Revista crestina numarul 3

nUMĂRul 3 |Ianuarie 2016

1 Revista Creștină

www.revistacrestina.ro

9.50 rON

REVISTĂ DE POPULARIZARE A valorilor sfintei scripturi

DESPRE POST CULTURA DOMINANTĂ A UNIVERSITĂȚILOR OCCIDENTALE ESTE O CULTURĂ A REPUDIERII CULTURII OCCIDENTALE

DEMONUL DIN

SUFLETUL EVREIESC Israel merită susținere acum, când anti-semitismul se dezvoltă rapid

NU RĂZBUNAREA ÎI ȚINE ÎN VIAȚĂ PE TRĂITORII CREDINȚEI

follow us on facebook: revista crestina

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

H.-R. Patapievici Peter Leithart Tim Keller

2 Revista Creștină

L

Sprijiniți-ne financiar pe Ammado:

undația Link Romania Moldavia este o organizație neguvernamentală înființată în 1998. În anii trecuți a derulat diferite proiecte sociale și educaționale în Iași și în satele limitrofe.

F

ink Romania Moldavia is a Romanian charity, registered in 1998. In the past years we had several social and educational projects in the city of Iasi, and in the neighbouring villages.

În anul 2015 și-a propus finalizarea unei case în satul Slobozia, comuna Voinești, județul Iași. Pentru aceasta are nevoie de suma de aproximativ 3000 Euro. Cu acești bani ar achiziționa materialul lemnos și tabla pentru acoperiș, geamuri, uși, ciment, rigips, gresie, podele.

In this year, 2015, we need to complete the building of a housewe started the last year in the village Vizitati www.linkromania.ro of Slobozia. We would need for this 3,000 Euros, to purchase the wooden materials and tin for the roof, windows, doors, cement, floor tiles, wood for the floor, boards for the walls.

Organizațiile sau persoanele care ar dori să ne ajute sunt rugate să contacteze redacția telefonic, prin email, sau la adresa de corespondență, pentru a stabili detalii.

Vă mulțumim!

Those who would kindly support this project can contact us either by phone, email or mail, at the address provided in the box on the page 4.

Thank you!

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Pentru a citi codurile de mai sus aveți nevoie de aplicația QR Code Reader

3 Revista Creștină

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

4 Revista Creștină

EDITORIAL despre omul ”cu simțul indignării răzuit” Nel mezzo del cammin di nostra vita mi ritrovai per una selva oscura ché la diritta via era smarrita*. (Dante)

“

Pe omul fără papilele gustative îl depistăm prin inspectarea limbii sale cu lupa. Pe omul cu simţul indignării răzuit îl ghicim după absenţa reacţiei etice. Lui totul i se pare întotdeauna OK, se acomodează fără tresărire oricui şi la orice, nimic nu i se pare nepotrivit cu demnitatea să, într-un cuvânt, nimic nu îl degradează. Or, ideea că totul merge şi nimic nu este cu adevărat grav, cel puţin în lumea în care am fost născuţi, este o consecinţă a pierderii puterii de a discrimina între bine şi rău şi adevăr şi fals.”

Acestea sunt cuvintele lui Horia Român Patapievici, “omul de ştiinţă, teologul nemărturisit, moralistul neşovăitor” (Virgil Ierunca), din cartea sa „Cerul văzut prin lentilă“. Lipsa reacţiei etice şi a demnităţii umane, repudierea valorilor occidentale, în esenţă creştine, sunt semnalele date de spaţiul urban din ţară, ca o consecinţă a adoptării conştiincioase a noilor principii după care se ghidează Occidentul.

Românii au stat cu jugul lui Ceauşescu pe grumaz 25 de ani, răbdând lipsuri greu de imaginat pentru o ţară europeană. Iar acum, după alţi 25 de ani de „democraţie“, asistăm la abuzurile, nesimţirea şi aroganţa unei pletore de ceauşeşti mititei, agramaţi şi oportunişti, de lăcuste nesătule, care ne-au amanetat şi prezentul şi viitorul, în numele democraţiei, economiei de piaţă şi mondializării. Şi, la fel ca înainte de 1989, tăcem şi răbdăm. Deosebirea e că acum suntem anesteziaţi de

Revistă de popularizare a Bibliei Redactor șef: Fosztó M. Árpád Autori colaboratori: Brooks Etheredge, David Serediuc, Octavian Meseșan, Robert Serediuc și alții.

Articole utilizate cu permisiunea autorilor: Daniel Brânzei, Teofil Stanciu, Gerald McDermott, Dawn Stefanowicz, Tim Keller, R.R. Reno, Marc Gellman, Peter Leithart.

Corectură și traducere: Georgiana David, Daniel Dragoș

televiziuni complice şi emisiuni inepte, de vitrine şi etichete colorate.

Grafica acestui număr: realizată de Cătălina Bajureanu, Beth Rufener.

Caricaturi de Tim Walburg.

Dar, la fel cum a existat un decembrie 1989, a existat şi un noiembrie 2015.

Când emoţia populară a scos din nou românii în stradă. Ei au dorit plecarea de la guvernare a celor care păreau eterni, netulburaţi, în fruntea ţării.

Aceşti români au suportat inconfortul moral care a apărut cu ani în urmă şi care a crescut treptat, până a ajuns de nesuportat. Ei nu au acţionat imediat, atunci când au observat că viaţa li se deteriorează pe zi ce trece, de frica necunoscutului adus de schimbare.

Le-au trebuit alţi 25 de ani ca să conştientizeze faptul că ţara nu merge în direcţia bună şi că trebuie să ia atitudine. Inconfortul stării în care erau a devenit mai deranjant decât frica de necunoscut. Şi atunci au ieşit în stradă.

Pictura de pe copertă realizată de Josef Kote, utilizată cu permisiunea autorului.

La fel se întâmplă în propria noastră viaţă. Putem avea obiceiuri rele de care nu putem scăpa şi de care nu credem că vom scăpa vreodată. Ne complacem în diete nesănătoase, atitudini scandaloase, vorbire nedemnă, vicii chinuitoare şi costisitoare, ura, minciună, egoism, invidie, mândrie, sedentarism, fără să dorim să ne eliberăm de ele, chiar dacă aceste flageluri ne distrug viaţa.

Ce bine ar fi să ajungem în punctul în care, asemenea demonstranţilor din stradă, după ce devenim conştienţi de ele, să nu le mai putem suporta şi să alegem binele, învingând durerea schimbării prin repulsia faţă de ceea ce suntem.

* La mijlocul de drum al vieţii noastre/ m-am fost găsit într-o pădure adîncă:/ pierdusem drumul drept prin văi sihastre. (Dante, Infernul, trad. de G. Pruteanu)

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Fotografii realizate în Iași, Regensburg, Sankt Johann (Austria) și Cracovia.

Fotografia lui Lenin realizată în 2015 în Fălești, Republica Moldova.

QR Coder: Fosztó Eduard Adresa de corespondență: str. Ciurchi 46, Iași, România Email: revistacrestina@mail.com Telefon: 0728 444 521, 0728 444 520 ISSN: 2393-0098, ISSN-L: 2393-0098 www.revistacrestina.ro Opiniile aparțin autorilor și nu reprezintă neapărat pe cele ale colectivului de redacție.

Toate citatele din Sfânta Scriptură sunt preluate din Traducerea Dumitru Cornilescu, cu excepția celor a căror sursă este indicată în mod expres (c) Copyright of the Cornilescu Bible (c) 1924 belongs to the British and Foreign Bible Society. Copyright (c) 2010, 2014 of the revised edition in Romanian language belongs to the Interconfessional Bible Society of Romania, with the approval of the British and Foreign Bible Society. Used by permission.

Contact Interconfessional Bible Society in Romania to purchase a copy of the Cornilescu Bible Translation and to find out more about their work and mission.

Address: Calea Călărașilor, nr. 173, bl.

42, Sc. 2, Ap. 35, sector 3, Bucharest, cod 030615, Romania Telephone: +40 213208479 Website: http://www.societateabiblica.org

5 Revista Creștină

CUPRINS REVISTA CREȘTINĂ

8 Inginer cu legitimație de taximetrist Robert Serediuc: Am realizat imediat cât de uşor poţi trage concluzii pripite cu privire la un om, făcând un portret atât de superficial, bazat pe aparenţe şi o logică precară.

10 Despre comunism. Români, îndreptați-vă spre libertate.

Brooks Etheredge: C.S. Lewis ne-ar putea transmite să ne deschidem imaginaţiei pentru a vedea, la fel cum au văzut medievalii, că întreg cosmosul este vrăjit. Că acesta găseşte totuşi o modalitate prin care îl laudă pe Dumnezeu şi îi îndeplineşte voinţa.

»» Despre Post, pag. 6 »» Peter Leithart

14 ABC-ul Scripturii. Darul de Crăciun Meseșan Octavian: Comparate cu acest dar al lui Dumnezeu realizat în persoana Domnului Isus, pălesc toate darurile oferite de oameni. Acestea au o valoare și o importanță efemeră, pe când darul lui Dumnezeu e necesar și de folos pentru eternitate.

16 Un avertisment din Canada.

Dawn Stefanowicz: Sunt unul dintre cei şase adulţi cu părinţi homosexuali care au completat petiţiile amicus către Curtea Supremă a Statelor Unite.

22 Visky, un prieten al lui Wurmbrand Teofil Stanciu: Nu răzbunarea îi ține în viață pe trăitorii credinței.

26 Evanghelia și oamenii sărmani

»» Agape câștigă, pag. 36 »» Molly Oshatz

Tim Keller: Responsabilitatea individuală şi transformarea au o mare legătură cu ieşirea din sărăcie.

38 Un nou sionism creștin Tim Keller: Israel, aşa cum s-a stabilit, este o insulă a democraţiei şi a libertăţii într-o mare de regimuri autoritare şi despotice. Merită susţinere, în special din moment ce anti-semitismul se dezvoltă rapid în toată lumea.

43 Opțiunea preferențială pentru sărmani R.R. Reno: Am ajuns să-mi dau seama de urgenţa morală de a-i proteja pe nenăscuţi şi de a apăra căsătoria tradiţională, dar şi de a reabilita virtuţile politeţii şi auto-disciplinei.

»» Demonul din sufletul evreiesc. pag.

47 »» Marc Gellman

52 Interviu cu Horia Roman Patapievici Cultura dominantă a universităților occidentale este o cultură a repudierii culturii occidentale.

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

6 Revista Creștină

DESPRE POST _______________ PETER LEITHART___________________________________

D

e-a lungul secolelor creștinii au postit din diferite motive. Câteodată aceste motive au fost foarte bune. Apostolii și bisericile lor au postit și s-au rugat înainte să aleagă conducători sau să numească misionari. Creștinii au postit cu smerenie pentru păcatele lor. Au postit și s-au rugat pentru a învinge demoni și pentru a cere ajutor de la Dumnezeu în cazul vreunui dezastru.

Deseori au postit pentru scopuri rele. Posteau crezând că trupul este rău, și pentru că se simțeau vinovați și uitau dragostea lui Dumnezeu care şi-a trimis Fiul să ne cureţe de păcate, pentru că voiau ca Dumnezeu să observe cât de evlavioși sunt. În ciuda greșelilor și abuzurilor, creștinii au intuit foarte bine importanța postului în viața creștină. În biserica primară, postul nu era o îndeletnicire izolată, rezervată pentru o zi sau o perioadă. Era cheia trăirii creștine, cu influență asupra întregii ucenicii. A fi creștin însemna participarea la o mare petrecere, dar mai însemna și ținerea unui mare post.

Este adevărat din mai multe puncte de vedere.

Postind, descoperim că ucenicia are forma unei cruci. Ne reamintește că nu-L putem urma pe Hristos decât dacă ne spunem Nu nouă înșine, și începem să ne purtăm crucea. Postul ne arată că Hristos ne cere să combatem, și ne împuternicește să învingem dorințele și obiceiurile noastre păcătoase care continuă să să ne ispitească. Postul ne descoperă că viața creștină înseamnă compasiune. Mulți dintre părinții bisericii au subliniat aceasta citând cuvintele lui Dumnezeu din Isaia 58: Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig, şi să se culce pe sac şi cenuşă?

Acesta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?

Iată postul plăcut Mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămînd, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperăl, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: Iată-Mă! Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mîncarea ta celui flămînd, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare!

Dar nici chiar aceste perspective nu ajung la înțelesul fundamental al postului. Sfântul Vasile s-a apropiat de adevăratul sens când a spus că „prima poruncă pe care a primit-o Adam” a fost interdicția legată de mâncare, pe care Sfântul Vasile a denumit-o „legea dumnezeiască a postului și echilibrului”. El a avut dreptate, dar numai pe jumătate. Pentru a vedea de ce, trebuie să ne întoarcem la postul inițial ţinut de Adam în grădina Edenului. Înainte ca Dumnezeu să îi interzică lui Adam să mănânce din pomul cunoașterii, i-a oferit toți pomii din grădină ca să mănânce din roadele lor: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămînţă şi care este pe faţa întregului pămînt, şi orice pom, care are în el rod cu sămînţă: aceasta să fie hrana voastră.” (Geneza 1:29) și „Poţi să mănînci după plăcere din orice pom din grădină” (Geneza 2:16). Oferindu-i mâncare, de fapt Dumnezeu făcea mai mult decât atât. El oferea întreaga creație. L-a creat pe Adam și l-a așezat într-o lume plină de plăceri și comori, și i-a spus: „Totul este al tău. Bucură-te de toate lucrurile!”. Așa cum Alexander Schmemann atât de frumos a spus-o, Dumnezeu l-a creat pe Adam o ființă flămândă, și i-a pus înainte o lume care, atât timp cât rămânea în comuniune cu Creatorul ei, putea să îi satisfacă poftele.

Aceasta ne ajută să înțelegem unde își găsește locul postul lui Adam. Dumnezeu i-a dat o lege a postului, dar nu înainte să îl invite la un ospăț. În Scriptură ospăţul este prioritar și mai important decât postul. „Mănâncă, bea și bucură-te” este ce îi spune la început Dumnezeu lui Adam, și este cuvântul de încheiere a lui Hristos către mireasa Lui. Postul este esențial în această poveste dar posturile sunt întotdeauna legate de ospeţe.

7 Revista Creștină

Nici chiar postul lui Adam legat de pomul cunoașterii nu trebuia să fie unul permanent. La final Dumnezeu i-ar fi dat chiar și fructul acelui copac. „Cunoașterea binelui și răului” era o perspectivă regală și o înțelepciune judicială: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău!” După o experiență lungă, oamenii maturi ajung la „cunoașterea binelui și răului” necesar pentru a împărți împreună cu Dumnezeu conducerea creației: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s’a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:14). Gol și nou-născut în grădină, Adam nu era pregătit pentru acel fruct. Trebuia să bea lapte înainte să digere carnea. Și totuși, într-o bună zi, fructul pomului cunoașterii binelui și răului ar fi urmat să fie inclus în meniu.

Ospățul (feasting) este începutul și scopul, dar Adam putea să se bucure de un ospăț mare, putea să se bucure cu adevărat de el, doar dacă ținea postul. În cele din urmă s-ar fi bucurat şi de fructul oprit, dar trebuia să aștepte până primea permisiunea, până ce era pregătit pentru asta. Această regulă trebuia aplicată nu numai la pomul cunoașteriici și la toate celelalte.

Neînfruptându-se din pom lui Adam i s-a arătat cum trebuia să trateze tot ce i-a oferit Dumnezeu. Dacă Adam urma să se ospeteze din fructele celorlalți pomi, trebuia să se îmbrace și să se ocupe de grădină. Dacă dorea să extragă aurul, aurul bun, de jos din Havila, trebuia să navigheze în jos pe râul Pison: „el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur; aurul din ţara aceasta este bun” (Geneza 2:11-12), și să înceapă să sape. Pentru a se bucura de abundența oferită de Tatăl, trebuia să aștepte și să lucreze, pentru multă vreme. Pentru a se bucura de banchet, trebuia să postească până ce el și banchetul erau pregătite.

ți le va da decât dacă vei muri într-un fel rușinos și dureros; poți avea totul acum, și nu este nevoie nici de cruce, și nici de renunțarea de sine. Toate sunt ale tale, trebuie doar să faci câteva plecăciuni. Viața, gloria, puterea, tot ceea ce îți dorești, tot ceea ce meriți - poți avea totul acum.”

Hristos a refuzat, a refuzat iar și iar, și făcând astfel, a rupt puterea păcatului adamic. Hristos a postit, a așteptat, a lucrat, a suferit, a murit, și apoi și-a deschis mâna ca să primească toată viața, toată gloria și onoarea, toată autoritatea și domnia, pe care Tatăl Lui voia să i le dea. El a postit, și ca rezultat a fost admis la ospățul Împărăției, pentru că până atunci totul era pregătit: atât ospățul, cât și El. Rezistând ispitei diavolului, Hristos ne-a arătat modelul postului adevărat și a unei vieţi în care Postul Mare este la loc de cinste..

Am putea fi ispitiți să desființăm postul cu unul din cuvintele contemporane de mare succes: postul este „gnostic” pentru că mâncarea, băutura și plăcerile sunt considerate rele.

Postul nu este gnostic. Dimpotrivă, a refuza să postești este gnostic, iar Adam a fost primul dintre ei. Dumnezeu nu i-a poruncit să postească deoarece Creația este rea. Adam nu a fost obligat să aștepte deoarece lucrurile pe care le-a dorit au fost rele. Toate erau bune, foarte bune.

El a trebuit să aștepte pentru că lucrurile oferite de către Dumnezeu erau atât de nemaipomenit de bune, încât ADAM nu era capabil să se bucure încă de ele. Trebuia să aștepte pentru că, dacă nu aștepta, puteau să se întoarcă împotriva lui..

Evident, Adam nu voia să aștepte. Eva a văzut că fructul acelui copac era bun de mâncat, și îl făcea pe cel care îl mânca înțelept, așa că a mâncat din el, și Adam l-a urmat. Adam a păcătuit pentru că a vrut totul acum - înțelepciune, autoritate, un stomac plin, bunătățile abundente ale creației, acum. A păcătuit pentru că a acumulat pentru ospăț. A păcătuit pentru că nu a ținut post, și din acest motiv chiar și aperitivele i-au fost luate.

Poate avem impresia că sărbătorim bunătatea creației când apucăm una sau alta fără să așteptăm prin post. Putem crede că suntem anti-gnostici pentru că gustăm din crema de pe tort înainte ca să fie tăiat tortul. Raționamentul nostru este că acel fruct este mult prea bun pentru a aștepta să se coacă. Dar nu aşa onorăm bunătatea Creaţiei. Nu este gnosticism să preferi carnea prăjită în locul celei fragede. Prin post nu renunțăm la creație, ci sărbătorim și onorăm bunătatea celei mai de bază și universale dintre cele create, și anume Timpul. Lipsa răbdării are întotdeauna o sămânță gnostică deoarece presupune că lucrurile nu pot fi îmbunătăţite pe parcursul timpului.

Isus este ultimul Adam pentru că el postește. Intră într-o lume care nu mai este o grădină, ci o ruină, și în această sălbăticie Satana îl ispitește ca să nu mai țină postul, ca să fie un Adam: „Ești flămând, mănâncă acum. Meriți ovaţiile mulțimii; poți să obții totul acum, dacă renunţi la Templu. Tu dorești toată autoritatea asupra cerului și pământului, dar Tatăl nu

Ni se mai arată ce înseamnă să posteşti imitând pe Hristos. Ori de câte ori Solomon ne avertizează asupra pericolelor în care se află cei care obțin averi repede, ne avertizează de fapt să nu fim Adami.

Ne reamintește să ținem postul. Încetîncet, bucată cu bucată, așteptând și nu înşfăcând, economisind înainte de a cere împrumut - aceasta este economia postului.

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Sexualitatea este la rândul ei supusă postului. Postul ne învață să renunțăm la sexualitatea bidimensională, acorporală pe care o putem avea atât de ușor pe internet, în reviste sau pe ecrane. Postul ne învață să așteptăm. Dar ne mai arată că nu trebuie să așteptăm dintr-o repulsie pudică față de relația sexuală, ci din admirație față de puterea ei misterioasă. Sexualitatea este atât de plăcută, atât de obsesiv de încântătoare, încât trebuie să avem simțurile antrenate înainte de a ne folosi de ea în mod corect.

Abstinența este postul care ne pregătește pentru petrecerea căsătoriei. Postul în sexualitate onorează creația insistând să petrecem timp pregătindu-ne.

Politica în post este deasemenea politica răbdării și a reținerii. Istoria este plină de rămăşiţele şi resturile lăsate în urmă de tiranii adamici, care au cucerit puterea fără să fie capabili să o folosească cum trebuie. Chiar și conducătorii competenți pot uita că maturizareaeste totul.

Creștinii care pășesc în fața publicului nu trebuie să vocifereze, să se agaţe şi să se încăiereze pentru un loc la masă sau pentru o poziție superioară. Creștinii intră în public să slujească, așteptând și fiind gata pentru fruct atunci când este oferit.

Oriunde ne-am uita, lumea ne ispitește să fim adami. Cultura noastră este perseverentă în a ne stârni poftele, în a ne convinge că avem nevoie de toate, și încă să le avem ”ieri”. Și ne păcălim considerând că nu facem parte din această cultură. Puține lucruri ne pot ajuta să echilibrăm ispitele ca postul ținut cu atenție, observarea acestuia și cultivarea unui tip de viață smerit. Da, Biserica este o comunitate festivă, dar dacă nu suntem și o comunitate care postește, nu suntem decât o oglindă a lumii înconjurătoare.

Postul pare să fie un dușman al vieții, dar opusul este adevărat. Postul ne învață și ne pregătește să fim oameni ai răbdării, ai controlului de sine, oameni care se bucură de un Dumnezeu care are timp, și ne dă timp, și care ne face să așteptăm comorile pe care ni le dă. Postul ne învață, ne pregătește, să urmăm pe Stăpânul care a ținut postul. Trebuie să învățăm lecțiile Postului, trebuie să învățăm să ținem postul, dacă vrem să fim poporul noului Adam, și nu doar o variație a celui vechi.

Apărut pe https://theopolisinstitute.com/.

Tradus și tipărit cu permisiunea autorului.

8 Revista Creștină

INGINER CU LEGITIMAȚIE DE TA X IMET R IS T _______________ ROBERT SEREDIUC___________________________________

E

ra o zi răcoroasă de septembrie, când numai bine sfârşisem o altă zi obositoare de muncă. Era, paremi-se, o zi de luni, care marca şi începutul unui nou an şcolar. Ieşind în grabă pe uşa firmei, mă trezesc deodată alergând prin stropii de ploaie, încercând cu disperare să opresc din mers primul taxi disponibil.

La primul semn cu mâna, întreb din mers, primul şofer de taxi, ieşit dintr-o aglomeraţie infernală: - E liber?

- Hai, urcă repede, îmi răspunse un domn presat şi el la rândul lui de claxonul violent al altui şofer care îl acuză de blocarea circulaţiei.

Urcasem în grabă în maşină, când deodată: - Încotro, domnule?, mă întrebă acelaşi domn, de data asta cu o voce groasă şi scoţând pe nări fumul gros al unei ţigări proaspăt începute.

- Policlinica Sf Maria, vă rog! am răspuns, cu un ton scurt şi rece, vrând parcă să-l fac să înţeleagă că sunt puţin deranjat de aerul greu respirabil din micul spaţiu interior al autovehiculului.

Cât timp întorcea maşina spre direcţia opusă, am aruncat o privire pe legitimaţia de taximetrist lipită de parbrizul autovehiculului, care parcă îmi sărea în faţă, strigând să facem cunoştinţă, deşi prezenţa acestui domn nu-mi crease nicidecum vreun interes. În general, îmi plac oamenii noi, ador să socializez şi să mă implic într-un dialog interesant, chiar şi neinvitat. Dar în această împrejurare, am privit îndelung la legitimaţie, doar să mă adresez critic, în imaginaţia mea, domnului Costel, al cărui portret mi-l

creasem deja. Aveam să fiu amarnic înşelat. Înşelat de aparenţele care indicau un om cât se poate de obişnuit, mediocru, neobservabil.

Era un om ale cărui haine păreau purtate şi ieri, cu o barbă neîngrijită şi un păr dezordonat care nu îţi inspirau altceva decât plictiseală şi dezgust de viaţă. Ţinea mâna cu o manichiură ce lăsa de dorit - sprijinită pe schimbătorul de viteze şi ţigara atârnată deasupra unei scrumiere plină de chiştoace… În cele din urmă, după ce am pornit spre destinaţia dorită, domnul Costel mă întreabă, parcă trezit de îndemnul conştiinţei: - Vă deranjează fumul?

Mulţumit de faptul că măcar am fost întrebat, am decis să fiu tolerant, având în vedere că nici drumul nu era foarte lung: - Nu mă deranjează, cu un ton care mai degrabă spunea „Nici măcar faţă de clienţi nu vă puteţi abţine“!...

Deodată, radioul pornit întrerupe liniştea şi tensiunea mocnită, declanşând, spre surprinderea mea, un dialog, care în cele din urmă m-a făcut să cunosc un om care nu părea a fi ceea ce-mi imaginasem eu…

- Întrerupem programul cu o ştire de ultimă oră. Marele om de afaceri X a fost arestat azi, suspectat că a fraudat statul cu 10 milioane de euro, în urma unui contract dubios. Conform acestui contract, omul de afaceri trebuia să construiască 30 de kilometri de autostradă în zona Bihorului. În acel moment, am simţit că o oarecare amărăciune din sufletul domnului Costel a recidivat, scoţându-l din normalul unei zile de muncă: - Ia uite dom’le, nu se mai satură de furat, de i-ar aresta pe toţi! Pe vremea lui Ceauşescu

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

9 Revista Creștină 9 Revista Creștină nu se fura cum se fură acum, spuse domnul Costel. Părea că a gustat regimul comunist îndeajuns de mult încât să îşi câştige dreptul de a face această comparaţie controversată.

- Eu zic totuşi că tot e mai bine acum decât cum a fost, am ţinut să îl contrazic imediat. Am făcut-o totuşi cu prudenţă, fiind mai interesat de experienţa acestui domn, decât de subiectul în sine.

- Ce vârstă aveţi?, mă întreabă direct domnul Costel, uşor deranjat de îndrăzneala mea de a-l contrazice.

- 30 de ani, răspund scurt şi la obiect.

- Păi, pe când erai dumneata la grădiniţă, eu eram inginer la fabrica Nicolina. Aveam deja terminată o facultate la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi“ şi conduceam o echipă de 25 de oameni. Îţi spun eu, ca un om mai în vârstă: pe vremea aceea era greu pentru leneşi şi indolenţi, dar acum toţi „deştepţii“ fură, punctează ironic domnul Costel.

- Inginer?!, întreb eu mirat, incapabil să asociez imaginea domnului Costel pe care l-am cunoscut acum cinci minute, cu domnul fost inginer.

- Da! Nu mă credeţi? Încă am vechea carte de muncă, v-o pot arăta, o am în torpedou, cu actele maşinii, îmi confirmase domnul Costel, cu mândrie, dar şi cu o oarecare nostalgie. Păcat că în ziua de azi nu mai sunt apreciate adevăratele meserii: toate uzinele s-au vândut, nu mai e nevoie de noi şi nici statul nu mai face nimic pentru cei din generaţia noastră.

Acum muncim şi noi cum putem, ca să ne câştigăm existenţa. Ne mai ajută copiii, dar tot e greu, spune domnul Costel cu amărăciune.

Am realizat imediat cât de uşor poţi trage concluzii pripite cu privire la un om, făcând un portret atât de superficial, bazat pe aparenţe şi o logică precară. Aveam în faţă un inginer, un om educat şi respectat, devenit, ca mulţi alţii din generaţia sa, victimă a unui sistem corupt de conducere şi a unor vremuri în schimbare.

- Îmi pare rău pentru ce vi s-a întâmplat, am spus şi eu imediat,

empatizând deodată cu domnul Costel, care părea destul de nemulţumit şi amărât de ceea ce se întâmplă în ţara aceasta, şi mai ales de ştirea care de fapt nu părea o ştire bombă. Era una care se banalizase prin repetiţie, schimbându-se doar personajul.

Fiind foarte aproape de destinaţie, mă gândeam că nu aş vrea să mă despart de domnul Costel fără să-i las măcar un gând de speranţă, de încredere în Dumnezeu, dar diferenţa mare de vârstă mă stânjenea. Simţeam că experienţa mea infimă de viaţă nu mă îndreptăţeşte să dau sfaturi unui om cu tâmplele cărunte. Cu toate astea, am rostit îndrăzneţ: - Domnule, vreau să vă spun că există totuşi o justiţie superioară celei pământeşti şi Dumnezeu vă va face dreptate.

- Da, ştiu că există Judecata de Apoi, că fiecare va da socoteală pentru el însuşi, dar până acolo, unii fură şi alţii mor de foame…

- Aveţi dreptate, domnule, dar totuşi cred că Dumnezeu poate oricând să vă schimbe viaţa şi să vă dea un nou început, indiferent de locul sau situaţia în care vă aflaţi.

Chiar vă pot spune din mica mea experienţă de viaţă că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu.

- Ceea ce spui dumneata nu e rău, dar trebuie să fim şi puţin realişti.

Sunt şi eu un om credincios în felul meu, mai merg la biserică, dar vedeţi dumneavoastră, în ziua de azi nu mai poţi avea încredere nici măcar în biserică, şi nici în preoţi.

- Preoţii sunt oameni ca şi noi, nu vă sugerez să vă încredeţi în ceea ce spun oamenii, ci în ceea ce spune Dumnezeu!

- Şi de unde ştiţi dumneavoastră ce spune Dumnezeu? Cine poate şti dacă măcar există Dumnezeu cu adevărat?

- Aveţi o Biblie?

- Nu mai ştiu sigur! Parcă aveam una în bibliotecă… De ce?

- Sfatul meu este să căutaţi să citiţi Biblia. E singura carte care îl descoperă pe Dumnezeu aşa cum este. Păcat că atât de puţini oameni mai sunt preocupaţi Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

să îl caute pe Dumnezeu, să citească Biblia! În zilele noastre, creştinismul autentic a fost înlocuit cu tot felul de religii atrăgătoare. În alte timpuri, oamenii preţuiau Biblia şi îşi trăiau viaţa altfel. În acel moment, maşina se opri în dreptul Policlinicii Sf. Maria şi, pentru prima dată, domnul Costel mă privise în ochi cu un interes aparte, ca şi cum i-ar fi părut rău că dialogul nostru avea să se sfârşească.

- Dumneavoastră vorbiţi ca un om în vârstă, îmi spuse el, acordându-mi o stimă de care nu mă simţeam vrednic.

- Eee, vi se pare, încercam eu să fiu modest. Dar sper că v-am fost de ajutor şi chiar mi-aş dori să vă mai întâlnesc!

- Doamne-ajută! 8,45 vă costă călătoria! Întind o bancnotă de 10 lei si observ că domnul Costel se scotocea stânjenit prin toate buzunarele ca să îmi dea restul. Fără să gândesc prea mult, i-am zis: - Păstraţi restul! Dumnezeu să vă dea sănătate şi putere de muncă în continuare!

- Mulţumesc mult! O zi bună!

Există un dicton care spune „crede şi nu cerceta“. Sensul lui, recunosc, m-a pus de multe ori în dificultate. Şi asta dintr-un motiv simplu: oare ca să urmez acest sfat nu ar trebui să am siguranţa că ceea ce trebuie să cred, fără să mai supun cercetării, reprezintă adevărul, iar el să vină de la o voce autorizată în acest sens? De exemplu, un părinte spune copilului său „nu te juca cu focul!“. Până ce acel copil să ajungă să înţeleagă de ce e periculos acest lucru, nu ar trebui el oare să aibă încredere în vocea autorizată, protectoare şi iubitoare a părintelui?

Totuşi, pe măsură ce ne maturizăm, devenim conştienţi de misiunea de a găsi adevărul, pentru că devenim responsabili de acţiunile noastre.

Scriptura vorbeşte clar în acest sens şi ne îndeamnă la această misiune: „Cercetaţi Scriptura pentru că în ea socotiţi că aveţi viaţă veşnică“. (Ioan 5:39)

10 Revista Creștină 10 Revista Creștină

DESPRE COMUNISM ROMÂNI, Îndreptaţi-vă spre libertate.

________ BROOKS ETHEREDGE ______________________________________

U

n American care vizitează o societate post-comunistă are multe observaţii de făcut.

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre două subiecte diferite – În primul rând, despre comunism şi socialism ca sisteme economice şi în al doilea rând, despre moralitatea acestora. Desigur, observaţiile mele se bazează pe literatura existentă referitoare la economie, şi anume pe lucrările lui Ludwig von Mises şi pe ceea ce în prezent numim Şcoala Austriacă de Economie. Interesant este faptul că Institutul Mises este foarte bine reprezentat în România şi multe dintre scrierile importante ale autorului au fost traduse în limba română. Dacă sunteţi interesaţi de ceea ce spun ele şi vreţi să aflaţi mai multe, puteţi accesa mises.ro.

Terminologia este importantă pentru înţelegerea acestui articol deoarece comunismul şi socialismul nu sunt sinonime. Cu toate acestea voi folosi

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

ambii termeni pentru a mă referi la acelaşi lucru având în vedere că ambele sisteme promovează egalitatea prin eliminarea sistemului de clasă şi a formelor de privatizare.

Primul Război Mondial a fost groaznic. Bărbaţii şi tinerii care au luptat în Marele Război s-au întors acasă după ce au văzut atrocităţi inimaginabile. S-au întors dorind pacea, căutând răspunsuri pentru a înţelege lumea şi care era rostul lor.

Având în vedere monstruozităţile la care fuseseră martori, îşi doreau din tot sufletul să creadă că lumea este un loc bun şi că oamenii pot trăi în pace. Simţeau că civilizaţia în care crescuseră se prăbuşise şi erau hotărâţi să construiască o lume mai bună. Primul Război Mondial a fost cauza pentru care mulţi oameni din acea generaţie au început să studieze economia. Acest lucru se aplică atât în ţara ta cât şi într-a mea.

Din nefericire, pentru a-şi îndeplini speranţele referitoare la o lume mai

11 Revista Creștină

raţională şi mai dreaptă, mulţi oameni din acea generaţie au aderat la socialism şi la comunism. Mulţi dintre cei care fuseseră pe câmpul de luptă şi care au simţit dorul, s-au sacrificat pentru alţii sau au pierdut persoane la care ţineau, au fost atraşi de ideea egalităţii. Promisiunea cea mai îmbietoare a socialismului, care aştepta cu braţele larg deschise, era egalitatea între toţi oamenii. Adoptând ideile lui Karl Marx din Uniunea Sovietică, comunismul a deviat generaţia Primului Război Mondial (PRM) .

Economia este studiul alocării raţionale a resurselor limitate. Cu alte cuvinte, într-o lume în care evident resursele sunt limitate, cum se decide cine ce primeşte? Cine este bogat şi cine este sărac? Spre încântarea generaţiei PRM, idealul comunismului era ca resursele să fie distribuite în mod egal.

Această idee sună foarte bine la început.

Dar dacă resursele se vor distribui egal, cine va face distribuirea? Asta, desigur, este problema. Guvernul – da, cel mai corupt din punct de vedere moral, cea mai înapoiată, ineficientă, problematică şi belicoasă maşină de ucis concepută vreodată– ar fi cel care ar decide cine ce primeşte. În marea parte a secolului dinainte de PRM, economiile capitaliste cu piaţa liberă au înflorit fără nicio piedică. În multe ţări, inclusiv în Statele Unite, guvernul, în general, nu s-a implicat în economie. Doar acest lucru a creat cel mai mare nivel de trai la nivel mondial, atât pentru bogaţi cât şi pentru săraci. Mai existau oameni săraci? Desigur. În ciuda afirmaţiilor Socialiştilor şi ale Comuniştilor, egalitatea veniturilor era un ideal imposibil. Dar în mare, nivelul de trai atât pentru bogaţi cât şi pentru săraci era unul ridicat în ţări precum Statele Unite. Bogaţii erau mai bogaţi dar şi săracii erau mai bogaţi. În comparaţie cu orice altă perioadă istorică la nivel mondial, nivelul de trai pentru populaţia săracă era mai ridicat în ţările în care piaţa liberă a funcţionat fără implicarea guvernului. Datorită eficienţei capitalismului în ceea ce priveşte distribuirea resruselor, în această perioadă mulţi oameni s-au îmbogăţit peste măsură în Statele Unite precum şi în alte ţări. Într-adevăr, în perioada menţionată, diferenţa dintre bogaţi şi săraci s-a mărit considerabil. Mulţi au văzut în acest lucru o problemă, dar eu pot afirma că nu era. O persoană se putea îmbogăţi pe piaţa liberă (fără a mitui guvernul, fără a accepta subvenţii, etc, fără nicio implicare din partea guvernului), oferind unei mari mase de oameni ceva ce aceştia

îşi doreau la un preţ pe care erau dispuşi să-l plătească. Rockefeller s-a îmbogăţit scăzând preţul petrolului. Cu alte cuvinte, el a fost răsplătit pe măsură deoarece a ajutat milioane de americani să economisească miliarde de dolari, lucru din care toate părţile implicate au avut de câştigat. Pentru mai multe informaţii despre aşa numiţii “baroni tâlhari” pe care mulţi îi arată cu degetul în mod eronat ca fiind una dintre presupusele probleme ale capitalismului de piaţă liberă, recomand cartea lui Burton Folsom Jr., The Myth of the Robber Barons .

Oricum, dat fiind ca piaţa liberă a creat o astfel de diferenţă între bogaţi şi săraci şi încă mai existau atât de mulţi oameni săraci (chiar dacă nivelul de trai a populaţiei sărace s-a îmbunătăţit considerabil), socialiştii au început să susţină că sistemul capitalist de piaţă liberă a eşuat. Îşi doreau o distribuire egală a resurselor şi a veniturilor. Scopul comunismului a fost chiar abolirea unei economii de piaţă.

După cum am afirmat anterior, să accepţi declaraţia de egalitate a comunismului, poate, la început, să sune foarte bine – asta dacă eşti adeptul egalităţii. Mie, personal, nu-mi place egalitatea. Sunt extrem de bucuros şi recunoscător că există oameni mai deştepţi decât mine. Oameni care sunt capabili să micşoreze un microcip încât să încapă întrun telefon. Oameni care trimit sateliţi în spaţiu pentru ca televizorul meu să capteze semnal. Oameni destul de bogaţi încât să iniţieze afaceri şi să-mi vândă produse mai ieftine decât competitorii lor. Oameni care pot transporta tone de oţel, metal sau lemn peste tot în lume mai eficient şi mai ieftin decât guvernele care trimit timbre peste drum.

Cu siguranţă sunt recunoscător că soţia mea este mai frumoasă decât mine. Egalitatea nu este atât de eficientă pe cât se doreşte.

Cu toate acestea, când auzim despre asta pentru prima data, ni se pare chiar drăguţ.

Problema revendicării comuniste de a crea egalitate pe piaţă este că îi lipseşte un sistem concret de preţuri. Ludwig Von Mises, într-o serie de lucrări disponibile acum atât în engleză cât şi în română, a demontat baza socialismului demonstrând că este un ideal imposibil de atins. Vă recomand să citiţi orice lucrare a lui Mises care vă cade în mână.

Mises ne arată că, pe o piaţă liberă, preţurile sunt instrumente minunate. A-ţi da seama cât de mult este căutat un anumit produs şi cât sunt dispuşi clienţii să plătească pentru el, este vital pentru orice om de afaceri. Preţurile trebuie stabilite corect. Dacă preţul este prea mic, marja de profit este la pământ şi curând

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Bogaţii erau mai bogaţi, dar şi săracii erau mai bogaţi.

12 Revista Creștină

vei da faliment. Dacă preţul este prea mare, nimeni nu îţi cumpără produsele şi vei fi curând eliminat din afaceri de către competitori. Preţurile înseamnă totul pe piaţă. Fără un sistem de preţuri corect, pur şi simplu resursele nu pot fi alocate într-un mod eficient. Fără rapiditatea de a acţiona la fiecare val de preferinţe ale oamenilor, fiind în schimb la mâna lentă şi ineficientă a guvernului care este amplasat la distanţă de consumatori, dezastrul pe piaţă este asigurat.

Resursele vor fi risipite sau limitate.

Economia înseamnă moralitate.

În 1917, comuniştii care au preluat puterea în Rusia erau siguri că vor putea centraliza toată economia naţională cu ajutorul noilor invenţii, telegraful şi calea ferată.

Planificarea centralizată a întregii economii naţionale însemna că armatele de birocraţi trebuiau să colecteze informaţii în mod constant. Trebuiau să ia milioane de decizii referitoare la cantităţile de bunuri ce urmau a fi produse şi la resursele folosite.

Trebuiau să decidă câte şi ce fel de fabrici să construiască, ce ordine de producţie să aibă şi ce materii prime şi bunuri intermediare să fie trimise miilor de fabrici şi ateliere.

Asta fără să mai vorbim de problema distribuirii – livrarea bunurilor către oamenii care aveau nevoie de ele – şi costul care în mod evident era enorm. Preţurile corecte nu se pot stabili fără schimbul liber şi schimbul liber nu poate avea loc fără privatizare sau drept de proprietate.

Toate drepturile de proprietate.

Pe o piaţă liberă, dacă suficient de mulţi oameni îşi doresc sau au nevoie de un anumit bun (adică dacă există cerere), cu siguranţă cineva va face bani din acea cerere. Se va construi o fabrică, se va iniţia un lanţ de producţie şi oamenii vor fi serviţi în măsura posibilităţilor. Într-un sistem economic comunist, birocraţii guvernului sunt cei care trebuie să determine care sunt bunurile de care au oamenii nevoie. Statul trebuie să determine dorinţele şi nevoile oamenilor. Ale tuturor cetăţenilor.

Statul trebuie să solicite producţia în cantităţi precise. De unde ia statul banii necesari pentru toate astea? Pentru a construi toate fabricile? Pentru a plăti toţi angajaţii guvernului? Pentru a distribui fizic toate bunurile? Desigur, îi obţine din impozite – colectate de la Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

toţi oamenii pe care se presupune că îi ajută. Toate acestea în numele egalităţii.

Asta este ceea ce Mises, fondatorul Şcolii Austrice de Economie, numea problema de calcule a socialismului. Este imposibil pentru stat să ruleze toate calculele pe care le-am menţionat, şi abia dacă am atins superficial complexitatea pieţei.

Mises a demonstrat că efectuarea calculelor economice prin orice alt mijloc decât piaţa liberă, este imposibilă. În lipsa preţurilor şi a stimulentului obţinut prin profit, Rusia Sovietică a suferit de foamete chiar dacă avea milioane de hectare de pământ arabil. Tractoarele au ruginit pe câmpuri din lipsă de combustibil şi grâul a putrezit pe câmp din lipsă de culegători.

Acest lucruri pur şi simplu nu se petrec atunci când există pieţe complet libere.

La 50 de ani după PRM, atrase de promisiunea egalităţii şi de speranţa unei lumi mai bune, multe ţări au căzut în capcana comunismului.

Multe altele au acceptat anumite aspecte ale acestei idei monstruoase, fără a accepta însă tot pachetul. În ţara mea, ticălosul principal a fost Franklin D. Roosevelt. Programele sale New Deal din anii 1930 şi 40 au avut drept consecinţe înăsprirea Marii Depresii în timpul mandatului său. Majoritatea preşedinţilor Statelor Unite de după Roosevelt au acceptat ideea de a folosi forţa şi constrângerea guvernului în numele egalităţii prin redistribuirea bogăţiei, precum şi alte idei care au pus baza socialismului. Cu singuranţă că aici este inclus şi preşedintele actual. Mises a demonstrat că orice intervenţie din partea guvernului în economie întotdeauna va avea efecte negative asupra economiei.

Indiferent dacă total sau parţial, orice intervenţii din partea guvernului în economie este în defavoarea acesteia. În plus, Mises are dreptate când afirmă că, nu numai că intervenţiile guvernului în economie nu funcţionează, dar sunt şi ineret imorale. Mulţi oameni critică sau se feresc de economie spunând că viaţa nu înseamnă doar bani, cum să-i obţii şi cum să-i cheltui eficient, etc. Cu toate acestea, pieţele şi guvernele afectează calitatea vieţii, nivelul de trai al săracilor precum şi lucrurile de care ne pasă din punct de vedere moral. Mulţi oameni consideră că economiştii şi filosofii moralei sunt foarte diferiţi, dar nu este întocmai aşa. Economia înseamnă moralitate. În lume există şi binele şi răul. Un filosof al moralei, indiferent de cât

13 Revista Creștină

de înţelept pare, dacă nu are cunoştinţe de economie, nu ştie mai nimic nici despre moralitate. În orice caz, pentru oamenii cărora le pasă despre ce este bine şi ce este greşit, economia reprezintă uneori o problemă. O persoană cu o perspectivă creştină, de exemplu, are ca reper Biblia care îi spune clar că trebuie să aibă grijă de săraci.

Creştinul porneşte televizorul şi vede un politician ţinând un discurs şi spunând că dacă va fi ales, va susţine nu ştiu ce program care a fost conceput pentru a avea grijă de săraci oferindu-le mâncare, sau bani sau orice altceva. Pentru mulţi creştini, acest discurs pare să coincidă cu propriile perspective aşa că politicianul primeşte voturile creştinilor datorită concepţiei creştine despre bine şi despre rău.

Ca un creştin ce sunt, cu ceva simţ economic (sunt sigur că mai am multe de învăţat), vă atrag atenţia astăzi că există două probleme majore în această logică. În primul rând, creştinul, deşi bine intenţionat, se înşală. După cum am evidenţiat anterior, din cauza lipsei de eficienţă pe piaţă a guvernului, programele de îngrijire a săracilor vor eşua. În ţara mea au fost adoptate mii de legi pentru îngrijirea săracilor dar fiecare a eşuat în îmbunătăţirea vieţii acestora. Piaţa liberă este singura care i-a scăpat de sărăcie.

Ca votanţi, trebuie să fim foarte atenţi să nu judecăm un politician pe baza programelor în care se implică sau pe baza intenţiilor, ci bazându-ne pe rezultatele pe care le-a obţinut. Este foarte uşor să te pierzi în retorica bunelor intenţii în timp ce programele pentru care votăm de fapt nu au rezultate bune.

Acest lucru ne aduce la cea de-a doua problemă majoră în ceea ce priveşte raţionamentul creştinului imaginar. Probabil că vă întrebaţi de ce guvernul nu ajută săracii? De ce nu funcţionează programele? Răspunsul este simplu. Dacă iau un cuţit şi ies afară pe o stradă aglomerată, găsesc un bărbat la costum care evident este un afacerist bogat, scot cuţitul şi i-l flutur în faţă spunând „Dă-mi toţi banii”, iau banii, merg într-o zonă săracă a oraşului şi îi dau unui sărac, am făcut o faptă bună?

Săracul ar putea crede asta deoarece îşi vede de propriul interes, dar fapta nu este una bună. Asta este ceea ce guvernul face zilnic în numele egalităţii şi dreptăţii sociale, este ceea ce presupune sistemul comunist.

Din punct de vedere moral, este imposibil să faci fapte bune folosind banii altor oameni. Din punct de vedere economic, este imposibil să creezi bogăţie prin redistribuire.

Exemplul meu omite faptul că, atunci când guvernul încearcă să redistribuie bogăţia, aceasta trece prin mai multe mâini. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o tranzacţie directă de la bogaţi la săraci aşa cum s-a întâmplat în exemplul menţionat anterior. Funcţionarul guvernului trebuie să fie plătit pentru că stă la un birou, lucrează cu numere şi răspunde la telefon. Muncitorii în construcţii trebuie să fie plătiţi (din banii strânşi din impozitele plătite de clasele superioară şi mijlocie) pentru construirea birourilor guvernului. Facturile pentru apa şi curentul consumate de clădirea guvernului trebuie şi ele plătite. Ce rămâne, este împărţit săracilor, care ar fi avut un beneficiu mai mare dacă bogatul şi-ar fi păstrat banii şi i-ar fi folosit pentru angajarea mai multor persoane sau pentru producerea bunurilor la preţuri mai mici.

Voi concluziona printr-o analiză rapidă a diferenţelor dintre ţările noastre. Românii nu se bucură de libertate de prea mult timp şi încă nu s-au bucurat de ea pe de-a-ntregul.

Din fericire, învăţaţi din ce în ce mai mult despre libertate ca trend general.

Tirania controlului exercitat asupra preţurilor, a salariilor minime şi a implicării guvernului în economie va continua să frâneze economia românească atât timp cât va exista.

Statele Unite, pe de altă parte, a gustat din libertatea totală. Din nefericire, acele zile sunt de mult apuse. În timp ce România se apropie, speram noi, din ce în ce mai mult de libertate, Statele Unite se apropie din ce în ce mai mult de socialismul limitat.

Permitem socialismului să preia conducerea încet, atât timp cât zilnic apar programe guvernamentale care promit să „repare” problemele pe care doar piaţa le poate rezolva. Deşi

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

piaţa liberă care a existat odată în Statele Unite este foarte flexibilă, dacă nu vom schimba curând mersul lucrurilor, piaţa liberă americană aşa cum o ştim, se va prăbuşi. Deja am văzut începutul acestui proces în criza imobiliară din 2008. Puţin câte puţin, tirania programelor guvernamentale va doborî economia Americii dacă lucrurile vor continua aşa.

Români, vă conjur, îndreptaţivă în direcţia cea bună. Îndreptaţi-vă spre libertate.

Respingeţi politicile socialiste sub toate formele lor bine intenţionate, deoarece zilele în care vă bazaţi ca Statele Unite să facă acest lucru, este posibil să se apropie de sfârşit.

Puţin câte puţin, tirania programelor guvernamentale va doborâ economia Americii dacă lucrurile vor continua aşa.

14 Revista Creștină 14 Revista Creștină

DARUL DE CRĂCIUN ________ ABC-UL SCRIPTURII: MESEȘAN OCTAVIAN______________________

C

uvântul “evanghelia”, în limba noastră, are semnificația de “veste bună”, ea fiind de fapt un mesaj al lui Dumnezeu, prin care dorește să se descopere omului păcătos și să-i transmită informațiile necesare despre sine și despre posibilitatea restaurării relației și părtășiei între persoana Sa și omul păcătos, întrerupte de păcat. În scopul transmiterii Evangheliei, Dumnezeu a folosit de-a lungul istoriei, în multe rânduri și în multe chipuri (Evrei 1:1), diferite metode pentru a comunica voia Sa. Revelația supremă, realizată prin persoana Domnului Iisus (Evrei 1:2) constituie darul suprem pe care Dumnezeu îl oferă omenirii păcătoase, pentru a-i pune la dispoziție un mijloc spre iertare și reabilitare în fața justiției divine.

Comparate cu acest dar al lui Dumnezeu realizat în persoana Domnului Iisus, pălesc toate darurile oferite de oameni. Acestea au o valoare și o importanță efemeră, pe când darul lui Dumnezeu e necesar și de folos pentru eternitate.

Dumnezeu a hotărât să transmită omenirii mesajul Evangheliei prin trei mijloace diferite de comunicare: Prin creație (Romani 1:19-20); ea este o evanghelie nescrisă, prin care Dumnezeu își revelează însușirile Sale personale.

Prin Evanghelia propriu-zisă, care cuprinde de fapt “Cuvântul” lui Dumnezeu transmis verbal și în scris, prin prooroci și apostoli, constituind Sfânta Scriptură, sau Biblia (Psalmul 119:4) Ultimul mesaj, care constituie și cel din urmă cuvânt al lui Dumnezeu a fost transmis prin Fiul Său, domnul Iisus Hristos, oglindirea slavei Sale, și întipărirea ființei Sale (Evrei 1:2-3)

Analizând Creația, vom constata că ea este o manifestare a înțelepciunii nespus de felurite și a atotputerniciei lui Dumnezeu, făcute cunoscute, fără discriminare, tuturor oamenilor, indiferent dacă aceștia au auzit, vreodată, sau nu Cuvântul Lui. Analizând complexitatea alcătuirii universului, a corpurilor cerești, a planetei pe care locuim, precum și faptul că am fost așezați în spațiu, într-un loc care face posibilă cercetarea științifică, putem înțelege că ni se dezvăluie existența unui creator înțelept, atotputernic și slăvit (Psalmul 19:1-6), și care, în plus, dorește să ni se facă cunoscut.

Este un alt lucru important prin care vorbește Dumnezeu prin creația Sa: însăși complexitatea biologică și spirituală a ființei umane, structurată trinitar în duh, suflet și trup, după asemănarea lui Dumnezeu (Fapte 17:28-29, 1Tesaloniceni 5:23) La baza existenței omului stă un anume simț al dreptății. Acesta referindu-se la propria persoană îl ajută să înțeleagă principiile morale care alcătuiesc însăși baza existenței sale. Simțul acesta al dreptății îl face să se revolte împotriva acțiunii de a fura, de pildă. Același lucru este valabil pentru violență, minciună și altele.

Faptul că Dumnezeu permite existența răutății și a suferinței, în universul creat de El, ne descoperă o ființă îndelung răbdătoare care nu dorește moartea păcătosului și este dispus să-i ofere o nouă șansă de împăcare. De aceea Dumnezeu nu intervine imediat cu pedeapsa pentru faptele rele (2Petru 3:9, Iov 35:15).

Organizarea societății umane (Fapte 17:26), la

Numărul33 Numărul Decembrie2015 2015/Ianuarie 2016 Decembrie /Ianuarie 2016

15 Revista Creștină fel, e un mesaj nescris pe care îl transmite Dumnezeu prin politică.

Politica își are modelul inspirativ în realitățile cerești (Efeseni 3:10, 6:12). Politicienii, fără să își dea seama, sunt inspirați de una din cele două insituții cerești.

Legislația instituită de organele legislative umane, începând cu codul lui Hamurabi, dreptul roman sau codurile de legi actuale, toate sunt mărturii ale unui Dumnezeu care iubește și ordonează toate lucrurile.

Justiția, la rândul ei, vorbește despre existența unui Dumnezeu drept și care va judeca și va răsplăti sau pedepsi pe cei de pe Pământ, după cum au respectat sau au încălcat legile dreptății Sale.

Evanghelia creației ne revelează multe atribute ale lui Dumnezeu, dar nu ne descoperă Voia Sa cu privire la noi. Cuvântul Său, transmis verbal și în scris, prin intermediul unor oameni aleși de El, sub forma oracolelor profetice și a mărturiilor apostolilor. Adunate împreună sub inspirație divină, au devenit, în Noul Testament, Evanghelia lui Hristos. Această Evanghelie nu e doar un mijloc de informare, ci și sursa de putere pentru o trăire creștină autentică.

Punctul central al evangheliei este persoana Domnului Iisus Hristos.

Proorocul Isaia îl prezintă ca pe un dar care ni s-a dat (Isaia 9:6), ca să împrăștie întunericul necazului pe care păcatul l-a produs în lume.

Este darul cel mai minunat, oferit de Dumnezeu, care deține toate resursele necesare și pe care ni le oferă pentru satisfacerea nevoilor noastre, materiale și spirituale.

Domnul Iisus Hristos, fiind persoana centrală a Bibliei, a fost văzut de prooroci prin descoperire divină, ca fiind Cel care trebuie să vină, potrivit planului lui

Dumnezeu, ca să așeze din nou toate lucrurile (Fapte 3:20-21) Proorocii au fost însuflați de Duhul Sfânt, când au furnizat informațiile necesare omenirii, pentru a-L putea recunoaște și pentru a putea stabili identitatea celui trimis de Dumnezeu, pentru a restaura relația cu Sine, a omului căzut sub robia păcatului. În timp ce proorocii îl prezentau ca fiind Cel care trebuie să vină, apostolii prin lucrarea lor, așa cum o aflăm descrisă în Noul Testament, îl prezintă ca fiind Cel care a venit pentru a duce la îndeplinire voia Tatălui ceresc. El dorește ca nimeni să nu piară, ci să vină la pocăință (2Petru 3:9).

Pentru realizarea acestui obiectiv ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos a acceptat să se dezbrace de sine însuși, să se umilească luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor (Filipeni 2:6-8). Venind în lume, El s-a născut la fel ca orice om, luând trupul unui copil care a fost culcat într-o iesle din Betleem, deși era singurul născut din Tatăl, înainte de a exista timpul (Ioan 1:14). El a existat înaintea tuturor lucrurilor, fiind Cel prin care Dumnezeu a creat tot ce există (Romani 11:36), iar prin Fecioara Maria el doar a obținut trupul omenesc (Evrei 10:5), Pentru a putea plăti, prin moarte, prețul pretins de sfințenia lui Dumnezeu, în răscumpărarea omului păcătos, înstrăinat de Dumnezeu, era necesar acest lucru. Întrucât Dumnezeu este nemuritor (1Timotei 6:16), iar sfințenia Lui pretinde ca plata păcatului să fie moartea, răscumpărarea fiind posibilă doar prin moarte, trebuia ca și fiul Său să posede un trup uman, în care să poată muri, iar prin aceasta să biruiască pe cel care are puterea morții, și astfel să dăruiască, prin credință, viața veșnică (Romani 6:23).

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Pentru ca Dumnezeu să poată oferi iertarea era nevoie de un om care să înfăptuiască ce este drept, să stea în spărtură pentru țară, dar nu s-a găsit niciunul (Ieremia 5:1, Ezechiel 22:30). De aceea Dumnezeu a purtat de grijă și l-a trimis pe Domnul Iisus Hristos, fiul Său. El trebuia să fie Mielul de jertfă pentru răscumpărarea omului păcătos (Geneza 22:8).

Copilașul culcat într-o iele a crescut (Luca 2:40), și la maturitate a murit pe cruce împreună cu noi, oamenii fărădelegii, între care a fost pus și numărat (Marcu 15:27-28).

Dumnezeu L-a înviat în a treia zi, demonstrând că moartea nu avea nicio putere asupra Celui care a declarat că este învierea și viața (Fapte 2:24, Ioan 11:25) și că este Calea, adevărul și viața (Ioan 14:6).

Darul minunat al lui Dumnezeu, pe care ni-l oferă prin Fiul Său, este unicul remediu prin care putem scăpa de robia păcatului, singura cale prin care putem ajunge la Tatăl (Ioan 14:6).

Atitudinea pe care o luăm cu privire la El constituie prețuirea pe care i-o acordăm, exprimată prin manifestarea recunoștinței nostre, acceptând darul și utilizându-l pentru a realiza scopul lui Dumnezeu cu privire la noi. El dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință (2Petru 3:9), pășind pe calea cea nouă, pe care a deschis-o Domnul Iisus prin trupul său (Evrei 10:20).

Ești îndemnat să îți pui întrebarea prin care Dumnezeu ți se adresează direct și personal, cum vei reacționa la oferta Sa de a ajunge în părtășie cu El, prin intermediul Fiului Său, unicul mijlocitor și singura cale prin care poți ajunge să Îl întâlnești, să-L slăvești și să-L slujești?

16 Revista Creștină 16 Revista Creștină

UN AVERTISMENT DIN CANADA __ DAWN STEFANOWICZ ________________________________________

căsătoriile între persoane de același sex erodează drepturile fundamentale Sunt unul dintre cei şase adulţi cu părinţi homosexuali care au completat petiţiile amicus.

A

mericanii trebuie să înţeleagă că scopul mişcării pentru drepturile LGBT implică o putere centralizată a statului – şi sfârşitul libertăţilor garantate de Primul Amendament.

Sunt unul dintre cei şase adulţi cu părinţi homosexuali care au completat petiţiile amicus către Curtea Supremă a Statelor Unite, solicitând Curţii să respecte autoritatea cetăţenilor în ceea ce priveşte păstrarea definiţiei originale a căsătoriei: uniunea dintre un bărbat şi o femeie cu excluderea celorlalţi, astfel încât copiii să îşi cunoască şi să fie crescuţi de părinţii biologici.

Locuiesc în Canada, unde căsătoriile între persoane de acelaşi sex au fost mandatate în 2005.

Sunt fiica unui tată homosexual care a murit de SIDA. Mi-am descris experienţa în cartea: Out From Under: The Impact of Homosexual Parenting. Peste cincizeci de copii crescuţi de

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

părinţi LGBT au luat legătura cu mine şi mi-au împărtăşit temerile referitoare la căsătoria între persoane de acelaşi sex şi dreptul lor de a fi părinţi. Mulţi dintre noi au probleme în ceea ce priveşte propria sexualitate şi simţul genului din cauza influenţelor din mediul în care am fost crescuţi. Împărtăşim o mare compasiune pentru oamenii care au probleme cu propria sexualitate şi identitate sexuală – nu animozitate. De asemenea, ne iubim părinţii.

Totuşi, când ne povestim vieţile în public, adesea ne confruntăm cu ostracizare, cenzură şi chiar ameninţări.

Avertizez America astfel încât să se aştepte la erodarea severă a libertăţilor garantate de Primul Amendament în cazul în care Curtea Supremă a Statelor Unite va aproba căsătoria între persoane de acelaşi sex. Consecinţele sunt vizibile în Canada de zece ani şi sunt cu adevărat demne de Orwell în ceea ce priveşte natura şi

17 Revista Creștină

scopul căsătoriei.

Lecţiile învăţate de Canada

Dacă spui sau scrii ceva ce poate fi interpretat ca „homofob” [...] rişti să fii disciplinat, concediat sau dat în judecată de guvern.

În Canada, libertatea de exprimare, presa, religia şi asocierea au suferit enorm din cauza presiunii exercitate de guvern. Dezbaterea referitoare la căsătoriile între persoane de acelaşi sex care are loc în Statele Unite nu ar putea exista legal în Canada din zilele noastre. Din cauza restricţiilor legale aplicate libertăţii de exprimare, dacă spui sau scrii ceva ce poate fi interpretat ca „homofob” (inclusiv, prin definiţie, orice pune la îndoială legalitatea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex), rişti să fii disciplinat, concediat sau dat în judecată de guvern.

De ce poliţia urmăreşte în justiţie exprimarea cu scopul de a elimina „instigarea la ură” când există remedii legale de protecţie împotriva calomniei, defăimării, ameninţării şi atacului aplicate în mod egal tuturor americanilor?

Politicile bazate pe infracţiuni motivate de ură ce folosesc termeni precum „orientare sexuală” şi „identitate sexuală” crează inegalităţi din punct de vedere legal în timp ce grupurile protejate se bucură de protecţie legală suplimentară în comparaţie cu alte grupuri.

Văzând cum isteria mulţimii din Indiana a determinat ca legislaţia să monitorizeze Actul de Restaurare a Libertăţii Religioase, mulţi americani încep să înţeleagă cum câţiva activişti de Stânga susţin introducerea controlului guvernamental în ceea ce priveşte fiecare instituţie sau libertate.

Potrivit acestui plan, autonomia personală şi libertatea de exprimare devin vise deşarte şi copiii sunt trataţi ca nişte lucruri.

Copiii nu sunt mărfuri ce pot fi în mod justificat despărţiţi de părinţii biologici şi schimbaţi între adulţi cu care nu au niciun grad de rudenie. Copiii din căsnicii între persoane de acelaşi sex îşi vor nega adesea durerea şi se vor preface că nu duc dorul Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

părinţilor biologici, fiind presaţi să se exprime pozitiv pe baza politicii din gospodăriile LGBT. Cu toate acestea, când copiii îşi pierd părinţii biologici din cauze precum decesul, divorţul, adopţia sau tehnologia ce permite reproducerea artificială, se confruntă cu o durere pustiitoare.

La fel se întâmplă şi pentru noi când părintele homosexual introduce în vieţile noastre partenerul/partenerii de acelaşi sex. Partenerul/Partenerii lor nu vor putea vreodată înlocui lipsa părinţilor biologici.

Statul ca arbitru suprem al paternităţii/maternităţii Ni se repetă constant că „a permite cuplurilor de acelaşi sex să acceseze instituţia căsătoriei nu ne va priva de drepturi”. Este o minciună.

Când s-a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex în Canada, drepturile părinteşti au fost redefinite imediat. Legea referitoare la căsătoriile între persoane de acelaşi sex, Legea C-38 a inclus o prevedere referitoare la eliminarea termenului de „părinte biologic” şi înlocuirea acestuia cu termenul neutru de „părinte legal” conform legii federale. Acum toţi copiii au doar „părinţi legali” conform definiţiei statului. Eliminând în mod legal paternitatea/ maternitatea biologică în acest fel, statul ignoră dreptul fundamental al copiilor: dreptul imuabil şi intrinsec de a-şi cunoaşte şi de a fi crescuţi de părinţii biologici.

Mamele şi taţii oferă copiilor daruri unice şi complementare. În opoziţie faţă de căsătoria între persoane de acelaşi sex, sexul părinţilor contează pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. Ştim, de exemplu, că majoritatea bărbaţilor încarceraţi au crescut fără tată. Taţii, prin natura lor, contribuie la formarea identităţii, dirijează copiii, oferă disciplină, limite, aventuri riscante şi reprezintă exemple de viaţă pentru copii. Dar taţii nu pot hrăni copiii în pântece, nu pot naşte şi nu

18 Revista Creștină

Statul are acces în casa ta şi îţi poate supraveghea comportamentul de părinte, poate verifica dacă eşti conform standardului.

pot alăpta. Mamele oferă îngrijire copiilor într-un mod unic şi benefic ce nu poate fi copiat de taţi.

în investigaţia lor atunci când anchetează discursul împotriva homosexualilor.

Nu trebuie să fii specialist pentru a şti că bărbaţii şi femeile sunt diferiţi din punct de vedere anatomic, biologic, psihologic, hormonal şi neurologic. Aceste diferenţe unice reprezintă avantaje pentru copii, avantaje ce nu pot fi imitate de părinţii „legali” de acelaşi sex care interpretează diferite roluri în încercarea de a substitui bărbatul sau femeia care lipseşte.

Reclamantul beneficiază de achitarea completă a taxelor de către guvern. Reclamatul nu are aceleaşi drepturi. Chiar dacă reclamatul este găsit nevinovat, nu îşi poate recupera banii.

Dacă este găsit vinovat trebuie să plătească amenzi în favoarea tuturor persoanelor care au depus plângere.

În consecinţă, căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu numai că privează copiii de dreptul de a avea părinţi biologici dar oferă statului puterea de a subestima anatomia părinţilor biologici, ceea ce înseamnă că drepturile parentale sunt uzurpate de guvern.

Urmează tribunale care judecă infracţiunile motivate de ură În Canada, se consideră discriminare dacă susţii că fiecare copil ar trebui să îşi cunoască şi să fie crescut de părinţii biologici sau că instituţia căsătoriei este între un bărbat şi o femeie. Pur şi simplu nu este corect din punct de vedere politic să afirmi aceste lucruri; rişti să fii încărcat cu taxe legale de zeci de mii de dolari, să fii amendat sau forţat să urmezi cursuri se sensibilizare.

Oricine este ofensat de ceva spus sau scris de tine poate depune plângere la Comisiile pentru Drepturile Omului sau la tribunale. În Canada, aceste organizaţii cenzurează exprimarea penalizând cetăţenii pentru orice termen considerat ca opoziţie faţă de anumite comportamente sexuale sau grupuri protejate care se identifică prin formula „orientare sexuală”. Este suficientă o singură plângere împotriva unei persoane pentru ca aceasta să fie adusă în faţa tribunalului, avocatul costând zeci de mii de dolari plătiţi sub formă de taxe legale. Comisiile au puterea de a pătrunde în reşedinţe private şi de a confisca orice obiecte considerate utile Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Dacă principiile, valorile şi opiniile politice diferă de cele ale statului rişti să-ţi pierzi licenţa profesională, locul de muncă sau afacerea, ba chiar şi copiii. Să luăm ca exemplu secta Lev Tahor, o sectă ortodoxă-evreiască. Mulţi dintre membrii acesteia, care fuseseră implicaţi într-un proces amar pentru obţinerea custodiei împotriva serviciilor de protecţie a copiilor, au plecat din Chatham, Ontario spre Guatemala în martie 2014 pentru a scăpa de acuzaţiile referitoare la credinţa religioasă deoarece intrau în conflict cu orientarea provinciei în ceea ce priveşte educaţia religioasă. Din cei două sute de membri ai sectei doar şase familii au rămas în Chatham.

Părinţii se pot aştepta la intervenţia statului în ceea ce priveşte valorile morale, paternitatea/maternitatea şi educaţia – şi nu doar la şcoală.

Statul are acces în casa ta şi îţi poate supraveghea comportamentul de părinte, poate verifica dacă eşti conform standardului. Dacă statului nu îi place cum îţi educi copiii va încerca sa-ţi ia custodia asupra lor.

Profesorii nu au voie să comenteze pe reţelele sociale, să scrie scrisori către editori, să participe la dezbateri publice sau să voteze conform propriei conştiinţe în timpul liber. Sunt disciplinaţi sau riscă să îşi piardă serviciul. Li se poate impune pe baza moftului vreunui birocrat să participe la cursuri de reeducare sau de antrenare a sensibilităţii şi pot fi concediaţi pentru că au gândit lucruri incorecte din punct de vedere politic.

19 Revista Creștină

Când s-a legalizat căsătoria între membrii aceluiaşi sex în Canada, a fost impus limbajul neutru referitor la gen.

Propaganda politică susţine că este discriminare să presupui că o fiinţă umană este bărbat sau femeie, sau heterosexual.

Astfel că, cu scopul incluziunii, media, guvernul, locurile de muncă şi în special şcolile folosesc limbaj neutru când vine vorba despre gen ca să nu rişte să pară ignoranţi, homofobi sau discriminatori. În multe şcoli se foloseşte un curriculum special pentru a preda elevilor folosirea limbajului neutru referitor la gen. Fără ştirea majorităţii părinţilor, folosirea termenilor referitori la gen pentru a face referire la soţ şi soţie, tată şi mamă, Ziua Mamei şi Ziua Tatălui, „el”şi „ea” sunt în curs de eradicare în şcolile din Canada.

Ce este mai important: Autonomia sexuală sau Primul Amendament?

De curând, un profesor american intervievat anonim pentru American Conservative a întrebat dacă autonomia sexuală ne va costa libertatea: „Ne aflăm în situaţia în care, spunea el, este legitim să ne întrebăm dacă autonomia sexuală este mai importantă ca Primul Amendament?”

Conform Cartei Canadiene a Drepturilor şi Libertăţilor, cetăţenilor canadieni ar fi trebuit să li se garanteze: (1) libertatea conştiinţei şi religiei; (2) libertatea de gândire, credinţă, opinie şi exprimare, inclusiv libertatea presei şi a mijloacelor media de comunicare; (3) libertatea unui trai paşnic; şi (4) libertatea de asociere. De fapt, toate aceste libertăţi au fost reduse prin legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex.

Organizatorii de nunţi, proprietarii sălilor de închiriat,

proprietarii hotelurilor, florarii, fotografii şi brutarii au suferit deja de pe urma erodării libertăţii, ignorării drepturilor la conştiinţă şi libertatea religioasă a fost călcată în picioare în Canada. Asta nu afectează însă doar industria nunţilor. Oricine are o afacere este posibil să nu poată permite conform legii conştiinţei proprii să organizeze deciziile şi practicile de afaceri dacă acestea nu corespund deciziilor tribunalelor şi legilor guvernamentale referitoare la non-discriminarea orientării sexuale şi identităţii sexuale. În concluzie, asta înseamnă de fapt că statul dictează dacă şi cum pot cetăţenii să se exprime.

Libertatea de a forma şi de a vorbi liber despre căsătoria între bărbat şi femeie, familie şi sexualitate, este restricţionată.

Majoritatea comunităţilor religioase sunt „corecte din punct de vedere politic” pentru a evita eventualele amenzi şi pierderea statutului caritabil. Media Canadiană este restricţionată de Comisia Canadiană de Radio, Televiziune şi Telecomunicaţii (CCRTT), care este asemănătoare cu FCC. Dacă media difuzează ceva ce poate fi interpretat ca discriminare, se pot revoca licenţele de difuzare şi „organismele pentru drepturile omului” pot da amenzi şi pot restricţiona difuzările viitoare.

Un exemplu de discurs cenzurat de lege privitor la homosexualitate în Canada este cazul lui Bill Whatcott care a fost arestat pentru discursul împotriva homosexualilor în aprilie 2014 după ce a distribuit pamflete critice la adresa homosexualilor. Indiferent dacă eşti sau nu de acord cu ce spune ar trebui să fii îngrozit de modul în care a fost sancţionat de către stat. Cărţile, DVD-urile precum şi alte materiale pot fi confiscate la graniţa canadiană dacă sunt considerate „pline de ură la adresa homosexualilor”.

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Americanii trebuie să se pregătească pentru o societate – supravegheată în America în cazul în care Curtea Supremă decide să schimbe statutul căsătoriei între femei şi bărbaţi.

Asta înseamnă că indiferent care sunt convingerile tale, guvernul va avea dreptul de a-ţi reglementa discursul, modul în care scrii, afilierile şi orice altă modalitate de exprimare a propriei conştiinţe.

Americanii trebuie de asemenea să înţeleagă că scopul mişcării LGBT implică centralizarea puterii statului – şi sfârşitul libertăţilor garantate de Primul Amendament.

Dawn Stefanowicz este conferenţiar şi autor recunoscut la nivel internaţional. Este membru al Comitetului de Recenzie a Institutului pentru Drepturile Internaţionale ale Copiilor. Cartea ei, Out From Under: The Impact of Homosexual Parenting este disponibilă la adresa http://www. dawnstefanowicz.org. Dawn, contabil licenţiat cu normă întreagă, este căsătorită şi are doi copii adolescenţi.

A Warning from Canada: Same sex Marriage Erodes Fundamental Freedoms was originally published in Public Discourse linked here: http://www.thepublicdiscourse. com/2015/04/14899/ and the Romanian edition is published with permission.

20 Revista Creștină

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

21 Revista Creștină

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

22 Revista Creștină 22 Revista Creștină

VISKY, UN PRIETEN AL LUI WURMBRAND ________ TEOFIL STANCIU _________________________________________

N u r ă z b u n a r e a e c e a c a r e î i ț i n e î n v i ață pe trăitorii credinței.

F

erenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.

Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy.

Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).

Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită

Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglindește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate: – Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.

23 Revista Creștină

– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!

– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.

– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.

– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.

– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.

– Tu mie!

– Mie, tu!

pe un loc privilegiat, dezirabil, apetisant chiar.

Condamnații sufereau bătăi crunte, torturi inumane, dar știau să se bucure, reușeau să trăiască acea comuniune creștină dincolo de bariere confesionale (chiar dacă conflictele pe această temă nu lipseau), aveau simțul umorului, dar și simțul proporției. Erau niște oameni care trăiau în acord cu ei înșiși, cu credința lor, care străbăteau întunericul răspândind lumină.

De câteva luni, dorm în același pat cu preotul greco-catolic Dărăban. Mă trezesc adesea că-mi acoperă picioarele, să nu răcesc. (p. 21) Antidotul fricii este dragostea, nu există altă cale.

– Tu!

Avem voie să ne iubim și dușmanii.

– Tu!

Nu ne putem teme de cei pe care îi iubim. (p. 23)

– Tu! – Tu! Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită. De iubire, de prietenie, de anii petrecuți în pușcărie. De vremea când orice bine, cât de mic, costa enorm și putea să fie fatal făptuitorului. Vremea și locurile în care orice faptă bună „comisă” de vreun condamnat în folosul altui confrate de celulă nu rămânea nepedepsită, dacă ajungea la urechile gardianului.

Nu știu cum se face că, citind cartea lui Visky, am trăit un sentiment bizar. Nu e un sentiment nou însă, fiindcă am mai avut parte de el și în urmă cu vreo 15 ani, când am citit Cu Dumnezeu în subterană.

Deși descriu destule grozăvii (Wurmbrand mai pe larg, fiindcă a scris mult mai mult), aceste mărturii prezintă închisoarea ca

Aceste condiții extreme favorizează apariția eroilor.

Existențele sunt pe muchie de cuțit. Oamenii știu că pot să moară în orice clipă. Iar faptul că sunt în detenție se datorează, nu arareori, unor turnători. Surprinzător însă, nu răzbunarea e cea care-i ține în viață pe trăitorii credinței.

Un biet nenorocit, cu o droaie de copii, s-a spovedit preotului său, mărturisind că e turnătorul lui și că, deoarece primește și bani pentru serviciile sale, e nevoit să continue ceea ce face de atâta vreme. Preotul l-a dezlegat și pentru turnătoriile viitoare. La scurtă vreme, preotul a fost executat. (p. 32) Chiar dacă întâmplarea pomenită mai sus s-a petrecut în URSS, faptul că ea e inclusă de către autor și în această colecție de povestiri mă face să cred că împărtășea același

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

spirit. El, care stătuse vreo 6 ani (abia la final a aflat că sunt „numai” 6) prin pușcării, în vreme ce familia îi era abandonată în plină câmpie, să se descurce cum o putea.

Sabina Wurmbrand le-a sărit în ajutor.

E tonic pentru un cititor aflat la mare distanță de acele evenimente să constate că protagoniștii nu sunt preocupați să judece, să pună etichete, să atribuie stigmate.

Deși acum e foarte la modă practica deconspirărilor, îndrăznesc să cred că martirii aveau altă perspectivă – mai complexă, mai nuanțată – decât justițiarii noștri contemporani.

Se spune că Mircea Vulcănescu ar fi zis: „Să nu ne răzbunați!”.

Se știe că, la întoarcerea în țară, Wurmbrand a mers cu flori la mormântul unui ofițer torționar. Iată și opinia fățișă a lui Visky: Prețul libertății, al revederii celor dragi, consta doar într-o declarație, în scris, că regretăm sincer păcatele comise împotriva socialismului și că de acum înainte ne încolonăm în măreața muncă a făuririi socialismului. Atât. Mulți au întins mâna după hârtie, fără să stea pe gânduri: să arunce cu piatra doar cei care au stat deja zece-cincispreze ani, ca mulți dintre tovarășii noștri (p.

126, s.m.).

Nu știu în ce măsură oamenii modelează vremurile sau vremurile modelează oamenii.

Spun asta văzând sărăcia vremurilor noastre și mai ales preocupările cu care ne consumăm timpul. De pildă, pe lângă amintitul justițiarism, ne preocupă mult delimitările confesionale minuțioase, departajările, cazuistica gesturilor mărunte.

Din consemnările lui Visky se conturează un chip al lui Wurmbrand care vine să

24 Revista Creștină

confirme tot ceea ce știam deja: Disprețuia profund sectarismul mărginit, dar deopotrivă și clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul orginar. (p. 117) Critica pe șleau, fără să-și aleagă vorbele, creștinismul teoretic, ca și manifestările dogmatice. (p. 111) Și totuși: N-am cunoscut un judecător al Bisericii lacicizate mai aspru și mai plin de iubire…

Considera Biserica mult prea ritualizată și încremenită în dogmă drept trădătoare a vocației și misiunii sale. A evocat, în învățăturile lui, cazul Sf. Grigore cel Mare căruia i s-a șoptit, în timp ce oficia serviciul divin, că în apropiere un om a murit de foame. Sf. Grigore și-a scos pe loc haina preoțească și a spus: – Dacă la Roma, un om moare de foame, atunci slujba nu mai poate fi continuată. (p.

101) Iată cum judeca însă fapte care, îndeobște (și pe bună dreptate), sunt socotite reprobabile. La un moment dat, mânat de nevoie și de lipsuri, Visky mărturisește că a șterpelit câțiva centimetri dintr-o față de pernă, ca să-și dreagă zdrențele cu care se îmbrăca. A fost repede descoperit de un deținut de drept comun și dat în vileag.

Preotul desigur că s-a rușinat și era foarte apăsat, așa că s-a dus la Wurmbrand să se spovedească și iată ce i-a fost dat să audă: – Autorităție te-au răpit de lângă familie, ți-au luat totul, te-au privat de libertate condamnându-te la 22 de ani de muncă silnică și temniță grea, iar tu ești acum, aici, în văzul tuturor, amărât pentru o fâșie de cârpă. Dar faptul că

sunt oameni care din pricina ta sunt pe calea pierzaniei și nu pot să audă de la tine evanghelia eliberării, nu te doare? Te frământă o pocăință falsă! Ar fi trebuit să furi fața de pernă cu totul și s-o împarți cu alții! De asta să te căiești, că n-ai procedat așa!

Concluzia e pe măsura dojanei: Atunci l-am înțeles, zice Visky, pe Sf. Augustin: e înșelătoare pocăința în care nu te doare păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, ci e vătămat orgoliul nostru demascat și atât de prețuita noastră pietate. (p.

37) Lecuit pesemne de tratamentul aplicat de Wurmbrand, câteva pagini mai încolo, Visky îl pomenește cu multă simpatie pe Iovin, „un baptist din Arad, cu mâini de aur”: Dacă sarcina care i s-a trasat i-o cere, trece prin bucătăria deținuților de drept comun și fură cu o dibăcie ieșită din comun tot ce-i cade în mâini: morcovi, murături, roșii, lucruri pe care noi, deținuții, nici măcar să le vedem nu apucăm. Când se întoarce de la lucru, e supus unei percheziții severe, dar întotdeauna scapă cumva. După care îi hrănește cu achizițiile lui pe aceia care de-abia se mai târăsc. Iovin, fratele meu. (p. 61)

mai în serios decât direcțiile pe care le indică liderii de circumstanță ai multor biserici de azi. Iar dacă aș propune un test, acela ar viza conformitatea convingerilor pe care le au cei de azi cu încredințările celor de atunci. Măsura să fie întotdeauna cei care și-au dovedit credința în condiții de mare restriște, iar nu invers, să-i măsurăm pe ei după capriciile teologico-morale ale unor învățători de birou și bibliotecă. Închei cu două fraze din povestirea Perdanții. N-or fi ele adevăr divin revelat, dar, în lumina unei vieți ca a lui Visky, nu-s deloc de lepădat: În aprecierea unui om, nu întotdeauna dogma corectă este măsura cea adevărată. „Nu orice ales al lui Dumnezeu poate fi văzut la biserică” – au scris autorii Confesiunii de la Debrecen în 1562.

Visky, un prieten al lui Wurmbrand Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni Titlul original: Fogoly vagyok.

70 történet a börtönről és a barátságról

Creștinismul a acordat, de-a lungul vremii, un statut privilegiat martirilor, celor care și-au păstrat credința în ciuda condițiilor vitrege. Suferința îl determină pe om să atingă straturi necunoscute ale ființei sale, să se cunoască mai bine și să renunțe la prefăcătorii.

Moartea iminentă îi conferă șansa unei dezarmante onestități.

Autor: Ferenc Visky

De aceea cred că străfulgerările de care au parte acești mărturisitori care au văzut moartea cu ochii merită luate

ISBN: 973-7758-02-1

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Traducător: Georgeta Delia Hajdu Localitate: Cluj-Napoca Editura:Koinonia & Aqua Forte Anul apariţiei: 2004 Nr. de pagini: 157

Preț: 13 lei

25 Revista Creștină

Grafica realizată de Bajureanu Cătălina Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

26 Revista Creștină 26 Revista Creștină

E VAN GHELIA ȘI OAMENII SĂ RMA N I ________ TIM KELLER ______________________________________________

în timp ce salvarea unui suflet rătăcit şi hrănirea unui om înfometat sunt ambele fapte de iubire, unul dintre acestea are un efect mult mai semnificativ decât celălalt.

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

27 Revista Creștină

ngajamentul individual şi A colectiv faţă de evanghelie ar trebui să motiveze slujirea celor săraci şi marginalizaţi.

1. ROLUL EVANGHELIEI ÎN SLUJIREA SĂRMANILOR

Pentru a fi dedicat importanţei evangheliei trebuie ca mai întâi aceasta să fie proclamată.

Pentru a fi dedicat importanţei evangheliei trebuie ca mai întâi aceasta să fie proclamată. Mulţi denigrează complet importanţa acestui lucru insistând asupra ideii de comunitate iubitoare.

Oamenii nu pot fi atraşi spre împărăţie prin argumente, spun ei; pot doar să fie iubiţi. Dar în timp ce comunitatea creştină este un martor crucial şi puternic al adevărului evangheliei, nu poate înlocui predicarea şi proclamarea. În al doilea rând, a pune evanghelia pe primul plan înseamnă că evanghelia reprezintă baza şi sursa practicilor creştine, individual şi colectiv, în biserică dar şi în afara ei. Predicarea evangheliei nu înseamnă doar proclamarea pentru ca oamenii să o accepte şi să creadă în ea; înseamnă şi învăţarea şi păstorirea credincioşilor cu scopul de a le modela întreaga viaţă. Una dintre cele mai importante sfere de acţiune este relaţia cu oamenii sărmani.

Nu mă pot gândi la o introducere mai bună pentru chemarea evangheliei de a predica celor sărmani decât discursul lui Johnathan Edwards „Christian Charity” . Potrivit lui Edwards, a face pomană şi a-ţi păsa de cei sărmani este un aspect fundamental şi obligatoriu al vieţii întru evanghelie. Acesta înaintează două argumente fundamentale, pentru a-şi susţine afirmaţia.

CREDINŢA ÎN EVANGHELIE NE VA FACE SĂ DĂM DE POMANĂ Edwards arată în mod repetat cum înţelegerea „regulilor evangheliei”- modelul şi logica evangheliei – ne va face ca inevitabil să iubim şi să ajutăm oamenii sărmani. În timp ce Edwards crede că porunca de a da de pomană este o consecinţă a învăţăturii conform căreia Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

toate fiinţele umane sunt făcute după imaginea lui Dumnezeu, el crede că cea mai importantă motivaţie pentru a da de pomană este evanghelia; a da de pomană „este în special rezonabil, având în vedere circumstanţele, sub dispensația harului oferită de evanghelie.”

Unul dintre textele cheie la care a apelat Edwards pentru a-şi susţine punctul de vedere este 2 Corinteni 8:8-9. Când Pavel a invitat la generozitate financiară faţă de cei săraci, a folosit ca exemplu auto-golirea lui Iisus şi a arătat cum El a devenit sărac pentru noi, atât la propriu cât şi din punct de vedere spiritual prin întrupare şi răstignire. Edwards a menţionat că introducerea lui Pavel „Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă....căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos” este importantă deoarece dacă cineva înţelege ispăşirea înlocuitoare acesta va deveni extrem de generos faţă de sărmani. Singura modalitate în care Iisus ne poate face să ieşim din sărăcia spirituală pentru a ne îmbogăţi sufletul a fost să renunţe la bogăţia Lui spirituală şi să intre în starea de sărăcie a sufletului. Acesta ar trebui să devină modul în care ne trăim vieţile; să renunţăm la resurse şi să devenim mai săraci pentru ca cei nevoiaşi să primească resurse.

Pavel a sugerat de asemenea că toţi păcătoşii salvaţi de harul lui Dumnezeu vor privi spre săraci şi se vor simţi la fel când se vor privi în oglindă. Nu se vor mai simţi superiori.

Un alt text la care Edwards a apelat de mai multe ori este Galateni 6:1-10, în special versetul 2, care ne porunceşte „să ne purtăm unul altuia poverile” .

Aceste poveri, cel puţin parţial, sunt materiale şi financiare deoarece Galateni 6:10 ne spune „să facem bine tuturor oamenilor, în special fraţilor întru credinţă.”

Edwards înţelege „a face bine” ca a oferi ajutor practic oamenilor care au nevoie de mâncare, adăpost

28 Revista Creștină 28 Revista Creștină

şi ajutor financiar. Împărtăşim iubire şi putere emoţională celor care se îneacă în supărare; ne împărţim banii şi lucrurile cu cei care au probleme economice.

Dar ce vrea Pavel să transmită când spune că purtarea poverilor „împlineşte legea lui Hristos (Gal. 6:2)? Edwards numeşte asta „regulile evangheliei” . Richard Longenecker le numeşte „principii prescriptive care pornesc din inima evangheliei.”

Dacă evanghelia este cea care ne mişcă, ajutorul pe care îl vom da săracilor va fi semnificativ, remarcabil şi de sacrificiu. Cei care dau de pomană din dorinţa de a urma prescripţia morală vor face mereu doar un efort minim. Dacă dăm de pomană pur şi simplu pentru că Dumnezeu spune asta, următoarea întrebare va fi „Cât trebuie să dai ca să nu ieşi din graţii?”Această atitudine nu este cea pe care o încurajează evanghelia. În ultima parte a discursului său, Edwards citează obiecţia: „Îmi spui că ar trebui să ajut oamenii săraci dar nu am ce să dau de pomană”. şi răspunde: „În anumite situaţii, s-ar putea, potrivit regulilor evangheliei, să fim obligaţi să dăm de pomană şi nu putem să o facem fără să suferim ... altfel, cum s-ar îndeplini porunca de a ne purta unul altuia poverile? Dacă nu am fi obligaţi să uşurăm povara celorlalţi şi am face-o doar când nu trebuie să ne împovărăm noi înşine, cum am purta povara aproapelui, când de fapt nu purtăm nicio povară?

Argumentul lui Edwards este că dacă la baza datoriei noastre faţă de săraci ar fi o obligaţie morală, lucrurile ar putea fi diferite. Dar dacă la baza implicării noastre în ceea ce-i priveşte pe sărmani stau „regulile evangheliei”, şi anume sacrificiul de a ne pune în locul lor, atunci trebuie să-i ajutăm chiar şi atunci când credem că nu ne permitem. Edwards a numit asta înşelăciune şi a spus „Ceea ce vrei să spui este că nu-i putem ajuta fără a ne sacrifica şi a suferi.

Dar aşa a procedat Iisus când ne-a

uşurat de poveri! Şi acesta este modul în care trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi cu poverile lor.”

Edwards a mai abordat alte două obiecţii: „Nu vreau să ajut acest om deoarece are un temperament bolnav şi este nerecunoscător” şi „cred că omul acesta este vinovat pentru sărăcia lui.” Aceasta este o problemă constantă legată de ajutorarea săracilor. Cu toţii ne dorim să ajutăm oamenii drepţi şi buni care nu au contribuit la propria stare de sărăcie şi care ne vor fi recunoscători şi bucuroşi.

Sincer, nu prea există astfel de cazuri. Deşi este important ca ajutorul nostru să nu dea naştere la dependenţă, Edwards răspunde acestei obiecţii apelând din nou la evanghelie şi nu la obligaţiile morale.

Hristos ne-a iubit, a fost bun cu noi şi vrut să ne uşureze de poveri deşi noi am fost răi şi ranchiunoşi, cu tendinţe răutăcioase şi nu meritam asta ... Drept urmare ar trebui să fim dispuşi să ne purtăm frumos cu cei care au tendinţe răutăcioase şi care nu sunt demni de ajutorul nostru ...

Dacă ajung în situaţia de nevoie din cauza risipei sau lenei nu ne simţim obligaţi să-i ajutăm decât dacă renunţă la vicii. Dacă nu vor continua cu viciile, regulile evangheliei ne obligă să-i iertăm ....[Deoarece] Hristos ne-a iubit, şi-a făcut milă de noi şi a renunţat la sine pentru a ne elibera de nevoie şi de nefericirea pe care ne-am cauzat-o purtându-ne greşit. Noi, într-un mod prostesc şi pervers am irosit bogăţiile ce ni s-au oferit şi care ne-ar fi ajutat să trăim fericiţi pentru eternitate.

AJUTORAREA SĂRACILOR ESTE UN SEMN FUNDAMENTAL AL CREDINŢEI ÎN EVANGHELIE Edwards a analizat o serie de texte care tratează grija şi ajutorarea săracilor ca fiind baza judecăţii lui Dumnezeu. Matei 25:34-46 ne învaţă că oamenii vor fi acceptaţi sau condamnaţi de Dumnezeu în

Numărul 3 Decembrie Decembrie 2015 /Ianuarie /Ianuarie 2016 2016

Dacă evanghelia este cea care ne mişcă, ajutorul pe care îl vom da săracilor va fi semnificativ, remarcabil şi de sacrificiu.

29 Revista Creștină

ziua judecăţii în funcţie de cum s-au purtat cu oamenii flămânzi, fără adăpost, imigranţi, bolnavi şi cu cei aflaţi la închisoare.

Contrazice asta învăţătura lui Paul conform căreia suntem salvaţi întru Hristos prin credinţă şi nu prin faptele noastre?

A avea grijă de sărmani este „un lucru atât de important încât opusul nu poate însemna iubirea sinceră faţă de Dumnezeu”

Pentru a oferi un răspuns la această întrebare Edwards face referire la Vechiul Testament în care ajutorarea săracilor era un semn clar a bunătăţii.

Faimosul verset a lui Mica 6:8 cerea oamenilor să: „facă bine, iubească mila şi să meargă smeriţi lângă Dumnezeu.” Edwards concluzionează că pentru asta oamenii buni trebuie să arate milă faţă de săraci. Bruce Waltke susţine că atât „a face dreptate” şi „mila din iubire” înseamnă a fi bun cu cei oprimaţi şi marginalizaţi şi a te implica activ în ajutorarea celor care au o situaţie proastă din punct de vedere financiar sau social. Dar această idee nu este limitată la Vechiul Testament. A avea grijă de sărmani este „un lucru atât de important încât opusul nu poate însemna iubirea sinceră faţă de Dumnezeu” (1 Ioan 3:17-19). Din asta (şi 2 Cor. 8:8) Edwards trage concluzia că a face dreptate şi a arăta milă nu reprezintă un motiv întemeiat pentru care Dumnezeu să ne accepte. Mai degrabă, a face dreptate şi a arăta milă faţă de sărmani este un semn inevitabil că persoana care le înfăptuieşte are har şi credinţă în suflet.

Principiul este deci că o conştiinţă cu sensibilitate socială şi o viaţă plină de fapte în folosul celor nevoiaşi reprezintă rezultatul adevăratei credinţe. Prin faptele de milă Dumnezeu poate face diferenţe dintre vorbe goale şi adevărata iubire (cf. Isa. 1:1017). Matei 25, în care Iisus se identifică pe sine cu sărmanii („ n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut”), se poate compara cu Proverbe 14:31 şi 19:17, în care ni se spune că atunci

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

când suntem miloşi cu săracii înseamnă că-i dăm lui Dumnezeu şi când îi dispreţuim pe sărmani îl dispreţuim pe Dumnezeu. Asta înseamnă că în ziua judecăţii Dumnezeu judecă atitudinea unei persoane faţă de El în funcţie de de atitudinea pe care a avut-o faţă de săraci. Dacă sufletul celui judecat este plin de asprime, indiferenţă sau superioritate trădează inima care nu a îmbrăţişat cu adevărat calea prin care poate fi mântuit.

II. RELAŢIA DINTRE EVANGHELIE ŞI MILA FAŢĂ DE SĂRMANI Este evident că Biblia ne învaţă să ajutăm oamenii sărmani dar oamenii dezbat asupra identităţii celor care oferă şi celor care primesc acest ajutor şi modul în care biserica ar trebui să se implice în asta.

CUI? Dumnezeu a dat poporului lui Israel multe legi de responsabilitate socială ce au fost puse în aplicare într-un mod colectiv. Comunitatea era obligată să ajute un membru sărac până când acesta nu va mai avea nevoie (Deut. 15:8-10). Zeciuaiala a mers la sărmani (Deut. 14:2829). Săracii nu aveau nevoie de ajutor la muncă ci mai degrabă de unelte, grâne (Deut 15:1215) şi de pământ (Lev.25) pentru a deveni cetăţeni productivi şi auto-suficienţi. Mai târziu, profeţii au condamnat lipsa de sensibilitate faţă de sărmani ca încălcare a legământului faţă de comunitate. Ei considerau că risipa şi ignorarea sărmanilor erau păcate la fel de grave ca idolatria şi adulterul (Amos 2:6-7).

Mila faţă de sărmani era dovada adevăratului devotament faţă de Dumnezeu (Isa. 1:10-17); 58:6-7; Amos 4:1-6; 5:21-24). Exilul de şaptezeci de ani a fost pedeapsa pentru eşecul de a respecta anii sabatici şi jubileurile (2 Cron.

36:20-21), în care bogaţii trebuiau să anuleze datoriile.

30 Revista Creștină

Dar asta s-a întâmplat în Israel. Şi biserica? Biserica oglindeşte dreptatea socială a vechii comunităţi dar se foloseşte de energia şi puterea noii epoci. Şi creştinii sunt chemaţi să-şi deschidă portofelele săracilor cât timp este nevoie de asta (1 Ioan 3:16-17); cf. Deut. 15:78). În biserică, bogăţia trebuie împărţită în mod generos între bogaţi şi săraci (2 Cor. 8:13-15); cf. Lev. 25). Apostolii credeau că adevărata credinţă reiese din faptele de milă (James 2:1-23).

Materialismul era condamnat ca păcat capital (1 Tim. 6:1719); James 5:1-6). A fost înfiinţat un grup special de funcţionari – diaconii – pentru a coordona acţiunile de caritate ale bisericii.

Nu ar trebui deci să ne surprindă că primele două serii de lideri ai bisericii au fost lideri de cuvânt (apostoli) şi lideri de fapte (diakonoi din Fapte 6).

pentru a fi citită bisericii, nu doar individual), care stabileşte în mod clar o listă de priorităţi pentru acoperirea nevoilor practice şi materiale. În primul rând trebuie să ne ajutăm „fraţii întru credinţă” şi în al doilea rând să ajutăm „toţi oamenii” fără a ţine cont de diferenţe de etnie, naţionalitate sau credinţă.

CUM? Mai jos sunt câteva indicaţii utile în ceea ce priveşte relaţia dintre evanghelism şi mila faţă de ceilalţi în contextul bisericii.

Rămân alte probleme. Congregaţia ca întreg (precum şi indivizii din ea) trebuie să ajute săracii dar majoritatea referinţelor biblice susţin ajutarea comunităţii creştine – adică, mila faţă de credincioşi. Unii susţin că în timp ce creştinii individuali ar trebui să se implice în ajutarea tuturor sărmanilor şi biserica ar trebui să se concentreze pe ajutarea sărmanilor creştini. Dar atât Israel (Lev. 19:33-34) cât şi noua comunitate de credincioşi (1 Tim. 5:10; Heb. 13:2) au fost încurajaţi să se poarte ospitalier cu străinii – cei care nu făceau parte din comunitatea de credincioşi. La fel, sfatul principal ce reiese din parabola bunului Samaritean spusă de Iisus (Luca10:25-37) este că mila nu ar trebui păstrată doar pentru comunitatea de creştini ci arătată şi celorlalţi oameni. Mai mult, în Luca 6:32-36 Iisus şi-a îndemnat discipolii să facă bine celor nerecunoscători şi stricaţi, dând ca exemplu harul lui Dumnezeu care aduce ploaia şi soarele asupra celor drepţi dar şi asupra celor nedrepţi (Mat. 5:45). Poate că cel mai util paragraf este scurta declaraţie a lui Pavel în Galateni 6:10 (scrisă

Evanghelizarea este diferită.

Biserica modernistă de la începutul secolului douăzeci a redus predicarea evangheliei la etica socială şi acţiuni sociale. Dar acest lucru contrazice poruncile Bibliei de a răspândi evanghelia şi neagă harul evangheliei prin faptele de mântuire ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, înlocuindu-l cu fapte bune şi dezvoltare morală. Evanghelizarea dispare în evanghelia socială. Ca reacţie la mişcarea evangheliei sociale, multe biserici sunt extrem de suspicioase în ceea ce priveşte accentul ce se pune pe ajutarea sărmanilor. În lumina materialului biblic, mulţi caută în prezent un fel de echilibru. Pe de o parte, unii susţin că ar trebui să oferim ajutor şi milă doar ca mijloc de a aduce oamenii pe calea credinţei în Hristos. Această perspectivă nu pare să corespundă parabolei bunului Samaritean care ne îndeamnă să-i ajutăm pe cei „nerecunoscători şi stricaţi” (Luca 6:35). Perspectiva mijloacepentru-un-scop oferă creştinilor mijloace de manipulare: în loc să iubim oamenii necondiţionat îi ajutăm doar pentru a ne ajuta pe noi înşine şi a fi mai bine văzuţi.

Una dintre cele mai mari ironii a acestei abordări este că se autocompromite. Am cunoscut mulţi preoţi care evaluează faptele de milă după numărul de convertiţi sau după câţi membri ai bisericii atrag. Sociologul Robert Putnam

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Acest lucru contrazice poruncile Bibliei de a răspândi evanghelia şi neagă harul evangheliei prin faptele de mântuire ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, înlocuindu-l cu fapte bune şi dezvoltare morală.

31 Revista Creștină 31 Revista Creștină

descrie aceste iniţiative bisericeşti ca fiind o modalitate de obţinere a capitalului social centrate pe biserică (sau exclusiv) spre deosebire de capitalul social concentrat pe comunitate (sau inclusiv). Aceasta înseamnă că misiunea acestui tip de biserici are ca scop extinderea bisericii şi nu dezvoltarea aproapelui. Este uşor de observat cum această abordare poate fi percepută ca fiind tribală şi egoistă, oferind doar pentru a obţine ceva în schimb (Luca 6:32-35).

Pe de altă parte, alţii precum John Stott consideră că evanghelizarea şi problema socială sunt parteneri egali:

Evanghelizarea este mai importantă decât faptele caritabile.

„Acţiunile sociale sunt un partener al evanghelizării. În calitate de parteneri acestea sunt interconectate dar independente.

Fiecare dintre cei doi parteneri are propria bază alături de celălalt şi nu reprezintă un mijloc sau un mod de manifestare a celuilalt.

Fiecare are propriul scop.”

Această abordare pare să detaşeze prea mult faptele caritabile de aplicarea Cuvântului şi deschide posibilitatea ca faptele caritabile să fie independente de predicarea evangheliei. Eu am următoarea propunere: o relaţie asimetrică dar inseparabilă.

nu din cauză că spiritualul este mai important decât fizicul ci pentru că eternul este mai important decât orice lucru trecător (Mat. 11:1-6; Ioan 17:18; 1 Ioan 3:17-18).

Mila faţă de săraci este inseparabil legată de evanghelizare. Cu toţii cunoaştem dictonul „Suntem salvaţi doar prin credinţă dar nu prin credinţa în singurătate”.

Credinţa ne poate mântui şi cu toate acestea credinţa este legată inseparabil de faptele bune. În faptele lui Iisus, vindecarea celor bolnavi şi hrănirea celor săraci au fost inseparabile de evanghelizare (Ioan 9:1-7; 35-41). Miracolele Lui nu au fost doar simple manifestări ale puterii cu scopul de a-şi dovedi statutul supranatural ci mai degrabă semne prevestitoare ale viitoarei Împărăţii (Mat. 11:2-5).

Reînnoirea mântuirii lui Hristos include în cele din urmă un univers reînnoit. Între timp, nu există nicio parte a existenţei nostre care să nu fi fost atinsă de binecuvântarea Sa. Miracolele lui Hristos au fost miracole ale Împărăţiei, semne a ceea ce înseamnă Împărăţia ...

Binecuvântarea sa a fost trimisă asupra săracilor, bolnavilor, asupra celor cu poveri prea mari care au venit la El şi au crezut în Evanghelizarea este mai El ... Semnele miraculoase, care au importantă decât faptele caritabile. atestat dumnezeirea lui Iisus şi au Evanghelizarea ar trebui să fie certificat mărturiile celor care au percepută ca rezultatul principal transmis evanghelia bisericii, nu al misiunii evangheliei în lume. s-au continuat deoarece scopul Trebuie să i se acorde prioritate lor a fost îndeplinit. Dar modelul printre celelalte acţiuni ale Împărăţiei ce a fost dezvăluită bisericii datorită raţionamentului prin aceste semne trebuie să conform căruia în timp ce salvarea continuie în biserică. Nu putem unui suflet rătăcit şi hrănirea unui crede în cuvintele lui Iisus om înfometat sunt ambele fapte de dacă faptele noastre nu reflectă iubire, unul dintre acestea are un compasiunea faţă de misiunea sa. efect mult mai semnificativ decât Evanghelizarea Împărăţiei este celălalt. În 2 Corinteni 4:16-18, deci holistică deoarece transmite Apostolul Pavel vorbeşte despre prin cuvânt şi faptă promisiunea importanţa întăririi „omului lui Hristos pentru trup şi suflet interior” chiar dacă natura precum şi cerinţele Sale pentru exterioară, fizică, îmbătrâneşte trup şi suflet. şi se strică. Evanghelizarea este cea mai radicală şi fundamentală Cartea Faptelor face o legătură acţiune în beneficiul unei fiinţe, între împărţirea averilor şi

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

32 Revista Creștină

multiplicarea numărului de convertiţi prin predicarea Cuvântului. În biserica timpurie coborârea Duhului Sfânt şi creşterea explozivă a numărului de convertiţi (Fapte 2:41) erau legate de împărţirea radicală cu cei nevoiaşi (2:44-45). După ce a fost stabilită categoria diakonia „cuvântul lui Dumnezeu s-a împrăştiat. Numărul de discipoli a crescut rapid în Ierusalim” (Fapte 6:7). Mai mult, împăratul roman Iulian Apostatul a menţionat creştinii ca fiind remarcabil de binevoitori cu străinii: „Profanii din Galilea [i.e. creştini] nu îşi ajută doar săracii lor ci şi pe ai noştri; cu toţii pot vedea că oamenii noştri nu au nevoie de ajutor din partea noastră.”

Inseparabil nu înseamnă o ordine temporală rigidă. Ajutarea săracilor poate chiar precede răspândirea evangheliei la fel ca ajutorul oferit de Iisus omului orb.

Deşi fapta a condus la iluminarea spirituală a orbului nu există niciun semn că Iisus şi-a oferit ajutorul condiţionat. Nu l-a presat pe orb să creadă pentru a fi vindecat; doar i-a spus „mergi şi te spală”(Ioan 9:7). Chiar şi aşa, când Iisus a vorbit despre dăruirea hainelor şi a banilor celor care au nevoie, a insistat că trebuie să dăm fără a aştepta nimic în schimb (Luca 6:32-35). Nu ar trebui să ajutăm doar pentru că persoana care are nevoie de ajutor este interesată de evanghelie şi să ne retragem când el sau ea nu devine receptiv spiritual. Ar trebui ca mereu să fie clar că mtivaţia pentru ajutorul pe care-l putem oferi este credinţa creştină şi ar trebui să facem eforturi pentru a găsi căi naturale şi sincere pentru ca misiunea Cuvântului să fie îmbinată atent cu misiunea milei.

III. CUM SĂ AJUŢI OAMENII SĂRMANI Deşi scopul acestui eseu nu este să menţionez detalii despre modalitatea corectă prin care biserica poate ajuta săracii , rog bisericile să se asigure de atingerea unui echilibru în următoarele moduri.

ANALIZA MOTIVAŢIEI, DREPTĂŢII ŞI A MILEI Una e să vrei să ajuţi săracii şi alta este să faci asta într-un mod înţelept. De fapt, este destul de uşor ca atunci când cineva se implică în viaţa unei familii sărace să contribuie mai degrabă la înrăutăţirea situaţiei. Acest lucru se petrece din cauza a două ideologii şi reducţionisme fără legătură cu biblia care ne influenţează cultura.

Conservatorii, în general, văd sărăcia ca fiind rezultatul lipsei de responsabilitate. Liberalii, în general, văd sărăcia ca fiind rezultatul sistemelor sociale nedrepte. Dar Biblia numeşte ajutorarea săracilor atât „bine” cât şi „serviciu” (diakonia), sau milă. Poate că cel mai cunoscut exemplu biblic de ajutorare a celor nevoiaşi este parabola bunului Samaritean în care ajutorul este numit „milă”(Luca 10:37).

Dar, în alte pasaje, împărţirea acoperişului şi a hranei precum şi a altor resurse de bază este numită „a face bine” (Isa. 58:6-10; cf. Lev. 19:13; Jer. 22:13).

Cred că motivul pentru care sunt utilizaţi aceşti termeni bine şi milă implică explicaţiile oferite de Biblie pentru cauzele sărăciei ca fiind mult mai complexe decât ideologiile noastre actuale.

Literatura din domeniu oferă o perspectivă remarcabil de echilibrată asupra cauzelor sărăciei. În Proverbe citim că „orice muncă grea aduce profit dar vorba goală aduce doar sărăcie” (Prov. 14:23). Dar ni se spune şi că „Câmpul unui om sărac poate produce mâncare din abundenţă dar nedreptatea mătură tot” (Prov. 13:23). Atât problemele personale cât şi factorii sistemici sociali pot cauza sărăcia.

Mulţi conservatori sunt motivaţi să ajute săracii din compasiune crezând că sărăcia este o problemă de lipsă de responsabilitate individuală. Această perspectivă omite că „cei care au” au ceea ce au în mare parte datorită unei distribuiri inegale de oportunităţi şi resurse la naştere. Dacă avem

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Este destul de uşor ca atunci când cineva se implică în viaţa unei familii sărace să contribuie mai degrabă la înrăutăţirea situaţiei.

33 Revista Creștină

resurse, acestea sunt în cele din urmă un dar. Dar dacă ne-am fi născut în condiţii diferite, am fi putut fi foarte săraci şi nu din vina noastră. A nu împărţi ceea ce avem nu este doar lipsă de compasiune ci şi o nedreptate.

Pe de altă parte, mulţi liberali sunt motivaţi să ajute săracii de simţul indignării şi a justiţiei eşuate. Sărăcia este văzută doar în termeni de inegalităţi structurale.

Această perspectivă omite faptul că responsabilitatea individuală şi transformarea au o mare legătură cu ieşirea din sărăcie. În timp ce motivaţia conservatorilor „doar compasiune” conduce la paternalism şi condescendenţă, motivaţia liberalilor „doar dreptate”conduce la ură exacerbată şi ranchiună. În mod ironic, ambele perspective sunt ipocrite. Una tinde să dea vina pe cei săraci pentru tot ce li se întâmplă în timp ce alta dă vina pe bogaţi pentru totul. Una evidenţiază exagerat responsabilitatea individuală; cealaltă nu o evidenţiază aproape deloc. O motivaţie echilibrată ia naştere dintr-o inima atinsă de har, care a renunţat la aerul de superioritate faţă de orice clasă socială. Evanghelia ne motivează să luăm atitudine din milă şi dreptate. Dumnezeu i-a spus lui Israel: „Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru (Lev. 19:34).

Israeliţii au fost consideraţi străini şi sclavi oprimaţi în Egipt. Nu aveau puterea de a se elibera ci, Dumnezeu i-a eliberat prin harul şi puterea Sa. Astfel că ei trebuiau să trateze imigranţii şi săracii ca pe aproapele lor. Motivaţia era clară – deoarece Dumnezeu i-a salvat de sub tirania din Egipt. ÎMPĂRŢIREA EFORTURILOR: INDIVIDUAL ŞI PRIN BISERICĂ Misiunea Bisericii de ajutorare a săracilor are sens ca şi mijloc colectiv prin care creştinii îşi pot

face datoria faţă de săraci. Cu toate acestea biserica ar trebui să recunoască diferite nivele de ajutorare a săracilor şi să înţeleagă limitele fiecăruia.

Ajutorare. Se referă la ajutorul direct pentru satisfacerea nevoilor fizice, materiale sau sociale. Misiunile de ajutorare includ adăposturi temporare pentru oamenii străzii, oferirea de mâncare şi haine, servicii medicale, consiliere pentru situaţii de criză şi alte asemenea.

O formă activă de ajutorare este reprezentarea, în care oamenii nevoiaşi sunt asistaţi activ pentru a obţine ajutoare sociale, să pentru a găsi locuinţe precum şi identificarea altor tipuri de ajutor.

Dezvoltare. Acest aspect este necesar pentru ca o persoană sau o comunitate să devină auto-suficientă. În Vechiul Testament când datoria unui sclav era ştearsă şi el era eliberat, Dumnezeu a spus ca fostul lui stăpân să-l elibereze cu grâne, unelte şi resurse pentru a începe o viaţă nouă, auto-suficientă (Deut. 15:13-14). Dezvoltarea include educaţie, locuri de muncă şi pregătire vocaţională.

Dezvoltarea unei comunităţi sau al unui cartier implică reinvestirea capitalului social şi financiar într-un sistem social precum dezvoltare de locuinţe, proprietăţi şi alte investiţii de capital.

Reformă. Reforma socială merge dincolo de ajutorare şi nevoile imediate şi încearcă să schimbe condiţiile şi structurile sociale care cauzează dependenţă. În Iov vedem că Iov nu numai că i-a îmbrăcat pe cei dezbrăcaţi dar a „rupt falca celui nedrept şi-i i-a smuls prada din dinţi” (Iov 29:17).

Profeţii au denunţat salariile nedrepte (Jer 22:13), practicile de afaceri corupte (Amos 8:2, 6), sistemele legale care înclinau în favoarea bogaţilor (Lev. 19:15; Deut. 24:17), şi sistemele care împrumutau capital şi deposedau oamenii cu mijloace modeste (Exod. 22:25-27); Lev. 19:3537; 25-37). Aceste exemple Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Responsabilitatea individuală şi transformarea au o mare legătură cu ieşirea din sărăcie.

34 Revista Creștină

demonstrează că credincioşii creştini ar trebui să se implice în comunitate şi să contribuie la practici drepte după nevoi.

Apostolul Pavel a spus: odată ce ai văzut cum Iisus a devenit sărac pentru noi, nu îi vei mai putea privi niciodată la fel pe săraci.

Ca regulă generală, cred că bisericile ar trebui să se implice în prima dintre cele trei (ajutorarea) şi că asociaţiile voluntare, organizaţiile ar trebui să fie organizate pentru a se ocupa de cea de-a doua (dezvoltare) şi a treia (reformă). Mulţi susţin că dezvoltarea şi reforma necesită o abundenţă de resurse ce ar putea contrazice misiunea bisericii de a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu. Alţii susţin că dezvoltarea şi reforma crează alianţe politice nesănătoase în cadrul congregaţiei. De asemenea, mai există o categorie care susţine că dezvoltarea şi reforma sunt prea compleze pentru a fi înţelese de bătrânii bisericii având în vedere misiunea şi pregătirea lor. Toate aceste perspective par viabile şi lipsește timpul sau spaţiul necesare pentru a aborda problemele ce reies din asta.

Menţionez doar că majoritatea bisericilor din America ce sunt foarte implicate în ajutarea săracilor au considerat că cea mai potrivită cale de a acţiona este de a pune bazele unei corporaţii separate nonprofit care să se ocupe de reforma socială şi dezvoltare în loc să acţioneze direct prin congregaţia locală.

şi moartea lui Iisus Dumnezeu s-a identificat cu săracii literal (cf. Fil. 2.5-11). Iisus s-a născut într-o iesle. La ceremonia de circumcizie familia lui Iisus nu a putut oferi decât un minim necesar, ce se cerea de la săraci (Luca 2:24). În timpul misiunii sale pe pământ Iisis a spus „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (Mat. 8:20). La sfârşitul vieţii sale, a intrat în Ierusalim călare pe un măgar împrumutat şi a petrecut ultima seară într-o cameră închiriată şi, când a murit, a fost culcat într-un mormânt închiriat. Cei care l-au torturat i-au aruncat ultimul lucru pe care îl avea, veşmântul, deoarece pe cruce a fost dezbrăcat de toate.

Toate acestea dau un nou sens întrebării: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav, sau în temniţă?”

(Mat. 25:44). Răspunsul este: pe cruce, când a murit lângă hoţi şi marginalizaţi. Nu este de mirare că Pavel a spus că odată ce ai văzut cum Iisus a devenit sărac pentru noi, nu îi vei mai putea privi niciodată la fel pe săraci.

IV. IISUS OMUL SĂRAC Biblia răsună cu mesajul că Dumnezeu se identifică pe sine cu săracii. După cum am menţionat mai devreme, acest lucru înseamnă că în ziua judecăţii Dumnezeu va putea judeca atitudinea unei persoane față de El prin analiza atitudinii pe care persoana a avut-o faţă de săraci (Mat. 25). Aceasta mai înseamnă ceva foarte profund. În Matei 25 Dumnezeu s-a identificat cu săracii în mod simbolic. Dar prin întruparea Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Copyright C) 2008 de Timothy Keller, C) 2010 de Redeemer City to City.

Acest articol este adaptat dintr-o lucrare prezentată la Colocviul Pastorilor The Gospel Coalition în Deerfield, II, pe 29 mai, 2008 şi tipărit în Themellos, Volumul 33, numărul 3, decembrie 2008.

35 Revista Creștină

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

36 Revista Creștină

AGAPE DRAGOSTEA AGAPE

C ÂȘ TIGĂ ________

MOLLY OSHATZ

S

-a vorbit foarte mult în ultima vreme despre scopurile morale ale istoriei, în special despre sărbătorirea recentei decizii a Curţii supreme (din SUA) referitoare la căsătoria homosexualilor. Istoria, după cum se vehiculează, este de partea extinderii libertăţilor personale, iar cei care contrazic această extindere sunt perdanţii. Confuzia dintre victoria legală şi cea cosmică sfidează istoria.

Când mai exact a devenit toată lumea discipolul lui Hegel? După cum a afirmat şi Robert P. George recent, istoria nu este „un judecător investit cu puteri dumnezeieşti pentru a decide, cu atât mai puţin pentru a dicta cine a avut dreptate şi cine nu”. Istoria nu este Dumnezeu. Încă mai analizăm lecţiile morale profunde date de mişcarea drepturilor civile (şi chiar, sub anumite aspecte, abolirea sclaviei). Astfel că, am adoptat numeroase credinţe nerostite, aplicabile sau nu, de exemplu că toate diferenţele dintre grupurile de oameni sunt întotdeauna periculoase din punct de vedere moral, că dezvoltăm drepturile definindu-ne conform identităţilor fixe cu care ne-am născut şi vorbim despre drepturi ca fiind atribute morale.

Aceste credinţe au fost anexate noţiunii de a fi de partea corectă a istoriei, dar este posibil să fie doar propuneri limitate din punct de

____________________________ vedere istoric, idei care par puternice datorită apropierii de mişcarea drepturilor civile. Totuşi, există o forţă în experienţa oamenilor care, pe termen lung, întotdeauna, fără excepţii, nu dă bine – ura. Istoria nu este Dumnezeu, dar Dumnezeu este, şi Dumnezeu înseamnă iubire. Îmi amintesc de rolul urii în istoria mişcărilor sociale din fiecare an în timpul desfăşurării evenimentului Walk for Life. Contrastul este între participanţii la marşul pro-life care erau paşnici şi voioşi şi contra-demonstranţii plini de ură, cu atitudini urâte şi gălăgioşi.

Dacă doreşti să îi convingi pe cei din jur despre cât de rău este avortul, invită-i la un Marș al Vieții.

Chiar dacă noi, oamenii, eşuăm adesea şi alunecăm pe panta urii, în cele din urmă avem tendinţa de a plasa încrederea pe aceeaşi parte cu iubirea, aşa cum este şi normal.

Acest lucru explică, în mare parte, succesul mişcării pentru drepturile homosexualilor. Cei care au adus şi continuă să aducă argumente convingătoare, raţionale, pline de iubire pentru căsătorie, aşa cum a fost definită ea de-a lungul istoriei omului, continuă să fie etichetaţi ca fiind

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

37 Revista Creștină

bigoţi plini de ură, nu pentru că ar fi, ci din cauza celor care s-au opus drepturilor homosexualilor. Istoria ruşinoasă a modului în care au fost trataţi homosexualii şi lesbienele, a discursurilor pline de ură, violenţă şi excludere din biserici s-a acumulat şi reprezintă o mărturie puternică, înclinând balanţa.

Ura a urmărit această populaţie dar nu a avut câştig de cauză.

Să privim către media socială: unde este acum ura? Vedeţi cum sunt trataţi creştinii împreună cu alte persoane cu o atitudine fermă, care nu atacă, ci doar exprimă adevărul în iubire. Orice raţionament din partea lor împreună cu orice libertate revendicată sunt considerate minciuni care ascund intenţii rele şi ignoranţă.

Oamenii care continuă să se opună căsătoriei între homosexuali sunt numiţi bigoţi şi bigoţii sunt în afara societăţii elegante. Aceştia pot fi excluşi, batjocoriţi, atacaţi şi concediaţi. În această dimineaţă, pe pagina de Facebook, am aflat despre demisiile ofiţerilor de stare civilă care nu au putut să emită licenţe de căsătorie pentru cuplurile de homosexuali. Fără smerenie, fără iubire, fără niciun efort de a a-i ajuta să păstreze aparenţele; doar bucurie triumfătoare, plină de ură şi resentimente; drum bun, bigoţilor! Un comentariu foarte apreciat a numit această situaţie ca fiind câştig pe toate părţile, drepturile homosexualilor, şi mai puţini creştini în guvern.

Mişcările pentru drepturile homosexualilor au ocupat prea mult spaţiu din paginile dedicate mişcărilor pentru drepturile civile, dar, în mod clar, respinge unele dintre cele mai importante precepte ale mişcărilor pentru drepturile civile: iubeşte-ţi duşmanii.

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

„Dragostea învinge”a devenit sloganul luptei pentru dreptul homosexualilor de a se căsători.

Dragostea învinge, desigur, dar, agape este cea care câştigă, nu eros . Eros-ul poate coexista cu ura, dar agape nu. (Nu ştiţi ce este agape? Priviţi la membrii bisericii lui Emanuel AME din Charleston).

Când oamenii iubitori, smeriţi, care în mod clar trăiesc pentru mai mult decât oferă cultura noastră sunt, în mod repetat, batjocoriţi şi hărţuiţi în public, când organizaţiile de caritate şi şcolile sunt amendate şi marginalizate, şi când cei buni şi iertători întorc şi celălalt obraz şi sunt pălmuiţi şi peste el, această conversaţie va începe să arate diferit. Dacă susţinătorii căsătoriei tradiţionale vor recurge la resentimente şi amărăciune, îşi vor pierde orice şansă de credibilitate.

Cu toate acestea, dacă cei care acum se regăsesc de „partea greşită” vor răspunde urii cu iubire, lucrurile se vor schimba, încet dar sigur.

De mult prea multe ori am eşuat în a urî păcatul dar a iubi păcătosul.

Este mult mai uşor să ignori păcatul sau să excluzi păcătosul.

Este şi mai dificil când cultura noastră nu mai recunoaşte existenţa păcatului şi nevoia pocăinţei, sau când păcatul şi identitatea personală sunt unite.

De fapt, este probabil imposibilă izolarea de Dumnezeu, dar aşa este întotdeauna iubirea adevărată.

Articol publicat cu permisiunea revistei First Things.

38 Revista Creștină

UN NOU SIONISM CREȘ TIN _____ GERALD MCDERMOTT _______________________________________

C

riticii sionismului creştin îl resping de obicei din cauza a trei motive principale: (1) Ei cred că a amestecat Noul Testament, din moment ce (aşa cum se pretinde) referirea din Vechiul Testament la un anumit teritoriu este înlocuită de viziunea asupra întregii lumi; (2) Ei cred că este preocuparea exclusivă a dispensaționaliștilor premileniali; a căror teologie se presupune că îi foloseşte pe evrei pentru a-şi mări rolul în presupusele evenimente apocaliptice; (3) Se presupune că sunt mai mult politice decât teologice. Membri ai partidelor politice americane şi israelite de extremă dreaptă au identificat în mod eronat statul Israel cu eschaton-ul.

Învăţaţii care au participat la o conferinţă recentă în Georgetown au susţinut „noul” sionism creştin care abordează într-un mod complet diferit aceste trei probleme.

Sionismul în Noul Testament Anti-sioniştii susţin că profeţii Vechiului Testament, care scriau de obicei din exil, au prezis întoar-cerea pe acele tărâmuri. Dar susţin că aceste profeţii referitoare la întoarcere au fost împlinite când o parte din exilaţii babilonieni s-au întors pentru a construi Ierusalimul, la sfârşitul secolului al şaselea I.H . Cu toate acestea, trei învăţaţi ai Noului Testament care au participat la conferinţă (Joel Willetts, David Rudolph şi Mark Kinzer) au susţinut că Iisus şi apostolii au lăsat

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Iisus şi apostolii au lăsat dovezi potrivit cărora se aşteptau la o viitoare întoarcere.

39 Revista Creștină

Israel, aşa cum s-a stabilit, este o insulă a democraţiei şi a libertăţii într-o mare de regimuri autoritare şi despotice. Merită susţinere, în special din moment ce anti-semitismul se dezvoltă rapid în toată lumea.

dovezi potrivit cărora se aşteptau la o viitoare în-toarcere.

De exemplu, când Iisus a citat profeţia lui Isaia conform căreia Templul va deveni „o casă de rugăciune pentru toate naţiile” (Marcu, 11.17; Is. 56.1), părea să fie de acord, după cum a sugerat Richard Hays în cartea sa recentă Reading Backwards, cu viziunea lui Isaia despre „un Ierusalim eschatologic reconstruit” în care străinii vor veni la Muntele Sfânt a lui Dumnezeu pentru a se uni cu „exilaţii din Israel” pe care Dumnezeu „i-a adunat” (Is 56.7-8). Hays a mai adăugat că interpretarea lui Ioan a corpului lui Iisus ca fiind noul Templu „nu ar trebui citită ca supersessionism categoric şi nici ca o ostilitate în ceea ce priveşte continuitatea Israelului.”

Aceasta nu neagă sensul literal al Scripturii Israelului – conform căreia Templul este casa lui Dumnezeu – „ci o completează printr-o conexiune tipologică de naraţiunea lui Iisus, exprimând un adevăr mai adânc, prefigurat în sensul istoric literal.”

Apostolii au considerat templul ca fiind atât casa perpetuă a lui Dumnezeu cât şi simbolul corpului lui Iisus după cum o demonstrează participarea lor la liturghiile din Templu chiar şi după ce conducătorii templului contribuiseră la uciderea lui Mesia (Faptele Apostolilor 2.46).

Aceşti învăţaţi au indicat o altă dovadă precum că Iisus aştepta o viitoare întoarcere a evreilor în Ierusalimul restaurat. Matei a spus în capitolul 24 că atunci când Fiul Omului se va întoarce „toate triburile lumii vor plânge” citând profeţia lui Zaharia despre suferinţa locuitorilor din Ierusalim când „Dumnezeu va

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

mântui chiriaşii lui Iuda” (Zah. 12.7.10). Apoi în Matei 19 Iisus le spune discipolilor că „înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”(v. 28).

James Sanders a observat că aceste referiri repetate la cele doisprezece seminţii implică restaurarea Israelului, în special a Ierusalimului.

Luca o prezintă pe Ana vorbind despre copilul Iisus „tuturor celor care aşteptau izbăvirea Ierusalimului” (Luca 2.38) şi despre aştepările lui Iisus că atunci când se va întoarce Israelul îl va întâmpina: „Nu mă veţi mai vedea până când nu veţi spune, „Binecuvântat cel care vine în numele Domnului” (Luca 13:34-35; Matei 23:37-39). Luca sugerează că întoarcerea va fi în Ierusalim (Luca 21:24.-28).

Când discipolii l-au întrebat pe Iisus chiar înainte de ridicarea Sa la ceruri „Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?” (Faptele apostolilor 1.6), Iisus nu a negat presupunerea lor conform căreia într-o bună zi regatul va fi refăcut în Israel. A răspuns simplu că Tatăl a stabilit momentul şi că ei nu aveau nevoie să îl afle încă.

Aceste indicii din evanghelii şi din Faptele apostolilor l-au determinat pe Marcus Bockmuehl să scrie că „mişcarea timpurie a lui Iisus continuă să se concentreze în mod evident pe restaurarea celor doisprezece seminţii ale lui Israel într-un regat mesianic nou.” Apostolii Pavel, Petru şi scriitorul cărţii Apocalipsa aveau aşteptări similare. Pavel a declarat pe baza profeţiei despre restaurare a lui Isaia în Is. 59:

40 Revista Creștină

„Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov” (Rom. 11.26). În capitolul 3 din Faptele Apostolilor Petru aşteaptă cu nerăbdare „până la vremile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac” (Fapte 3.21).

Cuvântul pe care-l foloseşte Petru pentru „restaurare”este acelaşi cuvânt (apokatastasis) folosit de Septuaginta (care era folosită în loc de Biblie de către biserica primară) pentru viitoarea întoarcere a evreilor lui Dumnezeu din toată lumea în Israel. În cartea Apocalipsa Mielul îşi atrage discipolii către Sion în ultima etapă istorică (12.1.) şi noul pământ are ca centru Ierusalimul cu cele doisprezece porţi denumite după „cele doisprezece triburi ale fiilor lui Israel”(Apoc. 21.2., 12) Cu mult înaintea Dispensaţionalismului Alţi învăţaţi care au participat la conferinţă au susţinut că istoria sionismului creştin este la fel de veche ca şi cea a creştinătăţii.

Mulţi susţinători ai bisericii timpurii – precum Justin Martirul, Irineu, Tertullian şi episcopii secolului al treilea din Egipt – credeau că sfârşitul istoriei va avea ca punct central Ierusalimul, chiar dacă biserica va înlocui Israelul şi înţelegerea făcută. Teritoriul Israelului va avea un viitor ca tărâm ales, şi oamenii din Israel aveau de asemenea un viitor chiar dacă vor fi subsumate de biserica neevreiască. Însă acest sionism timpuriu a intrat în conflict cu Origen (184-254) care definea relaţia dintre mesia evreilor şi promisiunea tărâmului ca fiind un joc fără sorţ de izbândă. Se putea îndeplini doar una dintre ele, nu amândouă.

După cum a afirmat Robert Wilken

„Dacă Iisus din Nazaret este Mesia, profeţiile referitoare la o eră mesianică au fost deja împlinite, interpreţii Bibliei având sarcina de a descoperi ce a însemnat promisiunea spirituală având în vedere acest nou „fapt”. Astfel că Ierusalim „nu a desemnat un viitor centru politic şi o viziune spirituală a fericirii cereşti.”

Augustin era dispus să numească pământul din Israel „pământ sfânt”, dar a spiritualizat promisiunea tărâmului într-un mod asemănător cu Origen. Odată cu acceptarea eschatologiei amileniale de biserica medievală, cu menţiunea că mileniumul este pur şi simplu domnia lui Hristos Teritorul Israelului, care asupra bisericii existente, puţini se află în centrul gânditori medievali au văzut un viitor pentru oamenii sau tărâmul promisiunii lui din Israel. Toate profeţiile vechi Dumnezeu, va avea un despre un viitor Israel au fost rol critic în îndeplinirea interpretate ca fiind profeţii ale scopurilor providenţiale Bisericii Creştine de după Învierea ale lui Dumnezeu. lui Hristos.

A fost nevoie de întoarcerea Reformei la sensul clar din textul biblic pentru restaurarea încrederii că Israelul va avea un rol în viitor, atât în ceea ce priveşte oamenii cât şi teritoriul, chiar dacă mântuirea creştinilor va fi oferită întregii lumi. Pioşii şi puritanii din secolul şaisprezece şi şaptesprezece au fost convinşi de profeţiile din Noul Testament şi scrierile Apostolului Pavel că evreii se vor întoarce în ţinut şi în cele din urmă vor fi convertiţi la credinţa creştină. Cu mulţ înainte de apariţia dispensaţionalismului din secolul nouăsprezece, protestanţii diferitelor biserici au prevăzut un rol pentru Sion în vremea dinainte de Sfârşit.

Apoi, după Holocaust şi stabilirea Israelului în 1948, atât teologii catolici cât şi cei protestanţi au

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

41 Revista Creștină

Apariţia miraculoasă a statului Istrael imediat după acel moment întunecat din istoria evreilor este greu de interpretat în afara unui cadru teologic.

recunoscut din Romani 11 că formarea bisericii nu punea capăt înţelegerii pe care Dumnezeu a făcut-o cu Israel. În momentul în care teologii au prezentat o nouă perspectivă referitoare la înţelegere, mulţi au ajuns să vadă teritoriul ca parte integrală a acesteia.

Karl Barth (1886-1968) era printre cei care erau convinşi de continuitatea înţelegerii dintre Dumnezeu şi Israel, şi era de asemenea conştient de semnificaţia teritoriului. Barth a respins aproape orice învăţătură a dispensaţionalismului. De exemplu, a respins noţiunea că Sfârşitul Lumii urma să vină, insistând că a început odată cu venirea lui Iisus din primul secol. A refuzat de asemenea şi interpretarea profeţiilor biblice ca fiint preziceri în sensul lor literal, de exemplu ideea că va veni Marea Suferinţă, sau ideea unei bătălii militare dintre anumite naţiuni şi Israel. În acelaşi ţimp, însă, Barth credea că aceste greşeli echatologice erau „greşeli în direcţia bună”.

Respecta încercările milenare de a percepe serios suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor evenimentelor lumeşti, inclusiv apariţia Israelului ca stat naţiune din 1948. Aceasta era o „parabolă lumească” la fel ca şi apariţia socialismului în istoria modernă.

Reapariţia bruscă a Israelului era un tip de înviere a Împărăției lui Dumnezeu. O „lumină mică” fusese martora Luminii Lumii în Iisus Hristos. Istoria modernă a Israelului „se scurge rapid” prin mântuirea lui Dumnezeu. Potrivit lui Barth, revelaţia biblică indică parousia întreită a lui Iisus – Întruparea, Rusaliile şi venirea eschatologică a lui Hristos în Israel şi Biserică. Ultima venire Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

reprezintă înţelesul profeţiilor din Vechiul Testament care fac referire la întoarcerea evreilor în Israel, vreme la care neamurile vor veni în Israel să înveţe Torah.

Nu doar teologii protestanţi au ajuns la un nou sionism creştin.

Gary A. Anderson, distinsul învăţat al Vechiului Testament aflat la Notre Dame, a susţinut în scrierile sale „pretenţia din Biblie conform căreia ţinutul din Canaan a fost oferit de Dumnezeu poporului din Israel.”Promisiunea „este atât irevocabilă, cât şi neîndeplinită”.

Este irevocabilă deoarece este făcută de Dumnezeu. După cum spune Pavel, nici măcar apostazia Israelului nu poate şterge promisiunea: „Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi!”(Rom. 3-4).

Cu toate acestea, susţine Anderson, promisiunea este neîndeplinită. La sfârşitul Tanakh (Vechiului Testament cu cărțile organizate diferit față de tradiția creștină) se află îndemnul: „Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el şi să plece [spre Ierusalim]!’(2 Cron. 36.23). În plus, pământul îl aruncă afară pe cel care nu este demn (Lev. 18.24-30). „Dreptul Israelului asupra pământului, deşi este rezultatul milei divine, are anumite restricţii.” Potrivit Tanakh, doar în vremurile mesianice stabilirea în Israel va fi lipsită de pericole.

Anderson concluzionează că ar trebui să evităm „mesianismul fals”amintindu-ne că tărâmul promis este întotdeauna „oferit în mod condiţionat.”Ar trebuie să ne aducem aminte că „apariţia miraculoasă a statului Istrael imediat după acel moment întunecat din istoria evreilor este greu de interpretat în afara unui cadru teologic.”

42 Revista Creștină

Nici perfect şi nici ultimul Învăţatii de la conferinţă au mai sugerat că, în timp ce consideră că apariţia Israelului în 1948 a fost o îndeplinire parţială a profeţiei biblice, trebuie să fie mai reticenţi în ceea ce priveşte statutul eschatologic al statului – naţiune.

După cum a spus unul dintre ei la începutul conferinţei „Nu vrem să transmitem că [Israelul din prezent] are o organizare perfectă.

Sau că este în mod obligatoriu ultima organizare a evreilor pe care o vom vedea înainte de eschaton. Sau că ştim deja care va fi schema de organizare sau planificare dinainte sau din timpul eschatonului.”

Cei care vor lua cuvântul trebuie să aducă argumente nu doar teologice

ci şi prudente. Israel, aşa cum s-a stabilit, este o insulă a democraţiei şi a libertăţii într-o mare de regimuri autoritare şi despotice.

Merită susţinere, în special din moment ce antisemitismul se dezvoltă rapid în toată lumea. Dar scopul acestor argumente prudente – politice, legale şi morale – este de a formula un nou argument teologic conform căruia oamenii din Israel vor fi importanţi în istoria izbăvirii şi că teritorul Israelului, care se află în centrul promisiunii lui Dumnezeu, va avea un rol critic în îndeplinirea scopurilor providenţiale ale lui Dumnezeu.

Tipărit cu permisiunea autorului și a revistei First Things.

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Nu vrem să transmitem că [Israelul din prezent] are o organizare perfectă. Sau că este în mod obligatoriu ultima organizare a evreilor pe care o vom vedea înainte de eschaton.

43 Revista Creștină

OPȚIUNEA PREFERENȚIALĂ PENTRU SĂRMANI ________

R. R. RENO

___________________________________________

C Am ajuns să-mi dau seama de urgenţa morală de a-i proteja pe nenăscuţi şi de a apăra căsătoria tradiţională, dar şi de a reabilita virtuţile politeţii şi auto-disciplinei.

u aproximativ un an în urmă m-am întâlnit cu un grup de prieteni din facultate.

Oameni de treabă— cariere, familii, unii merg regulat la biserică, alţii nu, toţi sunt implicaţi în comunităţi. În mare parte sunt burghezi în sensul bun, dar câţiva au fost surprinşi. Au vrut să ştie de ce am devenit conservator din punct de vedere social.

Nu am fost în stare să ofer un răspuns foarte bun. Dar am continuat să mă gândesc la asta.

Da, am ajuns să-mi dau seama de urgenţa morală de a-i proteja pe nenăscuţi şi de a apăra căsătoria tradiţională, dar şi de a reabilita virtuţile politeţii şi autodisciplinei. Mai mult de atât, are legătură cu principiul care stă la baza Bibliei. În evanghelia lui Matei, Iisus ne avertizează cu privire la modul în care vor fi judecate vieţile noastre. Cuvintele Lui sunt scoase în evidenţă. Trebuie să-i hrănim pe săraci, să fim ospitalieri, să-i îmbrăcăm pe cei goi şi să-i ajutăm pe cei întemnitaţi. „Întrucât aţi Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”

Este un avertisment sobru şi mă tem că este tipic. În mare parte mă gândesc la mine: nevoile mele, interesele mele, dorinţele mele. Când evadez din coconul de interes personal, acest lucru se datorează de obicei faptului că mă gândesc la familia mea, prietenii mei, ceea ce din nou înseamnă interes personal.

Oamenii sărmani? Sigur, mă simt oarecum responsabil, dar ei sunt la distanţă şi reprezintă mai degrabă o ipoteză decât ceva real: sunt obiectele unei griji morale slabe, distante, care tinde să fie depăşite de nevoile mele imediate.

După cum spuneam, mă tem că este tipic.

Acesta este motivul pentru care tradiţia modernă catolică referitoare la etica socială a insistat ca nevoile săracilor să aibă prioritate. În Octogesima Adveniens (1971), o enciclică ce marchează cea de-a optzecea aniversare a tratamentului seminal a problemelor sociale moderne,

44 Revista Creștină

Rerum Novarum, Paul al VI-lea a evocat importanţa fundamentală a spiritului transformator ce reiese din iubirea de sacrificiu. „Învăţându-ne despre lucrările de caritate” a scris el, „Evanghelia ne instruieşte să manifestăm respect preferenţial faţă de cei sărmani şi situaţiile speciale existente în societate: cei mai norocoşi ar trebui să renunţe la o parte din drepturi şi să îşi pună bunurile, cu generozitate, în serviciul celorlalţi.” „Respect preferenţial” a devenit sloganul cea mai la îndemână „opţiune preferenţială”, o formulare ce aparţine teologilor liberali din America de Sud, dar care a fost adoptată şi folosită pentru evidenţierea perspectivei catolice asupra eticii sociale în ultimile decenii. Aceasta exprimă un imperativ creştin fundamental.

Când ne gândim la politică şi cultură, prima întrebare ar trebui să fie: „Care sunt nevoile celor sărmani?” În prezent, cu siguranţă America se confruntă cu asemenea probleme. Oamenii care şi-au pierdut slujbele nu sunt capabili să îşi achite chiriile. Femei tinere şi necăsătorite care au refuzat să avorteze se chinuie să supravieţuiască. Imigranţii ilegali sunt exploataţi; oamenii străzii au nevoie de adăposturi; cei flămânzi au nevoie de mâncare.

Unii susţin că metoda cea mai bună de a acoperi aceste nevoi implică adoptarea unei politici de impozitare care să contribuie la creşterea economică şi dublarea eforturilor pentru faptele caritabile private. Alţii evidenţiază programele publice şi o intervenţie mai activă din partea guvernului. Este, desigur, un argument viabil şi într-o măsură notabilă, politicile contemporane dezbat aceste probleme. Dar nu ar trebui să uităm că există un consens unificator: caracterul moral al unei naţiuni se măsoară în mare parte prin grija pe care o arată faţă de cei săraci.

În această situaţie sunt de acord cu mulţi prieteni de stânga care susţin că America nu se îngrijeşte de săraci aşa cum ar trebui. Totuşi, eşecul nostru nu este doar economic. De fapt, nu este aproape deloc de natură economică. Dacă vizităm cartierele sărace din New York sau majoritatea orăşelelor sărace din Iowa rurală, ne dăm seama imediat că sărăcia este mai profundă şi mai răspândită decât nevoia materială. Prezenţa drogurilor, crimei, exploatării sexuale, eşecului căsătoriilor – simpla brutalitate şi urâciune a vieţilor majorităţii sărmanilor din America este cu adevărat şocantă. Aşa cum ne aminteşte Catechism of the Catholic Church[1], sărăcia nu este doar materială; este şi morală, culturală, religioasă (CCC 2444), şi tocmai aceste tipuri de sărăcie sunt dureros de evidente în prezent. Mărirea salariului minim pe economie sau rata impozitelor nu vor ajuta la alinarea acestei sărăcii.

Nu putem restaura cultura căsătoriei, spre exemplu, cheltuind mai mulţi bani pentru asta. Un raport realizat recent în America de către Proiectul Căsătoriei Naţionale condus de W. Bradford Wilcox, When Marriage Disappears: The New Middle America[2], prezintă o imagine sumbră. Cu cât te afli mai jos pe scara socială, cu atât eşti mai predispus divorţului, traiului în concubinaj, să ai mai mulţi parteneri sexuali şi să comiţi adulter. Una dintre cele mai dure statistici face referire la copiii născuţi în afara căsătoriei. La finalul anilor 2000, printre femeile între cincisprezece şi patruzeci şi patru de ani care au renunţat la şcoală, mai mult de jumătate au născut fără a fi căsătorite. Şi acest lucru este valabil nu doar pentru cei aflaţi la baza scării sociale. Dintre absolvenţii de liceu şi femeile cu pregătire tehnică – cu alte cuvinte, clasa mijlocie – aproape jumătate dintre femeile care nasc sunt necăsătorite.

O cunoştinţă de-a mea care

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Când ne gândim la politică şi cultură, prima întrebare ar trebui să fie: „Care sunt nevoile celor sărmani?”

45 Revista Creștină

Caracterul moral al unei naţiuni se măsoară în mare parte prin grija pe care o arată faţă de cei săraci.

lucrează ca asistent a observat recent că mulți dintre colegii săi de muncă trec dintr-o criză personală în alta. Mi-a spus: „Chiar ieri a trebuit să ascult plângerile unei femei care se certa şi cu soţul şi cu iubitul.” Atmosfera dezintegrării sociale şi nu corvoada serviciului – care nu este deloc neglijabilă – este demoralizatoare. Profesorii au probleme asemănătoare. Soţia unui alt prieten mi-a povestit că elevii săi din ciclul secundar, dintr-un orăşel din Iowa, au fost uimiţi de romanul lui Hawthorne, Litera stacojie: „De ce-i aşa important ca Hester să se înţeleagă cu Reverendul Dimmesdale?”

Mi-a spus adesea că era un sentiment ca de laborator de metamfetamine, lichior de malţ, adolescente însărcinate şi o atmosferă generală de colaps social.

Opţiunea preferenţială pentru săraci. Un creştin care doreşte să urmeze învăţăturile lui Iisus trebuie să aibă în vedere un lucru singular legat de sărăcia americanilor: cele mai adânci şi mai puternice deficite sunt de ordin moral, nu financiar; deprivările cele mai serioase sunt culturale, nu economice. Mulţi oameni aflaţi în partea de jos a societăţii americane au telefoane mobile, televizoare plate şi multe alte bunuri de larg consum. Dar vieţilor lor sunt un dezastru.

De ce este așa? Iată o întrebare complicată la care nu pot oferi un răspuns convingător în prezentul articol. Dar aş vrea să închei cu o sugestie, dacă nu cu un argument.

Papa Ioan Paul al II-lea a scris următoarele referindu-se la problema dreptăţii sociale: „Nevoile săracilor sunt mai importante decât dorinţele celor bogaţi.”

Aproape toată viaţa (m-am născut în 1959), bogatii şi persoanele educate din America nu şi-au dorit altceva decât libertăţi personale boeme. Cei bogaţi, să recunoaștem, sunt persoanele stabile şi de succes din mediul academic, precum şi profesioniştii din clasele de mijloc superioare. Nu mă refer Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

doar la oameni care locuiesc în apartamente de lux, ci la oameni ca noi şi ca apropiaţii noştri.

Această eliberare boemă a implicat revoluţia sexuală, desigur, slăbind constant normele de constrângere şi disciplină referitoare la cultura sănătoasă a căsătoriei.

Bogaţii nu au profitat de libertate doar în ceea ce priveşte sexul şi căsătoria. Aici se încadrează şi antinomianism-ul[3] verbal exprimat de George Carlin în campaniile de normalizare a obscenităţii; bibliotecarii din suburbii insistând asupra dreptului de a urmări pornografie, miliardarii care se îmbracă la fel ca docherii şi multe asemenea atacuri la noţiunile tradiţionale de responsabilitate burgheză.

Să ne gândim la următorul exemplu tipic. Cu câteva luni în urmă, un profesor de psihologie de la Universitatea Northwestern a invitat un antreprenor din lumea sexului să ţină un discurs în faţa clasei şi vizita s-a terminat cu o performanţă sexuală care, conform mărturiei discrete publicată de un ziar, a implicat „o femeie, un bărbat şi un dispozitiv electric.”

Autorităţile se agită puţin când revoluţionarii stilului de viaţă dau cu băţul în baltă şi aduc asupra lor publicitate negativă. Preşedintele universităţii, Morton Schapiro, a dat o declaraţie împăciuitoare: „Mulţi dintre membrii comunităţii Northwestern sunt deranjaţi de ceea ce s-a petrecut în campusul nostru. La fel şi eu.” Dar reacţia elitei este una de indulgenţă, dacă nu chiar de preocupare într-un mod pozitiv. Retorica eliberării („Minorităţile sexuale trebuie acceptate!”) crează o perdea de fum şi se discută serios despre libertatea academică. Între timp, cei bogaţi au parte de libertatea pe care şi-o doresc, libertate care are prea puţină legătură cu dreptatea şi o foarte mare legătură cu relaţia strânsă dintre bogăţie şi status cu avantajele delicioase ale unei conştiinţe diminuate. Toate acestea se petrec într-un mediu căptuşit cu plasele de siguranţă

46 Revista Creștină

ale terapeuţilor, ale clinicilor de detoxifiere, ale prietenilor grijulii şi ale siguranţei economice.

Realitatea socială a Americii contemporane este dureros de clară. În principal, cei bogaţi şi puternici nu îşi doresc şi mai multă bogăţie la fel de mult cum îşi doresc relaxare morală şi crearea unei imagini autosuficiente a propriei persoane ca fiind nonconformişti ce trăiesc o viaţă de iluminare şi libertate în avans în plictisitoarele suburbii americane. Între timp, în partea sudică a oraşului Chicago – şi în orăşelele chinuite în locuinţele mizere din vechile suburbii – restul Americii suferă din cauza pierderii de capital social.

Trebuie să recunosc că adesea mă simt frustrat față de prietenii mei liberali care îşi fac atât de multe griji din cauza inegalităţii veniturilor, dar cărora nu le pasă deloc de inegalitatea morală. Rezolvarea lor este să se facă schimbări. Să rezolvăm cu bani – putem rezolva cu bani – dezordinea cauzată de boemii lui Gucci?

Nu. Progresiştii vorbesc despre „responsabilitate socială”. Este un termen potrivit, dar înseamnă să organizăm capitalul social la fel de mult ca – de fapt, mai mult decât atât – să oferim resurse financiare. În societatea noastră, opţiunea preferenţială pentru săraci trebuie să recompună capitalul social risipit de bogaţii baby boomers[4], şi asta înseamnă conservatism social.

Fantezia boemă lucrează împotriva acestui impe-rativ clar deoarece ne promite că-i putem îngriji pe săraci fără a acorda atenţie propriului stil de viaţă. Face apel pentru ajutarea celor mai puţin norocoşi, urgent chiar, fără a fi nevoie să aducem schimbări vieţii noastre de zi cu zi. Suntem chemaţi spre conştientizare, poate, sau activism, dar fără a face ceva care să ne limiteze libertăţile dobândite de-a lungul ultimelor decenii şi fără a ne limita propriile dorinţe.

Vreţi să-i ajutaţi pe săraci? Chiar vă rugăm să vă plătiţi impozitele şi să faceţi donaţii agenţiilor care se ocupă se servicii sociale. Oferiţi-vă voluntari într-o bucătărie sau contribuiţi la construirea de locuinţe pentru cei care nu şi le pot permite.

Dar puteţi face chiar mai mult pentru cei sărmani dacă vă căsătoriţi şi rămâneţi fideli partenerei/partenerului; dacă aveţi curajul să folosiţi cuvinte învechite precum cast şi onorabil; dacă purtaţi cravată; dacă închideţi emisiunile TV de tip reality show; dacă luaţi cina în fiecare seară împreună cu familia; dacă încetaţi să mai folosiţi înjurături în loc de semne de exclamare; dacă mergeţi la biserică sau la sinagogă.

Astfel, şi nu numai, putem contribui la restaurarea formelor de disciplină morală şi socială care nu se modifică pentru a corespunde dorinţelor celor puternici – forme care oferă sărmanilor cea mai bună şi cea mai eficientă metodă de a scăpa de sărăcie. Aceasta este cu adevărata opţiunea preferenţială – şi cea mai reală formă de respect – pentru sărmani.

[1] Engl. Catehismul Bisericii Catolice (n.tr.)

[2] Engl. Când căsătoria dispare: Noua Americă de Mijloc (n.tr.)

[3] Termen derivat din limba greacă; în creştinism se referă la persoanele care consideră că sunt mântuiţi doar prin credinţă, fără a mai fi nevoie să respecte legile lui Moise (n.tr.)

[4] Engl. Termen folosit pentru persoanele născute în perioada de creştere demografică de după cel de-al doilea război mondial. (n.tr.)

Articol apărut cu permisiunea revistei First Things.

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Mărirea salariului minim pe economie sau rata impozitelor nu vor ajuta la alinarea acestei sărăcii.

47 Revista Creștină

DEMONUL DIN SUFLETUL EVREIESC ________ MARC GELLMAN ____________________________________________ Articol publicat inițial în 1990.

Noi, evreii, nu mai putem avea deplină încredere în lume.

Demonii ies la suprafaţă. Pentru majoritatea oamenilor, demonii ies la suprafaţă în coşmaruri, dar pentru noi, pentru evrei, demonii se pare că se ivesc în istorie.

Faraonul, Amalek, Nebuchadnețar, Titus, Torquemada, Hmielnitsky şi Hitler au fost demoni adevăraţi.

Au omorât evrei adevăraţi.

Demonii nopţii pot fi uitaţi, dar nu şi demonii care rămân după ivirea zorilor. Aceşti demoni au schimbat ceva în sufletul evreilor. Nu pot spune cu exactitate ce s-a schimbat, dar se rezumă la cel puţin următorul lucru: noi, evreii, nu mai putem avea deplină încredere în lume.

Un articol op-ed publicat primăvara trecută în New York Times de Seymour Martin Lipset demonstrează acest lucru. El povesteşte despre un editor evreu cosmopolit şi de succes din New York care a mărturisit că avea convingerea profundă că oamenii merg acasă, şi noaptea visează că omoară evrei. Lipset consideră că paranoia acestui bărbat se regăseşte într-un grad mai mic Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

sau mai mare în mintea majorităţii evreilor. Atunci când nu avem în vedere puterea şi prestigiul, bogăţia şi statutul evreilor, nu putem înţelege paranoia conform căreia lumea îi urăşte pe evrei.

Dar acesta este demonul din sufletul nostru şi o simplă ceremonie nu îl poate exorciza.

Acestea sunt lucruri pe care lumea, inclusiv noi, trebuie să le învăţăm despre acest demon.

Acestea sunt motive pentru paranoia noastră, motive bune (dacă se poate vorbi despre o nevroză colectivă în sensul bun), motive care persistă independent de puterea noastră. Să avem în vedere, pentru început, singura statistică evreiască importantă: suntem un popor care în prezent numără cu trei milioane mai puţin decât acum cincizeci de ani.

Aceasta se întâmplă în ciuda faptului că în ultimii cincizeci de ani s-au născut copii evrei şi au existat medicamente foarte eficiente. Eram cel puţin optsprezece milioane în 1940 dar în prezent suntem poate cincisprezece milioane, în timp ce populaţia lumii s-a mărit de la trei la cinci miliarde de

48 Revista Creștină

oameni, ceea ce înseamnă că procentul nostru din populaţia lumii este încă foarte mic.

Lumea trebuie să înţeleagă ce se întâmplă cu un popor care nu se poate întoarce pe pământul strămoşilor să îşi regăsească rudele îndepărtate care să îl întâmpine la revenirea acasă.

Irlandezi-americanii merg în Irlanda să îşi viziteze familia şi prietenii în căminul strămoşesc, Italo-americanii îşi pot înnoi şi împrospăta rădăcinile pe pământul Italiei, Afro-americanii se pot întoarce ca oameni liberi într-o Africă în mare parte liberă şi pot înţelege sclavia în contextul unei culturi africane vii şi durabile. Dar unde poate merge un evreu est-european să guste mâncare tradiţională, să cânte cântece tradiţionale şi să se roage în sinagogi tradiţionale? Marile centre evreieşti din Europa sunt moarte şi sinagogile au fost arse sau sunt aproape goale. Suntem despărţiţi de trecutul nostru astfel încât trebuie să facem un salt înapoi în trecutul regelui David şi să încercăm să ne înlocuim rădăcinile în Europa cu rădăcinile din statul Israel. Dar Ierusalimul nu este Vilna, Beer Sheba nu este Cracovia, şi de fiecare dată când încercăm să ne amintim, demonul din sufletul nostru ne răneşte cu faptul că trecutul nostru european este, la fel ca noi, făcut una cu pământul. Toate acestea şi mai mult reprezintă lucruri pe care lumea trebuie să le afle despre demonul din sufletul evreiesc.

Lumea trebuie să înţeleagă ce se întâmplă cu psihicul oamenilor care trebuie să găsească un mod de a accepta un eveniment din memoria evreilor, eveniment în care unul din trei evrei a fost ucis la nivel mondial în timp ce nu s-a făcut nimic pentru oprirea carnagiului. Acestea nu sunt doar nişte simple statistici sau numere.

Reprezintă aritmetica devastării şi trebuie înţelese, după cum a afirmat şi Judith Miller în noua sa carte despre Holocaust „unul, câte unul, câte unul.”

Arthur Hertzberg indică în mod abil aceste cifre ca fiind explicaţia pentru stridenţa şi excesul organizaţiilor pentru apărarea evreilor ca răspuns la ameninţări secundare (spre exemplu: agitaţia excesivă cu privire la Louis Farrakhan şi Jesse Jackson, sau denunţarea instantanee a câtorva observaţii necumpătate emise de cardinalul O’Connor).

Aceste urme ale vinei că s-au luat prea puţine măsuri pentru oprirea Holocaustului fac parte din demonul nostru manifestat în fiecare instituţie pe care am construit-o după ce regatul nostru a fost distrus. Perspectiva indolenţei în faţa unei catastrofe de două ori în aceeaşi perioadă este prea înspăimântătoare pentru fiecare evreu sau organizaţie evreiască. În ziua în care sunt înrolaţi în armată, soldaţii israeliţi mărşăluiesc spre vârful Masada şi depun jurământul: “Masada lo yipol od”—“Masada nu va mai cădea vreodată.” La un moment dat în viaţa sa, fiecare evreu din lume a depus acest jurământ.

De asemenea, lumea trebuie să înveţe că demonul din sufletul nostru este prima avertizare atunci când libertatea ne este pusă în pericol. În prezent, Europa, de est şi de vest, trebuie să decidă care dintre vocile pentru libertate pe care le-a dezlănţuit va fi vocea noii Europe. Poate va fi compasiunea lui Vaclac Havel Jeffersonian, sau poate va fi frontul national anti-semitic cvasi fascist a lui Jean-Marie Le Pen. În orice caz, atitudinea faţă de evrei, o reminiscenţă încă vie în Europa, va fi cea care ne va spune totul despre noua lume care se naşte aici. O Germanie unită trebuie să fie condusă de cămăşile verzi sau de cei care se vor îmbrăca din nou în cămăşi maro. Barometrul decenţei este chiar modul în care ceilalţi îi tratează pe evrei, testul cu turnesol al libertăţii, etalonul drepturilor omului, cea mai reală măsură a decenţei şi a democraţiei din întreaga lume. Cel care ne facem să strigăm este chiar

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Marile centre evreieşti din Europa sunt moarte şi sinagogile au fost arse sau sunt aproape goale.

Suntem despărţiţi de

trecutul

nostru.

49 Revista Creștină

demonul din sufletele noastre, dar, este încă alegerea lumii de a asculta sau de a ne ignora strigătele de avertizare.

Şi în timp ce noi aşteptam, atacul a avut loc în Franţa.

A fost un atac asupra evreilor morţi.

În ultimile luni, evreii din întreaga lume se aşteptau la un atac asupra evreilor din Rusia. Teama a fost atât de reală la începutul lunii mai încât organizaţiile pentru protecţia evreilor au trimis echipe de reporteri să relateze despre progromul ce avea să urmeze. Şi în timp ce noi aşteptam, atacul a avut loc în Franţa. A fost un atac asupra evreilor morţi.

Profanarea cimitirului Carpentras a reprezentat mesajul conform căruia demonii nu există doar în temerile noastre ci şi în lumea reală. Când nici măcar evreii morţi nu sunt în siguranţă, cum putem fi învinovăţiţi pentru că nu mai avem încredere în ceilalți?

Cum să-i explici copilului tău despre demon? Fiul meu Max joacă la prima bază, merge în tabere, nu îşi strânge şosetele şi niciodată nu a fost nevoit să-şi facă drum spre casă luptându-se cu grupuri de bătăuşi strigând „evrei mizerabili!” El este la fel ca majoritatea copiilor americani de clasă medie, şi când m-a rugat să-i explic evenimentele de la Carpentras, de ce oamenii ar dezgropa un cadavru evreu pentru a-l mutila, de ce ne urăsc, nu am ştiut ce să-i spun. I-am spus, desigur, că nu este toată lumea aşa, dar, nu cu mult timp în urmă, lumea chiar era aşa.

Este momentul ca fiul meu Max să îşi formuleze propria opinie.

Trebuie să se hotărască dacă să aibă încredere în normalitate sau dacă să se teamă de poveştile de la ştiri care l-au făcut pe tatăl lui să plângă în timp ce bea cafeaua de dimineaţă. Demonul bate la uşa fiului meu şi îmi este teamă că asta îl va schimba. Dar adevărul este că în acelaşi timp sper să se schimbe deoarece noi suntem cei care ne aducem aminte şi demonul este cel care ne aminteşte.

Vreau ca Max să înţeleagă că acordul pe care l-am stabilit cu Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

lumea nu a fost onorat. Timp de două mii de ani, de la cucerirea romanilor şi până în secolul nostru, noi, evreii, am făcut o înţelegerea de a trăi într-o condiţie de neputinţă politică.

Chiar în momentul în care soldaţii evrei care au apărat Masada au preferat să-şi curme vieţile decât să se supună dominaţiei romane, Rabbi Yochanan ben Zakki a mers la împăratul Titus şi i-a cerut dreptul de a deschide o academie de rabini în oraşul Yavneh şi în schimb nu va porni revoltă împotriva Romei. Această înţelegere se baza pe credinţa că fără putere politică, evreii nu ar constitui ţinta unui atac, dat fiind că nu se poate câştiga nimic din atacarea unei comunităţi neputincioase. Dar această înţelegere nu cuprindea faptul că nu trebuie să câştigăm putere economică, sau că vom avea nevoie de protecţia împăraţilor romani şi împăraţilor a o mie de imperii. Una peste alta, am învăţat de-a lungul istoriei că împăraţii nu erau binevoitori.

Neputinţa politică împreună cu prosperitatea economică au fost, după cum ne putem da seama acum, o combinaţie mortală. În 1302, Papa Inocent al III-lea, dându-şi seama că aproape 80 la sută din pământurile bisericii erau ipotecate evreilor, a anulat datoriile bisericii către cămătarii evrei. Şi-a dat seama că evreii nu-şi puteau proteja bogăţia acumulată din cauza greşelii pe care Yochanan ben Zakki a făcut-o cu împăratul Titus. În 1492, Ferdinand şi Isabella au explorat noua lume cu banii confiscaţi de la evrei şi au expulzat evreii din Spania deoarece şi-au dat seama că evreii nu-şi puteau proteja bogăţia acumulată din cauza aceleiași greşeli pe care Yochanan ben Zakki a făcut-o cu împăratul Titus. După 1933, Hitler a înarmat cel de-al treilea Reich cu banii confiscaţi de la evrei deoarece, şi el, şi-a dat seama că evreii nu-şi puteau proteja bogăţia acumulată din cauza greşelii pe care Yochanan ben Zakki a făcut-o cu împăratul Titus. Doar în America,

50 Revista Creștină 50 Revista Creștină

pământul democraţiei format din cei deposedaţi de drepturi, bogăţia putea fi protejată. Acum, Israelul cu putere şi dorinţă, ne protejează poporul, bogaţia şi viitorul acestuia.

Cum să-i explici copilului tău despre demon?

Protejarea împotriva vulnerabilităţii este fetişul şi baza de viaţă pentru fiecare evreu modern informat. Totuşi, poate fiecare dintre noi, în timpul nopţii, sau într-un moment de nesiguranţă din timpul zilei, se gândeşte că poate America şi chiar Israelul sunt ca toate celelalte locuri; că poate nu am ridicat ziduri destul de înalte şi nu am strâns destulă putere pentru a proteja ceea ce-am dobândit.

Dacă Rusia, o ţară imensă cu unsprezece fuse orare, se teme să nu fie din nou invadată dinspre Balcani şi lumea înţelege această teamă, de ce nu poate înţelege şi temerile unui mic popor care nu se simte niciodată, cu adevărat, în siguranţă?

Blestemul poporului evreiesc este de a trăi mereu cu acest demon – lumea nu ne va lăsa niciodată în pace. Dar şi lumea ar trebui să aibă un demon şi anume faptul că a creat un demon care ne chinuie într-atât.

Există şi lucruri pe care trebuie să le învăţăm despre demonul nostru. Evreii trebuie să înveţe din înţelepciunea trecutului. Sunt câteva lecţii pe care trebuie să le învăţăm, pe care încercăm să le învăţăm, pe care sigur le vom învăţa cu ajutorul prietenilor răbdători şi a păcii.

Trebuie să învăţăm că deşi am fost victime, acum nu mai suntem.

Acum avem putere, siguranţă şi bogăţie şi facem parte din elitele lumii. Situaţia noastră din diaspora (cu excepţia Rusiei) a fost chiar mai bună decât situaţia din propriul Stat. Deşi în pericol constant din cauza ameninţărilor duşmanilor, este puternică şi are forţă politică. Deşi este tentant să ignorăm aceste fapte irefutabile, trebuie să le acceptăm şi să ne schimbăm modul în care ne

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

gândim la noi înşine. Nu putem din punct de vedere moral să urmărim acumularea de putere şi în acelaşi timp să ne ascundem sub mantia inocenţei morale şi a dreptăţii victimei. Vigilenţa trebuie să continue, în special în Israel, unde ameninţarea este palpabilă, dar nu ne putem imagina că nu ne controlăm destinul şi nu putem continua cu acest comportament chiar dacă Israelul este rezultatul urii externe.

Când Roosevelt s-a întâlnit cu reporterii după Kristallnacht în 1938, acesta a declarat că nu are niciun plan şi nici un angajament de făcut pentru emigrarea evreilor germani. Când Bush şi Gorbaciov s-au întâlnit în iunie, una dintre problemele cele mai importante care s-au discutat, după controlul armelor, a fost emigrarea evreilor sovietici. Poate 300.000 de evrei sovietici vor fi eliberaţi în următorii doi ani.

Lumea este diferită astăzi faţă de acum cincizeci de ani, şi, într-un cuvânt, diferenţa constă în puterea evreilor. Lipset afirmă că există treizeci şi unu congresmani evrei şi şapte senatori evrei, procentul de evrei fiind reprezentat chiar în exces. Lumea este în prezent diferită pentru noi şi motivul este puterea evreilor.

Să luăm ca exemple două articole din New York care prevestesc schimbarea. Un vânzător din zona Flatbush din Brooklyn a fost implicat într-un incident rasial izbucnit din cauza unuei certe avute cu un client şi în acelaşi timp, în cealaltă parte a oraşului, pe Wall Street, un bancher fabulos de bogat a fost condamnat pentru încălcarea regulilor de comerţ intern şi a trebuit să achite o amendă în valoare de şase sute de milioane de dolari. Aşadar, dacă cincizeci de ani în urmă cineva ar fi fost rugat să spună care din cei doi era evreul şi care nu, cel mai probabil ar fi spus că vânzătorul din Brooklyn era evreul şi bancherul nu. Desigur, în prezent, această presupunere ar fi greşită, diferenţa constând în puterea evreilor.

51 Revista Creștină

Trebuie să acceptăm realitatea puterii evreilor împreună cu responsabilitatea morală a acestei puteri. Indiferent dacă ne aflăm pe „malul de vest”sau pe Wall Street, nu mai suntem victime şi nu ne putem sustrage de la responsabilitatea impusă de puterea acumulată.

O altă lecţie pe care trebuie să o învăţăm de la demonul din sufletul nostru este că trebuie să învăţăm să credem în iubirea creştină.

Elie Wiesel ne aminteşte că doar criminalii sunt vinovaţi.

Trebuie să recunoaştem atât complicitatea creştină cât şi eroismul creştin demonstrat în faţa morţii. Rabinul Harold Shulweis din California este implicat într-un proiect de depăşire a elocvenţei morale.

A format o organizaţie pentru ajutorarea creştinilor săraci care au salvat evrei în timpul Holocaustului. Aceasta nu este plata unei datorii mai vechi.

Este mai degrabă o declaraţie: doar criminalii sunt vinovaţi şi noi, evreii, recunoaştem, credem şi chiar avem încredere în iubirea creştină.

Pot avea încredere în prietenul meu Thomas. Tom este preot şi ştiu că m-ar adăposti dacă demonii s-ar ridica din nou. Ştiu asta deoarece suntem prieteni foarte buni şi am încredere în el. Ne-am împrietenit când am decis să-mi calmez propriul demon şi să cred în iubirea creştină. Avem o emisiune televizată împreună în care un preot şi un rabin care se plac încearcă să facă schimb de informaţii referitoare la tradiţie, în direct. Emisiunea noastră, „The God Squad” se pare că a ajutat mulţi oameni să îşi înţeleagă vecinii şi această înţelegere poate conduce la încredere sau ceva asemănător.

Datorită acestei experienţe, în care am colaborat, Tom a început să înţeleagă că unele lucruri care pentru el simbolizează iubirea, pentru

mine înseamnă ură. Astfel Tom a înţeles că gestul de a pune crucea în cenuşa bărbaţilor, femeilor şi copiilor evrei de la Auschwitz, pentru mine nu a însemnat iubire şi reconciliere, ci mai degrabă întoarcerea triumfătoare a crucii purtată de cruciaţi pe pământul udat de sângele evreilor. Astfel Tom şi cu mine am redus la tăcere demonii din noi. Nu cred că Tom visează la uciderea evreilor.

Voi recunoaşte, totuşi, că demonul din mine a ieşit la suprafaţă la începutul relaţiei noastre. Îmi aduc aminte că mai mult de o secundă am avut următorul gând: „Dacă vor veni după mine şi după poporul meu, prietenia mea cu Tom va fi utilă pentru salvarea câtorva dintre noi”. Îmi este ruşine pentru că am gândit aşa chiar şi pentru o secundă, dar nu îmi este ruşine în totalitate deoarece ştiu că demonul se află în sufletul meu şi nu poate fi exorcizat cu uşurinţă. Totuşi, acum am deplină încredere în Tom. Suntem prieteni foarte buni şi suflete pereche. Nu doar cred, ştiu că Tom visează la o lume în care să nu-mi mai fie frică şi în care Max să poată să se dezvolte doar ca jucător în prima bază şi să aibă încredere în lume mult mai mult decât au avut bunicii mei şi puţin mai mult decât am eu.

Adevărul este că, nu avem doar demoni ci şi speranţe în sufletul nostru colectiv de evreu. Avem o tradiţie care, deşi atacată de istorie, nu a fost sărăcită din punct de vedere moral de vicisitudinile acesteia. Aceeaşi tradiţie evreiască ce conţine un cântec de mulţumire adresat lui Dumnezeu pentru înecarea egiptenilor în Marea Moartă, conţine şi obiceiul de a vărsa un strop de vin din pocalul kiddush de Pesah pentru fiecare molimă, ca părere de rău pentru vieţile egiptenilor pierdute în timpul Exodului. Aceeaşi tradiţie care a dat naştere unei rugăciuni prin care Dumnezeu Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

este rugat să-şi verse mânia asupra lumii pentru ceea ce ne-a făcut, a dat de asemenea naştere unei legi care ne spune că atunci când auzim un om rugându-se lui Dumnezeu, să răspundem „Amin”.

Poate că acest amin va alunga demonul din sufletul nostru şi ne va ajuta să ne regăsim în cele din urmă.

Tipărit cu permisiunea revistei First Things.

O altă lecţie pe care trebuie să o învăţăm de la demonul din sufletul nostru este că trebuie să învăţăm să credem în iubirea creştină.

52 Revista Creștină

INTERVIU HORIA ROMAN

PATA P I E V I C I ________

ÎN DIALOG EXCLUSIV CU CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU ___________

Apărut pe LaPunkt.ro, folosit cu permisiune.

Horia-Roman PATAPIEVICI – Cristian Pătrăşconiu: dialog exclusiv LaPunkt Cristian Pătrăşconiu (CP): Începem un dialog. Stăm de vorbă. Ce se vede, ce nu se vede atunci cînd doi oameni stau de vorbă? A propos şi de titlul celui mai recent volum al tău – „Partea nevăzută decide totul”.

Horia-Roman Patapievici (HRP): Şi de primul eseu din carte, care se cheamă „Conversaţia neîntreruptă”…

Ce se vede este faptul că doi oameni găsesc bucurie, plăcere şi mulțumire în a sta împreună, legați prin interesul față de lucrurile pe care le consideră importante.

Ce nu se vede este că oamenii care stau împreună de vorbă despre lucrurile pe care le consideră cele mai importante sînt în aceeaşi situaţie cu Socrate stînd de vorbă cu Phaidros pe malul rîului Ilisos, dincolo de zidurile cetăţii Atena, într-un loc plăcut, plin de verdeață și umbră,

trecîndu-și ziua ca să dezbată lucruri care, prin faptul că sunt dezbătute, devin un conţinut înalt și pasionant al vieţii lor. Conversația lui Socrate cu Phaidros reprezintă o situație arhetipală a conversației neîntrerupte.

Or, ce nu se vede este, în fond, partea cea mai importantă a vieţii noastre. Pentru că oricît de importante ar fi lucrurile care se văd (corpurile noastre), valoarea văzutelor depinde de sensul pe care reușesc să li-l transmită nevăzutele.

Bunurile, care sunt vizibile, nu epuizează binele, care e invizibil; iar binele, el singur, dă valoare bunurilor.

CP: Adică?

HRP: Pe malul rîului Ilisos se află doi oameni care vorbesc ore în șir despre lucrurile care, pentru ei, sunt cele mai înalte.

Corpurile lor se văd; lucrurile înalte care îi animă nu se văd.

Care sunt mai importante?

Corpurile care se văd sau lucrurile înalte, care nu se văd?

Revin mereu la imaginea lui Socrate și a lui Phaidros pe malul rîului Ilisos, pentru că această imagine a fost aleasă Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

de Benjamin Fundoianu în eseul prin care l-a evocat pe Lev Şestov, la puțin timp după moartea acestuia — „Sur les rives de l’Ilissus” (1938). Atunci cînd doi oameni se întîlnesc cu adevărat şi discută cu pasiune despre lucrurile care le stau la inimă, partea de nevăzut dintr-unul îmbrățișează partea de nevăzut a celuilalt. Ei sînt exact în situaţia lui Socrate şi Phaidros, pe malul rîului Ilisos.

Aşadar, la întrebarea ta – ce se vede, ce nu se vede cînd doi oameni stau de vorbă — răspunsul este următorul: ce se vede sunt corpurile; ce nu se vede este îmbrățișarea lor, sub semnul lucrurilor care le stau la inimă. Ce nu se vede este că suntem pe malul rîului Ilisos alături de Socrate ori de cîte ori suntem pasionați ca și Socrate de lucrurile cele mai înalte (tà mégista). Asta nu se vede. Dar acolo sîntem mereu.

CP: Una dintre cele mai evidente note comune – după părerea mea – ale eseurilor care compun „Partea nevăzută decide totul” este neliniştea.

De unde această, să îi spun aşa, tulburare? Ce o justifică, ce o întemeiează? De ce aceste

53 Revista Creștină 53 Revista Creștină

pagini respiră nelinişte?

HRP: Neliniște? Scriind eseurile și compunînd cartea nu am fost conștient că neliniştea ar fi nota lor dominantă. Poate, pentru unele dintre ele, îngrijorarea….

Dar pot să înțeleg de unde vin ambele. Din faptul că iau în serios lucrurile. Pentru mine, categoriile vieții nu sunt distracția, amuzamentul, plăcerile, ci moartea, eșecul, mediocritatea…. Toți maeştrii mei erau oameni febrili, tulburaţi, neliniștiți. Toată adolescența mea e străbătută de fervoarea și disperarea lui Malraux din Condiţia umană și ale lui Cesare Pavese din Meseria de a trăi.

E și faptul că temperamentul nostru moral e puternic marcat de faptul că civilizaţia căreia îi aparținem este una construită pe criză și pe metabolizarea crizei. Geniul ei este că a reuşit să folosească criza ca o combustie şi o materie de alimentare a creşterii. Dar, firește, e și o criză a civilizației noastre, care vine din pierderea încrederii în valorile ei fundamentale, o criză pe care o diagnostica deja Spengler în 1919 (greșit, după părerea mea) și pe care o semnala în felul său acut Malraux, cînd spunea că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. De aici multe feluri de îngrijorări și neliniști.

Cuvîntul nostru „criză” vine de la cuvîntul grecesc „krísis”, care e un cuvînt complex: înseamnă separare, judecată de discernămînt, judecată juridică, decizie, punere la încercare, eveniment, punct de cotitură.

Toate sensurile sînt vii în realitatea crizei europene. În

plus, cultura europeană este un produs al creştinismului, iar creştinismul stă sub judecată. Sub Judecata de Apoi şi sub judecata vremurilor, care sînt conflictuale.

CP: Şi Vestul, Europa mai dezvoltată, de ce fuge de temeliile sale?

HRP: Fuge? Și le urăște….

E unul dintre motivele fundamentale ale îngrijorării…

Sîntem, de la un timp, o civilizaţie care îşi urăşte rădăcinile, care s-a ridicat împotriva propriilor ei rădăcini.

Exemplul cel mai evident este creștinismul, pe care Occidentul îl repudiază. Sîntem singura civilizaţie, prima din istoria umanității, care şi-a repudiat religia fondatoare! Dar nu este doar creștinismul. Trăim într-o cultură a repudierii (formula e a lui Roger Scruton). Cultura dominantă a universităților occidentale este o cultură a repudierii culturii occidentale.

Ceea ce se predă acolo e repudierea sistematică a valorilor occidentale.

Capitalismul, care alături de știința modernă a naturii este una dintre marile invenții (ori descoperiri) occidentale, este peste tot respins. S-a instalat un consens progresist în privința răului capitalist. Progresismul de azi celebrează în fiecare zi, în diverse forme, ura de sine și cultura repudierii.

CP: Cum s-a născut această carte? Îngrijorare, puţină speranţă?

HRP: Două treimi din textele acestei cărți, adică șase eseuri, sunt inedite în limba Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

română: ele au fost scrise pentru o revistă olandeză, editată de Institutul Nexus din Tilburg (Olanda), unde omul-orchestră, unul dintre ultimii umaniști europeni și un critic nemilos al urii de sine europene, este Rob Riemen, un prieten de îngrijorări și neliniști. Alte trei eseuri au apărut în Idei în Dialog. Toate textele care compun această carte celebrează cîte o formă de „nevăzut”. Noi suntem saturați, dominați și aserviți de văzutele lumii în care trăim: suntem duși de nas de văzute și nu mai vedem dincolo de nasul lor. Contribuţia mea la dezbaterea publică, dacă ar fi una, constă în încercarea de a atrage atenţia asupra părţii de nevăzut din viaţa noastră și în tentativa de a pune în discuție omniprezența sau omnipotența a ceea ce aș numi „nihilismul abundenței” — o trăsătură frapantă a timpurilor noastre. „Nihilismul abundenței” ține de un paradox al modernității tîrzii și descrie forma de nihilism în care noi și epoca noastră ne-am instalat cu delicii consumiste: un nihilism care nu mai e al vidului, al anihilării (cum era nihilismul tradițional), ci unul care este al generării continue de bunuri, de posesii, de legături și dependențe voluntare. Nouă ne-a reuşit extraordinar de bine popularea neantului cu o revărsare nestăvilită de bunuri, corpuri și obiecte. Nihilismul postmodern (sau post-postmodern) este ca un corn al abundenței, este o cornucopia a vidurilor.

Orice eliberare, în aceste condiții, nu poate fi decît

54 Revista Creștină

o eliberare în nimic, eine Befreiung in das Nichts, cum o numea Ludwig Landgrebe — o eliberare în neant. Iluminismul era o veritabilă eliberare, fiindcă obţinea o emancipare de prejudecăţi, iar rezultatul era personalitatea matură, care depășise servitutea voluntară în care se afla, ca urmare a faptului că nu își folosea rațiunea proprie. Iluminismul reprezenta o adevărată emancipare.

Cultura dominantă a universităților occidentale este o cultură a repudierii culturii occidentale.

Noi am păstrat mecanismul eliberării, doar că îl aplicăm,în chip compulsiv și mecanic, oricărui obiect, fără discernămînt.

Se întîmplă așa, deoarece mecanismul iluminist al eliberării funcționează ca o eliberare numai într-o cultură a emancipării, cum fusese cultura iluministă; într-o cultură a repudierii, cum este a noastră, eliberările nu devin emancipări, ci rămîn repudieri și de aceea toate eliberările noastre sfîrșesc, pînă la urmă, în neant și angoasă. În malaxorul repudierii au intrat și valorile fundamentale ale civilizației noastre, și tradiţiile pe care modernitatea le-a creat. În acest mod, noi nu mai obținem vreo eliberare de prejudecăți (de parcă valorile ori principiile care ne țin în viață ar fi prejudecăți!), ci, cum spunea Landgrebe,o eliberare în neant.

Acest lucru nu e numai greşit, e sinucigaş. Există o soluție? Ce ar trebui făcut? Să inventăm un mecanism invers repudierii, pe care să-l „aplicăm” societății așa cum s-a „aplicat” societății repudierea, printr-o revoluție ideologică a contra-culturii?

Cred că primul care a înțeles că remediul la un rău fundamental nu constă în aplicarea contrariului a fost Joseph de Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

Maistre. Spunea el: remediul la Revoluția franceză (pe care, cum știi, o abhora), nu este să facem o contrarevoluție; constă în contrariul unei revoluții. Soluția la război nu este războiul, pentru că războiul se duce întotdeauna pe terenul care face inevitabile toate distrugerile. A te opune repudierii printr-un mecanism al anti-repudierii conduce tot la repudiere, pentru că a gîndi cu sistemă împotrivă te condamnă să nu poți depăși termenii împotriva cărora vrei să gîndeşti. Cum spun francezii: penser contre c’est penser comme. Trebuie depășită capcana mecanismului repudierii, care împiedică transformarea eliberărilor în emancipări.

Or, repudierea se bazează pe două lucruri: pe o antropologie reducționistă (omul e corpul) și pe tratarea tradiției noastre ca text inventat (tradiția e text, iar în afara textului nu există nimic). Ambele, și antropologia reducționistă, și echivalarea tradiției cu un text inventat, au ca fundament negarea părții de nevăzut din om și din lume. Soluția constă, deci, în a reveni la sursele condiţiei noastre umane, pentru că aceste surse sînt răstălmăcite de civilizaţia de astăzi. Trebuie să (re)acceptăm partea de nevăzut din noi și din lume.

CP: Am putea spune că „Partea nevăzută decide totul” pune în discuţie teme de care ne e ruşine să vorbim? Nu mă refer la pudoare, ci la un fel de ruşine cu ură de sine inclusă…

HRP: Vorbim în public despre toate lucrurile care înainte se făceau numai în dormitor și suntem obsedați de tot ce se află sub hainele pe care le purtăm.

Nu trăim numai într-o cultură

55 Revista Creștină 55 Revista Creștină

a repudierii; trăim și într-o cultură a exhibării, a etalării, a despuierii. Reclamele acceptate în spațiul nostru urban, desfășurate pe zeci de metri pătrați, celebrează fără perdea sexul și nuditatea. Principalul conținut al culturii vizuale asociate muzicii tinerilor este sexual. O întreagă industrie funcționează pentru a distribui în toată lumea fantasmele sexuale ale acestei culturi incredibil de monotone și reducționiste. În Occident există un consens în a accepta exhibarea publică a sexului, sub toate formele lui, și în a respinge ori a fi reticent la prezența simbolurilor religioase, în special a celor creștine. Vedem acest lucru și în România. Un profesor de filozofie din Buzău a creat un scandal național din faptul că în școala unde învață fata sa adolescentă se află pe pereți icoane, niște icoane care fuseseră realizate, la ore, chiar de elevi. El a cerut oficial autorităților de stat să dispună scoaterea icoanelor din școli, cu argumentul că fata sa este traumatizată de vederea icoanelor. Prin urmare, acest tată este îngrijorat că fata lui ar puteafi influenţată negativ din punct de vedere psihic de chipul Fecioarei. El nu este îngrijorat de faptul că fata lui este influenţată negativ de exhibarea continuă şi obsesivă a nudităţii bărbaţilor şi femeilor şi a discuţiilor referitoare la împreunarea lor care au invadat spațiul nostru public. Nu, asta nu îl îngrijorează. Care e principiul din spatele acestei asimetrii?

Repudierea, cu mecanismele ei de eliminare și excludere.

Acest profesor de filozofie acceptă ca normale văzutele cele mai discutabile, în schimb e alergic la simbolurile vizibile ale unei culturi tradiționale a nevăzutelor. La originea demersului său e repudierea nevăzutelor — adică eliberarea de tradiție prin aruncarea ei la coș.

CP: În profilul tău editorial, cum e această carte?

Cum o evaluezi, unde o plasezi? După odioasele evenimente din ultima parte a mandatului tău de la ICR, dar şi după ce ai încetat să mai conduci ICR-ul, e, cumva, prima ta carte inedită.

HRP: E prima carte din 2010 încoace. Ultima carte, înainte de aceasta, fusese „Ultimul Culianu”…

CP: E o carte pe care trebuia să o faci acum, despre care simţeai că trebuia să apară acum?

HRP: Eu nu sînt un autor care publică mult. Din 1992, cind am debutat în presă, am scris foarte multe articole, dar am strîns în diverse volume numai o treime din ele. Sau mai puține…. Între „Politice” și „Omul recent” s-au scurs cinci ani fără să public nici un volum, la fel între „Ultimul Culianu” și cartea de acum.

Iar din iulie 2010 nu am mai publicat nici un articol în presă. Dar am continuat să scriu. În general, public mult mai puţin decît scriu, pentru că m-am obişnuit foarte bine să nu public. Înainte de 1989, deşi am scris mult, nu am publicat nimic (cu excepția Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

a trei poezii pe care mama a reușit să le strecoare, prin redacția revistei „Flacăra”, unde era inspector bancar, în revista „Tribuna”; prin ’72 sau ’73, cred). Nu am vrut să public pentru că spațiul public, atît cît era, era sinistru. Îmi făcea greață. Important era să scriu, nu să public. După Revoluție, am participat frenetic la construirea noului spațiu public. Timp de zece ani am scris cîte trei articole diferite pe săptămînă. Rezultatul, din punctul de vedere al integrității spațiului public, e modest.

Azi spațiul public e dominat de televiziunile comerciale, care sunt instrumente politice ale oamenilor cu bani, în condițiile în care toți banii mari din România sunt bani murdari. Nu există nici o zonă a presei care să nu fie în mîna oamenilor care vor, cu ajutorul ei, să aibă tot mai multă putere. Înainte de 1989, nu aveam nici spațiu public, nici spirit public, pentru că totul era total controlat de PCR; azi avem un spațiu public, dar fără spirit public, pentru că oamenii puternici au nevoie de spațiu public pentru a controla societatea, dar nu au nevoie de spirit public, pentru că spiritul public le-ar sta împotrivă. Spațiul public a devenit un enorm spațiu al manipulării societății, în beneficiul oligarhiei politice și financiare.

Aceste considerații nu epuizează însă spațiul public al culturii. În 2007, cînd am publicat volumul „Despre idei şi blocaje”, am formulat un diagnostic asupra culturii noastre, sub forma unei

56 Revista Creștină

constatări: acea că nu avem, în cultura noastră, o piaţă a ideilor, nici generale, nici de specialitate. În prefața la ediția a doua a cărții (apărută în 2013, cu titlu schimbat, „De ce nu avem o piaţă a ideilor”), am pus în legătură teoria mea cu argumentul „formelor fără fond”, pe care l-a formulat Titu Maiorescu în 1868. Cartea a avut cîteva recenzii inteligente, dar nu a suscitat nici o dezbatere. În 2010 am publicat „Ultimul Culianu”, care e portretul unei minţi excepţionale. Cartea nu avut nici o ecou. Singura mea carte care în ultima vreme a suscitat interesul este cea tradusă în italiană (admirabil, de Smaranda Elian) și apărută la Bruno Mondadori, în 2006, „Gli Occhi di Beatrice” — „Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante” (2004). Interesul, recenziile, discuția au fost în Italia, nu aici. E drept, în Italia, interesul legat de Dante e foarte mare.

Dar acesta se articulează acolo pe o piață a ideilor, care există și care face ca acest interes să alimenteze o conversație neîntreruptă. La noi, neexistînd o piață a ideilor, nici un interes față de o temă oarecare nu se poate articula într-o dezbatere veritabilă. Iar lucrările cad pe piața cărții precum cade o bilă într-o mare de ulei, înghițită fără să facă valuri.

Am vorbit despre lipsa unei pieţe a ideilor. Există însă în România o piaţă a lecturii, care e diferită de piaţa ideilor și care e susținută de oamenii, încă numeroşi, care posedă o cultură generală așa cum exista pe vremuri peste tot în Europa

(cum azi nu mai există) și care au interese de cunoaștere largi, dincolo de interesele limitate ale profesiilor lor de bază.

Acești oameni sunt interesați de istorie, de filozofie, de religii, de științe, de literatură, de arte, de cunoaștere în general; ei vor să fie informați, să se educe, să își crească prin cultură personalitatea (bunul cel mai de preț al omului, după părerea lui Goethe). E o plăcere să-i cunoști, să stai de vorbă cu ei.

Este un public cu totul şi cu totul remarcabil. Sînt oameni fini, drăguţi, bine crescuţi.

Dacă oamenii aceştia ar forma majorităţi politice în societatea românească, lucrurile ar sta, la noi, cu totul altfel – mult mai bine. Ei sunt adevăratul public al culturii române.

CP: Patria mică – de care vorbea într-un eseu şi domnul Liiceanu…

HRP: Da, „patria mică”. Deşi această restrîngere nu îmi place, pentru că nu vreau să las „patria mare” pe mîna nesimţiţilor. Aşa că nu mă mulţumesc cu „patria mică”. Însă, din punctul de vedere a ceea ce este cu adevărat important, mai de preț (Platon numea asta tà mégista, iar Plotin tò timiótaton), ei sunt și „patria mare”.

CP: Reiau titlul cărţii – „Partea nevăzută decide totul”. Cum anume decide totul? Şi de ce TOTUL? HRP: Răspunsul scurt este acesta: partea nevăzută decide, pentru că, după ce eliminăm explicațiile bazate pe văzute, descoperim că există încă Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

o explicație, care înclină balanța, iar aceasta e bazată pe nevăzute; decide totul, pentru că ultimul lucru de care atîrnă o decizie nu se referă nici la reguli, nici la legi, ci la forul interior al oamenilor, care e un nevăzut. Răspunsul lung implică o digresiune. Kurt Gödel a sesizat ceea ce am putea numi incompletitudinea oricărui sistem legal: oricît de perfecte, sistemele de legi nu funcționează bine (adică în vederea binelui comun) atunci cînd sunt interpretate ca un mecanism de calcul (căci, în acest caz, ar putea fi folosite în vederea justificării legale a oricărui fel de scop).

Această afirmație se bazează pe următoarea premisă: litera legii nu e capabilă să mențină spiritul legii în mod automat, fără susținerea spiritului legii; ceea ce revine la a spune că spiritul unei legi e ireductibil la litera legii, e ceva care nu poate fi exprimat printr-o lege suplimentară.

Litera nu e spirit, văzutul are nevoie de nevăzut pentru a fi în mod deplin văzut. Deci nevăzutul unei legi determină cuprinderea văzutului ei.

Consecința e că distanța dintre uzul și abuzul legal al unei legi e determinată de spiritul legii, care e un nevăzut.

Noțiunea de legalitate nu e epuizată de noțiunea de lege.

Lovitura împotriva sistemului legal orchestrată de USL în vara lui 2012 ilustrează perfect faptul că în distanța dintre uzul și abuzul legal se poate îngropa democrația unei țări.

E, după cum vezi, ideea lui Gödel, că există căi legale de

57 Revista Creștină

a instaura în chip democratic dictatura; aici, prin expresia “căi legale” trebuie să înțelegem, de fapt, distanța între uzul legii și abuzul de lege pe care societatea îl acceptă ca legal.

M-am întrebat atunci care este puterea unei legi? Ea nu poate fi mai mare decît puterea celei mai mici verigi de care depinde aplicarea ei. Oricît de bună și de dreaptă ar fi, nici o lege nu e mai puternică decît decizia de a nu o respecta a celui din urmă subiect al ei.

Prin urmare, cea mai mare putere stă în forța celei mai mici verigi. Cînd se face (bi) lanțul cauzelor, descoperim acest principiu: cea mai mare putere depinde de forța celui mai mic element. La care trebuie sa adăugăm faptul că noțiunea de legalitate nu poate fi definită strict legal, de aceea sfera ei de cuprindere e fixată de societate și, deși are legătură cu litera legii, elasticitatea ei atîrnă de spiritul legii, care nu poate fi codificat. Temperamentul moral al societății hotărăște care e distanța dintre abuz legal și abuz ilegal.

Or, în România, această distanţă este mult prea cuprinzătoare.

Ce am văzut în 2012 este cît de mare e toleranța societății românești față de abuzarea legii și cît de largă autostrada care leagă uzul legii de abuzul ei. Îi ții minte pe juriştii care au justificat în drept abuzurile comise atunci? Ţii minte faimoasa scrisoare trimisă de un foarte numeros grup de intelectuali, universitari, scriitori, cercetători, artiști, academicieni etc. către preşedintele de atunci al Comisiei Europene, care se recomandau a fi partea cea mai

reprezentativă a „intelighenţiei” ţării? E un document remarcabil pentru ilustrarea a ceea ce am numit aici abuz legal, adică justificarea prin lege a unei abuzări (firește, ilegale) a legii.

Toți acești intelectuali, scriitori, academicieni, cercetători, profesori universitari și așa mai departe au justificat abuzul legii invocînd legea. O rușine!

Scrisoarea începea, de altfel, cu o aberaţie: potrivit autorilor, Curtea Constituţională nu ar ţine de sistemul juridic indepedent din România.

CP: Ţine de Federaţia de hochei pe iarbă din India pesemne…

HRP: Pesemne! Or, cum e cu putință atîta mistificare?

Am două explicații. Prima explicație arată cum a putut fi acceptată violarea legii: prin mecanismul de construire legală a ilegalității, care ia ca alibi și sprijin ecartul dintre uzul legal și abuzul de lege care încă mai e considerat, în societatea noastră, legal. A doua explicație arată cum anume a putut fi acceptat mecanismul de construire legală a ilegalității; iar răspunsul este ura față de Traian Băsescu — ura este cel mai bun alibi al fărădelegii.

Ura face cu putință pogromurile, ura face cu putință exterminarea de clasă, ura acceptă transformarea unor oameni sau grupuri sociale în „țap ispășitor”. Satisfacerea urii faţă de Traian Băsescu a fost atunci mai importantă decît respectarea legii. Tot ce s-a făcut atunci, într-un Blitzkrieg executat ca un asasinat cu premeditare, s-a folosit de ura față de Traian Băsescu pentru a justifica toate Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

călcările de lege. Cum ar veni, încălcarea Constituției (art. 115, §6, care interzice legiferarea prin ordonanțe de urgență în domeniul constituțional ori modificarea prerogativelor instituțiilor fundamentale ale statului, dintre care, firește, face parte și Curtea Constituțională), manipularea cronologiei (prin publicarea în Monitorul Oficial în ordine inversată a ordonanțelor de urgență) și falsificarea spiritului legilor au fost acceptate de societate în numele urii față de Traian Băsescu, o ură pe care televiziunile au făcut-o onorabilă, intelectualii antibăsiști au prezentat-o ca morală, iar opinia publică ca obligatorie.

Exact ingredientele care au făcut în trecut ca pogromurile să fie, în ochii făptuitorilor, și onorabile, și morale, și necesare.

Lucrul îngrozitor care s-a petrecut cu noi în 2012 este că ura politică s-a aliat cu gangsterismul politic pentru a-și satisface setea de răzbunare. Pentru istoria democrației românești, 2012 este anul în care o majoritate confortabilă a acceptat să arunce la coș statul de drept și, nesocotind spiritul democratic, s-a lăsat antrenată într-o campanie de diabolizare a minorității care i s-a opus.

Unde e aici tema nevăzutului? În 2012, s-a văzut cît de fragile sînt legile dacă spiritul lor e falsificat. A fost o luptă între două feluri de a interpreta spiritul legilor, o luptă a nevăzutelor, ai căror martori erau aceleași văzute, pe care

58 Revista Creștină

jurau toți, dar în feluri diferite.

Unii au susţinut că abuzul legal nu trebuie acceptat ca legal; alții au susținut că abuzul legal este de fapt uz legal normal.

Societatea românească s-a împărţit în două părţi inegale, precum marea care a fost despicată în două pentru a lăsa poporul lui Israel să treacă.

Doar că prin hăul căscat între noi prin învrăjbirea noastră nu au trecut nici un popor și nici o salvare: în el erau să se înece și democrația noastră, și solidaritatea noastră, ca popor. Am fost slabi de înger; adică slabi de nevăzut.

Nevăzutul ce e, de fapt? E ceva de nevăzut, imposibil de văzut sau e ceva ce este ignorat, ceva atît-de-evident încît nu e văzut?

Uite, noi doi stăm de vorbă.

Noi doi sîntem două corpuri.

Corpurile noastre nu sunt opace, sunt expresive. Vorbesc.

Chiar și cînd nu deschidem gura, corpurile noastre vorbesc.

Ochii, fața vorbesc. Dar și corpul vorbește. Membrele, torsul, picioarele, felul în care ne mișcăm, ne ţinem drepți, ne înclinăm, dăm din cap — toate aceasta constituie un chip inconfundabil: chipul corpului. Sînt trei chipuri în prezenţa fiecărui om: toate sînt vizibile, dar ne vorbesc nu pentru că se văd, ci pentru că sunt expresia unui nevăzut.

inconfundabilă, aceea pe care semenii noștri o numesc „tu”, atunci cînd o recunosc. În acelaşi timp, deși aceste chipuri sunt, în fiecare dintre noi, tot ce e mai evident, mai propriu, mai al nostru, mai personal, nimeni nu poate pune degetul pe ele.

Eu nu pot să pun degetul pe privirea ta şi nici tu pe privirea mea. Îți pot atinge ochiul, dar nu îți pot prinde, cuprinde ori apuca privirea. Iată un nevăzut care e foarte la vedere! La fel, eu nu pot să apuc chipul feţei tale şi nici tu chipul feţei mele.

Eu nu pot să apuc, prin nici o descriere, complexitatea înfățișată lumii prin chipul corpului tău. Felul în care omul se înfățișează lumii, prin chipurile sale, nu poate fi nici pipăit, nici apucat, nici posedat.

Omul este, în mod fundamental, un nevăzut care ajunge la vizibilitate prin chipuri, prin înfățișări. Ceea ce este vizibil în el se hrănește dintr-un nevăzut care îi alimentează și ființa, și esența, și chintesența.

Este un nevăzut care se face văzut prin chipurile și înfățișările sale. Un văzut care se trage din nevăzut și pe care vizibilitatea nu îl epuizează.

Din acest motiv nu ne săturăm niciodată de prietenii noştri, de aceea nu ne săturăm de oamenii pe care îi iubim: pentru că nevăzutul lor nu este epuizat de partea prin care ei ne sunt accesibili, singura pe care o Un chip este chipul corpului. putem vedea și îmbrățișa. Iar Un altul este chipul feţei. Un ceea ce căutăm în cei pe care al treilea este chipul privirii. îi iubim este mereu infinitul Aceste trei chipuri sau înfățișări lor, adică nevăzutul. Nevăzutul ale omului stau martori pentru omului poate dispărea, cînd ceea ce este mai propriu în omul moare, dar el, cît omul fiecare dintre noi, pentru trăiește, e inepuizabil. După personalitatea noastră unică, cum nu poţi să îl apuci, la fel, Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

nu îl poţi nici exprima fără rest. În acest sens, omul asumă o condiţie existenţială de tipul următor: el mărturiseşte prin tot ce e vizibil din el că este mai mult decît vizibilul său. Prin tot ce face. Şi mai gîndeşte-te şi la felul în care noi sîntem faţă de conştiinţa noastră: de ce nu ne plictisim cu interioritatea noastră? Pentru că nimic din ceea ce deja am conştientizat din ea nu o epuizează. Oricît de perfectă ar fi expresia de sine însuşi pe care noi o avem în interiorul nostru, ea, în mod limpede, nu epuizează ceea ce sîntem. Omul este fiinţa care, în lume, face vizibil ceva care nu poate fi epuizat de vizibil. Piatra, de exemplu, aduce pe lume un vizibil care este epuizat de vizibilul ei.

Planta, şi ea, aduce un tip de vizibil care este epuizat de vizibilitatea sa, la care se adaugă tropismele ei. Animalul este deja mult mai complex.

Rudolf Steiner a exprimat foarte bine deosebirile dintre vegetal și animal. Iar omul este, în raport cu animalul, infinit mai complex. Or, complexitatea lui nu e dată de vizibil, ci de raportul vizibilității sale cu nevăzutul din el: ceea ce ne atrage la un om şi ne însetează de el este invizibilul lui. Şi oricît am fugi după corpuri — iar noi fugim în permanenţă după corpuri, toată viața e o goană după corpuri — , noi, de fapt, fugim după ele pentru a prinde ceva care nu se poate cuprinde, ci doar surprinde.

CP: Şi atunci – care ar fi „ambasadorii” invizibilului, părţii nevăzute? Cum se vede, cum se întrevede ceea

59 Revista Creștină

ce e…invizibil? Cum se vede ceea ce nu se vede?

HRP: Întreaga cultură este, după părerea mea, o modalitate de a folosi vizibilul pentru a exprima invizibilul, nevăzutele. În definitiv, despre ce este vorba într-o carte? Într-un roman? Să luăm un roman mare: „Educaţia sentimentală”, al lui Gustave Flaubert. Frédéric Moreau se îndrăgosteşte de Marie Arnoux.

Tot romanul desfășoară în fața noastră fuga lui Frédéric Moreau după ea. Asta durează douăzeci și șapte de ani. În final, după moartea soțului ei, Marie Arnoux vine la el și i se oferă. Îşi scoate pălăria – ceea ce, pentru o femeie bine crescută din secolul al XIX-lea, era un gest de intimitate — , își lasă părul să i se reverse pe umeri. În lumina lămpii, Frédéric descoperă că este complet albă. Femeia după care fugise atîţia ani îmbătrînise. Viața trecuse. Marie Arnoux e deja bătrînă, iar Frédéric Moreau își ratase viața. Şi cartea se încheie cu evocarea unei vizite la bordel. Frédéric Moreau are cincisprezece ani şi,împreună cu prietenul său, Deslauriers, vrea să cunoască viața. Bordelul ținut de Zoraïde Turc pare a fi locul ideal pentru a începe.

Frédéric are banii, Deslauriers îndrăzneala. Frédéric se rușinează, fuge. Deslauriers abandonează, în hohotele de rîs ale pensionarelor. Trei ani mai tîrziu, Frédéric avea să se îndrăgostească pentru toată viața de Marie Arnoux, pe care nu avea să o cunoască niciodată. Cartea se încheie cu acest dialog: „Asta e tot ce am avut mai bun”, spuse Frédéric. „Da. E ceea ce am avut mai bun”, spuse Deslauriers”.

Închizi cartea și rămîi visător.

Despre ce e vorba în această carte? Despre faptul că un bărbat aleargă după o femeie, pe care, cînd aceasta i se oferă, o refuză, pentru că ea îmbătrînise și pentru că viața lor fusese ratată? Banal! Și finalul? Cu afirmația lui Frédéric că tot ce avusese mai bun în viață fusese vizita ratată la bordelul ținut de Turcoaică?

Deci nu iubirea pentru Marie Arnoux, după care alergase douăzeci și șapte de ani, fusese lucrul cel mai bun, ci întîmplarea cu bordelul? Ce e asta? Evident că nu vizibilul epuizează tema cărţii, ci altceva, pe care Flaubert l-a ilustrat prin acești douăzeci și șapte de ani de, să zicem, ratare. „Educaţia sentimentală” e o carte copleşitoare! Și e aşa prin faptul că, folosind un inventar finit şi în fond banal de fapte și situații (pe care mulţi alţi scriitori le-au folosit), Flaubert livrează în ea una dintre cele mai fascinante porţiuni de nevăzut din istoria literaturii.

Nu știu de cîte ori am citit „Educația sentimentală”. Nu mă satur de ea. Simt mereu infinitul dintre rînduri, adîncimea a ceea este nespus în tot ce este spus, și spus în mod admirabil! Mi-aş putea petrece ziua întregă cu tine în continuare vorbind numai despre „Educaţia sentimentală”!

Asta e toată cultura, în fond: o încercare reușită de a aduce la vizibil și palpabil nevăzutele și impalpabilul faptului de a fi om.

Acest tip de analiză se extinde şi asupra situaţiilor politice, despre care azi, după moda anglo-saxonă, tindem să Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

credem că pot fi formalizate fără rest, în manieră legalistă.

Noi credem că o constituţie este o succesiune de formulări legale. E fals. O constituţie funcţionează numai dacă în fiecare cetățean există un spirit al legilor capabil să dea sens și voință de a se supune textelor constituţionale. Nici spiritul legilor din fiecare cetățean, nici voința acestuia de a se supune legilor nu pot fi formalizate.

Prin urmare, constituţia reală e mult mai largă decît constituţia legală. De fapt, constituția reală este un ansamblu de moravuri, practici, sisteme de interpretare şi reacţii ale societăţii pe care nici o transcriere ori descriere legală nu îl poate epuiza.

Republica de le Weimar s-a prăbuşit pentru că în picioare au rămas doar legile, cu litera lor, iar spiritul care le anima murise sau fusese ucis de dragul feluritelor uri care îi bîntuiau pe cetățenii care se săturaseră de republica legală.

Amintește-ți: ura ca alibi pentru acceptarea fărădelegilor.

Butada faimoasă – că Republica de le Weimar a fost o republică fără republicani – nu ţine; a fost, de fapt, o republică în care nevăzutul republicii murise, iar litera legii s-a dovedit neputincioasă să mai salveze ceva. America este o democraţie de succes pentru că alături de Constituţia ei scrisă funcționează remarcabil de bine constituția ei nescrisă, care o susține pe prima din toate părțile. Constituția legală e făcută să funcţioneze bine numai de constituția reală, care nu e vizibilă, nu e formalizabilă într-un corp de legi, trăiește informal la nivelul societăţii, se împrospătează de la o generaţie

60 Revista Creștină

la alta, iar dacă reproducerea ei, din cine știe ce motiv, eșuează, constituția legală intră în criză.

La fel stau lucrurile şi cu societatea românească. Sistemul legal al democrației românești nu e făcut doar din corpul său de legi. În mod sigur, trebuie să ne batem să avem o Constituţie bună, să avem legi bine scrise şi așa mai departe. Dar, dacă nu observăm că legile sînt literă moartă la propriu şi că funcţionează abuzîndu-și menirea atîta timp cît nu există în societatea noastră un spirit al legii în stare să micșoreze ecartul nefast dintre uzul legii şi abuzul acceptat ca legal, atunci nu am înţeles nimic din problemele și eșecurile noastre.

Nu este (doar) o problemă de legi bune ori proaste și nici (numai) una de bună ori proastă guvernare: este (întîi de toate) o problemă de spirit public, de acord între România legală și România reală.

CP: „Înapoi la argument” e o parte distinctă din profilul tău public. Formula în sine e un brand. Aceasta carte, „Partea nevăzută decide totul” este un fel de a spune „Înapoi la…”?

HRP: Nevăzut, da. De fapt, înapoi la acceptarea condiţiei umane în toate dimensiunile ei. Îmi vine să le spun semenilor mei – nu vă mulţumiţi să fiţi corpuri! Oricît de bine hrănite, îngrijite și depanate.

Nu vă mulţumiţi să fiţi nişte dispozitive funcţionale. Nu vă mulţumiţi să fiţi competitivi; să fiți campionii funcţiilor sociale pe care le îndepliniţi. Sînteţi mult mai mult decît atît! Luaţivă în serios condiţia umană.

CP: Mult mai mult decît atît… În ce sens, către ce trimiţi?

HRP: La redescoperirea adîncimii şi complexităţii faptului de a fi om. Deşi asta sună foarte abstract. Dar, cînd vorbim de societate, eu cred că trebuie să înţelegem că problema unei societăţi are o componentă nevăzută foarte puternică, iar la această componentă noi avem acces în multe feluri, care sunt la îndemînă – prin educaţie, prin regulile nescrise de comportament, prin moravuri și așa mai departe. De pildă, Codul rutier. Îl avem, e legal. Dar are efectivitate?

Este el capabil să determine univoc comportamentele individuale? E adevărat, felul în care se conduce e încadrat legal de Codul rutier, dar comportamentele specifice la volan nu decurg din el. De ce se conduce aşa? Pentru că felul în care conducem nu decurge (numai) din legi, ci din ceva ce depășește legea și, de fapt, i se sustrage. Este un nevăzut aici, care explică și depășirea, și sustragerea. Nici un Cod rutier, oricît de bun ar fi şi oricît ar fi de represiv (pentru a cîștiga în efectivitate), nu îşi poate atinge obiectivele – altfel spus, să facă din circulația mașinilor un fapt de cooperare rutieră eficient și lipsit de pericole — atîta timp cît oamenii nu sînt branşaţi la acest nevăzut al corectitudinii, al echităţii, al respectului faţă de celălalt. Nu poţi să faci legi pentru toţi oamenii şi pentru toate situaţiile. Legea trebuie să rămînă generală, altfel devine totalitară. Ceea ce leagă, în cadrul unei legi, toate situațiile particulare într-o regularitate predictibilă, este nevăzutul.

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

CP: Revin puţin la ideea neliniştii constitutive a acestor eseuri şi reformulez pentru că vreau să merg puţin într-o altă direcţie: toate textele din această carte constată diferite forme de scădere, de crize, de pierderi. Am pierdut ceva – ceva fundamental. Ce putem repara? Cum putem regăsi ceea ce am pierdut? Cum putem reîntemeia? Noi ca oameni, noi ca ţară, noi ca Occident.

HRP: Pentru că fiecare eseu pleacă de la o viziblitate căreia i-a fost amputat invizibilul. Ce trebuie făcut? Eu nu am soluţii generale. Soluţia generală este că nu există decît soluții particulare, în sensul că fiecare om trăieşte, în raport cu nevăzutul său, numai în situaţii particulare. Sigur că există un cadru general. Cînd este vorba despre prieteni, cadrul general ar fi îndemnul acesta — aveţi curajul să ieşiţi pe malul rîului Ilisos; îndrăzniți să fiţi ca Socrate şi Phaidros! Fiţi unul pentru celălalt Socrate şi Phaidros pe rînd. Asta poate suna foarte ciudat. Dar este exact ceea ce fac prietenii atunci cînd își iau în serios prietenia – atunci cînd ei descoperă că, de fapt, vorbind despre orice, ei nu fac decît să se învîrtească în jurul „lucrurilor cele mai înalte” (tà mégista) și să dea tîrcoale „lucrurilor cele mai de preţ” (tò timiótaton). Iar asta îi face să caute să fie mereu împreună. Adevărul este că atunci cînd sîntem autentici, indiferent de pregătirea noastră intelectuală şi indiferent de situaţia noastră socială, noi evoluăm la cel mai înalt nivel al condiţiei noastre. Cînd reuşim

61 Revista Creștină

cu adevărat să articulăm un gînd sau să înțelegem gîndul profund al altora, mintea noastră devine egala celor mai bune minți. Cînd îl înțelegem pe Plotin, am atins ceva din mintea lui Plotin. Eu nu spun că devenim Plotin. Spun că putem trăi cu el, atunci cînd facem ca el, gîndim ca el, ne străduim ca el, eșuăm ca el. Dacă nu ar fi așa, atunci ne-ar rămâne de neînţeles chiar și aspirația către lucrurile cele mai înalte.

Vorbim în public despre toate lucrurile care înainte se făceau numai în dormitor și suntem obsedați de tot ce se află sub hainele pe care le purtăm.

Eu nu am o reţetă de dat. Încerc să le spun semenilor mei faptul că omul este o ființă care trăiește simultan și permanent în două lumi, una a văzutului, alta a nevăzutului; și că societatea în care trăim ne educă să vedem doar vizibilul, corpurile și bunurile şi ne descurajează (lăsînd asta numai pe seama religiosului, care e considerat azi, în Europa, o formă de înapoiere) să vedem, în noi și în lume, nevăzutele; iar de atîtea bunuri, nu mai știm să vedem și să percepem cu simțurile noastre binele. Fără nevăzute, nici văzutele nu se țin pe picioare.

Simțim asta pe pielea noastră zi de zi. Soluția constă în a reînvăța să fim familiari cu nevăzutele.

CP: Dacă excesul de vizibil semnalează un deficit, o pierdere, ce anume crezi că nu am pierdut sau nu am pierdut încă?

HRP: Sînt două paliere de discuţie aici. La nivelul societăţii, pierderile pot fi ireparabile.

De exemplu, nimic nu cred că va putea compensa dispariția culturii generale în Statele Unite.

CP: Cultura generală – cum o defineşti?

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

HRP: Este ansamblul cunoştinţelor, reprezentărilor, gusturilor care îi fac pe oamenii din toate profesiile și din toate categoriile sociale să se întîlnească undeva la mijlocul tuturor specializărilor, acolo unde sunt depozitate, pentru toți, la dispoziția tuturor, ideile comune, ideile generale, reprezentările care fac din noi o familie educată.

Cultura generală este un fapt social, înainte de a fi un fapt de cultură. Este o formă de maturitate și de coeziune socială.

Această funcțiune socială a fost asigurată în perioada civilizaţiei creştine de creştinism, iar în perioada modernităţii de educaţia umanistă. Ambele sunt azi epuizate. Educaţia umanistă a fost evacuată din licee și universități, în favoarea unei educaţii tehnice, care cultivă performanța abilităţilor, nu formarea personalității.

Modelul care dictează orice măsură luată în învățămînt este modelul american, din păcate, şi nu cel european. Modelul american: pe de o parte, elite de specialitate, tehnice, care produc, prin eficacitatea specializării, rezultate; pe de altă parte, majoritatea covîrșitoare a populaţiei, care trăieşte întrun analfabetism cultural de neînțeles după vechile standarde europene, și care se hrănește cu așa-numita „cultură populară”.

CP: „Reintegrarea zeilor” cum se poate face?

HRP: Nu ştiu dacă secolul XXI va fi religios sau nu. Cred că religia, ea însăşi, nu este un fapt primar, ci este consecinţa a ceva ce o precede sau o face cu putință.

Ce se află la originea religiei?

62 Revista Creștină

Într-un fel, se află omul religios.

Iar la întrebarea „unde este omul religios?” răspunsul este, simplu: aici. Pentru că omul este dotat cu un sistem complet de salvare. Pur şi simplu, are tot ce îi trebuie ca să îşi înţeleagă soarta, condiţia şi să se salveze. E valabil și pentru culturi. Orice cultură, oricît de marginală ar fi, oferă un sistem complet de salvare pentru oamenii care îi aparţin. Ce înseamnă asta, în mod concret? Înseamnă exact ceea ce poate afla fiecare om că înseamnă, în cazul său particular. Firește, sunt toate răspunsurile pe care culturile şi religiile le dau. Sînt răspunsuri foarte complexe, care însă rămîn perfect opace dacă sunt enunțate sub forma unui inventar de informații.

Ca să afli adevărul pornind de la aceste răspunsuri, trebuie să le transformi generalitatea lor (vizibilă) în particularul tău (nevăzut). O problemă de întrupare, deci. Zeii sunt stări de spirit, credea Pound. Pound era sigur că i-a văzut, că a văzut zei. Fără metaforă. Realiter. Dar asta s-a întîmplat numai pentru că Pound s-a ocupat toată viața cu nevăzutul literaturii care a luat existența zeilor ca pe un fapt fizic, care poate fi perceput senzorial. Iată ce spunea Pound: „Se pare că am pierdut lumea radiantă unde un gând taie prin altul cu margini curate, o lume de energii în mișcare care pot fi văzute și care mărginesc vizibilul, lumea care e făcută din materia paradisului lui Dante: realitățile acelea perceptibile direct simțurilor, precum sticla sub apă ori formele care apar numai văzute în oglindă”.

Ceea ce am pierdut este nu

lumea paradisului lui Dante (pe aceea Pound nu o regretă), ci materia paradisului lui Dante, iar această materie este lumină, splendoare, energie radiantă.

Dacă va fi religios, secolul XXI va trebui mai întîi să redescopere partea de nevăzut din condiţia umană — materia paradisului lui Dante (în termenii lui Pound), pe care numai omul religios o poate simți cu simțurile. Abia asta ar crea o posibilitate pentru „reintegrarea zeilor”.

CP: A face conversaţie neîntreruptă. Cum anume?

Cum se poate aşa ceva?

HRP: Eu cred că oamenii sînt într-o conversaţie neîntreruptă cu ei înşişi şi cu unii dintre semenii lor, numai că acest fapt nu se vede. Pur şi simplu, nu se vede. Nu ni se spune, nu suntem educați să-l vedem. Dorința ta de a vedea un prieten, de a sta îndelung de vorbă, despre orice, numai să fii cu el, să-i simți prezența, să-i vezi chipurile, să-i cauți în toate gesturile înfățișarea, vorbind vrute și nevrute și ajungînd în cele din urmă în mod irepresibil la același lucru mereu, la grija și preocuparea față de lucrurile cele mai de preț pentru amîndoi, la lucrurile vouă cele mai înalte — ce este asta? Este setea ta de nevăzutul lui, hrănită și potolită prin intermediul conversaţiei neîntrerupte dintre voi. Conversația neîntreruptă funcționează între doi oameni ca un atractor pentru că sufletul e croit nu atît după finalitatea dialogului, cît după măsura și exigența îmbrăţişării. Căci conversaţia neîntreruptă vine

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

nu numai cu dialogul, ci şi cu îmbrăţişarea. Iar îmbrăţişarea atrage dialogul şi reciproc.

Omul vorbeşte cu sine însuşi şi cu semenii lui încontinuu – de cînd se naşte și pînă cînd moare. Iar acest dialog continuu este fundamentul culturii.

Artefactele pe care noi le considerăm cultură sînt, de fapt, mici porţiuni de conversaţie neîntreruptă, salvate din fluxul neîntrerupt al dialogului omului cu sine însuși, într-o formă sau alta, potrivit unui gen literar sau altuia, unei convenții culturale ori alteia. Dar ele sînt numai porţiuni. Întregul nu îl avem.

Cea mai mare capodoperă nu este decît un fragment din ceva mult mai mare și mai de preț decît ea. Ceva la care nu vom avea niciodată acces. De cînd s-a născut şi pînă cînd va pieri, umanitatea se află în conversaţie neîntreruptă — în dialogul care e îmbrățișare și îmbrățișarea care e dialog.

63 Revista Creștină

Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016

64 Revista Creștină

www.salonulmiriam.ro

Buchete & aranjamente florale Numărul 3 Decembrie 2015 /Ianuarie 2016