16.02.2010 三溪園 Grădina SANKEIEN, Yokohama.
Excursia la Grădina Sankeien, din apropierea Yokohamei, a fost tactic planificată de Andreea și generos sponsorizată cu un bilet de 500 yeni de la recepționera hotelului unde am rămas peste noapte. Amabilă și doritoare să ne indice și alte locații interesante din zona hotelului, recepționera ne-a sugerat că putem vizita Cartierul Chinezesc, aflat în vecinătate. Cum noi din China veneam (pe care am vizitat-o în lung și-n lat în cei aproape 2 ani jumate), i-am mărturisit că preferăm să descoperim locuri și aspecte tradițional nipone… Din vorbă în vorbă am aflat că recepționera vizitase în trecut Bucureștiul, hilizindu-ne reciproc ce mică e lumea.
3
Ne-am sculat de cu zori (de menționat că în Japonia camerele de hotel se predau la ora 10, nu la 12 ca în West, sau cum zic asiaticii, ca în Europa), estimând că putem vizita grădina în câteva ore, urmând ca după-masă să ne îndreptăm spre Muntele Fuji. Ne-am pus în calcul și marja de siguranță, în caz că rămânem fascinați de grădină și admirăm / pozăm fiecare fir de iarbă, petală de floare și fir de bambus, să mai stăm încă o noapte în Yokohama… ceea ce s-a și întâmplat de fapt... Ne-am lăsat rucsacele la hotel, ne-am luat precauți umbrelele transparente (spre satisfacția Andreei) și ne-am reglat busolele aparatelor foto în direcția grădinii Sankeien, aflată la o zvâcnire de tren-glonț, aruncătură de sabie sau săgeată de vânător samurai. Deși înnorat, ne-am bucurat că nu plouă să ne stropească obiectivele foto. Am luat trenul vreo câteva stații, apoi am schimbat cu un autobuz plin de localnici amabili ce ne-au indicat pe hartă unde să coborâm. Biletul pentru autobuz se plătește întotdeauna la coborâre, în funcție de distanța parcursă. Șoferul anunță la microfon fiecare stație și ne ajută să schimbăm în fise (la automatul electronic aflat la ușa de coborâre) ditamai bacnota de 1000 de yeni și ne oprește prețul corect pentru două persoane. Toți șoferii de autobuz și în general, toți muncitorii de pe străzi, de la măturători la vânzători, au uniforme curate, călcate, îngrijite. Șoferii de autobuz
4
poartă mai întotdeauna mânuși albe și chipiu milităresc, seamănând cu piloții de avioane… N-am apucat să-l mai analizăm și din alte unghiuri, că a trebuit să coborâm repede, într-o mână cu harta, si-n cealaltă mână cu restul de fise… După ce autobuzul a plecat, am suspinat a regret: “…Na’! că nu l-am pozat pe șofer… pfiii…” și ne-am reorientat antenele, căutând strada spre grădină.
5
Un grup de doamne zâmbitoare ne fac semn cu mâna să le urmăm, parese Grădina Sankeien fiind fără greș destinația tuturor turiștilor ce ajung la această stație. Le urmăm cu încredere, mai ales după ce am văzut și semnul indicator, afișat la colțul străzii. Pe drum observăm cu bucurie mugurii mustind a primăvară, cleioși de sevă și parfumuri fragede. Mergem un pic pe jos printre casele înconjurate de grădinițe cochete și dichisite, cu copăcei tunși atent, flori și plante frumos îngrijite. Miroase a proaspăt, a curat, a nou.
6
7
În scurt timp ajungem la intrarea principală. Biletul făcut cadou de la hotel e valabil, așadar mai plătim doar un bilet și intrăm voioși pe teritoriul Grădinii Sankeien. Deschisă publicului în anul 1906, gradina a fost proiectată şi construită de un celebru comerciant de mătase, Tomitaro Hara (1868-1939), cunoscut sub numele de Sankei Hara. Generosul domn a colecționat case și obiecte de patrimoniu din toate zonele înconjurătoare, având ambiția să creeze un spațiu cu totul aparte, dedicat frumosului și armoniei.
8
9
10
11
12
Ținutul Sankeien ne-a absorbit calm și subtil, încetul cu încetul, într-un peisaj purificat de orice element disturbant. Respirăm simbiotic împreună cu florile parfumate de prun, laolaltă cu delicatele narcise de un alb virgin, erupte dintre firele crude de iarbă, în tandem cu bambușii subțiri Narihira și voluminoșii Mosotake, țâșniți fără contenire spre cer.
13
14
15
16
17
Ne aciuim să sorbim un binefăcător ceai fierbinte, la adăpostul unei tradiționale vetre arhaice de pământ, unde trosnește un veritabil foc de lemne. Fumul îmbălsămat de aromele pământului stratificate în scoarța lemnului ars, ne învăluie transcedental în aburul ceainicului ce se evaporă efemer în aerul răcoros de primăvară.
18
19
20
21
22
23
Tragem pe nas un ultim fum, sorbim o ultimă înghițitură fierbinte de ceai, mulțumim gazdelor pentru momentul sublim de relaxare și ne continuăm traseul splendid, alături de prunii cu ramuri lungi și întortocheate, sprijinite meșterit să nu cadă la pământ. Mă las chemat de un pâlc de bambuși rotofei, dar țin contactul vizual cu Andreea, spre a nu ne pierde unul de celălalt. Senzația îmbrățișării unei imense tulpini de bambus e electrizantă. Mă face să palpit, străbătut de o emoție ciudată. Simt că ating o linie perpendiculară ce unește cerul cu adâncurile pământului. Mă conectez la fibrele abrubte, orientate direct către lumină, către sus, către absolut. Bambusul mă stârnește să caut explicații, legături, conexiuni, similarități cu perfecțiunea. Aspectul său generează un ecou liniar, segmentele tulpinii sale traduc ritmul unei respirații paralelă cu dimensiunea repetitivă a infinitului… Mă desprind cu greu din păduricea bambusiferă și mă reîntorc să o strâng în brațe pe Andreea (ivită zâmbind dintr-o livadă de pruni înfloriți), să-i translatez informațiile pământesco-cerești, proaspăt primite de la frații bambuși.
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
Vizităm Casa Yanohara, ditamai locuința ce a aparținut între 1603 - 1868 familiei înstărite cu același nume. Casa a fost adusă și remontată la Sankeien, tocmai din Shirakawago - Prefectura Gifu. Casa este deschisă pentru vizitatori tot timpul anului. Când spun deschisă, înseamnă că toate panourile shoji ce culisează pe post de uși, sunt deschise larg, lăsând aerul și privirile vizitatorilor să străbată casa dintr-o parte în alta. Ne hotărâm, firește, să o străbatem și noi, cu piciorul și cum eticheta japoneză impune obligatoriu descălțarea la intrarea în casă, ne conformăm cuminți. Cum afară erau vreo 5 - 6 grade iar panourile shoji larg deschise și podelele acoperite cu tatami nu erau fierbinți, urmează o probă de suferință spartanică din partea tălpilor aerisite. La început a fost bine, cât să zici: “ei lasă”, picioarele fiind vesele să mai respire din bocanci. Însă după vreo 10 minute de explorare tatamică, ghiața a pus stăpânire pe tălpi. Am încercat un tontoroi, un pas săltat, mai un joc de
34
glezne, mai o frecare de un picior pe altul… tot gheață!!! Caut cu privirea ieșirea cu bocancii călduroși, deși curiozitatea ce-mi dicta explorarea casei era în conflict cu tălpile înghețate și mai încerc plin de speranță un “pasul ștrengarului”, un “dansul ploii”… În cele din urmă zeii focului își fac apariția și la figurat și la propriu tocmai în inima casei, acolo unde, într-o vatră de pământ bine delimitată, mocnește un foc de lemne ce încălzește un ceainic agățat tocmai din tavan. Surprins de poziționarea oazei de căldură într-o groapă pătrată, decupată direct în podea, mărginită doar de o ramă joasă de lemn, mă așez fericit lângă foc și-mi expun tălpile degerate la decongelat… mmm… oooo… ce bine!!! Suferințele chinuitoare ce-mi sfredeleau tălpile dispar încet și verific din când în când să nu trec la extrema cealaltă, să-mi văd degetele picioarelor rumenite și crocante. Cât timp mă dezmorțesc, îmi arunc ochii în jur, să știu pentru ce am suferit…
35
36
Încerc să-mi înregistrez primele impresii despre arhitectura tradițională japoneză, raportându-mă locului, nu privind un film sau imaginându-mi o poveste citită. Spațiul casei respiră amplu simplitate și funcționalitate. Nu există ziduri de piatră, cărămidă sau betoane, ci doar îmbinări de lemn, hârtie, sfori împletite cu meșteșug și o pastă de lut ce izolează pereții încăperilor. Casetarea camerelor se face în concordanță cu modulul covoarelor tatami, ce delimitează matematic fiecare sector. Spațiul central comunică liber de jos până la etajul al doilea, unde este de fapt podul, un loc unde am descoperit expuse mai multe obiecte tradiționale. Casa e învelită cu un strat gros de stuf de bambus, legat și înnodat pescărește de bârnele acoperișului. Cât timp contemplu la orizontală spațiul casei, Andreea suportă cu stoicism podelele friguroase și fotografiază la “rece” fiecare colțișor, cameră, treaptă, cotlon. Ajunge la pod, mă observă și-mi face o poză cum eram întins la încălzirea tălpilor, după care eroina mea clacheză și coboară într-un suflet să-și încălzească și ea piciorușele înghețate... Am uitat să zic că pe jos era curat “BEC”, “LUNĂ”, “BRICI”, “FARMACIE”, “SĂ DAI CU LIMBA” și alte expresii neaoșe… Îmi imaginez străvechii locuitori ai casei cum mișunau cu tot felul de treburi, dotați totuși cu niște șosete corespunzătoare. Îmi iau inima-n dinți pentru traseul de întoarcere și pășesc repede pe vârfuri spre ieșire, unde mă așteptau bocancii înfometați, gata să-mi înghită tălpile ușor afumate.
37
38
39
40
41
O aștept pe Andreea să vină și ea la reîncălțare și mergem să sorbim un udon fierbinte (varietate de tăiței de grâu, fierți cu legume, tofu și condimente). Delicioasa supă ne reîncarcă bateriile. Andreea nu consumă foarte condimentat, însă eu mă arunc să presar în castron și niște ardei roșu uscat și mărunțit fin. Condimentul mă desfundă instantaneu și-mi trezește simțurile ațipite. Închei cu un sake la borcănel, ce m-a făcut să-mi aduc aminte de cum beau lipovenii din Delta Dunării, țuică la borcan. Comparația păstrează proporțiile la scara de 1:10, deoarece borcănelul de sake e foarte mic și nu foarte alcoolizat. Nu sunt un profund cunăscător al sake-ului, însă l-aș putea descrie ca fiind o băutură transparentă, cu prezență nu foarte fermă, dificil de catalogat la prima degustare, neostentativ, un pic incert, chiar slab, cu o aromă fină de acrișorime pierdută printre papilele gustative, prietenos, calm, molcom, învăluitor și subtil după primele 7-8 sorbituri… La sfârșitul mesei mă îndrept către patronul restaurantului, care stătea pregătit să intervină în orice moment să ne ajute cu vreo sugestie și mă aplec încet să-i spun replica repetată de 10 ori în minte, îngrijorat să nu greșesc pronunția: “Gochisosama deshita” sau cum spunem noi la mamele noastre “Săru’mâna pentru masă”. Patronul își schimbă expresia feței de la teama că aș fi avut vreo problemă și se înseninează brusc, zâmbind până la urechi și se înclină repetând cu politețe și bucurie: “Arigato gozaimasu!!!” Vă mulțumesc!!!
42
43
Ne continuăm satisfăcuți traseul către Pagoda Tomyoji cu Trei Etaje, cea mai veche pagodă din regiunea Kanto, construită în anul 1457. Eleganta construcție a fost adusă de la Kyoto și reasamblată pe locul actual, de unde domină sobru împrejurimile. Mărețul paratrăsnet finalizează impunător străvechea pagodă din lemn.
44
45
46
47
48
49
50
51
De acolo parcurgem o cărăruie de basm ce străbate un mirific tunel de bambuși stufoși. La capătul său ne așteaptă o expoziție de bonsai înfloriți, adevărate bijuterii arboricole reduse la un stat de palmă. Tulpinile alambicate sunt încărcate de flori delicate la fiecare crenguță. Contemplăm uimiți ramurile noduroase ale unui copăcel ce găzduiește simbiotic flori albe și roșii pe același trunchi, într-o desăvârșită armonie. Liniile plantei zvâcnesc dinamic și sunt pline de spontaneitate asemeni unei picturi executate dintr-o sigură mișcare de pensulă. Acest aspect este însă rezultatul a zeci de ani de răbdare și trudă, deopotrivă pentru grădinar cât și pentru plantă.
52
53
Ne înclinăm în fața stoicilor copăcei și a perseverenței oamenilor ce le-au modelat destinele și ajungem la distinsa reședința Rinshunkaku, construită în anul 1649, pe malul râului Kinokawa, Wakayama, de către familia Tokugawa. Înăuntrul casei, pe panourile shoji ce delimitează încăperea centrală, picturile cu păsări și plante contrastează plăcut cu stilul sobru și precis al pereților compartimentați matematic. Urcăm apoi spre următoarea casă, construită în 1623, ce a aparținut celui de-al treilea Șogun al Japoniei, Iemitsu Tokugawa. Aflată inițial la Castelul Nijojo, în Kyoto, a fost mutată la Sankeien în 1923.
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68
69
70
71
72
La coborâre am cutreierat împreună un ultim pâlc de bambuși maiestuoși, strecurându-ne nostalgici printre tulpinile zvelte. Am ieșit la șosea, mergând paralel cu impresionanta cale ferată suspendată pe piloni gigantici, asimetrici ca formă, construiți științific în concordanță cu distribuția tensiunilor pe centrele de greutate. Reîntorși în oraș, explorăm un pic împrejurimile, stabilindu-ne în cele din urmă la hotelul Porto, unde picăm frânți să dormim câteva ore. Somn adânc. Alexandru se trezește curând și merge să se întâlnească cu frații tatuați de la baia publică. Familiarizat cu procedurile, se simte lejer, în largul lui. În locul femeii de la intrare îl găseste pe domnul Motoi Arinami, antrenor de hochei, patron de firmă și în timpul liber portar la baia publică. În urma unei conversații prelungite, Alex află anumite aspecte spumoase ale Yokohamei, nedezvăluite orișicui... Cum că berea japoneză “Kirin Lager” poate fi comparată cu cea mai bună bere cehă, cum că turiștii preferă să stea în Yokohama și să meargă cu trenul la Tokyo pentru că e mai ieftină cazarea, cum că fiul său studiază la Helsinki și are un coleg de cameră român... După baie, o scot pe Andreea la un bar spaniol în compania unor tagliatele italiene și a unui vin roșu franțuzesc. ...va urma...
73
Drepturile de autor sunt rezervate de Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca. Orice reproducere totală ori parțială a textului sau a imaginilor este strict interzisă fără acordul scris al autorilor. Copyrights are reserved by Alexandru Ghiţescu and Andreea Pașca. Any total or partial reproduction of text or images is strictly prohibited without written consent from the authors.
© Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca - 2010