TOKYO - ASAKUSA - 12 februarie 2010
2
12.02.2010 Cafeaua matinală de la Andon Ryokan este delicioasă. Andreea savurează un ceai verde japonez. Ploaia de aseară a încetat și dimineața răcoroasă ne primește pe străzile proaspete și curate din jurul hotelului. Pornim relaxați în explorarea vecinătăților fără rucsacii greoi, la pas de concediu, în Japonia văzută până atunci numai în filme, cărți și “din auzite”. Ne propunem să o luăm sistematic, unde ne poartă pașii, unde ne cheamă străzile, având ca reper hotelul nostru și împrejurimile recomandate pe harta destinată turiștilor dornici să afle TOKYO.
3
Așa cum am mai spus înainte (știu că o să ne repetăm, dar asta am văzut), casele, au o alură sobră, fără farafastâcuri, intrările afișează o fațadă lipsită de ornamente inutile. Singurele accente nebunatice sunt florile multicolore, îngrămădite în ghivecele dispuse la intrarea fiecărei locuințe. Begonii, mușcate, panseluțe, margarete, narcise, bonsai înfloriți, aloe și ficuși, camelii și verze colorate roz bombon egalează colecția mamei Angela (ce a reușit performanța de a aduna toate aceste specii în balcoanele apartamentului 8 și pe scara blocului de la Pitești). Unde arunci privirea dai de o floare, de o plantă sădită cu dragoste și fără frica de a fi șparlită așa cum se întâmpla frecvent cu florile mamei, și deși era tristă după aceea, ea continua să completeze spațiile lipsă. Andreea e atrasă asemenea unei albinuțe de fiecare floare….zzzz…
4
5
6
7
Pe străzi trec biciclete în sus și în jos cu oameni veniți sau ducându-se la piață. Mai un poștaș, mai un bătrânel la papuci, mai două doamne în vârstă venite de la cumpărături.
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
Descoperim un paper-cut imens lipit la colțul străduței NIHONZUTSUMI, fapt ce ne bucură și mai mult privirile.
20
21
22
23
Stegulețele arborate în fața magazinelor și birturilor japoneze ne dau de înțeles că e ora cea mai potrivită să explorăm oarece preparate din bucătăria Tokyoneză. Intrăm curajoși și siguri pe noi într-un birt cu reclame atrăgătoare imprimate pe drapelele complementare, fără să știm ce scrie, lăsându-ne incertitudinile pe mâna destinului: “rău nu poate să fie!” ne zicem, și ne așezăm la o masă. Interiorul e cochet, comod, mirosurile adulmecate de dincolo de tejgheaua bucătarului ne dau de înțeles că am intrat unde trebuie. Prezența câtorva clienți deja cu multe feluri înșirate pe mese ne spune că bucătarul are tingiriile deja incinse. Ne benoclăm în jurul nostru să vedem ce au comandat ceilalți și după ce descoperim și meniul în engleză pictat măiastru pe plachete rustice de lemn, treaba devine simplă. Arătăm cu degetul pe meniu “Kore, Kudasai” adică “asta vă rog” și mătușa ospatăriță icnește voinicește “HAI” adică DA, și nu se mai oprește din plecăciunile ce fac parte din pachetul obligatoriu de politețe japoneză, dedicat oricărui client, nu numai nouă. O mică paranteză la DA-ul japonez. Felul în care japonezii pronunță clar și fără urmă de îndoială “HAI”, mă duce mereu cu gândul la o sabie ninja care șuieră în aer și retează scurt vreo 3 capete. Practic e rostit dintr-o icnire bruscă a abdomenului, și m-a facut de multe ori să zic “stai că vin acu’…dar m-am abținut să nu încalc vreo regulă de politețe.
24
25
26
In general, am urmat în Japonia cam tot ce făceau și localnicii, imitând pe cât posibil regulile de politețe dornici să nu jignim din neștiință vreun japonez sau japoneză. Adică ei merg pe stradă ordonat, mergem și noi. Mănîncă pește și alge de mare la micul dejun mâncăm și noi. Aruncă plasticul la plastic și hîrtia la hârtie, la fel și noi. Se descalță la intrare, și noi așijderea. Beau ei, beau și io! (Mă atenționa Andreea drăgăstoasă: Da’ marca asta de bere parcă ai mai încercat-o…:))) Trebuie să spun totuși că statul ciucica cu picioarele dedesubt nu mi-a ieșit… asta e… am picat testul… îmi pare rău. Am încercat în fel și fel, dar nu mi-e comod, față de Andrushka ce savura lejeră un ceai verde zâmbind lângă mine: “ce e dragule, de ce te foiești atâta”… (trebuie antrenament, nu așa… brusc…)… ;) Revenim la birtul unde comandasem ce să ne pregătească de papa. Cât ai zice pește (în Japonia se zice foarte des) preparatele apetisante își fac apariția pe masă, aduse val vârtej de inimoasa ajutoare de bucătar. Intre timp intrăm în colimatorul localnicilor care ne analizează discret. Un personaj cu cioc răzleț și cu alura pescarului trecut prin multe încercări pare a fi mai îndrăzneț și ne abordează direct în japoneză, fapt ce ne descumpănește un pic. Înțelesul sunetelor vorbite de omul nostru nu se descifrează de nici o culoare, cu tot cu “SHOGUN-ul” lui James Clavell citit în adolescență. Suntem capturați de volubilitatea lui și parcă parcă înțelegem din limbajul semnelor că ar fi curios de unde venim… ne încercăm norocul, dând impresia că am înțeles toate întrebările puse anterior și spunem și noi, printre două îmbucături de shrimp învelit într-un cofraj crocant, numele țării noastre. Privirea localnicului se luminează și pare a ne fi localizat rapid în peisajul globului terestru (față de alți străini de pe planetă care când aud de România, parcă îi intrebi cine a fost fratele președintelui Mozambicului) Repetă de câteva ori, ca o aducere aminte, numele țării noastre și începe să ne zică ceva de Olimpics… Repetăm și noi: Aaa!!! Olimpics!!! Bucuroși că am înțeles un cuvânt în japoneză. Bătrânul pescar ia apoi unul din cele două bețe de orez din bolul său, îl ține orizontal, și cu două degete de la cealaltă mână mimează pe cineva care merge pe băț. Îmi pică fisa ca la JACK-POTUL cel mare și realizez că ar vrea să zică de un personaj celebru legat de Olimpics și de mers pe un băț! Ghici ciumpercă ce-i!!! Pronunț fără ezitare: COMĂNECI !!! La care japonezul își mărește ochii, capul i se dă pe spate, coboară de pe scaunul de la bar, își plesnește palmele de genunchi și arată la mine plin de euforie: COMĂNECI, COMĂNECI, ROMANIA!!! Înșeleg că i-am atins o coardă 27
sensibilă, și ciupesc și pronuțarea numelui mic: NADIA, NADIA COMANECI, yes !!! (brusc) prietenul nostru japonez îmi pune mâna pe umăr, un circuit magnetic de prietenie imi străbate corpul emoționat, și-l aud repetând clar numele faimoasei gimnaste românce. Poate mai excitat ca el, încerc să fac referire la prima notă de 10 la bârnă din istoria gimnasticii, și încerc să pronunț numărul 10 în japoneză, după ce-mi aruncasem fugitiv ochiul pe notițele de acasă puse pe masă. Zic: “JUU”… a se citi un fel de “jiîîîîî” din gât… Asta se pare că a fost lovitura de grație, fiindcă omul nostru aprobă dintr-o tăietură scurtă “HAi” și începe să vorbească agitat cu bucătarul, agitându-și mâinile și parcă dând ordine precise. Cât ai zice de două ori pește, ne trezim pe masă cu un platouaș încărcat cu pește crud, cu WASABI condimentul iute verde, orez și o bere ASAHI (una din cele mai întâlnite și proaspete băuturi în Japonia, nu vorbesc aici de SAKE-ul de orez). Am rămas descumpănit deoarece noi deja comandasem, însă ospătărița sufletistă îmi indică pe deja prietenul de o viață, ce prin câteva cuvinte și o gimnastă de renume, a stabilit poate un record greu de egalat, și anume în 10 secunde a legat o înțelegere cu doi oameni din cealaltă parte a globului, fără să folosim nici un traducător sau “dă-i repede pe Google…”
28
Ne pune bere în pahare, si urmează botezul nostru de primire în sânul nipon. Ne spune KAMPAI, adică un fel de GAN BEI chinezesc, cu același înțeles de “USCĂ-I FUNDUL” și dăm pe gât paharul la îndemnul fratelui nostru. Pe la al 4-lea pahar ne întreabă: KAMPAI, ROMANIA? Înțelegând poate că vrea să știe cum se urează la băut în limba noastră, și-i urez și eu din folclorul românesc: Hai Noroc! Sănătate!!!...mai urmează vreo 2 pahare, și deja ne gândim cum ne-am putea noi muta în Japonia… Viața asta… cum trece….cât ai zice 3 pești cu WASABI, o salată de varză murată KIMCHI, doi creveți gigantici și crocanți, o supă MISO de alge de mare, două boluri de orez și vreo 3 COMĂNECI, nota de plată vă rog… HAI!!!! se aude ferm, și e momentul “chemării naturii”, prilej de noi contacte cu civilizația extraterestră. Prima se duce Andreea. Din zâmbetul fericirii afișat la întoarcere, înțeleg că toaleta are un model bengos, ce nu s-a mai repetat până-n prezent. Îmi fac avânt și merg și eu plin de speranțele unor noi senzații. Cum intru-n toaletă, capacul așezat peste colac se ridică automat, cu un ușor zumzet robotic. Hopa, zic eu, aici e aici!!! Urmez ritualul intim, după care automat apa se trage singură. Fac cunoștință cu ritmuri de izvor sacadate, în spirală, continue, sau cu o ușoară rotire sus-jos. A nu se omite capacul cald, ce relaxează mușchii coapsei. Destinderea mă învăluie fin și pot percepe muzica discretă de jazz ce răzbate de undeva, din aer… japonezii ăștia… Întors la Andrushka, ne confirmăm senzațiile reciproce. Între timp, la scaunele suspendate de la tejghea mai apare un tânăr ce discută cu prietenul nostru despre noi. Fac schimb de informații, se aude chiar numele președintelui nostru, rămânând impresionat de ce repede știu japonezii câte ceva despre noi. Nu mică ne-a fost mirarea, când tânărul japonez a plecat și l-am auzit rostind foarte correct LA REVEDERE! cu accent japonez totushi (altfel ar fi fost român de-al nost’ și nu mai avea farmec). 29
30
31
Cerem voie să ne pozăm cu bucătarul și inimoasa ajutoare ce imi aduce aminte de tanti Victorița de la Câmpulung. Plină de emoție, doamna bucătar încearcă rapid să-și aranjeze cu un gest cochet eșarfa de la gât și eu mă aplec diagonal să intru în cadru. În acel moment realizez cât de scunzi sunt japonezii, dar cât de înalt le este moralul…
32
Ne despărțim cu greu, ca de rudele cele mai apropiate, numai că nu ne apucăm să ne pupăm pe amândoi obrajii. Ne îndoim și noi din mijloc de fiecare dată când se înclină și ei a respect, si după îndoituri multiple de parcă eram păpușile mecanice de la un orologiu medieval, în sfârșit ieșim din nou pe străduțe.
33
34
35
36
37
38
39
40
41
Lumea e a noastră. Mâncați, băuți, împrieteniți cu localnicii, pornim cu avânt spre explorare, dar nu facem doi pași că iară suntem opriți de detaliile ce se cer admirate. Strada cu magazine de tot felul ne aspiră ca o ventuză ce nu poate fi evitată. Fetițe și băieți tocmai ieșiți de la școală, presară în peisajul amurgului accente inocente și chicoteli cristaline. Uniformele săltărețe cu pălăriuțe, ghiozdănele, fustițe scurte și șosete lungi se întrec în glumițe care mai de care.
42
43
44
45
Zbenguiala de ștrengari ne prinde-n nostalgie, dar magazinul de vinuri și sake-uri ne readuce în prezent. Intrăm. Suntem privitorii unui magazin de băuturi dar ne simțim participanții la expoziția expozițiilor de packaging pur, admiratorii euforici ai formelor de sticle, recipiente, vase și borcane, cutiuțelor de ambalaj armonios concepute, mărci diverse de vinuri, bere și sake, etichete colorate discret și pictate cu caractere japoneze ca-ntro joacă serioasă de-a designul cel mai cel. Packagingul japonez (designul ambalării (împachetării) produselor, nu neapărat alimentare, ci de orice natură) ne oferă un spectacol vizual excepțional. Alexandru cumpără un sake, așa, de probă și Andreea își face în buzunărel o provizie specifică veverițelor, cumpărând o selecție de fructe de pădure.
46
47
48
49
La următoarea intersecție schimbăm specificul magazinelor. Încep vitrinele cu papucii de lemn sau talpă împletită din fire de orez ZŌRI și KIMONO-urile imprimate sau brodate într-o varietate nesfârșită...
50
51
52
53
Urmează lampioanele de hârtie ONBORI sau CHŌCHIN pictate cu scrisuri japoneze în stilul CHŌCHIN MOJI. Așa am aflat că hotelul nostru cu denumirea ANDON înseamnă lampionul acela cu schelet paralelipipedic îmbrăcat cu hârtie. După ce am aflat și ne-am uitat la hotel cum arată, am văzut asemănarea cu o imensă cutie luminată din interior. Atelierul de lampioane ne fascinează total. Surprindem chiar în lucru doi oameni ce pictează cu răbdare scrisurile negre sau înconjoară cu roșu mesajele caligrafice. Salivăm un pic la meticulozitatea meșterilor, privim și ieșim în tăcere să nu deranjăm.
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
Nici n-are rost să mai menționez că între timp “chemarea naturii” ne-a făcut să mai descoperim încă o toaletă extraterestră, așa că sar la următoarea intersecție ce ne dezvăluie încă o surpriză. Deja se înserase, luminile colorate ale reclamelor ne atrăgeau ca pe niște gâze, când, la următorul colț, un grup de tineri energetici pregăteau un spectacol de BREAK DANCE FUNK HIP HOP ȚOPA HOPLA ce a atras toate sufletele ce se aflau pe stradă în acel moment. Grupul vorbise în prealabil cu polițiștii zonei, deci nu erau în ilegalitate. Am fost spectatorii unui show ad hoc, deși planificat cu mult timp înainte, plin de entuziasm, ritm, euforie, coregrafie, energie și bună dispoziție. Am fost luați ca din oală, neașteptându-ne să fim brusc la spectacol! Tineri băieți și fete încurajându-se reciproc evoluau pe rând plin de agilitate și umor, combinând toate stilurile de dans, trecând brusc de la balet classic la hip hop și cu o piruetă de saltimbanci să o bage scurt pe un break dance de smulgeau publicului strigăte de excitație la care am participat și noi. Spectacolul nu era pe bani, ci doar s-a vrut o conexiune electro-empatică cu publicul prezent la acel moment în acel loc. Ne-am simțit norocoși să-i surprindem în acea manifestare, fără să fi știut dinainte (Mihai și Laura, v-am simțit acolo, trăind fiecare mișcare, tresărire, fibră, oprire bruscă și arcuirea sprâncenei către public, cu un zâmbet fin într-o parte). Normal că nu neam putut abține să nu înregistrăm pe toate cardurile disponibile. Spectacolul ne-a țintuit locului până la sfârșit, neputându-ne dezlipi de trupa ce mâncase jăratic. Am stat până la consumarea cărbunilor și cardurilor foto, la finalul show-ului aplaudând din toata inima. BRAVO !!!
64
65
După atâta mișcare din partea dansatorilor, ne cuprinde o foame scurtă și sar în niște cranțuri sărate din orez, un fel de prăjituri crocante amestecate cu susan și alge marine. Andreea alege un fel de budincă.
66
67
68
69
70
71
72
73
74
75
76
77
Ne învârtim printre reclamele colorate până ajungem la Templul ASAKUSA KANNON, celebru în Tokyo. Ne pozăm aproape la fiecare lampion.
78
79
80
81
82
Ajungem de acolo într-o zonă roșie, unde afișele de la intrările tăcute și discrete ale imobilelor ne dau totuși de înțeles ce poate fi înăuntru. Fete oacheșe zâmbesc din poze, dar bărbații eleganți de la intrare se păstrează sobri, fără aluzii. Ne abținem să facem poze la clădirile “Păpușilor de Mătase” cum erau denumite în pozele de prezentare. Ne imaginăm cum vin discret samurai moderni la ceas de noapte și își aleg “Păpușa” nr.7, sau poate o au deja rezervată pt. vreo 20.000 yeni pornind de la juma de oră pân’ la 2 ore… după posibilități, dotări, chef… Interesantă zona gheișelor ascunse-năuntru în așteptarea celor doritori de “o noapte furtunoasă” cu aromă de taifun cu multe noduri pe oră și ploaie de sake… las imaginația să umble razna și peste câteva străduțe ajungem aproape de RYOKAN-ul nostru.
83
Ne retragem în birtul KANOYA, unde încercăm noodleșii japonezi pe nume UDON. Interior amenajat să te simți ca acasă. Sake-ul din butelcuța fierbinte se absorbe instantaneu în ființa noastră. La sfârșitul mesei îmi încerc din nou puterile cu limba japoneză, și-i spun gazdei: GOCHISO SAMA DESHITA! Adică un fel de “săru’mâna pentru masă c-a fost bună și gustoasă!” Smulg admirația patroanei care se inclină de multe ori rostind mesajul de politețe și mulțumire ce în Japonia îl auzi din 5 în 5 minute: DOMO ARIGATO GOZAIMASU! (Mulțumesc din inimă, mulțumesc foarte mult) Repetăm și noi, să nu rămânem mai prejos, și părăsim localul plini de voie bună. Și sake-ul ăsta… slab slab dar îți dă buna dispoziție.
84
85
ANDON RYOKAN ne așteaptă cu Jacuzzi-ul rezervat, bolborosind fierbinte și fremătând să ne dezmorțească corpurile ostenite. În cameră ne așteaptă covorașele TATAMI și plapuma pufoasă, cu două cești aburinde de ceai verde… după ce s-a stins lumina, n-am mai văzut să scriu, așa ca nu știu ce s-a mai întâmplat… … va urma
© Andon Ryokan
86
Š Andon Ryokan
87
Drepturile de autor sunt rezervate de Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca. Orice reproducere totală ori parțială a textului sau a imaginilor este strict interzisă fără acordul scris al autorilor. Copyrights are reserved by Alexander Ghiţescu and Andreea Pașca. Any total or partial reproduction of text or images is strictly prohibited without written consent from the authors.
© Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca - 2010