21.02.2010 Kinkaku-ji 金閣寺 Palatul poleit cu aur (Templul Rokuon-ji 鹿苑寺) Muzeul Tradițiilor – Fureaikan – Gheișele Maiko Templul Jingu Heian Mic dejun la Ryokanul Hiraiwa, înveliți lejer în halatele Yukata. De data asta alegem “setul western” fără murăturile tradiționale și peștele afumat ce mi-a dat data trecută oarece indigestii matinale. Cu ochii încă lipiți de somn, tragem o privire la telenovelele japoneze ce rulează la TV-ul din bucătăria lipită de recepție. Alegem pentru această zi să vizităm Templul Kinkaku-ji, sau pe numele lui, Rokuon-ji, Pagoda Poleită cu Aur. Achităm mic dejunul cu monezile pregătite la fix, mulțumim în japoneză gazdei, înclinându-ne reciproc din mijloc și ne echipăm rapid cu bagajul minim de exploratori, adică bateriile, cardurile de memorie, aparatele foto. Când e să ne îmbrăcăm, mereu dilema “o fi cald astăzi sau o fi frig, câte haine să ne luăm pe noi???”
3
Contrar zilei însorite, temperatura mereu oscilantă ne face să fim precauți și să ne luăm întotdeauna un strat în plus, să fie acolo, la nevoie. Și a cam fost, ceea ce ne-a făcut să ne felicităm de fiecare dată când ne-a fost frig și am avut la noi salvatorul strat de rezervă. Andreea identifică (ca de fiecare dată, cu ușurință, logistic și fără ocolișuri) traseul optim, ruta directă, autobuzul potrivit și stația de unde trebuie să-l luăm. Coborâm aproape de destinație, unde mai sorbim rapid o cafeluță cu lapte la restaurantul cochet din apropierea templului.
4
Zii senină, frumoasă, cer albastru pudrat cu tușe de nori transparenți. La intrare observăm pe olanele acoperișurilor curbate amprenta Kamon cu floarea Paulownia, go-shichi-no-kiri, simbolul lui Toyotomi Hideyoshi (considerat a fi al doilea mare unificator al Japoniei, după Tokugawa Ieyasu) dar și emblema actuală a organizației guvernamentale a prim-ministrului Japoniei.
5
Pavilionul a fost construit în 1397 de cel de-al treilea șogun al clanului Ashikaga, Ashikaga Yoshimitsu (1358-1408). Acesta a renunțat la sarcinile sale oficiale în favoarea fiului său, shogunul Ashikaga Yoshimochi, care a transformat edificiul într-un templu Zen. Ars complet în 1950 de către un preot neghiob, pavilionul este reconstruit în 1955. Poleirea cu foiță de aur se concretizează în 1987, iar în 2003 se restaurează complet și acoperișul. După atâtea date șogunistico-criminalistice, incendieri, prăbușiri, reconstruiri și eforturi supraumane de reabilitare a valorilor culturale istorice, ajungem și noi la locul cu pricina, unde se spune că odihneşte Sfânta Cenușă a lui Buda. Aflaţi la moment de visare în faţa splendidului edificiu, suntem impresionaţi profund de albastrul cerului reflectat în lacul grădinii înflorite ce împrejmuieşte strălucitorul pavilion îmbrăcat în aur. Intensitatea culorilor arde ireal oriunde ne odihnim privirea. Respirăm cromatic verdele crud al plantelor proaspăt înmugurite, albul pur al delicatelor petale ce tocmai s-au dezghiocat din muguri, roşul şi oranjul solzilor de crapi ce unduiesc clipocitor în apa limpede…
6
7
8
9
Toată această imponderabilă stare Zen, se prăbuşeşte catastrofic în momentul în care hoardele euforice de vizitatori chinezi se bulucesc unii peste alţii şi inclusiv peste noi, sosiţi în grup, cu copii + căţei + purcei + fraţi + surori + cumnaţi + bunici, cu autocarele, cu pești uscați la pachet, cu ambalaje aruncate neîndemânatic pe lângă coşul de gunoi, cu înghiontiri nevinovate tocmai când să apăs pe buton să surprind instantaneul vieţii, cu gălăgie şi hăhăieli cât mai vesele, că, deh suntem în concediu, ce naiba, să ne simţim bine… Mă uit la Andreea, ea se uită la mine şi ne dăm amândoi ochii peste cap… Andreea îmi mai traduce din chineza vorbită cu efuziune în jurul nostru şi nu ne surprinde să auzim cum unii dintre înverşunaţii vizitatori se întrebau dacă babanii crăpceni din eleșteul din jurul pavilionului aurit or fi buni de mâncat… Suntem martorii deprimaţi la ciocnirea dintre civilizaţia chineză şi o grădină japoneză, oftăm dezamăgiţi şi încercăm să depăşim grupurile organizate sau să le lăsăm să ia avans, să nu ne mai “delecteze” urechile cu veselia bucolică scăpată din ţarc… O umbră tristă ni se aşterne pe faţă, comparând cele două civilizaţii unde toate aspectele sunt diametral opuse... Nici nu are rost să mai vorbesc de restul lumii... Deviem un pic de la subiect şi revenim prin reflexia din “Lacul Oglindă” (Kyoko-chi) la pavilionul Kinkakuji, pe acoperişul căruia se află un strălucitor fenghuang (pasăre phoenix chinezească). Reflexiile ne trimit la reflecţii şi contemplăm arhitectura pavilionului. Citez din pliantul ghid al templului: Primul nivel, folosit pentru întâlniri și recepții, denumit Ho-sui-in, este construit în stilul shinden-zukuri, o reminiscență a conceptului rezidențial din perioada Heian a aristocrației imperiale. Al doilea nivel, denumit Cho-on-do, este construit în stilul buke-zukuri, stilul specific samurailor. Al treilea etaj este denumit Kukkyo-cho, construit în stilul Karayo sau stilul templelor Zen (zenshu-butsuden-zukuri). Acoperișul în stilul Hogyo este acoperit de un strat subțire de lemn numit Kokera-buki. În vârful acoperișului strălucește un pheonix chinezesc din aur. Astăzi, principala funcţie a pavilionului este cea de shariden, adică găzduirea Sfintei Cenuşe a lui Buda.
10
11
12
13
14
15
16
17
18
După parcurgerea traseului frumoasei grădini, ne îndreptăm busolele către o altă grădină Zen, aflată în apropiere. Dăm fuguţa printre străduţe către Ryoanjy, unde citisem pe hartă că ar fi unul din cele mai frumoase spaţii Zen din Kyoto. Până să ajungem acolo, visăm la stânci dispuse echilibrat pe un strat de pietre albe, greblate meticulos, în sensul undelor apei, ce crează o stare lăuntrică de calm, linişte, independenţă şi infinit… Eh, din păcate aşteptările noastre se năruie în faţa porţii închise de la intrarea spre grădina Ryoanjy, îngrijitorii locului cerându-şi scuze pentru renovarea spaţiului. Ne promitem că o să mai ajungem pe acolo în viaţa asta şi ne trezim repede din bosumflare, amintindu-ne de ceremonia dansului de la Muzeul Tradiţiilor Japoneze - Fureaikan, unde gheişele Maiko vor susţine o reprezentaţie în această zi. Andreea deja ştie ruta celui mai direct autobuz şi iată-ne la intrarea muzeului, în faţa unor imense creaturi ciudate din metal roşu. Spaţiul muzeului Fureaikan prezintă într-o atmosferă modernă tradiţiile arhaice ale iscusiţilor modelatorilor de lut, dibăcia meticuloşilor împletitori de bambus, simplitatea complexă a straielor nipone având în centrul atenției kimonoului, strălucirea decoraţiilor vaselor de ceramică, tainele confecţionării eventaielor subţiri ca o membrană de libelulă și tehnica vopsirii ţesăturilor în straturi multicolore.
19
20
21
http://www.miyakomesse.jp/fureaika/info_english/index_english.html La intrare scrie clar: Fără foto şi video!!! Totuşi, la ceremonia dansatoarelor gheişe Maiko, ne este permisă fotografierea, aşa că nu ne putem abţine să nu tragem şi primprejur vreo două trei poze pe şestache. Aproape de ora reprezentaţiei, ne aşezăm şi noi turceşte, aproape de paravanul acoperit cu foiţă de aur şi ne pregătim aparatele. Până se fardează şi se ambalează cele două specimene delegate să răspândească oficial valorile Japoniei, ne documentăm din caietul-program şi completăm din ce ştiam noi din auzite... Maiko este numele japonez pentru “fata dansatoare”, ucenica ce ascede la titlul de viitoare Gheişă. Posterul de la intrare ne explică denumirile părţilor componente ale îmbrăcăminţii şi coafurii complicate. Suntem puşi în gardă că vom avea în faţa ochilor două exemplare din această specie devenită rară. Din ce am citit înainte şi după să le vedem, ucenicele Maiko ce vor să devină viitoare Gheiko, Geisha (芸者), Geiko (芸子) sau Geigi (芸妓), sunt din ce în ce mai puţine, acest specimen specific japonez fiind pe cale de dispariţie. În cele câteva minute de aşteptare în suspans, îmi trec prin minte toate informaţiile ce le-am colecţionat din basme, poveşti, romane, documentare TV, filme şi zvonuri de-a lungul copilăriei şi adolescenţei, cu privire la aceste misterioase şi discrete reprezentante ale “nu știu ce și nu știu cum-ului” feminin.
22
23
24
Gheişele (芸者 geisha, însemnând „artistă” sau „persoană a artelor”) sunt de fapt nişte doamne extrem de rafinate şi educate în spiritul muzicii, al dansului, al conversaţiei, al divertismentului celor ce le solicită prezenţa. Nu vreau să prezint Gheişele într-o altă lumină decât cea pe care o merită, specificând clar că prostituţia nu are nimic de a face cu termenul de gheişă, asocierea des întâlnită în afara Japoniei provenind de la străinii care au beneficiat de altfel de servicii “speciale” din partea altor “doamne” dedicate altei meserii. În regiunea Kansai se folosesc termenii geiko (芸妓) pentru gheişă şi maiko (舞妓) pentru gheişă ucenică. Anunţate din 5 în 5 minute, graţioasele japoneze se prezintă punctual la ora stabilită în program, păşind cu paşi mărunţi pe podiumul îngust. Cele două bibelouri feminine apărute în fața noastră ne-au tăiat răsuflarea preț de câteva secunde. Splendoarea costumelor kimono cu complicate broderii înflorate, constrastează armonios cu coafura minuțios construită și machiajul alb al feței. Până în acea clipă mai văzusem doar în fugă, pe stradă, vreo câteva gheişe în graba lor pâşpâş în saboţii înalţi de lemn, către maşina cu geamuri fumurii ce le-au înşfăcat către destinaţia enigmaticului client, însă acum timpul se oprise în loc. Le privim pe săturate, înfulecăm vizual cu nesaţ, inspirăm adânc în piept misterul ce învăluie splendidele arătări feminine, împachetate cu schepsis, ca cel mai de preţ cadou. Fac un efort să îmi ordonez percepţiile vizuale, fiindcă mi-e greu să stabilesc ce anume îmi zgândăre curiozitatea să admir aceste tainice entităţi multicolore aparent inaccesibile, învăluite de multiple straturi confidenţiale de veşminte elegant asortate, în contrast maxim cu faţa machiată cu alb, buza de jos pictată asemenea unui pătimaş boboc de trandafir sângeriu şi părul negru ca pana corbului, pieptănat şi prins într-un coc greu de descifrat. Cele două Maiko vin şi încremenesc în faţa noastră, în linişte, afişând un zâmbet reţinut. Rămân câteva clipe stană de piatră, fără să se vadă dacă respiră sau nu. Spectacolul admirării lor face toţi banii, încărcat de tensiunea aşteptărilor şi trăirea momentului. Clipa privirii directe, ochi în ochi, pe viu, anulează orice preconcepţie anterioară. Superbele Maiko se rotesc şi ne înfăţişează spatele kimonourilor cu mâneci largi, lăsându-ne privirea să alunece de la coafura complicată, încet, ca două picături de miere, către ceafă, acolo unde machiajul desenat pune în evidenţă o delicată zonă din arsenalul erotic feminin. Maiko este o perfecționistă plăsmuire concretă a miilor de ani în slujba cizelării graţiei, dedicată bucuriei ochiului uman, cu precădere al bărbaţilor ce doresc o companie elevată şi super-rafinată, să aibă cu cine să poarte o discuţie filozofică, să joace o carte, să asculte o poveste sau un cântec interpretate la shamisen. Evantaiul scos cu dibăcie din mânecă, ca 25
un al 5-lea AS, este un accesoriu obligatoriu, folosit strategic pentru ascunderea feţei, echilibrul dansului sau răcorirea aerului încărcat de grijile umane zilnice... Rolul Gheişelor este să te relaxeze şi spiritual, nu numai vizual, să te facă să uiţi pe ce lume eşti şi să abandonezi, cel puţin pentru o clipă, stresul şi rezolvarea problemelor mârşave ale contemporaneităţii. Cel puţin, aşa am uitat eu preţ de juma’ de oră de Criza Mondială, Încălzirea Globală, câți Gigi și Megi ne mai trebuie pentru Arhiva Digitală, Reumatism, Colesterol, Sfârşitul Lumii şi... am şi uitat ce mai trebuia să nu uit...☺...A!!! pe Andreea nu am uitat-o, mă uitam să compar şi să descopăr diferenţe şi asemănări. Şi cum în final dragostea învinge, am ales-o pe Andreea! Sic gheişelor!!! La un moment dat una dintre ele zâmbeşte şi culoarea gălbuie a dinţilor nu poate concura cu strălucirea fardului alb de orez ce acoperă impecabil faţa. În trecut, fetele Maiko îşi vopseau dinţii cu negru pentru a lăsă albul feţei să fie cel mai strălucitor. Îmi imaginez gura cu dinţi negrii şi mă încrunt instinctiv, neputând accepta câteodată artificiile vizuale de înfrumuseţare exagerată. Îmi aduc aminte de filmele horror asiatice, unde stafiile înfiorătoare apar brusc în locul unei făpturi angelice. De la admiraţia celestă până la spaimele infernului se pare că nu-i mare distanţă, însă prefer să nu criticăm diferenţele cultural-estetice cu alte civilizaţii şi ne lăsăm de bună voie să fim hipnotizaţi de japonezotele aspirante.
26
27
Pe o muzică de shamisen, fetele Maiko execută un dans demonstrativ, rotind evantaiele pe acentele sonore. Din cântec răzbate o voce groasă şi imperativă ce pare a istorisi o poveste gravă, ce-mi ridică un pic părul de pe ceafă. Prezentarea se încheie în curând, fetele mai stau pentru o poză şi se retrag cu repetate plecăciuni de mulţumire. Modesta prezentatoare a spectacolului ne descrie îmbrăcămintea Maiko, explicându-ne denumirile elementelor de compunere a kimonoului, brâului, coafurii. Cele două Maiko ne indică fiecare detaliu menţionat, înclinându-se uşor, după fiecare detaliu descris. Din vocabular: Obi (帯)= eşarfă care se leagă în jurul brâului. Kanzashi (簪) = ornamente, floricele de pânză, piepteni şi agrafe folosite pentru coafura japonezelor. Takamakura (高枕) = pernă înaltă ce protejează în timpul somnului coafura gheişelor. Okobo (おこぼ) = pokkuri, bokkuri sau koppori. Sandale de lemn cu talpa înaltă şi rotunjită. Denumirea provine de la sunetul produs în timpul mersului. Zōri (草履) = sunt sandale plate realizate din paie de orez sau alte fibre vegetale, pânză, lemn lăcuit, piele, cauciuc. Geta (下駄) = se citește gheta, probabil de aici ar veni termenul de gheată, un tip de sandale tradiţionale, care seamănă atât cu saboţii cât şi cu şlapii. O platformă dreptunghiulară sprijinită pe alte două dreptunghiuri. Tabi (足袋) sunt şosete tradiţionale japoneze, cu degetul mare separat, înalte până la gleznă.Se poartă cu geta, zori sau altă încălţăminte tradiţională. Pe vremuri erau confecţionate din piele de căprioară sau maimuţă (kawatabi) şi erau legate la glezne cu un şnur, dar mai recent sunt confecţionate din mătase, bumbac sau nailon. Se prind cu kohaze (un fel de copci). Taka Shimada = un coc purtat de obicei de către gheişele tinere. Tsubushi shimada = un coc turtit, purtat în general de către femeile în vârstă. Uiwata = un coc care este legat sus cu o fâşie de crep de bumbac colorat. Momoware = un stil care seamnănă oarecum cu o piersică tăiată în două, purtată numai de maiko. 28
29
30
31
Oftăm lung şi ne dezmorţim picioarele amorţite. A fost parcă un vis ce s-a terminat prea repede. Ne verificăm pozele să fim siguri că “am prins” cât de cât câteva poze şi continuăm să vizităm extaziaţi Muzeul Tradiţiilor Japoneze - Fureaikan. Următorul capitol îl petrecem în universul bambusifer, urmărind un nene care împletea fire de bambus pentru o pălărie cu borurile mari. La atelierul următor urmărim cum se realizează un evantai cu structură de bambus învelit într-o membrană delicată de hârtie de orez. Îmi aduc aminte încă odată de varietățile existente în familia acestei miraculoase plante folosită în aproape orice domeniu: tâmplărie, construcții, arhitectură, produse de uz casnic, îmbrăcăminte, încălțăminte, design, instrumente muzicale, gastronomie și medicină. Dedic complexa clasificarea științifică a bambusului, Mamei mele dragi, Angela, ce mi-a deschis ochii către lumea plantelor, prin dragostea ei către adevăr, natură și toți membrii familiei: Supraregn – Regn – Plantae Subregn – Infraregn – Supraîncrengătură – Încrengătură – Angiosperms Subîncrengătură – Infraîncrengătură – Superclasă – Clasă – Monocots Subclasă – Infraclasă – Superordin – Ordin – Poales Subordin – Infraordin – Superfamilie – Familie – Poaceae Subfamilie – Bambusoideae Infrafamilie – Gen – Bambusodae Specie – Bambuseae Kunth ex Dumort Subspecie (Rasă) – Bambusinae 32
33
34
Cum era și firesc, de la bambus ajungem în plin vernisaj la o expoziție de aranjamente florale, Ikebana 生け花. Destul de aglomerat, ne strecurăm agili printre mulțimea ce admiră intricatele poeme despre viață și moarte, compuse din flori, petale, rădăcini, crengi alambicate și pietre cu structuri neobișnuite. Ikebana este expresia simțului estetic japonez, ce folosește ca limbaj universal natura și elementele vegetale ce o compun. Constrâns la nivelul unui vas, ghiveci, bol, vază, mesajul floral se dorește a fi o trimitere la energiile vitale ale naturii, la echilibrul sufletesc și pacea interioară. Ikebana este un exercițiu spiritual ce solicită creativitatea compozitorului, dar și imaginația privitorului. Ikebana sunt adevărate tablouri vii, unde tușele de pensulă sunt exprimate prin imperfecțiunile și neregularitățile crenguțelor fragile, accentele de culoare sunt petalele și clorofilele tulpinilor împletite concupiscent, picăturile de apă sunt variate pietre rotunde, șlefuite de șuvoaiele repezi ale izvoarelor de munte. Asimetria este unul din conceptele principale ale unui aranjament Ikebana. Simbolististica legăturii dintre om și natură (cer, om, pământ) este deseori redată prin trei linii de dimensiuni diferite ce se nasc din același epicentru. Trecerea timpului este un alt simbol primordial ce nu trebuie să lipsească dintr-o alcătuire Ikebana. Trecutul este reprezentat prin rădăcinile uscate, prezentul prin tulpinile verzi și viitorul prin bobocii de floare. Compozițiile Ikebana trimit la simplitatea complexă a poemelor Haiku, unde din câteva cuvinte bine alese se creează un întreg univers.
35
Din universul poetic al tușelor florale, sărim brusc într-o sală unde are loc un campionat de Darts (aruncatul cu țepușa la țintă). Lume multă, echipe euforice în compania mutiplelor halbe de bere Yebitsu, tabele cu rezultate și calificări în etapele finale.
36
În sala următoare ne amestecăm printre copiii și părinții ce pictează forme modelate din hârtie, pe teme gastronomico - alimentare. Ne amuzăm în fața unor sushi cu creveți cât masa de mari, fructe și vegetale năzdrăvane realizate din hârtie decupată, lipită, împachetată, împletită și mototolită după imaginația fiecărui participant la aceste ateliere ale hărniciei din lumea copiilor dar și a oamenilor mari.
37
38
39
Terminăm de vizitat muzeul, un pic epuizați de cele văzute și ne lasăm purtați de străzile ce ne conduc magnetic către intrarea maiestuoasă a altarului shintoist, Jingu Heian. Gigantica Poartă Oranj, Torii, considerată una dintre cele mai mari din Japonia, ne semnalează trecerea de la sacru la profan. Dimensiunile porții fac ca tot ce e în jur să se micșoreze proporțional. Un pic de date tehnico-istorice: clădirea principală a ansamblului șintoist, shaden (社殿), a fost concepută la o scara de 3/4 pentru a imita Palatul Imperial de la Kyoto. Altarul Jingu Heian a fost construit în 1895 pentru aniversarea a 1100-lea an de la înfiinţarea Heiankyō (vechiul Kyoto) și dedicat împăraților Kanmu și Kōmei (primul a mutat capitala la Heiankyō, iar ce de-al doilea a fost ultimul împărat înaintea împăratului Meiji, care a mutat capitala la Tokio). Ne pozăm cu respect în fața zidului uriaș de butoaie de sake ce sunt oferite ofrandă zeilor kami (神) ai religiei șintoiste. Cu tot respectul, îmi lasă un pic gura apă, dar mă concentrez la timp și țin capul sus, prilej cu care observ decorațiile geometrice ale porții maiestuoase. Curtea interioară e acoperită cu piatră albă ce contrastează intens cu tâmplăria vopsită în oranj și verde. Cerul albastru și norii pufoși completează accentele cromatice mieroase, specifice amurgului.
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
Aproape de intrare, mulți tinerii înnoadă niște bilețele din hârtie pe ramurile copăceilor înfloriți. Sunt “umikuji’’(bileţele norocoase). Pentru 100 yeni extragi un beţişor cu număr şi ţi se dă bileţelul corespunzător. După ce se răsuceşte, hârtia se înoadă de bun augur de un copac, deja plin de alte bilețele ce îndepărtează ghinionul.
50
51
Din curtea interioară zărim un indicator către grădina ce înconjoară templul. Ne luăm bilet și iată-ne împresurați de copăcei frezați cu breton, cu ramurile lungi sprijinite de bambuși împletiți, ascunși discret pe dedesubt. Bobocii au înmugurit de câteva zile și surprindem grădina cu primele ramuri înflorite. Încă nu e momentul culminant al festivalului Sakura, săptămâna care celebrează înflorirea tuturor cireșilor japonezi, așadar nu e multă lume și ne bucurăm că nu suntem deranjați de aglomerația altor vizitatori. Lumina aurie a amurgului ne topește de plăcere și ne prelingem fără grabă printre ramurile înmiresmate, potecile șerpuitoare și pietrele asimetrice plasate strategic pe coordonatele Zen ale calmului interior.
52
53
54
55
56
57
58
59
60
61
Din grădina templului Heian trecem înapoi în curtea pietrelor albe și de acolo ieșim din nou către străduțele înguste ale orașului Kyoto. Ne oprim la clădirea înaltă ce adăpostește magazinele ce valorifică produsele tradiționale ce tocmai le-am văzut la muzeul Fureaikan: Kimonouri cu broderii înflorate, abstracte, aurite, argintate, colorate, ce magnetizează frenetic orice privire… d-apăi să mai fii și îmbrăcat(ă) cu ele… Prețurile exorbitante ne calmează însă gândurile unei deghizări japoneze… Armuri indestructibile pentru samurai, căști înfricoșătoare de războinici ce ne trimit instantaneu la inspirația lui George Lucas pentru înfățișarea înspăimântătoare a lui Darth Vader… Săbii tăioase șlefuite împotriva oricărui mascat nocturn, ce ne retează orice gând de achiziționare doar prin afișarea prețurilor inaccesibile… Evantaie, umbreluțe, coșuri de bambus, bețișoare de mâncat, pensule fine, hârtie albă de orez pentru caligrafie, hârtie colorată imprimată cu cele mai felurite modele cromatice pentru Origami (arta figurinelor pliate dintr-un singur pătrățel de hârtie), stampe reproduse după operele lui Hokusai, Utamaro, Hiroshige, brelocuri USB de 2GB cu maimuțoi de samurai și gheișe simpatice, păpușele din textile, lemn, hârtie, instrumente muzicale unde ciupim și noi Shamisen-ul orizontal cu trei corzi, temari - ghemuri de ațe împletite stelat și ceramică pentru ceremonia ceaiului…
62
63
64
65
Până am inventariat toate produsele tradiționale, s-a înserat. Vitrinele stradale și-au aprins licuricii atrăgători. Ieșim din nou pe stradă și nimerim în alt magazin de săbii și componente separate, unde asistăm la o scenă inedită. Sub atenta supraveghere a părinților, o adolescentă își alege pe îndelete piesele ce compun o sabie de samurai. Fetișcana stă un pic pe gânduri ce model de rozetă apărătoare să aleagă pentru mânerul împletit meșteșugit. Mama ei o întreabă dacă e sigură. Fata ezită, dar pare că modelul ales e ce și-ar dori. La alegerea lamei tăioase, nu mai există nici un dubiu: “Pe aia o vreau!!!” Vânzătoarea pune pe listă cerințele viitoarei luptătoare împotriva atacatorilor periculoși și adună laolaltă elementele componente ale primejdioasei arme. Ne gândeam și noi cam cât ar costa să ne luăm și noi o sabie, dar ne-am calmat când ne-am dat seama că nu ne ajung banii decât pentru inocenta fundiță șic ce decorează nevinovat teaca perfect lustruită. Zâmbim, mulțumim și ieșim înapoi în noapte, cu gânduri pașnice la adresa asasinilor adormiți. În drumul către Ryokanul nostru, luminile reclamelor pun în evidență clădirile înalte ce găzduiesc jocuri de noroc, faimoasele Panchiko, sau biluțele de rulmenți ce curg gârlă în speranța câștigurilor fabuloase. O firmă alăturată anunță un magazin de închiriat DVD-uri. Intrăm să aruncăm o privire și facem rapid o inspecție vizuală printre rafturile ce oferă clienților filme cu pixeli confidențiali în zonele cheie.
66
67
După o tură prin magazin, realizăm că întregul specific al filmelor are aceeași temă roz, asezonat din abundență de reviste Manga cu aceeași pixeli tipăriți în zonele Top-Secret. Ieșim discret, cu gândul la lumea intimă a japonezilor lipsiți de inhibițiile europene. În drumul spre Ryokanul nostru deviem pe Bulevardul Kawaramachi unde mai atacăm lipsiți de vigoare câteva magazine și ne tragem sufletele la o cafenea cu sandvișuri crocante, muzică de jazz și fotolii moi unde admirăm spectacolul tinerilor și tinerelor emancipate, ieșite la o tacla, parolă, bârfă, presărate cu vreo 3-4 cuvinte engleze, sau cufundate cu nasul în aventurile alb-negre ale unei cărțulii Manga. Ne tăifăsuim și noi cât să ne mai recuperăm puterile de întoarcere la tabăra Hiraiwa, apoi ne facem avânt și ne dezlipim de fotoliile comode. După câteva străduțe liniștite, ajungem în sfârșit acasă, acompaniați ca de fiecare dată de o bere răcoritoare, marca Asahi, cumpărată de la un supermarket ce vindea la intrare superbi bonsai la prețul a vreo două beri… Duș și scufundare fierbinte în apa verde vulcanică, halatele Yukata, covoarele Tatami … zzz…zzzz…zzzz… … va urma…
68
69
Drepturile de autor sunt rezervate de Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca. Orice reproducere totală ori parțială a textului sau a imaginilor este strict interzisă fără acordul scris al autorilor. Copyrights are reserved by Alexandru Ghiţescu and Andreea Pașca. Any total or partial reproduction of text or images is strictly prohibited without written consent from the authors.
© Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca - 2010