A
Cîn Celălalt ălătoria lui Vlad Tărâm un roman de
Sînziana Popescu
Cuvânt introductiv: Ioana Drăgan Redactor: Maia Costea Tehnoredactare şi copertă: Dinu Mihai
Sînziana Popescu ANDILANDI. CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM Copyright © 2008 Sînziana Popescu Ilustraţii originale © 2008 Cireşica Litinschi
Toate drepturile sunt rezervate. Nicio parte a acestui volum nu poate fi reprodusă, înregistrată sau transmisă în orice formă sau prin orice mijloace, electronice sau mecanice, prin fotocopiere, înregistrare sau în orice alt fel, fără acordul prealabil al autoarelor. Drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii Mediamorphosis, Bucuresti www.mediamorphosis.ro | office@mediamorphosis.ro | (+4) 031 407 3772 Apărut: Bucureşti, august 2008 ISBN 978-973-88826-1-4 Contravaloarea timbrului literar se plăteşte Uniunii Scriitorilor din România Cont: RO65RNCB0082000508720001 / BCR - Sucursala Unirea Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POPESCU, SÎNZIANA Andilandi / Sînziana Popescu ; il.: Cireşica Litinschi ; pref.: Ioana Drăgan. - Bucureşti : Mediamorphosis, 2008 vol. ISBN 978-973-88826-6-9 Vol.1: Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm. - 2008. - ISBN 978-973-88826-1-4
I. Litinschi, Cireşica (il.) II. Drăgan, Ioana (pref.) 821.135.1-93-31
Tiparul executat la Lumina Tipo
Poveştile de neuitat ale copilăriei În urmă cu câţiva ani, răspundeam unei anchete a cotidianului ieşean „Monitorul“ care aducea în dezbatere literatura pentru copii, aflată pe atunci în impas pe piaţa editorială din România, şi încercam să depistez cauzele pentru care genul rămânea o „Cenuşăreasă“ uitată în lumea mândră şi sfidătoare a main-stream-ului. Abandonată în mare măsură de instituţiile abilitate în promovarea şi în popularizarea sa, literatura pentru copii lăsa indiferentă şi lumea culturală, deloc interesată în a remarca meritele uriaşe ale acestui gen în formarea gustului pentru lectură al celor mici. O atitudine „elitistă“, care nu se apleacă asupra lumii literare a celor care scriu strict pentru un public ţintă determinat cu exactitate (science-fiction, romane poliţiste, melodrame etc.), se păstrează, mai atenuată însă, şi azi, când apariţia pe piaţa mondială a unor capodopere precum best-seller-urile „Harry Potter“ ori „Stăpânul inelelor“ (cantonându-ne doar în zona literaturii pentru copii şi adolescenţi) a impus totuşi o reconsiderare a percepţiei. Pentru situaţia deloc roză în care se găseşte literatura pentru copii, atât la nivelul producţiei autohtone, cât şi la cel al receptării (unde un impact negativ sporit îl are preţul excesiv de mare), ofeream o expli7
IOANA DRĂGAN
caţie care mi se pare şi azi valabilă. Aceasta ţine de uitare, de pierderea memoriei afective a copilăriei, ca vârstă biologică în primul rând şi apoi ca tărâm magic al mitizărilor succesive. Părăsită inevitabil, copilăria şi fascinanta sa lume se îndepărtează progresiv până la un soi de tabula rasa a tuturor semnelor care au marcat-o. Deveniţi dintr-odată şi, poate, prea repede maturi, nu mai ştim să ne amintim de cum era pe când citeam „Pinocchio“, „Poveşti nemuritoare“, „Basmele românilor“, „Zâna Onda“, „Cuore“, „Inimă de copil“, „Fram, ursul polar“, „Recreaţia mare“ şi atâtea cărţi fabuloase. Conectaţi la ritmul necruţător al vieţii cotidiene şi axându-ne atenţia, atunci când ne mai găsim timp pentru citit, pe noutăţile literare, uităm că poveştile copilăriei au fost primul nostru contact cu literatura, cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Şi dacă de cele mai multe ori uităm cărţile şi, de ce să nu o recunoaştem, toate poveştile copilăriei, dacă puţin ne mai spun azi eroii de mare anvergură precum Prâslea, Ileana Cosânzeana ori Harap-Alb, cu siguranţă că încă mai păstrăm vii în memoria afectivă gustul şi parfumul fericirii, atunci când primeam o carte în dar. Emoţia răsfoirii, nerăbdarea cu care citeam mai întâi finalul, rapiditatea cu care înghiţeam paginile, modul atât de personal prin care ştiam să trăim poveştile, iată universul fertil care ne-a pregătit ca viitori rafinaţi cititori pe fiecare. Exact la aceste sentimente, la retrăirea poveştilor de neuitat ale copilăriei ne trimite excelentul roman de debut, „Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm“, semnat de Sînziana Popescu. 8
POVEŞTILE DE NEUITAT ALE COPILĂRIEI
Un debut care trebuie salutat şi aplaudat pentru că aduce o poveste sută la sută românească, valorificând inteligent, seducător şi captivant la lectură, întregul univers mitologic şi folcloric autohton. Ielelor, Căpcăunilor, Zmeilor, Strigoilor, Blajinilor, Balaurilor, Sânzienelor, Ursitoarelor, Calului Năzdrăvan şi Solomonarilor, autoarea le contrapune epic şi conceptual un personaj mirific, original, în pofida filiaţiei iniţiale, cu o semnificaţie cu totul specială. Este vorba despre tăcuta şi profunda Andilandi, Pasărea Măiastră, agentul care asigură trecerea pe Celălalt Tărâm, mobilul acţiunii pline de nerv al acestui roman pentru copii mai mari, în care suspansul şi surprizele se ţin lanţ. Sînziana Popescu are talentul, rar în lumea creatorilor de gen, de a oferi lectorilor, mai mici sau chiar şi mai mari, o situaţie moralizatoare prin excelenţă, în care însă morala rămâne implicită, filtrată subtil şi fecund într-o poezie a magiei, imaginaţiei, reveriei şi a gândurilor pozitive. Povestea unui băieţel gelos pe fraţii lui (nou-născuţii care canalizează atenţia părinţilor în defavoarea lui), care fuge de acasă în Celălalt Tărâm, al poveştilor, al imaginaţiei sale, al viselor şi al dorinţelor la care aspiră orice micuţ şi care se va reîntoarce de unde a plecat mai înţelept şi mai înţelegător, ajutat de Andilandi şi de toate forţele Binelui, nu este o lecţie ostentativă pentru părinţi, bunici şi copii, ori un semnal de alarmă pentru o situaţie din ce în ce mai des întâlnită în familiile cu mai mulţi fraţi. Autoarea are harul de a pune în pagină o naraţiune foarte bine închegată, sclipitoare prin 9
IOANA DRĂGAN
prospeţime şi lirism, cuceritoare prin mesajul simplu şi pur pe care reuşeşte cu brio să ni-l transmită. Fiecare copil este unic, înzestrat cu o imensă capacitate de iubire pentru părinţii lui şi, oricât am fi de motivaţi punctual ori pentru o durată mai lungă să împărţim iubirea cu alţii, nu trebuie să neglijăm misterul care se ascunde în sufleţelul uriaş al puiului nostru, pe care, indiferent de situaţie, trebuie să-l răsplătim cu întreaga noastră dragoste. Celălalt Tărâm şi lumea lui magică nu sunt decât anticamera pentru lumea reală. Personajul Sînzianei Popescu va creşte, la propriu, la sfârşitul poveştii şi se va întoarce din această calătorie spirituală, în care sunt invitaţi pagină cu pagină şi micii cititori, îmbogăţit cu noi prieteni şi cu o experienţă formativă esenţială. Curajul, puterea, mila, dărnicia, perspicacitatea, generozitatea, simţul orientării şi capacitatea de a lua o decizie bună, iată ceea ce va acumula şi va învăţa Vlad, ajutat de spiritele şi forţele Binelui în încercarea sa de a se autodescoperi. Cititorul are în „Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm“ un roman incitant şi fermecător totodată, un basm contemporan care ştie să îi atragă în mrejele lecturii pe micii cititori, dar şi pe părinţii lor, în care originalitatea şi talentul autoarei sunt atuurile pentru un succes literar pe care îl prevăd strălucitor, aidoma Păsării Măiastre.
10
Ioana Drăgan
Fiului meu, Matei
Cuprins
Celălalt Tărâm Strigoiul Iona Conacul Muntenilor Ielele... Fraţii Ursitoarele Castelul Ursitoarelor Calul Năzdrăvan În lumina lunii Palatul Doamnelor
17 24 31 38 43 49 53 62 70 76 13
14
Falsa Sânziană Blajinii Dincolo de Apa Sâmbetei Copiii Blajinilor Spectacolele Blajinilor De vorbă cu Sfânta Duminică Fiul lui Aram Plecarea Drăgaicelor Micile Zmeoaice Sala Armelor Cina Zmeilor Drăgaicele în Împărăţia Zmeilor Sfatul Mai-Marilor Împărăţiei Întâlnirea Drăgaicelor cu Lina Aripa Crăiesei Păcălirea Zmeilor Regatul Căpcânilor
85 95 102 105 112 122 129 143 148 157 168 182 191 196 204 212 221
Zob, Prinţul Căpcânilor Ascunzătoarea Prizonierii lui Zob Oul Fermecat Regele Horşti şi Regina Cana, stăpânii tuturor Căpcânilor Lucia, fetiţa Uriaşă Ultimii Uriaşi Limba uitată Pădurea Fiarelor Iazul Balaurilor La săniuş Sfânta Vineri, protectoarea sălbăticiunilor Îngenuncherea Doamnelor Cum se nasc Balaurii? Şcoala Solomonărească Urcând spre lumină Sânzienele, suratele mele
232 240 248 256 268 275 284 294 299 309 317 326 335 340 346 357 362 15
Celălalt Tărâm
elor ce se întreabă cine ori ce anume poate fi Andilandi le voi spune că nu e un copil. Tot aşa cum nu e nici numele vreunui animal de casă, numai bun de smotocit sau al unui joc pentru computer, cel puţin nu încă. Andilandi nu e nici măcar denumirea unei prăjituri deosebit de gustoase sau a unui extraterestru simpatic, venit în vizită. Nu, nu e om, nu e animal, nu e joc şi, în mod sigur, nu e nici ceva dulce şi bun de mâncat. Lucru care n-o face însă mai puţin importantă decât toate cele anterior înşirate. Dimpotrivă. Este de nepreţuit. Şi, deşi mulţi dintre voi nu vă mai amintiţi, sunt convinsă că aţi întâlnit-o deja, în momentul primei mari încercări a vieţii voastre.
C
17
SÎNZIANA POPESCU
Fiindcă, vedeţi voi, pentru a o zări, nu trebuie să fii dintr-un loc anume sau să ai cine ştie ce înzestrări nemaiauzite şi nemaivăzute - cum ar fi: să ştii să zbori (cu sau fără Cal Năzdrăvan), să ştii să respiri în apă, aşa cum fac şerpii înainte de-a deveni Balauri, ori să ştii să iei forma fiinţelor din jur, precum o fac Doamnele. Nu contează câţi ani ai, dacă eşti tuns ori ba, dacă îţi legi singur şireturile sau dacă mănânci repede şi tot din farfurie. Nicidecum. Trebuie doar să treci printr-o mare încercare. Să fii nevoit să iei o decizie care, într-un fel sau altul, îţi va afecta tot restul vieţii. Atât. Pentru a vă lămuri la ce mă refer, voi lua drept exemplu cazul lui Vlad Ionescu. El a descoperit-o pe Andilandi tocmai atunci când familia lui aştepta, cu nerăbdare, sosirea unui nou membru. Părinţii nu-l anunţaseră încă dacă va avea un frăţior sau o surioară, dar, orice ar fi fost, trebuie să vă spun de la bun început că Vlad nu era deloc încântat de idee. Tot aşa cum nu era încântat nici de faptul că fusese „exilat“ din Bucureşti, mai exact din casa în care locuise atât de confortabil până atunci, tocmai în Hoghiz, la familia Munteanu, bunicii din partea 18
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
mamei. Aterizase într-un sat pe care, dacă-l veţi căuta cu mare atenţie pe hartă, îl veţi găsi în Transilvania, undeva pe lângă Pădurea Bogăţii. Până acum nimic deosebit, veţi zice, poate, şi n-aţi fi foarte departe de adevăr. La prima vedere, nici oamenii ce trăiesc în micul cătun de la poalele pădurii, nici pădurea în sine nu par a avea ceva special. Dar asta era doar ceea ce se vedea pe hartă sau pe geamul autocarului cu care Vlad ajunsese acolo. Fiindcă, odată coborât din maşină, băiatul a înţeles că aici toate erau altfel decât la el acasă... Din ce cauză? În primul rând, pentru că în satul cu pricina, mă credeţi, nu mă credeţi, dar nu există electricitate. Cel puţin nu exista când am dat eu ultima oară pe acolo... Aşa că adio televizor, calculator şi multe alte aparate de care sunt convinsă că nu vă mai dezlipiţi acasă. Acolo nu există nici magazine mari, nici parcuri de distracţii, nici locuri de joacă special amenajate, nici cofetării, nici măcar vreun cinematograf, rătăcit, aşa, din întâmplare. Cu alte cuvinte, din motive care-ţi scăpau la început, oamenii trăiau pe acele meleaguri ca la începutul secolului trecut şi ale secolelor de dinaintea lui. Dar asta n-ar fi fost nimic, dacă sătenii nu ar fi păstrat şi felul de-a gândi al acelor vremuri. Pe Vlad începuseră să-l amuze foarte repede toate superstiţiile lor. Cel mai tare îl distra faptul că ţăranii de 19
SÎNZIANA POPESCU
acolo nu numeau Pădurea Bogăţii aşa cum s-ar fi cuvenit s-o facă şi cum era trecut şi pe hartă, decât atunci când vorbeau cu tine, care erai străin. Dacă însă apucai să ciuleşti bine urechile când îşi vorbeau unul altuia, ai fi auzit că îi spuneau „Celălalt Tărâm“. În opinia lor, acesta nu era un loc ca oricare altul, ci unul magic, populat cu o sumedenie de fiinţe fantastice, despre care, sunt absolut convinsă că voi n-aţi auzit decât în basme. Un loc bântuit de creaturi ciudate cum sunt Doamnele, zise şi Iele, Solomonarii, Zmeii, Căpcânii, Strigoii ori Pasărea Măiastră. Vlad îi mai auzi spunându-şi că fiinţele Celuilalt Tărâm pot fi văzute aievea numai de către „copiii încercaţi“. Nu prea ştia el exact ce înseamnă asta, dar nici nu-l interesa foarte tare. Băiatul era dintre cei care până nu văd, nu cred. Aşa că superstiţiile legate de asemenea fiinţe, fie ele binevoitoare ori duşmănoase, îl lăsau de-a dreptul rece. Odată cu trecerea zilelor însă, poveştile despre Zmei, Cai Năzdrăvani şi Doamne, spuse de bunici ori de nea Vasile (povestitorul autorizat al satului), începuseră să-i placă. Dar numai cu titlul de poveşti, se înţelege! Mai ales că altă sursă de distracţie, în afara şezătorilor, nici nu exista pe acolo. Iar acestea se desfăşurau în felul următor: toţi copiii din sat se adunau seara într-o casă ori, dacă era vară, în grădina cuiva, să-l asculte pe nea Vasile care ţinea loc de 20
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
televizor. Moşul le spunea curioşilor adunaţi acolo vreo două-trei poveşti cu Strigoi, cu Blajini ori Sânziene (de regulă la cerere), după care îi trimitea pe toţi la culcare. Şi dacă la început, Vlad rămânea gură-cască pe la şezătorile acestea, numai ca să necăjească povestitorul cu tot felul de întrebări obraznice, în aceea seară de vară în care l-am întâlnit eu prima dată, trecea într-o nouă fază. Tăcea. Semn că povestea începuse să-l fure, să se strecoare încet-încet în sufletul lui. Chiar se surprinsese întrebându-se dacă Pasărea Măiastră, despre care tocmai le povestea moşul, nu cumva exista cu adevărat. Şi dacă da, ce bine i-ar fi fost lui s-o întâlnească şi s-o poată folosi pe loc. Doar avea atâta nevoie... Desigur, Vlad nu credea în existenţa Celuilalt Tărâm ori a fiinţelor stranii ce-l populau, dar începuse să-şi dorească foloasele pe care le-ar fi putut trage de pe urma acestora, dacă ele ar fi existat cu adevărat. Ca atunci când îţi doreşti să existe Balauri, doar fiindcă ai vrea să călăreşti pe ei. Ori îţi doreşti să existe Zmei, pentru că vrei să le iei palatul, să-l faci mic de tot, şi să te întorci cu el în buzunar acasă. Sau îţi doreşti să existe Ursitoare, doar fiindcă vrei să-ţi îndeplinească o dorinţă tainică. Una pe care nimeni altcineva nu ţi-ar putea-o îndeplini. 21
SÎNZIANA POPESCU
Seara în care începuseră să-l frământe asemenea gânduri era una ca oricare alta. De-abia se terminase o astfel de şezătoare şi copiii, printre care se afla şi Vlad atunci, se împrăştiau care încotro. Unii plecară, cuminţi, spre casele lor, iar alţii o tăiară, ca Vlad, brambura peste dealuri. Bine... Dacă l-aţi fi întrebat atunci încotro se îndreaptă, aşa, pe înserat, v-ar fi spus că se duce acasă. Ceea ce nu era adevărat, dar n-aţi fi putut să-l contraziceţi, deoarece conacul bunicilor, la care el fusese lăsat să stea peste vară, era undeva între sat şi pădure. Deci, se putea spune că se ducea şi într-acolo. Când l-am zărit atunci, ţinându-se scai de ceilalţi pui de ţărani, care nu îl prea aveau la inimă, nu ştiam multe despre el. Era un băiat obişnuit, cu păr bălai şi ochi negri, ce nu părea să fi trăit mai mult de zece veri. După paloarea feţei şi după straiele cu care era îmbrăcat, mi-am dat seama de îndată că nu era din partea locului. Semăna tare mult cu copiii pe care-i mai văzusem prin oraşe, atunci când mă apuca dorul de ducă şi începeam să bântui lumea. Iar faptul că era străin de loc, vă spun drept, îl făcea total neinteresant. Atât de neinteresant, încât era cât pe ce să-i întorc spatele, şi lui, şi celorlalţi. Şi poate că aş fi făcut-o, dacă n-aş fi observat cum, de „grupul vesel“, se apropia cu paşi leneşi un Strigoi. 22
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
Puii de ţărani se împrăştiară rapid, când auziră că încep să cânte atât de tare cocoşii. Lucru ăsta nu se întâmplă seara, decât atunci când înaripaţii încearcă, în naivitatea lor, să cheme soarele. De ce? Pentru că, până şi cocoşii ştiu: Strigoilor nu le place să stea la plajă! Vlad însă, care habar n-avea ce se întâmplă, se gândi că poate ceilalţi băieţi nu vor să se joace cu el. Ceea ce n-ar fi fost pentru prima dată. De când venise în sat, toţi îi spuneau „şmecher de Bucureşti“ şi nu prea vroiau să se joace cu dânsul. Aşa că, destul de amărât şi de plictisit, se gândi să se ducă totuşi acasă. Şi, pentru că n-am văzut urmă de teamă pe faţa băiatului, m-am hotărât să rămân. Să văd ce se întâmplă. Nu de alta, dar părea să mă aştepte o scenă de zile mari.
Strigoiul Iona
tunci când ţi-e dat să întâlneşti un Strigoi, e de la sine înţeles că acesta nu trebuie să strige în gura mare ce hram poartă, pentru ca tu să-l recunoşti de îndată. E suficient să fie ceva mai alb la faţă, cu ochii ceţoşi şi sprâncenele unite, că poţi pune capăt imediat cercetărilor tale. Mai ales dacă e pe înserat şi te afli în cimitirul satului, lângă vreo pădure ori în cine ştie ce alt loc uitat de lume. Cu alte cuvinte, dacă-i vezi, nu ai nevoie de un manual de instrucţiuni pentru a-i recunoaşte şi a fugi de dânşii. Cel puţin aşa procedează transilvănenii. Iar Vampirii, cum le spuneţi voi, ori Strigoii, cum li se mai spune prin
A 24
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
partea locului, sunt obişnuiţi cu asemenea reacţii din partea copiilor încercaţi - singurii care, în zilele noastre, mai pot să-i vadă. Mai ciudat li se pare nemorţilor atunci când lucrurile nu decurg ca la carte. Adică atunci când micuţii nu se tem. De ce? Simplu. Pentru că nu cred în existenţa lor. Şi dacă nu crezi, nici nu vezi! Cel puţin nu ceea ce trebuie... Desigur, astfel de lucruri se întâmplă rar prin satele acestea, despre care vă spuneam că sunt locuite de oameni simpli şi temători din fire. Dar atunci când mai răsare prin zonă câte un străin, străin care nu se pricepe să-i recunoască, istoria devine mai degrabă de râs, decât de plâns. Imaginaţi-vă doar ce-ar face unul dintre „dinţoşii“ aceştia, când ar vedea că vine spre el - atenţie! - fără să-l bage în seamă, un omuleţ cu bascheţi în picioare şi nădragi scurţi pe el, aşa cum au domnişorii de la oraş. I-ar sări în spinare, aţi zice, poate. Dar cear face dacă puiul de om i-ar mai da şi bineţe? Cui? Nemortului, fireşte! Aşa, în doi peri, cum dai străinilor pe la ţară, doar fiindcă ştii că acolo se salută cu toţii între ei. Ei bine, eu zic 25
SÎNZIANA POPESCU
că Strigoiul ar amuţi de uimire. Cel puţin aşa a păţit Iona singurul „colţos“ ce mai rămăsese prin Hoghiz - atunci când l-a întâlnit pentru prima dată pe Vlad. Nici n-a apucat să-l vadă prea bine la faţă, că s-a şi pomenit că mutulică îi trânteşte liniştit un „Să trăieşti, bade!“ şi îşi vede mai departe de drum. Iar Iona, obişnuit fiind cu ţâncii care, dacă pot să-l vadă, atunci îl recunosc şi fug mâncând pământul, nu ştiu cum să reacţioneze mai întâi. Se mulţumi doar să meargă la pas, pe lângă Vlad, măsurându-l cu atenţie din priviri. „Ce e în neregulă cu băiatul ăsta?“ se frământă dihania care, trebuie să vă spun că nu se afla tocmai întâmplător pe acolo, ci era în căutarea unui anumit copil din sat. „De ce nu-mi recunoaşte soiul şi nu se teme de mine?“ îşi mai spuse în sinea lui Strigoiul, uimit peste măsură. Iona ştia că ceva mai încolo, între sat şi Pădurea Bogăţii, se înălţa conacul Muntenilor, dar era sigur că nu mai rămăsese nici urmă de prunc pe acolo. Cu toţii crescuseră şi plecaseră printre străini, lăsând în coşcogeamitea căsoiul doar doi bătrâni şi-o ser vitoare. Copilul ăsta însă părea că tocmai într-acolo se îndreaptă. Aşa că se hotărî să intre mai întâi în vorbă cu dânsul. Iona se gândea că ar fi fost mare păcat să-l scape, dacă era potrivit pentru ce căuta el. 26
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
— Şi tu să trăieşti, măi băiete, că tare-i scumpă şi frumoasă viaţa asta! — Aşa e, bade, mare dreptate ai dumneata! i-o întoarse zăludu’. E foarte frumoasă, dar grea. Nu crezi? — Eh, aşa ziceam şi eu... pe vremuri. Acum însă m-am lămurit că-i mai mult frumoasă decât grea, îi răspunse tacticos Iona, după care luă o pauză, înainte de marea lovitură. Aş da orice s-o mai am iarăşi, mai zise zâmbind şăgalnic, în aşteptarea unui binemeritat răcnet din partea interlocutorului. Într-adevăr, Iona apelase la metode ceva mai neortodoxe de speriat. Se apucase să-i vorbească lui Vlad, în loc să-şi arate dinţii, ghearele ori bănuţii cu care-l îngropaseră şi pe care îi purta în buzunare de douăzeci de ani. Dar aceasta i se păruse, cel puţin pentru moment, calea cea mai eficientă de înspăimântat o pradă care, din cauza întunericului ce se lăsase, nu-l vedea prea bine. Pentru că, atunci când îţi zice cineva aşa o vorbă, în beznă să fii şi, dacă ai o brumă de creier în dotare, tot te prinzi încotro bate. Vlad însă nici pomeneală să reacţioneze ca la carte. Începu să râdă, ca după o glumă bună. — Foarte bună, bade! Ai haz! Cum îţi zice? — Iona... — Pe mine mă cheamă Vlad Ionescu. Îmi pare bine de cunoştinţă! adăugă, întinzându-i politicos mâna. 27
SÎNZIANA POPESCU
— Şi... mie... — Vrei să-i furi pâinea lui nea Vasile? — Care Vasile?... — Ei, care! Nea Vasile, „televizorul“ satului, îl informă vesel puiul de om. Eu o iau încolo, îi mai spuse apoi, când văzu că Iona tace. Şi îi arătă conacul spre care Strigoiul bănuise mai înainte că se îndreaptă. — Stai la conac? — Provizoriu. Ai mei m-au depozitat la bunici, până naşte mama, îi mărturisi Vlăduţ. Şi dintr-odată se întunecă la faţă, când îşi aminti ce căuta el acolo. — Naşte?... îl îngână Iona, care începea, încetul cu încetul, să-şi mai vină în fire. — Da. Şi sper s-o facă cât mai repede, că m-am plictisit de văgăuna ăsta. Vreau să mă întorc la Bucureşti! „Care va să zică, nu întunericul era de vină“ gândi Strigoiul. Copilul avea sufletul încercat şi-l vedea, în ciuda beznei din jur, dar îl vedea ca pe un om obişnuit. Vlad nu-i recunoscuse soiul, pentru simplul motiv că nu credea în Strigoi. Nefiind din partea locului, se pare că istoriile pe care i le spuneau ţăranii, pentru el erau nişte simple poveşti. — Dumneata încotro? îl întrebă Vlad apoi, aşa într-o doară, încercând să abată vorba de la subiectul naşterii care, în mod clar, nu-i prea făcea plăcere. Ai vreo treabă? 28
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
— Eu? — Da’ cine? Mai vezi pe altcineva pe aici? Bineînţeles că Iona mai vedea. Auzi colo, întrebare. Cum să nu vadă cum culeg Ielele mere pădureţe, la marginea pădurii? Sau cum zbura Solomonarul Mar, deasupra lor, călare pe Fulger, Balaurul lui alb? Dar n-avea niciun sens să-i arate toate acestea lui Vlad. Dacă pe el îl vedea şi-l trata ca pe un viu, cu siguranţă că nu i-ar fi recunoscut nici pe ceilalţi. De Balaur ar fi zis că-i vreun nor ciudat ori cine ştie ce altă năzbâtie, iar pe Doamne, cu siguranţă, le-ar fi văzut ca pe nişte fete oarecare. — Vii cumva de la o nuntă? continuă senin băiatul, neînţelegând de ce tace „omul“. Eşti frumos îmbrăcat... Şi miroşi foarte bine... „Asta chiar că le pune capac la toate!“ se înfurie Iona. După ce-i urase să trăiască, acum îi mai spunea şi că miroase bine. Dacă-şi râdea de el, cumva? îşi zise supărat Strigoiul, hotărât să-l trăznească. — Nicidecum. Eu sperii oameni, domnişorule. Sunt Strigoiul satului. — Şi, ce mai stai? De ce nu mă muşti? îi răspunse Vlad, după care se puse iar pe un râs, de ziceai că mai are puţin şi explodează. — Bă, io-s mort! se răţoi şi mai tare la el Iona, dar fără 29
SÎNZIANA POPESCU
niciun rezultat. Vlad nu mai putea fi oprit. Râdea în hohote, ca un apucat. — Mort ori nemort? — Cum vrei, da’ viu nu mai sunt de douăzeci de ani! — Şi unde îţi sunt colţii? I-ai uitat în copârşeu? i-o întoarse puiul de om, râzând în continuare, în timp ce urca treptele conacului. Vlad cam avea dreptate. Lui Iona nu-i creşteau dinţii decât atunci când era recunoscut, iar „prăzii“ i se făcea frică. Dar acum, că băiatul râdea de nu mai putea, de unde frică, de unde colţi? Neştiind ce să-i mai spună, Strigoiul se hotărî să-l lase, cel puţin deocamdată, în plata Domnului şi să-şi vadă de drum. Mai ales că nici conacul nu-i făcea bine arătării, din cauza usturoiului cu care bunicii lui Vlăduţ, oameni bisericoşi şi cu capul baniţă de superstiţii, unseseră tocurile uşilor şi geamurilor. Aşa că Iona se îndepărtă cu repeziciune de locul cu pricina, nu înainte însă de a-l auzi pe Vlăduţ cum îi striga să mai treacă pe acolo, să-i mai spună şi alte glume. Se întoarse din mers şi-l asigură că are să mai vină. Sau că, oricum, se vor mai întâlni ei, nu peste multă vreme. Lucru deloc îmbucurător, dacă luăm în calcul faptul că urâţii ăştia îşi cam ţin promisiunile.
Conacul Muntenilor
-aş vrea să vă imaginaţi, acum că încerc să vă vorbesc de conacul Muntenilor, că ar fi un castel adevărat. Un palat domnesc. Dar nici la o casă obişnuită n-aş vrea să vă gândiţi. Pentru că acesta se afla undeva între cele două, ca mărime şi for mă. Construit în stilul aşezămintelor boiereşti de pe vremuri, conacul Muntenilor se distingea de casele din vecini şi se putea spune, cu mâna pe inimă, că anii nu-i săpaseră atât de adânc zidurile. Astfel că, în ciuda aerului bătrânesc, rămăsese plăcut vederii. Avea un cerdac mare în faţă, acoperit în întregime cu viţă de vie şi era înconjurat din toate părţile de ferestre
N
31
SÎNZIANA POPESCU
înalte, cât pereţii, aşa cum nu vedeţi voi pe la apartamentele de oraş, chiar dacă vă concentraţi mai ceva decât cavalerii Jedi. Pentru a ajunge la uşa de la intrare, mare cât o zi de post, trebuia mai întâi să urci cele câteva trepte ale cerdacului, construite în partea stângă a casei. Şi, dacă erau trepte, e limpede ca lumina zilei că exista şi o balustradă pe care te puteai da, la o adică, de câte ori ai fi avut chef. La fel cum te-ai fi putut da şi pe balustrada, mult mai lungă, din interior, care pornea de la etaj. Loc unde se aflau „camera provizorie“ a lui Vlăduţ, baia şi odaia dintotdeauna a Saftei, fata în casă. Deşi nu făcu zgomot atunci când intră în hol, Vlad nu scăpă în odaia lui aşa, cu una, cu două. Nu apucă să se descalţe bine şi să facă vreo câţiva paşi, cu bascheţii în mânuţă, că se şi deschise uşa de la camera bunicii şi, iaca, apăru şi dânsa în prag. Aşa, ca un munte supărat, cu lampa de gaz în mână. — Pe unde umbli, măi băiete? Ţinând seama de câte riduri apăruseră, brusc, pe fruntea ei, era clar că trebuia să încropească repejor un răspuns cât mai înţelept cu putinţă. Un răspuns capabil să-i descreţească fruntea bătrânei şi să-l lase pe Moş Niculaie (ştiţi voi la care Moş mă refer!) în cui, acolo unde îi era şi locul. 32
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
— Vezi dumneata, Buni, mă plictiseam de moarte aşa, fără televizor... şi... — Şi, ce ţi-ai spus? Ce-ar fi să umbli lela, până se înserează? — Cine, eu? Nici vorbă! Am fost la o şezătoare... care... — ...s-a terminat de vreo oră! — Ba nu! Azi a ţinut mai mult. Pentru că... după ce-a ter minat nea Vasile, a mai venit încă un tip, să ne spună şi el poveşti. Era aşa de mândru de ideea ce-l trăznise pe nepusă masă, încât îi venea să se felicite şi să se pupe-ntruna. Atât i se părea că se deşteptase în ultima vreme. Putea îmbrobodi pe oricine! Voi, care aţi aflat cum au decurs lucrurile, ştiţi că minţea. Dar trebuie să vă spun că Vlad putea fi foarte convingător atunci când începea să „toarne gogoşi“. Atât de convingător, încât, de multe ori, ajungea şi el să creadă toate câte le îndruga, cu atâta patos, celorlalţi. Acum... de ce anume o făcea, n-aş putea să vă spun. Mai ales că băiatul nu era drăcos din fire. N-aş vrea să-l lăsaţi de la inimă, gândindu-vă că era din soiul acela rău. Dimpotrivă! Vlăduţ era un copil tare blând de felul lui, bun la învăţătură şi, mai cu seamă, vesel. De ceva vreme încoace însă, de când ştia că ur mează să aibă un frate ori 33
SÎNZIANA POPESCU
o soră mai mică, iar el fusese „exilat“ la bunici, începuse, încet-încet, să capete apucături noi. Unele dintre ele nu tocmai frumoase, e adevărat. Se apucase, aşa cum v-am zis, să umble brambura, să vorbească cu cine se nimerea, fără niciun discernământ şi, mai cu seamă, să fabuleze câte-n lună şi în stele, de fiecare dată când prindea ocazia. — Nu mai spune! - veni promptă replica bunicii, care nu părea convinsă de scuza încropită de Vlad. — Da. Şi tipul ăsta era foarte simpatic... Avea umor. Ne-a spus o poveste cu Strigoi, de-am râs întruna, mai adăugă, încercând s-o impresioneze. — Aţi râs, spui? Măi să fie! îi făcu bună-sa jocul. Şi cum spuneai că-l cheamă pe „tip“? Vlăduţ ştia că ea îi cunoaşte pe toţi ţăranii din sat, aşa că se gândi să aducă argumentul hotărâtor. — Iona! — Doamne fereşte şi apără... murmură bătrâna, în timp ce-şi făcu câteva cruci mărunţele şi dădu draperia la o parte, pentru a studia atent împrejurimile. Nevăzând pe nimeni din unghiul acela şi nici vreun semn pe copil, gândi că lui Vlăduţ îi ardea de glume proaste. Doar cum altfel putea fi numită şaga făcută pe seama sufletelor morţilor? Unde mai pui că atunci când îşi privi mai atent nepotul, îi văzu şi faţa senină, cu un zâmbet poznaş în colţul gurii. 34
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
— De câte ori te-am rugat să nu mai minţi? — Dar... — Niciun dar! Deci asta vă învaţă alde Vasile, nu? Cum să râdeţi de sufletele răposaţilor! — Care răposaţi?... — De mâine nu mai ai ce căuta la şezătorile astea! Dacă vrei să te joci cu vreun copil, îl aduci aici. Sau rămâneţi pe lângă conac, să vă văd eu ce faceţi şi, mai ales, cu cine staţi de vorbă. M-ai înţeles? Era atât de supărată, încât Vlad plecă ochii şi dădu încet din cap, în semn de aprobare. N-avea rost să mai insiste că minţise doar pe jumătate şi că, într-adevăr, cunoscuse un om cu numele ăsta, în drum spre casă. Oricum n-ar fi fost crezut. Trombonise atât de mult în ultimul timp, încât acum ajunsese ca în povestea cu „Petrică şi lupul“ – nu-l mai credea nimeni când spunea adevărul. — Treci şi spală-te pe mâini şi apoi du-te la tine în odaie! îi spuse bătrâna, obosită deja de cât îşi răcise gura de pomană cu el. Ţi-a dus Safta mâncarea acolo. Dar ţine minte, asta e pentru ultima oară! Dacă mai vii la ore târzii, rămâi nemâncat! Apoi bătrâna închise uşa odăii sale. Când se văzu scăpat, Vlad nu mai rămase mult pe gânduri şi-o şterse în 35
SÎNZIANA POPESCU
camera lui, zicându-şi că are să-i treacă ei supărarea şi cu asta, bună pace. Odată ajuns acolo însă, nu apucă să ciugulească decât puţin din mâncarea ce-o găsise lângă pat, că începu să-l încerce somnul. Aşa că îşi schimbă hainele şi se întinse pe pat, cu mâinile sub ceafă. Cum dormea el de obicei. Şi poate că s-ar fi lăsat liniştit în seama lui Moş Ene, dacă nu i-ar fi venit un gând, aşa, de nicăieri. De parcă l-ar fi urmărit de nu ştiu când şi-l ajunsese, gâfâind, de-abia acum. „Cum adică Doamne fereşte?“ îl trăzni, înainte să închidă ochii. Şi mai ales, ce vroia să spună bună-sa cu „sufletele răposaţilor“? Din două una, îşi spuse: ori îl ştia pe Iona şi nu era de bună-credinţă... Ori era altceva, putred, la mijloc... Astfel începu Vlad să se gândească şi să se zvârcolească, de nu mai reuşi să pună geană pe geană multă vreme. Era pentru prima dată când în sufleţelul lui, şi aşa prea mult încercat în ultima vreme, se strecura îndoiala legată de ceea ce crezuse ori, mai degrabă, nu crezuse până atunci. Cum nu reuşea să adoarmă, se ridică şi se apropie de fereastră. Voia s-o deschidă, să respire aer curat. În depărtare, spre mare lui uimire, îl zări pe Iona cum înainta agale spre Pădurea Bogăţii. Şi aşa, văzut de la distanţă, îi păru dintr-odată tare ciudat îmbrăcat. Cu costumul lui 36
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
negru, dichisit şi cu cămaşa albă, bine scrobită, anume făcute parcă să însoţească un om pe ultimul lui drum. Unde mai pui că şi părul nins, retezat la baza urechii, făcea acum cu hainele un contrast de zile mari. Altfel spus, Iona arăta aşa, văzut de departe, ca un gândac alb-negru. Sau ca „ceva“ pe care culorile, la fel ca şi viaţa, păreau să-l fi uitat cu desăvârşire. Şi dacă şi-ar fi întors atunci faţa spre conac, cu siguranţă copilul ar fi zărit-o, în sfârşit, aşa cum era. Adică prea albă. Cu nişte sprâncene prea negre şi unite la rădăcina nasului, asemeni aripilor unui vultur gata să-şi ia zborul. Dar Iona nu se întoarse. Înainta, privind undeva în adâncimea pădurii, spre un loc de unde venea o lumină puternică. Putea fi un luminiş doldora de licurici ori vreun lac, mângâiat de razele lunii, gândi atunci copilul, care nu înţelegea cum de putea să vadă atât de departe, fără efort. Se frecă la ochi, dar până se dezmetici, Strigoiul apucă să intre în pădure. Astfel că Vlad nu se lămuri dacă ceea ce văzuse îi arătaseră ochii minţii ori ceilalţi, de fiecare zi. Ce nu ştia puiul de om era că, începând din acea clipă, tot ce îi va fi dat să vadă n-avea nicio legătură cu ochii, ci doar cu sufletul lui.
Ielele...
oamnele ori Şoimanele, cum le mai alintă oamenii când vor cu orice preţ să le caute în coarne ori, pur şi simplu, să le îmbuneze, se numără printre spiritele întunecate ale Celuilalt Tărâm. Dar sunt, aşa după cum spun cei care le-au văzut (şi n-au rămas tocmai întregi la minte), de o frumuseţe rară. Foarte înalte, cu picioare lungi şi subţiri ca fusurile. Cu părul drept până-n călcâie, de te miri că nu se împiedică la fiecare pas din cauza lui şi nu cad late, cât sunt ele de lungane. Şi sunt!... Îmi veţi spune acum că, în loc să le descriu cu atenţia şi respectul cuvenit unor zâne, fie ele şi rele, eu încerc să
D 38
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
le discreditez. Ei bine, m-aţi prins! Asta fac, fiindcă mie nu-mi plac deloc. Dar, în ciuda antipatiei ce le-o port, n-am încotro şi trebuie să recunosc că sunt nemaipomenit de frumoase. Altfel n-aţi înţelege nici voi de ce rămăsese Iona să privească vrăjit spre luminişul unde acestea îşi dansau hora. Pentru că, aşa după cum îl văzuse şi Vlad de la fereastră, Strigoiul asta făcea: le privea pe Doamne cum dansează, zicându-şi în sinea lui că „sunt atât de frumoase, că la Soare te-ai putea uita, dar la Dânsele ba!“. Ţinând cont că asemenea vorbe veneau din partea lui, care nu mai văzuse Soarele de vreo douăzeci de ani bătuţi pe muchie, nu se putea spune că era puţin lucru. Iona auzise, pe vremea când era încă viu, tot felul de grozăvii despre Iele, de la oamenii de la moşie. Toţi ziceau că ar fi rele şi nebune. Că le place să danseze noaptea în pădure. Că zboară, aşa, fără aripi, când le vine lor şi trec prin copaci, case, oameni ori fiare ca prin brânză. Că răpesc feciorii, dacă-i pune şarpele să se zgâiască la hora lor, în toiul nopţii. După care le sucesc minţile şi-i lasă cu ele aşa, să râdă ceilalţi de ei. Ori că îi duc într-un loc tainic, de nu-i mai vede nimeni, niciodată. „Prostii! Bazaconii! Scorneli!“ se gândise atunci Iona şi-şi râsese în mustaţa ce de abia-i mijea de toate babele care încercau să-l sperie. Şi iată-l acum, trecut bine de prima tinereţe, ba chiar mort 39
SÎNZIANA POPESCU
de-a binelea, s-ar putea spune, cum sprijinea copacii privindu-le vrăjit şi numai a râde nu-i mai venea. — Ruja! se trezi c-o cheamă pe una dintre Doamne. Era, aşa, un murmur, că doar atâta minte îi mai rămăsese şi lui să ştie că pe Doamne n-ai voie să le strigi pe nume. Viu, mort, de pe Tărâmul Ăsta sau Celălalt, n-ai voie. De ce? Pentru simplul motiv că lor nu le place să fie strigate pe nume şi, dacă îndrăzneşti să te ridici împotriva Doamnelor, s-a zis cu tine. — Îţi trece viaţa prin faţa ochilor, Iona? Odată chemată, Ruja răsări de îndată lângă el, ţinându-şi părul lung şi roşu ca para la subsuoară. — N-am vrut să... — Să te uiţi? — Da. — Ei, aş! Parcă poţi să te ţii! În timp ce vorbea, Doamna îi dădea ocol şi privea atentă în jur, de parcă ar fi căutat ceva ori pe cineva anume. 40
CĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM
— Am văzut că ai găsit puiul de om, Cărăuşul, mai adăugă ea după, văzând că Iona tace. — Mai degrabă m-a găsit el pe mine. — Atunci, de ce nu l-ai adus? — Pentru că nu era pregătit, se scuză Strigoiul şi parcă i se şi înroşiră puţin urechile. Aşa cum se întâmplă cu cei prinşi cu degetul în borcanul cu dulceaţă. Nu putea să-i spună Doamnei că ajunsese chiar de râsul copiilor. Ar fi fost prea mult... — Cum să nu fie? Nu te vedea?! — Ba da... , dar nu mă recunoştea. — Cum aşa? îl întrebă uimită Doamna. Doar e pui de om... şi e încercat... — Nefiind de prin partea locului, nu crede. Pentru el, poveştile despre noi sunt doar nişte simple scorneli. — Atunci fă-l să creadă! Şi repede! Trebuie să vorbeşti cu el înainte să ajungă la Ursitoare, altfel iar pierdem pasărea. Spune-mi, măcar e frumos la chip? îl întrebă ea după aceea, ceva mai potolită. Că aşa, de departe, nu l-am văzut prea bine. — Da... Zici că-i... icoană, se căzni Iona să spună ultima vorbă. — Şi care e tulburarea lui? Mândria? — Nu. Ar fi fost mai sigur aşa, dar nu-i asta... 41
SÎNZIANA POPESCU
— Atunci? îl mai iscodi Doamna. Inutil însă. Era limpede că Iona nu era dispus să-şi vândă secretele meseriei. Strigoiul se gândea desigur la gelozia ce părea să răsară în sufletul neprihănit al puiului de om. Gelozia faţă de fratele ori de sora nenăscută încă. Dar nu voia să-i spună Rujei secretul. Dacă ar fi făcut-o, la ce-ar mai fi avut ea trebuinţă de munca lui? — Mai ai o zi, Iona! Dacă nu-l convingi nici pe ăsta să te ur meze, ştii ce te aşteaptă! îl informă Doamna, înainte să dispară împreună cu miile de licurici ce i se aciuiseră în păr, dornici să i-l pună şi mai mult în valoare. Iona se uită după Ruja cum se depărtează, ca o nălucă, trecând prin copacii ieşiţi în cale, de parcă aceştia nici n-ar fi fost acolo. Apoi o pierdu din priviri, la fel ca şi pe celelalte, ce dispărură din luminişul unde-şi jucaseră până nu demult hora. Putea să răsufle uşurat. De data asta scăpase ieftin. Se pare însă că intrase într-o încurcătură şi mai mare. Pentru că, să-l convingă pe Vlad să-l urmeze de bună voie în pădure, aşa cum apucase să-i promită Rujei, nu avea să fie tocmai uşor.