat 7208 (1699)17. Aceste privilegii, adăugate prestigiului conferit de statutul de mânăstire închinată Sfântului Munte, su făcut ca locul să capete puterea economică pe care se va dezvolta mai târziu oraşul Râmnicul Sărat 18. Astfel, într-un alt document din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu este amintit un han al Mănăstirii Adormirea, pe locul domnesc, unde să se adăpostească negustorii veniţi la târg19. Răzvan Theo Chirac, Samson în lupta cu leul, pe http://chirac.wordpress.com/2010/11/11/samson-in-lupta-cu-leul/ 11 Veronica Nistor, Valeriu Nicolescu, Monumente de cult, în volumul Buzău - mică enciclopedie istorică, Editura ALPHA Buzău, 2000, p. 207. 12 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Mănăstirea Râmnic, I/18, apud Alexandra Brutaru, Cristian Brutaru (coordonatori), Brâncoveanu 300, Documente din Arhivele Naţionale, ediţia a II-a, volum editat de Asociaţia DAR Development, Bucureşti 2016, p. 158. 13 Ibidem, p. 52. 14 Ibidem, p. 110. 15 Ibidem, p. 134. 16 Ibidem, p. 198. 17 Ibidem, p. 204, 238. 18 Horia Dumitru Oprea, op. cit. 19 Veronica Nistor, Valeriu Nicolescu, op. cit, p. 206; 10

CTITORII BRÂNCOVENEȘTI PE DRUMUL DE RĂSĂRIT AL TĂRII ROMÂNEȘTI

De remarcat că în textul cronicarului Radu Greceanu apare ca un personaj important şi Mănăilă vel şătrar, mare dregător şi om de încredere al domnului Constantin Brâncoveanu în această parte de ţară. O strănepoată a acestuia, Maria Mănăileasca, după moartea primului ei soţ s-a recăsătorit în 1779 cu stolnicul Nicolae Vergu, care a adus în căsnicie 3500 de taleri cu care au construit casele din târgul Buzăului, astăzi Casa Vergu-Mănăilă, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie Buzău, care găzduieşte colecţia de etnografie. Tot de numele Mariei Mănăileasca se leagă şi înfiinţarea la Buzău, în 1792, a Spitalului (bolniţei) Gârlaşi, al treilea din ţară, după Colţea (1702) şi Pantelimon (1750).20 Revenind la acest drum care lega aşezările din Subcarpaţii Curburii cu Subcarpaţii Getici şi Ţara Severinului – Drumul de sub Deal sau Drumul Mare, la vremea respectivă principala cale de comunicaţie de la est la vest prin Ţara Românească, trebuie menţionat că pe acesta era trimis, în convoaie de care, spre vânzare şi întărire a vistieriei ţării, vinul din cramele domneşti, până în Italia.21 Crama brâncovenească de la Sărăţeanca (pe Musceleanu) este singura care se mai păstrează în judeţul Buzău, deşi starea în care se află nu poate fi un prilej de mândrie pentru cei care veghează la viaţa monumentelor istorice. De altfel, trebuie remarcat faptul că, inexplicabil, acest vestigiu nu figurează încă pe lista monumentelor istorice, ceea ce reprezentă o mare nedreptate, dar şi un mare pericol pentru existenţa sa viitoare. Pe un platou pe care, cu siguranţă, altădată se răsfăţau în soare viile şi livezile Brâncoveanului sau ale supuşilor săi, la marginea vestică a satului Nenciuleşti, împrejmuite de mărăcini şi buruieni, se mai văd încă nişte urme de ziduri groase de 80-90 cm, din piatră şi cărămidă, probabil baza unei construcţii destul de solide, care a dispărut chiar şi din amintirile oamenilor locului. Pe fiecare latură a acestei fundaţii sunt practicate una-două ferestre cu rol de luminator pentru crama în care se intră pe latura de vest, printr-un gârlici în pantă cu trepte din cărămidă. Coborând în cramă, descoperim o alveolă cu laturile de 8,40 x 8,40 m, cu o înălţime de 7 m, cu un stâlp în mijloc care sprijină cele patru bolţi în semicalotă ale tavanului, în stilul specific construcţiilor brâncoveneşti 22. Interiorul arată relativ bine, fără urme de degradare majoră, deşi pe partea stângă a gârliciului de acces a fost practicată o incizie vizibilă, de unde, spun localnicii, ar fi fost recuperată o aşa-zisă comoară. Nu credem că este întâmplătoare asemănarea cu subsolul Casei Domneşti de la Râmnicu Sărat, dată fiind, desigur, apartenenţa celor două construcţii la Eugenia Golub, Cea mai veche clădire din Buzău, Călătorie în timp la Casa VerguMănăilă, în ziarul Lumina, 28 septembrie 2010, apud Mircea Tănase, Prin Buzăul istoric. Locuri, fapte, personalităţi, Editura Editgraph, Buzău, 2016, p. 64. 21 Eugen-Marius Constantinescu, Constantin Brâncoveanu şi Buzăul, în revista „Origini”, nr.14, septembrie 2014, p.7. 22 Ibidem. 20

Dr. MIRCEA TĂNASE

acelaşi stil arhitectonic. Pereţii, stâlpul central şi bolţile, precum şi tavanul sunt construite din cărămidă şi mortar de nisip cu var. Pe fiecare dintre pereţi este practicată câte o firidă, folosită pentru depozitarea diferitelor obiecte. Ferestrele de iluminare sunt orientate oblic spre exterior. Construcţia de deasupra nu putem decât să ne-o închipuim, desigur, în aceeaşi notă arhitectonică brâncovenească. Vegetaţia însă a invadat locul şi, nestingherită, îşi continuă opera de distrugere a acestei construcţii, care ar putea deveni un important punct de atracţie turistică. Din păcate, drumul de acces este doar o potecă pe care mai calcă doar localnicii sau tinerii care, uneori, mai organizează câte un picnic aici. După cum spune profesorul Eugen-Marius Constantinescu, cel care a cercetat arheologic întreaga zonă şi a adus la lumină importane vestigii istorice, o cramă asemănătoare, dar mult mai mare, a fost la Merei, în apropiere de Sărata Monteoru. Fusese construită tot în vremea lui Constantin Brâncoveanu şi avea patru alveole cu stâlp în mijloc şi câte patru bolţi în semicalotă. Gârliciul de acces avea 15-16 m, larg de 3 m, cu trepte de cărămidă, pe centru cu două grinzi din lemn, groase de aproape 30 cm, dispuse la o lăţime de 80-90 cm, pentru manevrarea budanelor care trebuiau pregătite pentru păstrarea vinului. Şi această cramă a avut deasupra o casă cu mai multe încăperi, cu ziduri exterioare din piatră groase de 90-100cm, cu prispă în faţă şi pridvor la mijlocul laturii de sud, peste gârliciul pivniţei. Casa şi pivniţa fuseseră propuse pentru restaurare, urmând a găzdui un Muzeu al Culturii Monteoru, epoca bronzului, mileniile IIIII î.Hr., care este foarte bine reprezentată de o multitudine de situri arheologice descoperite în zonă, dar şi o Bursă a vinurilor româneşti, la fel de bine reprezentate. Din păcate, primul secretar al judeţului, căruia nu-i plăcea acoperişul din carton al acesteia, a dispus demolarea casei, în 198623. Reluarea acestui proiect ar putea da un plus de relevanţă acestui generic Drum al Vinului, care ar pune şi mai bine în valoare aceste două mărci româneşti incontestabile, foarte bine reprezentate în zona Subcarpaţilor de Curbură: vestigiile arheologice şi vinul. Un alt obiectiv istoric legat de numele domnitorul Constantin Brâncoveanu este Episcopia Buzăului, înfiinţată în anul 1500, pe vremea domnitorului Radu cel Mare (1495-1508), an în care Buzăul a fost vizitat de Nifon, fostul patriarh ecumenic al Constantinopolului. Centrul Eparhial, situat în centrul oraşului Buzău, este compus din: Catedrala episcopală, Paraclisul episcopal, Palatul episcopal – reşedinta ierarhului –, clădirea Seminarului Teologic, Cancelaria episcopală, Clopotniţa, Muzeul, Biblioteca, dar şi câteva chilii.

23

Ibidem.

CTITORII BRÂNCOVENEȘTI PE DRUMUL DE RĂSĂRIT AL TĂRII ROMÂNEȘTI

Actuala catedrală episcopală este ctitoria din 1649 a lui Matei Basarab (1632-1654), pe locul alteia mai vechi, distrusă de năvălirile străine24 si are drept hram praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august). De-a lungul vremii a suferit mai multe renovări, impuse de distrugerile provocate de cutremure şi alte vitregii ale timpului. Pictura din interior, restaurată în mai multe rânduri, a fost executată în tehnica fresco, stil neoclasic, de pitarul Nicolae Teodorescu, conducătorul şcolii de zugravi de la Episcopie, ajutat de nepotul dinspre soţie, Gheorghe Tăttărescu. Deosebit de valoroasă este şi pictura de pe catapeteasmă, executată pe foiţă de aur de acelaşi N. Teodorescu. De numele acestor doi „zugravi de subţire” este legată şi pictura altor lăcaşuri religioase din zona Buzăului (Răteşti, Ciolanu). De altfel, episopul Chesarie (1825-1846) l-a descoperit şi susţinut pe Tăttărescu, trimiţându-l la şcoală în Italia, la Academia San Luca din Roma. Devenit un nume reprezentativ al picturii româneşti. Tăttărăscu şi-a înscris în portofoliu peste 50 de biserici, printre care Biserica Sfântul Spiridon Nou, Biserica Zlătari, Biserica Creţulescu, Biserica Sfântul Ilie, Biserica Colţea, Paraclisul Mănăstirii Antim, toate din Bucureşti, Mitropolia Iaşi, Biserica greacă din Brăila, Biserica Sfântu Ilie din Craiova, Biserica Sfânta Vineri din Ploieşti, Biserica Mănăstirii Ghighiu şi Biserica din Târgşoru Nou de lângă Ploieşti, Bisericile Mănăstirii Bistriţa şi Râmnicului din judeţul Vâlcea. Împreună cu Theodor Aman a înfiinţat, în 1864, Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti25. În ceea ce priveşte actualul Palat Episcopal din Buzău, acesta datează în forma actuală din anul 1844, fiind ridicat pe locul celui construit de Matei Basarab şi refăcut de Constantin Brâncoveanu sub forma unei construcţii cu o pivniţă, cu opt calote semisferice rezemate pe arce mari de cărămidă care se sprijină pe zidurile laterale şi pe cei trei stâlpi masivi din centru.26 În chiliile episcopiei, Constantin Brâncoveanu a înfiinţat, în 1691, prin strădania episcopului Mitrofan, o tipografie în care s-au tipărit, timp de peste două secole, numeroase şi valoroase cărţi de învăţătură şi slujire bisericească. Prima carte tipărită a fost Pravoslavnica mărturisire, scrisă de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, aprobată de Sinodul de la Iaşi în 1642, tradusă din limba greacă în limba română de Radu Greceanu, ajutat de stolnicul Constantin Cantacuzino27. Palatul actual al episcopiei fost construit deasupra acestei pivniţe brâncoveneşti, care a fost transformată, în urma lucrărilor de restaurare dintre anii 1982-1986, într-o mare sală de recepţie. Tot în acea perioadă a fost restaurat şi foişorul în stil brâncovenesc, aflat pe partea de răsărit a palatului. Datorită

Doina Ciobanu, Daniela Lupu, Gabriel Stăicuţ, Episcopia Buzăului. Complexul arhitectonic episcopal, în volumul Buzău - mică enciclopedie istorică, Editura ALPHA, Buzău, 2000, p. 182. 25 Mircea Tănase, Mănăstirea-cetate Berca, între speranţă şi resemnare, în volumul „Monumentul”, XV, Iaşi, Editura Doxologia, 2014, p. 119. 26 Doina Ciobanu, Daniela Lupu, Gabriel Stăicuţ, op. cit., p. 181. 27 Veronica Nistor, Valeriu Nicolescu, op. cit, p. 280. 24

Dr. MIRCEA TĂNASE

faptului că este locuinţa de serviciu a ierarhului, Palatul Episcopal de la Buzău nu poate fi vizitat de turişti. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a avut şi alte legături cu ţinutul Buzăului, unde a căutat refugiu pentru familia sa în situaţii mai puţin favorabile. Astfel, în perioada de început a domniei sale, la vremea Crăciunului 1689, când austriecii generalului Heissler au năvălit în Ţara Românească, Constandin vodă înţelegând de aceasta foarte rău s-au întristat, mai vîrtos pentru săraca de ţară şi numaidecât s-au rădicat de acolo de la Ruşi de s-au dus la Buzău cu toată boierimea şi cu toate oştile. Şi de acolo de la Buzău au trimis pre doamnă-sa şi cu toate jupânesele şi pre părintele vlădica Theodosie şi episcopul de la Râmnic, de au mersu la mănăstirea de la Brad.28 Ziua de 6 ianuarie 1690 domnitorul o petrece la Buzău, unde au făcut Boboteaza acolo şi cu toată rânduiala ei, făcând slujba în episcopie cu boerimea şi cu alalţi toţi, slăviia şi măriia pre Dumnezeu de toate câte era şi cu toată inima toţi se ruga ca să milostivească sfântul Dumnezeu pre ticăloasa ţară şi pre domnul să-l ţie şi să-l păzească ca fără de mare pustiirea ei // să oteşască focul de oşti ce ardea şi era într-însa şi la o linişte să o aducă.29 Mănăstirea Bradu, situată pe valea râului Nişcov, de partea cealaltă a Dealului Istriţa, datată anterior epocii lui Matei Basarab, fusese folosită şi mai înainte ca loc de refugiu de boierii buzoieni şi familia domnitoare. A fost reconstruită de către Radu Mihalcea Cândescu, un mare dregător (vel comis) de pe valea Buzăului, în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654). Domnitorul valah eluda astfel, cu abilitate, o dispoziţie a Porţii otomane de a nu se mai construi cetăţi de apărare în Ţările Române, conferind, în schimb, acest rol defensiv, bisericilor fortificate. Însuşi Nicolae Iorga, călătorind prin aceste părţi pe la jumătatea deceniului patru al secolului trecut, aprecia că prin grosimea considerabilă a zidurilor sale, care nu s-ar justifica doar pentru a apăra o bisericuţă, mănăstirea Bradu putea fi considerată o cetate, asemănătoare cu cea de la Vintilă Vodă, de pe Valea Slănicului, ambele fiind părţi ale aceluiaşi sistem de fortificaţii destinate apărării căilor de acces dinspre Ţara Bârsei spre Câmpia Buzăului30. Spre sfârşitul secolului XVIII, în disputa pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti, Mănăstirea Bradu îşi reafirmă, iată, valenţa de loc întărit şi ferit. După uciderea domnului Şerban Cantacuzino (1678-1688), într-un complot al boierilor munteni, disputa pentru ocuparea tronului s-a dat între aga Constantin Bălăceanu, ginerele fostului domnitor, şi Constantin Brâncoveanu, nepotul pe care acelaşi domnitor îl desemnase spre a-i urma la tron31. Împăratul Leopold al Radu Greceanu, op. cit., p. 68. Ibidem, p. 71. 30 Nicolae Iorga, în „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, 1934 (anul 27), p.28; vezi şi Ion Chicideanu, Constanţa Modoran, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice, în volumul Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, editat de Episcopia Buzăului, 1983, p. 189. 31 Ion Chicideanu, C. Modoran, op. cit., p. 191. 28 29

159

CTITORII BRÂNCOVENEȘTI PE DRUMUL DE RĂSĂRIT AL TĂRII ROMÂNEȘTI

Austriei îl trimisese pe generalul Donat Heissler să-l sprijine Bălăceanu. După ce austriecii au ocupat Bucureştii, proaspătul domn Constantin Brâncoveanu a cerut ajutor turcilor şi tătarilor şi, în bătălia de la Zărneşti, lângă Braşov (11/21 august 1690), corpul de oaste munteano-turco-tătar al lui Brâncoveanu a învins în confruntarea cu cei 4.000 de oameni recrutaţi din Transilvania, sub comanda lui Heissler. Brâncoveanu a poruncit să fie adus capul lui Bălăceanu la Bucureşti şi înfipt în poarta caselor familiei sale. Doamna Marica, dorind a mulţumi pentru găzduirea sa la Bradu, a făcut mai multe danii mănăstirii, printre care şi o Biblie, datată 1693, care se păstrează la Muzeul Episcopiei Buzăului32. Am mai putea menţiona, pentru a reliefa atenţia pe care a acordato domnitorul ţinutului Buzăului daniile pe care le-a făcut unor apropiaţi: în 1706 întăreşte lui Şerban Cantacuzino, fost mare paharnic, 2 mori pe apa Buzăului în Gârla Morilor, între Scurteşti şi Berindeşti33, în 1710 întăreşte Episcopiei Buzău şi episcopului Ioasaf vii în Dealul Verneştilor, judeşul Buzău şi moşia din Stoiceşti, dăruite de Isaia călugărul, precum şi o casă în Târgovişte, dania Stanei săpunăreasa, soşia lui Radu Aprod34, în acelaşi an întăreşte lui Mihalcea Cândescu fost mare stolnic, lui Pârvan vistier, lui Dragomir căpitan şi unor moşneni ocina de la Moceşti, judeţul Buzău, pentru care se judecaseră cu Mânăstirea Comana35, iar în 1713 ăntăreşte fiilor logofătului Stanciu Vernescu, Jipa şi Lefter, stăpânirea asupra 2130 de stânjeni, în judeţul Buzău.36 Concluzionând, putem spune că deşi a fost atât de legat de ţinutul Buzăului, urmele domnitorului Constantin Brâncoveanu s-au estompat în această parte de ţară. Rămâne să lumineze, ca o bornă de hotar, doar Complexul brâncovenesc de la Râmnicu Sărat, care a reprezentat de-a lungul timpului un punct de atracţie deosebit pe harta judeţului şi este lăudabilă iniţiativa forurilor responsabile ale judeţului de a renova şi repune în valoare acest spaţiu cultural. Lucrările începute în 2002 continuă şi în 2014, iar când vor fi finalizate Casa Domnească va găzdui la parter şi la etaj colecţiile Muzeului municipal, iar la subsol, în ambianţa unei autentice pivniţe brâncoveneşti, vor fi găzduite diferite manifestări culturale. Mult mai puţin vizibilă, dar plină de semnificaţii, este lucrarea artistică a sculptorului Gheorghe Coman, Jertfa Brâncoveanului, care străjuieşte, într-o margine de pădure de mesteceni, Tabăra de sculptură de la Măgura, din vecinătatea Mânăstirii Ciolanul. În rest… la Crama de la Nenciuleşti se ajunge greu, fiind năpădită de Mircea Tănase, Mănăstirea-cetate Bradu – istoria, legenda şi suferinţa unui monument remarcabil din judeţul Buzău, în volumul „Monumentul”, XIV, Iaşi, Editura Doxologia, 2013, p.105; vezi şi Gabriel Stăicuţ, Cronologie, în volumul Buzău - mică enciclopedie istorică, Editura ALPHA Buzău, 2000, p. 279. 33 Alexandra Brutaru, Cristian Brutaru (coordonatori), Op. Cit., p. 208. 34 Ibidem, p. 224. 35 Ibidem, p. 226. 36 Ibidem, p. 242. 32

Dr. MIRCEA TĂNASE

mărăcini şi bălării, din Crama de la Merei nu prea se mai vede nimic, zidurile Mănăstirii-cetate Bradu se năruie, încet dar sigur, Muzeul Episcopiei Buzăului este mai puţin accesibil publicului larg, ca şi Palatul Episcopal şi crama brâncovenească de sub el. Vestigii şi edificii remarcabile, care, din păcate, nu sunt preţuite şi valorificate, pentru ilustrarea rolului deosebit al acestui ţinut în afirmarea şi păstrarea fiinţei noastre naţionale.

CTITORII BRÂNCOVENEȘTI PE DRUMUL DE RĂSĂRIT AL TĂRII ROMÂNEȘTI

1689-7198 (sic) iunie 20, Bucureşti

Constantin Brâncoveanu vv. întăreşte Mânăstirii din Râmnic, judeţul Râmnicu-Sărat, închinarea schitului Fundul-Cocorăştilor din acelaşi judeţ, ridicat de Radu căpitan.

A scris Dumitru logofăt. SANIC, Fond Mânăstirea Râmnicu-Sărat, XIII/8

CRISTIAN BRUTARU

Cuvânt Final În final, dorim să mulțumim finanțatorilor și partenerilor care au făcut posibilă realizarea celor trei ediții ale Conferinței „Moștenirea Culturală a Epocii Brâncovenești”, tuturor participanților și mai ales specialiștilor care au prezentat lucrări și pe care îi vom aminti aici, chiar daca nu figureaza în aceasta publicație toate lucrarile lor de un înalt rafinament. Pentru prima ediție „Moștenirea Culturală a Epocii Brâncovenești”Antim Ivireanul 300, mulțumim: Doamnei arhitect dr. Adda Gheoghievici cea care a realizat proiectul de restaurare al Ansamblului Brâncovenesc de la Potlogi, proiect început în anul 2009 și a prezentat participanților stadiile realizării acestei ample lucrări. În sesiunea de comunicări „Contribuția culturală a Mitropolitului Antim Ivireanul” au conferențiat: Arhimandrit Policarp Chițulescu, Biblioteca Sfantului Sinod cu lucrarea ”Știri despre Sfântul Antim Ivireanul”, dna. dr Ioana Feodorov de la Institutul de Studii Sud Est Europene al Academiei Române a prezentat „Însemnătatea tipăriturilor arabe ale Sfântului Antim Ivireanul pentru înaintarea spirituală și socială a creștinilor din Levant”, dl. drd. Claudiu Victor Turcitu, Șeful Biroului Arhive Medievale Fonduri și Colecții Personale din cadrul Arhivelor Naționale ale României a prezentat „Documente emise în cancelaria domnească şi Mitropolitul Antim Ivireanul”, iar dr. Laurențiu Szemkovics de la același departament, a prezentat “Particularități heraldice ale ornamentelor în documentele emise de mitropolitul Antim Ivireanu”. În cea de-a doua sesiune dedicată mărturiilor documentare referitoare la Marele Voievod Constantin Brâncoveanu, au luat cuvântul: dl. dr. Sergiu Iosipescu de la Institutul de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară cu lucrarea “Brâncoveni şi Cantacuzini, ultima confruntare”, dna. conf. univ.dr. Florentina Nițu cu lucrarea „Veșmintele ca marcator cultural”, „Prețuri si comercializare in epoca brâncovenească.”, dna. prof. univ. dr. Șarolta Solcan de la Facultatea de Istorie a Universității București cu lucrarea „Constantin Brâncoveanu în cronicile transilvănene maghiare și săsești de la începutul secolului al XVIII-lea”, dna. conf. univ. dr. Iulia Cheșcă ne-a prezentat „Înscrisuri otomane în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu’’ iar dna. prof. univ.dr. Melentina Bâzgan de la Facultatea de Arhivistică din cadrul Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza a prezentat „Tipuri de înscrisuri, cărți utilizate în procesul de judecată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu”, dna. dr. Irina Cîrstina, de la Complexul Național Muzeal Curtea Domnească, Târgoviște a prezentat referințe privind „Boierii dâmbovițeni ai Domnitorului Constantin Brâncoveanu”, dna dr. Lia Brad Chisacof de la Institutului de Studii Sud Est Europene al Academiei Române cu lucrarea

CUVÂNT FINAL „Brâncoveanu și fii săi eroi de tragedie”, iar doamna Valentina Vasile cu lucrarea „Progres şi spiritualitate europeană pe moşia Brâncovenească de la Potlogi la început de sec.XIX.” Mulțumim, de asemenea, doamnei Iuliana Mateescu, care a prezentat filmele și lucrările domniei sale: „Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia”, un documentar despre Maria Brâncoveanu și „Un chip de lumină”, un documentar despre Arhimandritul Ioan, stareţ al Mânăstirii Hurezi între 1692 și 1726. Pentru cea de-a doua ediție „Moștenirea Culturală a Epocii Brâncovenești”-Interferențe Multietnice și modernitate pe Drumul Sudului”, mulțumim specialiștilor: Dr.Claudiu Turcitu de la Arhivele Naționale ale României cu lucrarea „Drumul Sudului Interferențe Multietnice”, prof.univ.dr. Șarolta Solcan de la Facultatea de Istorie a Universității București, cu lucrarea „Locuitori ai Moldovei în Țara Românească la sfârșitul secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea”, dr. Irina Cîrstina de la Complex Național Muzeal Curtea Domnească Târgoviște cu lucrarea „Tezaure Monetare pe Drumul Sudului”, dl. Ștefan Dumitrescu cu lucrarea „Drumul medieval GiurgiuTârgoviște-Bran în documente cartografice”, Col. Dr. Mircea Tanase, Redactorşef revista „Gândirea Militară Românească cu lucrarea „Ctitorii brâncoveneşti pe Drumul de Răsărit al Ţării Româneşti” și dna Valentina Vasile cu lucrarea „Potlogiul multietnic”. În secțiunea dedicată rememorării Voievodului Constantin Brâncoveanu au prezentat lucrări: dr. Ana Dumitran de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, „Secvențe din destinul unei cărți: Evanghelia greco-română (București, 1693) din colecția Museikon”, prof. univ. dr. Mariana Neț de la Institutul de Lingvistica al Academiei Romane cu lucrarea „Epoca lui Brancoveanu intr-un ciclu romanesc de la finele secolului XX", dr. Oana Marinache, președinte al asociației și editurii Istoria Artei cu lucrarea: „Diata Doamnei Maria Brancoveanu”, dr. Lia Brad-Chisacof cu lucrarea „Fiii Brancoveanu si oglinzile principilor”.

Desigur, ne dorim să putem organiza în continuare aceste evenimente și să putem publica lucrările prezentate, dar obținerea resurselor și dificultățile de organizare nu ne pot oferi o certitudine în acest sens. Cristian Brutaru, Director Editura DAR DEVELOMENT Publishing.

CRISTIAN BRUTARU

Cuprins Cuvânt Înainte ...................................................................................................... 3 Argument pentru cercetarea aspectelor multietnice din arealul Drumul Sudului 7 Dr. Irina Cîrstina ................................................................................................ 11 Descoperiri monetare pe Drumul Sudului în cuprinsul județului Dâmbovița (secolele XV-XVIII) ...................................................................................... 11 Ștefan Dumitrescu .............................................................................................. 29 Drumul medieval Giurgiu Târgoviște în documente cartografice, istorioare și legende, oameni și fapte ................................................................................. 29 Prof. Valentina Vasile ........................................................................................ 43 Potlogi, model de conviețuire a etniilor de pe Drumul Sudului ..................... 43 Prof. univ. dr. Șarolta Solcan ............................................................................. 63 Locuitori ai Moldovei în Țara Românească la sfârșitul secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea ................................................. 63 Dr. Lia Brad Chisacof ........................................................................................ 83 Brâncoveanu şi fiii săi, eroi de tragedie ......................................................... 83 Dr. Lia Brad Chisacof ........................................................................................ 93 Fiii Brâncoveanu și Oglinzile Principilor ...................................................... 93 Adrian Buidoso ................................................................................................ 101 Unitatea de decizie în politica externă a Ţării Româneşti în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) ................................................. 101 Dr. Irina Crîstina .............................................................................................. 109 Câteva neamuri boierești din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu – origini, strategii, evoluții (I) ......................................................................... 109 Dr. Mariana Neț ............................................................................................... 127 Epoca lui Brâncoveanu într-un ciclu romanesc de la finele secolului 20 ........ 127 Prof. univ. dr. Șarolta Solcan ........................................................................... 137 Constantin Brâncoveanu în cronicile transilvănene maghiare și săsești din secolul al XVIII-lea...................................................................................... 137 Col. (r) dr. Mircea Tănase ................................................................................ 151 Ctitorii brâncoveneşti pe Drumul de Răsărit al Ţării Româneşti ..................... 151 Cuvânt Final ..................................................................................................... 163 165

Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.