Chronos5 6 2013ebook

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Căldură dragii mei!

mare

micii întreprinzători, pentru a încuraja consumul.

Tot ei, străinii, cei de la Fondul Monetar, estimează că economia României va crește cu doar 1,6% anul acesta. Oare?

Eugenia Enescu Dar nu de la soare. Pe aceea românul nostru nu o mai simte, pentru că dogorește din interior. I s-au încins circuitele de la „bunul trai”.

Da. Așa. Nici România nu mai are mult să se înece în propria-i sudoare izvorâtă din durerea apăsărilor și grijilor zilei de mâine.

Salvatorii stau pe margine și dezbat. Nu știu cum să acționeze. Să intre cu barca în marea de sudoare? Să trimită un salvamar înot, sau un elicopter care s-o înalțe?

Ea, frumoasa grădină a Maicii Domnului, e obosită, plictisită, disperată. La noi ca la nimeni, cu toate că bietul Eminescu ne-a avertizat din timp: „De la Nistru pân' la Tisa/Tot Românul plânsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/Deatâta străinătate./Din Hotin şi pân' la Mare/Vin Muscalii de-a călare,/De la Mare la Hotin/Mereu calea ne-o ațin;/Din Boian la Vatra Dornii/Au umplut omida cornii/Și străinul te tot paște,/De nu te mai poti cunoaște./Sus la munte, jos la vale/Și-au facut dușmanii cale;/Din Satmar pâna-n Săcele/Numai vaduri ca acele./Vai de biet Român săracul,/Îndărăt tot da ca racul,/Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vara vara lui/Și-i străin în tara lui.” (Doină - fragment) Mai deună zi, șefa FMI a spus despre economia Romaniei: „Din cele trei motoare care vă pot ajuta, funcționeaza doar unul”.

România a început negocierile pentru al treilea acord consecutiv cu Fondul Monetar International, chiar în ziua în care vicepreședintele Comisiei Europene, Viviane Reading, anunța că europenii se descurcă și fără ajutor de la Washington.

Premierul nostru însă a spus că discutiile vor fi secrete.

Ca de obicei, expertii FMI vor pune presiune pentru vânzarea celor mai importante companii de stat, și vor cere să cheltuim mai eficient banul public.

Statul ar putea să înceapă să acorde garanții pentru creditele luate de firme și de 3

Se pare că la noi mai funcționează doar exporturile, și acum deci, Guvernul trebuie să găsească o soluție ca să repornească investițiile și consumul, pentru a ridica nivelul de trai, chipurile.

Ce ne mai sfătuiește domna Christine Lagarde? Nimic mai mult că, ținându-se cont de starea economiei românești, ca să ne fie mai bine, la noi ar trebui să se lucreze cu toate cele trei motoare, și să nu ne bazăm pe unul singur.

Dar pentru a porni celelalte două motoare, ar trebui deblocată creditarea. Căci tot ea spune ca solutia ar fi ca Guvernul, să dea garanții în favoarea celor care vor să ia împrumuturi pentru dezvoltare. Dar ce te faci când precizează că IMM-urile și sectoarele văzute de bancheri sunt riscante?

Cu garantia de la stat însă, un om de afaceri ar putea lua împrumuturi ieftine de la bancă. Din suma obținută firma ar putea crea noi locuri de muncă și ar putea cumpara utilaje, adică indirect, să dea de lucru angajatilor din fabrici.

Așa banii ar intra în economie iar mai apoi în buzunarele salariaților, și automat se vor duce bineînțeles în consum.

Ei! Și tot ei dragii, cei care ne poartă de grije, în cel de-al treilea acord vor pune presiune pentru vânzarea sau restructurarea companiilor de stat.

Ce rușine însă! Ei, salvatorii, opriți la Ministerul Finantelor, au fost nevoiți să intre pe ușa din spate deoarece în față îi așteptau sindicaliștii de la CFR, care au protestat

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

eeddiittoorriiaall impotriva măsurilor de restructurare impuse de ei.

Asta nu i-a împiedicat însă să ceară guvernului să vândă bucați din cele mai importante companii energetice și de transport.

Să nu uităm nici de negocierea sumelor pe care statul le va lua pentru gazele de șist și cele din Marea Neagra, sau pentru proiectul Roșia Montană.

Cum să nu asude România de supărare?

Este poate ultima mare afacere a statului român. Sute de milioane, chiar miliarde de euro, care pot relansa economia, dacă vor fi investiți cu folos și nu risipiți pe pomeni electorale sau contracte paguboase, ne vor aduce la linia de plutire.

Premierul a anuntat că până la sfârsitul lui iulie, Guvernul va aproba o rectificare bugetara care să permită din luna septembrie reducerea TVA la pâine. Masura este una dintre mizele discuțiilor cu echipa FMI, mai ales că anul acesta producția de grâu a depășit cu mult rezultatele scontate. Dumnezeu ține încă cu românul. Totul este ca și conducătorii pe care singuri ni i-am ales să ia deciziile corecte, și să lupte pentru ridicarea nivelului de trai măcar la cel din perioada post decembristă când ne bucuram de stabilitate legislativă și economică, chiar dacă nu beneficiam de „libertate” ca acum. Stăteam la cozi, și ne luam alimente pe cartelă, dar nu murea nimeni de foame pentru că tot românul avea serviciu stabil, o locuință decentă și posibilitatea de a se odihnii sau trata în concediile legale, prin frumoasele stațiuni turistice sau balneoclimaterice. Ce să mai spun de ordine și disciplină, nu impusă prin forță așa cum se strigă azi, sau de educație și cultură? Înainte de `89, în întreprinderile de producție care funcționau la foc continuu, existau standuri cu cărți pe care orice muncitor își putea permite să le cumpere. Biletele de odihnă și tratament erau oferite și gratuit sau cu preț redus fruntașilor în producție, drept recompensă pentru realizările sarcinilor de serviciu. Învățământul era obligatoriu și gratuit.

Profesorii își făceau datoria pentru că nu erau împovărați cu obligația întocmirii a fel de fel de situații zilnice, vrafuri de hârtii care să le mănânce timpul dedicat elevilor de drept, și pe care trebuie să le trimită la inspectoratele teritoriale, ca apoi să ia drumul Ministerului Educației Naționale, Cercetare Științifică, Dezvoltare Tehnologică, Inovare. Și-atunci?

Cum să avem promovabilitate și rezultate bune la învățătură?

Bunăoară, anul acesta promovabilitatea la bacalaureat este 55%, iar multe dintre diplomele obţinute de absolvenţi sunt „otrăvite”, deoarece o parte vor intra direct în şomaj, iar bruma celor care vor fi admişi în universităţi cu ajutorul mediei de la bacalaureat vor ajunge pseudospecialişti.

A cui este vina? A profesorilor care sunt obligați să facă cu totul altceva decât meseria de dascăl? A părinților care lucrează de dimineața până seara mai mult sau mai puțin la negru, sau pleacă în pribegie pentru o bucată mai albă de pâine? A copiilor și tinerilor nemâncați, nemângâiați și debusolați care îngroașe rândurile pe străzi aiurea, care nu mai știu ce-i dragostea familială și au căpătat metehne nesănătoase ca ale celor din vest?

Sau a altora?

Da. A altora care au și ei copii, dar care fac parte dintr-o altă lume și care studiază la școli de prestigiu de „dincolo”, pentru că în România le-a mâncat câinii.

Pe 2 iulie, între orele 17:00 și 20:30, în fața Muzeului Antipa din Piața Victoriei din Capitală a avut loc un miting de protest față de „actuala putere politică”. Acest miting a promovat doar interesele tuturor acelor români care sunt nemulțumiti de incompetența actualei puteri politice din România.

Vara capricioasă din acest an le cam sucește mințile politicienilor noștri. Așa cum sucea bunica-mea, Dumnezeu s-o odihnească în pace, firul aspru de lână din furcă... Sunt câteva chestii pe care nu le pricep nicicum.

Ambiții sterile și păguboase, orgolii fără sens și, mai presus de toate, multă prostie!

Ei! Dar cel mai bun remediu împotriva căldurii rămâne însă un ceai cald și lectura unor texte literare la care vă invit, pentru ca să vă umpleți sufletul cu fericirea trecerii în tărâmul frumosului și al armoniei.

A! Să nu uităm totuși și de cuvintele marelui nostru poet Ștefan Augustin Doinaș: „Cultura este singurul climat care poate asigura dezvoltarea omului individual”, și că „Nivelul culturii generale a nației nu-l poate ridica nimeni cu umărul, timpul și munca umplu neajunsurile”.

(Mihai Eminescu) S-auzim de bine dragii mei!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

4

eesseeuu eveniment literar 5-6

Chartier şi canapeaua literară Sorina Zota Unul din motivele pentru care m-am oprit la Jean Pierre Chartier şi Introducerea în psihanaliza lui Freud - respectiv Capitolul III Tinereţea Psihanalizei (1896-1905) este acela că, la fel ca în anii adolescenţei mă preocupă şi acum tematica mecanismelor uitării şi a lapsusurilor, actelor ratate, a tuturor acestor stări, manifestări care apar în mod special în secţiunea menţionată.

Un altul este metoda cu adevărat ingenioasă de analizare a gândirii freudiene a lui Chartier şi cazuistica subiecţilor, mai ales a viselor lor, foarte interesantă, abordată şi suprapusă de autor peste biografia lui Sigmund Freud, fapt care pentru mine a venit în „coliziune” cu interesul constant şi deosebit privitor la factorul REM, somnul cu mişcări oculare rapide sau somnul paradoxal, care implică re-amintirea firească a viselor[1].

Introducerea în psihanaliza lui Freud apare la editura IRI, Bucureşti 1998, iar autorul ei, Jean-Pierre Chartier face parte - în calitatea sa de psihanalist practician, din organizaţia psihanalitică de limbă franceză numită Quatrieme Groupe - a patra mare grupare ce apare după Societatea Franceză de psihanaliză, Asociaţia franceză de psihanaliză şi Şcoala Freudiană din Paris.

Chartier este în aceeaşi timp directorul Şcolii de Psihologi practicieni asociată Universităţii Catolice din Paris, autor al unui „dicţionar” de mare folos parental: Adolescenţii dificili, apărut în 1992 în Toulouse, editura Privat, dar şi secretar ştiinţific în cadrul Centrului Internaţional de Criminologie Comparată asociat Universităţii din Montreal Canada[2]. În Introducere în gândirea freudiană Concepte fundamentale ale psihanalizei[3] JeanPierre Chartier propune o înţelegere cât mai adecvată a gândirii lui Freud într-o manieră originală şi cumva inedită: aceea de expunere a conceptelor freudiene pe fundamentul celor mai 5

importante şi, implicit, marcante evenimente din viaţa lui Freud „împletite” cu experienţele şi concluziile cercetărilor personale, rezultate în urma consilierii şi tratării propriilor subiecţi.

Totul descris şi aplicat pe text sub forma unei şedinţe clasice de psihanaliză, aşa cum o desfăşura însuşi Freud, interval considerat a fi o entitate vie, în perpetuă transformare de-a lungul „existenţei” ei. În acest mod Chartier fixează implicit o „ancoră” solidă în înţelegerea şi asimilarea gândirii freudiene astfel încât la finalul studiului, doritorul de cunoaştere să rămână suficient de bine impregnat mental atât cu bornele existenţei lui Freud, implicit cu experimentele lui, cât şi cu traducerea fidelă a acestora prin expunerea propriei cazuistici psihanalitice. În Introducerea în psihanaliza lui Sigmund Freud traducerea propusă de Michaela Brânduşa Malcinschi[4], J.P. Chartier oferă în trei paşi concişi explicaţia conceptului de psihanaliză şi anume: psihanaliza înţeleasă ca tânără teorie psihologică, modalitate de cercetare şi înţelegere a proceselor psihice, comportamentale invizibile la prima vedere şi, de metodă inedită de tratament a tulburărilor psihice.

Pornind de la interacţiunea de investigare psiholog - metodă, Chartier condensează patru mari etape ale psihanalizei freudiene: „gestaţia”(1856-1894), „naşterea” (1895-1900), „tinereţea” (1896-1905), apoi „vârsta adultă”(1905-1916) a metodei în sine, plus trei tipuri discursive remarcate în şedinţele psihologice. Vorbim aici despre relatări, disertaţii şi asociaţii.

Pe scurt, primul model discursiv se referă la subiecţii care îşi povestesc propria viaţă ori a celor dragi, a doua la expunerea generală asupra modalităţii în care ei concep existenţa şi tot ce este legat de trăirile oferite de ea şi, a treia, modalitatea în care ideile „scăpate” fără voie de subiecţi apar în momentul istorisirii unui vis sau o tematică personală.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

eesseeuu După trecerea în revistă a tuturor perioadelor constitutive motivaţionale care stau la baza metodei psihanalitice a lui Freud (copilăria, tinereţea, anii de ucenicie în laborator cu Charcot, a studiului nevroticoisteric, a cocainei), Chartier vorbeşte despre amintirea-ecran, cu rolul de a proteja ceva situat dincolo de ce se percepe la suprafaţă, ascuns derulării obişnuite; despre teoria seducţiei, apărută în urma descoperirii freudiene a faptului că pacienţii săi au fost, întrun fel sau altul seduşi sexual în copilărie, de metoda catharhică, ce susţine sprijinul oferit de terapeut în manifestarea conştientă a emoţiilor pacienţilor, a sentimentelor şi stărilor blocate undeva în subconştient şi, de asemeni despre descărcarea emoţională, prin care un subiect se eliberează de afectul ataşat amintirii (abreacţia) unui eveniment traumatic.

Pentru fiecare etapă a analizei psihice adusă de Freud în şedinţele sale, Chartier suprapune un caz clinic personal.

Aşa trece prin toate fazele psihanalizei: asociaţiile libere (exprimarea fără discriminare a tot ce trece prin minte celui analizat), regula fundamentală (tot ce gândeşte şi simte pacientul), rezistenţa (tot ce împiedică munca terapeutică, acel ceva de care pacientul nu vrea sub nici un chip să audă) şi travaliul psihanalitic (cu cele patru stadii: recunoaşterea, demonstrarea, elucidarea şi interpretarea rezistenţei pacientului).

Revenirea la capitolul de interes, Tinereţea Psihanalizei aduce în prim plan moartea tatălui lui Freud, amiciţia cu Wilhelm Fliess[5] dar şi autoanaliza, care funcţionează pentru Sigmund ca relaţie de transfer (eu o numesc ancoră ambivalentă- atât pozitivă cât şi negativă, rezultată din pattern -urile comportamentale ale relaţiilor noastre de până atunci). În corespondenţa cu Fliess, Freud povesteşte despre visul care avea să fie cunoscut drept „culpabilitatea lui Freud,

moştenire a agresivităţii sale — inconştiente atunci — faţă de tatăl său,care 1-a făcut să sosească în întârziere şi să avanseze data visului,”[6] vis ce are la bază conceptul complexului lui Oedip cu cele trei etape ale sale: faza falică, teama de castrare şi etapa de identificare ori de rezolvare a conflictului interior, dezvoltat apoi mai amplu de Freud.

Chartier trece inevitabil prin perioada debutului editorial al psihanalistului avut prin carteaInterpretarea viselor, care vizează două postulate de bază. Primul este acela că visul în sine este de maximă folosinţă atât celui care îl are, cât şi celui care analizează pacientul şi, al doilea că există un conţinut vizibil la prima vedere dar şi unul invizibil, impulsionat de dorinţele visătorului. Volumului în cauză îi trebuiesc şase ani de la data publicării - în 1899- pentru ca să fie apreciat cu adevărat.

O altă caracteristică a psihanalizei freudiene menţionată de Chartier este tipologia viselor, împărţite de Freud în trei categorii: simple - sau clare, rezonabile, ori ceea ce Freud înţelege ca având o marjă de coerenţă chiar dacă visătorul conştientizează sau nu în mod clar de unde ori din ce anume s-a ivit acţiunea onirică şi, visele obscure, sau aşa cum le numeşte Jean-Pierre Chartier: „visele săgeţilor”.

Chartier aplică propria cazuistică pe fiecare tipologie prin suprapunerea viselor propriilor pacienţi. Fiecare dintre cele trei categorii este explicitată prin cazul clinic 15 pentru visele simple (masa de revelion care urma să aivă loc în planul fizic este transferată în oniric prin servirea unor delicatese); cazul clinic 16 - visul rezonabil (Cordelia, femeia însărcinată care îşi doreşte permanentizarea stării de sarcină pentru plăcerea produsă de menţinerea fătului în mediul placental) şi, cazul clinic 17 – oniricul săgeţilor (visul cu umeraşele, plus cel cu găina şi pisica. Ambele vise „ancorate” sub simbolurile unor cuvinte sau imagini de animale).

Toate etapele analizate atât de Freud cât şi de Jean-Pierre Chartier formează împreună mecanismele onirice pe care autorul le sincronizează într-o punte de transfer a înţelegerii şi asimilării psihanalizei.

Insuccesul cărţii Interpretarea viselor a lui Sigmund Freud pare să pună capăt activităţii de psihanaliză. Dar toate acestea concură la câteva izbânzi personale pentru Freud-anume

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

6

eesseeuu eseu 7-12

faptul că poate să scape de o mulţime de inhibiţii subconştiente, reuşeşte să vadă Roma (faţă de care avea o fobie din copilărie, etc.).

Freud se angajează ca profesor cu ajutorul baroanei von Ferstel, o pacientă de-a sa şi, în 1904 publică Psihopatologia vieţii cotidiene, volum care de această dată se bucură de o mare popularitate. În mod cu totul inedit tocmai această angajare îi aduce în cele din urmă recunoaşterea eforturilor făcute în domeniul psihanalizei. În ultima scrisoare trimisă lui Filees, fondatorul psihanalizei spune că: „Aprobarea publicului mi-a fost pe dată dobândită, făgăduielile şi buchetele de flori plouă, ca şi cum deodată rolul sexualităţii ar fi fost descoperit de Maiestatea sa împăratul, semnificaţia viselor confirmată de Consiliul de miniştri, iar necesitatea unei terapeutici a isteriei votată de Parlament cu o majoritate de două treimi, iată-mă în mod vizibil devenit onorabil. Admiratorii cei mai intimidaţi mă salută de departe pe stradă.”[7] Aceeaşi corespondenţă ne oferă viziunea lui Freud asupra conceptului de lapsus (prin interferenţa unor amintiri dureroase ascunse în subconştient) şi a celui de uitare (acţiuni petrecute deja, care conţin elemente ce se doresc a fi păstrate în refulare). Concis şi limpede, rezultă că toate actele ratate au un sens: ele exprimă impulsiile şi intenţiile care le vor ascunse, fără a fi trădate în faţa conştiinţei.

Traducerea mai precisă a cuvântului lapsus ar fi cea de provenită din latinescul lapsus - alunecare. Freud face această deplasare semantică pe înlocuirea unui cuvânt cu altul, deşi tot el este de părere că de fapt avem de-a face cu o serie de intenţii pe care le dorim de neaflat chiar şi faţă de noi înşine. Cu alte cuvinte vorbim despre acte ratate, acte care nu şi-au găsit menirea, nu au fost împlinite până la capăt în acţiunea discursivă.

Mecanismele acestora sunt în final puse în mişcare de două intenţii opuse: una de manifestare, iar cealaltă de refulare, de ascundere sub preş a ceea ce dorim de fapt să uităm pe cât posibil pentru totdeauna.

Ce reuşeşte de fapt cu prisosinţă în cartea sa Jean-Pierre Chartier este o remarcabilă coeziune, o aşezare concomitentă, perfect pliabilă a rezolvării propriilor cazuri,

7

conform şi precis aplicată la nivel psihologic pe biografia şi conceptele analizei freudiene.

Maniera în care face acest lucru este în mod clar inedită şi originală. Cu toate că psihanaliza freudiană eşuează la un moment dat prin propria îngrădire - mă refer la motivarea majorităţii acţiunilor onirice ca fiind produse ale dorinţelor sau neîmplinirilor visătorului, ea oferă primul punct de sprijin în înţelegerea fenomenelor mentale atât în planul imediat fizic cât şi în cel de repaus.

Cum dorinţa lui Chartier pare să fi fost doar „aranjarea” unei şedinţe psihanalitice pe „canapeaua” literară oferită de cartea sa, el reuşeşte fără nici un efort aparent, să îmbine cu măiestrie biografia lui Freud cu situaţiile revelatoare tematicii luate în vizor, atât din propria experienţă cât şi din câteva trimiteri la situaţiile rezolvate de Freud.

Poate că tot în această „şedinţă de psihanaliză” ar fi trebuit să intre şi limitările teoriilor freudiene cu privire la această dorinţă, pe care el o percepe a fi la baza tuturor actelor de factură onirică.

Bibliografie: - Chartier, Jean- Pierre, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, Editura IRI Bucureşti 1998 [1] Visul. Probleme de fiziologie, psihologie şi patologie, sub redacţia Liviu Popoviciu. Ed. Dacia, Cluj –Napoca, 1978, pp. 23 şi 97 [2] Center Internationalde Criminologie comparée, http://www.cicc.umontreal.ca/activites_publiques/colloques/psych ana [3] Jean-Pierre Chartier, Introduction à la pensee freudienne- Les concepts fondamentaux de la psychanalyse, Editions Payot & Rivages, Paris, 1993 [4] Aceaşi carte amintită mai sus, dar cu titlul modificat (Introduction à la pensee freudienne- Les concepts fondamentaux de la psychanalyse, Editions Payot & Rivages, Paris, 1993) [5] Wilhelm Fliess medic otorinolaringolog, autor al Der Ablauf Des Lebens- Traseele vieţii – o carte despre teoriile bioritmului, prieten al lui S. Freud [6] Jean-Pierre Chartier- Introducere în psihanaliza Freudiană, pg. 41 [7] Apud Jean Pierre Chartie, Sigmund Freud, La Naissance de la psychanalyse, p. 298.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

eesseeuu

Apocalipsa înscrisă pe retină Florin Giurcă Prima impresie care se degajă privind tabloul lui Seurat “O după-amiază de duminică pe insula Grande Jatte” este că asistam la o alăturare de indivizi care nu relaționeaă unul cu altul. La nivel macroscopic, fiecare persoană este adâncită în propriile ganduri și în propriile activități.

Observați: doar stau unii adăpostiți la umbra altora. Un mod de ralaționare cât se poate de unidirecțional. În rest, cei mai mulți se adăpostesc sub niște umbrele perfect semicirculare, ca niște jumătăți de coji de ouă. Fiecare în cochilia lui.

A doua impresie, și mai neliniștitoare, este aceea că indivizii sunt prinși într-o grilă sau plasă rectangulară, ca niște musculițe într-o pânză de paianjen. Priviți trunchiurile verticale ale copacilor și umbrele orizontale: acestea sunt barele plasei. Există și o plasă circulară, suprapusă peste cea dintâi, sugerată de un cerc imaginar care trece prin vela din stânga, prin umbrela femeii cu taior roșu din centru, care stă în picioare, și de umbrela femeii în negru din stânga.

La nivel micro, tabloul, o capodopera a pointilismului, este compus nu din tușe de pensulă ci din puncte colorate. Ideea este prin urmare aceea că, la nivel fiziologic, imaginea se formează pe retină prin puncte, prin excitarea a mii de celule și terminații nervoase. Cum se face că impulsurile fiecărei terminații nervoase din mănunchiul cel mare al nervului optic sunt corelate cu celelalte și noi percepem un tablou coerent? Creierul face aceasta. El înțelege și corelează toate impulsurile. A vedea înseamnă a integra, a corela detalii punctiforme. Sub diametrul unui punct nu există informație subunitară.

Care este diametrul unei celule cu conuri și bastonașe din retină? Aproximativ 5 microni, adică 5 miimi de milimetru. Deci un “punct” de pe retină este de fapt o pată cu diametrul de 5 microni. Imaginile văzute de

noi constă din alăturarea unor pete, ca pielea unui leopard. Care este distanța minimă dintre două puncte privite de la 25 de centimetri, pentru ca acestea să fie percepute individual? Numită “putere de separare a ochiului normal”, această distanță este de 0.075 milimetri. Acest interval se vede sub un unghi de aproximativ 1 minut (un unghi de 1 grad are 60 de minute). Ceea ce este interesant, este faptul că imaginile de forma unor linii paralele se pot vedea mult mai fin: liniile paralele se pot distinge separat sub un unghi de 10 secunde, adică de 6 ori mai des (un unghi de un minut are 60 de secunde).

Asta, din cauză că celulele retinei stau înghesuite unele lângă altele ca un covor de hexagoane, iar un fascicul de fire paralele intersectează de 6 ori mai multe celule decât o fac punctele separate.

Ce am aflat? Am aflat că cifra 6 se repetă obsedant de mult în interiorul ochiului omenesc, am aflat că ochiul omenesc este astfel conceput încât vede codurile de bare de 6 ori mai bine decât restul formelor geometrice. Am aflat că un pictor, în urmă cu 100 de ani, a intuit lucrurile astea, și a pictat un tablou în care oamenii nici nu se văd unii pe alții, și parcă sunt țesuți într-o plasă de coduri de bare. Și ne amintim atunci de vedenia acelui călugăr, căruia o tigvă descărnată din deșert i-a spus că în iad nu se vede om pe om, ci numai ceafa, atunci când cineva dintre cei vii se roagă pentru ei…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

8

eesseeuu

Ionel Teodoreanu – medelenismul sau agonia unei lumi sufleteşti Ion Ionescu-Bucovu Cine citește „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu, rămâne cu nostalgia unei tinereți risipite. Moartea Olguței, lasă cititorii revoltați în fața unei sorți implacabile. Dar lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne totuși lumea zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit, cum au zis unii. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă, Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu. Raiul „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”. „La Medeleni” e o uimitoare explozie epic-lirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul.

La apariție aplauzele cititorilor au fost frenetice. Apoi criticii i-au mai estompat din efuziuni. G. Călinescu stabilește că romanul „are o valoare durabilă”, Camil Petrescu arată că lucrarea prezintă „aspecte afective” ale copiilor printr-o serie de „incidențe de viață”, la rându-i Ibrăileanu stabilește cî Olguța este „tipul cel mai frapant”… „cel mai reușit” model de fată din literatura noastră.

Perpessicius mărturisește că „entuziasmul” său „nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut de-alungul acestor pagini de primăvară și mireasmă.” În „Cum am scris Medelenii”, Ionel Teodoreanu ne spune: „Voi încerca astăzi, în fața domniilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr: acela al

9

autobiografismului Medelenilor. Și fapta mea e legitimă nu fiindcă-mi apăr casa, ceea ce nu mă interesează decât pe mine, ci pentru că apăr însăși casa literaturii, care trebuie să ne intereseze pe toți; fie că-i suntem oaspeți, fie că suntem gazde…

Toată copilăria e plină de minciuni estetice.

Neștiind să scriu literatură, o făceam în viață… De aici a ieșit metafora.”

Caracterele celor trei personaje principale, Dănuț, sora lui, Olguța, și Monica, sunt apariții încântătoare, pline de poezie. Dănuț, la anii intrării în liceu, începe a avea conștiința că e „băiat” și ca atare nu se poate compara cu fetele. Fire melancolică, visătoare, cedează uneori în fața „băiețoasei” Olguța, mai impetuoasă și voluntară. Monica se dezvăluie ca o ingenuă, mai feminină. De o mare gingășie este figura lui moș Gheorghe, un alter ego al lui Baci Mihu din „Viața la țară”, Olguța devenind pentru el o adevărată slăbiciune.

Moartea lui rămâne impresionantă pentru copii.

Trebuie spus că majoritatea cititorilor rămân cu impresia că acest roman este un roman autobiografic. Nimic mai fals. Ionel Teodoreanu și-a propus să înfățișeze drumul unei „generații de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

eesseeuu valsului și a căminului patriarhal, și a căror tinerețe, după ce s-a înfruptat din marele război, a reînceput în ritmurile jazz-bandului.” În al doilea roman al trilogiei, Ionel Teodoreanu reia firul vieții eroilor adolescenți. Povestea amorurilor juvenile ale lui Dănuț cu o Adina, soția unui căpitan, apoi cu Ioana Pală, soție de pictor, este un fel de bildungsroman, înfățișind formarea lui Dănuț care devine „maturul” Dan Deleanu care în al treilea volum, se căsătorește cu „blânda” Monica și practică avocatura la Iași.

Vânzarea Medelenilor unui parvenit lasă urme tragice în familia Deleanu. Iar Olguța, bolnavă de cancer, se sinucide, rugând-o pe Monica să-i ducă un ultim adio lui Vanea, iubitul ei.

Medelenii sunt o lecție vie prin care trece orice tânăr în luptă cu destinul.

Finalul vieții scriitorului l-a prevestit în niște versuri emoționante, variantă proprie a eminescianului „Mai am un singur dor” la câteva luni până la moarte: „Dar într-o zi, întors în pământ, voi uita de viață și de moarte.

Fraților mei de atunci dacă-n file Veți regăsi prospețimea pădurii în floare, ca cei de pe mare, Prin voi, dar fără mine: cenușă sub cruce, Voi fi în pădurea-nflorită la marginea mării, a dorului mare de moarte.”

Nu știu cât mai citește tineretul de azi „La Medeleni”,dar ignorarea acestui roman lasă un gol imens în sufletul lor, pervertit de goliciunea timpurilor prezente.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

10

ppooeezziiee poezie 13-18

Irina Lucia Mihalca Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului Plouă ca în vechile tale poeme, precum aerul un abur ne urmează paşii gravaţi prin umbrele ce ne-nsoţesc lumina.

Sunt o vrabie peste care va trece trenul!

Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor ne rămân pictogramele interiorului nostru.

Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului, eşti prea obosit ca să mai strigi timpul ce separă clipa durerii de înţelegerea ei.

Prin umbra nopţii încerci să o priveşti în lună.

încet se va retrage mareea tăcerii din cuvântul havaya prin care-i cauţi cheia.

Peste ani vom păşi în adâncul pădurilor verzi, pe ţărmuri cu nisip, hai dă-mi mâna, acum e timpul sa te întorci aici, pentru că ai crezut în frumuseţe mereu o vei vedea, pentru că ai crezut în iubire mereu o vei simţi, pentru că ai crezut în lumină mereu te va însoţi în imensitatea cerului tău - (misterul pe care puţini îl acceptă din lumina filtrată de trestiile gandului şi tăcerea ascuţită a gheţarilor) Fiecarei căderi îi va urma o nouă cunoaştere...

Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge, doar în vis o putem face, Le atingem cu inima şi sufletul luminându-ne drumul, cu visul adânc din noi...

Plutind de dincolo de timp frunze răvăşite de vânt sângele s-a facut ţărână şi tot nu ai uitat primul şi ultimul zbor visat în singura călătorie a vieţii.

Spiralat drum, mereu primul şi ultimul, la nesfârşit,

11

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Maria Călinescu

E luna lui cuptor

Sărutul nopţii Primesc sărutul nopţii din stelele ce curg, Unde a strâns iubirea ce-i purpură-n amurg Pe frumuseţi divine ascunse-n al ei pântec Cu lacrimi de rubin, în taina vieţii, cântec.

Primesc sărutul nopţii, pe visele de dor Pe lacrimi reci căzute, din aripile-n zbor Pe ţărmuri de uitare, pe valuri ce-au spălat Obrazul suferinţei, rămas nemângâiat.

Primesc sărutul nopţii, lumina se-nfiripă Iar, eu mă las purtată pe-a timpului aripă, Zbor spre lumea ta, dorinta-mi e aprinsă Iubeşte-mă mereu, cât mana mi-e întinsă.

Primesc sărutul nopţii pe falsele speranţe, Iară, destinul vieţii rămâne cu restanţe, Când răstoarnă-n suflet pocalul cu nelinişti, Pune pe chip pecetea în ochii rămaşi trişti.

Primesc sărutul nopţii pe-a munţilor regrete, Să scriu despre iubire pe-a cerului perete, Pe zorii srăvezii ce-aduc azi, vindecare Şi-nchid cu lacăt poarta, ce încă mă mai doare.

Primesc sărutul nopţii pe vise-nfloritoare, Să-mi netezească calea, care nu mai doare Să-mi picure speranţă, fiori de bucurie, S-aducă mult noroc, candoare, reverie.

E luna lui cuptor, cerul se topeşte Natura-i fără vlagă, totul ofileşte, Amurgu-i de rubin, mai caută un nor Umbra răsfirată pe-ntinderi, azi uitate Cerşeşte parcă-n gol Picuri de agate, lacrime de dor.

Ma uit acum spre cer, caut lună nouă Luna se arată, parcă, ruptă-n două S-aplecă peste zare, răstoarnă carfa-i plină Cu jeturi de lumină, ascunse după nor Apoi cu stele plouă, Plouă cu mult dor.

Boarea de răcoare cuprinde tot ce-i trist, Dă din strălucirea pietrei ametist, Vânt răzleţ porneşte, pământul răscoleşte Suflă praf pe dale şi peste petale Însă, brusc se-opreşte Este, dar, nu este, Lumina arzătoare se lăsă pe întinderi, Soarbe abur trist, să n-ajungă la soare.

E luna lui cuptor, totul dogoreşte Îmi arde amintirea, rău mă chinuieşte, De, cerul ar mai cerne ploi mărunte, dese Aş scrie noi poeme, aş scrie o poveste.

Dar totul dogoreşte, e luna lui cuptor Mai stau încă la umbra trecutului cu dor, Simt răcoarea morţii, în paşi tăcuţi de dans, Nu pot, a ţine ritmul, în lentul ei balans.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

12

ppooeezziiee

Elena Spiridon Concediu la... iubit

Poezii închinate poetului Mihai Eminescu

Altar m-am născut la a treia casă şi umblu prin lume-aşa cu mândria mea. nimic şi nimeni nu mi-o poate lua... să te iubesc, e prea banal mai bine fac „ce fac de mult” Altar, din fiece-ţi cuvânt...

Decor M-ai sărutat, ah ce sărut!

Cât un salariu mediu brut; Şi-am hotărât, așa subit, Să-mi iau concediu la... iubit.

Să plec aşa, hai-hui, spre zări, Ca trenurile de prin gări, Şi, dupa cum e al meu dor, O iau fuguţa, la picior...

Să trec pe lângă-un maidanez, Ca-ntr-un balet de titirez, Şi-aşa, pornită-n lumea mare, Să îi fac dorului cărare; Că prea am fost cam fără minte, De-am stat cu tine-aşa cuminte, A fost păcat, n-a fost păcat, Când pe furiş m-ai sarutat?!

13

De nuferi, lacu-i răsfăţat, I-am numărat, răsnumărat; Niciunul n-a plecat de-acasă Ca să-şi găsească o aleasă...

Mai număr plopii de pe maluri, Tot fără soţ, în idealuri, Când strune de chitară-n dor, Parfum lila dau in decor...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Ion Ionescu Bucovu tăcere semnele vorbesc altă limbă prea mult ne-am bazat pe ambiguitatea cuvintelor acum suntem jigniți și din nou taciturni. hai să vorbim prin semne în ochiul tău văd un naufragiu se zbat sentimentele târâm poezia ca pe-un hoit la marginea vieții din degetele tale cresc mărgăritare și tu nu le vezi poezia e inocență demonică totu-i ferecat și vrăjit noi ne spânzurăm umbrele de dangătul unui clopot și ascultăm cum trece timpul. joi, 13 iunie 2013

erezie albă vară plină de dogoare, frumusețea orelor mă doare, sună-mi steaua cearcănul pe vânt, eu sunt și suflare, dar sunt și pământ și așa m-am rătăcit de lume, vorba mea pe cerul spart rămâne, rar de tot în mine poposesc și mă-ntorc la tot ce-i omenesc. gândul iar mă duce prin ruine, mă inundă timpul care vine, doru-mi varsă rănile în piept, și nu mai știu, Doamne, ce aștept. caut dragostea doar în cuvinte și le-mbrac cu aur și veșminte, toate-s cuibărite greu în mine și le-am îndrăgit ca pe feline. ochiul a-nghețat în reci tăceri, nu mai este astăzi ce-a fost ieri, se răzbună timpul în anii din urmă, eu m-am rătăcit de vechea turmă. rămăsesem singur, un biet truvier, cu un dor de visuri care vin și pier, am aruncat lancea care mi s-a frânt, caut în cuvinte propriul descânt. duminică, 16 iunie 2013

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

14

ppooeezziiee

Llelu Nicolae Vălăreanu Doleanţă Deseori mă năpustesc pe străzi studiez toate clădirile şi le pun la locul lor, construiesc o nouă ordine după alte criterii de adevăr.

Sunt un îndrăgostit care se autodepăşeşte şi scrie aşa, ca un culegător de date şi fapte reale le dă drumul să se expună cum face un istoric scrupulos ce desfăşoară evenimentele în curgere ca şi zilele vieţii sale. Şi e un efort descumpănit. Îmi irită ochii şi gândurile pe care le neglijez de o vreme, aproape mă stăpânesc întâmplările, îmi pipăie pielea şi se retrag.

Cu mâinile îmbraţişez gesturi prin aer, vorbesc cu clipele trecute ca şi cum aş vorbi cu mama.

Noaptea n-am nici un sfetnic, iar faptul că unele lucruri par fără determinare mă stârnesc şi mă umplu de draci. Ştiu că timpul e aşa ca o umbră, te urmăreşte până se contopeşte cu tine într-un punct fix la amiază, dar dacă reconstitui din ziduri viaţa, lăsaţi-mă să vă arăt cum a fost şi cum este în ochii şi mintea celor muşcaţi de mistificările prezentului!

15

Cotidian Dimineaţa cerul îşi pune pe ochi ziua ce se destăinuie pe acelaşi drum bătut şi totuşi ceva este nou, devenire alunecoasă în timp.

Cu o dorinţă de evadare străzile oraşului aglomerate se desfac şi se închid haotic, amestecă maşinile în graba intoleranţei oamenilor de tot felul.

Totul se urcă pe nervi şi ajungi vlăguit, te aşezi pe un scaun ori stai în picioare, priveşti într-un punct fix, până cineva spune ceva.

Doar atenţia te scoate din cercul închis, ţi se deschid aripile şi intri in normalul cotidian.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Mihai Kanuti Sensul fricii Frica începe cu prima palmă, primul pumn, Îţi spui că ai fi imun,l Că ei nu ştiu ce spun Când îţi scot dinţi din gură, Frica e zeama din ură Pe care o bei tremurând ca un câine Când vede coltucul de pâine.

La ce mă refer, cine o fi?

Parcă n-am ştii Câţi au fost Pierind fără rost, Martiri anonimi, iertători de păcate Când frica mâna de la spate.

la noapte aruncăm iluminatul public, legăm stele cîte două și așteptăm să se scurtcircuiteze legătura la paradisul în care se tipăresc ziare, foi simple, citește-mă și acolo cît mai ard stelele cît mai deslusesti cuvintele amestecate spunînd că am fost,că nu sunt, chiar în erate, ce stranie privire oferi, ca orice femeie verifici dacă sunt somn ori am devenit în sfîrșit visul promis...

A rămas în adânc sămânţa cea rea, Microbul de minte, viermele mut, Acum are chiar subtilul statut, Căci e liberă doamnă şi face ce vrea, Sfarmă senină suflet şi mintea.

Căci e fiară parşivă pândind ca în junglă, Teama de ieri e azi mai profundă, Libertăți indolente ne arată cum câinii Își ling pe urme stăpânii, Așteptînd orice os care pică, Laşitatea se naşte din frică!

Din clipa în care obrazul întors Lovitura aşteaptă sfios!

astăzi citeşte-mă ca pe un ziar astăzi citește-mă ca pe un ziar, în amurg sa-l arunci în rugul solar, găsește-mă picurat chihlimbar în care să ascunzi luna.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

16

ppooeezziiee

Mihaela Moşneanu Timpul Ești o rădăcină plimbăreață Timpule scump, nu ai nicio vină Că o stropitoare șugubeață Te udă-n spațiu cu apa lină.

Cu ploi de clipe-ți răsar plantele, Amestecându-le cu noi și ei, Făcând din ele ore și zile Ordonate în jurnalul vieții.

Amalgam de flori și de buruieni Presari la vedere și pe ascuns, Fără să-ți scape nimic sau nimeni Acolo unde trebuie ajuns.

Mergi lejer pe Pământ și-n afară, Până când se rup și cresc altele.

Consideri că-i a ta bătătură Pe unde-ți greșești socotelile.

Necalculat, cu indiferentă, Înconjori totul la întâmplare Fără să aibă vreo relevanță, Când cineva se naște sau moare.

Asta e misiunea ta clară, Aceea de-a merge înainte. Și n-ai în calea ta nicio gară, Nu te oprești să-ți aduci aminte.

17

noaptea din ochii tăi când te-am văzut prima oară noaptea din ochii tăi m-a cusut pe-o pânză brodată cu stele şi uşa inimii mele s-a deschis într-un unghi de lună plină ai crescut în adâncul fiinţei mele ca o rădăcină-n pământ rămănând acolo şi aducându-mi raze de soare

Promisiuni Promisiuni sigilate, care pleacă din noi pe cărarea ce duce până la inima altora, prin sita care cerne cuvinte frumos despletite în speranţe, făcând tiv pe marginea lumii.

Le primim din razele de soare, ce sădesc încrederea noastră, ne-ndoim de ele pentru că potopul de ploaie le udă, transformându-le în şoapte surde, vântul bate în patru zări, împrăştiindu-le în gunoaie de fraze inutile şi scuipate la-ntâmplare, într-o altă dimensiune de spaţiu şi timp.

Doar aţa tivului îşi caută locul potrivit de unde să se îmbine cu lumea, pentru a le împlini în prezent.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Aga Lucia-Selenity Lumină Vie Lumină vie din albastru pur, Speranța mea din geană de azur, C-un verde crud te rog să mă cununi, Să uit de negru și amărăciuni!

Lumină Vie din albastru cânt, Mă cheamă-n unda creață dintr-un vânt, Un mov să-mi pui pe creștet, fără nor, Să uit de lacrima ce-a curs ușor!

Voi rupe sarea dintr-o pâine caldă, Voi presăra-o pe-o felie dalbă, Ce seamănă cu dragostea străveche, Rămasă astăzi fără de pereche; Cu ochii minții într-o zi fierbinte, Topi-voi gheața căutând cuvinte, Sorbind șuvoiul văii cu verdeață, În strunele de vânt ce mă învață O terță nouă dintr-un do major, Uitată-i simfonia-n la minor…

cu blazon de rime.

Eu nu vreau să îmi laud vreo izbândă, nu sunt un Prometeu, (Zeii-s la pândă), sub note călătoare, adormite.

Azi vreau să fiu şi eu ca Nefertite! … şi scriu acum povestea vieţii mele, cu Phoebe…

În pași de Phoenix Promisiuni purtate-n vânt, Cu ploi de soare și descânt; Uitat-ați voi ce ați tot zis, Încins-ați soarele din vis… … ce-a ars întregul Paradis!

Prin ceruri cercuri m-ați plimbat, Acum cu ochiu-mi palid cat Cu voci deșarte rumegând, Promisiuni purtate-n vânt… … născute dintr-un searbăd gând!

Lumină Vie ai rămas în timp, Cununa mea, pe frunte de Olimp!

Ieri mi-am privit călău-n ochi, Stătea cu sabia-ntre gropi, Adulmecând o clipă bună, Să-i simt tăișul într-o vână… … a mea poveste să apună!

Phoebe Azi vreau să scriu povestea vieţii mele, un amalgam de basme colorate, titanice în fapte ca Heracle.

Poveşti rostogolite de Apollo la umbra unui pin, printre arcuşuri adăpostite pe sub pelerine, apoi ştanţate

Un freamăt dulce m-a cuprins, M-a stins, apoi iar m-a aprins; Un phoenix mi-a zâmbit a gol, Cântând din focul lui de dor… … povestea mea de… somn ușor!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

18

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cafeneaua cu peniţe 19-23

Politică şi poezie Eugenia Enescu Dacă unii români au renunţat la funcţiile politice şi administrative pentru literatură, surprinzător, alții au preferat să-și păstreze scaunele dar să-și dezvolte și partea artistică, dând mână liberă talentului creativ.

Nimeni nu a știut până de curând că fostul președinte al României, Nicolae Ceaușescu, a scris versuri. Una dintre poeziile sale a fost Nicolae Ceaușescu descoperită în arhive de un jurnalist al publicaţiei Adevărul. Nu are titlu și nici nu e semnată, însă după grafie şi fondul documentar de arhivare în care a fost găsită, este în mod categoric creaţia lui.

Poezia lui Ceaușescu scrisă olograf

Cinci strofe în care a folosit un singur semn de punctuaţie, şi în care a făcut câteva greşeli gramaticale.

De cântecul voios de ciocârlii Scrie de ce ni drag, de ce iubim De eşti poet şi de partid să scrii Prin el în ţară liber azi trăim Scrie cât mai frumos aşa cum ştii

19

Să scrii că noi muncim din greu Că totul nu-i aşa cum vrem Dar mergem înainte tot mereu Noi făurim uniţi tot ce avem În tricolor avem simbol deplin Albastru cer cu stele şi senin Galben din holdele bogate aurii Roşu ca sângele vărsat în bătălii De vreii să fii nemuritor Poete scrie pentru ţară Vers simplu dar cutezător În el mândria de popor tresară.

Scrie de daci şi de romani De munţi de râuri şi câmpii De muncitori şi de ţărani În acelaşi carneţel cu versurile, Ceauşescu a mai notat şi reflecţii (propriuzis lozinci) despre „arta revoluţionară” şi „umanismul socialist”, care au fost însă şi dactilografiate. Iată câteva dintre acestea: - „Umanismul nu este o noţiune abstractă. El capătă diferite înţelesuri corespunzător etapelor istorico-sociale de dezvoltare” - „Fericirea personală nu se poate realiza ignorând bunăstarea şi fericirea generală”; „Literatura şi arta realistrevoluţionară trebuie să transmită nu numai anumite realităţi ci să prezinte realităţile în contextul social-istoric, şi în acelaşi timp, în perspectiva transformării continuu revoluţionară a vieţii”; - „A fi revoluţionar în artă înseamnă să realizezi o artă realist-revoluţionară, care să aibă un rol activ în transformarea societăţii şi a omenirii, a omului însuşi” ş.a.m.d.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee După ‘89, în politica românească au fost câtiva oameni pasionați de poezie. Nu vorbim de cei consacrați, precum Adrian Păunescu, ci de cei care au preferat să păstreze discreția de câte ori au fost nevoiți să vorbească despre această pasiune, sau alții care au compus în tinerețe. Iată câțiva politicieni poeți, mai mult sau mai puțin profesioniști: Markó Béla Politicianul UDMR, fost profesor de maghiară-franceză, a publicat peste 20 de volume de poezii. De fiecare dată când e întrebat despre pasiunea sa spune că „poezia și politica nu sunt două meniri compatibile”. În 2001, pe vremea în care Adrian Năstase era prim ministru, într-o conferință de presă, a început să recite din poezia „Răzbunarea lui Don Quijote”, a lui Marko Bela: „Aștept să i se curme vântul/Și îi vin de hac acestei mori”. În urmă cu 30 de ani, Markó Béla era un tânăr poet care nici nu visa la politică.

Acum el a redevenit poet, cu un nou volum de versuri, intitulat „Erotica grădinii” apărut, în ediţie bilingvă, la Editura Curtea Veche.

Sunt poezii de dragoste ce o au în centru chiar pe Anna, soția lui. Lansarea s-a făcut în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus”.

Valeriu Stoica Unul dintre liderii PDL, fost ministru al Justiției, licențiat în drept, este un mare pasionat de poezie. Spune că a moștenit talentul de la mama sa și caută prin poezie să înțeleagă „ordinea mai profundă a lumii”, după cum a precizat întrun articol pentru Adevărul. Însă singurul său volum s-a numit „Istorii duminicale”, într-o ediție limitată și împărțit între prieteni.

Treieriș Cât aerul pe arii mai cântă în pendule, La gurile batozei să m-aşteptaţi cu jind şi încărcaţi cu sacii, să aduceţi în pătule, Poemele nescrise atâţia ani la rând.

Să măcinaţi la moară, nu mai târziu de mâine, Doar câteva cuvinte, iar ţestul suferind Să-l dezgropaţi din tainiţi, să coaceţi noua pâine şi numai cu vin roşu să o stropiţi în gând.

Când lacome batoze îmi vor zdrobi o coastă În care stai închisă, în spicul cel mai plin, Iubita mea, de mine te vei desprinde castă, Primind în dar grădina şi-un şarpe mai puţin.

Nicușor Păduraru Politicianul PDL, fost prefect de Iași, specializat în inginerie, a fost remarcat în lumea poeziei prin volumul „Creionul de nuc”. Pasiunea sa pentru poezie spune că a fost tratată cu ironie de adversarii politici și de multe ori ridiculizată.

Ardeau cărţile Ardeau cărţile şi se făcea că ardeau cărţile şi câinii cuvintelor muşcau flăcările cu ciuda şi se făcea că trupul meu mistuit de dorinţă se transforma uşor în cenuşă şi desena hieroglific umbrele morţii se facea că nu mai eram eu însumi şi doar el Cuvântul plutea fierbinte deasupra cărţilor arse.

Depunere

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

20

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cortine căzute aşteaptă flămânde paşii trişti palmele cuvintele praful din mine undeva timpul îşi ronţăie liniştit secundele crude o sală pustie atât Varujan Vosganian Senatorul este de profesie economist, autor a peste 500 de studii și articole de specialitate, dar și poet. Debutul literar a fost în anul 1984. Poezia sa a fost tradusă în mai multe limbi, și a „constituit textul unor piese muzicale de factură simfonică”.

Setea Apa era atât de subțire încât mi se scurgea printre degete oricât de mult le-aș fi strâns la picioarele mele nisipul o soarbe Setea lui e așijderea nesfârșită ca și a mea Îmi ling mâinile ude așa cum lupoaica își linge puii nedezmeticiti Simt gustul trupului tău după setea rămasă în palmă, așa cum gramatici de demult scriau altminteri istoria după urmele cailor.

21

Traian Băsescu În luna octombrie 2009, invitat la emisiunea de televiziune Divertis, Traian Băsescu a lăcrimat intonând o poezie pe care a scris-o pe mare, când se afla într-o croazieră pe Bricul Mircea.

Mama Deasupră-ţi cerul se înalţă Şi de pe el, privesc în jos Sute de stele ce-l admiră Pe bravul om prietenos Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră Întors din nou pe ţărmul tău iubit Ai alergat grăbit spre casă Să vezi iar chipul mamei fericit Casa era pustie şi cernită Şi am plecat în cer (?!), spre cimitir Ca să aşez în ţărna încă proaspăt răvăşită Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut La capul mamei ce murise tristă Cu gândul la copilul ce-a crescut.

Radu Vasile Fost premier al României, în perioada aprilie 1998 - decembrie 1999, politicianul a surprins pe toată lumea când a descoperit latura sa de poet. De profesie economist, acesta a publicat primul volum de poezie în 1999, „Echilibru în toate”, sub pseudonimul Radu Mischie (numele mamei sale dinaintea căsătoriei.

Toate poeziile le scrisese în 1988. „Descoperitor al aurului/Zilelor întortocheate ale perspectivei/viitorului

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee imaginii!” sau „Natura în cînt de jale se duce dinspre noi” sau „Ne doare aşteptarea/departe în zări/ni se roagă sfinţii/prin lumînări” sau „Cu sentimenteadînci din ceasuri milenare/ne pavoazăm durerea în ceruri zmeurii”. Până când se plictiseşte şi ne spune de-a dreptul: „Am spus bună ziua frumos/spre colegi şi colege/mi-am luat servieta/să merg la masă/am stat la coadă/şi m-am aşezat/cu o farfurie de ciorbă”, scria Radu Vasile în volumul său de poezii.

Versurile au atras și atenția profesorului George Pruteanu, care a analizat în câteva rânduri cartea: „O discursivitate lăbărţată, în care filonul de lirism (cîte o metaforă reuşită, ca: „dantura albă a munţilor”) e îngropat în verbiaj. Lipsa de personalitate poetică se trădează în amabile şi diluate pastişe după Prévert sau după Sorescu”. Concluzia sa: „De ruşine nu e. Faţă de ordonanţele de urgenţă, sigur e un progres. Dar în materie de premieripoeţi, rămîn la Goga”.

Acest volum intitulat „Echilibru în toate”, a fost urmat de un roman – „Fabricius”.

Radu Vasile şi-a publicat şi memoriile din perioada mandatului său de premier, intitulate „Cursă pe contrasens”.

Ce l-a îndemnat pe Radu Vasile (pseudonim Radu Mischie) să scrie poezii?

Structura sa „lirică”? Sensibilitatea sa (a plecat de la Palatul Victoria cu ficusul iubit în brate)? În primul an al guvernarii sale o caricatură din Academia Catavencu îl prezenta prăbușit peste o liră asemenea cântăreților antici și implorându-și muza: „Dă-mi o rimă pentru UE!” Prietenia cu Traian Băsescu i-a fost de ajuns pentru a ajunge șef peste guvernul care la vremea respectivă ar fi fost controlat de chiar actualul președinte. Sub mandatul său privatizările s-au accelerat, cea mai mare dintre ele fiind privatizarea Romtelecom catre operatorul grec OTE. Privatizarea operatorului de telefonie a ajuns în atenția procurorilor și mai mulți miniștri ai

Cabinetului împreuna cu primul-ministru au fost cercetați.

Certurile din sânul coaliției de dreapta au condus la înlăturarea sa din fruntea Cabinetului în ajunul Crăciunului, iar Radu Vasile a plecat de la Palatul Victoria în 22 decembrie 1999. Criza economică a continuat și în mandatul lui Radu Vasile, inflația situându-se între 40-54% în vreme ce economia s-a diminuat cu 1,2% în 1999.

Dupa alegeri, a ajuns senator în partidul lui Traian Basescu, pentru ca mai apoi să dispară din viața publică. Succesul său important, i-a oprit pe mineri înainte de a ajunge la București în cea de-a șasea mineriadă (1999).

S-a retras din viaţa politică şi din viaţa publică încă din 2004, iar în anul 2011 a declarat pentru publicaţia Ziarul Financiar: „Nu mai citesc ziare de ani de zile. Nu mă mai interesează viaţa politică”.

A murit în noaptea de marti spre miercuri, 3 iulie 2013.

Instalatorul A stat el (instalatorul) în baie reparînd preţ de o săptămînă Timp în care Noi neavînd nimic de pierdut, Ne-am format o nouă speranţă Despre cum va fi Cînd apa va curge.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

22

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

Ochii tăi vis sau realitate?

Claudia Cioca De câte ori mă privești, mă pierd în ochii tăi adânci, îmi este din ce în ce mai greu să mă desprind, să pot pleca de lângă tine. Nu spui nimic și simt că nici nu e nevoie, ceea ce ne unește pe noi e mai presus de cuvinte, mai presus de orice gest. Îți simt gândurile și pe tine odată cu ele, îmi zâmbești și în spatele zâmbetului tău regăsesc tot ceea ce mi-aș putea dori, tot ceea ce eu am visat în taină ani de-a rândul.

De mii de ori te-am visat înainte să te cunosc, ți-am visat ochii, privirea aceea pătrunzătoare, gesturile tandre, mâinile puternice, care mă cuprindeau cu toată forța lor, dar atât de blând şi protector… De multe ori te transformai într-un demon, a cărui pasiune mă mistuia pe dinăuntru, un demon care își întindea tentaculele fără să-mi dea șansa de-a evada…

Până la urmă, ai ajuns să faci parte din mine. Era un vis, dar în acest vis te simțeam numai al meu. Devenisem stăpân și sclav, în același timp, unul pentru altul. Într-un târziu, deschid ochii și te simt lângă mine. Îmi citeşti în ei întrebările cu un zâmbet în colţul gurii. Oare chiar exiști? Chiar faci parte din viața mea? Întinzi mâinile și mă cuprinzi cu tandrețe, cu gingășie, iar eu mă las în voia ta, mă oglindesc în ochii tăi, mă lipesc de tine, să simt parfumul corpului tău, care mă îmbată, mă aruncă pe un curcubeu de trăiri şi simțiri. Cu o timiditate pe care nu reuşesc să mi-o înving, plină de dorinţe nemărturisite, mă ridic pe vârful picioarelor, ca să ajung la ochii tăi, să mă uit în adâncul lor albastru marin…

Dar nu mai reuşesc să fac acest lucru, pentru că privirea ta mă arde, iar săruturile tale mă aduc în pragul leşinului… Simt doar cum îţi pui amprenta buzelor pe gura mea, iar parfumul pielii tale mă învăluie din nou și mă pierd pe drumul dintre vis și realitate.

Nu vreau să deschid ochii, nu vreau să mă trezesc, de ce aș face-o, dacă acest vis e atât de frumos, atât de real … Sub focul privirilor tale pe care îl simt cu ochii închişi, nu 23

știu ce mi se întâmplă, mă simt invadată de un amalgam de trăiri inexplicabile…

Ard toată că o flacără aprinsă, nu știu dacă e timiditate sau pasiune, dar buzele și trupul îmi tremură necontenit.

Senzațiile prin care trec şi care mă învăluie mereu sunt deosebite şi nemaintâlnite până acum. E ca și cum cineva ar fi găsit cheia sufletului meu și ar fi intrat, ştergând cu blândeţe lacrimile de fericire şi mângâindu-l cu grijă, ca pe o petală de floare…Iar sufletul meu, asemenea unui arcuş pe o vioară lustruită, cânta o muzică înălţătoare, ca un imn maiestuos închinat iubirii atotcuprinzătoare.

Simt cum mă aşezi pe patul acoperit cu petale de trandafiri şi parcă mă legeni, iar martori tăcuţi ai dragostei noastre sunt norii albi şi pufoşi printre care luna îşi trimite razele argintii… Trupurile noastre încinse se contopesc într-un joc al dăruirii şi pasiunii, cu inimile bătând într-un ritm numai de noi știut.

Prin această atingere, îmi transmiți toată energia și încrederea de care am nevoie ca să pot deschide ochii, căutându-ţi din nou privirea.

Ce calzi sunt ochii tăi…şi cât de protejată mă simt în îmbrățișarea lor…Mă scald în adâncul lor de vis şi ştiu că altceva nu-mi mai doresc, că pot să mor de dragul tău, sau să trăiesc atâta timp cât vei dori tu, prin tine şi pentru tine… Ştiu că răsăriturile şi apusurile de soare devin cu adevărat magnifice doar în preajma ta, că sunt ca un luceafăr care ar coborî oricând de pe boltă să-şi stingă focul în marea ochilor tăi, că ești o parte din sufletul meu și că oricât aș încerca să fug de lângă tine, nu voi reuși nicicând. Sufletele noastre sunt o armonie de zeci de culori, ele simt, trăiesc şi gustă iubirea care ne mistuie pe amândoi… Şi iarăşi mă cufund în ochii tăi, căutând privirea care îmi spune pentru veşnicie că mă iubeşti, aşa cum te iubesc şi eu…

Izvorul noptii, pictura tempera de Corina Chirilă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

iinn m meem moorriiaam m in memoriam 24-27

Jane Austen La 18 iulie 1817 s-a stins din viață Jane Austen, născută în Steventon, Hampshire pe 16 decembrie 1775.

Familia sa aparținea burgheziei rurale, condiție care i-a marcat întreaga operă.

Una dintre cele mai celebre scriitoare, Jane Austen, a scris câteva romane care rămân și astăzi unele dintre cele mai iubite lucrări din literatură. Printre acestea se numără „Mândrie și prejudecată”, „Emma” și „Northanger Abbey”.

Romanele sunt reflecția perspectivei ei asupra vieții. Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții criticată de anumite clase sociale. Cei mai apropiați prieteni erau de fapt cei din familie, sau cei din aceeași clasă socială. Nu este deloc surprinzător de ce majoritatea romanelor ei sunt centrate pe 2-3 familii din clasele mijlocii.

Principala temă tratată de Jane în romane este problema obținerii unui mariaj convenabil. De altfel, căsătoria era o încercare deosebit de dificilă în acea perioadă. Considerațiile financiare reprezentau parametrii esențiali în încheierea căsătoriilor.

Ca autoare, Jane satiriza adesea aceste motivații financiare. S-a remarcat prin abilitatea de a pătrunde în interiorul caractererelor și naturii relațiilor umane.

Marele aport pe care l-a adus literaturii se traduce prin redefinirea rolului și aspirațiilor femeilor apartinând clasei sociale de mijloc, din care făcea și ea parte.

Prin satirizarea convențiilor sociale, lucrările lui Jane Austen au contribuit la eliminarea stereotipurilor privind aspirațiile femeilor din acea vreme.

Jane Austen a murit în 1817, la doar 42 de ani. Viața i-a fost curmată de boala Addison, o maladie care se manifestă prin dereglarea glandei suprarenale.

Ernest Hemingway Ernest Miller Hemingway s-a născut la 21 iulie 1899, în Oak Park, Illinois, o suburbie a orașului Chicago.

Micul Ernest și-a detestat dintotdeauna numele mic, asociat automat cu personajul principal, „naiv și prostesc“, al piesei de teatru „The Importance of Being Earnest“ scrisă de Oscar Wilde. Hemingway a urmat, din 1913 și până în 1917, cursurile școlii generale și ale liceului din Oak Park, afirmându-se mai ales la orele de sport. Era atras de box, polo și fotbal. Tot aici a primit și primele lecții de jurnalism, la o inițiativă a unui profesor local, Fannie Biggs, cel care concepuse sala de clasă ca fiind o redacție a unui ziar. Criticii spun că multe dintre operele lui Hemingway au un puternic caracter autobiografic.

Cele mai cunoscute romane ale scriitorului american sunt: „Bătrânul și marea”, „A avea și a nu avea”, „Adio, arme!” sau „Pentru cine bat clopotele?”, „Învingatorul nu ia nimic”. Scriitorul a fost însurat de patru ori: cu Elizabeth Hadley Richardson, care i-a dăruit un fiu - John „Jack” Hadley Nicanor Hemingway, cu Pauline Marie Pfeiffer, care i-a născut doi fii, Patrick şi Gregory, cu Martha Gellhorn și cu Mary Welsh (pe care a cerut-o în căsătorie la a treia întâlnire). Pasionat de călătorii, dar mai ales dornic să afle cât mai multe despre popoarele lumii, Ernest a umblat în toată lumea: din Africa în China și din Europa în Cuba. Însă, scriitorul s-a îndrăgostit de Cuba, țara în care a petrecut ani buni din viața sa. De altfel, romanul său de căpătâi, „Bătrânul și marea”, a fost inspirat din povestea unui bătrân pescar cubanez.

Considerat de mulți ca fiind cel mai important prozator al tuturor timpurilor, Ernest Hemingway și-a trăit soarta exploziv, lăsând în urmă un stil inconfundabil.

Scriitorul s-a sinucis în dimineața zilei de 2 iulie 1961. Suferea de probleme fizice (afecțiuni ale ficatului cauzate de abuzul de alcool, arteroscleroză și afecțiuni oculare), dar și de depresie și ușoară paranoia.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

24

iinn m meem moorriiaam m

Vlad Mugur Pe 22 iulie se fac doisprezece ani de când Vlad Mugur nu mai este. Un mare artist și spirit, rebel, profund liber, un formidabil om de teatru, creator de actori, de școală și de lumi fără de hotar. Trăsătura definitorie a montărilor lui Vlad Mugur este dozarea subtilă a momentelor tragice cu inflexiuni comice, propunând astfel o lectură complexă a textului dramatic și o decriptare a sensurilor aparent nesemnificative. Vlad Mugur, s-a născut la 22 iunie 1927, la București.

A absolvit Institutul de Teatru ca șef de promoție, cu spectacolul de licență Unchiul Vania de Cehov. A lucrat după absolvire la Teatrul Armatei și în același timp a fost lector la Facultatea de Teatru, la clasa Aurei Buzescu și la cea a lui Nicolae Bălțățeanu. În 1958, pleacă la Teatrul Național din București, dar montează și la Teatrul Maghiar din Târgu Mureș, la Teatrul Bulandra, Teatrul din Galați și Teatrul Regional din București. Între 1964 și 1971 este director al Teatrului Național din Cluj, până în vara anului 1971 când se autoexilează plecând în Italia și stabilinduse mai apoi în Germania, la München. Înființează la München Ansamblul „Vlad Mugur”.

Dupa 1990 revine în țară, preluând direcția Teatrului Giulești căruia îi schimbă numele în Teatrul Odeon. Reface Sala Majestic și pune în scenă Mincinosul lui Goldoni. Spectacole realizate în țară de-a lungul acestui deceniu: Căderea Troiei de W. Jens, la Teatrul Mic (1994), Scaunele de Ionescu (1996) și Doi gemeni venețieni la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj; Scandal cu publicul de Peter Handke, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (1997), Livada de vișini la TMSC (1998), Crima din strada Lourcine de Labiche la Piatra Neamț și 25

TMSC (1998), Așa este (dacă vi se pare) de Pirandello (1999) la Teatrul Național din Craiova și TMSC (2000), Sluga la doi stăpani (1999) și Carnavalul bârfelor (2000), ambele de Goldoni, la Craiova, Doi gemeni venețieni la Teatrul Nottara (2000). În 1999 i-a fost decernat Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Revenit după 30 de ani la Teatrul National din Cluj, Vlad Mugur începe pe 22 martie 2001 pregătirile pentru Hamlet, cu Sorin Leoveanu în rolul titular. Avanpremiera are loc pe 22 iunie 2001.

Se stinge din viață la München, o lună mai târziu.

Eugenia Enescu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

iinn m meem moorriiaam m

Ziua Imnului Naţional

Ziua Presei Militare 29

iulie este Ziua Imnului Național al României. În această zi, acum 165 de ani se auzea pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, „Deșteaptă-te române”, care avea să devină imnul revoluției pașoptiste.

La originea sa se află poemul patriotic „Un răsunet” al lui Andrei Mureșanu, publicat în numărul iunie-iulie 1848 al suplimentului „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. La doar câteva zile poemul a fost pus pe note de Anton Pann. Datorită mesajului energic şi mobilizator, imul a câștigat instantaneu aprecierea românilor, însoțind numeroasele adunări ale militanților pașoptiști pentru drepturi naționale. Ulterior el şi-a păstrat valoarea în conștiința colectivă, insuflându-le curaj românilor în timpul momentelor cruciale dea lungul Războiului de Independentă (18771878), al primului şi celui de-al doilea Război Mondial. „Deşteaptă-te române” a fost interzis, alături de alte marșuri şi cântece patriotice, imediat după instaurarea deplinei dictaturi comuniste, la 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forțat să abdice. În 1989 s-a auzit din nou pe străzi, însoțind revoluționarii, iar imediat după revoluție a fost ales drept Imn Naţional al României, consacrat prin Constituția din 1991.

În fiecare an la data de 23 iulie este sărbătorită ziua Presei Militare.

Alături de Familie, Școală și Biserică, oștirea română se bucură, în mod prioritar, de stima și respectul imensei majorități a poporului nostru, care are mai multe sărbători anuale.

De ce la această dată? Pentru că în urmă cu mai bine de un veac și jumătate, adică în 1859, deci pe vremea domniei lui Cuza Vodă, a fost înființat primul ziar oficial al armatei române moderne, “Observatorul militar”.

Prin tradiție, în această zi sunt omagiate generațiile de ziariști în uniformă care și–au asumat, de–a lungul anului, misiunea de a fi vocea Oștirii.

Publicația militară s-a dovedit a fi atât un ziar politic și științific, cât și unul literar, alții catalogându-l, simplu, un ziar militar.

Astăzi, presa militară din România, atât cât a mai rămas ea după trecerea valurilor reformatoare peste Armata României, în ultimii ani, aniverseaza 154 de ani în care, jurnalistul militar român, a luptat cu armele imaginii și cuvântului pe toate fronturile unde militarul român a fost prezent. În anul 2004, „Observatoul militar” a fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de Cavaler.

Este un săptămânal de 24 de pagini, toate color.

Eugenia Enescu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

26

iinn m meem moorriiaam m

Gheorghe Scripcă Poet, prozator, dramaturg român, lector universitar și redactor în cadrul Televiziunii Române, Scriitorul Gheorghe Scripcă s-a născut în comuna Ilișești, judetul Suceava la 27 iulie 1930.

A absolvit Facultatea de Filologie la Iasi în anul 1954. În perioada 1955 - 1959 a fost lector universitar la Conservator, Institutul de Arte Plastice și Institutul de Teatru din Bucuresti. Între anii 1959 - 1960 a fost redactor la Editura Tineretului, apoi, (1961 - 1962) la „Revista Sindicatelor”. Între 1963 - 1990 a lucrat ca redactor la Televiziunea Româna și Radiodifuziune. După pensionare, din 1990 pana în 2002 când a decedat la data de 5 ianuarie, a colaborat cu publicatia „Meridianul Românesc” din S.U.A. Activitatea sa literară a avut ca pilon central scrieri în versuri și proză adresate copiilor și tineretului.

Talentul literar i-a fost recunoscut înca din 1954, când Uniunea Scriitorilor i-a decernat premiul pentru poezie. A scris piese de teatru pentru copii și scenarii pentru spectacole cu actori, cu papuși şi marionete. A realizat și traduceri și adaptări din limba bulgară.

Este înmormântat pe Aleea Scriitorilor (Strǎulești 2) din București, alături de soția și promotorul său cultural, Viorica Greciuc Scripcă.

Din scrierile sale se poate aminti: - Hai la groapa cu furnici, 1998, Editura Porto Franco, Galați; - Albă ca făina și cei șapte covrigi, 1996, Editura Porto Franco, Galați; - Prizonier în... Disneyland, 1993, Editura Porto Franco, Galați; - A venit un pui de brad, 1989 Editura Ion Creangă, București; - Făt-frumos din delta-plan, 1986 Editura Ion Creangă, București;

27

- Cenușilă și Sprintenilă, 1982 Editura Ion Creangă, București, traducere și adaptare de Gheorghe Scripcă și Iolanda Scripcă după cartea scriitoarei bulgare Leda Mileva; - Fântâni; Băiatul din cămașa cu cai; Noroc, și fii băiat de treabă; Cinci sub cerul liber, 1977; - Misterul nucului trăsnit, 1975 Editura Ion Creangă, București; - Nimbul izvoarelor, Misterul nucului trăsnit, 1974.

Mai totul despre Disneyland IX/Cu vaporul lui Mark Twain „Mark Twain” - vapor de clasă şi de-aventură-naltă Pe Mississippi, iată-l, cu noi pe punte saltă.

Prin junglă, trecem. Triburi de indieni ne-adastă, Iar fluviu-i larg şi tandru, cu apa lui albastră...

Totemuri şi tam-tamuri, şi focuri pe la vetre, Hipopotami de rasă, şi crocodili şi pietre Şi-atâta neodihnă şi-atâtea ascunzişuri!...

Bat zbaturile-n valuri, străbatem prin tufişuri, Iar gândurile noastre dau buzna prin unghere O suliţă se-nalţa, o mască neagră piere...

Cresc limbi de foc, cad ape izbindu-se de prora; Călătoria pare că-i visul tuturora!...

Doar jos, ascuns, în cală, ca-ntr-un borcan cu vid, Surprinzi complicitatea lui... David Copperfield...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă proză 28-33

Lilioara Macovei Strig după timp Strig după timp, parcă fără glas, parcă fără vlagă, parcă fără mine, parcă întrun pustiu pe care îl simt din ce în ce mai dureros.

Am rămas cu păreri de rău şi încă rămân, iar frământările fără voia mea, mă domină şi le simt grele.

- Trecere nemiloasă şi cu amprente de durată, nu vreau să te ştiu, pentru că împovărarea-mi va fi şi mai aspră. Dar, asta-i partea cu nedumerire şi nu prea ştiu ce aş mai putea face.

Clipele grăbite, m-au lucrat întrun mod ameţitor, lăsându-mi urme ale trecerii lor peste tâmple, ochi, obraji, mâini, trup şi nu mă plâng decât de vreo câteva luni, de când maşina asta tocătoare de vreme, mă duce înapoi amintindu-mi orice.

Mi-aş face o roată a scurgerii timpului şi aş da-o numai înainte, făcându-mi vise şi trăiri sublime, dar oare unde să caut locul de fixare a mecanismului?

- Cât de important este acest amănunt?

- Deloc!

- Nu am pierdut aproape nimic din tine, timp nebun, dar îmi provoci nelinişti multe şi regrete de neputinţă.

Amalgamul de amintiri şi vise fac din noi răzvrătiţi ori laşi veritabili.

Să nu-i întrebaţi pe cei atinşi de acest microb, căci riscaţi neglijarea totală, ori bătaie inutilă.

Am înfundat în mine, încă o părere de rău, lăsându-mi mâinile a greu pe lângă trup.

Mi-am dus paşii încet şi cu direcţie frântă către canapeaua veche, trecută şi ea prin timpuri.

Mă mistuie o durere, dar am încă putere legalizată în a mă autodepăşi.

- Cui i-o mai fiind necesar acest detaliu?

- Nu ştiu!

- Ştiu doar, că sunt în acel minut de îndoială care îmi face suferinţa veşnică.

Şi chiar în acest moment aş vrea să pot strânge toate ceasurile şi să le îndoi limbile, să văd cum va mai fi măsurat nemernicul ăsta de timp. Şi nimic nu mă întristează decât că secunda scursă nu poate fi reversibilă.

Determinarea, poate mă va scoate din incertitudini... dar, parcă mă văd în fotografii îngălbenite de vreme şi suspin a durere.

Mă aplec peste gardul de frunze şi caut un timp sonor, vrând să uit ideea.

Ecoul lumii invizibile,îmi sugrumă glasul şi sunt parcă din nou alungată de acasă,suferindă şi plină de lacrimi.

Mă aşez la pian şi alătur notele mele, zgomotului cotidian.

Vreau să-mi stârnesc instinctele de femeie normală, conştientă şi îngăduitoare.

Măcar sunt trează şi îmi schimb gândul pentru câteva clipe la dimineţile înrourate, poate punctul de întâlnire a celor două eternităţi: trecutul şi viitorul.

- Ştii cum se numeşte acest punct?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

28

pprroozzăă - Uimeşte-mă!

- Prezent! Gata, eşti vindecată!

- Nu ţi-am spus că doar câteva clipe sunt prin prezent?

Călin Mihaela

Carmen

Ploaie de noapte

- Ei,te osteneşti cu asta ca şi cum atunci când îţi arde casa, te apuci de săpat fântâna.

- Ia,vezi că la colţ s-a băgat gem de Topoloveni! Dacă ajungi înaintea mea, mai pune în coş două borcane!

- Mulţumesc pentru grijă, tocmai miam dat seama cât de atentă ai fost la discuţia mea!

Recunosc că de la o vreme încoace mă cam încearcă un simţ tot mai pregnant al trecerii timpului, dar mă încearcă nu glumă...!

- Credeam că şi tu care eşti o femeie de rând, cauţi să prinzi ceva din ideea mea, dar...

- Da,tocmai că sunt o femeie de rând, vreau să-mi petrec timpul şi pe tine care eşti o talentată, te las să-l întrebuinţezi, ce spui?

Mi-am dus lacrimile în batistă şi am spus în gând: „Nu poţi omorî timpul fără a insulta eternitatea.”

29

E ora când seara fuge din braţele nopţii, amantă grăbită. Întunericul rămane singur în urmă, cu mâinile-ntinse.

Primele stele, timid înmuguriseră pe cer - ca puii de crin, de argint, martori de romanţă…

Nori nevăzuţi, cu ugere negre pline de ploaie, umplu treptat cerul nopţii. Şi şterg rând pe rând toate luminiţele care tremurau minuscul pe cer.

Simt în aer şi poate şi-n sânge un fior rece de vânt ce-mi alungă pacea. Nu trece nimeni pe sub ferestre, îmi tremură numai florile în grădină, vorbindu-şi pe limba lor, vreo temere.

E ceva greu care atârnă sub nori şi-mi apasă umerii.

Primii stropi încep să cadă răzleţ, vestind lacrima ploii. Treptat îi ajung din urmă tot mai grăbiţi şi alţii, cu ropot mic pe trotuare, ca nişte strigăte mici. Se face mai frig şi parc-aş vrea să mă pot ghemui în mine. Nu sunt pe-aici braţe care să mănconjoare. Încet încet mă antrenez în muzica ploii şi-ncerc să dansez nişte gânduri bune prin ea. Şi gândul meu…tace. Nu ştie cuvintele.

Nu prinde ritmul şi nu dansează. În sala de dans a lumii e doar tropăitul strident al ploii, cu ghete ude.

Zi Frumoasă (Mihaela Calin)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă

Sindromul fricii Petre Ioan Crețu I. „Nenorocitule, singura ta şansă e moartea. E moartea!” O armată de şobolani electrici, excitaţi, furioşi şi roşcaţi. Un hohot de râs metalic. „Singura ta şansă e moartea!” Timpane sparte. Un cerc de foc care îţi strânge tâmplele. Explozie! Noroiul puturos care se prelinge pe ziduri până în suflet şi te asfixiază. Mi s-a spus să stau nemişcat. Stau nemişcat. Atât nu am voie, să mişc. „Singura ta şansă e moartea!”

Beculeţe care se aprind şi se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniş de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morţii. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide.

II. „Toţi prezenţi şi număraţi. Să trăiţi!”

Am deschis un ochi, numai un ochi şi-mi vine să vărs. Am închis ochiul la loc. De două zile refuz să mă dau jos din pat, îmi este greaţă. Supraveghetorul jubilează, îşi freacă palmele mulţumit, în sfârşit crapă şi ăsta, îşi zice. Ţopăie în jurul patului şi chiţăie fericit. Afară e primăvară deja. Îmi strâng ochii puternic. Sunt obosit.

Supraveghetorul s-a oprit şi el din ţopăială.

Suflă greu. Îşi scoate sticla plată, cu rom, din buzunarul de la spate, al pantalonilor gri cenuşiu şi bea, scoţând oftaturi de plăcere.

Se uită chiorâş la mine. E beat deja. La dracu, ce de mofturi mai face şi ăsta, îşi zice. Mi-ar da cu sticla în cap, să crap, în luna asta este în urmă cu planul la sinucideri. Nu-mi dă cu sticla în cap. Nu are voie. Numărul şase îşi bate joc de noi, zic şi mai mari Institutului şi mă înjură. Asta au voie. Afară a început să plouă, e mai mult lapoviţă şi umezeala ei se infiltrează prin

pereţi. Cearceafurile sunt jilave. Din difuzorul de deasupra uşii se scurge o muzică mâloasă. Acum se va auzi vocea hârâită a speakerului: „Singura ta şansă e moartea!” Supraveghetorul îşi reia ţopăiala în jurul patului meu. Se scălămbăie şi ţipă, îngânând vocea din difuzor: „Singura ta şansă e moartea! E moartea! E moartea…”

III Într-o noapte i-au crescut aripi. Era un septembrie pufos. S-a pomenit deodată cu ele pe umeri. Şi aripile erau mari şi puternice, de zeu tânăr şi neînfricat. Se uita în oglindă şi se minuna. Era mândru. La aşa aripi nu visase niciodată. Le desface larg şi se roteşte. Priveşte strada inundată de o lumină galbenă. Deschide fereastra şi împrăştie câteva firimituri de pâine, apoi îşi reazămă tâmpla de tocul metalic al ferestrei şi adoarme. Curios, chiar doarme. Visează că este arhanghel, ţinea o spadă de foc în mâna dreaptă şi facea dreptate. E arhanghelul dreptăţii, un arhanghel iubit de mulţime. În uralele mulţimii, un lunetist ascuns într-un colţ de umbră, îi trimite un glonte de oţel drept în inimă. Cade de la fereastră şi deodată mulţimea îi smulge penele aripilor. De ce dracu i-au crescut, tocmai lui ăsta aripi şi nu mie, zice unul şi îl calcă în picioare. Se trezeşte brusc, gata nu va fi arhanghelul dreptăţii, îşi zice. E tânăr şi trebuie să trăiască. Nu are dreptul să se jertfească. E cineva. Adică, mai este nevoie de el pe pământ. Zice, nu mi-au crescut mie aripi să mor ca un prost. Se priveşte în oglindă. Este un bărbat frumos şi mulţumit de el. Îşi mângâie aripile, apoi sparge

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

30

pprroozzăă oglinda. Trebuie să găsească o scăpare din situaţia asta. Brusc tresare şi striveşte cu palma o muscă ce i se aşezase pe frunte.

Am să zbor! strigă el fericit.

IV. Azi a fost dus la prima consultaţie.

Cabinetul era la etaj. O cameră înaltă şi cenuşie. În spatele unui birou masiv, pe un scaun înalt, stătea cocoţat un individ slăbănog şi pleşuv. Deasupra lui, atârnând pe perete, era un tablou ce înfăţişa un băieţel despuiat, care-şi ţinea în mâna dreaptă sexul enorm îndreptat către uşă.

Pe birou erau aşezate câteva tomuri groase, scrise de Filozof şi un dosar.

Pleşuvul îmi zice, Singura ta şansă e moartea. Conştiinţa, de care faceţi atâta caz, ar trebui să vă oblige să vă sinucideţi.

Regulamentul Institutului vă oferă mai multe posibilităţi, de la o sinucidere prozaică la una poetică, de la o trecere în nefiinţă discretă la una cu fast. Eu vă recomand o sinucidere cu fast, cu câteva tuşe poetice.

Pragmatismul Societăţii Noastre, nu este compatibil cu indivizi asemănători cu dumneavoastră, dezgustători de umani.

Pentru extirparea acestei plăgi, care ţine în loc dezvoltarea multilaterală a Societăţii Noastre, a fost înfiinţat acest Sanatoriu.

Noi, cei din cadrul acestei instituţii, avem înalta îndatorire de a veghea la îndeplinirea Programului elaborat de Institutul Central.

Suntem înarmaţi cu multă răbdare şi eu unul cred, că este în folosul dumneavoastră să nu vă prelungiţi agonia. Cum mai cred că este preferabilă o sinucidere demnă decât viaţa de vierme pe care o veţi duce în 31

continuare aici.

Societatea Noastră, obligându-vă să vă sinucideţi, are în vedere purificarea trupului şi al creierului dumneavoastră. Indivizii asemănători cu dumneavoastră sunt o frână în calea progresului, a dezvoltării multilaterale a Societăţii Noastre. Jos cu sentimentalismul desuet! Trăiască Omul Muncă Specializat!

Trăiască Marele Şef! Ura!! Stă în poziţia de drepţi, în faţa tabloului, un minut întreg, apoi se întoarce spre mine şi zice: Regulamentul vă obligă să vă prezentaţi zilnic în acest cabinet, până când vă veţi hotărî să vă sinucideţi. Vă aştept mâine la aceeaşi oră. Şi nu trebuie să uitaţi, că singura şansă a dumneavoastră este moartea!

V. Niciodată nu mi-a fost atât de multă silă de viaţă ca acum. Dar am datoria să trăiesc. Este singura posibilitate care ne-a mai rămas să luptăm cu El. Supraveghetorul doarme, încolăcit şi beat după piciorul de fier al patului meu şi sforăie cumplit. În Sanatoriu sunt singurul internat încă în viaţă. Sunt singurul om.

Restul sunt nişte vieţuitoare specializate în muncă. La început am fost entuziasmat de filozofia lor. Credeam în programul propus de ei. In specializarea strict unilaterală a individului. „Singura ta şansă e moartea!” se aude în difuzor. Trebuie să trăiesc! Neau îndobitocit sistematic. Mai întâi ne-au anulat voinţa, restul a fost o prăbuşire rapidă şi firească. Apoi a fost interzisă cultura. S-au dărâmat monumente, biserici.

Cărţile au fost arse în Piaţa Publică. La sfârşit ne-a fost interzisă dragostea. Şi toate acestea au fost înfăptuite în numele Productivităţii absolute. În numele Industrializării ni s-a desfiinţat calitatea de om. Singura ta şansă e moartea, se aude în difuzor. Nu am să mor! M-am ridicat hotărât din pat. Am să plec. Afară e primăvară şi plouă.

Botoşani, 1974

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă

Cafea turcească Florin Giurca – Dumneavoastră ați fost pe undeva, anul ăsta? La Roma?

Aladin e drăguț și diplomat cu mine, îmi dau seama. Un pelerinaj la Roma este în fond, pentru creștini, ceea ce este un hagialic la Mecca pentru musulmani, nu? Asta este întotdeauna introducerea sa pentru relatarea calatoriei pe care a făcut-o la Mecca.

– Da, zic. E foarte frumos. Dar nu chiar așa de curat.

Aladin și-a scos un scaun cu spătar și l-a asezat în fața porții, la stradă.

– Veniți să vă spun cum a fost la Mecca.

Am fost la Mecca, v-am povestit?

Da, mi-a povestit. A fost acu’ vreo șase ani la Mecca, şi in fiecare vară cȃnd mă duc la mare, la Constanța, în cartierul cu străzi umbrite de nuci, mă oprește să-mi spună ce bună organizare există la Mecca, ce de macelării și ce de hoteluri au acolo, și totul este curat, nu ca la noi.

– E ceva deosebit, zice. Merită, măcar o dată în viață, să te duci. Ai ocazia să vezi lucruri rare, pe care nu le vezi orișiunde. Au niste măcelarii foarte curate, dom’le!

Aladin este frizer. Și măcelar. De aceea cunoaște cum stă treaba cu măcelaria. Acum mă tund singur periuță, cu mașina electrică, dar cu mulți ani în urmă m-am tuns o dată sau de două ori la el. Mănuia, pe vremea aceea, briciul și satȃrul cu multă dexteritate. Acum a mai îmbătrȃnit, nu știu dacă îi mai merge măna la fel de bine. Cafeaua însă, fiarta la ibric, cu caimac, și neapărat vărsată un pic pe foc, îi iese la fel de bine.

– Noi musulmanii ținem post, de dimineața pȃna apune soarele, nu mȃncam, nu bem, nu fumăm. Avem un calendar de la muftiat, unde scrie ora de început și de sfȃrșit în fiecare zi. La creștini tot așa se ține post?

– Nu, la noi e altfel. Dar de ținut, se ține.

– Dumneavoastră postiți? E bine să postiți. Te iartă Dumnezeu de păcate.

Aici suntem de acord.

– Ce părere aveți despre ce se întamplă în lume? Ce de grozavii, dom’le! E fierbinte, să

nu vă frigeți. Ați văzut, Israelul iar i-a bombardat pe musulmani. Asta numai din cauza americanilor. Americanii ăștia, cea mai mare pacoste pentru omenire, dom’le!

Gust cafeaua, la fel de aromată cum o știam.

– Da, americanii au bombardat și la crestini în Serbia, fără deosebire de religie.

Sunt imparțiali.

– Da, războiul nu-i bun. Odată ce-am căzut de acord și pe acest subiect, încheiem discuția. Ȋn casă la Aladin se intră în papuci. Pe pereți, covoare plușate cu Răpirea din serai. Un televizor deschis pe un post turcesc, o emisiune de divertisment. E răcoare. Sotia lui intră ca o umbră tacută și aduce una sau alta pe masă și iese grăbită. Nu stă la discuții cu bărbații. Copiii lor sunt cam de vȃrsta mea, cu cel mic sunt prieten. A prestat o mulțime de meserii, a fost tȃmplar, mecanic auto, acum e bucătar pe un vapor. Copiii s-au depărtat de obiceiurile și credința parinților. Tăvălugul globalizării șterge treptat diferențele dintre oameni. Chiar dacă nu ai vrea, pe un vapor, ca bucătar la un echipaj de creștini şi asiatici, gătești şi mănȃnci carne de porc alături de echipaj.

Am terminat de băut cafeaua. Mă uit discret la ceas. Trebuie sa plec. Ies din nou afară, pe strada cu nuci, în soarele arzător.

– La revedere, domnule Aladin!

– Să ne vedem sănătoși și la anul! Aladin iese la poartă și își ocupă locul pe scaunul cu spătar. La scurt timp după ce am plecat, Aladin pescuiește de pe stradă un alt trecător, o cunoștință, și intră cu el în curte. La o cafea turcească.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

32

pprroozzăă

Tânărul l up şi frumoasa vulpiţă Bogdan Dobriţoiu Zi frumoasă de iarnă prin munţii patriei, soare, ceva zăpadă şi bine-nţeles toată „spuma” pădurii aliniată pe pârtie.

Deodată, toate privirile sunt îndreptate spre lupul tânăr, frumos de pică, lat în umeri, cu ochii negri şi migdalaţi întinşi pe toată faţa.

Echipament de firma, mobil ultima generaţie şi pe deasupra la braţ cu o vulpiţă „fotomodeala” (cam „piţi” e adevărat), îmbrăcată toată numai în blană. Dacă lupul venise să arate ce schior periculos de priceput este, vulpiţa stătea atârnată de o masă din josul pârtiei, sorbindu-l din ochi pe alesul inimii, în faţă cu veşnicul pahar de apă plată cu lămâie, adresat fireşte celor ca ea. Şi deodată începe lupul coborârea într-o viteză mirobolantă, schelălăind tot de plăcere, de nu era zău, nimeni ca el. Tot numai figuri, împroaşcă cu zăpadă un animal, două, răstoarnă alte câteva şi trece precum fulgerul pe lângă bătrânul vultur del îmbrăcă în omăt din coic până în gheare.

Asta o dată, de două ori, de trei, ce mai parcă era zmeu nu lup! Era de bine ce să zic, că toate găinuşele de munte aveau limba până în clăpari de admiraţie la adresa tânărului lup. Dar, ca orice lucru frumos pe lumea asta, splendida zi se apropie de sfârşit şi toate animalele schioare şi nu numai, se adunară în barul din capătul pârtiei. Aici, pe refrene de muzică house de tremurau din ţâţâni pereţii, mesele şi capetele schiorilor, într-un abur de vin fiert cu felii de măr verde şi portocala, toată lumea se lauda cu aventurile de pe pârtie.

Mai ales tânărul lup, care, orbit de atenţia tinerelor găinuşe, o cam neglija pe frumoasa vulpiţa ce stătea stingheră cu paharul de apă plată în faţă.

33

Dar, la un moment dat, vulpiţei îi căzură ochii pe o masă mai întunecată unde, bătrânul vultur dădea singur pe cioc oarece băutura cu bule. La o privire mai atentă vede cum vulturul îi face un semn discret cu Rolex-ul (că azi doar fraierii mai fac cu ochiul). Se uită la lup cum legumeşte de o oră aceeaşi cană ieftină de vin fiert, apoi la vulturul care bea cu nesaţ licoarea interesantă şi curiozitatea o împinge spre masa bătrânului vultur. De cum se aşeză, primi imediat şi ea un astfel de pahar, de o culoare galben pai strălucitoare, cu multe bule micuţe ce nu se mai opreau (perlaţie frumoasă şi de calitate, îi spuse vulturul cunoscător). Apoi mirosi băutura şi simţi imediat plăcutele arome de măr verde, citrice şi biscuiţi credea ea - care de fapt erau drojdii fine. Îşi face curaj, ia prima gură şi rămâne profund uimită. Niciodată nu mai băuse ceva atât de fân (că ea oricum nu bea decât apă cu lămâie), plăcut şi revigorant. Gustul acesta acrişor, catifelat şi atât de elegant îi plăcea la nebunie. Apoi o lovi o groaznică veselie şi printre hohote de râs nu apucă decât să întrebe ce este aceasta extraordinară minunăţie. Este un spumant de la Jidvei, pe numele său Romantine Brut zise vulturul, ceva asemănător cu şampania. Desigur, că până şi frumoasă vulpiţa auzise de şampanie, dar în pădurea ei nu exista aşa ceva (din motive de preţ) şi cu toate că dorea să mai comenteze subiectul, simţi cum o cuprinde o plăcuţă moleşeală. Plecă imediat însoţită de bătrânul vultur, lăsându-l astfel pe lup singur - singurel, lătrând la lună!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă

Gutuia din fereastră Valeria Doftoreanu

Era o după amiază mohorâtă. Ploua și parcă ici colo cădeau și câțiva fulgi de zăpadă anemici care, în peisajul citadin, păreau cenușii. Mă îndreptam grăbită către casă făcând planuri ce voi face mai întâi când voi ajunge, din multele treburi care mă așteptau. Mă intersectam cu persoane la fel de grăbite, preocupate de cine știe ce probleme, ce doreau să ajungă mai repede la destinație, parcă voiau să scape de cenușiul după-amiezei, de frig, de zloată.

Mergeam cu privirea în jos preocupată în a ocoli bălțile de pe trotuar când, la un moment dat ridic ochiii și, la fereastra de la parterul unui bloc, la fel de cenușiu ca toată acea zi, râdea la mine o... GUTUIE. Era galbenă, frumoasă și parcă radia o lumină caldă ce făcea să strălucească tot ce o înconjura.

M-am oprit din mers și, în clipa aceea eram în casa bunicii, căsuța pierdută la poale de deal între copacii care acum, în loc de frunze purtau podoaba albă de nea.

Era cald și bine sub pilota de puf de gâscă, mirosea a pâine, lapte cald și miere.

Bunica deschide ușa încet, să nu mă sperii în caz că mai dorm încă și, cu zâmbetul ei blând, așa cum numai bunicile știu să zâmbească, văzând că sunt trează, mă ia

în brațe și mă duce în camera de toată ziua unde, pe masă mă așteptau laptele, atunci muls, pâinea și mierea.

Era o femeie înaltă și zveltă, îmbrăcată totdeaua în portul din satul ei, cu părul bine strâns sub năframa neagră, cu zâmbet cald şi ochii totdeauna umezi ca de lacrimi, “de bătrânețe, draga bunichii”. Ce dor îmi e de ea!

Căsuța avea ferestre mici, vopsite în albastru, și împărțite în patru ochiuri de geam, iar acolo, pe micul pervaz se lăfăiau gutuile, galbene și frumoase ca niște mici felinare.

Era frumos iarna la bunici. Lemnele trosneau în sobă, lampa pâlpâia din când în când, născând personaje din poveștile ce mi le spunea bunicul pe pereții văruiți în alb strălucitor, iar zăpada..., zăpada era o minune, albă și pufoasă ce ne îmbia la joc cât era ziua de mare.

A venit o mașină și zgomotul, mirosul de gaze și stropii din băltoaca prin care a trecut m-au adus în cenușiul realității – zi de iarnă în București.

Mi-am reluat drumul grăbită și puțin rușinată. Ce o fi zis lumea ce trecea pe lângă mine, văzându-mă oprită în mijlocul drumului, uitându-mă la fereastra acelui parter de bloc. Dar dacă cineva din locuință m-a văzut?

Imaginea gutuii din fereastră m-a urmărit mult timp.

Târziu am înțeles, de fapt, că de acolo, de la geamul acela mă privea, nu o gutuie mare și galbenă, ci copilăria mea. (proză publicată în volumul Tangoul Mereu Tânăr apărut la Editura Destine 2010)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

34

iinn m meem moorriiaam m

Ernest Maftei pe noi ne stăpânesc trei stări – jocul, iubirea și înțelepciunea „Viața este așa cum mi-a spus tata, pentru că era răzeș deștept: «Mă băiete, asta este o cărare pe care mergi tu în viață. De o parte și de alta sunt numai flori. Cărarea o pângăresc toți golanii. Tu să alegi florile sau rahatul». Și eu văd numai florile.” „M-am născut pe malul Siretului, ca un «țăran sărac», care avea numai vie două hectare. A trebuit să scriu «țăran sărac» în biografie, altfel comuniștii nu m-ar fi angajat. Școala primară am urmat-o la țară. Am plâns că nu m-a dat tata la seminar, îmi doream să devin preot. Încă de mititel pesemne că vedeam slujba ca un fel de teatru. Tata nu a vrut și m-a dat la Școala normală din Bacău. Nu am profesat ca învățător și am dat diferența de bacalaureat, mergând la Iași, unde m-am înscris la Conservatorul de Artă Dramatică.”

Lauda este foarte greu de suportat; este mai greu de suportat ca insuccesul „Mi-am dat seama că, dacă rămâneam învățător făceam un sat model.

Dar atunci m-am dus la Iași, am făcut Institutul să fiu învățătorul întregului neam. Și unul dintre cele mai formidabile momente a fost când tata știa că eu studiam la medicină, dar eu m-am dus teatru. Când a aflat țăranul de tata, zice: «Ce faci? Joci pe sârmă?!». Atunci l-am dus să vadă un spectacol cu mine și când am ieșit din sală, lumea pe stradă zicea că a fost grozav ăla,

35

iar el se oprea în loc și spunea: «E feciorul meu!». A fost fenomenal.

Am fost bucuros c-am convins pe tata că a fi artist de teatru, de film este o menire mare. Iar ca personaj, singur, prima oară când am avut succes mare, succesul meu a fost așa de mare încât – eu aveam vreo 27 ani – m-am dus acasă și am plâns toată noaptea și am zis: «Ce știți voi, asta-i nimic!

Eu vreau să strâng lumea în mână! Să cuceresc prin artă lumea”. Adică am fost nefericit că prea mă lăudau! Pentru că lauda este foarte greu de suportat; este mai greu de suportat ca insuccesul.”

Sexul îl fac și câinii, dar noi, oamenii, nu suntem mai presus? „Dupa ce am absolvit Institutul la Iași și am venit in București, luam la mine agheasma, pentru că auzeam numai prostii. În primul turneu, artistele din București mau văzut ca sunt un țăran blând și m-au întrebat dacă am pupat vreodată o femeie peste tot locul. Repede m-am dus și am înghițit o gura de agheasmă. Eram de o pudoare până la Dumnezeu. Și românii așa au fost, pudici. Acum, nepoțelul meu de șase ani a văzut la televizor o partidă de amor și i-a pus mâna la ochi noră-mii, zicându-i: «Mama, nu te uita, că nu-i frumos». Dar el era cu ochii-n televizor.

Televiziunea nu mai are un rol educativ. Fetele aistea dau cu buricul și cu țâțele-n ecran și, gata, sunt vedete. Nu-i în regulă. Sexul îl fac și câinii, dar noi, oamenii, nu suntem mai presus? Sexul se face discret și trebuie să fie ceva frumos.

De exemplu, pe noi ne stăpânesc trei stări: jocul, iubirea și înțelepciunea. Lucian Blaga a scris că, pentru copii, iubirea și înțelepciunea sunt jocul. Pentru tineri, jocul și înțelepciunea sunt iubirea. Pentru cei cu barba albă ca mine, jocul și iubirea sunt înțelepciunea.”

Ernest Maftei (6 martie 1920 – 19 octombrie 2006)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccoolleeccţţiiii colecţii/poveşti cu tâlc/citate 34

„Eu”-l şi „te”-ul di n „(eu) te iubesc” traducere şi adaptare Vlad Botez (doxologia.ro) „Eu”-l începe să se micșoreze și „te”-ul să crească; un fel de egalitate, un soi de echilibru se stabilește între cei doi, o relație vie; expresia „a iubi”, în loc să mai fie o simplă rostire de cuvinte, începe să dezvăluie o reciprocitate vie, un schimb în care oferim și primim.

Cu siguranță noi folosim cuvântul iubire într-o mie de feluri, dintre care, cele mai multe sunt total nefericite. Spunem „iubesc căpșunile și frișca” la fel cum spunem „Îl iubesc pe Dumnezeu” sau cum spunem „te iubesc” celei pe care am ales-o. Și totuși, în aceste trei situații, expresia „a iubi” are sensuri foarte diferite. Să lăsăm căpșunile și frișca, să-L lăsăm pe Dumnezeu pentru o clipă, și să ne gândim la relațiile umane. De câte ori, atunci când spunem „(eu) te iubesc”, „eu”-l este imens iar „te”-ul foarte micuț, în timp ce cuvântul „iubesc” nu are nimic dinamic înlăuntrul său?

Am putea spune, făcând abstracție de gramatică, că este o simplă conjuncție sau

mai bine zis un simplu cârlig care-i permite acestui „eu” imens să se agațe și să mențină prizonier acest foarte micuț „te” care este destul de nefericit pentru a fi iubit.

De foarte multe ori, dacă suntem onești, în familie sau în relațiile cu ceilalți, ne putem observa zicând: „Mai lasă-mă”, „Dă-mi libertate”, „Lasă-mă în pace”, „lasă-mă să fiu eu însumi, vreau să repsir, sunt prizonierul dragostei tale”.

Plecând de la acest nivel foarte sărac, umil, avem șansa să creștem; printr-o relație care se aprofundează, care se rafinează și se înfrumusețează, putem descoperi puțin câte puțin că „te”-ul are de asemenea o personalitate, că are un chip, o privire, un suflet, o sensibilitate, și că cu mult mai mult decât ceea ce ne-a atras pe noi la început, în acest „te” se află toată taina existenței umane, tot misterul omului în care sălășluiește Dumnezeu. Astfel, „eu”l începe să se micșoreze și „te”-ul să crească; un fel de egalitate, un soi de echilibru se stabilește între cei doi, o relație vie; expresia „a iubi”, în loc să mai fie o simplă rostire de cuvinte, începe să dezvăluie o reciprocitate vie, un schimb în care oferim și primim. Iar dacă această relație se aprofundează, dacă experiența noastră de iubire devine mai fină, duhovnicească, atunci, puțin câte puțin se întâmplă ceva înălțător: cel care începuse prin a nu se gândi decât la el însuși, se uite pe sine din ce în ce mai mult. Poate să ajungă la așa o experiență încât să nu-și mai amintească de propria sa existență pentru că doar cel iubit există pentru el. Și asta o vedem și în atitudinea lui Dumnezeu față de noi. Hristos a luat chip de rob printre și pentru robi. El S-a uitat pe Sine Însuși, Și-a dat propria viață, S-a golit de slava Sa pentru ca noi să putem crește până la asemănarea Sa. (Cuvânt al mitropolitului Antonie Bloom ținut în Franța, la Dijon, în noiembrie 1974, în cadrul Congresului tineretului ortodox)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

36

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee note de călătorie 35

Impresii de călătorie

Norvegia, un nou El Dorado pentru români Virgil Stan Se apropia ziua plecării spre Norvegia. Emoţiile inerente călătoriei le simţeam tot mai acut. Dimineaţa la ora 4,30 trebuia să fiu în staţia de autobuz pentru a urca în microbuzul ce mă va duce la aeroportul Otopeni. Simţeam furnicături prin tot corpul şi nu puteam adormi, aşa că am luat un extraveral. Era cea de a doua călătorie în această ţară. Am mai fost şi anul trecut când am vizitat şi alt oraş cam de mărimea Mangaliei, aşezat la intrarea în oceanul Atlantic pe patru insule care erau legate între ele prin poduri. Se numea Kristiansund, iar aterizarea fusese atunci pe aeroportul Molde, acolo unde mai târziu avea să joace şi echipa Steaua un meci de fotbal.

La ora 12,30 am decolat spre Munchen, unde am schimbat avionul în drumul spre Oslo, prima escală pe pământul Norvegiei. De aici după vreo şase ore de aşteptare aveam legătura cu un altul ce mă duce spre aeroportul Harstad Evenes - Narvik, la vreo 65 km de casa copiilor mei din Lodingen.

37

Zborul deasupra Norvegiei l-am parcurs noaptea şi nu am văzut nimic. Nici măcar luminiţe rătăcite printre munţi şi malurile fiordurilor.

Aproape de miezul nopţii am aterizat.

Fiica şi ginerele mă aşteptau în sala de preluarea bagajelor. Aeroportul este unul micuţ, pentru traficul intern.

Norvegia m-a întâmpinat cu ce are ea mai frumos: aurora boreală. Poate nu observam această frumuseţe naturală a zonei polare, dacă nu mă atenţiona fiicamea. Cerul era brăzdat de o porţiune ca o eşarfă la gâtul unei femei frumoase, eşarfă desenată în toate nuanţele posibile, predominând cea de verde. Întreaga Norvegie era îngropată în zăpadă. Toată ţara fiordurilor se afla sub plapuma de un alb strălucitor al omătului.

Doar drumurile erau curate, chiar dacă şerpuiau printre munţi, sau pe lângă malurile câte unui fiord.

La întoarcerea spre ţară am descoperit adevărată frumuseţe a Norvegiei care este aproape numai un munte continuu, cu coborâşuri şi urcuşuri şi cu multă apă. În mijlocul munţilor acoperiţi cu zăpadă se observau de la peste nouă mii de metri înălţime lacuri îngheţate, fiorduri care se înfigeau adânc în inima munţilor şi continuau pană la ocean.

Un alt lucru ce m-a surprins a fost lipsa localităţilor dea lungul întregului zbor de peste 1200 km dintre Oslo şi Evenes.

Nu ştiu dacă am întâlnit 3-4 localităţi şi acestea au fost spre nord.

Narvik este un oraş cu funcţia de capitală zonală în partea nordică.

Aeroportul Evenes este destul de departe atât de Harstad, cât şi de Narvik, cu toate că poartă numele celor două oraşe, ca identificare de aeroport. Ambele oraşe sunt în direcţii opuse la vreo 50-60 km, iar oraşul Evenes se găseşte pe malul altui fiord, înşirat sub poalele munţilor stâncoşi.

Aşa cum am spus, eram aşteptat la sosire atât de fiică cât şi de ginere, cu un Audi 6 break. Acolo dacă nu ai maşină nu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee te poţi descurca. Din Lodingen, orăşelul lor cu peste 3000 de locuitori printre care şi 4 romani, pe lângă alte naţionalităţi, cu statut de azilanţi asistaţi de statul norvegian pe cheltuiala lui timp de 3 ani (vreo 500 de persoane, în general africani şi asiatici), trebuie să mergi la shopping unde este mai ieftin ori la Harstad, ori la Sordland, la vreo 60-70 km de Lodingen.

Drumul spre noua destinaţie s-a desfăşurat ocolind o porţiune din Fiordul de Vest care leagă Oceanul Atlantic de interiorul ţării în această zonă, şi care este circulat de feriboturi, nave de linie, sau pescadoare.

După ce am traversat fiordul peste un pod impresionant şi după o ora de mers sinuos după miezul nopţii printre munţi, am ajuns la casa copiilor, o clădire cu parter şi două etaje, construită din bolţari de beton şi cu o suprafaţă locuibilă de 240 mp.

Ajuns în Lodingen, aşteptam cu nerăbdare să descopăr şi alte zone ale acestei părţi ale Norvegiei. Bineînţeles că cea mai mare nerăbdare era să merg la pescuit, să-mi încerc norocul cum se zice.

Ginerele meu a doua zi de dimineaţă a plecat la lucru, iar eu mi-am pregătit o lansetă, am luat o sacoşă pentru a pune eventualii peşti, şi am părăsit casa pe la ora zece. Mi-a spus unde să merg la pescuit.

Undeva pe un cheu în faţa atelierului unde lucra el. Acolo era ancorat un pescador, aşa că aveam şi adăpost în cazul în care începea să bată vântul, ca şi pe litoralul românesc.

Am făcut prima lansare, şi, spre bucuria mea, am simţit primul atac la peştişorul meu metalic de 60 grame, numit în termen pescăreşti pilker. În scurt timp am prins patru peşti fiecare în jur de 2 kg. Am scăpat însă alţii mai mari, datorită faptului că nu începuse fluxul, și pentru că apa era scăzută cu o diferenţă de vreo 4 metri până la suprafaţa cheiului. Peştele fiind greu, când se zbătea i se rupea gura şi-l pierdeam. În prima mea zi am prins şase peşti într-o oră de „vânturat” apa, şi mândru

nevoie mare am plecat acasă. Făceam exact 10 minute pe jos.

Zilnic mergeam la pescuit dar mă prefăceam a fii pescar sportiv, eliberând peștii dacă erau sub două kilograme, pe restul păstrându-i pentru ca să-i sărez şi săi usuc pentru acasă.

A doua zi după ce a venit ginerele de la servici am plecat spre Sordland, un oraş mai mare decât Lodingenul, aflat la vreo 60 de km. Lodingenul este cap de pod ca aşezare, pentru că de aici nu poţi merge mai departe. Pe ambele parţi sunt două fiorduri, dintre care cel din spate se înfundă în munte. Orăşelul Lodingen este aşezat pe malul stâng al Fiordului de Vest, sub poalele muntelui, iar casa copiilor mei este ridicată chiar sub stânca acestuia. Munţii nu sunt falnici ca la noi, sunt mai mărunţi şi numai din granit. Copacii sunt rari şi firavi, coniferele fiind mai rare. Orășelul se întinde pe o lungime de vreo 2 km începând de la malul fiordului, urcând spre munte. Au două magazine alimentare, o creşă, o grădiniţă, o şcoală pentru copiii până în clasa a V-a și o alta pentru cei de până la liceu, un liceu cu profil pe meserii, un cămin de bătrâni, câteva hoteluri, şi o clădire mare colorată cu mult maro în care ființează o societate financiară pentru întreg nordul scandinav până în Estonia, unde lucrează ca economist şi fiica mea.

La ieşirea din oraş există o zonă rezidenţială unde sunt construite case, unele locuite permanent iar altele pentru vacanță, ca şi pe malul fiordului din spate.

Au o pescărie, nave pescăreşti, o fabrică de plase de pescuit cu magazin propriu de vânzare a lor, şi un port cu ambarcaţiuni particulare de agrement sau pescuit.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

38

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Casele au culoarea predominant albă.

Sunt însă şi gri, albastru, maro, ocru, sau alte culori combinate. Ce am descoperit interesant este că multe nu au temelii din beton, ci doar nişte pietroaie puse unul peste altul la acelaşi nivel, peste care se ridică casa. În cazul în care ar cade un pietroi, ar cade și casa. Mă întrebam în sinea mea dacă aici nu sunt cutremure.

Oare de ce nu le este teamă localnicilor de mişcările tectonice ale acestei zone muntoase?

Drumul până la Sordland este frumos. Şoseaua şerpuieşte un timp pe malul fiordului, apoi se desparte de el spre stânga, intrând printre munţii înzăpeziţi până prin luna mai. La poalele lor, pe o suprafaţa mai puţin înclinată, sunt numai bolovani mari de piatră aşezaţi fără noimă de milenii, parcă ar fi rodul unei ploi cu meteoriţi. Nu există nicio explicaţie logică al așezării lor așa ca și cum ar fi aruncaţi ca din întâmplare peste tot, inclusiv în apa mai puţin adâncă de la mal.

Pe traseu ne întâmpină sate micuţe cu câteva case pe de o parte şi de alta a şoselei, majoritatea din lemn vopsit viu colorat. Pentru că nu există agricultură în această zonă, nu aş putea spune cu ce se ocupă această populaţie rurală. Este adevărat toţi au maşini, şi pot avea un eventual loc de muncă. În dreptul caselor de pe malul fiordului sunt bărci ancorate la câţiva metri în apă, cu motorul pe ele sau fără motor, ridicate pe uscat, lucru ce denotă că pescuitul este o ocupaţie şi un mod de viaţă normal al norvegienilor.

39

Sordlandul este frumos şi mai mare decât Lodingenul, posibil să aibă vreo douăzeci de mii de locuitori. Între timp a început şi ploaia. Aici există o succesiune a fenomenelor meteorologice, ca într-un program prestabilit. Alternează când ninsoarea când ploaia, completată de vreme frumoasă, soare, iar apoi vânt şi nori. Nu am avut o temperatură mai mare de 8 grade cât am stat în Norvegia, dar nu simţeai asprimea gerului. Uneori bătea vântul, iar apa fiordului se învolbura ca la noi la mare.

Astăzi este iar soare. Trei zile de la sosirea mea a fost soare continuu. Chiar dacă zăpada de pe acoperişuri este de peste jumătate de metru, şoselele sunt uscate și fără nici un pic de omăt.

Am oprit aerul condiţionat în living (în Norvegia de nord cel puţin, încălzirea se face numai pe bază de energie electrică, chiar dacă ţara este cea de a treia exportatoare de produse petroliere din Europa), şi am ieşit la plimbare prin localitate s-o descopăr şi să fac fotografii.

Văzusem un hotel mic care avea o îngrădire a curţii din stâlpi sculptaţi, la fe ca şi obiectele de joacă pentru copii amplasate acolo. Am aflat că sunt aduse tocmai din Thailanda. Merită deplasarea până acolo, aşa că am plecat.

Sâmbătă dimineaţa am servit micul dejun, ne-am băut cafeaua şi am pornit la drum. Nu era una dintre cele mai frumoase dimineţi, dar era una obişnuită pentru clima Norvegiei.

Noaptea plouase mărunt, şoseaua era umedă şi cerul încă înnorat. Revedeam din nou traseul pe care l-am făcut la sosirea în nord. La ieşirea din Lodingen, pe partea dreaptă la câţiva kilometri am văzut primii reni în original. Păşteau la marginea unui pâlc de arbuşti crescuţi între şosea şi fiord.

Erau vreo opt. De la distanţa la care se aflau, circa cincizeci - şaizeci de metri, şi viteza maşinii, nu am făcut mare deosebire între ei şi o capră. Erau gri-cenuşiu şi nu prea mari. Oricum nu ca cei din filme sau ilustrate. Nişte animale plăpânde, slabe şi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee obişnuite cu traficul şi prezenţa oamenilor, ca şi oile sau caprele noastre. Copiii mi-au povestit că au venit şi în oraş fără a se teme de ceva. Aşa făcea şi vulpea de pe muntele din spatele casei lor. Cobora, şi o lua printre case căutând de mâncare.

După prima turmă am mai văzut şi alţi reni dar în aceeaşi zonă, la numai câteva sute de metri distanţă. Aici trăiesc şi elani, însă în zonele împădurite. Norvegienii le spun „mus” şi îi pot vâna numai dacă au permis şi autorizaţie specială, dar în perioada anului când este deschis sezonul de vânătoare.

Acolo mâncat friptură de elan şi de balenă la cuptor, pregătită de fiica.

Prima familie de elani am văzut-o când mergeam spre Evenes să-l preluăm pe un amic din Iaşi, care a fost invitat de ginerele meu să muncească împreună cu el la aceeaşi firmă. De asemeni, am mai văzut câţiva elani şi când am mers să tăiem lemne din pădurea unui coleg al ginerelui meu, dar şi în dimineaţa plecării spre aeroport.

Un coleg de-al său era proprietarul unor terenuri din munte. El dorea să taie niște arbori ca să-şi facă o pârtie de skyboard pe undeva pe acolo, iar copiii mei aveau nevoie de combustibil pentru că șiau comandat în România o centrală pe lemne, și voiau să-și facă stoc pentru iarna următoare.

Am trecut de intrarea spre aeroport şi ne îndreptam spre oraşul Evenes, care se înşiruie ca mai toate localităţile norvegiene pe malul fiordului pe sub munţii care-l străjuie de o parte şi de alta. Casele sunt joase, cu maximum două etaje, viu colorate, și majoritatea din scândură aşezată orizontal una peste alta sau pe verticală. Temeliile la cele cu un nivel, sunt în general bucăţi mari de granit. Rar descoperi o temelie din beton. Totul aici este doar din stâncă de culoarea vânătă.

Nu m-a impresionat ca oraş. Nu sunt decât case fără curţi, aşezate fără nicio ordine, de parcă fiecare a ridicato unde a

vrut. Unele erau frumoase dar nu deosebite. Dacă acoperişurile nu erau noi, atunci descopereai un strat gros de muşchi verde crescut peste scândurile lui.

La o intersecţie un panou rutier ne indica o localitate din Suedia, despre care altfel nu aş fi ştiut nimic. Noroc că ştiau copiii.

Se vedea că urcăm pe munte, deoarece zăpada de pe versanţi se zărește din ce în ce mai mare. Am trecut şi prin tuneluri, dar nu aşa lungi cum sunt în sud.

Au doar vreo cinci sute de metri.

Când ne-am apropiat de graniţă, peisajul era deja glaciar. Lacurile din munţi erau îngheţate, pescarii îşi încercau norocul la copcă, iar amatorii de sport se plimbau pe lacul îngheţat bocnă cu schiurile sau cu skyboard-urile. Pe marginea şoselei staţionau maşini parcate în refugii, lăsate în voia sorţii. Nimeni nu fură aici, sau nu încalcă teritoriul ori proprietatea cuiva.

Am văzut nişte staţiuni montane care se rezumau doar la o îngrămădire de căsuţe şi bungalouri acoperite cu zăpada, iar printre nămeţi de peste un metru descopereai o grămadă de maşini parcate.

Era week-end-ul, şi norvegienii plecaseră de acasă pentru toată perioada sfârșitului de săptămână. Şoseaua din Suedia era dezamăgitoare. Numai gropi şi plombe, parcă erai pe drumurile noastre judeţene din zonele uitate de lume, sau pe traseul bulgăresc dintre vamă şi Balcik.

După două sute de km de drum, şi mai bine de trei ore de mers printre munţi, am ajuns la destinaţie. O mică localitate de munte unde există un magazin nu atât de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

40

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee mare, dar bine aprovizionat şi cu unele preţuri la jumătate față de cele din Norvegia, mai ales la bere şi ţigări. În rest, la fel de scump şi inaccesibil pentru mine, dar accesibil pentru copii. De aceea au şi bătut 400 de km. Se putea plăti cu cardul în monedă norvegiană care era mai mare decât cea suedeză, iar convertirea se făcea automat la casă.

La intrarea în magazin se distribuiau gratuit, celor ce doreau să le ia, zeci de cărţi în suedeză. Mi-am ales şi eu ceva despre geografia zonei, dar nu am luat-o pe loc. Avea multe ilustrate. Am fost sigur că o voi găsi la ieşirea din magazin, dar nu a fost să fie. A luato alt amator. Probabil în Suedia este posibil să se mai și citească.

Am găsit în schimb altceva interesant despre Simbad marinarul, dar nu povestea cunoscută, ci cum s-a construit o barcă ca a lui şi peripeţiile din timpul călătoriei pe traseul lui Simbad din poveste.

Drumul de întoarcere a fost mai relaxant. Mergeam pe un traseu deja cunoscut, şi între timp se zvântase şi şoseaua. Pescarii erau tot la copcă, dar nu pot spune dacă au prins ceva. După alte trei ore de drum şi zeci de fotografii făcute din viteza maşinii, am revenit acasă unde am gustat berea suedeză care are doar 3,5 grade alcool. Aici au bere de la 2,4 grade, până la maximum 4,5 grade. Nu simţi plăcerea unei beri ca la noi, ci doar că ai băut ceva rece. Dacă o laşi în portbagajul maşinii este la fel de rece ca şidin frigider.

Aici nu am reuşit să beau mai mult de două beri odată, oricât de mult îmi place berea. Și asta nu că mi-ar fi pierit cheful ştiind cât costă o bere - echivalentul a 12 lei cea luată de la magazin, şi a 35-40 lei 41

băută la restaurant. O sticla de coniac de ½ litri costă 200 kr, adică cam 120 lei la noi.

Cred că este singura posibilitate de a te lasă de băutură.

Am văzut femei norvegiene, trecute de mult de prima tinereţe, ieşind din super market cu un coş plin cu băuturi alcoolice, dar nu cu bere.

Mai aveam de stat în Norvegia doar trei zile, iar copiii s-au gândit să-mi facă cadou o excursie prin zona nordică a ţării.

Sâmbătă dimineaţă după micul dejun şi cafea ne-am urcat în mașină, şi am pornit la drum. Vineri a fost o zi frumoasă din punc de vedere meteorologic. Ca mai toate zilele din nord a alternat între zăpadă și ploaia de dimineaţă, dar în restul zilei a predominat soarele. Poate și în ciuda acestui lucru sâmbătă s-a pornit din zori o ninsoare cum puţine am întâlnit în iarna aceasta la Mangalia. Ningea cu fulgi mari ca în plină iarnă, iar pe jos se aşternuse un strat subţire de zăpadă. Însă nu ne-a descurajat acest lucru.

Prima parte a traseului a fost drumul ce ducea spre Sordland. La vreo douăzeci de kilometri de Lodingen am făcut la stânga, părăsind drumul cunoscut. Munţii erau mai semeţi şi mai înzăpeziţi, iar ninsoarea din ce în ce mai puternică.

Ginerele meu schimbase cauciucurile de iarnă cu cele de vară, şi ne era teamă să nu derapăm. Ne bazam pe faptul că se rula sub 80 km la oră, şi că are cauciucuri noi.

Ne îndreptam spre zona de litoral numită Lofoten după numele unui oraş aflat la peste 250 de km de noi, la ocean, spre Laponia. De fapt zona de litoral a Oceanului Atlantic, pe o distanţă de cel puţin 200 km (nu ştiu cât aparţine Norvegiei), se numeşte Marea Norvegiei, sau Norskehavet în limba lor.

Mergeam spre Svolvaer, un orăşel foarte frumos cu un port turistic aglomerat de ambarcaţiunile private de toate mărimile şi mărcile. Am făcut la stânga spre Laponia şi imediat s-a schimbat şi peisajul. Munţii erau mai semeţi şi plini cu zăpadă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Căutând prin biblioteca lăsată moştenire copiilor de foştii proprietari ai casei, în afara unei colecţii complete a dicţionarului explicativ al limbii norvegiene, am găsit vreo 15 tomuri frumos legate în piele şi un atlas geografic editat prin 1983.

El a fost militar, şi după cum am constatat, bibliofil. Dacă le-a lăsat moştenire celor cinci copii ai săi casa, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu pasiunea pentru cultură. Ei nu au fost interesaţi să revendiceceva din valoroasa colecţie de cărţi sau atlasul geografic cel mare şi bine documentat. Ei! Dar eu cum aveam să mă mai documentez acum dacă le lua vreunul din ei? În acest atlas geografic am descoperit că în zona unde locuiesc copiii, munţii se numesc Lodingen, dar nu neapărat după oraş, ci după un mare erou norvegian. Cel mai înalt vârf este Lodingaksla, cu o altitudine de 568 metri.

Acum eram în zona munţilor Hinnoya, cu cel mai înalt vârf - Bukketind de 985 metri. Declanşatorul aparatului meu de fotografiat funcţiona continuu, în ciuda faptului că mă chinuiam din cauza vitezei maşinii şi a deselor curbe să nu fotografiez doar balustrada de pe marginea şoselei, așa cum mă ironiza fiica mea.

Am ajuns şi la primul tunel din cele 9 de până la Svolvaer, lung de 6,3 km. Nu ştiu de ce îi este teamă şi rău fiicei mele în tuneluri. Poate că are claustrofobie. A închis ochii şi s-a adâncit în scaunul ei de copilot. Dacă înainte de a intra în tunel ningea şi era vremea întunecată, când am ieşit pe partea cealaltă nu mai ningea, era soare și era mai puţină zăpadă pe munţi.

Doar 6,3 km de tunel ne-au despărțit de două fenomene meteorologice diferite.

Lăsasem în urmă, înainte de a face la stânga, malurile fiordului Kanstadfjorden, şi din când în când mai întâlneam câte un lac de munte îngheţat, sau câte un pârâu.

Acum în dreapta noastră a apărut un nou fiord numit Raftsundet, dar trecând printr-un alt tunel dintre cele nouă, cu lungimi între 6,3 km cel mai mare, şi 500 m cel mai mic, fiordul a apărut în stânga noastră. Ca de

obicei în toată Norvegia şi aici, am întâlnit puţine localităţi între munţi. Din când în când mai apărea câte o casă-două de vacanţă ascunse printre munţi, şi aşezate obligatoriu pe malul unei ape.

Până la Svolvaer am făcut vreo oră și jumătate. Mă întrebam, privind peisajul, drumurile, şi mai ales acele tuneluri, cum a putut o mână de oameni, puțin peste patru milioane cu toţii (acum cu emigranţi cu tot fiind puţin peste cinci milioane), să realizeze toate aceste drumuri pe miile de kilometri cât are Norvegia? Numai de la Oslo până la Lodingen sunt peste 1.200 de km. Dar până în nordul extrem la graniţa cu Rusia sau cu Finlanda?

Deci ei, cu o populaţie ceva mai mare dar nu cu mult decât Bucureştiul şi Clujul luate la un loc ca oraşe, au reuşit să construiască atâtea drumuri printre toţi munţii acestei ţări, iar noi în 23 ani de civilizație europeană, nu am reuşit să unim cu o autostradă Braşovul de Constanţa?

Aici zăpadă găsești jumătate de an, dar nu şi drumuri înzăpezite sau maşini blocate în nămeţi. Imediat cum încep ninsorile, utilajele lor aleargă cu viteză pe şosele, printre munţi şi pe serpentine, să deszăpezească. Einu folosesc sare sau cu alte soluţii care să distrugă asfaltul ca la noi.

Maşina care aruncă cu viteză zăpada peste balustrade împrăştie și pietriş în urmă, iar cauciucurile de iarnă pentru autovehicule nu au lanţuri ci cuie, şi sunt obligatorii pe toată perioada iernii, indiferent dacă ninge sau nu. Dacă nu-ţi echipezi corespunzător maşina, amenzile sunt foarte de mari. […]

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

foto: Virgil Stan

42

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36-41

Mihaela Aionesei Anotimp (I)Legal - Lumina Încep umila mea scriere despre volumul poetei Mihaela Aionesei cu un citat din marele Blaga, care a definit poezia cu următoarele cuvinte: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”!

Când mi-a căzut acest volum de versuri în mână, m-am grăbit să citesc, miam zis că o să-l citesc pe nerăsuflate, cu mult nesaț, apoi brusc după câteva poezii m-a cuprins o stare ciudată și deși voiam să continui, ceva din lăuntrul meu mă oprea.

Mai târziu când am reluat și finalizat lectura, mi-am dat seama că pentru a citi poezia Mihaelei ai nevoie de o stare de liniște interioară, deoarece slovele din volumul „Anotimp (I)Legal - Lumina” m-au purtat prin aproape toate sentimentele umane posibile: bucurie și dezamăgire, extaz și agonie, dragoste de viață, ură spontană față de firescul destinului etc.

Poezia denotă multă maturitate și har în mânuirea cuvintelor, nu folosește cuvinte multe și aride de sens, evită digresiunea în expozeul liric din aproape fiecare poezie.

Construcția poetică este armoniasă chiar dacă din forma grafică a textului nu rezidă asta, acest lucru este asigurat de forma inegală a strofelor, masura variabilă și de folosirea cu mare inspirație a versului liber.

Versul liber la Mihaela Aionesei degajă feminitatea versurilor, armonia și muzicalitatea diferită a fiecărei poezii din acest volum.

Un alt aspect deosebit al acestor poezii îl constituie alăturarea de modern și clasic în accepțiunea de dicționar al acestora. Tematica poeziilor constituie un 43

caleidoscop bine articulat și armonizat unde se întrepătrund teme ca: religiosul, dragostea vie și cea ideală, însingurarea, criza omului modern, bucuria romantică, dar și dezamăgirea specifică romantismului.

Astfel, volumul ne oferă o trecere de la elemente romantice și puțin simboliste până la expresii de factură modernistă și postmodernistă.

Poezia de deschidere, (După 22 de ani), ne arată capacitatea de comunicare a autoarei, textul în sine te pune pe gânduri și mereu găsești sensuri noi, te face să te gândești la ce suntem noi după 22 de ani de după decembrie: „și ninge, iubite/din cerul plin de rouă/rămâne o singură așteptare/a mea”. Te poate duce și la trăirea unei iubiri redescoperite, dar care după entuziasmul revederii emană glacialitate în care doar amintirea subzistă: când clipe, când redute/și inimi spintecate-n două/strecoară amintiri/prin vene pitulate stau toamne”.

Un iz de simbolism se revarsă din poezia (Simfonie în alb negru) „Văd cum te rostogolești printre sunete/fără să știi pe care clape să te arunci/inima ia forma pianului/simfonie alb negru”. Apare și Bacovia și Iuda și Iisus în versuri, originar mi se pare întâlnirea acestora cu eul liric al poetei în aceași poezie, lucru care denotă faptul că autoarea pe lângă talent are și știința alăturării semantice atât de diferitelor personalități biblice și poetice, semn că

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee maturitatea din poezii le sale se bazează și pe multă profunzime.” Bacovia îmi umblă prin suflet/cu abatoare de miei/trupul chircit într-un bob/coboară în adânc, sărutul lui Iuda,/fântânile dau în clocot (…) Iisus strecoară lumea prin ciur/bulbi de rouă pocnesc”. De la întâlnirea cu poezia Mihaelei nu putea lipsi, evident nici unicul „Eminescu”, care în viziunea autoarei a fost chemat de „Creator” după cea făcut lumea (poezia De atunci): „apoi a strigat/să vină poetul/și a venit ca un ram de măslin înflorit/Eminescu/cerul a devenit acvariu/mările au plâns luceferi/umbrele toate s-au aprins/când pământului i-a fost dat poetul”. Am descoperit și o artă poetică pe care n-am s-o comentez, ci o să las slovele să se comunice singure, căci vorba marelui critic Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului, „Cine vorbește comunică și se comunică. O face pentru alții și o face pentru el”. (La nașterea unui poem), „câteodată am chef să deșir cuvinte pe orizontală/până le pierd urma sau sensul(…) mă adun în sânge, năvălesc spre degete/e ca o naștere mult așteptată/pentru care strâng cât pot pământ în oase/cioplesc umbre să înflorească puieți” iar finalul anunță condiția de a a deveni poet în percepția creatoarei de stihuri Mihaela Aionesei: „târziu de tot învăț cum se deșiră umbra/fără să înnod lumina/atunci poate mă veți putea numi poet”.

Mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea de a descoperi printre versurile acestea, multă hrană spirituală îmbrăcată într-un lirism desăvârșit și captivant. În încheiere o să folosesc un clișeu specific elevilor mei, atunci când argumentează apartenența unei poezii la genulul liric care ar spune: aceste poezii din volumul „Anotimp (i)legal – lumina”, aparțin genului liric deoarece autoarea își exprimă în mod direct sentimentele, poeziile au toate trăsăturile genului liric, iar titlul volumului anticipează (în mod enigmatic) mesajul textului.

Pr.dr. Alexandru Surdu

ppooeezziiee

metamorfoză cioplesc în mine aş vrea să fiu mai mult decât o schiţă oarecare nu pot...mă doare mă voi zidi ca Ana într-un vers prin rădăcini să înverzesc un cui pe crucea răstignită

destin revolut matca în cearcănul căreia îmi adun apele ori de câte ori fântânile mă dor petecul ăsta de viaţă cu fiecare zi cusută pe dos când vreau să o-ntorc constat oricâte nopţi destram tot nu mă-ncape în pântecul ei gol aştept să mă nasc locuit de oricine

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

44

ppooeezziiee

deşertăciune se spune că riduri în colţurile gurii au doar cei care râd prea mult măscărici în propria viaţă iau suferinţa în deşertdeşertul sufletului (desigur) acolo unde doar cactuşii îndrăznesc să crească o urmă de iubire în umbra ei un şarpe îmi mestecă destinul plictisit fără să mă înghită

caut un nume zilei de mâine nu vreau să fac exces de modestie şi totuşi... vezi-mă aşa cum sunt copil desculţ în lumea de cuvinte cu inima de mână colind spre mâine o poartă un zid morişcă învârtită de fluturi las teama să se zbată în pumnul lunii bat la porţi de stele îmi tac singurătăţile s-ascult un ţârâit de greieri

echilibru Mă scurg precum noaptea, închisă-n clepsidră aştept să-mi crească pe umeri zorii de zi.

Mă strânge tăcerea. În cercul inimii simţurile joacă şotron pe urme lăsate de timp.

Pendulez, între mine şi mine două zeci şi unu de grame menţin echilibrul formelor geometrice.

orice am învăţat în viaţă numai cum să muşc din cer cu ochii deschişi nu

45

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee

Alungă-mi norii M-a ruginit şoptit în frunză dorul Şi m-a cernit în noapte vântul rece Pelin de dor mi-a dat să beau amorul În noaptea asta care nu mai trece...

Mă rătăcesc prin crengi ca ceaţa deasă Şi caut în zadar o lună nouă Aş vrea să-mi fii brumar, să-ţi fiu aleasă În toamna asta care nu mai plouă...

Tu-mi risipeşti tot ce adun prin gânduri Şi mă răneşti cu tot ce mă-nconjoară Rămâi arzând un ultim zbor de fluturi În toamna asta care ne-nfioară... Îmi scald un vis în vinul din podgorii Şi delirez, râzând, în drum spre casă O rugă mai cerşesc „alungă-mi norii” Din toamna asta care nu-i a noastră.

panseu

O istorie curăţată de balastul ideologic şi naţionalist Sufocată de naționalisme mai vechi sau mai noi, suferind totodată din cauza lipsei săpăturilor arheologice (din situl Sarmizegetusa Regia a fost săpată doar o mică parte), istoria dacilor continuă să fie puțin cunoscută de publicul larg.

Informațiile de specialitate ajung la el foarte greu sau chiar deloc. În acest context, cartea scrisă și ilustrată de artistul grafician Radu Oltean - „Dacia. Războaiele cu romanii” - reușește să umple un gol de pe piața editorială din România, care a dus lipsă de cărți de popularizare a istoriei dacilor, profesionist documentate și ilustrate.

cuvinte nerostite se chircesc în tine prind rădăcini şi cresc păduri umbrind simţirea pe sub pământul sufletului tău ard muze gândul caută poiana

„Dacia. Războaiele cu romanii” se concentrează pe primul război dintre daci și romani, însă oferă informații substanțiale despre istoria geților și a dacilor, aducândule cititorilor informații cunoscute în lumea științifică, care însă nu au fost suficient diseminate în rândul publicului larg, nici prin manuale școlare, nici prin lucrări de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

46

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee popularizare. Volumul conține peste 190 de imagini color: ilustrații, hărți, fotografii ale unor sculpturi, artefacte sau situri arheologice.

Unul dintre cele mai surprinzătoare desene realizate de Radu Oltean este scena funeraliilor împăratului Traian. Aici, Columna lui Traian apare așa cum arăta ea la scurt timp după construire: nu era albă, cum o știm cu toții din cărți sau din mulajele de la Muzeul Național de Istorie a României, ci pictată în culori foarte vii, care s-au șters de-a lungul celor două milenii scurse de-atunci. „Am ținut să popularizez în mod special culorile Columnei”, spune graficianul.

Testele și fotografiile în lumină fluorescentă au demonstrat că reliefurile au fost pictate în culori vii. Culorile exacte nu mai sunt cunoscute. „Dar există studii foarte serioase vizavi de pictarea sculpturii în antichitatea greco-romană. S-au păstrat multe alte statui și monumente cu urme suficient de clare de pictură pentru a se ști cam ce culori se foloseau. Erau câteva culori: galben, verde, albastru, roșu, negru. În general culori pure, primare, nu se foloseau griuri”, explică Radu de ce Columna reconstituită în cartea sa este foarte colorată. „Oamenii credeau că dacii aveau ca temple niște bețe înfipte în pământ” O altă noutate adusă de volumul său este reconstituirea probabilă a zonei sacre de la Sarmizegetusa Regia. Pentru prima dată, publicul larg poate vedea cum arătau 47

templele dacilor în urmă cu aproximativ 2000 de ani. În prezent, vizitatorii sitului Sarmizegetusa Regia văd baza unui templu rotund cu mai mulți stâlpi din lemn de diferite înălțimi înfipți în pământ (această reconstituire, care dorea să reprezinte înălțimea maximă și minimă pe care ar fi putut-o avea peretele din bârne al templului, datează din anii '80). „Nu s-a scris nicăieri care a fost sensul acelei reconstituiri. Nimeni nu a fost interesat timp de 35 de ani să explice asta pe un panou vizitatorilor. Restaurarea extrem de nefericită a indus în eroare generații de turiști. Oamenii asta vedeau, asta înțelegeau. De fapt, nu înțelegeau nimic. Credeau că dacii aveau ca temple niște bețe înfipte în pământ în formă de cerc. E o aberație”, spune el. În antichitate, stâlpii din lemn ai templului aveau aceeași înălțime și alcătuiau pereții acestuia. Erau uniți cu împletituri acoperite de argilă: „S-a găsit argilă arsă în jurul templului rotund, care provine de la pereții de lemn și lut ai templului mare”. Templul a ars în timpul războaielor cu romanii.

Deasupra, construcția avea un acoperiș conic din șindrilă bătută în cuie.

Radu Oltean a fost personal în aproape toate locurile desenate în carte, de la Porțile de Fier la cetățile dacice din Munții Orăștiei. Pentru a se documenta pentru imagini și text, în afară de locurile din România, a călătorit în șase țări: Bulgaria, Ungaria, Italia, Franța, Anglia și

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Germania. A vizitat numeroase muzee și situri arheologice, a făcut fotografii, a cumpărat cărți: „Mai ales în Germania și în Anglia, respectul pentru romani și pentru istoria romană este foarte intens și au foarte multe cărți ilustrate pe această temă, pentru toate vârstele”.

Primele sale desene legate de istoria dacilor datează de la începutul anilor 2000, când a ilustrat cărțile istoricului Neagu Djuvara apărute la Editura Humanitas. „Eu începusem să colectez informații despre antichitatea României încă din anii '90, când visam eu, proaspăt absolvent de facultate, să fac o carte de istoria României bogat ilustrată. Istoria a fost un hobby care a depășit nivelul de hobby. În '97-'98 am început să fac xeroxuri după o grămadă de cărți de istorie și arheologie. Am început să citesc. Se adunase și o anumită furie față de aiurelile dacomanilor, cu care voiam să lupt în felul acesta”, povestește Radu, care a terminat Facultatea de Arte Plastice, departamentul „Grafică”. În 2009, după ce a vizitat Roma și a fotografiat Columna lui Traian și alte monumente, a început să deseneze pentru cartea „Dacia. Războaiele cu romanii”: „Am vrut să fie niște desene foarte elaborate, foarte bine documentate și foarte frumoase grafic”. La una dintre ilustrații, cea cu Roma antică și forul lui Traian, a lucrat patru luni.

În țară a consultat publicațiile de arheologie din bibliotecile de specialitate sau de la muzee. Scopul era să extragă din

articole foarte academice informații interesante pentru public, traducându-le într-un limbaj accesibil: „Asta a fost marea mea provocare. Practic, am fotografiat pagină cu pagină sute de articole, am primit și de la alți prieteni din țară pagini și articole gata fotografiate și transformate în PDF-uri, așa că am avut o bibliografie digitală foarte mare. A trebuit să iau la mână o bibliografie uriașă”.

Potrivit graficianului, la marele public din România nu ajunge prea multă informație arheologică, nici măcar la oamenii interesați de istorie. Pe piață nu sunt cărți care să popularizeze istoria dacilor: „În primul rând, istorici și arheologi care să se ocupe de istoria dacilor sunt foarte puțini.

Marea majoritate a absolvenților de arheologie preferă să lucreze pe istorie romană sau pe neolitic (epoca nouă a pietrei – n.r.). Oferă mai multe satisfacții. E munca mai ușoară, nu trebuie să speculezi atâta. Pentru neolitic trebuie să deseneze niște cioburi și niște bordeie, pentru epoca romană lucrurile sunt destul de clare, adică recunoști ușor aproape orice tip de clădire chiar dacă găsești câteva țigle sau cărămizi”. „La daci e greu și se feresc. În momentul ăsta, specialiști pe istorie, cultură și arheologie dacică sunt o mână de oameni. Cred că nici zece nu sunt în toată țara. Și acești oameni scriu pentru un public de specialitate. Ei încearcă să își publice rezultatele cercetărilor, nu le stă mintea la scris pentru elevi”, continuă Radu.

Cartea sa nu se adresează numai tinerilor, ci publicului nespecialist de orice vârstă, care are un minimum de informații istorice: „Nu m-am apucat să explic cine sunt romanii și ce căutau ei în Europa. Sau cine era Traian și cine era Decebal”. „Nu știm cum arătau dacii” Pentru ilustrații, sursele sale de inspirație au fost reliefurile de pe Columna lui Traian, obiectele descoperite în cadrul săpăturilor arheologice (uneltele fierarilor,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

48

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee de exemplu) și monumentele romane (sculpturi, basoreliefuri). Însă reprezentările personajelor de pe Columnă sunt foarte standardizate: „Pe barbari nu-i diferențiază semnificativ de la celți și germanici la daci. Au un tip de haine funcționale. Toți arată la fel ca să fie ușor de observat de la distanță. Dacă sculptorul ar fi personalizat prea mult ar fi fost greu de identificat care sunt barbarii și care romanii”.

În plus, în perioada secolelor I î.Hr. - I d.Hr., dacii își incinerau morții, așadar nu există schelete păstrate care să permită eventuale reconstituiri antropologice. „În afară de sculptura romană nu am avut altceva. Nu știm cum arătau dacii”, spune Radu.

Din cauza lipsei informațiilor, imaginația a avut un rol important, continuă artistul: „E o imaginație construită în ani de experiență și observații. Mi-au trecut prin fața ochilor monumente, imagini, atât antice, cât și reconstituiri făcute de alte persoane. Am în creier o arhivă bogată de imagini pe acest subiect sau pe subiectele tangențiale. Mi-au trecut prin mână foarte multe cărți de istorie și arheologie, din toată Europa”.

Reconstituirea cetăților dacice a fost realizată în colaborare cu arhitecta Anișoara Sion, care în anii '80 a lucrat la Sarmizegetusa Regia și a făcut planuri și desene ale siturilor arheologice. Pentru corectarea textului, autorul a consultat mai mulți istorici și arheologi de la diferite institute și muzee din țară.

49

În istoria dacilor, așa cum a fost ea scrisă de-a lungul timpului, multe lucruri au fost “foarte poluate de ideologie”, arată Radu. De exemplu, o informație falsă învățată la școală este că Sarmizegetusa Regia, capitala regatului condus de Decebal, a fost cucerită abia la sfârșitul celui de-al doilea război cu romanii. De fapt, a fost cucerită în 102. Dincolo de dovezile materiale care confirmă că romanii au ajuns în capitală încă de la finalul primului război, și istoricii antici spun că Traian „a lăsat oaste la Sarmizegetusa”. „Istoricii moderni s-au chinuit să arate că era cealaltă (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei romane Dacia – n.r.), care de fapt (încă) nu exista.

Dar fiindcă a zis-o Constantin Daicoviciu, urmașii lui nu l-au constrazis. De ce? Fiindcă așa a zis maestrul. Cu timpul, niște păreri relativ false au devenit certitudini și literă de lege”, explică autorul.

La sfârșitul primului război, Decebal și cei din jurul lui s-au mutat într-o altă reședință, dincolo de Mureș sau în depresiunea Ciucului, arată Radu în cartea sa, bazându-se pe studiile unor istorici români precum Coriolan Opreanu, care au arătat că Sarmizegetusa Regia a fost cucerită în 102.

Cel de-al doilea război a avut loc nu pentru că romanii nu reușiseră să cucerească inima regatului, ci pentru că dacii au continuat acțiunile ofensive: „Decebal a încălcat toate tratatele de pace:

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee să nu se mai înarmeze, să nu îi mai atace pe romani, să îi trateze pe dușmanii romanilor ca pe dușmanii lor, să nu își fortifice suplimentar (cetățile - n.r.). Și exact așa a făcut. Și-a fortificat toate cetățile. A fost un fel de răscoală anti-romană care a dus la o contraofensivă prin care [romanii] au încercat să cucerească aproape toată zona regatului lui Decebal și pe el să îl scoată din poveste”.

După cum spune în prefața cărții sale, Radu Oltean le propune cititorilor „o viziune proaspătă asupra istoriei conflictelor dacoromane” și „o istorie curățată pe cât posibil de balastul ideologic și naționalist”. „M-a preocupat destul de mult fenomenul dacoman. E un fenomen care nu e numai al nostru. Aproape fiecare țară are ciudații ei, care își glorifică strămoșii „la limita SF-ului”. Numai că în aproape toate țările există și o bibliografie serioasă, suficient de multă și accesibilă, pentru oameni care vor să citească chestii normale. La noi lipsește cu desăvârșire. În afară de literatura comunistă și patriotardă – de genul „Cântecul Columnei” a lui Alexandru Mitru, „Strămoșii” și filmele „Columna”, „Dacii” și „Burebista” – literatura de popularizare istorică e foarte subțire. Ăsta a fost unul dintre motivele principale pentru care am vrut să fac această carte”, explică el.

„Exaltații naționaliști sigur o să fie indignați că nu am spus că dacii erau deștepți, buni, frumoși, că au inventat mersul pe jos, computerul și tot ce există pe lumea asta. Eu am scris pentru oamenii cu capul pe umeri și pasionați de istorie, pentru tineri, pentru puștani care vor să descopere istoria într-un mod plăcut, ca să nu mai cadă ușor în ispita naționalismelor facile și ieftine”, continuă autorul.

Potrivit acestuia, nu toți dacii de pe tot teritoriul de azi al României aveau același nivel de civilizație. Cei din zona cetăților din Munții Orăștiei ajunseseră la un standard de viață mai ridicat decât dacii din alte zone: cleștii și ciocanele descoperite arată că aveau numeroase ateliere de fierărie.

Existau conducte din lut ars care transportau apa, iar într-una din locuințe s-a descoperit o trusă de chirurgie. „Nu trebuie disprețuiți dacii. Cel puțin cei din Munții Orăștiei erau destul de evoluați, iar faptul că erau foarte serioși în privința siderurgiei este o chestie demnă de admirat. Însă în multe alte domenii erau mai primitivi”, spune Radu. În opinia sa, audiența mare de care sa bucurat documentarul „Dacii. Adevăruri tulburătoare” (documentar care susține o serie de idei și ipoteze dintre care multe au fost deja demonstrate ca fiind false de către istorici și arheologi) este o dovadă că oamenii vor să afle informații despre istoria dacilor.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

50

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee „Marea majoritate a oamenilor care lau vizionat au crezut că o să vadă ceva.

Dar ironiile la adresa filmulețului sunt nesfârșite. Deja a intrat în legendă ca aberația absolută. Era zilele trecute un articol în „Adevărul” despre teorii similare asupra originii ungurilor, dintre care unele erau că strămoșii ungurilor au venit de pe planeta Sirius sau că englezii, spaniolii și indienii americani sunt de origine maghiară și că numai conspirația românească și a altora îi împiedică... mă rog... exact ca la noi. Și în comentarii am citit: „Exact `Adevărurile tulburătoare”, dar varianta ungurească`”.

Documentarul susține că dacii erau strămoșii romanilor și, deoarece romanii știau că se trag din daci, i-ar fi tratat pe aceștia cu o cinste deosebită, ridicându-le numeroase statui. Într-adevăr, s-au păstrat numeroase statui de daci, însă nu deoarece romanii voiau să îi glorifice, ci pentru că arhitectul Apollodor din Damasc a proiectat un for uriaș pentru împăratul Traian, mai mare decât forurile împăraților de până atunci. Deoarece forul era mare, și statuile de prizonieri daci sunt numeroase. Forul, ridicat după victoria asupra dacilor, avea rolul de a-i glorifica pe romani și pe împăratul lor, nu pe daci, explică Radu Oltean.

„Mitul originilor fascinează. La noi este parcă cu atât mai glorificat fiindcă mulți români l-au identificat ca singura mare epocă din istoria românilor, pe fondul unui complex de nemulțumire al românilor față de istoria lor. Mai curând ești mândru de un fals decât să fii nemulțumit de un adevăr.

Cam asta e motivația psihologică”, apreciază el. Însă adevărul istoric oferă „fabulos de multe satisfacții”: “Asta mi se pare grozav, să mă pot pune cu mintea în pielea oamenilor de atunci, să înțeleg tipul de gândire din epocă, atunci când scara de valori era cu totul altfel: războiul era un adevărat cult de ambele părți, e drept unul mult mai rafinat și mai dezvoltat de partea romanilor, dar și dacii erau un popor extrem de războinic, cum puține au fost în epocă în Europa. Cred că d-aia a și fost dus acest război foarte dur: dacii erau foarte neliniștiți, foarte periculoși”.

Eugenia Enescu

51

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee

Vasile Popovici „Materia respiră” Absolvent de filologie, Vasile Popovici din Cornii Botoşanilor, născut în 1938, scrie poezie de la 15 ani, dar s-a decis să debuteze în volum abia în 2007.

A publicat de atunci până la prezentul volum zece cărţi, unele din ele la Editura Princeps din Iaşi, sub directa lectură a poetului Daniel Corbu. Filolog fiind, ştie ce valoare are cuvântul scris.

Atent la acest fapt de viaţă a cuvântului, Vasile Popovici şi-a aşezat poezia scrisă până acum între prozodie şi vers alb, de la meditaţie la reflecţie şi notaţie., versul curgând sub semnele augure, în firescul lucrurilor firii: „Nemărginiri de capete de infinuturi/din minus înspre plus, iar de la plus la minus;/grăbim pe căi lactee fără de zenituri/spre lumea energetică din punctul Terminus” justifică opinia noastră. Însă, pentru a-şi exprima ideile, de cele mai multe ori aplicate la noile descoperiri, la noile descoperiri ale ştiinţei, apropiindu-şi limbajul adecvat acestora, întru apercepţie facillă la cititor.

Materia respiră, titlu ales de poet „poeziilor alese” din această carte ne trimite din capul locului la marea, incomensurabila existenţă a materiei. Ne duce cu gândul şi la celebrul vers bacovian „Aud materia plângând”. Privită şi aici, cu alte rezultate artistice evident, ca pe o vietate, materia îşi declină în versurile autorului nostru stările fiinţiale. Apelul poetului către materie este unul elocvent, de dialog, de comunicare, de rugă: „Răzbună-te!/Răzbună-te pe fulger/care/n-a putut/să se prefacă-n

trăsnet!//...pe cei ce îţi ucid speranţa/răzbună-te!”//Răzbună-te pe cei/ce nu-ţi cântă duios/precum o doină,/o doină de iubire!//Dar nu te răbuna/pe cei care/nu ştiu, nu pot iubi;//Iubeşte aproapele/pe care/ţi-l doreşti aproape!//Răzbună-te pe ură,/să rămână dragostea,/iubirea francă!//Răzbună-te pe tine,/că n-ai ştiut/să te răzbuni!//Răzbunăte!”. Un îndemn evident ce defineşte încordarea pe care autorul şi-o menţine pe tot parcursul acestei cărţi.

Reflexiv şi meditativ, ca în poezia pastelată Glasul eternităţii, autorul scrie cu nonşalanţă, conectat la o realitate imediată, filtrată prin suma sensibilităţilor sale.

Alternate, de la priviri asupra naturii la îndepărtatele astre, ori de la cele mai îndepărtate timpuri la cele mai recente descoperiri ale ştiinţei, poeziile lui Vasile Popovici din această carte ţes o materie ce respiră aşa cum respiră zilnic poetul, firesc, fără a avea pretenţii de mari realizări estetice, dar, autorul, convins de împlinirea lor.

O poezie de antologie, la o clasă în care l-am include pe poet, între sensibilităţi subliminale şi profesionalism de om pregătit în domeniu, este „Zodiile:”: „Zodiile, bătrânele.../din austral,/din septentrional,/curg zodiile/cum curg ploile/şi-mi udă ţărâna,/glodul, mocirla/cemi poartă/sufletul/alb şi roşu,/şi verde, şi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

52

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee albastru,/şi sihastru,/şi sihastru...”. La fel şi poezia „Tresăltare”: „În vântul de seară/pletele-ţi saltă/curge senin în revărs/de albastru;//ce vrajă înaltă!//Ce inima-mi/tandră/şi neduşmană-mi tresaltă.//În liniştea serii.”.

Uşorul aer eminescian, având în vedere că poezia este datată 16 ianuarie, emoţionează şi clarifică o stare poetică tradiţională pe care poetul o are şi este conştient de ea. De altfel, Vasile Popovici, deşi conectat la un limbaj nou poetic, pe care ştie să-l stăpânească, nu este deloc ancorat la noile paradigme poetice, la mode sau la curente ale momentului. El scrie pur şi simplu, rezonând cu ceea ce el trăieşte, vede, izolat, cu bună voie, într-un sat de pe malul Siretului, unde lumea pare a trăi la fel de secole, deşi aerul modernităţii trece şi pe acolo ca un călător ce lasă urme vizibile.

Atent la cele ale Bibliei, ca în poezia Decenţă, dar şi în multe altele în care aluziile la religie se fac simţite, Vasile Popovici ţese în textele sale tot felul de idei, pe care le topeşte, nu ca un om religios, ci ca un laic care ştie ce rost au toate învăţăturile străbune, ironizând moartea într-un mod aparte:”Când va buciuma Adam/- intempestiv -/plecatul/la judecata ’ceea/despre care-n carte scrie,/la patru ace trebuie/să-mi fie îmbrăcatul,/chiar dacă n-oi avea pană la pălărie.//Şi ca s-ajung acolo/- să gesticulez convingător -/ar trebui/să îmi adun ciolanele/împrăştiate,/să nu-mi lipseasc’-o mână, vreun picior,/iar dacă-s toate,/să le-mbrac,-/chipeş sarate.//Sunt om orgolios şi mă încurcă jena;/nu prea am ţoale bune,/nici cravată,/să mă prezint la judecata/cu pricina;/mai bine la alt termen/pentru-o altă judecată.//Să mă prezint în faţa Lui/necuviincios, s-ar supăra şi Cerurile ’Nalte,/şi m-ar trimite/pentru încă-o veşnicie,/jos, să mă iniţiez/în Codul manierelor galante.”. Astfel de texte mai găsim în carte şi dau un aer de siguranţă de sine celui ce le scrie.

Nu despre împlinirea lor estetică discutăm aici, ci de sinceritatea din care ele

53

se ivesc. Poetul taxează cu atitudine cabotinsimul, întrebându-se dacă Demiurgul o fi având simţul umorului.

Or toate câte sunt, este şi autorul nostru convins, sunt la Dumnezeu, deci şi umorul, pe care Vasile Popovici îl încearcă cu autoironie:”Că nu suntem decât doar nişte bieţi actori,/iar printre ei, şi eu, umilul cabotin,/ce repetăm de zeci şi zec de mii de ori/intratu-n actu-ntâi, că celelalte acte de la sine vin./Noi am numit acest cabotinism, destin,/clădit pe mişcătoarele nisipuri, c-o marjă de erori.”.

Ironia, uneori aplicată la prezentul trăit, viu, este foarte atent cultivată de poet, chiar şi acolo unde „patriotismul” pare a fi fost motivul principal care a declanşat scrierea textului:”De drag de ţară şi de neam ne doare-n fesuri,/andante-andante, din succesuri în succesuri/ajungem molto presto-n marşa triumfală,/încet dar sigur înspre gloria finală.//Din şpagă şi hoţie neam făcut virtute;/v-am pus gâtul în jug – însemn de servitute; din trasu’ vost’ în ham şi jug ne doare-n fesuri/din servitutea voastră ne-am clădit succesuri.//Ne scoatem ţara la mezat – curată pleaşcă!/aşa negustorie nu făcea nici Ceaşcă;/din milă prăduim allegro cu succesuri/şi cel mai rău ne este când ne doare-n fesuri.”. Remarcabilă este şi poezia, tot de factură ironică, în care şi sarcasmul are un rol impus de autor, De-ar fi să fie Dumnezeu, - femeie. (Uneori punctuaţia pare a fi abuzivă, însă corect practicată de autor, care este, totuşi, profesor de limba română!). Alte texte care îşi iau substanţa din tradiţii, cum ar fi De deochi, fac din Vasile Popovici un poet, unul din ce în ce mai rar de găsit printre poeţii de azi, care repune în valoare, în felul său, izurile folclorice atât de pline de substanţă poetică inepuizabilă.

Prin astfel de abordări, de sondări, de excursuri poetice, Vasile Popovici, în noua sa carte, fuge de monotonie, de simplisme, diversificând discursul şi modalităţile de punere în pagină a poeziilor sale. Important este că el crede în ceea ce face, nu trăieşte

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee din himera poeziei, ci face din fiecare text o bucurie personală. El respiră odată cu materia poeziei sale. Aerul din jurul lui deste aerul poeziei sale.

De la poezia naivă, nonşalantă, firească, în schemele adoptate de autor, la meditaţiile filosofale (uneori chiar filozofarde), fără pretenţii de precepte ori perspective şi priviri personale asupra materiei care „respiră”, Vasile Popovici ştie ce face; nu se hazardează în a crede că rupe tipare, că rupe gura lumii (nici măcar pe cea a satului în care trăieşte), ci, cu satisfacţie, îşi aduce obolul său de talent semenilor din preajmă, cu decenţă, nu cu condescendenţă. Autor a zece cărţi, nici nu se putea altfel.

De atfel, această nouă carte a lui Vasile Popovici, de „poezii alese”, continuă linia precedentei cărţi – Pământul ca o punte, Ed. Pim, 2012. Legăturile sunt vizibile. De altfel, autorul şi-a şi notat fiecare volum, de la primul la prezentul, cu cifre romane, acesta fiind al XI-lea, ca într-o carte fluviu, care se scrie una după alta, ca într-un ciclu la care nici autorul nu ştie cînd va pune punct.

ppooeezziiee

Ex Nihilo Nihil - David Dalla Venezia

Ex nihilo nihil* Cât poate însemna să iei nimic dintr-un nimic mai mare?

Ce te îndeamnă şi să vrei să ai ce toată lumea n-are?

Cât poate fi mai mult când pui nimicul mic într-altul mare? de am venit, suntem ai cui când tot ce mişcă, totul moare?

La ceas bezmetic La ceas bezmetic, ţăcănind despotic, Din ascunzişuri, ies iar liliecii; Privindu-i gânditori, miraţi, culbecii, În zori, le-admiră zborul orb, haotic.

La ceas bezmetic, piază rea, în turlă, Mai ţipă cucuvaia lung, a jale Şi zvon de-aramă suie-n catedrale, Tresare teama în ghioc şi urlă.

La ceas bezmetic, lumea toată trece, Visând la vremea albă şi înaltă; Anoste clipe-n trupul vremii saltă Şi-ngroapă brume în uitarea rece.

Veriga lipsă, tot pierdută şi, de-am găsi-o, cui folos când lumea asta e bătută ’n cuie ca pe un Cristos?

Vii din nimic şi-n el revii; e-acelaşi joc stereotipic; din toate câte-s care-s vii, rămâne din nimic nimic. *Ex nihilo nihil (lat.) – din nimic nimic.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

Gellu Dorian

54

ppooeezziiee

Văduva Olga Vis răsfrânt peste uitare Vis răsfrânt peste uitare Sunt o stea lucind în noapte, Zbor de gânduri și dorinţă, Clipă presărată-n șoapte, Pas firav spre suferinţă.

Sunt o umbră de lumină, Rază ce te încălzeşte, O făptură anonimă, Ram din pomul care creşte.

Sunt o dulce alinare A durerilor în viaţă, Vis răsfrânt peste uitare, Strop de rouă-n dimineaţă.

Sunt dorinţă și iubire Dus, întos către uitare, Pod rulant spre fericire, Iarnă-n timp de aşteptare.

Gordan Mircea Domolirea furtunii Uraganele înalţă-n noapte Valuri uriaşe, să le-ndrepte Spre insule cu doruri zdrobite În inimi rănite de Afrodite.

Se năpustesc hienele nopţii Să spargă talazurile sorţii De ţărmul nebuniei noastre, Cu ceru’-n zările sinistre. Împrăştiate în mii de stele, Cu curcubeul scăldat între ele, Le strâng în căuşul palmei Să-i pun o cunună iubitei.

Ca să-i alung din ochi teama Cu valuri line-i mângâi inima, Vrăjite cu descântece caste, La țărmul fericirii s-adaste.

Marilena Velicu Sunt o scoică Sunt o scoică-nsingurată, rătăcită prin nisip, Valul cald îmi spală gândul însetat de al tău chip, Eu din vuietul sidef îmi iau seva pentru viaţă Și cobor în asfinţit cu surâsul cald pe faţă.

Mă culeg îndrăgostiţii să fiu amintirea verii, Sau mă spală infinitul cu răcoarea dulce-a serii, Şi aştept îndrăgostită noua zi la răsărit Pregătindu-mi perla albă pentru un inel dorit.

55

Mi-a şoptit o adiere că departe colo-n larg Unde se îneacă marea când secundele se sparg, Că m-aştepţi, zeu al iubirii, să mă prinzi în colier Să mă ai în permanenţă, noaptea, colo, sus pe cer.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

aarrttee şşii m muuzzee

Un român care ne face cinste sculptorul Ioan Culea

Uluitor e că bărbatul s-a născut cu o malformaţie, neavând la mâini şi la picioare decât câte un deget.

Momentul naşterii lui Ion a fost tragedia familiei. Cel puţin pentru Ecaterina Culea (66 ani), naşterea fiului ei a fost o mare tragedie. În maternitatea din Lupeni nici un medic Şi nici o asistentă nu a avut curajul să-i arate tinerei mame nou-născutul, mai multe zile. Toţi medicii i-au zis atunci că băiatul nu va trăi.

Copilul însă a crescut şi chiar s-a dezvoltat normal, dar tot ce făcea (mersul, mâncatul, orice alt gest şi mişcare) era adaptat la formele mâinilor şi picioarelor sale. După ce a început clasa I-a, profesorii l-au îndrumat către o şcoală specială, crezând că nu se va descurca să scrie.

Singura care a acceptat să aibă răbdare cu el a fost Ghiliman Ghiulfer, o învăţătoare din Techirghiol, care s-a angajat să îl îndrume cel puţin 4 ani de zile.

Maestrul Ioan Culea reuşeşte să transforme orice bucată de lemn sau piatră într-o adevărată operă de artă.

Un sculptor minunat, cu un rar talent

„Dacă nu era această femeie, probabil nu ştiam acum multe lucruri. A avut răbdare cu mine şi nu am dezamăgit-o vreodată”, a declarat Ion Culea.

Motto:

„Dacă fiecare rămurică de copac ar fi capabilă să devină fluier şi să cânte o doină atunci fiecare ramură mai groasă poate să cânte o simfonie. În lemn, intrăm într-un tărâm unde ideile au trup dar nu şi chip, sunt calde ca şi lemnul şi trăiesc dincolo de moartea materialului.”

Ion Culea.

Ioan Culea s-a născut în 1961, în Calea Jiului, însă a crescut în Constantă. Tatăl lui a fost miner şi după ce a scăpat cu viaţă în urma unui grav accident în mină, acesta şi-a luat familia şi s-a stabilit în localitatea Techirghiol, jud. Constanta.

Din 1984 şi până astăzi, a sculptat anual aproximativ 20 de lucrări dintre care pe majoritatea le-a vândut. “Costul unei lucrări mai mari este de 100 de dolari, însă niciodată nu am ţinut de preţ. Oricum, am avut mulţi clienţi pentru care această sumă nu reprezenta mare lucru”, a spus Ion Culea. „Atelierul” său este de fapt beciul casei, unde are un polizor rusesc vechi, la careşi ascute sculele, un strung confecţionat de un văr căruia i-a dăruit o masă sculptată şi câteva instrumente de sculptat. Este angajat cu contract de muncă la Mânăstirea „Sf. Maria” din Techirghiol. Aici sculptează mobilier, rame pentru atelierul de pictură al măicuţelor, porţi în stil maramureşean pentru intrări şi chiar cruciuliţe din lemn.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

56

aarrttee şşii m muuzzee Ceea ce îi lipseşte sculptorului Ion Culea la mâini (are doar câte două degete la fiecare mână) În faţa fibrelor nu există decât cântecul ale

„Am ales lemnul pentru că în copilărie mi-a fost la îndemână. Tatăl meu a fost toată viaţa şi încă trăieşte dogar. Zi de zi el făcea butoaie, iar eu puteam să-mi aleg ce bucată de lemn îmi plăcea mai mult. Nu am studiat tehnici speciale de sculptat, însă tehnica o descoperi lucrând în lemn ori o moşteneşti”, spune artistul.

Odihnă – Roşcov

Ioan Culea spune că are multă imaginaţie în sculptură şi niciodată nu a încercat să reproducă lucrări celebre. Singura reproducere este în pictură, pentru că a şi pictat câţiva ani portretul Monalisei.

A debutat în cadrul Cercului de desen de la Techirghiol cu modelajul, desenul, apoi cu fotografia şi pictura.

Sculptura este o etapă a maturităţii artistului plastic.

După absolvirea Liceului Economic, urmează Şcoala Populară de Artă, secţia Fotografie, de la Sibiu.

Este autorul unor expoziţii de pictură şi sculptură, colective şi personale din anul 1984 şi până în prezent.

57

cărui versuri sunt făcute să se audă de către meşter.

Mesager - Salcâm natur

Ideea de a se exprima în sfera vizualului nu a venit pe parcurs, ne spune autorul, ci „există imprimată genetic, de la începuturi”.

A sculptat în vara anului 2002 două uşi împărăteşti şi două uşi diaconeşti ale bisericii de zid din Proieni, Călimăneşti-Căciulata, ridicată în secolul al XIV-lea, în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân.

Prin măiestria sa a fost solicitat de a executa iconostaşul de la Mânăstirea „Sfântul Ioan Casian”. Oamenii sunt încântaţi de miniaturile bisericuţei de lemn „Sfânta Maria” – Techirghiol, executate pe scândură crudă şi de pirogravură care reprezintă chipuri de sfinţi.

Lemnul ia o formă aparte în mâinile sale şi prinde viaţă. O mare parte din lucrările lui Ion Culea au fost donate sau achiziţionate, regăsindu-se în colecţii particulare.

Plan general - Adam şi Eva, Pajura, Trecere, Izvor al timpului, Saltimbanc, Bolero, Muzica cifrelor

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

aarrttee şşii m muuzzee

Sculptează piatra în atelierul THE STONE STORY de 9 ani. Pentru Ion Culea, sculptura este o formă ludică ce s-a perpetuat din primii ani de viaţă, trecând prin desen, pictură, fotografie apoi sculptură în lemn, arta monumentală, dar şi miniatură. Pare paradoxal pentru alţii, în ciuda unui defect din naştere, s-a adaptat acestor domenii ce aparţin vizualului cu plăcere, cu răbdare, dar şi absolvând o şcoală de artă fotografică. „Am avut de învăţat după ce am trecut prin Şcoala de la Sibiu ce înseamnă numărul de aur, proporţiile, liniile şi punctele forţe în cadrul formatului, practicând meseria de fotograf profesionist timp de 15 ani.

Sculptura este o vocaţie, nu o profesie şi a început ca un hobby.

Orice subiect poate fi reflectat prin sculpturĂ, dar nu toate lucrurile pot fi sculpturale. Sunt atras de artă abstractă, ronde-bosse, basorelief, dar practic cu destul succes şi figurativul, cochetez şi cu programele 3D. Consider că, într-un mod adecvat, încă mai am multe de spus”.

Nimfa

Echilibru feminin – Roşcov/Vestea cea Bună - Nuc patinat

Talentul l-a ajutat să treacă peste barierele fizice. Acum, ce iese din mâinile lui încântă o lume întreagă. Maestrul însă rămâne modest. Îşi aduce aminte cum la începuturile carierei sale nimeni nu-i dădea şanse. Acum e mândru de tot ce face, se consideră un om normal tocmai pentru că a reuşit să facă ceea ce toţi credeau că e imposibil. Nu mai vrea de mult să demonstreze ceva. Acum lucrările sale sunt vândute peste hotare. Alături de o mână de oameni care cunosc valoarea au reuşit să le vândă străinilor mii de exponate. Ioan Culea este un român care ne face cinste şi care ne-a arătat tuturor că dacă vrei, poţi să treci peste orice.

Tată şi fiu - Fiul risipitor

Din mâinile lui Ioan Culea ies adevărate opere de artă din lemnul pe care-l sculptează cu migală. A pus pe picioare o afacere de milioane de euro. Ioan Culea este un învingător.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

Lenuş Lungu

58

ppaaggiinnaa m meem mbbrruulluuii

ConstantinNicolae Gavrilescu

Motto: Iubirea pură este o deschidere a inimii în toate directiile, către întregul Cer. Este sentimentul cel mai nobil care îți dă fericirea contopirii cu întreaga Creație.

(Constantin-Nicolae Gavrilescu)

Constantin-Nicolae Gavrilescu şi-a aşezat poezia scrisă între prozodie şi vers alb, de la meditaţie la reflecţie şi notaţie, versul curgând sub semnele iubirii.

La el iubirea este o temă inepuizabilă, fără să surprindă și fără să cadă în desuet. În poeziile lui iubirea cuprinde un spațiu tematic de o fantastică complexitate.

Dacă îi citim lui ConstantinNicolae Gavrilescu poezia „Ce e amorul?”, vedem că pentru noi cuvântul „amor” pare neserios, frivol, dar în realitate e vorba de cu totul altceva. „Ce e amorul?/E fericirea sufletului ce se-nalță/Când e iubire pentru-o viață,/Lăsând aprins în inimi dorul.”

Limba s-a schimbat, a evoluat; mentalitățile noastre nu mai putin.

Erosul este întotdeauna un produs al diferentei, el exista și se manifestă prin nuanțe și mutații (pe care de

59

multe ori le găsim în sensurile schimbate ale cuvintelor).

Continuând aceste distincții, putem lesne descoperi că dragostea e inferioară iubirii. Una e o ființă drăgăstoasă, și alta o ființă iubitoare.

Erosul care a depașit simțurile și s-a instalat în suflet e sinonim cu iubirea, nu cu dragostea.

Felul în care noi, de obicei, interpretăm sentimentul erotic se află limpede în cuvintele noastre. La o prima privire ar fi inutil să diferențiem cuvinte precum „iubire” sau „dragoste”. Nu însă și la el: „Când toamna se adapă dinspre ceruri,/regretul dragostei din vară cere îndurare,/și vântul, foșnet lin, strecoară-n ramuri,/ca toamna girul de iubire să-l acorde iară.” (Când toamna iar va coborî pe deal) Pe Dumnezeu îl iubești, dar de o ființă pământeană te poți îndrăgosti.

Revenind la cuvântul „amor”, el pare astazi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager și comun. Cu toate astea, în poeziile lui Constantin-Nicolae Gavrilescu amorul este „suflul ce aduce împlinire,/Și bucură întreaga fire,/Ștergând din cerul sufletului norul.” (Ce e amorul?)

La el nici nu poate fi alfel, după felul în care se descrie: „M-am născut într-o familie de oameni buni, harnici, gospodari şi cu frică de Dumnezeu la 13 februarie 1955, în Salonta, judeţul Bihor. Tatăl meu a fost ofiţer, iar mama învăţătoare. În 1982 am absolvit Facultatea de Automatică din cadrul Universităţii Politehnică - Bucureşti. Am început să scriu poezii încă din timpul liceului.

Până în prezent am publicat curent doar pe site-uri literare: - Poezii biz; - Netlog; - Eesente; - Negru pe Alb; - Rețeaua literară; - Cronopedia; - RoGrup; - Casa Gândului – Cleopatra.

Membru al cenaclurilor:

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee - Înțelepciune.ro; - Dirobenelu - site-ul românilor din Benelux.

Am fost publicat în: Antologia „Amprente temporale” – antologie de poezii cronopediene, vol. III, 2013; - Revista „Chronos – Penița de aur, Izvor de cultură” nr. 1, nr. 2, și nr.

3-4; - Revista „Negru pe Alb” nr. 3 supliment, nr. 4, și nr. 5; - Revista „Nomen Artis – dincolo de tăcere” nr. 20.

Premii câștigate în concursuri de poezie: - Mențiune la concursul de poezie „Ningând poeme” în cadrul site-ului Negru pe Alb, desfășurat în decembrie 2012; - Premiul III la concursul de versuri și proză „Ah femeia!” în cadrul site-ului Negru pe Alb, desfașurat în perioada 12.02-05.03 2013; - Premiul III și mențiune în cadrul concursului de poezie autentică cu tema „Dragostea”, desfășurat în perioada mai-iunie 2013 în cadrul siteului Negru pe Alb.” Despre Constantin-Nicolae Gavrilescu, Marian Dragomir redactor al revistei „Atitudini” din Ploiești spunea: „Carapacea poetică a lui Constantin-Nicolae Gavrilescu, se află sub semnul timpului și iubirii. Amorul devine sentimentul tutelar ce transfigurează natura conferindu-i noi valențe, „Când sufletul va înflori/deschisă-i calea spre iubire” (Când sufletul va înflori).

Când sufletul va înflori Când sufletul va înflori deschisă-i calea spre iubire, în zorii zilei fără nori palpită inima-n neştire.

Va curge sângele prin vene înflăcărat de focul firii, şi-n veci de veci el va rămâne, simbolul veşnic al iubirii.

Amorul va striga din nou, va chiui de bucurie, va-ntoarce cerul un ecou ca-n toată lumea să se ştie.

Când sufletul va înflori aşa cum înfloreşte-o floare, va fi şi azi cum a fost ieri, va fi acea iubire mare.

Lasa-vom poarta inimii deschisă larg ca să primească, fiorii dragostei dintîi şi viaţa să ni se-mplinească.

Visele sunt vise Da. Visele sunt vise... din noapte vin şi-n noapte pleacă, nu toate sunt însă frumoase...

Cum oare Doamne să ne placă?

De pe tărâmuri neumblate aduce vântul iar furtună, ne lasă nopţile deşarte, și suferinţă-o să rămână.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

60

ppooeezziiee Norocul are și-un sfârşit... de tu în viață n-ai iubit, rămâne visul nedorit în amintiri, la asfinţit.

Azi, când ziua s-a sfârşit

În viaţă ești doar trecător... fără de visul cel de taină, rămîi un simplu muritor, ce-și poartă pașii până-n toamnă.

Sunt doar clepsidră Nu fug de el... eu doar privesc cum timpul se scurge, încet şi sigur, fugind de mine, de teama că-l opresc din mersul lui de ani.

Singur rămas văd orizontul ce pare că fuge, dând contur unei privelişti minune pusă în rama tabloului firesc, al timpului mirean.

Nu fug de timp... sunt doar clepsidră, o bucăţică de lut samaritean.

61

Sus pe deal privirea-mi urcă, şi pe cer ea poposeşte, pare-a vede o nălucă ce dansează ca-n poveste.

E iluzia pierdută în eterul infinit, unde minte-ai rătăcită, prinsă-n greul troienit.

După deal apune astrul, razele-i coboară lin, cerul nu mai e albastru şi mă cheamă ca să vin.

Văd năluca cum valsează şi dispare-nspre zenit, pironit, rămân de pază, azi, când ziua s-a sfârşit.

Jos pe vale noaptea vine, strecurându-se tiptil, vântu-adie în suspine, ridic flacăra-n fitil, să pot scrie, să iubesc, tot ce ziua mi-a adus, să dezmierd pe cin’ doresc, căci iubirea-mi n-a apus.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Vino cu mândra la iubit!

Privesc câmpia-ntinsă-n zări, în pala vântului o adiere, răsfaţă lanu-n valuri mari şi roşii maci în mângâiere.

Sub razele dogoritoare cuprinse de un roşu-aprins, dând câmpului altă culoare, privirea-mi lacomă s-a prins.

Pe pânza infinit-a zării, tabloul cu lanul de grâu înlănţuit cu macii roşii mă-mbie să îmi leg la brâu, flori sângerii, suave şi gingaşe, şi moi, şi fine, precum catifeaua, ce-n hora spicelor cuprinse dau pură frumuseţe, ziua.

Fudulă e câmpia toată, iar lanul pare-nsufleţit, cu maci în grâu e presărată...

Vino cu mândra la iubit!

De tine dor îmi e De tine dor îmi e când noaptea îşi lasă faldurile-ntunecate, ca să apară din neant iubirea chiar dacă vine de departe.

De ce în noapte e mai bine să-mi fii alături tot mereu, să-ţi simt iubirea care vine și-nvăluie sufletul meu?

De tine dor îmi e când noaptea îşi lasă trena de-ntuneric, uşor, uşor pornind povestea, în peisajul său feeric.

Ridică vălul în iubire agită clipele de amor, şi-aduce sfântă împlinire stingând suspinele de dor.

De tine dor îmi e când noaptea se stinge-n zorii dimineţii, și-aştept să-nceapă iar iubirea cu toată forţa tinereţii.

Zbor în înalturi Departe sunt de tine, plutesc acum prin nori, doar ochiul mai reţine imaginea din zări, şi sui la soare apune, el îmi zâmbeşte sec, şi-mi cere ca pe dată cu el să mă întrec.

Cu razele-i plăpânde, prin norii albi pufoşi, animă crinii tandru, ce către el întorşi se tem de întuneric, şi frig... Ce pot să zic?

Deasupra este cerul, Pământul este mic. Şi sui, zbor în înalturi, mă pierd în zare-albastră, muşcatele de-acasă râd vesele-n fereastră, voi scrie-o poezie cu versuri potrivite, să o citiţi cu drag, sub cetini înverzite.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

62

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee

Valentin Protopopescu: Emil Cioran, fără menajament Geo Vasile Filosof, estetician, comparatist, om de radio, Valentin Protopopescu (n. 1967, Bucureşti) dă la iveală o carte unică atât prin miza ei tematică, cât şi prin abordarea interdisciplinară, menită să tulbure multe instanţe critice încremenite în judecăţile lor comode, partizane sau ex-cathedra. Este vorba de Cioran în oglindă – încercare de psihanaliză (Editura TREI, 2003), un opus pilduitor fie prin impostaţia ştiinţifică (psihobiografia) şi seriozitatea lecturilor (peste 200 de surse consultate, între care, spre mirarea noastră, n-am găsit volumul Martei Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României), fie prin calitate scriiturii, ca să nu mai vorbim de necruţătorul rechizitoriu moral la care este supus în premieră Emil Cioran (1911-1995); pentru prima oară sunt spulberate clişeele pietiste sau reziduale ce continuă să-i fraudeze opera şi viaţa în România cât şi în Franţa, în lumina unor probe zdrobitoare.

Specializat în limbajul psihanalitic, autor al volumului Dincolo de seninătate.

Eseuri de psihanaliză aplicată (2001), Valentin Protopopescu îşi fascinează cititorul de-a lungul a şapte capitole dense de lecturi up to date şi hermeneutică aplicată la variile stadii de viaţă şi scrieri ale moralistului din Răşinari, cum ar fi Psihanaliza ca hermeneutică a textului, Cioran şi Volutele romanului său familial, Sarcasm şi melancolie în râsul lui Emil Cioran, Un antisemit atipic, Pattern-ul românesc sau panorama extremismelor ş.a.m.d.

63

Pe urma unor celebre eseuri cum ar fi cel al lui Sigmund Freud despre Leonardo, al lui Jaspers despre Hölderlin, încă tânărul autor îl introduce pe Cioran într-un tunel de rezonanţă psihanalitică, monitorizându-i copilăria (relaţiile cu mama şi tatăl analizate conform procedurilor de inspiraţie freudiană), adolescenţa şi tinereţea, erosul, ieşirile în decor pro-gardiste şi prolegionare, dar mai ales refluxul acestora în cele cinci decenii pariziene de disimulare a derapajelor ideologice sub tropul scepticului de serviciu din Sfârtecare, Căderea în timp, Mărturii şi anateme.

Mai puţin cunoscută este pasiunea septuagenarului Cioran (Răşinari 19111995 Paris) pentru admiratoarea să, universitara germană Friedgard SchulteThoma, care avea pe atunci, pe timpul îndrăgostirii de ea a scepticului de serviciu la căpătâiul umanităţii, 35 de ani. Mai nou, fosta victimă îngăduitoare a lui Cioran a publicat o carte despre idolul său, stăruind asupra crizei de sexualitate a moralistului aflat pe ultima sută de metri.

Cuceritoare este şi analiza cuplului Cioran – Simone Boué, o relaţie aproape de cinci decenii, în care Simone este văzută de autorul român ca o emblemă a dăruirii şi generozităţii vecine cu masochismul. Logodnică de-a pururi, soţie

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee niciodată, vorba poetului, Simone „a simţit în permanenţă că filosoful este lângă ea, că este al ei, dar că nu este şi nu poate fi cu ea”.

Care sunt probele date la iveală de Valentin Protopopescu în acest proces de lustraţie pe adresa vieţii şi operei lui Cioran? Textele de tinereţe în limba română, delirante, ale marelui stilist de mai târziu, despre Hitler (mistica führerului, cultura iraţionalului, elogiul revoluţiei naţional-socialiste), trimise în ţară din poziţia de bursier la Berlin şi München (1933-1935), ferparul radiofonic rostit la 27 noiembrie 1940 (la câteva ore după asasinarea lui Iorga şi V. Madgearu), celebrându-i nu pe aceştia, vai, ci Profilul interior al Căpitanului, unele pasaje din Schimbarea la faţă a României (primele două ediţii, nu cele cosmetizare şi republicate după 1990) ce păcătuiau „printrun antisemitism apăsat şi spectaculos, dar şi prin violente şi suculente accente antimaghiare”.

Pătruns doar de o culpabilitate metafizică, fără însă a-şi revendica o vină de ordin moral, moralistul de la Răşinari nu pregetă să-şi sancţioneze fraţii negativi de la Paris, tip Celan sau Lucien Goldmann (sociologul şi teoreticianul literar marxist născut în România). Ştiind că este informat asupra trecutului său prolegionar, Cioran i s-a împotrivit printr-o „campanie sistematică”.

Insomniacul, evazionistul, depresivul, fantasmaticul Cioran, mânat de infantilismul

său funciar, îşi va disimula bibliografia în limba română prin avatarul parizian sau renaşterea stilistică în limba franceză, datorată şi coabitării cu profesoara Simone Boué, materna şi discretă să „ţiitoare”.

Opera lui franceză id est religia expresivităţii şi a frazei memoriabile, conform lui Pierre-Yves Boissau, citat de autor, n-ar reflecta „altceva decât o imensă indiferenţă în faţa a ceea ce spune, interesul lui orientându-se către felul în care spune indiferent ce”. În virtutea acestui cinism stilistic, avocaţii apărării ar putea absolvi şi textele de tinereţe incriminate, atenuându-le iresponsabilitatea civică prin invocarea histrionismului juvenil al stilistului impenitent.

Un tipic procedeu de prestidigitaţie, repede şi sistematic destructurat de V. Protopopescu, aspru în a-i pune la punct pe hagiografii generaţiei ’27 („criterioniştii”), pe toţi criticii ce nu s-au eliberat de „cataracta pseudotraumei identitare” şi care nu contenesc să întreţină spectrul unei conspiraţii antiromâneşti, victimele preferate ale acesteia fiind Eliade, Noica, Cioran, Ţuţea, Haig Acterian, Dan Botta, Bogdan Protopopescu etc.

Scrutând personalitatea lui Cioran, V. Protopopescu nu poate trece cu vederea că, în timp ce alţi colegi de generaţie au plătit din greu preţul sindromului legionarogardist al vremii (C. Noica, M. Vulcănescu, Petre Ţuţea, dar şi Céline sau Brasilach), autorul Demiurgului funest a prins ultimul tren în 1941 spre Paris (unde încă din 1937 era bursier doctorand), în condiţii încă neelucidate, dar oricum fără să aibă de suferit. Există presupuneri, colportate de diaristul Paul Goma şi citate de autor, privind un eventual colaboraţionism al lui Cioran în anii războiului şi ai Parisului ocupat de nazişti, ceea ce complică enorm portretul artistului la tinereţe. Astfel se explică de ce, conform lui V. Protopopescu, „Cioran trăieşte drama aproape psihotică a unei similischizofrenii ce nu-şi permite desăvârşirea, eşuând într-o nevroză de destin cu accente paranoide”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

64

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Opera intelectualului de rasă, autentic şi original, a magicianului aforismului şi fragmentului metafizic este analizată şi cântărită din punct de vedere al conştiinţei morale. Lipsa acesteia, nu-i aşa, o veritabilă ruină a sufletului. Din camuflajul său premeditat, Cioran a lansat urbi et orbi idei şi ficţiuni ce nu-i mai periclitau viaţa, devenind tolerant şi democrat de dragul supravieţuirii, fără însă a avea tăria de a-şi recunoaşte şi dezavua public alinierea la dreapta extremistă.

Pentru psihanalist, Cioran este un subiect border, la graniţa dintre nevroză şi psihoză, dar situat între acest tip nosocomic şi normalitate. Conotaţia narcisică nu lipseşte din acest tablou, dată fiind năzuinţa permanentă a autorului Exerciţiilor de admiraţie de a fi curtat, celebrat, iubit.

Cartea lui Valentin Protopopescu va reactualiza multe idiosincrazii, dar şi elogii, fiind prima sinteză în cheie hermeneutică despre viaţa şi opera lui Cioran. Tradusă în câteva limbi europene, ea va redimensiona simţitor figura deja planetară a moralistului de la Răşinari.

Valentin Protopopescu

 Născut la 4 mai 1967 în Bucureşti  a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii bucureştene în 1996.  După un stagiu de cercetare în domeniul esteticii teatrale la Universitatea Jagiellona din Cracovia (Polonia), efectuat în acelaşi an, obţine titlul de master (D.E.A.) în literatura comparată la École des Hautes Études en Sciences Sociales, în 1997 la Paris, cu o teză despre Antonin Artaud realizată sub îndrumarea profesorului Philippe Roger, director al revistei Critique.  Este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti cu o teză despre Emil Cioran.

65

 Semnează câteva sute de studii, cronici, eseuri şi polemici în paginile revistelor Observator cultural, Psihanaliza, Contrafort, Apostrof, Art-Hoc, ArhitextDesign, Dilema, Cultura, România literară, Dilema veche, ArtPanorama, Okean, Sfera politicii, Revista de Filosofie, Contrapunct, Cuvântul, Ştiinţa şi tehnică, Cahiers „Emil Cioran”, Bucovina literară, Familia, Revista Radio, Transilvania, Timpul, Euphorion, Vatră, Revue roumaine de philosophie, Euresis, precum şi în paginile de cultură ale unor cotidiene precum Ziua şi România liberă etc.  În prezent este publicist-comentator în cadrul redacţiei Literatura-Arte a postului Radio România Cultural.  Preda, în calitate de lector, cursul Cultura video la U.N.A.T.C., Bucureşti.  A tradus: Paul-Laurent Assoun, Freud, filosofia şi filosofii (Editura Trei, Bucureşti, 1996), Paul Ricoeur, Despre interpretare. Eseu despre Freud (în colaborare, Editura Trei, Bucureşti, 1998), Jean Cocteau, Jurnalul unui necunoscut (Editura Pandora M, Târgovişte, 2001), Élisabeth Roudinesco, Michel Plon, Dicţionar de psihanaliza (în colaborare, Editura Trei, Bucureşti, 2002), Eric Weil, Eseuri despre natură, istorie şi politică (Editura Pandora M, Târgovişte, 2003), Daniel Lindenberg, Chemarea la ordine. Ancheta despre noii reacţionari (Editura Compania, Bucureşti, 2003), Gérard Leleu, Cum să fim fericiţi în cuplu. Intimitate, senzualitate şi sexualitate (Editura Trei, Bucureşti, 2003), BernardHenry Lévy, Reflecţii asupra războiului, raului şi sfârşitului istoriei (Editura Trei, Bucureşti, 2004), Eric-Emmanuel Schmitt, Vizitatorul (piesa se joacă la TN Iaşi şi Teatrul Nottara, Bucureşti), Ce psihoterapie să alegem? Psihanalize, psihoterapii: cele mai importante abordări (în curs de apariţie la Editura Trei, Bucureşti).  A publicat mai multe articole, eseuri şi studii în lucrările colective Dicţionarul operelor filosofice romaneşti (Editura Humanitas, Bucureşti, 1997), Ion Ianosi. Estetica şi moralitate (Editura Crater, Bucureşti, 1998) şi Lauda diferenţei. Omagiu profesorului Henri Wald (Editura Aritmos, Bucureşti, 2001), Dicţionar de termeni literari şi culturali (coordonat de Mircea Martin, în curs de apariţie la Editura Paralelă 45, Piteşti), volumele de autor Dincolo de seninătate. Eseuri de psihanaliza aplicată (Editura Trei, Bucureşti, 2001), Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliza (Editura Trei, Bucureşti, 2003), Ciorba de burtă sau gâlceava românului cu sine însuşi (Curtea Veche, Bucureşti, 2004), Sufletul şi umbră.  Noi texte de psihanaliza culturală (în curs de apariţie la Editura Trei, Bucureşti) şi a îngrijit, introducând şi adnotând, volumul de conferinţe radiofonice interbelice ale lui Mihai Ralea, Cultura în criză, text însoţit de cd-rom audio (Editura Casa Radio, Bucureşti, 2005).

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

cclluubb

Eduard Zalle

A fost caracterizat de Traian T. Coşovei drept: „un spirit bacovian, profund şi întrebător, care are forţa de a-şi suprima tragismul prin ingenioase şi temerare incursiuni în poeziile post-moderniste”. (...)

Eduard Zalle este un poet sensibil, romantic scrie cu penița sufletului.

S-a născut la 06 iulie 1961 în oraşul Giurgiu, unde tatăl său activă ca locotenent în marina militară fluvială, iar din 1963 acesta a fost mutat cu serviciul în Tulcea, urmat fiind de întreaga familie. Aici şi-a petrecut o parte a copilăriei, până la vârsta de 10 ani când, părinţii săi au divorţat, eveniment care l-a afectat profund. Împreună cu mama sa, bunica şi fratele mai mic, s-a mutat în Constanţa, unde locuieşte şi în prezent. A absolvit Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, promoţia 1980, şi primul an al Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, secţia Marină Civilă, facultatea de Navigaţie, nedorind să-şi termine studiile. Dar a urmat un curs de ofiţer radiotelegrafist (radiocomunicaţii marine) şi, în 1984, se angajează la compania de foraj marin „Petromar” din localitate. Gustul şi pasiunea pentru literatură le-a moştenit de la bunica sa din partea mamei, dar şi de la tatăl său, iar dragostea pentru muzică, de la mama sa care, în tinereţe, a studiat pianul. Primele încercări în poezie le-a făcut încă de la vârsta de șapte ani (fascinat de peisajele dobrogene), dar a început să scrie serios şi constant în liceu, după ce i-a descoperit pe

marii scriitori români și străini. A publicat în revista liceului „Catarge la orizont”, la vremea aceea, condusă de profesoară de limba şi literatura română Lidia Ignat, care, împreună cu profesorul său de clasă, Dan Jugănaru, l-au încurajat în a scrie versuri.

Este un nonconformist, pasionat înfocat al muzicii clasice, blues, jazz, folk, rock şi admirator declarat al mișcării „Hippie”. La începutul anilor 2000 a colaborat cu formaţia rock „Infra” din Constanţa, pentru care a scris textele pieselor şi s-a ocupat şi de impresariatul acesteia. Are colaborări cu muzicieni precum: Maria Gheorghiu, Mariana Butnaru, Daniel Iancu, Walter Ghicolescu, Marius Matache, Cezar Petrovici și cu actorii Eusebiu Ștefănescu, Silviu Biriș.

Eduard Zalle este constănţean interesant, atât prin poezia să, cât şi prin preocupările pe care le afişează şi prin felul său de a fi. Este de meserie radiotelegrafist. Un adept al poeziei clasice, perfect rimate, şi al muzicii folk, pentru care compune versuri sau care se pliază pe versurile sale.

Cei care l-au citit, oameni de litere sau de muzică, i-au fermecat şi i-au rămas alături la toate lansările.

O parte a poeziilor au devenit cântări puse pe muzică de Maria Gheorghiu, Daniel Iancu, Mariana Butnaru, Marius Matache şi Walter Ghicolescu şi imprimate apoi pe discul „Cântece de Iarmaroc”.

Eduard Zalle, este preşedintele cenaclului Astra Șagunistă şi student în ultimul an la Jurnalism Andrei Şaguna din Constanta.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

66

cclluubb „Într-o lume care dispreţuieşte sentimentul, Eduard Zalle aduce muzicalitate, tonalitate şi tonus poetic, ritm şi autenticitate, referindu-se la un sentiment ce trebuie mereu retrăit, renăscut şi reinventat: dragostea! (...) Titlul volumului face o trimitere directă la celebrele sonete shakespeariene evocate în mod indirect, dar inspirat de poet: doamna brună este o proiecţie care întruchipează un model feminin, dar şi o oglindă în care autorul se reflectă în feminitate”, a scris Traian T. Coşovei, în prefaţa volumului.

Eusebiu Ștefănescu: „Recomand cititorului acestor poeme să le rostească cu voce tare. Cuvântul care bate aerul pătrunde cald în sufletul celui care îl primeşte. Toate poemele lui Eduard Zalle sunt nişte mărturisiri, versificaţia le îmbracă pentru ca să poată ieşi în lume.

Din acest punct de vedere Eduard Zalle e un poet special. Are vocaţia histrionului şi atunci este şi creatorul şi interpretul poemelor sale, cititorul parcă ascultă rostirea poetului şi o preia odată cu starea lirismului său, care se manifestă ca o adevărată confesiune de sine. În aceste confesiuni se simte povara unor trăiri şi acumulări culturale sub forma rezonanţelor poetice care amintesc de Eminescu, Nichita, Blaga, dar mai ales de Bacovia.

Aceste trăiri şi acumulări topite organic în chinul dulce al inspiraţiei poetice fac din Eduard Zalle un poet original, de o candidă sinceritate. Eusebiu Ștefănescu.”

Eduard Zalle: Operă literară A debutat literar în 1977 cu poezia „Moarte de toamnă” publicată în revista liceului, „Catarge la orizont”.

A debut editorial în 2009 la editura Eminescu, Bucureşti, cu volumul de versuri „Poezii din vremurile vechi (1977-1990)”.

I-au mai apărut poezii în revistele „Convorbiri literare” , „Literatorul” sau „Ecouri”. De asemenea, a publicat articole pe

67

site-ul „European Journalism Observatory”, unele dintre ele fiind traduse în limba engleză și germană.

Eduard Zalle: Volume publicate:

„Poezii din vremurile vechi (1977-1990)” – poezii, editura Eminescu, București, septembrie 2009; „Cântec lui Merlin” – poezii, editura Eminescu, București, aprilie 2010; „Doamna brună” – poezii, editura Semne, București, octombrie 2010; „Sonetele iubirii” – sonete, editura Semne, București, mai 2011; „Prietenia cuvintelor” – Antologie colectivă de poezie, proză, eseu și umor – editura Inforapart, Galați, decembrie 2011: „Frământările înţeleptului vrăjitor” – sonete, editura Semne, București, noiembrie 2012; „Cântece de iarmaroc” – album de poezie și muzică folk, Constanţa, noiembrie 2012; „Hotelul Paradisului” – dramă în două acte, editura Semne, Bucureşti, decembrie 2013.

Alte activităţi literare:  Membru al cenaclului literar „Literatorul” din Bucureşti;  Coordonator al cenaclului literar „Dincolo de cuvinte” al liceului teoretic „Ovidius” din Constanţa;  Preşedinte al cenaclului literar „Astra Şagunistă” al Universităţii „Andrei Şaguna” din Constanţa;  Fost membru al cenaclului literar online „Noduri şi Semne” din Galaţi.

Din 2009 este inclus în enciclopedia personalităților „Who’s Who în România”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Nebunul Mă plânge astăzi un nebun Cu faţă lungă, ca de cal Şi-mi râde ţeava unui tun Zvârlind ghiulele de metal.

Aud cum plouă nesfârşit De sus, din cerul ce s-a rupt, O ploaie ca de plumb topit, Semn că potopul a-nceput.

Tot număr pietrele pe drum Din doi în doi, din zece-n zece Şi-mi plânge iarăşi un nebun Cu lacrimă de piatră rece. Şi îmi rânjeşte tunul greu Zvârlindu-şi bombele la mal, Mă plânge astăzi şi mereu Nebunul meu cu cap de cal.

Noapte de noapte încă plouă, Potopul creşte ne-ncetat Şi pietre mi-au rămas doar două Din toate câte-am numărat.

Mă plânge astăzi şi mereu Nebunul meu cel mai iubit Şi mă desfide tunul greu, Şi-aud cum plouă infinit.

Norocul tău Norocul tău se-ascunde, precum ştii, În sângele-mi ce curge clocotit, În firul crud de iarbă răsărit, În stelele arzând pe boltă, mii.

Norocul tău e pasărea ce zboară Eliberată de ipocrizie şi de teamă, El este-ntâi de toate, mai cu seamă, Culcuşul meu călduţ, seară de seară!

Norocul tău iţi este strălucirea Din ochii-ţi negri, mari şi visători, Privirea-ţi ce mă-ncarcă de fiori Şi ce mă face să mă pierd cu firea.

Norocul tău, aş crede că sunt eu, Iubirea ce mi-a dat-o Dumnezeu...

Cheia i-am lăsat o cheie ieri, pe masă, Cheia ce te-ajută să-mi descui Sufletul ce mi-a fugit de-acasă, Dar s-a prins la poartă, într-un cui.

Ţi-am lăsat o cheie ieri, de-argint, O unealtă numai pentru tine.

Nu luă-n seamă vorbele ce mint; Sufletul în cui... abia se ţine.

Cheia ce-am lăsat-o ieri, pe masă, Sufletul te-ajută să-mi descui Şi să mi-l întorci apoi, acasă, Să mi-l smulgi din cuiul nimănui!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

68

ccrroonniiccăă

În dulcele stil… botoşănean – cronică şi poezie de Vasile Popovici Prof. Maria Apetroaiei Parcurgând primele pagini ale cărţii „Vatră străbună”, gândul m-a dus la o inedită scriere a lui Păstorel Teodoreanu, „De Re Culinaria”. Apropierea ar părea nepotrivită, atâta vreme cât conţinutul este cu totul şi cu totul deosebit. Şi totuşi...

Pornind de la o iniţiativă banală, gastronomică, Păstorel creează în stilu-i caracteristic o imagine comică a bucătăriei tradiţionale româneşti, călăuzit de gândul „Spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti” pentru a evidenţia cu o anumită mândrie toate „bunăciunile” româneşti dar şi pentru a şfichiui cum se cuvine, cu ironie şi umor, multe dintre aspectele observate în lumea din preajma sa. Mărturisirea acestuia despre intenţia de a scoate o asemenea carte, se aseamănă cu cea a scriitorului Vasile Popovici, care pornind de la o chestiune interesantă, cum este folclorul românesc din zona Moldovei de nord, creează pagini savuroase de comentarii, un adevărat deliciu pentru a ne descreţi gândurile întunecate, aşa cum veţi remarca în ceea ce urmează. „Pe vremurile acestea de restrişte, şomaj şi lipsuri de tot felul, (Doamne, cât sunt de actuale! N.n.) când până şi pânea noastră cea de toate zilele a luat culoarea mizeriei (neagră), înscrierea unei asemenea rubrici programatice în paginile unei reviste literare apare, la prima vedere, ca o blamabilă absurditate, dublată de o forte-doză de indelicateţă (...). Prin urmare, nu reţete de mâncăruri va găsi cetitorul în această rubrică”.

69

„A scoate o carte despre folclor, când credinţa e că nimic nu mai e de spus în domeniu, este o cutezanţă asumată şi un risc pe măsura cutezanţei. Se scrie despre orice: folclorul este (în mentalul colectiv, al generaţiei superinformaţionalizate, al generaţiei de aur sub zodia computerizării) este, cum spuneam, arhaic, perimat, vetust şi neînvogă. Şi cum ar zice cu emfază generaţia superculă pe care nu eu am scăpat-o din mână, că, dacă nu ai cercei în nas şi buric, nimic nu e supercul şi nu e şic!!!

Cine mai cumpără, cine mai citeşte o carte? Sunt alte şi alte motivaţii: banii, duşmanii şi sexul, cu puţinele excepţii de la regulă, în faţa cărora mă aplec cu aleasă cinstire şi reverenţă!”

Cutezanţa domnului profesor Vasile Popovici este cu atât mai lăudabilă, cu cât dovedeşte că mai există români adevăraţi cărora le pasă că, într-o lume a globalizării, când tendinţa imitaţiei haotice distruge frumuseţea spirituală străveche, originală, noi, românii, să nu ne pierdem identitatea, de dragul de a fi neapărat „cool” şi ultramoderni. Dorinţa autorului de a realiza o asemenea carte porneşte şi de la preţuirea de care un asemenea tezaur trebuie să se bucure, după cum afirmaseră nu numai cercetătorii în domeniu, ci şi scriitorii, precum Sadoveanu, care credea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă în valoarea inepuizabilă a folclorului românesc: „De la aceste izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care cântă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pământ”.

Convingerea mea este că, la românii adevăraţi, precum autorul acestei cărţi, care nu s-a dezrădăcinat nicicând de vatra străbună a satului Corni, simţământul lăuntric al dragostei şi cel al respectului faţă de neam şi de ţară nu se pot stinge nici dincolo de hotarele vieţii efemere, pământene. De aceea, şi scriitorului Vasile Popovici i se potriveşte perfect legământul întru veşnicie al lui George Coşbuc din „Poetul”: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/şi-i cânt bucuria şi-amarul”... sau „Ce-s unora lucruri a toate mai sus,/Par altora lucruri deşarte” şi „Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus.../Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu/De-a pururi, nerupta sa parte”!

Cu asemenea gânduri, truda i-a fost plăcută şi angajantă, iar pe noi, cititorii, ne invită să zăbovim imaginar şi afectiv în ţinutul de legendă al Botoşanilor, care a dat atâtea valori culturii româneşti: Eminescu, Enescu, Ştefan Luchian sau N. Iorga, dar şi alte personalităţi contemporane, printre care se numără, indiscutabil, scriitorul Vasile Popovici.

Cartea de faţă, simplu dar sugestiv intitulată „Vatră Străbună” este în primul rând expresia unui profund ataşament faţă de obârşie, de satul Corni, tărâmul unde mitul şi povestea s-au întâlnit şi i-au dăruit scriitorului o sensibilitate cu totul aparte,

locuri pe care le consideră „o binecuvântare cerească, divină, o perlă a Văii Şiretului”.

Simţim chiar din Motivare bunacuviinţă şi totodată mândria, dar şi emoţia cu care vorbeşte despre coordonatele esenţiale ale spiritualităţii româneşti: „Mi-aş permite un gând, o părere că fizionomia unui popor îşi trage sorgintea din genă, instrucţie şi educaţie”.

Vorbind apoi despre descendenţa noastră geto-tracică, despre voievozii pilduitori pentru nemurirea noastră, despre „conştiinţa sacrificiului suprem în numele unui patriotism ce ne-a aureolat cu aură de sfinţi, de viteji, de eroi”, Vasile Popovici, ca un om de şcoală ce este, zăboveşte olecuă pentru a zice şi despre rolul în educaţie al şcolii româneşti care „era şcoală şi când nu erau şcoli” cultivând „trăsături pozitive de caracter prin ziceri şi proverbe”, aflate într-o bogată colecţie paremiologică. Mi-aş permite o uşoară intervenţie în ce priveşte unele ziceri asupra cărora se opreşte autorul: Cine se scoală de dimineaţă... de nesomn cade... în groapă, iar cine sapă groapa altuia... departe ajunge, dar... culege furtună!

Ca magister al cuvântului meşteşugit, în care regăsim umorul şi ironia bădiţei din Humuleştii Neamţului, autorul îşi propune să realizeze, după cum mărturiseşte, o carte, ilustrând în proporţie de 90% folclorul inedit din această zonă, iar 10% fiind „un segment folcloric ce a prins rădăcini în acest ţinut, drept un bun considerat naţional”. Pe toate le consideră adevărate comori, iar printr-un joc de cuvinte ce-i este caracteristic, magister dixit: „comorile nu sunt comori, dacă nu sunt ascunse, îngropate, dar mai ales comorile nu sunt comori dacă nu sunt dezgropate şi aduse sus, nu ca din întâmplare, ci conştientizând existenţa şi locul ascunderii acestora”. O explicaţie mai desluşită a demersului său, nu se putea altfel exprima decât prin aceste cuvinte!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

70

ccrroonniiccăă Dincolo de creaţiile folclorice inedite, culese în cei 60 de ani de căutări cu răbdare şi pricepere cărturărească, autorul face un istoric al folclorului şi prin aceasta se subliniază valoarea instructivă, didactică a cărţii. Împărţită în capitole şi subcapitole, cartea îşi propune să ne ofere un periplu sentimental prin momentele de bucurie şi de tristeţe din viaţa noastră, desigur având permanent în obiectiv frumuseţea şi ineditul producţiilor folclorice din zona satului Corni sau Sarafineşti din zona Botoşani, dar şi multe informaţii de specialitate, esenţiale, atât pentru cei cunoscători şi interesaţi, dar şi pentru toţi cei care prin acest mijloc pot înţelege nu numai frumuseţea sau înţelepciunea exprimate firesc şi expresiv, ci şi importanţa folclorului românesc pentru cultură, în general... Astfel cititorii vor afla că, spre exemplu, doina şi căluşul au fost trecute în patrimoniul UNESCO, ca un bun spiritual inedit şi universal.

Tonul grav al Bocetelor aparţinând „folclorului vechi, dar care nu au vechime pentru că sunt dintotdeauna, parcă din atemporalitate, ca şi increaţia” îl regăsim şi în textele inedite precum „Bocet de soră” sau „Bocet pentru mamă” în care emoţionează sentimentul de durere exprimat – cum mai potrivit? – Decât prin folosirea diminutivelor: „Ori să vii când o ploua Ca să-ţi găsesc urmuţa Şi s-o pun în năfrămioară Şi s-o pun la inimioară”.

Când străinii stau în casă, Cu străinii stau la masă, Că străinu-i ca şi spinul Mai amar decât veninul” (Aşa-mi vine câte-un dor) Sau: „Foaie verde de sulfină, Umblai prin lume străină, Văzui pânea cât de bună, Pânea însă nu e rea, Mai bună-i în ţara mea.

Foaie verde de pelini, Greu e, doamne, prin străini, Ca desculţ prin mărăcini...”

(Foaie verde de sulfină) Frumuseţea graiului moldovenesc şi redarea literală autentică dau savoare textului satiric: „La cumătru’ lăudat Sădi fânu neadunat Tra, la, la Şi s-ar duci să-l aduni Da şi temi di şopârli Tra, la, la Şopârleli verzâşoari Şi ţi muşcî di chicioari Tra, la, la, la”.

(La cumătru’ lăudat)

„Cântecele”, vorbind despre înstrăinarea nu numai a fetei măritate, pot fi adaptate la situaţia actuală, când mulţi sunt nevoiţi să ia calea străinătăţii, îndurând dorul, dar şi umilinţele pentru a oferi un trai mai bun celor de acasă: „Şi-am zis verde rug de spini, Sunt în casă la străini, 71

Definind Doina, profesorul Vasile Popovici îmbracă informaţia de specialitate

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă cu emoţia în faţa unei adevărate comori de artă sincretică:

Ei – Cu-averea şi hodina”. Şi

Doina este „un imn naţional „sau un cântec specific românului, în care „când acestuia i-a fost mai greu, a rupt o frunză din ram, doinindu-şi, jelindu-şi jalea, şi durerea, şi suspinul. Când frunza s-a desprins din ram purtând-o vântul şi bruma toamnei, a dus la gură fluierul. Când fluierul şi l-a vândut pentru o strachină de făină, de-o mămăligă sau de-o pâine neagră, şi-a desprins scripca din cui; când nu a mai avut nici de una, scrâşnind din dinţi şi din măsele, s-a adunat şi a doinit din gură”.

Apoi ilustrează această specie cu câteva texte inedite „de acum mai bine de 60 de ani, de la înţelepţii satului, doine care circulau la vreme de ciocoime, de pe vremea răscoalelor de la 1866 sau 1907 cu sacrificii şi din rândul cornenilor” precum Pe pământuri la ciocoi sau Noi ţăranii de la ţară: „Frunzuliţă de trifoi, Când munceam flămânzi şi goi Pe pământuri la ciocoi, Era vai şi-amar de noi..

Lucram din zori până-n seară, Şi doar vorbe de ocară, Lacrimi şi pâine amară.

Munceau greu cei rupţi în coate, Doar ciocoii-aveau de toate.

Noi – Cu munca şi ruşinea,

„Noi, ţăranii de la ţară, Ca din vechi şi azi trăim, Muncim greu, iarnă şi vară, Numai dări ca să plătim.

Ne iau dijmă pe din două, Ne mai iau găini şi ouă, Tot avutul ei ni-l storc Pân’ şi limbă de la porc.

Pentru trei zile de clacă, Zece trebuie să facă Pe la domnii arendaşi, Crunt bătuţi de călăraşi.

Am ajuns ca vai de noi, Dăm ca racu’ înapoi.

Am ajuns ca vai de noi, Am ajuns ca vai de noi, Ca nişte oi”.

(Noi ţăranii de la ţară) (Din cronica satului, auzită pentru prima oară în preajma răscoalei din 1907 de la Dumitrache Bulgaru – 82de ani)

Un capitol interesant prin conţinutul imprecaţiilor, îl reprezintă Descântecele, unele o adevărată sursă de umor, mai ales pentru trăitorii cool ai mileniului III: „Tu şarpe balaur Cu solzii de aur, Te ghiontesc c-un ac de foc, Ca să te porneşti din loc.

Te duci la a mea ursită. Îl ghionteşti cu un băţ de alun Să vie mai mult nebun. Îl ghionteşti cu un băţ de vie, Cu gândul că să-l înghie. Îl ghionteşti cu un băţ de şoc, Ca să-l urnească din loc.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

72

ccrroonniiccăă De-l găseşti bând, De-l găseşti mâncând, De-l găseşti dormind, Jos să-l trânteşti, Ochii să-i boldeşti, Dinţii să-i rânjeşti.

Cu nouăzeci şi nouă de bice de foc Să-l plesneşti, La mine să-l goneşti.

Să crape, să plesnească, Să nu poată bea, Să nu poată mânca, Până pe mine m-o vedea.

Să nu poată cinsti Pân’ la mine n-o veni.”

(Descântec de ursită) Vorbind despre Descântecul de deochi, comentariul hâtru al autorului pare a ferici pe cei nefrumoşi, căci „iată cum, ori frumuseţea, sau deşteptăciunea sau agilitatea pot purta ghinion”!

Leacurile băbeşti, care reprezintă o practică obişnuită la ţară, câştigă astăzi foarte mulţi adepţi, mai ales când brand-ul e schimbat, în genere, în ceea ce se cheamă tratamente naturiste. Întoarcerea la natură, la hrana eco sau bio, şi chiar încrederea în puterea leacurilor băbeşti de a vindeca sau ameliora, dovedesc încă o dată ingeniozitatea românului şi cunoştinţele care se transmit de generaţii, din veşnicia satului în lumea „mai subţire” a oraşului.

Destinaţia lor înregistrată minuţios într-o curată şi comică limbă arhaică demonstrează nu numai preocuparea românului pentru a găsi remedii bolilor, dar şi dorinţa lui Vasile Popovici de a ne linişti, căci totdeauna există alternative. Iată câteva boli, deloc de neglijat, despre care, noi cei din târg, curioşi, auzim şi ne minunăm: dalac, obrinteală, pecingine, sângerături, spuzeală, scrânteală etc.

73

Farmecele şi vrăjile, căutatul în cărţi, chiromanţia şi alte bâzdâgănii de odinioară, născocite pentru „bolile de inimă albastră” (n.n.), despre care se aminteşte în această carte, sunt practicate şi azi nu numai la sat.

Doamne, cât sunt ele de mediatizate azi prin cele emisiuni televizate, încât te cruceşti la propriu cum se pot îmbogăţi unele Omide sau ucenice ale ei cu zecile de kilograme de aur şi bănărit, profitând de bietele of-uri şi ah-uri scoase de naïve piepturi şi minţi omeneşti! E loc sub soare pentru toţi!

Strigăturile mai vechi sau actuale ce însoţesc dansurile populare, au un vădit caracter satiric şi constituie „sarea şi piperul” cum s-ar zice la hore, sârbe sau alte dansuri populare. De aceea, ele au fost selectate de omul Vasile Popovici – care atâţia ani s-a ocupat de educaţia semenilor –, atât pentru rolul lor moralizator, cât şi pentru voia bună şi veselia pe care le creează, precum aceste frânturi: „Draga mamei torcătoare, Eşti frumoasă ca o floare.

Când te duci la şezătoare, Spune-i badei la ureche Că eşti tinerică veche”.

Sau: „Moşule, bătrân mai eşti!

Dar cu baba, cum trăieşti?

Ia trăiesc şi eu ca dracu’ Că aseară mi-o spart capu’ C-o oală de lapte acru”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă În ceea ce priveşte Teatrul popular sau Jocurile cu măşti, dincolo de autenticitatea lor, se poate observa, nu numai la noi în Moldova, o tendinţă de contaminare a textului, cu termeni ce „primenesc” limbajul, trimiţând la comportamente mai de zilele noastre: Turcul: „Eu plec la cafenea/Să fumez o ţigară/şi să beau cafea”.

Duioşia şi sensibilitatea Jianului închis (Banda lui Jianu) se aseamănă cu trăirile haiducului Toma Alimoş din vestita baladă, iar apa vie din basmele româneşti e constituită în textul de faţă din lacrimile iubitei Jianului, din fântâna cu cele cinci izvoare.

Paginile de folclor cules se completează cu cele monografice, formând un tot, căci într-un asemenea ţinut cu atâtea frumuseţi dăruite „de Domnul pre pământ”, prezentat cu atâta mândrie şi dragoste, greu de stăpânit, nu se putea face o disociere tranşantă. Aflăm informaţii despre toponimia satului, despre componentele comunei, autorul făcând trimitere la prima monografie din 1957, adăugând imediat legendele şi baladele care trimit la timpurile imemoriabile, ca în Balada lui Novac, asemănătoare cu textul baladei Novac şi corbul, studiată cândva la şcoală.

Inedit îmi pare demersul autorului de a reţine numele, apoi numele de botez şi mai ales poreclele. Observăm şi în rândul acestora aceeaşi „primenire a vetrei străbune”, căci în locul atâtor antroponime

pierdute în negura vremurilor, apetitul contemporanilor domniei sale este pentru nume noi şi atât de familiare. În loc de: Eufrosina, Elisabeta, Măndiţă, Marghioala, Panait, Profira, Safta, Costache sau Anica, apar tot mai mult: Adi, Carmen, Dalia, Laura etc.

Poreclele, ca întotdeauna, sunt o expresie a ingeniozităţii românului de a surprinde într-o formă lapidară şi comică elementul esenţial al caracterului persoanei: Bulan, Chişleag, Fasolă, Hârţoagă, Iepuroi, Moartea, Mareşleagă, Nihalachi, Puţoi, Trei Izmene, Patrusute, Ţoaiba etc.

Oprindu-se la Obiceiurile de peste an, sau la Obiceiuri ale marilor evenimente din viaţa omului, tradiţionale la români, Vasile Popovici le descrie în ceea ce au acestea caracteristic, dar inedit este felul relatării, comic, chiar şi atunci când acestea sunt tragice, precum înmormântarea. Cred că este o formă predilectă a autorului de a ne arăta că poţi face haz de necaz şi, implicit, să subliniezi prin savoarea unui asemenea stil, că omul poate să privească şi să sfideze cu seninătate izvorâtă din înţelepciune datumul ce ni se dă fiecăruia.

Astfel adjudecă locul întâi pe „podium” Sfântului Vasile (şi e lesne de înţeles de ce), apoi la Bobotează „dom’ popa ţine slujba afară să nu se apropie naiba (ca să nu pomenesc de dracu) de casa lor”; 40 de Sfinţi „mult aşteptata (vorba vine) pentru că poţi bea 40 de pahare de răchie, iar sfinţişorii se dau de pomană, dacă mai ajung şi pentru asta”. Aflaţi că la Blagoveştenie sau Buna Vestire e musai să ai ceva bănuţi în buzunar „Când auzi cucu cî cânta” pentru că altfel eşti calic tot anul, dar „dacă ai, se schimbă treaba!”. Foarte amuzantă mi s-a părut relatarea despre Sf. Gheorghe când se practică urzicatul. Iată cum îl relatează hâtrul autor. „Smulgi o urzică ori mai multe şi loveşti peste pielea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

74

ccrroonniiccăă goală, nu chiar pe oricine – o fată pe un băiat pentru a nu fi... pămpălău”. În Săptămâna Mare se ţine chiar post negru, iar „oamenii merg la biserică, par a fi mai buni, mai spălaţi de păcate: Aiurea!” Ce să mai vorbim despre Săptămâna luminată!

Când reţine un element ce ar putea da speranţă oricărui păcătos de-o viaţăntreagă, să stea „de-a dreapta...” dacă ar muri în această perioadă: „mortul merge direct în rai fără vreo oprelişte de pe undeva, de pe la cineva cu sfinţenia întrînsul”... sau „Se merge la biserică, oamenii par mai smeriţi şi cu frica în Cel-de-Sus. Până trece Paştele”! Ironia o simţim şi mai departe, când vorbeşte despre Paştele Blajinilor şi cred că este îndreptăţită: „Acest prilej este, în ziua de azi, un fel de concurs/întrecere – care dă mai mult de pomană, ce dă de pomană, care mai de care fălindu-se/scoţându-se în evidenţă”. La fel de savuroase sunt paginile în care vorbeşte despre Izvorul tămăduirii, aghiasma făcută de dom’ popa „din belşug, să ajungă la tot satul” e curat „panaceu” pentru că „Te vindecă de orice, de tot ce te doare şi nu te doare”! Apoi, în Duminica Mare „Cei încă nemuriţi fac curat în cimitir, pe la mormintele celor plecaţi”. De Armindeni aflăm că este şi „Ziua boilor” şi completează: „Să n-aibă şi el, Boul, o zi?!

Cu B (mare)!!!???” Şi încet-încet ne apropiem de sfârşitul anului. Andriiul din 30 noiembrie e prilej pentru a da sfaturi de ursită prin „Făcutul cu oglinda”: „Fata, dezbrăcată (dar dacă ar fi băiat? N.n.) cum o făcuse mă-sa, ţinând în mână o lumânare, stă între două oglinzi, privind în oglinda din faţă cu mare trăire lăuntrică şi intensitate maximă, până la depersonalizare. În oglinda din spate îi apăr secvenţe din trecut, dar şi din viitor, înfăţoşându-i-se scene din viaţa care vine... care vine... iar în mijlocul acestei vieţi, să-ţi apară iubitul, viitorul soţ”!

Ajunşi la Crăciun, simţim că „am parcurs un lung drum, cu bune, cu rele; 75

iată-ne, de parcă am fi sub zidurile unei redute de necucerit, şi totuşi... sărbătorim sfârşitul!!! Ca un paradox în plus, printre atâtea şi atâtea paradoxuri ce ne urmăresc şi ne fac viaţa mai misterioasă, mai confuză”.

Cât despre Obiceiurile legate de marile evenimente din viaţă, aflăm că la Botez „toată lumea e veselă, e fericită”; dar „dacă ar şti copilul ce-l aşteaptă... şi-ar fi dorit să nu se mai nască”. Scăldăciunea şi Cumetria sunt nişte „adunături de femei şi... de masculi”. La Împăcăciunea de la Nuntă din vremurile noastre se schimbă treaba: „Acum faţă îl întreabă pe băiat dacă are maşină; dacă are, ce fel de maşină are.

Câţi parai are în bancă... Băiatul nu prea întreabă; dacă fata are cercei în nas sau în buric, e şică, e mişto! E superculă! Şi se iau tinerii; cât ţine, ţine! Dacă nu, nu!”

Dintre toate ceremonialurile ce apar în această carte, înmormântarea este prezentată, paradoxal, în cea mai comică formă, astfel încât, locul lacrimilor de durere este luat imediat de lacrimile provocate de râsul sănătos datorat comentariilor autorului. Se vede clar că Vasile Popovici, cu un simţ ascuţit de observator jovial şi mucalit, a studiat psihologia mulţimii foarte atent şi ne prezintă într-o formă ludică etapele, de altfel obişnuite, ale unui

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă eveniment trist, precum în secvenţele ce urmează: „Mortul este spălat şi îmbrăcat în ţoale noi de care nu a avut parte cât a trăit; nu se cade să ajungă mortul dincolo cu haine uzate, nu, aiasta nu! Este pus pe masă, iar dacă a avut vreme să-şi facă copârşăul, este pus direct în el... Ion a lu’ Răscăcărache. Unii, mai ales femeile, plâng ori se fac că plâng, ca să impresioneze mulţimea, asistenţa... Mortul stă parcă fudulindu-se că a scăpat, şi el de lume, dar şi lumea de el... Sacerdotul ţine slujba (de acasă) asigurându-l pe mort că acolo unde merge/ajunge nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. Cu această asigurare se porneşte spre biserică, unde se face o slujbă prelungă, după om (... după sac şi petic). Părintele împrăştie în toată biserica miros de tămâie, cădelniţând cu mare aplecare, tot după sac şi petic. La ţintirim, totul decurge conform ritualului.. Popa aruncă cu hârleţul oleacă de ţărnă peste sicriu, rudele aruncă bani de metal; groparii, cu sârg, trag toată ţărna, ieşind de-un mormânt, grăbindu-se s-ajungă la praznic, mâncând cu poftă şi dând pe gât câteva stacane de rachiu şi de vin, din via răposatului, odihnească-se-n pace! Fiindu-i nu prea grea ţărâna!... Trei zile la rând femeile merg la afumat mortul, se face praznic la 7 zile, la 40 de zile, la un an, la 7 ani este dezgropat, numai că sărmanul nu se mai deprinde cu lumea de aici.”

Trecând la lucruri mai serioase, autorul ne vorbeşte despre Folclorul coregrafic „care a dus vestire în lume că pe pământ este un colţ, un colţişor mereu tot verde, purtând nume de copac. – Întâiul în floare. – Corn. De unde, cum am mai pomenit, Corni, sat predeterminat întru aleasă bogăţie spirituală”. Mândrie şi regret se îngemănează în sufletul său, căci Formaţia de dansuri a ansamblului folkloric Corni şi Sarafineşti, un ansamblu vestit, cu rădăcini în istoria secolului trecut, între cele două războaie mondiale, cu atâtea succese în ţară şi străinătate, a trecut prin atâtea sincope temporale, până la desfiinţare, ştafeta fiind preluată mai târziu de Formaţiile de copii ale Şcolii nr. 1, Corni, ce s-au bucurat de aprecieri înalte la diferite concursuri organizate în Harghita, BistriţaNăsăud, Iaşi, Târgu-Neamţ, Botoşani, Vorona şi Dângeni, în 2013. Aceste dansuri coregrafice se remarcă nu numai prin mişcare şi costumaţie, ci şi prin bucuria generală „Când în sat e horă mare/Toată ziua-i sărbătoare”, ci şi prin strigăturile ironice care menţin tonusul vesel: „Hă! Bate cizmă, n-o cruţa, Nu căta că nu-i a ta. Îi din sat de-mprumutat, Bogdaproste cui o dat”.

Capitolul Din foclorul copiilor nu putea să lipsească, nu numai pentru că frumuseţea şi inocenţa copilăriei nu au egal, dar şi pentru că într-o mişcare firească a vârstelor, copiii asigură continuitatea noastră spirituală şi ca entitate. Unele texte perpetuează spiritul satiric al adulţilor, precum în textul următor: „La Mitruţă a lui Hoarţă Două fete stau în poartă, Una-i dintre ele şuie, Ca o poamă amăruie, Alta, loază şi lălâie, Stau şi se hlizesc cu sârg

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

76

ccrroonniiccăă Cum se râde proastă-n târg”.

Altele reprezintă o asociere neobişnuită, naivă şi încifrată de cuvinte, dar firească în universul lor, care poate avea un corespondent modern în limbajul de tip mess: „Uni, doni, tini, pani, cinga, Lingă, oca, boca, titai, paluş/ Uica, doica, tiica, patica, cinghiri Minghiri, halaram, balaram, sosîr, ţâchi”.

Găsim în acest capitol şi creaţii arhicunoscute în folclorul românesc, dar din nou fascinează comentariul autorului, uşor nostalgic, dar neapărat sentenţios, ca acestea legate de Semănatul din dimineaţa Anului Nou: „Pentru că merele şi perele, covrigii şi colacii nu le mai satisfac modernitatea, banii sunt motivaţia şi scopul, şi ţelul, şi sensul. Cu banii... Ce nu faci cu banii?! Iar tineretul ştie ce şi cum să facă, să moară vecinul pentru a-i lua capra!”

Jocurile de iarnă sau de vară ale copilăriei, practicate „de când îi lumea asta şi pământul” - dar din ce în ce mai puţin astăzi, căci locul le-a fost luat de postarea şi socializarea prin calculator – sunt prefaţate de tonul metafizic al înţeleptului magister care ne invită pe noi, cei mai

77

devreme născuţi, să medităm, să-i dăm dreptate şi să-i împărtăşim ideile: „Copilăria este segmental temporaloontic cel mai productiv sentimental, emoţional, ontologic, o punte între inocenţă şi păcat... Că există şi copilărie nefericită, e alt adevăr care nu trebuie neglijat... Ce şi cât n-am da pentru o fărâmă de copilărie?!... Universul copilăriei este mai de necuprins decât al adulţilor, care adulţi, ajunşi la vremea aceea pe care nimeni nu şi-o doreşte să vină, tânjesc după irecuperabil şi o picătură de divinitate...

Este ea, copilăria, icoană, singura icoană care ar putea fi făcătoare de minuni”?

Unul dintre jocuri, prilejuit de moartea cuiva, Ciuşca, ne readuce în atmosfera ludic prezentată la ritualul înmormântării: „Ca un paradox, copiii se bucură întun fel; nu de moartea cuiva se bucură, ci pentru că este un prilej, nu oricând la îndemână, de a face haz de necaz...”. Dacă în „Desculţii” lui Zaharia Stancu moartea unui om de la ţară, în condiţiile inumane din vremea răscoalelor din 1907, era prilej de laudă şi de stranie „sărbătoare”, căci aşa puteau copiii să-şi potolească foamea, iar familia lor să fie în centrul atenţiei, aici este vorba despre altceva. E vorba de joc în faţa celor participanţi la priveghi, ca o formă de sfidare a morţii şi de menţinere a încrederii în frumuseţea vieţii: „Seara, la priveghi, se strâng copii mai mari, copii mai mici, bucuroşi că a murit mortul, pentru a juca ciuşca. Unul dintre ei se face capră, fiind legat la ochi. Ceilalţi îşi leagă fularul la un capăt, în două – trei noduri; lovesc cu putere în spinare capra, care trebuie să ghicească cine a tras...

Mortul fiind îngropat, aşteaptă un alt mort care să-i bucurăcească”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ccrroonniiccăă În loc de nimic, are pentru mine valoarea unui Epilog al unui conţinut interesant şi frumos scris, de un artist al cuvântului aşa cum a demonstrat Vasile Popovici în cărţile sale pentru care a fost răsplătit cu premii, medalii sau consemnări în scrieri, aşa cum puteţi găsi la sfârşitul acestui volum, iar fotografiile au un rol bine determinat şi demostrează, prin vizualizare, imaginea unui paradis de aici, de pe pământul Botoşanilor.

Confesiunea plină de lirism, de sensibilitate şi de durere reţinută a celui care simte că „timpul nu mai are răbdare...?” impresionează poate şi pe cei mai inflexibili sau mai cerebrali, eufemistic vorbind: „Am bucuria că am făcut un lucru bun, de luat în seamă. Preocupările folclorice sunt din ce în ce mai rare, mai izolate şi nu pot pricepe, încă, de ce există nepăsare- e bine oare spus? - Pentru cea dintâi literatură a poporului nostru, ca de altfel a oricărui popor (...)

ppooeezziiee

Singurătatea aici

e

Trandafir Simpetru

Singurătatea e aici…

Un nor de gâduri mă cuprinde iar, Singurătatea e aici pe-aproape, Cu ochii de furtună, în zadar, În ţărmul meu izbesc aceleaşi ape.

Eu stau în turn de veghe temerar, Nu poate praful vremii să mă-ngroape, Privesc zâmbind c-o mână-n buzunar, În timp ce cântă anii mei pe clape.

Port sărbători în suflet şi câmpii, Fântâni uitate şi iubiri târzii, Mă uit în urmă, doamne, câtâ cale S-a scurs încet sub tălpi bătătorite, De-am rupt atâtea haine şi sandale, Dar tot mă-ncearcă timpul cu ispite.

Dacă Cel-de-Sus îmi va mai amâna plecatul, ori, uitându-mă o vreme –, voi îmbunătăţi cât de cât conţinuturile ei, adăugând atâtea câte încă nu s-au spus, de pe aici, de pe la noi”.

E o promisiune a unui om de cultură, care trebuie susţinută de cei care au sprijinit şi acum apariţia acestei cărţi, dăruită cu dragoste nepreţuită de un „Om între oamenii” acestor locuri care „Nu fac umbră pământului degeaba” aşa cum se spune în popor.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

78

ppooeezziiee

Nicolae Doftoreanu Tangou despre iubirea de ţară Motto: Lanturile au redactat definiţia libertăţii Filosofie glumeaţă de cafenea

Considerând că-i de la sine înţeles, Nu mai insist să-i dau istoriei eu alt sens, Să vă vorbeasc cel ales de soartă, altădată, Când se strigau perechile la poartă dintrodată!

Sunt amintiri stăvechi pe cale să dispară, Când ne desparte ca Popor de… Ţară, Sunt amintiri stăvechi „de stat”, Diminuate-n mod constant de... nepăsări mai vechi, Descurajate-acum tot mai intens De falsul interes Al celor care ne doresc, cu disperare, doar pe-ales!

Noi nu putem să existăm fără trecut, Deoarece din el cu toţii ne-am născut, Dar nici să-ncremenim în el la nesfârşit Nu e posibil să ne fi dorit!

Aşa că, Hai!, … făr-a uita nimic, Să facem iar un pas spre viitor… Şi să rămânem Ţară şi Popor!

Chiar dacă schimbul ritmului rapid, Din sentimentul românesc se vede, Românu-i încă verde!

Să arătăm acelora ce ne momesc perfid… spre vid Că nu degeaba în trecut pe zid De-atâta ori noi cu dârzenie ne-am bătut!

Că nu-i posibil totul să dispară Chiar dacă unii zic că ţară-i şi afară.

79

Tangoul primului bal Motto: Nu ştiu dacă sufletul unui filozof doreşte mai mult decât să fie un dansator bun

Friedrich Nietzsche 1844 – 1900

La Primul Bal, Când obosim, Oprim pe loc să lenevim Şi suflul să ni-l potrivim!

Devine-atuncea evident Că dansul nu-i prea... eficient Chiar dac-atunci ne regăsim Într-un sărut care-i... sublim, Dar nu putem la nesfârşit Să aşteptăm alt ritm şcolit, Chiar dacă ştim, sau presimţim, Că va vine un alt regim Mult mai grăbit, nepotolit ... de neoprit, Ce ne va lua la rost cam tare,...

De-om tropăi toţi din picioare!

Nu regretăm o aşteptare, Din care-am învățat uimit: Cu dansul nu e de glumit!!

De fapt el ţine totu-n loc, ... luând sentimentul la noroc Aşa că-ntreb: De ce iubim Când ştim că o să suferim!

Dar hai să tac... E primul Bal Şi totu-i încă ireal!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Cornel Balaban

Nicolae Vasile

Far West

Femeia din vis

În bahice plăceri nerodul Când a rămas făr-o leţcaie, Îndrugă laie şi bălaie Emfatic cât e de fudul.

De undeva, deodată, din vis a apărut, o doamnă minunată şi iar a dispărut!

Şi sare-ndată la bătaie Când încă n-a băut destul, E ca un câine nesătul, Şi latră, muşcă – ce potaie!

De unde vine, Doamne, ce are ea de spus?

De ce nu stă odată?

Să spună ce-i de spus!

De-ar fi trăit c-un veac în urmă Lângă cawboy pistolari, Îl priponeau între măgari, Ca cel mai prost măgar din turmă.

Mister destul deasupra ei, sub ea, multe mistere, care e viaţa dumneaei?

Mulţi pot să dispere!

Te visam într-o carte de vise Te visam într-o carte de vise, Erai într-un fir de trifoi Cu trei foi, că a patra murise În speranţa cu mugurii goi.

Floarea florii apoi se desprinse, Lăsa vântul uşor un suspin, O iubire ce-abia înflorise A fost ninsă pe cerul senin.

Te visam într-o carte de vise O copilă cu pletele ninse.

Are ea plină viaţa sa, Cu bune şi cu rele?

Ce ar putea aştepta din gândurile mele?

Cum aş putea să o cunosc, să-i fiu cât mai aproape?

Aş face tot ce-i omenesc, aş trece ţări şi ape!

Nu fă nimic, chiar de-ai putea, a noastră este, de la ţară, nu va pleca definitiv, aici ar vrea să moară.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

80

ppooeezziiee Ai ei au fost mulţi la părinţi, aveau doar pe cer stele, luptau cu micile lor frunţi, cu ale lumii rele.

N-aveau pământ îndeajuns, n-aveau nici grajd, nici casă, cu greu aveau loc să stea jos, când se-aşezau la masă.

Ea, avea suflet pentru toţi, acas', pe câmp, la şcoală, îi ajuta pe fraţi şi pe părinţi, de foame să nu moară.

La şcoală, mereu i-a plăcut, vedea-n aceasta şansa, s-o ia mereu de la-nceput şi să-şi ajute casa.

A crescut prin învăţare, cât alţi şapte la un loc, şi-a construit a ei cărare, n-a luat viaţa ca pe-un joc.

I-a sprijinit întâi pe-ai săi, dorea şi pe alţii să-i ajute, pe cât de greu i-a fost ei, doar munca o făcea să uite.

Să facă bine unor amărâţi, a încercat chiar multe, gândindu-se la cazul ei, când mulţi au vrut s-ajute.

Viaţa o luă de la-nceput, îi cam venise timpul, familie nouă şi-a făcut, aşa cum cere Sfântul.

Aşa cum însă Domnu’ a dat, 81

un soţ, copii, o nouă casă, tot astfel Domnu’ a şi luat, pierzând tot din cealaltă.

De ajuns au fost doar câţiva ani, ce au părut cât veacul, să îngroape tot, părinţi şi fraţi, că nu le-a găsit leacul.

E dureros, dar aşa-i dat, să mergi-nainte făr-ai tăi, şi lacrimile i-au secat, cu gândul după ei.

Avea însă soţ şi copii, ce îi umpleau tot traiul, avea şi muncă şi idei, viaţa-i era ca Raiul.

Lor, atunci, nu le păsa prea mult, căci comunismul ajuns cât bradul, devenea tot mai de temut, cuprinzând totul, precum Iadul.

Pe lângă noi, sau printre noi, poate chiar şi-năuntrul nostru, au apărut tovarăşi, îşi ziceau ei, ca să ne pună la toţi căpăstru.

La unii au vrut şi n-au putut, alţii şi l-au pus singuri, ne-au luat şi ce n-am avut, rămăsesem doar cu gânduri.

Ei, i-au luat soţul degeaba, a lovit-o din nou soarta, i-a luat suflul, i-a luat traiul, i-a lăsat nimic şi viaţa.

N-a avut de astă dată altă cale, alt temei,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee doar să lupte cu toţi alţii ca să-i apere pe-ai ei Şi-a folosit din plin mintea, muncă multă şi idei, a ieşit iar la lumină, atât ea cât şi ai ei.

A făcut, atunci, de toate, în ţară şi peste mări, culegându-şi multe roade cu ale inimii bătăi.

A muncit în slujba multor, apărând oameni sărmani, a pus suflet, a pus dor să le dea hrană şi bani.

Mai se întorcea prin ţară pentru prieteni şi nepoţi, să lupte la ea acasă cu neghiobi şi cu netoţi.

Aceştia nu vroiau s-audă cum este prin alte părţi, ei ţara vroiau s-o lase la amante şi la hoţi.

Am zărit-o în mulţime, părea că e din altă lume, îmi venea mereu a spune, nu-i reală, e-o minune!

I-am trimis un fir de gând, fără urmă de speranţă, s-a întors ceva lumină, m-a lovit direct în faţă. Şi aşa mi-a umplut gândul, de creaţii, de mister, câte-un pic, cu a mea fiinţă, începusem chiar să sper.

Am muncit mult împreună să creăm, să concepem, pentru un strop de lumină, chiar până la „Da”-ul suprem.

Să lăsăm misterul nepătruns, să existe, când apare, un cuvânt ar fi deajuns, şi atunci totul ar dispare.

Din nou a bătut-o Domnul, i-a luat tot ce avea, orice om ar ceda poate, dar, în niciun caz, nu ea.

Acum, şi-a ajutat copiii, pe care nu-i putea lăsa, să lupte singuri cu criza, atâta timp cât ea trăia.

O îndârjire măreaţă umplea tot sufletul ei, pentru copii, pentru casă s-ar întoarce şi-n bordei.

Ar duce-o luptă tenace, unde o fi şi cum o fi, nu-i ruşine, orice-ai face, ajutându-i pe copii.

Doamne, ca să fie bine, fă minunile ce ştii, dă copiilor de toate, să aibă şi ei copii!

Doamne, însa-n viaţa asta, ce ne sfătuieşti pe noi?

Să trăim doar pentru alţii, s-aşteptăm viaţa d’apoi?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

82

ppooeezziiee Să fim mereu în umbra crucii, este oare tot ce ne dorim?

Dă-ne, Doamne, viaţă lungă să apucăm şi să trăim!

Să ne întoarcem la ţară printre vie, flori, găini, să nu avem nicio teamă când ne murdărim pe mâini.

Să avem o masă mare, să nu fim numai noi doi, şi să aibă locuri multe, mai numeroase ca noi.

Apoi, seara pe terasă, de data asta doar noi, să uităm de toată lumea, de necazuri, de nevoi.

Să gândim numai la bine, să privim tăcuţi spre cer, să păstrăm pe veşnicie al visului profund mister.

Vasile Ionac Sunetul luminii Îmbrăcată-n lumină senină, zăpada pășește singură pe sub tălpi; poate mă aștepți într-o sosire, poate mă rătăcești într-o iubire. purtând surâsul ca pe o haină de gală, ești mai frumoasă decât orice cântec pe care l-aș putea imagina visându-te. pentru că sunt îndrăgostitit, aleg cuvintele înainte de a le auzitrebuie să-ți semene, lustruind cu sărutul șoaptele pe care le-aș putea spune, știu că adevărul nu este decât o oglindă a ceea ce simți. tu locuiești pe continentul îngerilor? ești rudă de sânge cu primăvara? sau vrei doar să-mi arăți cu cine seamănă clipa de fericire?

Abstract Nude by Leslie Dycke

83

acum știu: nu, nu se pot numai întâmpla atâtea intersectări între sufletul meu și ființa ta fără știrea lui Dumnezeu!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Iuliana Radu

Doina Barca

frunzărind o zi de iarnă

Dansul stelelor Sfințite candelabre ale nopții Stelele de jar în jocul lor, ne-au amăgit că ne vor schimba sorții, Ca eu și tu să fim nemuritori.

frumuseţea este timp nesaturat foşnind uşor eliberat un pui pe marginea cuibului cu aripi neînvăţate să zboare guşti din ea şi te laşi în voia unei bazaconii prin ferestre nestingherite cioburi din ceaşca universului iarna pe ulița culori ameţesc ţurţuri de aur urme de sanie de paşi coji de portocale în jurul omului dimineaţa de zăpadă

Și-n dansul lor cu unduiri sublime, Ne-a amețit ducându-ne în ceruri...

Iar noi cu însușiri divine, Mergeam pe cărăruia dintre doruri.

Beatitudinea ce o simțeam, Ne-a dat curaj nebun de-a ne uni, Și fără nouri,fără cer și stele, Striveam tristeți în fiecare zi.

Nu mai doream să fim nemuritori, nici să credem în însușiri divine, Doream doar viața s-o putem trăi, Ca-ntr-o poveste..... eu, cu tine!

Să privim pomii care dau în floare, cu-aroma lor de bucurii, că eşti romanţa mea nepieritoare, buchetul meu de melodii.

ce credeai? bătrâneţea are sub şubă toate zvonurile copilăriei fiecare aduce din cămară ziua aprinsă în aşteptări proaspăta emoţie nedespachetată face o gălăgie infernală halou

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

84

ppooeezziiee

Maria Călinescu

Ionescu Ion

Aleg lumina foşnetul cuvintelor în straie de speranţe din universul tăcut al gândului urcă în spirală timpul veşniciei izvorăsc din geana lunii priviri incandescente pe umbrele răsfirate ale gândului pierdut în îngheţul amintirilor hoinăresc în eternitatea clipei hrănesc gândul tainic cu neuitarea din rastelul lacrimilor acoperite cu pânza visării cu fire frânte acopăr trecutul aleg lumina subconştient scorojit de arderile sortirii ridică ultima baricadă a oglindirii de sine eliberează pulsul respiraţiei din gândul de mâine croieşte zboruri efemere în oceane de lumină.

Inele

Trunchiul meu s-a umplut de inele, Am ajuns stejar bătrân, Bat viscole prin frunzele mele, Iernile-mi fură frunză din sân.

Poate-or mai veni primăveri calde, Să-nfrunzesc în haină nouă, Inelele mele aș vrea să se scalde Prin ploi de vis și prin rouă.

Îmi număr anii, nu îi ascund, Mi-e greu piciorul, mă doare o mână, Argint a trecut prin părul cărunt Și rădăcina îmi e bătrână.

M-am ascuns adesea-n cuvânt Mi-au plăcut nopțile cu lună, Am plutit fericit pe aripi de vânt, Am avut iubirea cunună.

Aș vrea viață să te desmierd C-un mănunchi de mărgăritare, Ce mult te-am iubit, de ce să te pierd, Coșmarul morții mă doare…

85

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Ionescu Stejărel Bună dimineaţa nu sunt de vină stelele că cerul este acoperit înseamnă că atunci ielele în dansul nopţii n-au venit,

Cătălina Munteanu înlănţuiri sacadate de închipuire

nu sunt de vină stelele că afară este frig şi ceaţă dar zgribulite albăstrelele ne dau iar „Bună Dimineaţă”, şi nu e devină nici luna căci soarele a răsărit în dimineaţa în care nebuna la soare îi spune „Bun Venit”

vrând să escaladez dincolo de timp mă rătăcesc uneori pe muchiile cărţii trimiţi în cale atunci toate literele care se încing în horă şi mă cuprind într-o îmbrăţişare de cuvinte se caţără pe umerii mei devenind stihuri înaripate şi mă poartă dincolo de închipuire în gândurile tale poem golit de prejudecată bătaia inimii dintre respiraţiile verbului Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

86

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann

Victor Martin Traducătorul român În ultimul timp, sintagma „traducător, trădător” a devenit tot mai actuală. Nu din cauză că s-ar citi mai mult, ci pentru că, paradoxal, se publică mai mult.

Editurile funcţionează pe principiul C.A.P.-urilor. Când nu mergea sectorul vegetal, se luau bani de la sectorul zootehnic. Când nu era producţie mare de grâu, se luau bani de la legumicultură, iar când vacile nu dădeau lapte, se compensau pierderile prin vânzarea lânii de aur de pe oi.

Exact aşa e şi în domeniul editorial; o carte care se vinde bine, contrabalansează pierderile cu publicarea unei alte cărţi. E un marketing primitiv, dar merge. Nici o editură nu dă faliment. Pentru ca acest contrabalans să fie eficient, e nevoie de multe titluri, din ce în ce mai multe titluri, fiind o afacere bazată pe statistică.

E modelul economic general românesc, bazat pe deturnări de fonduri de la un minister la altul, de la un sector la altul, până când toţi banii îşi pierd urma.

Pentru că nimeni nu e orb să nu vadă că producţia de carte românească nu se vinde, se cer traducătorilor tot mai multe traduceri.

Un autor român cere prea mult, nu pentru că editorul are bani, ci pentru că el, scriitorul, n-are. În acest fel, încet, dar sigur, producţia autohtonă de calitate începe să dea semne de suferinţă, iar această lungă suferinţă va duce la căderea culturii române. Mai mult decât lucrurile banale, produse de români, se peferă ca acestea să fie banalizate, la preţuri superioare, de autori străini.

Banii la bani trag şi, abia atunci când ai acumulat o grămadă de premii şi bani, 87

încep să mergă şi vânzările, lucru deloc anticipabil pentru cartea românească.

Foarte puţini ştiu că un stat se poate salva prin cultură, mai mult decât prin sport sau agricultură, mai ales când face parte dintr-un conglomerat politic, cum este Uniunea Europeană. Traducerile cărţilor nostre şi promovarea peste hotare sunt făcute tot de noi şi sunt un dezastru. În absenţa unei creşteri economice calitative, care să susţină cultura, UE ne acceptă, dar ca simplă piaţă pentru ce fac ei de slabă calitate. Cercul se închide; noi nu dăm cărţi de calitate pentru că se vând mai bine cărţile lor de slabă calitate, iar traducerile scriitorilor lor mediocrii se vând la noi pentru că nu avem o producţie de carte performantă. Economic, dar şi cultural, nu putem ieşi din dilema asta mai veche de 2000 de ani.

Iugoslavia, la îndemnul lui Tito, a căutat să facă bani din cultura altora, şi-a cam pierdut identitatea, şi, în final, s-a văzut ce a păţit. Acum, e rândul nostru să ne întregim cunoştinţele din ceea ce se scrie aiurea, în afara ţării. Pentru asta, ne trebuie cât mai mulţi traducători.

Traducătorii sunt fel de fel, de la traducători buni de cărţi slabe la traducători proşti de cărţi bune, de la traducători meseriaşi, cunoscători din interior ai nişei pe care o slujesc, la traducători „buni la toate”, neexcelând prin nimic concret, de la traducători care ştiu bine sintaxa limbii române la traducători unde pluralul „pârâurile” e ceva obişnuit, de la traducători

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann care acceptă noile reguli introduse în limba română la revoluţionarii de subsol care se opun cu o vehemenţă demnă de o cauză mai bună scrierii cu „î” din „a”, de la traducători care lucrează repede şi bine la cei care se chinuie, de la traducători care trăiesc dintr-o astfel de activitate la cei care tălmăcesc din plăcere, având o altă meserie ca sursă de câştig etc.

O mie de feluri de traducători generează o mie de feluri de traduceri.

Criteriile sunt foarte clare; pot fi traducători care, chiar şi amatoristic, fac treabă bună sau nu, pot fi traducători profesionişti care, sub spectrul banului şi al ameninţării zilei de mâine, traduc fără nerv literar şi lingvistic sau nu. Unii traducători sunt influenţaţi de idiomul de acasă şi avem exemplele folosirii în exces a perfectului simplu sau topica limbii ruse. În faţa cererii exacerbate, oamenii care ştiu o limbă străină, mai ales de circulaţie internaţională, fac să duduie producţia de traduceri. Traducătorii devin din ce în ce mai mulţi şi, firesc, din ce în ce mai neprofesionişti. Avem tot mai mulţi oameni fără valoare, dar, în replică, au apărut şi oamenii de doi lei, traducătorii.

Unii au venit direct de la strung. Foarte puţini intuiesc ce ar merge la public. Unora li se vâră cărţile pe gât, de către editor, la tradus.

O politică foarte insidioasă de promovare a producţiilor proprii, este ca traducătorul să posede şi o rubrică de cronici literare în vreo revistă de succes sau pe vreun site mai vizitat.

Atunci când scriitorul încearcă să iasă la liman, traducând şi cărţile confraţilor din străinătate, se discreditează ca autor; e imposibil să nu încolţească în mintea cititorului faptul că acesta poate valorifica „superior” cele traduse. Influenţa lui Dante Alighieri sau Heinrich Heine asupra traducătorilor lor, doi mari clasici români ai secolului XIX, e arhicunoscută. În deşertul traducerilor făcute în grabă, chiar şi aurifer, firul de nisip nu are nici o valoare. Din cauza asta, nu se prea mai citeşte; ca să citeşti, îţi trebuie curajul prostului şi nu s-a văzut încă prost citind.

Sunt regiuni întregi din ţară, unde, din cauza grijii faţă de sine, s-a ajuns la performanţa de a nu se mai citi nici măcar traduceri uşurele. În expansiune azi, traducătorii vor da înapoi sau se vor reprofila; negociatori ai lumii de mâine, ei lucrează cu valorile lumii de azi, aşa cum sunt, bune sau rele.

Ca să fie vaccin contra prostiei, traducerea nu trebuie să fie proastă.

Tradusă în mii de feluri, chiar şi Biblia se îndepărtează de textul iniţial.

Atâta timp cât copyright-ul are un preţ din ce în ce mai mic, în străinătate fiind inflaţie de autori şi cărţi de mâna a treia, şi costurile de producţie ale unui exemplar nefiind departe de costurile cu hârtia şi tiparul, nu e nici un pericol ca editurile să dea faliment. Traducătorii sunt prost plătiţi, dar compensează prin numărul mare de cărţi traduse în grabă. Foarte puţini sunt aceia care tălmăcesc romane pe bandă rulantă la o calitate superioară. Cei mai mulţi dau rasol, cantitatea trădând chiar şi trădătorii.

Pe de-o parte, traducătorii trădează cultura română împingând-o în derizoriu, prin simpla prezenţă. Pe de altă parte, traducătorii trădează cultura altor ţări, prin grabă cu care abordează problema, producând la kilogram.

Deocamdată, traducătorii trebuie să mănânce şi ei o pâine; pâinea scriitorului român.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

88

ppooeezziiee

Victor Martin Mania candorii Libertatea nu ne poate da lapte; poate Statuia Libertăţii. În alergarea aceasta nebună după nebuni, orice piatră preţioasă aruncată din sac e o pauză de libertate.

Fiecare nebun îşi construieşte propria statuie; a libertăţii lui, fluturând cu mândrie patriotică limba română cu tricolor, un fel de foaie verde de la noi mi-am luat mercedes cu boi.

Organizaţiile fără nici un profit de timp real ne deschid uşa de la fereastră; guguştiucii, ca fazanii, zboară lin, în cioc poartă calende româneşti, ridicând banalul la paroxism.

Suntem băgaţi în puşcării spre a nu fi uitaţi, suntem ucişi în bătăi de mandoline, lecturăm ca orbul biblia mutului, ne iubim cu pistolul în mână.

Căzuţi în somnul pătratului, implementăm tirania cireşului în floare la ureche în dictatura vorbei goale.

89

Olguţa Trifan Hazard

Şapte destine, legate cu sfori, pe o tristă tablă de şah, a hazardului, spre faptă de îngeri, porniţi să aducă lumină, în slabe pâlpâiri, s-au înălţat, cu speranţă, în azurul senin.

Ochii spre cer, visul s-a frânt, aripi-ngheaţă, jertfă umană în chip negândit, destinul e rege pe trista tablă de şah, ce sforile-şi trage.

Iată-l pe cel care, odată, spunea că: „Piloţii nu mor, mai fac un ultim zbor”, se-nalţă, acum, spre cer in „ultim zbor” alături de floarea de crin, legaţi prin destin, Aura, le fie zborul lin! În Apuseni, dangăt de clopote răsună, noian de întrebări vor fi şi-acum fără răspuns.

Se putea, Doamne, face mai mult?

Gem, cu durere spre cer, ochii aţintiţi în pământ.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Cristian Ţîrlea

Cristian Cruţi

Copil mare Credeam plaja, doar, a mea, ieșisem să usuc ceva plâns...

– Tati, mi-a fost dor de tine!

Mi se cățără în brațe, greu de lacrimi.

O copilă „ninsă” se-apropie, ochi, sărutând tristeți: – tatăl lui se așeza în „Lotus”, ca Dumneavoastră.

Să nu-i spuneți, e prea fericit!

A doua zi, pe plajă, la vânturat amar: – știu că nu ești tati, dar să nu-i spui, e prea supărată!

– Ia-o de mână!

Recită-i „Floare albastră”, fără ultimul vers!

Perdele De-ncerci o viață s-o dezlegi În șiruri lungi de socoteli, Ori în lumini cu umbre-ntregi Zădărnicia s-o înșeli, Nimicului de-ncerci cumva Să-i pui aripi de zbor celest, Nimic măreț nu va urma, Totul se-mparte-n mod funest. În toate,zbucium lung găsești, Iar anii făr' de capăt par, Și râzi și plângi și obosești, Și în uitări toate dispar.

Privind spre locul cel de sus, Încerci în multe împlinire.

Toate-s fantasme care nu-s Decât prilej de amăgire.

O scânteiere vagă,pală, Într-o ruptură de argilă, Se stinge-n lupta pentru fală Uitând condiția-i umilă.

Am revăzut-o după ani cu un om la braț... acesta s-a întors: – tati?

– nu, fiule, totul e speranță-n lume.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

90

ppooeezziiee

Speranță

Deșartă ființă, crud destin!

Un vis fatidic în simțiri E toată trecerea! Ce chin!

Nici umbră doar,din nemuriri Nu îți e soarta,că menirea E alta dată din lumină, De Cel ce toată omenirea A dat-o unui glob de tină.

Ascunse legi,semne deșarte, De mult s-au șters,date-s uitării, Ca spuma valurilor sparte ce au pierdut adâncul mării.

Nori grei și triști. Nori grei... negri ca visul din urmă al sinucisului, acoperă izvorul și munții.

Pe cerul iluziilor o singură pasăre a mai rămas cu zboru-i singuratic și gustul lui Prometeu.

Până ce va obosi și ea, până ce de sub ape va iesi alt pământ sub o boltă nu sumbră și gri și tristă.

Până voi stinge-n amurg amintirea surâsului tău.

Că zbaterea și ochiul plâns Niciunde azi nu te mai duce, Legați de-o vale suntem strâns...

De valea-ngustă de sub cruce.

Omul se-mparte-n mod funest.

Nimic măreț nu va urma, Să-i pui aripi de zbor celest Nimicului de-ncerci cumva.

Zădărnicia n-o înseli Nici în lumini cu umbre-ntregi, Și-n șiruri lungi de socoteli, Nu poți o viață s-o dezlegi.

91

David Dalla Venezia – oil on canvas

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Atena Ivanovici

Delia Feraru

Translucid Mă priveai.

Ochii tăi Barieră albastră Pe acel prea mult cer.

Umbră erai Umbră de nor Umbră de zbor Umbră de cer pe pământ.

Mă atingeai desluşit.

Umbra amprentei tale Îmi umplea aerul.

O inspiram O simţeam atingând haotic Inimă, gând Inima, gând.

O renegau lacrimile mele Îi redam libertatea Umbră de lacrimi curgând pe pământ.

Mă priveai în ochi Dincolo de gând Te ascunsesem în inimă Ca să nu te uit Inima am strâns-o Aşternut să-ţi fie Translucid Între starturi de Inima, gând.

Inimă, gând.

Lithium

Frumusețea ta mă doare În degetul cu verighetă al minții și orice noapte lăsată pe Pământ te ascunde atât de bine în dinții ei incleștați, că trebuie să te caut mai adânc cu fiecare zâmbet înnegrit.

Nu știu nimic despre voia ta, Nici dacă exiști în afara mea, Nici îngerii nu te cunosc în șoapte, Nu te iubesc decât în pântec.

Hârtia se pătează cu esența ta invizibilă Creionul oftează larg printre umbre, Nimeni nu te poate scrie Nimeni nu te poate atinge Nimeni nu te poate creea mai bine. Și se clatină noaptea În cercuri de fum aromat, Dragostea mea absurdă renunță și mă doare degetul strivit sub frumusețea ta gigantică și pură.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

92

pprroozzăă

Lucian Hisu Altă scrisoare de dragoste şi iarnă Ploaie tâmpă în miez de iarnă ce nu seamănă a nimic. Nici a toamnă, nici a primăvară, nici măcar a ea însăşi. Copacii goi par mâini descărnate ce zgândăre cerul încercând să răvăşească norii. Nu reuşesc.

Soarele nu se vede decât în sufletul meu răsărind din dragostea ce-ţi port. Ştii cât de mult îmi place să te privesc dormind, de parcă aş fi străjerul dimineţilor tale? Ştii că te iubesc aşa cum un copil îl iubeşte pe Moş Crăciun? Cred în tine cu bucuria naivităţii curate, cu încrederea în magia dragostei tale.

Nesiguranţa verdelui murdar al ierbii nu mă umple. Ciudată culoare. Parcă ierbii i-ar fi frică să răsară. Parcă ar încerca să se camufleze în altceva. Cerul a împrumutat culoarea cafelei tale cu lapte (am mai scris aşa despre un râu, parcă). E atât de greu că striveşte lumea, înăbuşă sentimente. Cu mine nu reuşeşte. Îl cunosc de pe vremea când era albastru, deci nu mă poate surprinde.

Culorile s-au rătăcit prin ceaţa asta imposibilă, amestecându-se, estompânduse, abrutizându-se parcă. Nu mai regăsesc nicăieri galbenul părului tău, fuior de împletit gânduri. Nu mai regăsesc nicăieri verdele important şi impozant al ochilor tăi în care înoată gândurile tale şi sufletul meu.

Nici uimirea zăpezilor n-o mai găsesc. Doar mirarea dragostei ce-mi porţi şi minunea dragostei ce-ţi port.

Case cu hornurile părăsite de fum.

Nici frigul nu ne caută să ne putem încălzi la flacăra dorurilor din noi şi atunci flăcările ne mistuie. Nici brazii nu mai par brazi fără iarnă. Nici oamenii, oameni. Parcă sunt

93

maşini simulând trăiri. Aşa par. Ştiu că nu e aşa, dar asta păr acum. Ciudată iarnă, ciudată vreme. Stranii vremuri. Aproape ai zice că dragostea nu mai poate exista.

Dacă n-aş simţi-o aşa aş zice. Curând ne vom îmbolnăvi de astenie de iarnă. Curând, dacă nu ne îmbolnăvim de dragoste. Asta e singura boală din lume la care dacă s-ar găsi leac aş refuza să-l iau. Refuz să mă vindec de dragoste. Nici de iarnă nu vreau să mă vindec, dar asta nu mai depinde de mine. Poate o fugă până la pol m-ar ajuta.

Dar dacă dau de Moş Crăciun? Dacă mă întreabă de vreo dorinţă? Cum să-i spun că dorinţa mea e să fiu bolnav în continuare de dragostea de tine împărtăşită?

Of, ce iarnă obositoare tocmai pentru că nu e iarnă. Ianuarie deşănţat, dezbrăcat, zbârcit. Ianuarie ca un noiembrie îmbătrânit înainte de vreme. Noroc cu dorurile ce mă rostogolesc şi mă acaparează. Dorurile mele de tine toată şi de toate ale tale. De pielea ta ca ghioceii de martie, de mângâierile tale ca adierile de aprilie, de ochii tăi că verdele de mai, de buzele tale ca macii de iunie, de părul tău ca grâul de iulie, de zâmbetul tău ca soarele de august, de mirosul tău ca fânul cosit în septembrie, de gustul tău că merele în octombrie, de lacrimile tale ca ploile în noiembrie, de bucuria ta ca sărbătorile în decembrie. Doar ianuarie m-a trădat, iar pe februarie îl aştept neîncrezător. Poate...

Să-ţi tihnească dragostea mea şi dorul de mine. Să avem zăpezi în suflet şi sărbători în inimă în fiecare clipă a iubirii noastre.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă

Petre Ioan Creţu Aripi frânte (Fragment) I. P putea fi considerat, fără pic de tăgadă, prototipul ratatului cu ştaif. Un bărbat trecut bine şi de a doua şi de a treia tinereţe, de fapt cu un picior de mult vârât în groapă, înalt şi slab, puţin adus de spate, părul scurt, încărunţit de timpuriu, degetele lungi erau ușor strâmbe şi îngălbenite de tutun. Ochii-i erau calzi şi umezi şi încă vii.

Poate prea vii. O lumină magică se prelingea din ei. P era posesorul unei inteligenţe cu mult peste medie, dacă nu ar fi ratat m-aş fi hazardat să-l consider o minte strălucită. Un intelectual de provincie, puţin prăfuit, fără haz, dar mintos.

Dumnezeu i-a hărăzit lui P întâmplări care nu pot fi cuprinse într-o singură viaţă. Se spune că trenul vieţii este doar unul şi se poate întâmpla ca să nu vină la peronul tău niciodată. Lui P i-au trecut o mulţime de trenuri prin faţă, în care n-a catadicsit să se urce. Cu o nepăsare care friza nebunia.

Minte multă, prostie şi mai şi. A eşuat întrun sătuc prăfuit din Bărăgan. Singur şi bolnav. Dumnezeu s-a mai uitat odată la el, i s-a făcut milă şi i-a mai dat o şansă.

Degeaba. Încă mai e şi acum în acelaşi sătuc uitat de lume.

– Am devenit ortodox abia dupa ce lam citit pe Dostoievski, mi-a zis P, deși am fost creştinat ca tot ceilalţi. Ca orice minte iscoditoare am fost atras de teoriile lui Darwin. Mi-am pus o mulţime de întrebări şi, mai ales după ce am citit “Biblia hazlie” scrisă de un sovietic, normal că m-am îndoit. Nu aveam mai mult de zece ani… Întâlnirea cu el, cu multe tăceri şi vorbe nerostite, sau discuţii interminabile în contradictoriu, nu a fost deloc lejeră, dimpotrivă, am plecat cu o durere imensă în suflet. Contrariat, am început să mă

interesez cine este acest P. Multe din întâmplările neverosimile mai circulă şi acum sub formă de legende. Povestite de diverşi, cu patos şi pe nerăsuflate. Mi s-a părut că este păcat ca ele să se piardă, de aceea acum puteţi citi aceste rânduri.

II. P îmi spunea că nu şi-a dorit să vină pe lume. Dimpotrivă. S-a împotrivit cât şi cum a putut. Deja toată lumea care asista la naşterea lui se speriase. Alergau toţi bezmetici, de colo colo. Se făcuse duminică, soarele răsărise de mult. Era un septembrie cald şi pufos.

– Hai, fă, împinge, urla moaşa la tânăra ţărancă, stoarsă de puteri şi care stătea întinsă pe laviţă, cu ochii pironiţi în tavan. I se arăta Maica Domnului, acolo pe tavan. Era c-un prunc în braţe.

– Este băiat, şopti stins tânăra mama.

– De unde ştii, fă?

– Iaca, mi se arată Maica Domnului, acolo pe tavan. Mi s-a mai arătat şi când am vrut să-l dau afară cu fusul. M-am speriat tare şi nu l-am mai dat, spuse tânăra ţărancă şi a leşinat. De sâmbătă dimineaţă stă pe spate cu ochii-n tavan. Încăpăţânat copil, îl simte, ori de câte ori se sforţează şi împinge, cum se agaţă, cum se opinteşte să nu iasă. L-ar blestema dar îi e frică de ce vede pe tavan. Asta n-o împiedică să-i alerge tot felul de gânduri prin cap. Dintr-odată parcă toată viaţă îi trece prin faţă. Parcă ar fi la cinematograf.

Stă aşa şi se uită la viaţa ei, ca şi cum ar fi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

94

pprroozzăă super-ofertă de amintiri. Vede cât de tare e bătută şi de tac-su şi de mă-sa, să-l ia pe Nicuţă de bărbat, că are zece pogoane în Bărăgan. E mai scund decât ea. Şi iar o bate. Îl vede pe Mihai, cât de înalt şi frumos e. Iar o bate şi tac-su şi mă-sa. Îl vede pe Mihai, acum e boier de oraş. Maior de armată şi secretar de partid. Cum îi străluceau ochii atunci când revăzut-o. Ea era la piaţă la Obor, prin februarie, vindea merele lui tac-su şi ţuica ei de zestre, pe dedesubt, era prohibiţie. Strângea bani săşi termine casa. Lui Nicuţă îi plăcea jocul de cărţi şi s-au dus dracului banii de zestre.

Doamne, cât de tare a iubit-o Mihai, în noaptea aia, acolo, pe lăzile cu mere. Uf, mamă, zicea mă-sa, dacă ştiam că se schimbă vremurile şi că Mihai va ajunge boier de oraş, te dădeam lui. Doamne, ce bine era acolo pe lăzi şi ce frumos mirosea.

Mirosea a răşină, a fân şi a mere. Mirosea a acasă. A rămas grea după noaptea aia.

L-ar fi lăsat pe Nicuţă şi ar fi păstrat şi copilul. Unde să se ducă? Acasă n-ar fi primit-o. Mai avea opt fraţi. Unde să mai vină şi ea cu plodul. Mihai i-a spus că e însurat şi că nu poate să-şi lase nevasta.

Nu-l lasă partidul. A dat copilul afară cu fusul. A învăţat-o baba Daia. A auzit plânset de copil. Era în căruţă, afară din sat.

– Pune caii la căruţă Nicuţă, s-o ducem la oraş, la spital. Altfel moare şi ea şi copilul, a zis moaşa.

– Să scape ea, copii mai facem, zise bărbatul. A înhămat cele două iepe negre cât a putut de repede şi a tras căruţa în faţa porţii.

– Moare, fă, a zis către moaşă o babă pripăşită pe acolo, simţind cumva că e rost de colivă.

– Uş cotoroanţo, ieşi din curtea mea, altfel târnuiesc bătătura cu tine. Fir-ai a necuratului, ieşi fă, piază rea, urla Nicuţă la babă, după care i-a tras un picior, cu bocancul ăla mare al lui.

– Tot moare bă, tot moare. Şi chiar dacă scapă şi naşte, copchilul ăsta-i blăstămat. Alege-s-ar praful şi pulberea, huuo! De ce dai, mă, de ce dai?

95

– Nu-ţi pune mintea cu ea, zise moaşa, hai s-o punem în căruţă mă, hai că moare-n braţele mele. Nu vezi că şi-a dat ochii peste cap?

Nici n-a ieşit bine căruţa din sat când femeia a reuşit, în sfârşit, să nască. Era opt şi un sfert. Fix. Un câine urla, singur, aşa, de nebun. O lumină galbenă coborâse din cer.

– În goană de cai, de frică de moarte, am venit eu pe lumea asta, mi-a zis într-o zi P.

III. Copilăria lui P ar fi fost una obişnuită, dacă nu s-ar fi trezit, aşa din senin, pe la patru ani, să citească ziarul cu voce tare.

Nu-şi mai aduce aminte cum a reuşit. Şi atât de mult s-au încântat ai lui, încât, în fiecare duminică, îl îmbrăcau frumos şi mergeau la rude, sau la vecini, să le citească ziarul. Era un ziar vechi, din 53, unde se anunţa moartea lui Stalin. Vin americanii, s-a bucurat atunci Nicuţă, tac-su şi s-a îmbătat, la bufet, cu unu Dima, prietenul lui, care era omul miliţiei şi al securităţii. De mult se ţinea de capul lui Nicuţă să intre cu el în afaceri. Să vândă carne la negru, în Bucureşti, era criză mare

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă şi el avea oamenii lui acolo, că merge la fix. Şi l-a convins pe Nicuţă, acum că murise Stalin, să-şi taie vaca. N-au apucat să vândă nici jumătate din vacă, când, la un avocat din Obor, i-au prins miliţia şi au făcut un an puşcărie. Noroc cu Dima, că era deal lor, altfel lui Nicuţă i-ar fi putrezit oasele la canal. Atunci s-a ales P cu dădacă, Istina, o ţigancă adusă de la munte de popa Toader. S-a certat cu popa şi a venit la Rodica. Dumnezeu a adus-o, că era greu fără Nicuţă, cu trei copii mici, cu câmpul, cu gospodăria, cu dările şi taxele, cu cotele şi cu banca. Din când în când, se închidea în camera de zi şi plângea o oră întreagă, îşi uşura sufletul. De, femeie tânără şi singură, îngropată de griji şi nevoi. Noroc cu Istina, care muncea mai abitir ca un bărbat şi se ataşase de P. Avea grijă de el, o trezea pe Rodica noaptea, că plânge băiatul şi să-i dea ţâţă. Uite ce foame îi este, cum caută cu gura, hai, fă, trezeşte-te odată.

– Fă, o să-ţi vorbească băiatul limbi străine, i-a zis Leana a lui Oblete lui Rodica. În timpul războiului, americanii au trântit o bombă, în miez de noapte, peste casa lui Istina, toţi au murit, numai ea a scăpat, de atunci vorbeşte o limbă numai de ea înţeleasă.

În duminica Paştelui, pe P, ai lui l-au dus la biserică, cu un ou în mâna stângă, ăsta pentru a-l da popii pentru împărtăşanie şi cu ziarul ăla vechi în cealaltă mână, să vadă şi popa ce copil deştept au şi popa şia făcut cruce. A doua zi popa era la securitate, avea şi el o fată, tot de patru ani,

una Ştefania, care, la grădiniţă, îi tăia calea lui P şi îi dădea tot felul de dulciuri, colivă, colaci, îi lega şireturile la bocanci, iarna sau sandalele, când venea vara. Era o fată de treabă, cam şleampătă şi fără de noroc. S-a sinucis când a împlinit optsprezece ani.

Nimeni nu a ştiut motivul. A înghiţit o sticlă întreagă de verde de Paris.

Pe o hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică, a scris o strofă dintr-o poezie a Elenei Farago: „Pentru cel care mi-a fost Pentru cel ce nu-mi mai este Visele fără de rost Leagă cântec şi poveste” Sub versuri a desenat, cu o cariocă roşie, o inimă ruptă în două, pe o bucată de inimă era scris îngroşat litera P şi pe cealaltă litera Ş, iar dedesubt a scris, cu litere înclinate uşor spre dreapta, „te iubesc, cum nu cred că te va iubi cineva vreodată.

M-ai făcut femeie fără să mă atingi, fără să mă pătrunzi şi voi rămâne o eternitate femeia ta, numai a ta. Dumnezeu îmi e martor. Mi-am dat seama că nu pot să te ajut decât dincolo de moarte. Voi fi îngerul tău. Voi veghea tot timpul asupra ta. Iar dacă e adevărat că ne vom reîncarna, vreau tot îngerul tău să fiu. De câte ori vei simţi o adiere în părul tău, să ştii că nu e vântul, sunt eu. De câte ori vei simţi un gust sărat pe buze, să ştii că sunt eu. Numai şi numai eu, acum când prezentul şi trecutul se împacă, deodată în mine. Te iubesc.”

Popa a înnebunit săracul, umbla, aşa, prin sat, cu cădelniţa-n mâna stângă şi cu busuioc în cealaltă mână, sfinţea toţi parii pe care îi întâlnea. A mai slujit, după moartea fiicei sale, aproape un an, până când, într-o zi, la slujbă, s-a întors cu spatele la audienţă, şi-a ridicat patrafirul, şia dat pantalonii jos şi a arătat curul babelor din primul rând. L-au internat la Sapoca.

După ce s-a dus popa Toader la securitate, a venit la Nicuţă, cu o Volgă neagră, un căpitan de securitate, Amza,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

96

pprroozzăă cum că şi-a pus băiatul să înveţe pe de rost articolul cu moartea lui Stalin. Degeaba se jura Nicuţă că n-are nicio vină, căpitanul o ţinea langa cum că e un criminal imperialist, că a vrut să se îmbogăţească, vânzând carne de vită la negru. Noroc că Miliţia e vigilentă.

– Bă, cheamă-ţi lighioana aia mică, zise Amza, un ţigan scund din Bora, pe care, ţăranii din comuna Ciulniţa, l-au prins într-o noapte, imediat după război, la furat de găini, la învăţător, care avea trei găini amărâte şi ciufulite, că pe alea moţate i leau rechiziţionat ruşii. I-a luat şi ceasul de la mână.

– Bine că au avut răbdare să vi-l daţi jos, i-a zis ţârcovnicul Nae. Că lui cumnatămiu i-au tăiat mâna, exact de la încheietură.

După ce au scos ceasul, au azvârlit laba mâinii la câini. Ceasul îl avea de la un maior neamţ, un Atlantic de aur. I-a plăcut neamţului ţuica fiartă şi după o ulcică d-aia mică, l-a luat pe după gât şi l-a pupat pe obraji. Maiorul o rupea binişor pe româneşte, şi-a scos ceasul de la mână şi i l-a pus la mâna dreaptă. O să mă pomeneşti toată viaţa, i-a zis neamţul.

Nenorocitul de cumnată-miu nu şi l-a mai dat jos niciodată, până s-a întâlnit cu ruşii ăia doi, beţi mangă. Ioo, voniucii ostolov, marte domenea. Davai ceasî! i-a zis unul dintre ruşi. Şi de atunci, cumnată-miu, îl pomeneşte întruna pe maiorul neamţ.

Ceasul rău. L-a împins împieliţatul să-i fiarbă ţuică de la munte şi să mai pună şi ciuşcă în ea. Bea neamţul ţuică şi mânca gogonele murate. Că era meşter cumnatămiu ăsta, îl chema tot satul să le pună gogonele. Acum aruncă copiii cu pietre după el, sau le povesteşte sătenilor, la mat pentru o cinzeacă de ţuică, cum îi strălucea, lui, ceasul acela, în noapte, că avea cadranul cu fosfor.

L-au snopit din bătaie, pe Amza, ţăranii, l-au dezbrăcat în pielea goală, l-au uns cu untură râncedă, baba Călina a rupt o pernă deasupra capului lui Amza şi fulgii s-au lipit de untura întinsă pe el. Arăta ca o găină curentată. L-au legat în mijlocul

97

comunei de un stâlp de salcâm uns cu păcură, special pus acolo din vremea lui Ţepeş. L-au ţinut legat şi a doua zi, în soare. Era luna lui cuptor şi secetă mare.

Aerul frigea. Pentru a putea respira, ţăranii intrau, cu căţel şi purcel, în beciuri adânci.

Doar în ziua aia era ceva forfotă. Aveau distracţie. Copiii făceu întrecere, care să nimerească, cu bolovani, testicolele lui Amza. Nici nu mai putea să ţipe de durere.

Muştele se îngrămădeau, atrase de untura, care, acum, încinsă de soare, îi frigea pielea mai rău decât focul. O vădană miloasă, a alungat copiii şi i-a dat ceva apă de băut. Spre seară l-au plimbat prin comună, cu mâinile legate la spate, târât co funie de gât, ca pe vacă. Tot de gât i-au legat o talangă. Şi l-au plimbat aşa prin toată comuna.

Muierile îi dădea cu huo, copiii, ţinându-se ciorchine de alai, aruncau cu bolovani, care explodau, ca grenadele, pe ţeasta lui Amza. Atraşi de mirosul unturii râncede se adunaseră toţii câinii din comună, stăteau la o oarece distanţă, câte unul, mai îndrăzneţ, se furişa pe la spate şil muşca de picior. Apoi l-au scos la marginea comunei, spre Slobozia, i-au desfăcut talanga şi funia de după gât, i-au dezlegat mâinile şi i-au tras şi câteva bâte pe spinare, după care i-au dat drumul.

Amza nu s-a oprit din alergat până-n mahalaua ţigănească. N-a stat mult să-şi lingă rănile şi s-a înscris in Securitate şi pentru că, evreul ăla bătrân, care avea prăvălie la ei în mahala, l-a învăţat să citească şi să scrie, a ajuns repede

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă locotenent, apoi căpitan şi puţin mai târziu comandant, acolo, în Slobozia. Pe evreu, nu ştia nimeni cum îl cheamă, îi ziceau toţi uvreiul, căruia îi cam plăcea băieţeii şi Amza, pentru un pumn de bomboane spirtoase, stătea să-l pătrundă, pe la spate, evreul.

Acum ţăranii ăia, care şi-au bătut joc de Amza putrezesc undeva pe la canal.

Care or mai trăi. Baba Călina n-a rezistat, că a venit Amza, noaptea, la ea în arest şi a sodomizat-o. De ruşine, săraca babă s-a dat cu capul de pereţii celulei până a murit.

După ce doi soldaţi au azvârlit leşul babei într-o groapă, săpată la repezeală, Amza şia dat nădragii jos şi s-a lăsat pe vine deasupra gropii, deşertând, odată cu fecalele, toată ura strânsă de atât amar de vreme.

– Bă, ţăran jegos, i-a mai zis Amza lui Nicuţă adu-l p-ăla micul, hai, fuga marş!

Nicuţă a dat fuga şi l-a adus pe P, pe atunci un copil, mai degrabă scund pentru vârsta sa, foarte slab, cu capul mare, tuns zero şi cu ochii caprui spre verde închis, rotunzi şi iscoditori. Îl privea curios şi oarecum mirat pe Amza, nu mai văzuse o astfel de arătare. Amza era o piticanie tuciurie, avea un metru şi cinzeci şi patru de centimetri şi o sută douăzeci şi cinci de kilograme. Era aproape rotund. Faţa o avea transpirată tot timpul, iar transpiraţia îi era uleioasă şi mirosea urât. A venit şi vremea lui. Toţi tremurau de frică, până şi tac-su, un ţigan frumos, lăutar de faimă şi îndrăgit

tare de cucoanele din oraş. Cum le zicea el, din gură, de inimă albastră, nu-l întrecea nimeni. Era vestit, de la Ploieşti şi până la Halele Obor, toţi auzise de Lică, guristul din Bora. Nu era o petrecere mai de soi să nu fie invitat. Asta până să intre Amza la Securitate. Acum stă la mila lui fi-su. Fie ziua aia blestemată, când, beat fiind, s-a culcat cu Nela lui Gae şi a rămas grea.

Nela a murit la naştere şi Gae i l-a adus pe Amza, să-l crească, altfel îi făcea buzunar pe burtă cu şişul. Lică era ţigan de mătase şi fricos. De Amza au avut grijă mai mult vecinii, asta până când a intrat sub protecţia uvreiului. După moartea uvreiului, Amza trăia din furtişaguri, până l-au prins ţăranii din Ciulniţa la furat de găini şi a intrat în Securitate. Acum era domn mare. Vestit pentru cruzime şi pentru ura viscerală ce o purta ţăranilor. Dacă era după el, i-ar fi împuşcat pe toţi, dar avea şi el frică de ceva pe lumea asta, îi era frică de partid.

– Vezi, măi copchile, în ce belea m-ai băgat? i-a zis Nicuţă lui P. Tu şi ziarul ăla nenorocit. Uite, domn comandant vrea să stea de vorbă cu tine. Şi l-a împins uşor pe P în faţa lui Amza.

– Mi-ai adus un ziar nou? l-a întrebat P pe Amza. Ăsta pe care-l am s-o rupt ferfeniţă, abia dacă mai văd literele să citesc. Apoi, m-am plictisit să citesc mereu şi mereu despre moartea lui nenea ăsta cu mustăţi. În timp ce vorbea, P se uita, fix în ochii lui Amza. Ceva ciudat se întâmpla cu Amza şi nu înţelegea ce. Brusc s-a desprins de privirea lui P, parcă-l hipnotiza.

– Tu nu eşti de-al nostru, a zis cu năduf Amza. Şi constatarea asta îl va urmări, ca un blestem, toată viaţa pe P. Din ziua aceea, Amza îl trimitea, săptămânal, pe Ionică, un tânăr sublocotenent, ofiţer din noul val, cu liceu şi şcoală militară, să-i ducă lui P ziare, cărţi de poveşti, creioane colorate şi hârtie.

Amza a vegheat tot restul vieţii lui asupra lui P, chiar şi când a fost trecut în rezervă, odată cu vântul schimbării din perioada de început a domniei lui Ceauşescu. A încercat să-l ajute să treacă peste

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

98

pprroozzăă handicapul înălţimii, pentru a se putea înscrie la liceul militar. P avea un metru şi cinzeci de centimetri şi treizeci şi opt de kilograme, cât o oaie. N-a reuşit, nu mai avea putere, era acum şef de aprozar. Plus că şi P a reuşit să şi-l facă duşman pe procurorul X de la Procuratura din Slobozia, bucureştean, libidinos şi însurat. Trăia cu A, sora mijlocie a lui P. Odată, de Crăciun, prin 1968, parcă într-o zi de vineri, după ce joi, la tăierea porcului, a asistat şi procurorul X şi s-a îmbătat criţă cu vodkă rusească, adusă de el, că vezi doamne, ţuica de la părinţii Rodicăi, de prună de la munte, pute şi el,de, om subţire. Şi la pomana porcului procurorul a început să-l întrebe pe P tabla înmulţirii. Şi P nu a scos niciun cuvânt, făcea cocoloaşe de mămăligă cu mâna, apoi întingea în untura fierbinte şi mânca cu poftă. Din când în când bea zeamă de varză dintr-o cană de lut. După ce s-a săturat a mulţumit pentru masă şi a plecat să se joace cu cei doi băieţi, mai mici ca el, ai vecinului din colţ.

De fapt avea o bucată de şorici, ţinută ascuns în sân, încă de când a ajutat la căratul cărnii în beci şi vroia să o împartă cu ei. A doua zi, seara târziu a venit şi procurorul, de data asta era treaz şi iar a început să-l sâcâie pe P cu întrebări, ba tabla înmulţirii, ba cine ştie ce întrebare de istorie sau geografie. Auzise că P, în clasa a patra fiind, a câştigat un concurs de cunoştinţe generale, la care au participat, în special fete de la liceu sau de la școala tehnică de contabilitate, toate de aceeaşi vârstă cu A, sora lui. Până când P a luat un chibrit de pe masă, a aprins un băţ şi uitându-se fix în ochii lui X, l-a întrebat ce stare de agregare are flacăra. Procurorul a vrut să spună că e gaz, dar nu era sigur.

– E plasmă, a zis P şi te rog să mă laşi să mănânc. O linişte nefirească s-a aşternut în casă. Şi Amza l-a urmat peste tot pe P şi la Motru, unde reuşise la liceu şi la Feteşti unde s-a transferat P, din clasa a X-a şi-n armată la Botoşani, unde P a făcut armată întreagă şi la Bucureşti, când P a reuşit să

99

intre la sociologie. A murit la cutremurul din ’77, aşteptându-l pe P în barul de la Dunărea. Barul era la etaj şi Amza n-a avut nicio şansă. Vroia să-i spună lui P, care era aşteptat a doua zi, la ora 11, la Departamentul Securităţii Statului, Directia Securităţii Interne, să-l caute pe maiorul Ionică, fost subaltern la Slobozia, să vorbească cu el, că mai există o şansă să rămână student. P refuzase să se ducă, în vacanţa din 76, la un stagiu de pregătire la Băneasa. A fost ultima dată când s-a mai încercat recrutarea lui P. Amza l-ar fi vrut ofiţer sub acoperire. În aceeaşi seară l-a mai aşteptat pe P şi Stan, un inginer agronom din satul de baştină a lui P şi prieten. Venise cu logodnica în Bucureşti pentru cumpărături şi s-a gândit să se întâlnească cu P, la Dunărea, unde seară de seară ştia că-şi pierde vremea la o cafea şi ore interminabile de discuţii cu prietenii.

Stan a luat o masă în restaurant, la geam şi aproape de uşă, să-l vadă pe P când vine.

Când a început prăpădul a mai apucat să-şi arunce logodnica prin geam. Lui, nici măcar nu i-au găsit cadavrul. Ea a rămas paralizată pe viaţă şi cu o spaimă continuă în suflet.

Epilog P a hotărât, în fine, că e vremea să se sinucidă. Demult s-a gândit că ar fi singurul lucru pe care ar fi putut să-l ducă la bun sfârşit. Totuşi nu se face să mori, aşa, oricum. A chemat o femeie să-i facă curat.

Noroc că a chemat-o dis-de-dimineaţă,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă altfel trebuia să moară într-o altă zi. A mai rugat o femeie s-o ajute pe prima. Le-a spus că se-nsoară, mitul Mioriţei, de… şi nu se cade s-o primească aşa pe viitoarea nevastă. Se va duce s-o aducă de la oraş, cu căruţa. Şi la căruţă o să aibă înhămate două iepe negre. Femeile îşi făceau cruce, pe furiş. N-aveau curaj să hlizească, nici măcar sa-şi ridice frunţile din pământ. P le plătise bine, cât pentru trei zile la sapă pe câmp. P l-a rugat pe unul, Gică al Mariei, zis şi Buzilă, că avea nişte buze de ziceai că sunt buci de vădană, i-a mai zis că vrea şi două iepe negre. Buzilă n-avea decât o mârţoagă, un cal bătrân şi ăla era roib, dar i-a zis că se face, dar o să-l coste cam scump.

– Cât? l-a întrebat P. – O vadră de ţuică, i-a răspuns Buzilă.

Cam mult, se gândea P, aproape că se duce toată pensia pe ţuică. Şi-a aprins o ţigară. Scotea rotocoale absent. Buzilă a întins mâna spre el, vroia o ţigară. I-a dat.

S-au aşezat amândoi pe treptele casei şi fumau, umăr lângă umăr.

– O să-ţi placă iepele, ai să vezi, V lea luat imediat după revoluţie de la Jegălia, de la herghelia aia de acolo. Nu-s bune la plug, dar sunt frumoase si au mers de prinţese, înhămate la car. Acum V vinde mânjii lor pe bani grei. Şi-a cumpărat pe banii aceia un Ford, e bun că-i mare şi pe motorină, că mai cumperi de pe la tractorişti cu bani mai puţini. Doar că e negru şi c-o cruce pe el. Băietul meu, ăla de-i student, îmi zice că-i dric. Fugi mă de-aici, îi zic, cred că a fost al unui popă mare, mitropolit.

E dric, e dric, îmi tot repetă ăl mic.

Ce să le faci, că de bătut nu-ţi mai dă voie legea. Aşa că-l las în plata Domnului.

E drept că-i mai ard câte una, dar pe întuneric, să nu aibă martori.

– Să vii peste două zile cu căruţa la mine, zise P. Pe la opt fără un sfert. Atunci îţi dau şi ţuica, ai Înţeles?

– Fiţi fără grijă că am să vin.

Cele două zile au trecut cu greu. E şapte deja şi încă mai are atâtea de făcut.

Femeile muncesc de zor. P mai întâi se bărbiereşte. Are o chestie deşteaptă, cu trei lame, dar electrică. A primit-o cadou de la S, feciorul lui. Acum bărbieritul nu mai e un chin. Degeaba. Că de bărbierit uită cu săptămânile. Când îşi dă seama că a trecut mult timp, zice că-şi lasă barbă. Nu-l ţine mult. Se duce la oraş şi-şi tunde şi chica şi barba. E şapte şi-un sfert. Mai are ceva timp. Se spală pe dinţi. Femeile au terminat, îşi numără banii lăsaţi de P pe televizor. Sunt toți. Dau bună ziua şi-l lasă singur pe P. Or să vină mai târziu, cu vreun motiv, acolo, să-i vadă nevasta. E opt fără un sfert. A venit Buzilă. Sunt frumoase de adevărat iepele. P le privește cu drag şi mirat. Se urcă-n căruţă, e îmbrăcat în costum negru, puţin uzat, cămaşă albă, papion şi pălărie aşezată şmechereşte pe cap.

– Diiii, fetele mele, diiiii! șuieră P. Iepele se-aruncă într-un galop nebun.

Buzilă abia reuşeşte să se ferească, îşi face cruce. Câinii vecinilor aleargă în urma căruţei şi muşcă furioşi praful stârnit de roţi şi copitele iepelor. A ieşit din sat, acum se îndreaptă spre oraş.

– Ho, fetelor, ptrrr, ho, ho! zise P. Şi-a aprins o ţigară şi se uită, aşa, lung, în zare.

Era opt şi un sfert. Fix. Un câine urla, singur, aşa, de nebun. O lumină galbenă coborâse din cer. P a coborât din căruţă, a deshămat iepele, le-a împiedicat cu funia hamului şi le-a dat drumul pe islaz. Apoi, hotărât, se-ndreaptă, fără a mai întoarce capul, spre oraş. Nu se va mai întoarce niciodată în acest sătuc, prăfuit şi uitat de lume.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

100

pprroozzăă

Lilioara Macovei Poltergeist 1.Dispariţii misterioase Aşezarea Mair Cana, era pitită între mai multe dealuri şi legată doar de trei alte localităţi prin tot atâtea drumuri bătătorite mai mult de căruţe, trăsuri poştale şi trăsuri boiereşti.Lemnele de la pădure, se aduceau peste deal de Hoza Nire, cu carele trase de boi zdraveni şi ţintaţi între coarne.

Căruţele ordinare aveau înhămate două feluri de cai, cei de soi şi ceilalţi având ca loc de lucru, împrejurul aşezării transportând diverse.

Trăsurile poştale erau construite cu mai multă dibăcie doar transportau valori, iar trăsurile boiereşti erau speciale.

Casa boierului Paul Lurek era contruită în afara localităţii, pe o platformă destul de generoasă. Nu se ştia din ce era făcută, dar avea pereţii drepţi şi neteziţi ca la carte, acoperită cu tablă galvanizată şi ceardac din lemn de stejar ca să domine peste ani.

Sub streaşina casei se afla o dantelă lată cam de treizeci de centimetri, făcută de meşterul Dionisie, tot din stejar.

Lăsată la culoarea lemnului dar şefuită bine şi dată cu lac, dantela părea nouă. În faţa casei era un fel de terasă cu masă mereu pregătită pentru musafiri, cu scaune frumos sculptate şi o cortină de vie, care făcea umbra plăcută şi dorită. Împrejurul casei era o grădină cu legume principale, mereu udată şi întreţinută de doi grădinari aproape şcoliţi, iar în jurul gardului şi el din lemn de brad adus de la Cusa Eva aproape de graniţa cu Nauciram, era o frumuseţe de aranjament pomicol.

De la primele cireşe şi până la gutuii târzii, aici găseai fructe de tot felul iar frunzele copacilor păreau a fi udate cu lacrimi de fecioară, în orice timp al zilei.

101

În curte pe partea dreaptă erau trase ca pentru odihnă trei trăsuri, fiecare cu culoarea şi ornamentele ei. Cea roşie cu ornamente din cupru, era a boierului. Avea un fel de tălpici din tablă groasă vopsită cu grijă întrun gri îndrăzneţ şi fixaţi pe ambele părţi, cu ajutorul cărora se urca boierul în trăsură.

Harnaşamentul maroniu, din piele de calitate tighelit ca de maşină, era ţinut în loc uscat şi cremuit ori de câte ori boierul pleca la plimbare sau venea.

Trăsura doamnei boier era albastră, cu ornamente galbene şi mai bogate. Întotdeauna în trăsură era un pled din lână fină de culoare galben pai, indiferent cât de cald era afară.

Pentru cele două fete Miriam şi Amia, boierul le făcuse o frumuseţe de caleaşcă.

Era verde crud, cu semnele lor zodiacale pe părţile laterale ale trăsurii de culoare roşie, cumva spre portocaliu şi ca să fie ca din poveste, în spate au pus nişte canafuri din mătase albă.

Când voiau să se plimbe, spuneau grăjdarului şi din câteva mişcări, totul era pregătit. Ţinuturile din jur păreau fără sfârşit şi ieşirea în aceste locuri era ca o pătrundere în copilărie. Totul era sub auspiciile bucuriei şi de fiecare dată, plimbăreţii aveau alţi ochi pentru privit.

Miriam spunea deseori, că a mai descoperit un peisaj divin şi că a simţit suflarea lui Dumnezeu.

Amia mai poetă, nu ezita să aducă în discuţiile de după plimbare, că totul era rupt

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă din peisajele unui mare pictor francez şi ca să nu facă vreo confuzie nu-i pronunţa numele.

Doamna Nori boieroaica, subţire ca o trestie, se plimba numai cu Grielle, camerista.

Fata asta îi cânta de cum plecau şi până ajungeau din nou acasă. Ştia o mulţime de melodii, unele chiar vechi de tot şi în mijlocul naturii, realitatea era un vis.

Cerul văzut de doamna Nori era bulversant şi-i inducea cu fiecare plimbare dorul de copilăria îndepărtată.

Se vedea pe câmpurile verzi cu mii de flori de toate culorile, vorbind cu cerul, cerându-i să o facă prinţesă. Nu dorea nimic altceva, lucrul acesta i se părea irealizabil singură, de aceea apela la ajutoare.

Dar cât de tânără era, visele erau din ce în ce mai mari şi uneori mai aproape de ea, alte ori prea în depărtări.

Cântecul Griellei o trezea mereu din visarea nu demult avută. Împrejurimile conacului erau ca o colecţie de minunăţii cuprinse în dealuri, văi, pajişti pline cu flori de vis, toate de un farmec inexplicabil.

Dintre toate, doar câmpurile cu grâu o bucurau pe deplin şi când le vedea, le atingea spicele pline cu boabe sănătoase, simţând acelaşi miros de pâine caldă. Până la secerat, doamna Nori aproape zilnic mângâia cultura asta dumnezeiască. Îşi făcea potecuţe prin lan şi cu cântecele Griellei, cutreierau aşa ore întregi

întorcându-se acasă cu vreun bucheţel de flori roz ori mov şi spice făcute cununiţe.

Bucuriile doamnei Nori erau pornite din emoţiile inimii şi povestirile făcute acasă după aceste plimbări erau dublate în trăiri.

Uneori boieroaica avea impresia că în lanurile de grâu, cineva o urmăreşte dacă lângă ea nu era Grielle, dar nu s-a speriat niciodată, ea nu credea în fantome, în spirite venite de nicăieri şi de aceea nu spunea nimănui nimic.

De câteva zile de când au loc pregătirile pentru sărbătoarea grâului, nimeni nu a mai fost la plimbare. Era multa treabă şi când vrei ca totul să iasă bine, laşi distracţia asta deoparte.

Iarba verde din curte părea neatinsă, atâta atenţie i se dădea. Totul era sub o ordine desăvârşită.

Atunci când se ţineau distracţiile, nimeni nu se gândea că avea să fie ceva deranjat şi chiar nu era fiindcă prietenii boierului Lurek ştiau pretenţiile acestuia.

Sâmbăta asta se face petrecere la conac, se sărbătoreşte ziua grâului.Toate câmpurile cu această cultură minunată, au fost strânse şi bucuria unei recolte bune, o va împărtăşi cu prietenii de prin alte ţinuturi.

Au început de dimineaţă pregătirile.Fiecare ştie ce are de făcut, aşa cum a spus Lurek şi surpriza că nu o să iasă aşa ca la carte, nu va fi.

Mâncarea, băutura şi cântătorii, se înţelege că nu vor fi ca anul trecut. Îmbrăcămintea familiei, va fi o mare surpriză, că a fost adusă din capitală.

Invitaţii vor avea cea mai frumoasă primire şi multe dintre distracţiile propuse ca întreceri sau jocuri, îi vor face doritori exacerbaţi ai unei altei întâlniri de acest fel.

Atunci când lumea va fi aşezată la masă, vor veni feciori şi fete fiecare cu câte o pâine caldă din grâul curând adunat, aşezate pe şervete ţesute la război şi-i vor servi pe musafiri ca pe înalte feţe, precum şi sunt. Apoi un alt tânăr cu aleasa lui,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

102

pprroozzăă îndeamnă pe toţi mesenii să guste din vinul de anul trecut.

Astea fiind făcute, se vor aduce bucatele preparate cu o zi înainte, apoi festinul se va sfârşi cu dansul pe perechi, apoi laolaltă.

La sărbătoarea grâului, toată lumea este bucuroasă şi plină de bunătate.

Toată hărmălaia asta, pentru că aşa pare, este supravegheată de doamna Nori ajutată fireşte de Miriam şi Amia. Se ţine seama de felul cum sunt aşezate tacâmurile, scaunele, cum arată cei care vor servi la masă, unde stau cântătorii şi toate amănuntele pe care numai o femeie ageră le-ar şti rânduiala.

Paul Lurek este preocupat de locul fiecărui invitat.

Aici, trebuie să fie dibăcie, domnule!

Îi aşezi după ranguri, după amiciţii, după gradul de rudenie existent sau viitor, după vârste, după starea civilă, după debitul verbal, după simpatii, după, după…

Dar nimic nu este greu, când faci din plăcere!

Sărbătoarea grâului este programată aproape de un an de zile, aşa că de ce ar trebui să fie ceva greu? În timp ce toată lumea mănâncă, discută, serveşte câte ceva din băuturile casei, doamna Nori aude un strigăt uşor cunoscut, ceva ce aduce a glas de copil.

103

Cum trebuia să vadă ce mai este pe la bucătărie, a plecat într-acolo.

Ajunsă în dreptul camerei sale, a reauzit glasul de copil, dar de data asta venind de la mansardă.

Boierul Lurek, îşi făcuse acu vreo câţiva ani, o mansardă numai din lemn, cam de patru pe patru metri, aranjată pentru dimineţile de vară când îşi fuma pipa şi bea cafeaua făcută la nisip.

Cu timpul acest loc ajunsese să fie mai mult al fetelor, unde-şi făceau dantelele şi o ascultau pe Grielle cântând.

Aveau numai pe latura din faţă ferestre, lateralele fiind pereţi întregi unde Nori îşi agăţase două tablouri ciudate, unul reprezentând o femeie goală cu cap ca de vulpe rânjită şi al doilea pe un fond negru de vis urât şi gri înspăimântător de cortegiu funerar, era pictat un bărbat cu mâini de şarpe, cap de broască veselă şi picioare de copaci.

Nimeni din casa boierului nu avea îndrăgire de pictură şi cum pe acele vremuri, dacă nu aveai în casă tablouri, nu erai cu pretenţii, îşi luase şi ei ceva să fie.Nu avea nici o importanţă cine şi cum picta, relevant era să ai ceva pus pe perete, dacă se putea şi de dimensiuni mai mărişoare, să se vadă generozitatea cumpărătorului.

Aşa s-au îmbogăţit mulţi novici în alte penelului.

Ajunsă pe scările întunecate puţin din pricina organizării dificile a spaţiului, doamna Nori simţi o smucitură, abia reuşind să se agaţe de balustradă.

- Ei, cine e acolo?

- Eu! Vino, mai repede că mi-am rupt piciorul! îi răspunse glasul acum parcă necunoscut.

- Care eu? Nu te cunosc după glas!

- Hai, mai repede!

Un pic de sfială avu doamna Nori şi dădu să urce. Deodată se întunecase şi ceva ca un vâjâit de vânt puternic îi luă pălăria din cap. Se rostogoli pe scări, deşi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

pprroozzăă cineva o trăgea în sus. Din tavan începu să cadă mărunt pietricele albe şi negre, aşa le văzu doamna la nişte străfulgerări albalbăstrui venite din tavan. În drumul ei forţat pe scări, îşi agăţase rochia nouă de mătase naturală şi rămăsese goală.

Acum simţea pe spate, pe mâini şi picioare, loviturile de pietricele ca pe nişte bice cu sfichiul de oţel, imediat locul devenind vânăt. Ca dintrun val uriaş de apă, apăru monstrul masculin din tablou, împleticindu-i mâinile şerpoase după gât şi întrebând-o: - De ce m-ai ţinut pe perete?

Doamna Nori, încă nu era pierdută cu firea, se smuci, îi băgă unghiile în ochii mari ca două borcănaşe şi strigă cât putu de tare: - Cine eşti, nemernicule? Ajutor!

Ajutor!

Nu i-a răspuns nimeni. Între timp, peretele din faţă unde erau ferestrele, se crăpa după nişte direcţii curbe şi galben strălucitor.

Era un mare pericol de moarte, deşi doamna Nori privea la urâtul ăla cum rânjea. Deodată dintre căscătura aia de la ferestre, apăru femeia goală cu cap ca de vulpe, răcnind ca în codru, din ochi ţâşnindu-i flăcări roşii.

Erau îndreptate spre boieroaică, dar deşi o atingeau, nu o durea nimic.

- Nu ai avut milă de mine, bogătaşo!

Toată iarna mi-a fost frig! Acum, primeşte plata pentru asta şi dă-mi pălăria! Cu o mişcare de robot i-o luă de pe cap, căci acum pe cap avea pălăria şi cu un zâmbet sarcastic se întoase pe călcâie, după ce o plesni pe boieroaică peste faţă cu dosul palmei.

Ceva se opri în loc, într-o linişte de cimitir la miezul nopţii.

A închis ochii şi a început a mormăi ceva. A stat vreo câteva minute bune şi când a deschis ochii, o văzu pe Grielle cum o pălmuia cu grijă.

-Ce faceţi doamnă, de ce mă speriaţi?

- Ce-i cu tine aici?

- Haideţi doamnă că vă caută boierul, pleacă musafirii!

S-a ridicat şi s-a uitat în jurul ei.

Nimic nu părea deranjat cu ceva.

Rochia era întreagă, pălăria pe cap, ferestrele erau la locul lor, nu era nici un strop de apă pe jos, s-a pipăit şi nu o durea nimic, doar că de aici vedea foarte bine peretele unde avea tablourile.

Numai ele lipseau.

- Dispăruse oare odată cu fantomele astea violente?

Simţea cum în minte, trup şi suflet i se strecoară o stare de adâncă nelinişte şi tulburare. […]

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

104

eesseeuu

Friabilitatea romanului Trandafir Simpetru Există, astăzi, o anume neâncredere în capacitatea romanului de a capta interesul major al cititorului, specia, aşa cum s-a fixat ea de-a lungul timpului, nu este, decât o extinsă povestire, şi de poveşti, frumoase sau triste, se pare că unii nu mai au nevoie. Chiar cititorii, prozatorii sunt aceia care sesisează, în primul rând, caracterul desuet şi parcă uşuratec al romanului:” De la o vreme -îmi mărturisea distinsa scriitoare Lucreţia Ionescu Buiciuc – românii nu mai citesc romane, s-au plictisit, sunt previzibile şi cât s-ar inventa metode noi de a le face interesante lucrul mă lasă rece.

Genul a devenit factice, ca şi în cinematograf, regulile lui silesc la compromisuri şi de aici o inferioritate din ce în ce mai evidentă “. Romanul a reprezentat întotdeauna lectura preferată a unor cititori cu un gust nu prea elevat, amatori de evenimente interioare cu finaluri tragice (moartea lui, moartea ei, moartea lor) sau cu happy end (căsătoria lor, desigur).

105

Probabil nu numai din acest motiv, principala pârghie a genului epic a fost privită cu rezervă de intelectualii riguroşi, frivolitatea ei fiind, între altele, şi capul de acuză pe care i-l găsesc în continuare profesorii de liceu. Romanul este lectura preferată a genului feminin, cum altădată era hrana zilnică a lui Don Quijote.

Conştienţi, deci, friabilitatea lui, prozatorii au încercat a-l reanima. În fapt, antiromanul din unele literaturi nu vrea să spună că s-a inventat o nouă specie, distrugătoare a celei vechi, ci că s-a ajuns la o compoziţie, cel puţin în intenţie, imaginată după alte reguli”,ultra „, reguli” anti “, dar reguli. Antiromanul este tot roman, deosebirea constând fireşte în modul de scurtare a universului uman şi democratic, în neantizarea programatică a personajului literar, în frângerea, şi ea premeditată a acţiunii, a cronologiei ş.a.

Dar, dacă facem abstracţie de aceste inovaţii, fireşti la urma urmelor, ele ţinând de structura prozatorilor nu de obedienţa sau nealinierea la nişte” reguli „ destul de elastice, atunci trebuie să conchidem că lucrurile au rămas, în genere, în acelaşi punct. Dostoievski nu scria ca Balzac, iar Faulkner n-are nimic comun cu Truman Capote. Deosebirile dintre ei vizează nu mai şi numai talentul, capacitatea de cuprindere şi penetrare a unui mai vechi sau mai nou fond uman. Romanul, aşadar, nu poate fi reâmprospătat numai sub specia aridă a construcţiei.

Orice s-ar intreprinde, el rămâne, în mare, la datele cunoscute, poate în majoritatea cazurilor previzibil, dar cert, în eventualitatea unei dotări excepţionale, un mod artistic capabil a vorbi ca niciunul altul despre oameni. Viaţa pe care o pretindem literaturii nu intră nicăieri în proporţii mai masive ca în această specie, hulită de amatorii de idei vii, preamărită de marele public. Este inutil a lupta împotriva romanului întrucât el există prin uriaşa sa audienţă. Dar e o mare naivitate să crezi că poate juca încă, literar vorbind, rolul capital

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

eesseeuu pe care l-a avut, să zicem, în perioada interbelică.

Viaţa, societatea contemporană parcă nu mai pretind o artă cu falduri largi, construcţii mamut ci se aşează mai firesc în cadrele concentrate ale unei proze unde ideile şi deci pana eseistică ocupă o poziţie centrală. Desigur, nici cuantumul ideatic, nici, ca urmare, condeiul foarte subţire nu pot fi concepute decât ca o rezultantă a ceea ce a fost şi este sursa primă şi ultimă a literaturii: viaţa. Cei ce-şi închipuie că pot să scrie romane noi fără să spună nimic, fără să vorbească inteligibil şi credibil despre ceva, subiectul nu contează, se înşeală într-o proporţie foarte gravă. Iată de ce, între altele, am privit dintru început cu reticenţă noul roman francez sau de ce nu m-am lăsat impresionat de aura, artificial construită, în care erau drapaţi şi mai sunt drapaţi câţiva tineri prozatori din literele noastre.

Inovaţiile lor erau pur formale şi nu făceau decât să mascheze prost un deficit de creaţie, ca să nu spun o neputinţă endemică. Desigur, e greu de presupus că cineva ar vrea să mai scrie precum Rebreanu sau Sadoveanu, totuşi, dacă am avea azi câţiva asemenea scriitori, oare cum ar arăta proza zilelor noastre?. E firesc să doreşti a fi tu însuţi, însă nu e suficient.

Trebuie de asemenea să vrei şi îndeosebi să fii capabil a construi şi comunica un cuantum existenţial verosimil.

Astfel, toţi tinerii şi nu numai ei vor fi în situaţia unui prozator care spunea odată, foarte încântat de sine, că nu seamănă cu nimeni. Citindu-i cartea, mi-am dat seama că avea dreptate. Nu aducea cu nici un scriitor de la noi sau aiure, însă nici nu reuşea, de-a lungul a vreo 300 de pagini, intenţional româneşti, să aibe măcar o filă de viaţă, o clipă dintr-o existenţă adevărată, bănuită ori pur şi simplu imaginată.

El credea şi mai crede, în continuare, că reprezintă, la modul real, un caz singular, ipostaza unui prozator care începe şi sfârşeşte cu el. Că este confuz de la început până la sfârşit, că dă la iveală o

construcţie haotică ce seamănă mult cu jocul de-a dărâmatul al copiilor, că vrând să fie cu orice preţ inteligent şi personal nu reuşeşte decât să scoată şi mai mult la lumină platforma-i aridă, concepţia s restrictivă despre literatură, că intenţionând să ridice o casă ar fi trebuit să constate că-i lipsesc tocmai cărămizile, astea toate, fireşte, nu le-a văzut şi nu vrea să le vadă.

Ca el sunt destui.

Rezumând, am spune, prevalându-ne de o vorbă veche, că aceia ce intenţionează a fi foarte originali în modul de concepere a romanului, înainte de a şti ce urmează să ne propună, de fapt înainte de a fi capabil să vadă atâta viaţă încât s-o mai şi încorporeze unei cărţi, nu fac decât să aşeze căruţa înaintea patrupezilor. Nu încape vorbă, nu se poate rămâne la romanul-poveste. Dar el există din păcate şi umple de multă vreme vitrinele librăriilor.

Acesta este romanul care place, acesta este romanul care i-a propulsat pe unii spre antiroman. Asemenea poveşti se vor scrie şi de acum înainte, să fim însă, de nu înţelegători, cel puţin realişti.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

106

ppooeezziiee

Ionescu Ion

Vasile Ionac amintire

Ritm de clipă

mi-au rămas două păsări heraldice-n vie pe dealul acela din visele mele și-un nuc ce avea coroana cât cerul la a cărui umbră stăteai, copilărie.

Nici adâncul și nici `naltul Nu mai vin să-mi dea povețe.

Unde-i fi tu, tinerețe, Ca să vii să-mi sări pălantul?

toamnele cădeau altfel atunci, se rostogolea soarele pe devale, din mirajul serilor stelele deveneau licurici și –mi ieșeau ca fluturii-n cale.

Amintirea de-o secundă A privirii spre visare, Printre semne de-ntrebare, Mă mai cată, mă inundă.

câteodată rămâneam cu ochii pe ele, erau un câmp de mioare pe cerul albastru, ciobanul se pitise departe în lună, eu călăream pe un cal măiastru.

Câte-un ciot mă dumirește, Câte-o rază mă devoră; Iarnă-mi e pe prisp-afară, Iar în drag, pe omenește,

adesea desculță prin iarbă-n poiană, din vrăji te-așteptam încet să cobori, printr-un văl de mătase argintoasă, mi-apăreai, iubito, pe aripi de nori.

Parcă-nmuguresc cuvinte, Parcă șoapta cheamă clipa; Simt pe cer zburând aripa Frumuseții necuminte.

erai o minune ruptă din raiul ceresc, noaptea noastră era parcă un vis, ne cuprindeau fioarii dulci ai iubirii și cădeam amândoi în paradis.

Poate-ngheață apa-n streașini Și e pod pe apa gârlei; Nu mă vând pe-avere silei Chiar de poposesc prin patimi. Îmi sunt gând fără povață Și iubesc până spre stele; O, tu drag al vieții mele, Umple-mi sufletul de viață!

107

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Mihaiţă Tălpălaru Iubire cu nume rostit prea târziu când nopţile tale de la mărginea uitării trezesc durerea lumii ascunsă sub inima cerului ce îşi închină lacrimile înaintea fecioarei desenată dintr-o respiraţie a lunii pământul mă strigă din păcate perfect de drepte ce aveau chipul dragostei celorlalţi dezbrăcaţi de sentimente într-un veceu de gară scoasă din circuit când m-a aruncat vântul sub masa de la morgă unde nu exista nici durere nici rece doar iubirea ta pe care am gasit-o altfel unică şi ruşinoasă precum a singurei măicuţe pe care am cunoscut-o la bordelul din colţ un vis cu voce de înger goală îşi ducea crucea şalelor ţinându-se de zâmb betul cast descoperind purificarea ispitelor în calea cea dreaptă a cuvintelor de la finalul iertărilor din unghiile picioarelor îmi cresc rădăcini îngropate până la etatea genunchilor pe trunchiul pietrificat ce trăieşte în mine degetele deveniseră nişte ramuri din care se iviseră inflorescenţe în locul părului uscat prea devreme ochii se plimbau cu mâinile cugetând pe mărginea drumului cum să scape privirile cangrenate încurcate în năvodul ţesut de buzele încremenite scunzenia privirii m-a învăţat plânsetul sec acum nu îmi mai era frică să îmi fii luată de potopul apelor moarte mereu mă speria îngustimea orizontului când priveşti răsăritul sau apusul din mine apoi mi-am fugărit suflarea unui gând insensibil la închiderea pleoapelor după program încercându-i rezistenţa fără tine doar adulmecându-ţi urma lăsată sub cămaşa de rouă i-am strâns oboseala ridurilor să îţi scriu sărutul cât mai adânc încă de mic devenisem un consumator constant de zile dependent am încercat să gust şi întunericul cu iluzia ocrotitoare oferită de căldura lui

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

108

ppooeezziiee cui îi mai păsa că devenisem un drogat al banalităţilor încercam să le sortez aşezându-le într-o ordine descrescătoare injectându-mi-le în porţii treze de câte 24-36 mililitri de timp căutam unica doză a extazului apoi îţi jur nu voi mai consuma nici o milisecundă de nisip băut de clepsidră îmi ajunge eternitatea inexistenţei savurată o dată cu săvârșirea înţepeniți între noi încercam să te ascult cum îţi curge paşii vrăjiţi de te pleci cu plete împletite din râuri şi valuri de mare când mă strigi tăcută pasăre Phonix cu lumina uitată măsurându-ţi întoarcerea

109

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

ppooeezziiee

Olga Grigorov

Marius Iulian Zinca

M-ai amăgit cu vorbe goale

Dincolo...

Te-ai dus spre visul de-altă dată din care te trezeai zorită, să nu te prindă nefardată privirea mea îndrăgostită.

Te-ai furișat fără veșminte în castitatea conjugală, parafrazând fără cuvinte despre iubirea imorală.

M-ai amagit cu vorbe goale și mângâieri predestinate, îndepărtându-te agale spre alte mâini încrucișate.

Suport mai greu a ta plecare spre infinitul fără nume, decizia din întâmplare orgoliului i se supune.

de noaptea cerului fără cer, era surâsul unei zile cu soare şi razele cădeau albastru peste verdele ascuns doar la mine de negru.

Priveam adânc în susul sufletului să-mi găsesc bucata mea de roşu.

Trăiam iluzia vieţii pe ţărmul timpului.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013

110