Revista crestina numarul 4

nUMĂRul 4 mai-iunie-iulie 2016

1 Revista Creștină

www.revistacrestina.ro

9.50 rON

REVISTĂ DE POPULARIZARE A valorilor sfintei scripturi follow us on facebook: revista crestina

Atrași de frumusețe, nu obligați de datorie

EUROPA, ȘI NEMULȚUMIRILE SALE. BENEDICT AL XVI-LEA

GNOSTICISM INVAZIV

CREȘTINII, MUSULMANII

ȘI DUMNEZEU

Existenţa valorilor ce nu pot fi modificate de nimeni reprezintă adevărata garanţie a libertăţii noastre şi a măreţiei umane.

Sexul și religia EU-lui

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

2 Revista Creștină

L

Sprijiniți-ne financiar pe Ammado:

undația Link Romania Moldavia este o organizație neguvernamentală înființată în 1998. În anii trecuți a derulat diferite proiecte sociale și educaționale în Iași și în satele limitrofe.

F

ink Romania Moldavia is a Romanian charity, registered in 1998. In the past years we had several social and educational projects in the city of Iasi, and in the neighbouring villages.

În anul 2015 și-a propus finalizarea unei case în satul Slobozia, comuna Voinești, județul Iași. Pentru aceasta are nevoie de suma de aproximativ 3000 Euro. Cu acești bani ar achiziționa materialul lemnos și tabla pentru acoperiș, geamuri, uși, ciment, rigips, gresie, podele.

In this year, 2016, we need to complete the building of a housewe started the last year in the village Vizitati www.linkromania.ro of Slobozia. We would need for this 3,000 Euros, to purchase the wooden materials and tin for the roof, windows, doors, cement, floor tiles, wood for the floor, boards for the walls.

Organizațiile sau persoanele care ar dori să ne ajute sunt rugate să contacteze redacția telefonic, prin email, sau la adresa de corespondență, pentru a stabili detalii.

Vă mulțumim!

Those who would kindly support this project can contact us either by phone, email or mail, at the address provided in the box on the page 4.

Thank you!

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

Pentru a citi codurile de mai sus aveți nevoie de aplicația QR Code Reader

3 Revista Creștină

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

4 Revista Creștină

EDITORIAL Ce am învățat de la animăluțul meu despre jertfa lui Iisus Nu eram cine ştie ce interesat de animale până când, acum trei ani, fiica mea a primit-o în dar pe Nora, un Bichon Maltese. Nici eu, şi nici soţia mea n-am fost prea încântaţi de căţel, având în vedere că Nora prinsese obiceiul de a uda covoarele. În loc să înveţe regulile casei noastre, noi am fost cei care au trebuit să adapteze totul pentru ca Nora să se poată obişnui cu viaţa din căminul nostru.

Cu toate acestea, Nora este un animăluţ adorabil. În fiecare dimineaţă este extrem de bucuroasă când copiii, şi mai ales soţia mea, se ridică din pat şi coboară scările. Să fiu sincer, de multe ori mi-a părut rău că ajunsesem să compar bucuria Norei la vederea membrilor familiei cu propria mea bucurie în situații similare.

De asemenea, când nu putea ajunge la mâinile noastre, se învăţase să lingă aerul. Îşi exprima sentimentele într-un mod foarte direct, lucru extrem de emoţional.

Dar Nora nu este doar un animal de casă perfect, iubitor şi ascultător. Când ştie că plecăm undeva cu maşina fără să o luăm cu noi, îşi pregăteşte răzbunarea.

Intră în bucătărie, scoate hârtiile din coşul de gunoi şi face mizerie în living.

Odată am luat-o cu noi, dar am lăsat-o în maşină pentru că locul în care mergeam nu permitea accesul cu animale. Nora n-a înţeles asta, astfel că la întoarcere am observat că udase scaunul şoferului. A fost interesant să descopăr cum păcatul nu a afectat doar oamenii, ci şi animalele.

Probabil aceasta este explicaţia violenţei între animale, şi nu mă refer la cele din sălbăticie, ci la animalele de companie.

Dimineaţa, pe când citeam pasaje în ebraică din Vechiul Testament, am aflat cu uimire că norah din Psalmi, cuvânt care se referă la Dumnezeu, înseamnă „înspăimântător”, „cumplit”. Dragul nostru animal de companie alb nu este deloc aşa.

Cuvântul „violenţă” nu există în dicţionarul ei. De obicei, când eu şi copiii ne hârjonim, începe să latre, de fiecare dată când mă prefac că sunt violent. Sau probabil înţelege că este doar un joc, şi latră din cauză că nu este şi ea implicată. Şi, da, este

geloasă. Nu-i place când mângâiem pisica, şi uităm de ea. Nora vrea să fie întotdeauna pe prim plan, ea şi nimeni altcineva.

Că tot veni vorba despre pisici sau alte animale …nu vreau să fiu greșit înţeles.

Nu petrec mai mult de 10 minute pe zi navigând pe Facebook, dar când stau şi urmăresc videoclipurile cu animale, ceea ce m-a impresionat cel mai mult, în ultimile luni, este cum tot felul de animale, papagali, maimuţe, urşi, adoră să interacţioneze.

Au propria lor personalitate. Cu mai mult de 20 de ani în urmă, papagalul prietenului meu a murit, şi el a fost devastat. N-am reuşit atunci să înţeleg de ce, dar acum ştiu. Animalele nu pot vorbi dar, suprinzător pentru unii oameni, nu sunt doar o bucată de carne. Ele pot fi, ca Nora, fericite, adormite, obosite, triste, răzbunătoare, zgomotoase, înfometate, însetate, bolnave şi aşa mai departe. Nora nu a avut pui până acum, dar sunt convins că atunci când va fi mamă va avea instinct matern, îşi va îngriji puiii, îi va hrăni şi, la nevoie, va încerca să-i protejeze.

De ce vă spun toate acestea?…. Nu, nu vreau să conving pe nimeni că animalul meu de companie va ajunge în rai. Las acest lucru pe seama înţelepciunii perfecte a lui Dumnezeu.

Ceea ce vreau însă să spun este că zilnic, milioane şi milioane de creaturi sunt ucise pentru ca oamenii să le consume carnea.

Aceste fiinţe, indiferent dacă vorbim despre vite, pui, păsări de toate felurile, iepuri, porci, peşti – şi multe altele – îşi pierd vieţile sub cuţitul omului şi ajung hrană pentru populaţie. Pentru ca noi, locuitori ai pământului să putem mânca şi trăi, alte fiinţe îşi pierd dreptul la viaţă, nu se mai bucură de razele soarelui, de gustul mâncării, de mângâierea stăpânilor.

Din nefericire, păcatul originar a adus moartea tuturor animalelor pe care le sacrificăm zilnic pentru a supravieţui. Şi, mai interesant de atât, aceste gânduri m-au ajutat să înţeleg mai bine moartea lui Hristos pentru umanitate. Pentru ca noi să putem trăi, El a trebuit să-şi piardă viaţa.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

Revistă de popularizare a Bibliei Redactor șef: Fosztó M. Árpád Articole utilizate cu permisiunea autorilor: Gerald McDermott, Peter J. Leithart, Papa Benedic al XVI-lea, Mary Eberstadt, James kalb, Meir Soloveichik, Matthew J. Franck, Corectură și traducere: Georgiana David, Daniel Dragoș Grafica acestui număr: realizată de Beth Rufener. Caricaturi de Dave Nelson.

Fotografia de pe copertă realizată deasupra Alpilor din Austria.

Fotografii realizate în Iași, Regensburg, Sankt Johann (Austria), Jibou, Galați și Cracovia.

QR Coder: Fosztó Eduard Adresa de corespondență: str. Ciurchi 46, Iași, 700313, România Email: revistacrestina@mail.com Telefon: 0728 444 521, 0728 444 520 ISSN: 2393-0098, ISSN-L: 2393-0098 www.revistacrestina.ro Opiniile aparțin autorilor și nu reprezintă neapărat pe cele ale colectivului de redacție.

Toate citatele din Sfânta Scriptură sunt preluate din Traducerea Dumitru Cornilescu, cu excepția celor a căror sursă este indicată în mod expres (c) Copyright of the Cornilescu Bible (c) 1924 belongs to the British and Foreign Bible Society. Copyright (c) 2010, 2014 of the revised edition in Romanian language belongs to the Interconfessional Bible Society of Romania, with the approval of the British and Foreign Bible Society. Used by permission.

Contact Interconfessional Bible Society in Romania to purchase a copy of the Cornilescu Bible Translation and to find out more about their work and mission.

Address: Calea Călărașilor, nr. 173, bl.

42, Sc. 2, Ap. 35, sector 3, Bucharest, cod 030615, Romania Telephone: +40 213208479 Website: http://www.societateabiblica.org

5 Revista Creștină

CUPRINS REVISTA CREȘTINĂ

6 Gnosticism invaziv Peter J. Leithart: [...] fiți atenți la ceea ce s-a întâmplat, în ultimele luni, în surdină, în Statul Washington.

8

Europa și nemulțumirile sale.

Papa Benedict XVI: Europa nu înseamnă doar o zonă geografică ci, în primul rând, reprezintă un concept de istorie şi tradiţie.

15 Creștinii, musulmanii, și Dumnezeu Existenţa valorilor ce nu pot fi modificate de nimeni reprezintă adevărata garanţie a libertăţii noastre şi a măreţiei umane. (Pag. 10)

Peter J. Leithart: În Noul Testament „Dumnezeu” înseamnă „Tatăl, Fiul şi Duhul” sau „Tatăl lui Iisus care L-a sculat din morţi”. Cei care nu cred în Evanghelie sigur vorbesc despre altcineva.

16 Reabilitarea Humanae Vitae.

Mary Eberstadt: separarea sexului de procreare ar deforma relaţiile dintre sexe şi „ar deschide larg calea spre infidelitate matrimonială şi ar contribui la coborârea standardelor morale”.

27 Sexul și religia eului James Kalb: De ce nevoia de echivalare a relaţiilor între acelaşi sex cu cele între persoane de sex opus a devenit, brusc, un absolut moral şi social? Se vede foarte clar acest impuls.

34 Ceilalți sfinți John Trapp: Nimeni nu va avea de înfruntat mânia lui Dumnezeu mai înverșunat și mai înfiorător decât oamenii care Îl cunosc și Îl nesocotesc.

La urma urmei, este nevoie de o inimă de piatră ca să poţi găsi măcar o parte amuzantă în ceea ce se întâmplă. (Pag. 25)

36 Și ura este o virtute MEIR Y. SOLOVEICHIK: cea mai importantă diferenţă dintre iudaism şi creştinism, sau poate doar dintre majoritatea creştinilor şi a evreilor, este modul în care fiecare înţelege iertarea și, în cele din urmă, reacţia faţă de rău.

46 Instituția radicalilor în universitatea modernă

Religiile non-occidentale sunt şi ele favorizate cu un anumit scop, probabil deoarece favorizându-le se subminează ce a mai rămas din hegemonia creştină.

(Pag. 31)

Matthew J. Franck: Minoritatea disidenţilor e cea care va resimţi presiunea asupra libertății de expresie, căreia i se va reproşa că au făcut din universitate un mediu „nesigur”, care, în anumite cazuri, vor fi de-a dreptul alungaţi, iar campusul va deveni monocrom intelectual.

54 Atrași de frumusețe, nu obligați de datorie Gerald McDermott: În timp ce profesorul meu admira cu iubire şi plăcere tablou după tablou, eu mă uitam la ceas. Am văzut aceleaşi tablouri ca şi profesorul meu, dar nu le-am văzut frumuseţea. N-am putut s-o văd din cauză că mintea şi sufletul meu nu aveau capacitatea de a vedea şi de a se bucura de frumuseţea artei. Aveam ochi, dar nu puteam vedea.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

6 Revista Creștină

GNOSTICISM INVAZIV

_______________ PETER LEITHART___________________________________

David Gelertner consideră că Trump a identificat elefantul aterizat pe măsuța noastră națională de cafea. El nu crede că termenul îl descrie întocmai, preferând să îl numească „stânga invazivă, liberalism al poliției de gândire, sau progresivism metastazat”. Este, consideră acesta, cea mai mare problemă pe care o întâmpină America astăzi.

Atitudinea ei este surprinsă de motto-ul care, spune Gelertner, este montat deasupra ușii principale a Casei Albe, a IRS și a DOJ: Noi știm mai bine, deci voi să tăceți. Este evident acest lucru în atitudinea veselă față de creștini și față de convingerile noastre – și în indiferența lui Obama față de măcelărirea creștinilor din Orientul Mijlociu și a revendicării Administrației care cere creștinilor catolici să plătească pentru anticoncepționale. Corectitudinea politică, spune Gelertner, dă de înțeles că creștinii sunt o forță care aparține trecutului, reacționară, naivă și irelevantă.

Dacă credeți că exagerează, fiți atenți la ceea ce s-a întâmplat, în ultimele luni, în surdină, în Statul Washington.

Puțin timp după Crăciun, Comisia Drepturilor Omului a Statului Washington a decretat ca fiind ilegală limitarea toaletelor, dușurilor sau vestiarelor doar la persoane care au părțile anatomice ale unui singur sex, conform unui articol din Daily Signal.

Persoanele juridice vor fi nevoite să permită indivizilor utilizarea facilităților segregate pe criterii sexuale, cum ar fi toalete, vestiare, cabine de probă, adăposturi pentru oamenii străzii sau pentru cazuri de urgență, în conformitate cu identitatea sexuală pe care aceștia consideră că o au. În aceste locuri în care se dezbracă diverse persoane în fața altora, persoanelor îmbrăcate li se va permite accesul și utilizarea spațiilor respective, în conformitate cu identitatea sexuală pe care aceștia o declară. Regulamentul interzice ca o persoană „echipată, îmbrăcată” să ceară unui individ să utilizeze spații segregate pe motive sexuale, într-un mod neconform cu identitatea sexuală a acestuia, sau să ceară unui individ să folosească un spațiu separat, sau neutru din punct de vedere sexual. „Invaziv” este un cuvânt care abia dacă poate să ne dea o idee despre ce se întâmplă când statul redefinește sexele și preia controlul asupra accesului la băile publice.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

7 Revista Creștină

„Acesta este următorul pas în războiul asupra sexelor”, a spus Joseph Backholm din cadrul Family Policy Institute din Washington. „Din câte știu, este pentru prima dată în SUA când s-a depus un efort pentru a realiza raportul dintre conceptul de identitate sexuală pe care un individ o declară cu acela al spațiilor publice.”

Gnosticii antici nu au visat niciodată la posibilitatea de a ajunge într-o poziție în care să poată manipula materia încăpățânată după cum ne dictează dispozițiile de moment. Putem să suprimăm părțile așa zis rușinoase ale trupurilor noastre doar cu ajutorul voinței.

Potrivit raportului din Daily Signal, regulile vor fi aplicabile persoanelor juridice cu mai mult de 8 angajați, și prevăd ca ”școlile să permită accesul elevilor conform cu identitatea sexuală proprie, și în cele mai multe cazuri, să li se permită acestor elevi accesul la vestiarele corespunzătoare identității lor sexuale. Reprezentantul statului Washington a declarat că această lege a fost aprobată printr-o discreție „cvasi-privată”.

O încercare de a anula acest regulament a fost înnăbușită pe 11 februarie 2016. Nu a fost nevoie de prea mult timp pentru ca cei din Washington să înceapă să se bucure de noua lege. În aceeași lună un bărbat din Seattle s-a dezbrăcat în vestiarul femeilor unei piscine publice.

Datorită noilor reglementări, poliția a refuzat arestarea sa.

Regulamentul este publicat aici, și include interdicții împotriva „întrebărilor nedorite și personale despre orientarea sexuală, exprimarea sau identitatea sexuală, statutul de transsexual, sau sexul stabilit la naștere.”

Acesta este un nou moment de tipul ”nu îmi vine să cred că discutăm despre așa ceva”, care a devenit atât de comun în ultimii ani, o ilustrație uluitoare a ceea ce Gelertner numește ”stânga invazivă”. Este o încercare de folosire a puterii statului pentru a ne transforma pe toți în gnostici.

Articol apărut inițial în revista First Things, http:// www.firstthings.com/blogs/leithart/2016/02/invasivegnosticism. Tradus și publicat cu permisiunea editorilor.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

8 Revista Creștină

EUROPA ȘI NEMULȚUMIRILE S ALE _______________ PAPA BENEDICT XVI___________________________________ ianuarie 2006

împărţea ceea ce fusese cunoscut ca un singur continent în trei: Asia, Africa şi Europa.

Care este adevărata definiţie a Europei?

Unde începe şi unde se termină?

De ce, de exemplu, Siberia nu este considerată parte a Europei, având în vedere că acolo trăiesc mulţi europeni care gândesc şi trăiesc după modelul european?

Unde se disipă graniţele Europei la sud de comunitatea poporului rusesc?

Care din insulele din Atlantic sunt europene şi care nu?

Europa nu înseamnă doar o zonă geografică ci, în primul rând, reprezintă un concept de istorie şi tradiţie.

Experţii în originile Europei fac trimiteri la Herodot (n. 484-425 Î.Hr.), primul scriitor despre care se ştie că a folosit termenul Europa pentru a face referire la răspândirea geografică: „Poporul persan consideră că Asia şi popoarele care locuiesc acolo reprezintă proprietatea lor, iar Europa şi lumea greacă sunt ţări separate.”

Deşi teritoriile care în prezent se află în centrul Europei nu au fost luate în calcul de istoricul antic, formarea statelor helene şi a imperiului roman au determinat stabilirea unui „continent” care va servi ca piatră de hotar pentru ceea ce, mai apoi, va deveni Europa. În mare, teritoriile cu ieşire la Mediterană au format un continent datorită legăturilor culturale, rutelor de negoţ şi sistemelor politice comune. Abia după avansul islamului din secolul şapte şi începutul secolului opt a fost trasată graniţa peste Mediterană care

În Orient schimbările lumii antice au survenit mai lent decât în Occident. Mutându-şi capitala în oraşul Constantinopol, Imperiul Roman a rezistat în Orient până la finalul secolului cincisprezece chiar dacă, în tot acest timp, a fost împins din ce în ce mai aproape de limite. În aceeaşi perioadă, sudul regiunii mediteraneene a fost izolată complet de ceea ce fusese timp de secole un continent cultural, în timp ce Europa se dezvolta pe latura de nord. A dispărut vechea graniţă continentală numită de romani limes. Având în centru Galia, Germania şi Britania, noul spaţiu istoric avansa din ce în ce mai mult înspre nord, spre Scandinavia.

Odată cu procesul de schimbare a graniţelor a luat naştere o teologie a istoriei care garanta continuitatea idealului continentului mediteranean sub diferitele sale forme.

Potrivit cărţii lui Daniel, Imperiul Roman a fost transformat şi reînnoit prin credinţa creştină, devenind astfel ultimul imperiu din istoria lumii. Astfel, totalitatea popoarelor şi statelor s-au unit sub permanenta denumire de Sacrum Imperium Romanum, Sfântul Imperiu Roman.

Procesul de formare a unei noi identităţi istorice şi culturale s-a petrecut într-o manieră conştientă sub conducerea împăratului Charlemagne, iar vechiul nume de Europa a căpătat un nou înţeles. Termenul era acum folosit pentru a defini regatul lui Charlemagne şi pentru a numi atât continuitatea, cât şi noutatea noului agregat de state care dorea să devină o forţă de temut în viitor – în viitor, deoarece se considera a fi continuarea istoriei unei lumi care până în acel moment fusese

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

împotmolită într-o stare de latenţă. Această conştiinţă de sine denota finalitate şi scop.

Cu toate acestea, la finalul domniei carolingiene, conceptul de Europa aproape că a dispărut, fiind utilizat doar în sens erudit. Termenul a devenit din nou popular abia în epoca modernă – ca metodă de auto – identificare ca urmare a ameninţării turcilor şi a fost folosit cu un sens mai larg abia în secolul optsprezece. Pe lângă istoria numelui, un pas decisiv spre Europa aşa cum o percepem în zilele noastre a fost atunci când regatul franc s-a constituit ca moştenitor al Imperiului Roman.

La Bizanţ (care se considera ca fiind adevărata Roma), Imperiul Roman a rezistat valului de migraţii şi invaziei islamice. Imperiul Roman de Răsărit a continuat să revendice jumătatea de Apus. Acesta s-a extins până spre lumea slavică dând naştere propriei lumi greco-romane care se diferenţia de Europa Latină de la Apus prin introducerea variantelor în liturghie, organizarea ecleziastică, adoptarea unei diferite Scripturi şi renunţarea la limba latină ca limbă comună.

Totuşi, cele două lumi aveau suficiente elemente comune încât să fie considerate un singur continent. În primul rând, atât Răsăritul cât şi Apusul erau moştenitorii Bibliei şi a vechii Biserici, ceea ce însemna că originile ambelor lumi depăşeau Europa de astăzi şi puteau fi urmărite până în Palestina. În al doilea rând, ambele aveau aceeaşi credinţă în ceea ce priveşte Imperiul Roman, natura esenţială a bisericii, legea şi instrumentele legale.

Ultimul factor pe care îl voi menţiona este monasticismul care, de-a lungul încercărilor istoriei a continuat să reprezinte nu numai continuitatea culturală ci, mai presus de toate, valorile fundamentale religioase şi morale ale omenirii. În calitate de forţă prepolitică şi supra-politică, monasticismul era cel care ducea la renaşterile absolut necesare ale culturii şi civilizaţiei.

Cu toate acestea, pe lângă moştenirea ecleziastică a celor două Europe, exista o diferenţă capitală.

La Bizanţ, Biserica şi Imperiul erau unul şi acelaşi lucru. Împăratul era şi capul Bisericii.

Se considera a fi reprezentantul lui Hristos şi – urmând exemplul biblic al lui Melchizedek, care a fost rege şi preot în acelaşi timp (Geneza 14:18) – încă din secolul şase avea titlul oficial de „rege şi preot”. După ce împăratul Constantin a părăsit Roma, poziţia autonomă de episcop al Romei – ca succesor al lui Petru şi pastor suprem al Bisericii – putea fi mutată în vechea

capitală a Imperiului unde fusese stabilită o dualitate de puteri la începutul Epocii lui Constantin. Nici împăratul şi nici papa nu aveau putere absolută; fiecare avea atribuţii diferite.

Papa Gelasius I (492-496) şi-a exprimat părerea despre Occident într-o scrisoare devenită faimoasă, adresată împăratului bizantin Anastasius I şi, chiar mai clar în cel de-al patrulea tratat unde, făcând referire la modelul bizantin al lui Melchizedek, a afirmat că unitatea puterilor este posibilă exclusiv întru Hristos: „Din cauza slăbiciunii umane (mândrie!) cele două funcţii au fost despărţite pentru ca niciunul să nu devină mândru”. Când vine vorba de probleme lumeşti, preoţii ar trebui să urmeze legile împăratului stabilite prin decret divin, iar în ceea ce priveşte problemele divine, împăratul trebuie să se supună preotului. Astfel a fost introdusă distingerea şi separarea puterilor, principiu de o importanţă vitală pentru dezvoltarea ulterioară a Europei care a pus bazele caracteristicilor Occidentului. În ciuda acestor restricţii, ambele tabere au continuat să caute puterea absolută şi să încerce să-şi impună puterea asupra celorlalți, ceea ce a făcut ca principiul separării puterilor să fie, în acelaşi timp, sursa tuturor problemelor. Una dintre problemele fundamentale ale Europei în prezent, dar şi în viitor, este modul în care acest principiu ar trebui aplicat şi concretizat din punct de vedere politic şi religios.

Continentul european a luat naştere din imperiul carolingian dar şi din concentrarea Imperiului Roman în Bizanţ, datorită misiunii sale faţă de poporul slav. Dacă acceptăm această premiză, începutul epocii moderne a însemnat o schimbare radicală pentru cele două Europe, cuprinzând atât esenţa continentului, cât şi limitele sale geografice. În 1453 Constantinopolul a fost cucerit de turci. Istoricul Otto Hiltbrunner a descris evenimentul într-un mod laconic: „În cele din urmă .... oamenii învăţati au emigrat .... către Italia, transmiţând cunoştinţele pe care le aveau despre textele greceşti originale umaniştilor renascentişti; dar Răsăritul a fost depăşit de absenţa culturii.” Aceasta ar putea fi o declaraţie exagerată din moment ce dinastia Osmanli avea cultura proprie. Cu toate acestea, cultura europeană, greco-creştină din Bizanţ, se apropia, într-adevăr, de final.

Exista riscul ca una dintre cele două ramuri ale Europei să dispară, dar moştenirea bizantină n-a murit: Moscova s-a declarat a treia Romă, fondându-şi patriarhatul pe principiul unei a doua translatio imperii sau transplantare a Imperiului. Rusia s-a

10 Revista Creștină prezentat, deci, ca o metamorfoză a Sfântului Imperiu Roman, ca o formă diferită a Europei, care fără doar şi poate şi-a păstrat legăturile cu Apusul şi s-a orientat spre acesta, până într-acolo încât Petru cel Mare a încercat să transforme Rusia într-o ţară Apuseană.

Expansiunea spre nord a Europei Bizantine a însemnat şi extinderea graniţelor continentului înspre Est. Chiar dacă stabilirea Uralilor ca graniţă a fost poate o decizie arbitrară, lumea de la est de Urali a devenit un fel de substructură a Europei, nici Asiatică, dar nici Europeană, fiind influenţată de Europa în acelaşi timp în care era împiedicată să-şi creeze propriul statut. În loc să fie arhitectul propriei istorii a devenit obiectul acesteia la fel ca un stat colonial.

La începutul epocii moderne au avut loc două evenimente care au stat la baza Europei Bizantine, non-Apusene: destrămarea vechiului Bizanţ şi a continuităţii sale istorice în cadrul Imperiului Roman, şi stabilirea unei a doua Europe, având capitala în Moscova, ale cărei graniţe s-au extins către est.

Era un fel de structură pre-colonială în Siberia. În aceeaşi perioadă în lumea Occidentală au avut loc două evenimente istorice majore. Primul este reprezentat de faptul că majoritatea lumii germanice s-a distanţat de Roma. Apariţia unui nou tip de creştinism „luminat” a determinat trasarea unei linii de separare în „Apus” ceea ce a reprezentat nu doar un limes geografic ci şi cultural: o graniţă între două moduri diferite de gândire şi de acţiune. În ceea ce priveşte lumea protestantă (protestantismul), a existat o ruptură între luterani şi bisericile reformate. În acelaşi timp, Biserica Angliei a încercat să găsească o cale de mijloc între catolici şi protestanţi.

Aceste diviziuni au fost mai târziu amplificate prin diferenţele dintre creştinism ca religie de stat, care începuse să fie identificat cu Europa, şi bisericile libere care îşi vor stabili baza în America de Nord.

Expansiunea către est a Europei, printr-o expansiune progresivă a Rusiei în Asia, a corespuns cu expansiunea radicală a Europei înspre vest, către o lume care a primit denumirea de „America” aflată de cealaltă parte a oceanului. Împărţirea Europei într-o jumătate catolică şi una protestantă s-a reflectat în acea partea a Lumii Noi care a fost ocupată de Europa.

La început America a fost percepută ca o fiind o bază a Europei, o colonie. Dar, odată cu Revoluţia Franceză şi cu schimbările care s-au petrecut în Europa, America a preluat caracteristicile unei colonii. Începând cu secolul nouăsprezece, deşi America fusese conturată

de naşterea europeană, aceasta a devenit din ce în ce mai independentă faţă de Europa.

Deşi declinul Sfântului Imperiu Roman a început încă de la sfârşitul Evului Mediu şi a continuat de-a lungul istoriei, abia în perioada Revoluţiei Franceze au fost create condiţiile – fără de care Europa n-ar fi luat naştere – declinului său în sens formal. Acest proces a avut un impact major asupra politicii şi idealurilor. În ceea ce priveşte idealurile, bazele sacre ale istoriei şi ale statului au fost respinse. Istoria nu mai era măsurată plecându-se de la ideea că Dumnezeu a precedat-o şi a creat-o. Dar statul nu poate fi înţeles doar în termeni laici, pe baza raţionalismului şi a voinţei cetăţenilor.

Pentru prima dată s-a mers pe ideea unui stat laic, abandonându-se şi excluzându-se orice garanţie şi legitimitate divină a elementului politic ca fiind o viziune mitologică a lumii, şi s-a declarat că Dumnezeu este o chestiune ce ţine de viaţa privată, nu de sfera publică, sau de formarea democratică a voinţei publice. Viaţa publică era deci considerată ca tărâmul raţiunii, loc în care Dumnezeul incognoscibil nu avea ce căuta. Astfel, religia şi credinţa în Dumnezeu făceau parte din tărâmul sentimentelor, nu al raţiunii. Dumnezeu şi Voia Sa au încetat să mai fie relevante pentru viaţa publică.

La sfârşitul secolului optsprezece şi începutul secolului nouăsprezece a avut loc o nouă schismă, al cărei consecinţe se resimt abia în prezent. În limba germană nu există un cuvânt pentru schismă deoarece acolo s-a petrecut foarte lent. Pe de altă parte, limbile romanice au definit-o ca fiind o diviziune între creştini şi „laici”. De-a lungul ultimelor două secole, s-a creat o mare prăpastie între cele două grupuri, în statele de origine latină. Pe de altă parte, creştinismul protestant a fost capabil iniţial să cuprindă ideile iluministe liberale fără a pune în pericol cadrul unui consens creştin general. Ideea antică de imperiu a fost distrusă de formarea statelor naţiune – definite prin diferitele sfere lingvistice – care s-au dovedit a fi adevăratele purtătoare ale istoriei şi puterii fără precedent. Locul imperiului a fost luat de un supus plural istoric, marile naţiuni europene, al căror dramă este faptul că fiecare se consideră purtătoarea unei misiuni universale şi dă naştere la potenţiale conflicte cu impact fatal, precum cele experimentate atât de dureros în secolul care tocmai ce s-a încheiat.

Cele două jumătăţi ale Europei antice premoderne au cunoscut, practic, un singur vecin cu care a trebuit să se negocieze pe viaţă şi pe

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

11 Revista Creștină moarte: lumea islamică. Expansiunea ei spre America şi Asia era doar o problemă de timp, iar celor două continente le lipseau protagoniştii culturali. Mai târziu, Europa a început să facă incursiuni în două continente necunoscute, Africa şi Asia, încercând să le transforme în francize coloniale europene. Colonizarea ar putea fi considerată un succes, în sensul în care Africa şi Asia contemporane îşi pot, la rândul lor, urmări idealul unei lumi conturate de tehnologie şi prosperitate. Pe de altă parte, şi în aceste locuri, vechile tradiţii religioase sunt în criză, şi gândirea laică şi-a întins tentaculele şi domină viaţa publică. Acest proces a determinat şi efectul invers: Islamul a renăscut, parţial datorită noii bogăţii materiale obţinute de ţările islamice, dar, în principal, datorită convingerii oamenilor că Islamul reprezintă baza spirituală a vieţii. O astfel de bază pare să fi ocolit vechea Europă, care, în ciuda puterii sale politice şi economice, pare să fie pe drumul declinului şi a pieirii. În contrast cu atitudinea de negare a Europei faţă de bazele sale religioase şi morale, marile tradiţii religioase din Asia, în special componenta mistică regăsită în budism, au fost ridicate la rangul de puteri spirituale. Optimismul culturii europene care încă mai putea fi regăsit în declaraţia lui Arnold Toynbee la începutul anilor 1960 sună extrem de ciudat în prezent. „Din cele douăzeci şi opt de culturi pe care le-am identificat ... optsprezece sunt moarte şi nouă din cele zece rămase – i.e. toate cu excepţia culturii proprii – par deja să fi fost rănite mortal.” Cinear putea să repete aceste cuvinte în prezent?

Mai mult, ce înseamnă cultura noastră, şi ce a mai rămas din ea?

Să fie cultura europeană nimic mai mult decât civilizaţia tehnologiei şi a comerţului care s-a extins triumfător peste tot pe planetă? Sau poate s-a născut o cultură post-europeană pe ruinele fostei culturi europene?

Progresul conţine o sincronie paradoxală.

Victoria lumii tehno-laice post-europene împreună cu universalizarea stilului său de viaţă şi a modului de gândire au răspândit impresia (în special în Africa şi în Asia) că sistemul de valori, cultura şi credinţa Europei – cu alte cuvinte, bazele identităţii sale – au ajuns la final şi unele chiar au dispărut. Din această perspectivă a venit momentul ca sistemele de valori aparţinând altor lumi să se afirme; de exemplu America dinainte de Columb, Islamul, sau misticismul Asiei. În timpurile cele mai glorioase Europa este goală, ca şi când ar fi paralizată intern de eşecul propriului sistem de circulaţie care-i pune viaţa

în pericol, supunând-o unor transplanturi care-i şterg identitatea. În acelaşi timp în care forţele sale spirituale s-au prăbuşit are loc şi declinul din ce în ce mai grav al etniei sale. Europa suferă de o ciudată lipsă de dorinţă pentru viitor. Copiii, viitorul nostru, sunt percepuţi ca ameninţare a prezentului, ca şi când ne-ar fura ceva din propria viaţă. Copiii sunt văzuţi – cel puţin de unii oameni – ca o slăbiciune, şi nu ca o speranţă.

Din acest punct de vedere este obligatoriu să comparăm situaţia din prezent cu declinul Imperiului Roman. În ultimele sale zile Roma a continuat să funcţioneze drept cadru istoric, deşi practic energia sa vitală fusese consumată.

Asta ne aduce înapoi, la problemele din prezent.

Există două posibilităţi opuse în ceea ce priveşte viitorul Europei.

Pe de o parte avem teoria lui Oswald Spengler, care credea că a identificat o lege naturală ce afectează marile momente din istoria culturală: cultura se naşte, se dezvoltă, înfloreşte, începe să intre în declin, îmbătrâneşte şi moare. Spengler şi-a argumentat teoria folosind exemple din ciclul natural al vieţii. El susţinea că Occidentul va intra în declin şi se va îndrepta rapid spre moarte în ciuda oricărui efort de a opri acest proces. Desigur, Europa şi-ar putea transmite moştenirea unei alte culturi pe cale să se nască – conform exemplului vechilor culturi care au dispărut – dar, ca subiect istoric, ciclul său de viaţă trebuie să se încheie.

Teoria „biologică”a lui Spengler a atras oponenţi drastici în perioada interbelică, în special în cercurile catolice.

Arnold Toynbee şi-a rezervat cuvinte dure pentru această ipoteză, organizate în argumente ignorate în prezent. Toynbee a evidenţiat diferenţa dintre progresul tehnologico-material şi adevăratul progres pe care l-a definit ca spiritualizare. A recunoscut că lumea occidentală trece întradevăr printr-o criză pe care a atribuit-o abandonării religiei în favoarea cultului tehnologiei, naţonalismului şi militarismului.

Pentru el, criza aceasta purta numele de secularism. Atunci când ai aflat care este cauza unei boli, poţi să-i găseşti şi leac: reintroducerea moştenirii religioase în toate formele ei, în special a „moştenirii creştinismului Apusean.” În schimbul unei viziuni biologice, el a oferit una voluntaristică, concentrându-se pe energia minorităţilor creative şi a indivizilor excepţionali.

Este tocmai ceea ce determină întrebarea dacă diagnosticul lui Toynbee este corect. Dacă răspunsul este da, trebuie să ne întrebăm dacă ne stă în putere să reintroducem dimensiunea

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

12 Revista Creștină

religioasă printr-o sinteză a ceea ce a rămas din creştinism şi din moştenirea religioasă a omenirii. Care factori vor garanta viitorul şi care au permis identităţii Europei să supravieţuiască metamorfozelor suferite de-a lungul timpului?

Cu alte cuvinte, ce promite, în prezent şi în viitor, să ofere vieţii demnitatea umană?

După Revoluţia Franceză s-au dezvoltat două noi modele europene. În naţiunile latine a avut câştig de cauză modelul laic. Acestea disting statul de corpurile religioase, încadrândule în sfera privată. Statul neagă că are baze religioase, şi afirmă că este întemeiat pe raţiune şi cunoştinţe raţionale. Dar, din moment ce raţiunea este o trăsătură fragilă, sistemele laice s-au dovedit a fi slabe, pradă uşoară pentru dictaturi. Acestea supravieţuiesc doar datorită elementelor ce ţin de conştiinţa morală veche, chiar şi fără bazele timpurii, ceea ce face posibilă existenţa unui consens moral. În lumea germanică a avut câştig de cauză modelul liberal protestant al bisericii şi statului.

Potrivit acestui model, o religie creştină luminată – concepută ca fiind esenţial morală şi implicând forme de venerare susţinute de stat – garantează un consens moral şi baze religioase puternice cărora li se conformează singura religie nestatală. Acest model garantează de multă vreme coeziune socială şi statală în Marea Britanie, statele Scandinave şi odată făcea acest lucru şi în Germania prusacă. Cu toate acestea, în Germania, prăbuşirea creştinismului statului prusac a lăsat un gol ce, mai departe, a devenit teren fertil pentru dictatură. În zilele noastre, peste tot prin lume, bisericile statului sunt sleite de puteri.

Forţa morală – fundaţia pe care se poate construi – nu este emanată de corpurile religioase dependente de stat, şi nici de statul însuşi.

Situaţia Statelor Unite ale Americii este situată momentan între cele două modele.

Formată pe baza bisericilor libere, adoptă separarea dintre biserică şi stat. Dincolo de confesiunile singure, este caracterizată de un consens creştin protestant, care nu poate fi definit folosindu-ne de termeni confesionali, ci mai degrabă prin asociere cu sensul unei misiuni religioase speciale faţă de restul lumii. Astfel, sfera religioasă capătă o greutate semnificativă în chestiunile publice şi se dezvoltă ca forţă pre-politică şi supra-politică având potenţialul de a avea un impact decisiv în viaţa politică. Nu putem, desigur, ascunde faptul că şi în Statele Unite populaţia creştinohispanică şi prezenţa tradiţiilor religioase din întreaga lume au reprezentat o provocare.

Ca lucrurile să fie şi mai complicate, suntem obligaţi să recunoaştem că Biserica Catolică din prezent reprezintă cea mai mare comunitate religioasă din Statele Unite, în timp ce catolicii americani au preluat tradiţiile bisericii libere în ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi politică, crezând că o biserică separată de stat garantează mai bine bazele morale ca întreg.

Astfel că promovarea idealului democratic este o datorie morală în conformitate cu credinţa. Adoptând această poziţie putem să ne gândim la o continuare, adaptată vremurilor noastre, a modelului pe care l-a descris mai devreme Papa Gelasius.

Să nu uităm însă că în Europa secolului al nouăsprezecelea, pe lângă cele două modele a existat un al treilea, socialismul, care s-a despărţit rapid în două, unul totalitarist şi celălalt democratic. Socialismul democratic s-a potrivit cu cele două modele deja existente ca o contragreutate binevenită la poziţiile radical liberale pe care le-a corectat şi le-a dezvoltat. A fost de asemenea adoptat de anumite confesiuni. În Anglia a devenit partidul politic al catolicilor care nu se simţiseră în largul lor nici printre conservatorii protestanţi, dar nici printre liberali. Şi în Germania Wilhelministă grupurile catolice s-au simţit mai degrabă atrase de socialismul democratic decât de forţele conservatoare prusace şi protestante. Din multe puncte de vedere socialismul democratic a fost şi este apropiat doctrinei sociale catolice, şi, de cele mai multe ori, a adus o contribuţie remarcabilă formării conştiinţei sociale.

Pe de altă parte modelul totalitar a fost asociat cu o filosofie a istoriei rigid materialistă şi atee. Istoria era văzută dintr-o perspectivă deterministă, ca un drum al progresului care trece în primul rând printr-o fază religioasă, urmată de una liberală către o societate absolută în care religia este considerată relicvă a trecutului, şi fericirea colectivă este garantată de lucrurile materiale.

Faţada ştiinţifică ascunde un dogmatism intolerant care consideră că spiritul este produs de materie, şi moralitatea de circumstanţe.

Potrivit regulilor sale, moralitatea se defineşte şi se aplică în funcţie de scopurile societăţii şi devine moral tot ceea ce contribuie la atingerea stării finale de fericire. Această doctrină contrazice întru totul valorile care au construit Europa. De asemenea, este împotriva întregii tradiţii morale a omenirii, deoarece respinge existenţa valorilor independente faţă de scopurile progresului material. În funcţie de circumstanţe, orice poate deveni legitim şi chiar necesar; orice este moral potrivit noului

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

13 Revista Creștină sens dat acestui cuvânt. Până şi omenirea în sine poate fi folosită ca instrument, din moment ce indivizii nu contează, doar că, în viitor, această crudă zeitate va judeca deasupra tuturor.

Sistemele comuniste s-au prăbuşit sub greutatea propriului dogmatism economic eronat. Cu toate acestea, comentatorii au ignorat rolul pe care l-a avut modul în care comuniştii au sfidat drepturile omului şi subordonarea faţă de cererile morale ale sistemului şi faţă de promisiunea viitorului.

Catastrofa cu care s-au confruntat aceste sisteme nu a fost de ordin economic. A fost înfometarea sufletelor şi distrugerea conştiinţei morale.

Principala problemă a vremurilor noastre, pentru Europa şi pentru întreaga lume, este că, deşi a fost recunoscut eşecul economiei comuniste, nimeni nu a pus problema eşecului de ordin moral şi religios. Problemele nerezolvate ale marxismului continuă să existe: omul a adunat incertitudini cu privire la Dumnezeu şi la univers. Declinul conştiinţei morale păstrată în valorile absolute este problema actuală şi, netratată, poate duce la auto-distrugerea conştiinţei europene. Trebuie să ne gândim la asta ca la un pericol real – deasupra şi dincolo de prezicerile lui Spengler referitoare la declin.

Printre marile încercări ale prezentului, există o identitate europeană căreia îi putem trasa un viitor şi căreia neam putea dedica din toată inima?

Un prim element este modalitatea necondiţionată prin care drepturile umane şi demnitatea umană ar trebui prezentate ca valori fără precedent în jurisdicţia oricărui stat. Drepturile fundamentale nu sunt nici create de legiuitori, şi nici oferite cetăţenilor. Valoarea demnităţii umane, mai importantă decât orice acţiune şi decizie politică, se referă la Creator: doar El poate stabili valorile înrădăcinate în esenţa omenirii, şi acestea sunt inviolabile. Existenţa valorilor ce nu pot fi modificate de nimeni reprezintă adevărata garanţie a libertăţii noastre şi a măreţiei umane.

Din aceasta credinţa creştină înţelege misterul Creatorului şi condiţia omului care a fost făcut după imaginea lui Dumnezeu. În prezent aproape nimeni n-ar avea curajul să nege, în public, că demnitatea umană şi drepturile fundamentale ale omului sunt mai importante decât orice decizie politică. Ororile Nazismului şi doctrina sa rasistă sunt încă proaspete în memoria tuturor. Dar în ceea ce priveşte sfera medicinii şi a tehnologiei, există ameninţări reale.

Dacă ne gândim, spre exemplu, la clonare, la

conservarea fetuşilor umani pentru cercetări, recoltarea de organe şi întregul domeniu al manipulării genetice, putem cu uşurinţă să observăm ameninţarea eroziunii lente a demnităţii umane. Situaţia este înrăutăţită de traficul crescând de fiinţe umane, apariţia noilor forme de sclavie şi traficul cu organe umane cu titlul de transplanturi. Şi, pentru justificarea acestor practici nejustificabile se citează în mod repetat „scopurile bune”.

Al doilea element care caracterizează identitatea europeană este căsătoria şi familia. Căsătoria monogamă – văzută ca structură fundamentală, ca relaţie între bărbaţi şi femei, dar şi ca nucleu de formare a comunităţii unui stat – a fost instaurată prin credinţa biblică. Aceasta a contribuit la structura şi umanitatea Europei, atât în vest cât şi în est, tocmai datorită faptului că fidelitatea şi sacrificiul pe care le reprezintă se obţin întotdeauna cu mari eforturi şi suferinţe.

Europa nu ar mai fi ceea ce este dacă nucleul său fundamental care stă la baza relaţiilor sociale ar dispărea sau ar fi modificat prea mult.

Cu toţii ştim în ce pericol sunt căsătoria şi instituţia familiei. Integritatea acestora a fost subminată de modalităţile mai uşoare de a divorţa, dar şi de răspândirea practicii de cohabitare între bărbaţi şi femei fără nicio formă legală. În mod paradoxal, homosexualii solicită ca relaţiile lor să aibă dreptul la o formă legală mai mult sau mai puţin echivalentă căsătoriei. O astfel de schimbare nu ar fi în conformitate cu istoria morală a umanităţii care, indiferent de formele sale legale, nu a pierdut niciodată din vedere căsătoria ca fiind unirea specială dintre un bărbat şi o femeie cu scopul naşterii de copii şi a întemeierii unei familii.

Problema care se naşte nu este discriminarea, ci caracteristicile prin care fiinţa umană este considerată bărbat sau femeie, şi care tip de uniune are dreptul unei forme legale. Dacă relaţia dintre bărbaţi şi femei s-a îndepărtat, din ce în ce mai tare, de orice formă legală şi dacă relaţiile dintre homosexuali sunt percepute, din ce în ce mai mult, ca fiind echivalente căsătoriei, înseamnă că într-adevăr ne confruntăm cu deteriorarea omenirii, lucru care nu poate avea decât consecinţe extrem de grave.

Ultimul element ce constituie identitatea europeană este religia. Nu vreau să fac referire la dezbaterile complexe din ultimii ani, ci să evidenţiez o problemă fundamentală pentru toate culturile: respectul pentru ceea ce este

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

14 Revista Creștină

sacru pentru un anumit grup, în special respect pentru cel mai sacru dintre toţi, Dumnezeu, respect pe care ne aşteptăm să-l găsim şi în rândurile celor care nu cred în Dumnezeu. Atunci când, în cadrul unei societăţi, acest respect este încălcat, se pierde un lucru esenţial. Slavă Domnului că în societatea europeană din prezent, oricine batjocoreşte credinţa lui Israel, imaginea lui Dumnezeu sau simbolurile acestei credinţe, este amendat. Acelaşi lucru se aplică în cazul persoanelor care batjocoresc Coranul şi credinţa islamului. Dar, atunci când vorbim despre Iisus Hristos şi despre ce este sfânt pentru creştini, libertatea de expresie este cel mai de preţ avut. În vest avem de-a face cu o ură de sine aproape patologică.

Este lăudabil că Vestul încearcă să fie mai deschis, mai înţelegător faţă de valorile străinilor, dar şi-a pierdut capacitatea de iubire de sine. Îşi percepe propria istorie ca fiind distructivă şi demnă de dispreţ; nu mai este capabil să perceapă măreţia şi puritatea. Europa are nevoie de o nouă acceptare de sine, o acceptare de sine critică şi umilă, dacă îşi doreşte cu adevărat să supravieţuiască.

Multiculturalismul, atât de promovat, poate uneori să conducă la negare şi abandon, la îndepărtarea faţă de sine. Multiculturalismul ne învaţă să respectăm ce este sacru pentru ceilalţi, dar nu putem face asta decât dacă nu ne îndepărtăm de ceea ce este sacru

pentru noi, Dumnezeu. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, este datoria noastră să cultivăm în propria persoană respectul faţă de ceea ce este sacru şi să arătăm că Dumnezeul revelat – Dumnezeul care simte compasiune faţă de săraci, sărmani, văduve şi orfani, străini; Dumnezeu care este atât de uman încât El Însuşi s-a întrupat şi a devenit om, un om care a suferit şi care prin suferinţa Sa alături de noi a dat speranţă şi demnitate suferinţei noastre.

Dacă nu ne vom accepta propria moştenire în ceea ce priveşte lucrurile sfinte, vom nega identitatea Europei şi nu vom putea oferi altora serviciile corespunzătoare. Pentru alte culturi, noile tendinţe ale Vestului par extrem de ciudate. Aceştia sunt convinşi că o lume fără Dumnezeu nu are niciun viitor. Astfel, multiculturalismul înseamnă să ne redescoperim.

Nu ştim care va fi viitorul Europei. Trebuie să fim de acord cu Toynbee, şi anume că soarta unei societăţi depinde întotdeauna de minorităţile sale creative. Credincioşii creştini ar trebui să se considere o astfel de minoritate creativă, şi să ajute Europa să-şi redescopere moştenirea pentru a se putea consacra serviciului omenirii.

Articol apărut inițial la adresa: http://www. firstthings.com/article/2006/01/europe-and-itsdiscontents. Tipărit cu permisiunea editorilor.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

MUSULMANII,CREȘTINII, ȘI DUMNEZEU ________ PETER J. LEITHART ______________________________________ 12.23.15 Controversa legată de Larycia Hawkins de la Wheaton College, care a fost concediată deoarece susţinea că musulmanii şi creştinii venerează acelaşi Dumnezeu, a atras atenţia publicului într-un articol scris de Miroslav Volf de la Yale, pentru Washington Post.

Volf a susţinut că nu există justificări teologice pentru declaraţia lui Wheaton: „Presupunerile ei nu au legătură cu teologia sau cu ortodoxia. Sunt legate de ostilitatea faţă de musulmani ... presupunerile ei reflectă ura faţă de musulmani, deghizată de grija teologică pentru ortodoxia creştină.”

Wheaton este, spune el, motivată de dorinţa de a menţine graniţe stricte între prieteni şi duşmani.

Nu pot spune că au ceva în comun cu musulmanii decât dacă diluează caracterul de „străin” al islamicilor.

Volf o îndeamnă pe Wheaton să îi accepte pe musulmani ca şi când iubirea pentru musulmani ar fi incompatibilă cu credinţa că aceştia nu venerează precum creștinii pe acelaşi Dumnezeu. În ceea ce-l priveşte, Volf declară că „Musulmanii şi creştinii venerează acelaşi Dumnezeu, dar Îl înţeleg pe Dumnezeu în moduri complet diferite.”

Volf susţine că părerea lui este singura care poate fi acceptată de ortodoxism.

Orice alternativă reprezintă o acoperire pentru ostilitatea faţă de musulmani.

Această dezbatere scoate la iveală o perspectivă greşită, nu doar asupra relaţiei dintre musulmani şi creştini, ci şi între diferitele tipuri de creştinism. Toţi creştinii cred în întruparea Trinităţii, dar nu toţi mărturisesc acest lucru în acelaşi mod.

Nu am pretenţia că pot rezolva aceste probleme complicate în doar câteva paragrafe. (Una dintre complicaţii o reprezintă declaraţia Ap. Pavel către grecii păgâni, la Atena: „ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” [Fapte 17:23]. Pavel şi-a încheiat discursul vorbind despre Evanghelia învierii şi a judecăţii, iar filosofii au hotărât că nu le pasă de Dumnezeul lui Pavel). Dar aş vrea să contrazic părerea lui Volf cum că Wheaton nu ar avea nicio justificare pentru declaraţia făcută.

Musulmanii şi creştinii au întradevăr credinţe comune şi există, desigur, posibilitatea să crezi lucruri diferite despre aceeaşi persoană. „Eu cred în Miroslav Volf care predă la Yale,” a spus cineva. „Oh, nu, eu îl admir pe Miroslav Volf care a scris Exclusion and Embrace,”a spus altcineva. „Idioţilor”, a spus al treilea. „Sunt unul şi acelaşi om”.

Cu toate acestea, credinţele pe care musulmanii şi creştinii le au în comun nu sunt foarte profunde. La fiecare pas, acestea se distanţează.

16 Revista Creștină

Ambii spun, Dumnezeu este unul; dar creştinii cred că Dumnezeu este unul în Treime. Ambii spun, Dumnezeu a creat lumea; dar creştinii cred că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt şi Duh. Volf afirmă că Treimea şi întruparea sunt „convingeri creştine fundamentale”, dar, chiar dacă sunt fundamentale, acestea nu-L disting pe Dumnezeu întrupat de celelalte fiinţe care se presupun că sunt tot Dumnezeu.

Perspectiva lui Volf exclude virtual posibilitatea idolatriei. Aceeaşi logică poate fi aplicată peste tot: „Baal este un idol, la fel şi Molech”spune un bătrân profet israelit. „Nu, nu. Adoratorii lui Baal îl venerează pe Yahweh; doar că îl înţelegem diferit.” Poate Volf să declare oricui ceea ce le-a spus Pavel păgânilor din zilele sale: „ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:20)?

Conform lui Volf, cineva poate crede că Dumnezeu nu este Treime şi că nu s-a întrupat, şi cu toate acestea să vorbească despre acelaşi Dumnezeu despre care vorbesc creştinii. Volf nu afirmă că cei care neagă Treimea au dreptate; nu este agnostic în ceea ce priveşte convingerile sale creştine.

Totuși susţine că, deşi musulmanii neagă credinţa creştină, aceştia se roagă aceluiaşi Dumnezeu ca şi creştinii. Vorbim despre aceeaşi entitate, doar că într-un alt mod. Musulmanii susţin că Dumnezeu nu a avut niciun Fiu. Creştinii spun despre acelaşi Dumnezeu că are un Fiu. Este, desigur, posibil să crezi lucruri false despre cineva, dar totuşi să crezi în acea persoană şi să o venerezi. Aceasta este analogia prezentată de Francis Beckwith: „Imaginaţi-vă că Fred crede că dovezile sunt convingătoare că Thomas Jefferson (TJ) a avut câţiva copii cu sclava Sally Hemings (SH). Astfel Fred crede că TJ are calitatea de a „fi tatăl câtorva dintre copiii lui SH”. Pe de altă parte, să presupunem că Bob nu crede că dovezile sunt convingătoare, drept pentru care el crede că TJ nu are calitatea de a „fi tatăl câtorva dintre copiii lui SH”. S-ar înţelege din asta că Fred şi Bob nu cred că cel de-al treilea preşedinte al Statelor Unite a fost acelaşi bărbat? Desigur că nu.” Concluzia lui este: „atunci când cineva nu are cunoştinţe complete, sau crede lucruri neadevărate despre altcineva – indiferent dacă vorbim despre oameni sau despre zei – acest lucru nu înseamnă că cel care ştie lucruri adevărate sau complete despre acea persoană nu se gândeşte la aceeaşi persoană.”

Corect, dar nu despre o astfel de diferenţă vorbim atunci când facem referire la teologiile musulmane şi creştine.

Creştinii cred că Dumnezeu are un Fiu; Coranul neagă cu vehemenţă acest lucru.

Creştinii mărturisesc că Dumnezeu Şi-a trimis Fiul în lume să trăiască într-un trup; musulmanii neagă acest fapt.

Creştinii mărturisesc că Dumnezeul întrupat a murit pe o cruce romană pentru păcatele lumii; musulmanii neagă.

Analogia corectă este: Bob crede într-un Thomas Jefferson care nu s-a născut în Virginia, nu a scris Declaraţia de Independenţă, n-a auzit niciodată de Monticello, nu a fost cel de-al treilea preşedinte; Fred crede într-un Thomas Jefferson care a făcut toate lucrurile enumerate.

Pe măsură ce credinţele şi interpretările false continuă să se adune, trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva Bob l-a confundat pe Thomas Jefferson cu altcineva.

Beckwith apelează la teismul clasic ca bază a convingerilor comune dintre musulmani şi creştini. Dar, implicit, îl tratează pe Dumnezeu ca pe un membru al unui tip de fiinţe, din moment ce argumentele lui presupun că există o diferenţă între Dumnezeu care este Dumnezeu şi Dumnezeu care este acest Dumnezeu. Mai exact, argumentele lui presupun că există o diferenţă între esenţa şi existenţa lui Dumnezeu. Aceasta este o negare, şi nu o afirmare a theismului clasic.

Justificarea adusă ca sprijin afirmaţiei lui Wheaton este una evanghelică: Faptele evanghelice sunt fapte prin care creştinii îl identifică pe Dumnezeul pe care îl venerează, Dumnezeu care este Dumnezeul Evangheliilor. În Noul Testament „Dumnezeu” înseamnă „Tatăl, Fiul şi Duhul” sau „Tatăl lui Iisus care L-a sculat din morţi”. Cei care nu cred în Evanghelie sigur vorbesc despre altcineva. După cum a spus şi Pavel în revizia christologică a Shema „Pentru noi, nu există decât un singur Dumnezeu şi un singur Domn Iisus Hristos”.

Apărut inițial în revista First Things. Tipărit cu permisiunea revistei amintite.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

REABILITAREA HUMANAE VITAE ________ MARY EBERSTADT______________________ August 2008 Este cunoscut faptul că Humanae Vitae(1) şi învăţăturile catolice care au ca subiect moralitatea sexuală nu sunt luate în serios.

Chiar şi în comunităţile cele mai izolate de credincioşi în care informaţiile din lumea exterioară ajung destul de lent, cu toţii sunt de acord asupra faptului că aceasta este o doctrină pe care lumea preferă să o urască. În timpul vizitei din aprilie a lui Benedict al XVI-lea în Statele Unite, orice articol din presa laică cu greu omitea să menţioneze învăţăturile din Humanae Vitae fără a le asocia cu adjective precum „disensiuni”, „controversă” şi „învechit”.

De fapt, dacă există ceva care să unească pe toţi oponenţii bisericii – cu excepţia musulmanilor – probabil că acel ceva este învăţătura de a ne opune contracepţiei.

Pentru mulţi oameni, atât în prezent cât şi când a fost promulgată enciclica pe 25 iulie 1968, noţiunea pur şi simplu sfidează înţelegerea.

Cum să le spui adulţilor să nu folosească metode contraceptive? Complet absurd. Cum să refuzi accesul la contracepţie părinţilor din lumea a treia? De-a dreptul criminal. Să interzici prezervativele când există riscul de îmbolnăvire cu SIDA? Sub nicio formă. „Blestemul lumii”, termen folosit de G.E.M. Anscombe, se referă la ceea ce Paul al VI-lea a vrut să transmită prin documentul emis – la care anii de după 1968 au adăugat suficiente valenţe de ridicol. Nu aţi auzit de melodia lui Monty Python „Every Sperm Is Sacred”?(2)

Nu aţi auzit glumele referitoare la asta? „Dacă nu participi la joc, nu ai dreptul să faci regulile”. Şi „Cum se numeşte metoda calendarului? Ruleta Vaticanului”.

Sau „Cum se numeşte o femeie care foloseşte metoda calendarului? Mami.”

După cum se ştie, nu doar oponenţii declaraţi ai bisericii catolice fac asemenea afirmaţii. La fel se întâmplă şi în cazul multor catolici americani sau europeni – în special cei la care se face adesea referire ca fiind catolici disidenţi sau de cafenea, care ar putea fi numiţi mai exact „catolicii altfel credincioşi. „Sunt eu catolic, dar nu sunt maniac”, înseamnă de fapt – „Sunt dispus să-mi asum poziţia catolică în ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea/ justiţia socială/ drepturile civile, dar cu siguranţă nu cred în aceste învăţături arhaice referitoare la divorţ/homosexualitate şi mai presus de toate, contracepţie.”

De exemplu, gazda FOX News se descrie telespectatorilor ca fiind un catolic „bun” şi „devotat”- unul care crede, aşa cum a declarat în direct, că „metodele contraceptive sunt bune.” A fost provocat în timpul emisiunii sale în 2007 de Părintele Tom Euteneuer de la Human Life International, care a observat că o astfel de poziţie adoptată de o persoană publică înseamnă ceea ce se poate numi erezie. Hannity a reacţionat, la fel ca mulţi alţii din grupul credincioşilor din cafenele. A obiectat susţinând că problema contracepţiei este „minoră” în comparaţie cu altele, a întrebat ce drept are un preot să-i spună

18 Revista Creștină ce să facă („nu judeca şi nu vei fi judecat” a afirmat Hannity); de asemenea s-a arătat şocat la gândul că cineva l-ar putea împiedica să ia Sfânta Împărtăşanie, doar pentru că a decis pentru sine ce înseamnă să fii catolic.

Astfel, s-a format un microcosmos în ceea ce priveşte credinţa în Humanae Vitae şi tot ceea ce reprezintă biserica americană – ba mai mult, în ceea ce priveşte şi biserica Occidentală.

Odată cu trecerea anilor, pare corect să facem presupuneri, tot mai puţini preoţi ne pot explica învăţăturile, tot mai puţini parohi se supun acestora, şi din ce în ce mai puţini oameni educaţi se vor abţine de la a-şi da ochii peste cap la ideea că în 2008 ar mai putea fi cineva atât de învechit încât să susţină o părere despre sexul protejat – una care să se opună atitudinii de sărbătorire a libertăţii zilelor noastre. Şi chiar în situaţia de consens aparent în ceea ce priveşte ridiculozitatea, printre cenuşa împrăştiată peste o învăţătură creştină veche de două milenii, ia naştere o poveste moralizatoare modernă şi, de fapt, excesiv de amuzantă – pentru cei care gustă umorul negru.

Psalmistul promite, într-un pasaj ce vorbeşte despre reabilitarea adversarilor, că „Cel ce stă în ceruri râde”. Dacă este adevărat, atunci sărbătorirea celei de-a patruzecea aniversări trebuie să fie extrem de zgomotoasă. Patru decenii mai târziu, nu numai că semnătura documentelor ce conţineau preziceri au fost ratificate de o forţă emipirică, dar au fost ratificate ca nicio altă prezicere; în moduri pe care autorii lor nu le puteau prevedea, folosind inclusiv argumentul că ei nu existau când acestea au fost scrise, de către învăţaţi şi alte tipuri de persoane ce aveau în comun lipsa de interes faţă de învăţăturile Sale şi, în mai multe moduri, de mulţi adversari cunoscuţi ai bisericii.

Patruzeci de ani mai târziu, avem mai mult decât suficiente ironii, atât laice cât şi religioase, încât să ne facă să credem că în Rai există un umorist.

Haideţi să începem, meditând asupra a ceea ce poate fi numit prima dintre ironiile laice evidente: prezicerile din Humanae Vitae despre cum ar arăta lumea dacă s-ar răspândi contracepţia artificială.

Enciclica ne-a avertizat asupra a patru direcţii ce rezultă din asta: micşorarea standardelor morale în societate; creşterea cazurilor de infidelitate; bărbaţii vor respecta femeile mai puţin; utilizarea coercitivă a tehnologiilor

de reproducere de către guverne. În anii ce au urmat după apariţia Humanae Vitae, mulţi gânditori catolici au argumentat, utilizând probe variate, că fiecare dintre aceste preziceri a luat naştere din fapte sociale. De exemplu, Monsignor George A. Kelly în 1978 „Bitter Pill the Catholic Community Swallowed(3)” şi persoanelor care au contribuit la scrierea lui, Janet E. Smith, inclusiv Humanae Vitae: A Generation Later (4) şi volumul editat Why Humanae Vitae Was Right: A Reader (5).

Avem de-a face cu o ironie în interiorul altei ironii. Deşi în mare parte gânditorii catolici sunt cei care au făcut legătura dintre cele mai noi dovezi empirice şi prezicerile din Humanae Vitae, în timpul acestor patruzeci de ani, majoritatea experţilor care au produs dovezile empirice au fost oamenii de ştiinţe sociale ce au operat pe teritoriul laic. După cum a susţinut sociologul W. Bradford Wilcox într-un eseu din 2005: „Învăţaţii care au atins aceste subiecte nu sunt creştini şi majoritatea nu sunt conservatori din punct de vedere politic sau social. Aceştia sunt mai degrabă oameni de ştiinţe sociale, oneşti, care au dorit să urmeze informaţiile indiferent de direcţia în care se îndreptau.”

Să avem în vedere, aşa cum face Wilcox, economistul câştigător al premiului Nobel George Akerlof. Într-un bine cunoscut articol din 1996 din Quarterly Journal of Economics, Akerlof a explicat, pe limba economiştilor moderni, de ce revoluţia sexuală – în contradicţie cu prezicerile comune, în special ale celor care au intrat şi au ieşit din rândurile bisericii dorind învăţături despre contracepţie – a determinat creşterea ilegitimităţii şi a numărului de avorturi. Într-o altă lucrare publicată în Economic Journal cu zece ani în urmă, acesta a urmărit legăturile empirice dintre scăderea numărului de căsătorii şi creşterea numărului de bărbaţi care devin taţi nefiind însuraţi – ambele fiind consecinţe clare a revoluţiei contracepţiei – precum şi faptul că bărbaţii singuri sunt mai predispuşi la abuzul de substanţe, încarcerare, arest, etc.

De asemenea, Akerlof a descoperit o strânsă legătură între scăderea numărului de căsătorii, pe de o parte şi creşterea sărăciei şi a patologiei sociale, pe de altă parte. Akerlof îşi explică descoperirile folosind termeni comuni în revista Slate: „Deşi va exista mereu îndoiala în ceea ce priveşte ceea ce

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

19 Revista Creștină

cauzează schimbări în obiceiurile sociale, teoria şocului tehnologiei se potriveşte faptului. Noua tehnologie reproductivă a fost adoptată rapid, la scară largă. Căsătoriile şi problema fertilităţii s-au schimbat la fel de dramatic, aproximativ în acelaşi timp.”

Acestor exemple aparţinând ştiinţei laice sociale care confirmă ceea ce au prezis gânditorii catolici, se pot adăuga multe altele care demonstrează efectele negative asupra copiilor şi a societăţii. Munca săvârşită în 1965 de Daniel Patrick Moynihan în ceea ce priveşte familia de negri, este un exemplu – împreună cu cercetarea critică a psihologului Judith Wallerstein săvârşită în câteva decade, cu privire la impactul divorţului asupra copiilor; munca Barbarei Dafoe Whitehead despre rezultatele unui singur părinte în educarea copiilor; cartea Sarei McLanahan şi a lui Gary Sandefur, Growing Up With a Single Parent (6); şi Fatherless America (7) de David Blankenhorn, un alt rezumat a veştilor empirice rele în ce priveşte despărţirea familiei.

Numeroase alte cărţi au urmat această cale şi anume de a analiza beneficiile căsătoriei, inclusiv The Marriage Problem (8) de James Q. Wilson, The Case for Marriage (9) de Linda Waite şi Maggie Gallagher, Marriage and Caste in America (10) de Kay Hymowitz şi recenta Between Two Worlds: The Inner Lives of Children of Divorce (11) de Elisabeth Marquardt.

Chiar şi cu efortul ocazional de a da o faţetă optimistă modei curente, nu se pot atenua efecte precum procente mari de divorţuri şi procrearea în afara căsătoriei. De exemplu, în Crime, Drugs, Welfare – and Other Good News (14), un articol recent şi oarecum contrariant din Commentary, Peter Wehner şi Yuval Levin au lăudat faptul că diversele măsuri în ceea ce priveşte dezastrele sociale şi disfuncţiile par să se îmbunătăţească faţă de legile anterioare, incluzând, printre altele, problema crimelor violente şi infracţiunile, consumul de alcool şi de tutun în rândul adolescenţilor. Până şi ei au observat că „unii dintre cei mai importanţi indicatori sociali – care fac referire la condiţia şi puterea familiei americane – au refuzat până acum să se îndrepte în sus.” În concluzie, deşi câteva persoane care caută scuze printre care şi Stephanie Coontz insistă asupra contrariului, aproximativ toată lumea care deţine dovada recunoaşte că revoluţia sexuală a slăbit legăturile familiale şi că aceste legături familiale (prezenţa unui tată biologic şi a unei mame biologice într-o familie) s-au dovedit a fi indicatori importanţi ai bunăstării copiilor – ba, mai mult, că un cămin distrus nu reprezintă o problemă individuală, ci este problema întregii societăţi.

Alte lucrări de căpătâi au observat că acţiunile private, în special obiceiurile sociale postrevoluţie, aveau consecinţe publice masive; îmi vin în minte în acest sens lucrările Losing Ground (12) a lui Charles Murray şi The Great Disruption (13) a lui Francis Fukuyama.

Mai mult, unii învăţaţi fac legătura dintre această problemă şi însăşi revoluţia contracepţiei. Gândiţi-vă la scrierile sociobiologului rătăcit, Lionel Tiger. Acesta, departe de a fi mâna dreaptă a papei – descrie religie ca fiind o „problemă toxică”- Tiger a evidenţiat în mod repetat faptul că revoluţia sexuală se află în centrul problemelor din prezent. Cartea sa, The Decline of Males (15), publicată în 1999, a fost controversată, mai ales în rândurile femeilor, susţinând că metodele contraceptive feminine a afectat echilibrul dintre sexe (în special, din cauză că bărbaţii nu mai aveau niciun cuvânt de spus despre procreare). La fel de controversate au fost legăturile pe care le-a făcut între contracepţie şi destrămarea familiilor, sărăcia femeilor, apariţia problemelor în relaţiile dintre sexe şi mame care îşi cresc copiii singure.

Toate acestea doar pentru a afirma că, începând chiar înainte de Humanae Vitae a apărut un mod de reconsiderare care nu mai poate fi ignorat – a cărui acumulare de argumente empirice indică efectele vătămătoare ale revoluţiei sexuale asupra multor adulţi şi copii.

Tiger a argumentat în continuare – pentru că Humanae Vitae o făcuse în mod explicit, deşi alte lucrări de teologie catolică au făcut-o – o legătură cauzală dintre contracepţie şi avort, susţinând că „odată cu metodele contraceptive controlate de femei, au loc mai multe avorturi

Această listă poate fi continuată cu multe alte exemple despre cum s-au înmulţit tot mai mult informaţiile pentru a susţine ipoteza că revoluţia sexuală are consecinţe dezastruoase pentru ţară – o ipoteză încurajată de întregi decenii de examinare a relaţiei dintre bunăstarea publicului şi disfuncţiile familiale (în special în paginile revistei non-catolice Public Interest).

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

20 Revista Creștină

ca niciodată ... Contracepţia cauzează avorturi.”

Cine ar putea să nege că prezicerile Humanae Vitae şi, prin extindere, a teologiei morale catolice, au fost ratificate pe baza unor informaţii şi argumente care nici măcar nu existau în 1968?

Dar urmează întrebarea importantă.

Această reevaluare dramatică a universului cunoscut la nivel empiric a condus la vreo reevaluare laică, chiar dacă plină de mânie, încât Paul VI să fi avut dreptate în cele din urmă, chiar dacă, măcar, parţial? Răspunsul este nu. Şi acesta este doar începutul disonanţei care ne înconjoară în 2008. La fel cum probele empirice au dovedit că revoluţia sexuală a avut efecte dezastruoase asupra copiilor şi a familiilor, ultimii patruzeci de ani au distrus mantaua numită „ştiinţă” pe care detractorii Humanae Vitae au învelit-o în jurul propriilor persoane. Mai exact, ştiinţa apocalipsei care era atât de populară şi plină de influenţă în timpul erei în care a apărut Humanae Vitae a fost desfiinţată în repetate rânduri.

Această nouă perspectivă conform căreia umanitatea este predispusă unui tip de poluare sau flagel ce presează şi conduce la catastrofe s-a născut din faimosul Essay on Population (16) publicat de Thomas Robert Malthus la finalul secolului optsprezece.

Deşi îşi are rădăcina în alte locuri şi timpuri, un anumit tip de Malthusianism a înflorit în America la începutul anilor 1960. De fapt, Humanae Vitae a apărut cu două luni înaintea celei mai de succes opere care promova Malthusianismul, şi anume lucrarea lui Paul R. Ehrlich The Population Bomb (17) – care începea cu: „Lupta de a hrăni toată populaţia lumii a luat sfârşit. În anii 1970 şi 1980 sute de milioane de oameni vor muri de foame, în ciuda oricăror programe de criză aplicate până acum.”

Dacă, aşa cum a sugerat George Weigel, 1968 a fost cel mai prost moment în care a apărut Humanae Vitae, pentru Ehrlich nu ar fi putut exista un moment mai bun pentru a înainta teza apocalipsei. Un entomolog specializat în studiul fluturilor, Ehrlich a descoperit publicul american, inclusiv o generaţie de catolici, ca fiind extraordinar de receptiv la considerațiile sale despre umanitate. Acesta a fost valul pe care l-a prins The Population

Bomb, devenind una dintre cele mai bine vândute cărţi din toate timpurile. Desigur, mulţi oameni fără niciun fel de cunoştinţe despre metafizică au fost atraşi de prezicerile apocaliptice ale lui Ehrlich. Dar pentru catolicii neliniştiţi, în special, teoria suprapopulării era atractivă – deoarece dacă suprapopularea era problema, soluţia era una evidentă: Să i se spună bisericii să accepte contracepţia.

Este mai puţin decât o coincidenţă că perspectiva măreaţă de salvare a planetei s-a suprapus perfect cu un scop mai egoist, căştigarea libertăţii sexuale prin Pastilă. Catolicii disidenţi aveau motive să pună accent pe „ştiinţa suprapopulării”, şi asta au şi făcut. În numele unei moralităţi superioare, aceştia au apărat contracepţia ca fiind cel mai mic dintre două rele (poziţie adoptată şi de Charles Curran). Mai puţin de jumătate de secol mai târziu, această preocupare cu privire la numărul copleşitor de naşteri pare a fi pseudo-ştiinţifică la fel ca frenologia. De fapt, poate suntem nedrepţi cu frenologia. Literatura despre suprapopulare nu numai că a fost abandonată de gânditori pentru ştiinţe mai dezvoltate, ci chiar s-a demonstrat că este falsă, având în vedere că, în prezent, ne facem griji pentru opusul teoriei: lipsa naşterilor care „îmbătrâneşte” lumea dezvoltată.

De fapt, ştiinţa suprapopulării a fost atât de discreditată încât istoricul Matthew Connelly de la universitatea Columbia a publicat în acest an Fatal Misconception: The Struggle to Control World Population (18). Cartea a primit o recenzie înşelătoare în Publishers Weekly – în favoarea a ceea ce probabil reprezintă cea mai bună demontare a argumentelor în favoarea populaţiei pe care unii oameni au sperat că le-ar putea folosi pentru a submina învăţăturile bisericii.

Această ratificare este cu atât mai satisfăcătoare cu cât Connelly este foarte conştiincios în ceea ce priveşte stabilirea antagonismului personal faţă de Biserica Catolică ( la un moment dat a afirmat, fără a adăuga nicio notiţă de subsol, că planificarea familială naturală „încă dezamăgeşte multe cupluri care o încearcă”).

Fatal Misconception este dovada clară că spectacolul suprapopulării, care a fost folosit pentru a intimida Vaticanul în numele ştiinţei, a fost o eroare grotească încă de la început.

Mai întâi, Connelly susţine că mişcarea de control a populaţiei a fost greşită din start: „Cele mai puternice două afirmaţii pe care adepţii acestei mişcări le folosesc pentru demonstrarea

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

21 Revista Creștină

contribuţiei pe termen lung” sunt „că au ridicat Asia din sărăcie şi că au contribuit la menţinerea unei planete locuibile.” El demonstrează că ambele afirmaţii sunt false. Mai devastator este modul în care Connelly demontează afirmaţia pe care au susţinut-o adepţii teoriei suprapopulării şi anume că misiunea are scopuri morale înalte. Ştiinţa populaţiei nu numai că nu a ajutat oamenii, susţine Connelly, dar chiar le-a făcut rău unora dintre ei – într-un mod în care au readus, în prezent, unele dintre episoadele importante ale istoriei recente: aarea tragedie a controlului populaţiei, a mitului fatal, a fost că se considera că reprezintă interesele unor oameni mai bine decât ar fi făcut-o ei înşişi... Esenţa controlului populaţiei, indiferent dacă se adresa imigranţilor, celor „neintegraţi” sau familiilor care păreau fie prea mari, fie prea mici, era de a stabili reguli pentru alţi oameni, fără ca cei ce le stabileau să fie nevoiţi să li se supună la rândul lor.

crede ceea ce se cere crezut?

Oamenii care deţineau puterea au fost atraşi de această teorie deoarece, odată cu răspândirea mişcării de emancipare, începuse să pară mai uşor şi mai profitabil să controlezi populaţia, decât să controlezi teritoriul. Acesta este motivul pentru care adversarii au avut dreptate, considerând mişcarea ca fiind un alt capitol din afacerea neterminată a imperialismului.

Cei patruzeci de ani de la publicarea Humanae Vitae au conturat şi teama ce reiese din enciclică şi anume că guvernele vor folosi coercitiv tehnologia contracepţiei. Cel mai bun exemplu este, desigur, legea guvernului Chinez „un singur copil” conturată de avorturi forţate, urmărirea publică a ciclului menstrual, emigrarea familiilor, creşterea infanticidului feminin, sterilizarea precum şi alte crime prea numeroase pentru a fi catalogate aici – de fapt, atât de multe încât sunt recunoscute la nivel mondial, adesea cu mânie, ca fiind greşite, chiar şi de către birocraţiile internaţionale pentru drepturile omului. Exemple mai puţin cunoscute includ incursiunea guvernului indian în folosirea coercitivă a contracepţiei în „urgenţa” din 1976 şi 1977 şi practica guvernului indonezian din anii 1970 şi 1980 de hărţuire a implantaţiilor IUDs şi Norplant. În cazul în care guvernele vor „considera necesar”, Humanae Vitae a avertizat „ar putea chiar să-i oblige pe toţi la utilizarea lor”.

Cu toate acestea, exact asta s-a întâmplat din 1968. De la Betty Friedan şi Gloria Steinem la Andrea Dworkin şi Germaine Greer şi mai ales la Susan Faludi şi Naomi Wolf, literatura feministă a fost o cacofonie de suferinţă remarcabil de consistentă şi neîntreruptă, recriminare şi nemulţumire sexuală. În cei patruzeci de ani, descoperim, ca nicăieri în altă parte, mărturii personale despre efectul pe care l-a avut revoluţia sexuală asupra femeilor. Gândiţi-vă doar la ceea ce am citit în nenumărate cărţi despre acest subiect de-a lungul anilor. Dacă feministele s-au căsătorit şi au avut copii, s-au plâns de asta. Dacă nu s-au căsătorit sau nu au avut copii, tot s-au plâns. Dacă au avut un serviciu în afara casei şi aveau grijă şi de copii, s-au plâns deoarece le era foarte greu.

Dacă au avut un loc de muncă, dar nu au avut grijă de copii au reacţionat agresiv faţă de cei care considerau că ar fi trebuit să o facă. De asemenea, în această literatură se regăseşte, mai mult sau mai puţin, constanta referitoare la faptul că nu te poţi baza pe bărbaţi şi că sunt lipsiţi de respect. Metaforele de bază ale feminismului spun tot ce trebuie să ştim despre cât de fericite au fost femeile datorită acestei eliberări: căminul suburban ca tabără de concentrare, bărbaţii ca violatori, copiii ca poveri intolerabile, fetuşii ca paraziţi, şi aşa mai departe. Sunt acestea sunetele libertăţii?

Chiar şi lăudatul drept de avort, solicitat şi exercitat în proporţii extraordinare, nu a părut să consoleze nefericirea de după revoluţia sexuală a milioanelor de femei. Completând

Cât despre afirmaţiile, neintenţionate, făcute de ştiinţa socială, vor fi revizionişti din rândurile populaţiei care vor mai

Poate că cea mai batjocorită dintre prezicerile din Humanae Vitae a fost că separarea sexului de procreare ar deforma relaţiile dintre sexe şi „ar deschide larg calea spre infidelitate matrimonială şi ar contribui la coborârea standardelor morale.” Astăzi, când reclamele cu tentă sexuală ne atrag atenţia de pe orice panou sau pagină web şi fiecare idol al adolescenţilor este, mai devreme sau mai târziu, văzut online topless sau mai rău, unii şi-ar putea pune întrebarea, ce altă dovadă mai e necesară. Dar dacă ne-am opri aici am omite ceva important. Punctul principal este, după cum ar putea spune unii, nu atât dovada cât rezultatul. Ar fi foarte greu ca lucrurile să devină şi mai ironice decât reabilitarea prezicerilor Humanae Vitae prin, poate cel mai puţin probabil – să nu mai menţionăm cât de nedorit – martor din toţi: feminismul modern.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

22 Revista Creștină

cercul, Leslie Bennetts, feministă şi contribuitor la Vanity Fair, a publicat recent o carte prin care le îndeamnă pe femei să se protejeze financiar şi nu doar pentru a nu fi dependente de bărbaţi; să se protejeze inclusiv de faptul că bărbaţii le vor părăsi la un moment dat.

Mamele nu îşi pot permite să rămână acasă şi să aibă grijă de copii, spune ea, deoarece nu pot avea siguranța că bărbaţii nu le vor părăsi.

(Unul dintre subiecţii ei numea părăsirea şi divorţul „măcelul mieilor.”) O altă feministă, Linda Hirschman a scris un manifest feroce şi foarte răspândit în 2005 îndemnând ca printre „soluţiile” amare, femeile să se protejeze adoptând – de fapt – o politică voluntară de a avea un singur copil. (Ea a argumentat că al doilea copil implică adesea mutarea în suburbii, ceea ce înseamnă să locuieşti mai departe de birou şi de alte comodităţi).

Dedesubtul patetismului, subtextul este acelaşi: cel mai mare adversar al femeii este bărbatul neserios care nu îi înţelege nevoile sexuale şi romantice şi care o părăseşte în mod repetat pentru prima pipiţă tânără. Ce sunt acestea dacă nu strigătele femeii care crede că bărbaţii „nu ţin cont de echilibrul ei fizic şi emoţional” şi „nu o mai consideră partenera lor pe care ar trebui să o trateze cu grijă şi afecţiune”? Poate că cel mai convingător argument în favoarea căsătoriei tradiţionale nu a fost pe coperta Raportului Catolic Mondial, ci în Antlantic-ul devotat şi laic. Articolul din 2008 „Mărită-te cu El!” de Lori Gottlieb – mamă singură care şi-a conceput copilul cu spermă donată pentru a nu pierde ocazia de a fi mamă, aşa cum a pierdut-o pe cea de a fi căsătorită – este o perspectivă extrem de personală asupra singurătăţii aduse de revoluţia sexuală, inclusiv conceperea unui copil cu donatori de spermă absenţi sau anonimi, impactul coroziv pe care-l are o abordare consumeristă a romantismului şi efectele triste pe care le are vârsta, în creştere, asupra impactului sexual al unei persoane.

Gottlieb scrie din perspectiva cuiva care a jucat după toate regulile feministe doar pentru a-şi da seama prea târziu de ceea ce a avut. Sub limbajul simplu, articolul are un iz de priveghi.

Recunoscând cât de mult râvneşte după soţul prietenelor sale, poate doar pentru nevoia de a avea pe cineva care să contribuie la creşterea copilului, Gottlieb oferă următoarele sfaturi: „Cei care nu vor să se aşeze la casa lor sperând că vor găsi un suflet pereche mai târziu, sunt aproape ca adolescenţii care cred că sunt invulnerabili la moarte într-un accident în care au condus beţi.

Ne pierdem simţul mortalităţii. Uităm că şi noi vom îmbătrâni şi vom deveni din ce în ce mai puţin atrăgătoare. Şi chiar dacă unii bărbaţi ne consideră atrăgătoare şi sunt gata să-şi întemeieze o familie vor decide mai degrabă să se însoare cu cineva mai tânăr cu care pot să aibă proprii copii biologici. Acesta este un motiv în plus să ne aşezăm la casa noastră, cât timp avem această opţiune.” La aceste exemple despre cum scriitoarele feministe au devenit martori la acuzarea revoluţiei sexuale, am putea adăuga o reflecţie publică despre copilul ilegitim al Pastilei, pornografia omniprezentă. „Atacul violent al pornografiei”, după cum a scris un observator special „este responsabil pentru scăderea libidoului bărbaţilor în relaţie cu femeile şi determinarea bărbaţilor să considere din ce în ce mai puţine femei ca fiind „demne de pornografie”. Mai mult „apetitul sexual a devenit ca relaţia dintre afacerile în agricultură, alimente procesate, porţii supradimensionate şi obezitate ... Dacă apetitul îţi este stimulat şi hrănit de materiale de slabă calitate, este nevoie de mai multe produse de proastă calitate pentru a te îndestula. Oamenii nu sunt mai apropiaţi datorită pornografiei, ci, din contra, oamenii nu sunt mai excitaţi în viaţa de zi cu zi.” Şi, poate, cel mai şocant din toate, aceasta – care doar cu puţin efort ar fi putut la fel de bine să apară chiar în Humanae Vitae: „Puterea şi responsabilitatea sexului sunt păstrate când actul are ceva sacru, când nu este la îndemână, tot timpul.” Această afirmaţie nu a fost făcută de un antic religios ci de Naomi Wolf – feministă din al Treilea Val şi autoarea lucrărilor precum The Beauty Myth19 şi Promiscuities20, care, aparent, sunt dedicate dovedirii faptului că femeile pot şi ele să adopte comportamentul masculin.Cu toate acestea, ea este una dintre multele femei care depun mărturie, oricât de inconştient s-ar întâmpla asta, pentru unele dintre lucrurile amuzante care s-au întâmplat după ce Pastila a apărat pe toată lumea de sclavie sexuală, odată pentru totdeauna. Faptul că nu există literatură auxiliară de doleanţă pentru bărbaţi – care, în mare parte, pur şi simplu par să nu aibă nevoie să se plângă în noua ordine mondială – este un alt aspect pe care Humanae Vitae şi alte tipuri retrogade le-au prezis, ca urmare a revoluţiei. După cum spune zicala şi la fel cum mulţi oameni s-au întrebat atunci, cui bono?

Patruzeci de ani mai târziu, au apărut dovezile.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

23 Revista Creștină

După cum a observat arhiepiscopul Charles J. Chaput din Denver la cea de-a treizecea aniversare a Humanae Vitae în 1998: „Contracepţia a eliberat bărbaţii – fără precedent în istorie – de responsabilitatea violului.” Toate feministele care până în 2008 nu sunt de acord cu această declaraţie, vă rog să vă ridicaţi! Adversarii Humanae Vitae ar fi putut să nu prevadă o creştere istorică importantă care, în retrospectivă, să pară că le subminează cererile ca Biserica Catolică să fie în pas cu vremea: colapsul răspândit al Protestantismului, în special implozia continuă a Bisericii Episcopale şi a altor ramuri ale Anglicanismului. Este la fel de clar ca orice lanţ istoric faptul că implozia este consecinţa directă a faimoasei Conferinţe Lambeth din 1930, la care Anglicanii şi-au abandonat opinia creştină despre contracepţie. Dacă o biserică nu-i poate spune turmei pe care o păstoreşte: „ce să fac cu propriul trup”, după cum spune zicala, în ceea ce priveşte contracepţia, atunci şi alte moduri de utilizare ale acelui corp se vor dovedi, în mod similar, de neatins pentru autoritatea ecleziastă. Din nefericire, are sens faptul că anglicanii implodează din cauza problemei homosexualităţii. Ca să-l cităm din nou pe Anscombe: Dacă metodele de contracepţie sunt permisibile, atunci cear mai fi de obiectat referitor la masturbarea reciprocă, copularea in vase indebito, sodomia, homosexualitatea (poate ar trebui să atrag atenţia că folosesc un termen legal aici – şi nu limbaj obscen), atunci când copularea normală este imposibilă sau nerecomandată (sau în orice caz, după preferințe)? Diferenţa nu poate sta doar în comportamentul corporal prin care se obţine stimularea! Dar dacă aceste lucruri sunt corecte, devine imposibil să vedem ceva greşit în raportul homosexual, spre exemplu.

Nu spun: dacă eşti de acord cu metodele contraceptive vei face şi restul lucrurilor; chiar deloc. Obiceiul respectabilităţii persistă şi vechile prejudecăţi se sting greu. Dar ceea ce spun este: nu vei avea niciun argument concret împotriva acestor lucruri. Nu vei avea niciun răspuns pentru cineva care susţine, aşa cum mulţi o fac, că şi aceste lucruri sunt bune. Nu poţi indica faptul că creştinismul a scos oamenii din lumea păgână, refuzând mereu aceste lucruri. Deoarece, dacă aperi contracepţia, respingi tradiţia creştină. Oferind binecuvântare în 1930 membrilor heterosexuali căsătoriţi care îşi doreau sex steril, Biserica Anglicană a pierdut, puţin câte puţin, orice

autoritate de a spune altor membri – căsătoriţi, necăsătoriţi, homosexuali sau heterosexuali – să nu facă la fel. Cu alte cuvinte, odată ce heterosexualii încep să îşi ceară dreptul de a se comporta la fel ca homosexualii, nu va mai dura mult până când homosexualii vor cere drepturile heterosexualilor. Încercarea lui Lambeth de a arăta compasiune faţă de heterosexualii căsătoriți a dat naştere, într-un mod bizar, mişcării moderne pentru drepturile homosexualilor – şi mai mult, problemelor care au contribuit la scindarea bisericii. Este greu de crezut că cineva care doreşte aplicarea unor schimbări similare învăţăturilor catolice ar vrea ca biserica catolică să treacă prin confuzia teologică şi morală existentă în prezent în biserica anglicană – dar asta înseamnă ignoranţa unui număr mare de oameni care se opun Romei în ceea ce priveşte contracepţia şi refuză să unească aceste puncte istorice. În anii de după apariţia Humanae Vitae s-a prevenit ceva ce nici tradiţionaliştii şi nici catolicii disidenţi nu ar fi putut să prevadă, încă o inovaţie pentru care se acordă, retrospectiv, credit bisericii: o reevaluare serioasă a sexualităţii creştine de către protestanţii aflaţi în exteriorul orbitei liberale. De aceea, spre exemplu, Albert Mohler, preşedintele Seminarului Teologic Baptist Sudic, a observat în FIRST THINGS în 1998 următoarele: „ca o întorsătură ironică, evangheliştii americani se gândesc din nou la contracepţie, în timp ce majoritatea romanocatolicilor susţin că acest lucru reprezintă respingerea învăţăturilor bisericii.” Mai târziu, intervievat în 2006 de către revista de duminică New York Times cu privire la poziţia bisericii în ceea ce priveşte contracepţia artificială, Mohler a spus: „Nu-mi pot imagina vreo descoperire în istoria umanităţii, după Cădere, care să aibă un impact mai mare asupra oamenilor decât Pastila... Se schimbă întregul orizont al actului sexual. Cred că nu mai există dubii că Pastila a oferit o libertate incredibilă adulterului, relaţiilor în afara căsătoriei, sexului premarital şi în cadrul unei căsnicii, separării actului sexual de procreare.” Mohler a mai observat că această moştenire a daunelor afecta şi tânăra generaţie de evanghelişti. „Am observat o foarte mare schimbare.

Studenţii din campusul nostru sunt foarte îngrijoraţi. Nu trece nicio săptămână fără să fiu contactat de pastori din acest motiv. Există dezbateri active în desfăşurare. Acesta este

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

24 Revista Creștină

unul dintre lucrurile care ar putea determina diviziunea evanghelismului.” O parte a acestei diviziuni include Quiverfull, mişcarea protestantă anti-contracepţie ce ajunge în prezent la zeci de mii şi care interzice (ceea ce nu face biserica catolică) planificarea familială sau orice altă interferenţă conştientă în procesul de concepţie. Astfel de argumente reprezintă premiza unei cărţi din 2002 intitulată Open Embrace: A Protestant Couple Re-Thinks Contraception21. Ca o corolară a acestei reconsiderări de către Protestanţi, tinerii catolici se pare că au învăţat o lecţie similară din experienţă – generaţia care a crescut în divorţuri, contracepţie general răspândită, cămine fără taţi, precum şi alte exemple emancipatoare. Iată ce a scris Naomi Schaefer Riley în Wall Street Journal despre evenimentele ce s-au petrecut în acest an la Notre-Dame:

„Aproximativ treizeci de studenţi au ieşit şi au protestat după prima scenă din The Vagina Monologues.

Oamenii obişnuiţi cu universitatea nu sunt surprinşi că adolescenţii, nu adulţii, au fost cei care au obiectat cel mai mult.

Studenţii reprezintă probabil partea cea mai religioasă a Notre-Dame... Tinerii catolici tind să fie cei mai conservatori.”

Este greu de imaginat că ceva atât de tradiţionalist precum Societatea Anscombe de la Universitatea Princeton şi-a început activitatea în 2004 deşi a fost fondată în 1968. Unul dintre lucrurile care îi determină pe aceşti tineri americani să fie tradiţionalişti, cel puţin după spusele unora dintre ei, este faptul că au crescut într-o lume caracterizată de avorturi la cerere. Şi aceasta ne aduce la o altă ironie pe care ar trebui să o contemplăm cu ocazia acestei aniversări de patruzeci de ani: efectele respingerii Humanae Vitae asupra caracterului catolicismului american. Cât despre alte ironii, foarte important este să fii sensibil la absurd. În dorinţa lor de a elimina părţile neplăcute ale catolicismului şi de a menţine în acelaşi timp părţile plăcute, catolicii americani au luat o măsură nouă şi uimitoare: au creat un registru de plângeri, special, care seamănă extrem de mult cu versiunea catolică a unui orfan cu tupeu.

Astfel că mulţi catolici se plâng de lipsa preoţilor, ignorând în tot acest timp propria responsabilitate – faptul că prea puţini au destui copii încât să trimită un fiu pe calea

preoţiei în timp ce pe restul să-i însoare pentru a duce mai departe numele familiei.

Plâng închiderea bisericilor şi şcolilor catolice – ca să nu mai vorbim de parohii întregi, făcând apel la dreptul conştiinţei individuale, şi folosind contraceptive.

Arată cu degetul scandalurile sexuale în care sunt implicaţi preoţii, ca dovadă pozitivă că abstinenţa este prea mult pentru oameni – dar ignoră complet că absenţa abstinenţei a dat, de fapt, naştere la astfel de scandaluri.

De fapt, ruşinea catolicismului american contemporan – cele mai recente scandaluri în care au fost implicaţi preoţi şi băieţi minori – se poate urmări până la diviziunea apărută între lumea catolică laică ce îşi dorea o altă doctrină a contracepţiei, pe de o parte, şi o generaţie nouă de preoţi care abordau lucrurile mai lejer, pe de altă parte. „Nu-l pârăsc pe preotul meu homosexual dacă îmi oferă iertarea pentru contracepţie” pare să fi fost pactul nerostit în multe parohii de la Humanae Vitae încoace.

Laicii mai smeriţi ar fi putut să se întrebe, cu voce tare, despre faptul că un număr semnificativ de preoţi post – Vatican II păreau, mai mult sau mai puţin exteriorizaţi, să fie gay.

Clericii puţin mai atenţi ar fi putut să observe că mulţi catolici care foloseau contracepţia primeau Împărtăşanie. Este greu de crezut că fie dezvoltarea – rebeliunea laicilor, larg răspândită, împotriva învăţăturilor bisericeşti cu privire la sex, fie rebeliunea unui număr semnificativ de preoţi, tacită şi concomitentă împotriva învăţăturilor bisericeşti cu privire la sex – ar fi putut să existe una fără cealaltă. În timpul vizitei recente a lui Benedict în Statele Unite, s-a insistat cu faptul că Humanae Vitae a pornit o rebeliune sau era total nouă sub soare. Conform cunoscutei replici a lui Peter Steinfels: „Enciclica papei din 1968 şi valurile pe care le-a creat continuă să polarizeze biserica americană.” Conform acesteia, totul era bine până când Paul VI a refuzat să se adapteze vremii – moment în care a fost dezlănţuit iadul.

Desigur, tot ce a făcut Paul VI, după cum au afirmat Anscombe şi alţi catolici neutri, a fost să repete ceea ce aproape toată lumea, de-a lungul istoriei creştinismului, a spus despre subiect. Cât despre a le cere catolicilor să fie mai mult ca protestanţii care acceptă contracepţia, criticii au uitat ce-au avut de spus teologii creştini despre contracepţie, de-a lungul mai multor secole şi practic până alaltăieri. Într-un

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

25 Revista Creștină cuvânt, Nu. De exemplu, exact o sută de ani în urmă, Conferinţa Lambeth din 1908 a folosit împotriva contracepţiei artificiale cuvinte mai dure decât orice argument din Humanae Vitae:

„demoralizatoare pentru caracter şi ostilă bunăstării naţionale.”

Conform unei alte întorsături istorice care probabil conţine şi o urmă de ironie, poziţiile adoptate de părinţii fondatori ai protestantismului îi fac pe tradiţionaliştii catolici din 1968 să pară extrem de modeşti.

Într-un comentariu despre Geneză, Martin Luther a declarat contracepţia ca fiind mai rea ca incestul sau ca adulterul. John Calvin a numit-o o „crimă capitală.”

Nu s-a renunţat la această unanimitate până în anul 1930 când anglicanii au votat să se permită ca, în cazuri extreme, cuplurile căsătorite să utilizeze metode contraceptive, şi, de-a lungul anilor, acest lucru s-a răspândit şi în alte ramuri ale bisericii creştine. În lumina actualei tradiţii creştine, întrebarea nu este de ce biserica catolică nu şi-a pierdut curajul cu privire la acest subiect. Întrebarea este de ce au făcut-o toţi ceilalţi din tradiţia iudeo-creştină. Indiferent de răspuns, biserica catolică a suferit, şi suferă în continuare, din cauza eşecului public – când de fapt a fost singura care nu a eşuat.

Din când în când după 1968, o parte dintre catolicii care au acceptat „singura doctrină care a părut mereu ca fiind învăţătura pe care biserica o oferă despre acest subiect”, după spusele lui Anscombe, s-au întrebat de ce, mai exact, Humanae Vitae a fost atât de prost primită de restul lumii. Desigur, o parte a problemei este sincronizarea, conform observaţiilor lui George Weigel. Alţii au menţionat ca factori: mijloacele media laice şi absenţa unui amvon naţional catolic. Alţii au susţinut că ideea lui Ioan Paul II, teologia trupului, o explicaţie elaborată şi extrem de pozitivă a învăţăturilor morale creştine, nu a fost la fel de înţepătoare ca Humanae Vitae, motiv pentru care a avut mai mare câştig de cauză în ceea ce priveşte obedienţa turmei. Totuşi, în cele din urmă, este greu de crezut că forţa fundamentală din spatele răspunsului de respingere pe care l-a primit Humanae Vitae, s-ar datora uneia sau mai multor fraze”. Acelaşi lucru se aplică şi pentru scrierile lui Augustin, Toma de Aquino sau ale oricărei alte persoane care, de-a lungul istoriei creştinismului, a scris despre acelaşi subiect.

Mai degrabă, problema fundamentală este ceea ce Arhiepiscopul Chaput a explicat cu zece ani în urmă: „Dacă Paul VI a avut dreptate referitor la atât de multe consecinţe derivate din problema contracepţiei, este pentru că a avut dreptate în ceea ce priveşte contracepţia.” Aceasta este exact legătura pe care puţini oameni doresc să o facă în 2008, deoarece sexul protejat – după cum susţin comentatorii, religioşi sau nu, - este faptul social fundamental al vremurilor noastre.

Astfel că dorinţa crâncenă şi larg răspândită de a menţine acest lucru este responsabilă pentru multe rezultate nedorite. În ciuda consemnărilor empirice care sunt negreşit de partea lui Paul VI deja, există o rezistenţă extraordinară la a recunoaşte că învăţăturile morale catolice au fost corecte, indiferent de căt de detaliate sunt consemnările. Având în vedere spectacolul uman din prezent, la patruzeci de ani după ce documentul a cărei respingere i-a frânt inima lui Paul VI, nu putem decât să ne întrebăm cum s-ar fi simţit dacă ar fi putut vedea o mică parte din ce se întâmplă acum – dacă acest lucru l-ar fi făcut să afişeze o urmă de zâmbet întristat.

La urma urmei, este nevoie de o inimă de piatră ca să poţi găsi măcar o parte amuzantă în ceea ce se întâmplă.

Există o reabilitare empirică şi continuă în fiecare zonă aparţinând celei mai nedorite, ignorate şi batjocorite învăţături în ultimii cincizeci de ani. Există faptul că Pastila, care trebuia să şteargă cu buretele toate consecinţele sexului odată pentru totdeauna, s-a dovedit a avea la rândul ei consecinţe uriaşe. Există modul în care atât de mulţi catolici, ruşinaţi de acuzaţii precum arhaismul şi dominaţi de dorinţa de a fi la fel de liberi sexual ca toţi ceilalţi din jur, s-au întrecut pentru semnele teologice de ieşire de după Humanae Vitae. Și toate acestea la fel cum lumea, cu toate căile sale vechi greşite, a început să adune mai multe dovezi pentru docrina bisericii decât şi-ar fi putut imagina oricine a trăit în secolele anterioare când alţi oameni se apropiau de biserică deoarece era exact un „semn al contrazicerii” când ceilalţi doreau altceva. Astfel că, în loc să fie reabilitată, biserica este demoralizată; în loc de claritate, confuzie în masă; în loc de smerenie mai mare, chiar mai puţină. De fapt, perversitatea este, ei bine, perversă. În ce alt domeniu oamenii sunt la acest nivel de contrazicere extremă, zilnică şi constantă? Unde este Boccaccio pentru acest Decameron post-Pastilă?

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

26 Revista Creștină

Este, de fapt, foarte amuzant dacă te gândeşti. Şi atunci de ce nu râde nimeni?

Mary Eberstadt este cercetător la Institutul Hoover, a scris Home-Alone America (22), şi a editat Why I Turned Right: Leading Baby Boom Conservatives Chronicle Their Political Journeys (23).

Apărut inițial în revista First Things. Tipărit cu permisiunea revistei amintite.

1 Enciclică emisă de Papa Paul al VI-lea (n.tr.).

2 Engl. “Fiecare spermatozoid este sacru” (n.tr.)

3 Engl. Pastila amăruie înghiţită de catolici (N.tr.)

4 Engl. O generaţie mai târziu (N.tr.)

5 Engl. De ce Humanae Vitae a avut dreptate: Un cititor (N.tr.)

6 Engl. Să creşti cu un singur părinte (n.tr.)

7 Engl. America fără tată (n. tr.)

8 Engl. Problema căsătoriei (n. tr.)

9 Engl. Cazul pentru căsătorie (n. tr.)

10 Engl. Căsătoria şi casta în America (n.tr.)

11 Engl. Între două lumi: Vieţile interioare ale copiilor divorţurilor (n.tr.)

12 Engl. Pierzând teren (n.tr.)

13 Engl. Marea Dezmembrare (n.tr.)

14 Engl. Crime, Droguri, Bunăstare – şi alte Veşti bune (n.tr.)

15 Engl. Declinul masculilor (n.tr.)

16 Engl. Eseu despre populaţie (n.tr.)

17 Engl. Bomba populaţiei (n.tr.)

18 Engl. Mit fatal: Lupta de a controla populaţia lumii (n.tr.)

19 Engl. Mitul frumuseţii (n.tr.)

20 Engl. Promiscuităţi (n.tr.)

21 Engl. Îmbrăţişare deschisă: Un cuplu protestant re-gândeşte contracepţia (n.tr.)

22 Engl. America singură acasă (n.tr.)

23 Engl. De ce am avut dreptate: Determinarea Conservatorilor Baby-Boom să îşi consemneze călătoriile politice (n.tr.)

Lumina din Lumină de Călin Pop Doamne, câtă pace şi linişte divină Se-aşază-n trupul meu de tină, Atunci când mă rog şi mă-nchin Ţie Mă simt frântură de lumină vie!

O lumină care zăvorăşte păcate După zăbrelele luminii curate.

Doamne, eu sunt om, din omul plin de vină, Dar Tu m-ai făcut să �iu lumina din Lumină.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

SEXUL ȘI RELIGIA EULUI __ JAMES KALB ________________________________________

o provocare adusă proiectului de eliberare sexuală Decembrie 2014 De ce nevoia de echivalare a relaţiilor între acelaşi sex cu cele între persoane de sex opus a devenit, brusc, un absolut moral şi social? Se vede foarte clar acest impuls. Majoritatea oamenilor au considerat că singurul scop al deciziei Windsor a Curţii Supreme, care a afectat drepturile federale ale Actului Căsătoriei prin negarea echivalării celor două tipuri de relaţii este de a face rău cuplurilor homosexuale. Unul dintre scopurile politicii externe a Statelor Unite este să doboare această presupusă habotnicie.

Spre exemplu, merită să ne complicăm situaţia şi aşa dificilă din Orientul Mijlociu ca să arborăm steagul curcubeu deasupra ambasadei SUA din Tel Aviv.

Acceptarea generală a homosexualităţii nu este suficientă. Voci proeminente doresc marcarea opoziţiei cu

emblema „discursuri pline de ură” din moment ce simpla ei existenţă distruge egalitatea, afectând mediul social.

Noua perspectivă asupra homosexualităţii înseamnă mai mult decât sex. Este rezultatul profundelor schimbări survenite asupra preceptelor tradiţionale din întreaga lume, abolirea menirilor naturale în favoarea dorinţei şi a tehnologiei. Omul, conform noului principiu public, ne spune acum că nu a fost creat şi nici nu este o fiinţă socială. Şi că nici nu este format din trup şi duh ca să reflecte asupra funcţiilor şi scopurilor sale naturale. El înseamnă subiectivism pur, un ego cartezian neavând niciun rol sau însemnătate în dezvoltarea sa. Independenţa suverană, văzută acum ca baza demnităţii noastre ca fiinţe umane, implică o totală libertate a egoului, astfel încât să îşi poată alege valorile şi relaţiile, fără a ţine cont de vreo limită naturală sau socială.

Din acest motiv el trebuie să aibă libertatea de a trata lumea din exteriorul egoului său ca fiind materie brută pentru scopurile sale. Lumea înclude trupul, care nu are nicio menire intrinsecă şi niciun scop prestabilit. De fapt, include mai ales trupul, deoarece este doar al lui şi nu-l împarte cu nimeni, astfel încât, dacă îl consideră doar al lui, nu încalcă drepturile nimănui şi poate să facă ce doreşte cu el.

Mai mult, independenţa suverană este un ideal pentru care trebuie să lupţi; o parte din această lume o reprezintă lupta de a-ţi controla propriul trup. Simţim durere, plăcere, impulsuri instinctuale şi nevoi naturale cu o intimitate acută. Din cauza acestei vulnerabilităţi, egoul cartezian trebuie să aibă controlul complet asupra trupului. Cu alte cuvinte, să îndrăzneşti să spui că menirea naturală şi tradiţia morală sunt mai importante decât autoritatea egoului, ar însemna să lansezi un atac direct asupra demnităţii umane, supunând egoul unei entităţi oarbe sau idealului ce nu-ţi aparţine. Asta ar însemna deci să tratezi o persoană ca pe o fiinţă inferioară unui adult autonom.

Dacă fiecare dintre noi are dreptul să-şi aleagă relaţiile şi să-şi creeze propriile valori, atunci un sistem de legi bazat oficial pe aranjamente tradiţionale ce corespund preferinţelor unora dar nu ale tuturor – în special legi despre cum ar trebui să ne folosim trupul – este opresiv şi reprezintă o insultă pentru disidenţi. Astfel că, în prezent, ne regăsim într-o situaţie politică extraordinară, în care susţinerea înţelegerii imemoriale reprezintă bigotism insuportabil.

Această repulsie, de neînţeles, ne arată caracterul religios al noii credinţe bazate pe egoul cartezian şi drepurile acestuia. Întâlnim această groază viscerală faţă de judecăţile morale nu doar în opinia Windsor ci şi în universităţi, media, precum şi în alte instituţii ce reflectă cu

încredere opinia dominantă din punct de vedere social. Reacţia, poate înţeleasă mai degrabă ca un răspuns tabu, ia naştere din ideea că cei care resping „egalitatea în căsătorie”- perspectiva că relaţiile între persoane de acelaşi sex şi cele între persoane de sex opus reprezintă acelaşi lucru – atacă tot ce este mai sacru şi mai important.

La fel ca alte ortodoxii religioase, noua ortodoxie a homosexualităţii şi a altor probleme este fondată pe credinţa în Fiinţa Adevărată. Cel puţin în ceea ce priveşte aspectele morale, se crede că această fiinţă este egoul: Sunt pentru că sunt.

Sinele este văzut ca puterea divină care domină universul moral propriu.

Atât timp cât comportamentul rezultat nu face rău altora, suntem obligaţi să acceptăm această lege a sinelui ca fiind validă. Noua modă dominantă nu recită crezuri, dar are unul. Egoul are dreptul de a defini natura „existenţei, menirii, universului şi misterelor vieţii umane”, cuvinte folosite de Curtea Supremă în cazul Planificare Familială vs. Casey ca să exprime esenţa a ceea ce înseamnă să trăieşti într-o societate liberă.

Nu este o întâmplare că dreptul la propriile legi nu s-a concentrat asupra sexului, identităţii sexuale şi configuraţiei masculin şi feminin a corpului uman.

Dorinţele sexuale sunt puternice la majoritatea oamenilor şi sunt scoase şi mai mult în evidenţă de societatea consumeristă care se foloseşte de sex pentru a vinde. Egoul este extrem de vulnerabil la cererile sale şi această vulnerabilitate a condus la insistenţele asupra dreptului absolut de a da ce formă dorim dorinţelor sexuale. În trecut, moralitatea tradiţională a legat dorinţele sexuale de modelul căsătoriei. Acum, ca să-mi apăr puterea egoului, consider că pot să-mi afirm cum doresc dorinţele sexuale. Drept urmare, egoul crează un univers moral care transformă dorinţa sexuală într-o identitate aleasă care-mi permite

29 Revista Creștină

să „deţin” aceste dorinţe, şi nu să mă supun lor.

Pentru progresişti, un angajament faţă de justiţie şi demnitatea umană înseamnă, deci, un ordin social prin care toată lumea îşi autoacordă libertate sexuală. Aceasta înseamnă îndepărtarea şi a celei mai subtile forme de cenzură.

Alegerile tuturor (cu condiţia să nu facă rău celorlalţi) trebuie să aibă aceeaşi valoare în viaţa socială. Altfel, unii oameni nu vor avea aceeaşi putere de control asupra lumii morale. Din moment ce dreptul egal la auto-control este absolut fundamental, negarea acestuia nu se poate justifica prin menţionarea argumentelor precum susţinerea funcţiilor naturale şi tradiţionale ale căsniciei. De aceea majoritatea Windsor, potrivit afirmaţiilor domnului judecător Scalia, i-au văzut pe cei care resping echivalarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex cu cele între persoane de sex opus ca fiind hostes humani generis— duşmani ai rasei umane. Ei – noi – atacăm auto-acordarea, baza demnităţii umane şi a unei societăţi libere.

A descrie situaţia prezentă astfel nu înseamnă, desigur, a spune că majoritatea oamenilor gândeşte astfel, cel puţin nu explicit. Poţi nega, minimiza, percepe greşit sau ignora aspectele problemei. Poţi să le adresezi diferite porecle sau să-i analizezi din perspective diferite. Însă moda se poate vedea cu ochiul liber, mai ales în ceea ce priveşte tendinţele referitoare la anatomia umană care sunt variante mai puţin conforme cu standardul.

Dacă, de exemplu, aruncăm o privire asupra principiilor legale, putem observa că din ce în ce mai mulţi acordă întâietate deciziilor individuale asupra naturii sau istoriei. Natura este un obstacol ce trebuie depăşit, şi o istorie de asupriri nu merită altceva diferit.

Astfel că, în prezent, tribunalele se bazează pe ipoteza că din rolurile sexuale tradiţionale nu se mai poate învăţa nimic, și nici din legislaţia veche privind Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

moralitatea publică, cu excepţia a ceea ce trebuie evitat. Acesta este motivul pentru care tribunalul Windsor a tratat căsătoria ca fiind o simplă construcţie cu rolul de a facilita scopurile celor care aleg să beneficieze de ea. Nu ar putea însemna mai mult decât atât şi nici nu îşi poate continua legitimitatea având în vedere noua religie a egoului.

Putem să abordăm situaţia şi dintr-o perspectivă instituţională.

Oamenii aflaţi la conducere, în prezent, doresc să organizeze societatea ca pe un sistem raţional, universal şi tehnologic a producţiei şi consumului. Acest scop îi face să vorbească despre oameni ca fiind consumatori, resurse umane sau, poate, persoane cu drept de vot ţinuţi în frâu prin mesaje constante. Drept urmare, au foarte puţine motive să perceapă oamenii ca pe nişte persoane cu o istorie proprie, familie, din moment ce le este mai uşor să-i vadă ca pe componente interschimbabile ale sistemului. Aceleaşi elite au tendinţa să creadă că toată lumea le împărtăşeşte perspectiva asupra vieţii, fiind motivaţi, în primul rând, de carieră şi de prospectul de a alege dintre produsele puse la bătaie de acest sistem.

Drept urmare, nu trebuie să ne gândim că suntem conduşi de oameni care şi-au creat propria filosofie a egoului suveran.

Ideile lor se bazează doar pe statutul social organizat pe baza principiilor economice, administrative şi birocratice care încurajează ideea conform căreia imaginea omului este ego pur, fără legături intrinseci sau calităţi, care se defineşte pe sine şi îşi stabileşte binele prin alegerile pe care le face. De aceea visele tinerilor, în special ale celor săraci sau care provin din familii cu probleme, au o greutate retorică. Fiecare dintre noi, indiferent de care ne sunt dezavantajele, trebuie să fie capabil să-şi transforme în realitate viziunea propriului viitor, chiar dacă acea viziune este o creaţie pur subiectivă şi nu are nicio cale evidentă de îndeplinire.

„A-ţi trăi visele” reflectă un triumf al suveranităţii egoului asupra realităţii, motiv pentru care suntem impresionaţi de ambiţiile sale.

Liberalismul este faimos de precaut şi de moderat, camuflându-şi dogmele şi protejându-le de critică, negând că acestea există. Pare ciudat că a devenit ceva asemănător cu religia. Cu toate acestea, se bazează, la fel de mult ca orice alt tip de societate, pe înţelegerea comună a ceea ce contează, a ceea ce este real, drept, şi a ceea ce justifică sacrificarea vieţii. Aceste idei, la fel ca gramatica unei limbi, formează un sistem datorită căruia este posibilă discuţia coerentă. Acestea determină care sunt argumentele câştigătoare şi care sunt opiniile ce se pot exprima în public.

La fel ca şi în alte societăţi în care au fost amestecate elemente diferite şi uneori contradictorii, perspectiva religioasă caracteristică liberalismului a fost în general amestecată cu alte tendinţe. De exemplu, în America, un protestantism moralizator care punea preț pe valorile familiale a fost considerat unul dintre elementele indispensabile unei societăţi libere.

Dezvoltările recente au indicat că, în sfârşit, liberalismul abandonează asemenea conexiuni şi devine mult mai clar o deificare a subiectivităţii umane.

Să ne gândim, de exemplu, la consecinţele din ce în ce mai evidente ale principiului conform căruia discriminarea este determinată din punctul de vedere al persoanei care s-a simţit discriminată, şi nu pe baza unui criteriu obiectiv. Standardele ce ţin de culoare, sex şi merite, care erau înainte considerate ca opozabile discriminării, au fost înlocuite de incluziune, dreptul tuturor de a face parte dintr-o societate care-i acceptă. Modul de percepţie a victimei, şi nu circumstanţele factuale sau atitudinile celorlalţi este ceea ce determină ce este el/ea; lumea ar trebui să îl/o creadă pe cuvânt şi să îl/o sărbătorească în conformitate cu identitatea aleasă. Orice altceva înseamnă discriminare. Şi, din nou, sexul şi trupul sunt puse în discuţie. Aceasta face parte dintr-un raţionament deja discutat – ameninţarea pe care o reprezintă puterea instinctelor noastre faţă de pretenţiile egoului de suveranitate asupra tuturor lucrurilor. Libertatea sexuală a fost scoasă în evidenţă, deoarece argumentelor economice, administrative

şi birocratice care ne domină lumea nu li se acordă importanţă, astfel că există foarte puţine cereri limitatoare dincolo de interzicerea constrângerii şi încurajarea unei igiene corespunzătoare. Aşa că dacă în zilele noastre Bradley Manning declară că este de fapt femeie, atunci este femeie, deşi una care are corp de bărbat.

Dacă ai susţine contrariul, ar însemna să-i negi umanitatea şi să-i respingi dreptul suveranităţii subiectivismului individual. Şi să-ţi permiţi, dat fiind că recunoaşterea costă puţin mai mult decât emiterea unui nou certificat de naştere – în afară de respingerea tradiţiilor fundamental culturale şi falsificarea realităţii fizice. Dar asta nu afectează cu nimic schimbarea şi dreptul de auto-definire; le promovează.

Transexualitatea non operativă este, relativ, o dezvoltare recentă, dar abordarea pascu-pas care a condus la recunoaşterea unei astfel de identităţi este tipic liberalistă.

Alte forme de modernism politic au folosit violenţa revoluţionară într-o încercare de a aduce ordinea socială pe aceeași linie cu înţelegerea modernă şi tehnologică a realităţii. Această abordare a dat naştere unor experimente utopice inumane şi de scurtă durată.

Liberalismul a avut un succes mai mare în ceea ce priveşte preferinţele pentru lege, procese şi judecată. Abordarea se inserează lent dar bine. Legea se purifică singură, conform afirmaţiei lui Ronald Dworkin, şi aplicarea principiilor sale devine din ce în ce mai clară. Procesul a fost susţinut de organizarea social modernă şi diversitatea culturală a celor care au legătură cu acest lucru. Efectul principal, care acum se răsfrânge asupra noastră, este transformarea unei societăţi liberale într-un stat ideologic care o neagă. Acest nou stat nu recunoaşte existenţa niciunei restricţii în încercarea de remodelare a omului şi a lumii de dragul libertăţii de a se defini pe sine într-o lume în acord cu preceptele individuale a ceea ce suntem „cu adevărat” – fără nicio restricţie, cu excepţia acelora care servesc preferinţei de avansare lentă, varierii tacticilor şi aplicarea tehnicilor terapeutice, astfel încât schimbările să fie realizate cu un minimum de fricţiune şi de discomfort.

Acestea sunt, fără doar şi poate, limitele liberalismului contemporan şi ale religiei egoului liber şi fără constrângeri. De fapt, nu încearcă să includă pe toată lumea în tot. Discriminarea şi excluderea din motive

31 Revista Creștină

de bogăţie, statut birocratic şi studii, sunt acceptate deoarece sunt considerate ca fiind necesare pentru funcţionarea unei societăţi comerciale şi birocratice. Nimeni, sus pus, nu se îndoieşte de faptul că SAT reprezintă o bază legitimă pentru discriminare şi recompensare. Cum altfel pot fi recrutaţi şi pregătiţi oamenii care trebuie să conducă sistemul? Se interzice însă excluderea pe baza calităţilor şi relaţiilor care nu au o relevanţă imediată pentru scopuri, precum cele legate de formele familiale şi culturale ale comunităţilor.

De asemenea, noua religie funcţionează cel mai bine în domeniul în care a luat naştere, viaţa publică a societăţii industriale occidentale. Viaţa umană reprezintă mult mai mult decât atât, astfel încât există presiuni constante din partea altor tendinţe de gândire şi simţire. Religia, familia şi loialităţile etnice vor insista dacă diferenţele nerecunoscute dintre rolurile bărbaţilor şi ale femeilor vor continua să influenţeze oamenii. Liberalismul se ocupă de problemă, permiţând ca stilurile tradiţionale de viaţă să aibă anumite roluri, cel puţin în cazul în care consecinţele practice pot fi strict limitate sau direcționate în avantajul marelui proiect general.

Prin urmare, diferite forme de spiritualitate personală şi sentimente faţă de „rădăcinile” noastre sunt permise atât timp cât nu au implicaţii sociale sau instituţionale.

Religiile non-occidentale sunt şi ele favorizate cu un anumit scop, probabil deoarece favorizându-le se subminează ce a mai rămas din hegemonia creştină.

Uneori, respectul faţă de lumea naturală influenţează economia, cum se întâmplă în cazul activismului legat de schimbările climaterice, atât timp cât aceste influenţe favorizează bunăstarea pe termen lung sau când costurile sunt mici în comparaţie cu valoarea socială a preferinţei pentru pasiune morală, de exemplu, atunci când diferite zone sunt declarate sălbăticie pentru conservarea purităţii neîntinate a naturii.

Asemenea excepţii par discrete şi uşor de manevrat în timp ce ordinea liberală pare destul de stabilă. A avut un succes considerabil în dezvoltarea schimbărilor radicale care nu au fost determinate de consideraţii practice ci de dogme care s-au dovedit imposibil de evitat, pe de o parte, deoarece se prezintă ca libertate faţă de

dogmă şi, pe de alta, deoarece insistă asupra unei alegeri libere şi individuale.

Cu toate acestea, la fel cum se întâmplă cu sistemele politice şi religiile consacrate, liberalismul contemporan are slăbiciuni care vor ieşi la suprafaţă, în cele din urmă. Noi nu putem să ne creem pe sine cu adevărat şi este imposibil să scăpăm de structurile naturale şi istorice. Drept consecinţă, încercarea de a nega natura şi istoria în favoarea auto-creerii omului înseamnă o tendinţă de a falsifica realitatea.

Cu cât avansează liberalismul, cu atât tendinţa aceasta devine mai puternică.

Putem observa acest lucru în demersurile absurde pe care le fac unii pentru a evita să vorbescă despre fiinţele umane ca fiind bărbaţi şi femei. Acest lucru nu reprezintă o falsificare inocentă, ci încercarea de a nega categoriile de bază prin care tinerii se pot orienta în timp ce se lasă, din ce în ce mai mult, dominaţi de instincte.

De asemenea, religiei liberale îi lipseşte abilitatea de a-şi întări legăturile de solidaritate, un defect deloc surprinzător având în vedere venerarea suveranităţii egoului. În mare, aceasta deghizează slăbiciunea, determinând oamenii să lupte pentru următoarea etapă de eliberare faţă de ameninţări reale sau imaginare a ce a fost deja obţinut. Este posibil ca această strategie să-şi piardă eficacitatea atunci când etapele succesive ale avansului liberalismului devin mai degrabă absurde decât motivante. Nu toată lumea tinde să-i ia în serios atunci când activiştii LGBT vorbesc pe faţă despre imperativul creerii unui „mediu sigur” pentru cei care „îşi pun sub semnul întrebării” sexualitatea în campusurile cluburilor country sau în universităţile de elită.

Diferenţele de statut social care nu corespund cu idealurile de guvernare, dar sunt necesare pentru funcţionarea sistemului pot, de asemenea, cauza probleme. În prezent, resentimentele care iau naştere din aceste diferenţe sunt difuzate de prosperitate şi propagandă.

Cu toate acestea, diferenţele s-au mărit şi par predispuse să mai crească datorită competiţiei la nivel global şi abilităţii celor educaţi şi capabili să-şi organizeze vieţile pentru a avea o carieră în timp ce restul, cei aflaţi pe partea opusă, consideră că stilurile de viaţă şi comunităţile din care fac parte se duc de râpă. Răspunsul regimului liberal la această problemă este pregătirea oamenilor să adopte carierismul. Acest lucru

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

32 Revista Creștină

ar putea funcţiona pentru unii, dar nu toată lumea poate fi peste medie şi unii oameni preferă să trăiască pentru familie, credinţă, moştenirea comunitară sau alte bunuri noneconomice. Liberalismul este duşmanul acestor bunuri de fiecare dată când ele intră în conflict cu ego-ul suveran; oamenii s-ar putea să nu tolereze acest tip de agresiune la nesfârşit.

Odată cu instalarea crizei sociale sau a insatisfacţiei profunde, societatea liberală nu va mai putea rezolva problema într-un mod eficient. Negarea faptului că s-ar baza pe dogme înseamnă că nu poate reflecta şi nu poate ajusta convingerile de bază, ceva ce tradiţiile dogmatice conştiente au fost capabile să facă întotdeauna. În orice caz, aceste convingeri sunt prea simple şi prea abstracte, prin urmare prea categorice şi solicitante, pentru ca reforma bazelor să fie posibilă. Acestea stabilesc un standard comprehensiv pentru relaţiile interumane care pot da vina pe probleme doar în cazul unui liberalism insuficient. Duritatea şi brutalitatea sporadică ale relaţiilor dintre persoane de sex opus, de exemplu, chiar şi în cadrul celor mai prestigioase universităţi, iau naştere din încercările liberale de a desfiinţa normele tradiţionale care reglementează relaţia cu propriile trupuri, şi din demontarea consecutivă a preceptelor sociale care ne învaţă cum sunt bărbaţii şi femeile, cum diferă unii de alţii, şi ce trebuie să aştepte unii de la alţii. Insistând asupra faptului că aceste probleme trebuie supuse deciziei egoului suveran, devine imposibil să dăm ceasul înapoi şi să creăm un mediu mai primitor pentru ideile tradiţionale care, odată, ajutau oamenii – în special pe cei care nu făceau parte din elită – să creeze relaţii stabile şi productive care să stea la baza unor vieţi demne şi satisfăcătoare.

Nicio tendinţă nu poate obţine victorie deplină şi nici nu poate dura la infinit. Acest lucru se aplică şi liberalismului din prezent.

Cu cât este mai mare eliberarea promisă, cu atât sunt mai puţin convingătoare pretenţiile că acest lucru ar fi necesar pentru depăşirea habotniciei, precum şi a altor influenţe antiliberale din trecut.

La un moment dat, oamenii vor începe să dea vina pe liberalism pentru dificultăţile cu care se confruntă, uneori pe bună dreptate dar alteori nu, dat fiind că societăţile sunt imperfecte şi a fi om înseamnă și a suferi.

Liberalismul îşi va pierde sprijinul de care are nevoie pentru a exista şi oamenii se vor întoarce la un stil de trai mult mai ancorat în realitate. Vor reveni asupra unei forme a divinităţii, alta decât egoul divin, şi va lua naştere o raţiune morală care va avea un loc şi pentru structurile naturale.

Fără îndoială, drumul de întoarcere va fi lung şi plin de obstacole, dar la momentul de faţă, cererile pentru o dogmatică liberală devin din ce în ce mai puternice. Pentru moment, cei care nu aderă la religia liberală trebuie să se gândească foarte bine la cum pot limita excesele acestor tendinţe actuale şi cum pot păstra ceva mai bun pentru generaţiile viitoare.

Primul pas în luptă este să alungăm falsitatea ideii persistente cum că liberalismul ar fi o metodă non-dogmatică de acceptare a varietăţii de opinii şi stiluri de viaţă. Dezbaterile culturale sunt întotdeauna conflicte între ortodoxii.

Propriile dezbateri despre sex, căsătorie şi familie trebuie înţelese ca ceea ce sunt, şi nu ca reprezentând conflicte dintre dogmatica iraţionalului, pe de o parte, şi toleranţa şi adevărul, pe de alta. Acest lucru este mai uşor de făcut acum când o întreagă generaţie a fost crescută sub regimul corectitudinii politice. O reacţie împotriva regimului este deja vizibilă printre tineri. Este nevoie de transformarea nemulţumirii cauzate de abandonarea grijii faţă de problemele publice într-un angajament constructiv şi raţional. Se pare, deci, că războiul cultural nu s-a sfârşit.

Abia a început să fie înţeles aşa cum este cu adevărat.

Articol apărut în Revista First Things, și tipărit cu permisiunea editorilor.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

33 Revista Creștină

O nouă modă la jurăminte.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

34 Revista Creștină

CEILALȚI SFINȚI ________ TRADUCERI DIN JOHN TRAPP (SEC. AL XVII-LEA) ____________________ Străinii vă mănîncă ogoarele supt ochii voştri, pustiesc şi nimicesc, ca nişte sălbatici. (Isaia 1:7) Prin străini Isaia înțelege dușmani, așa cum și prostituata este numită “femeia străină“ (ca să te scape şi de nevasta altuia, de străina, care întrebuinţează vorbe ademenitoare, Proverbe 2:16), aparent o prietenă, dar în realitate un dușman. Ea va distruge pacea celui care intră în sfera ei de influență (Căci casa ei pogoară la moarte, şi drumul ei duce la cei morţi: niciunul care se duce la ea nu se mai întoarce, şi nu mai găseşte cărările vieţii, Proverbe 2:18-19).

4343434343434343434343 Să te scoli înaintea perilor albi, şi să cinsteşti pe bătrîn. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sînt Domnul.

(Levitic 19:32) Cognata sunt γηρας et γερας, cuvintele bătrânețe și onoare sunt asemănătoare în limba greacă, ut ηθος et εθος. (John Trapp, Commentariul cărții Levitic).

4343434343434343434343 Ce pedepse noi să vă mai dea, cînd voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? (Isaia 1:5a) Aceasta a fost lovitura cea mai mare pe care a simțit-o țara din mâna lui Dumnezeu, la fel cum cea mai dureroasă judecată a descendenților lui Efraim a fost: Efraim s’a lipit de idoli: lasă-l în pace! (Hosea 4:17) Este un popor incorigibil, nerecuperabil, așa că să fie lăsat în pace ca să piară.

Ce frază înfricoșătoare! A prospera în păcat este o plagă groaznică, un semn că Dumnezeu a părăsit pe popor. Este într-o situație disperată, asemenea câinelui fierarului, pe care nici loviturile de ciocan ale stăpânului, și nici scânteile care cad în jurul său nu îl trezesc. A deveni mai rău după disciplina administrată de Dumnezeu este un semn că argintul nu este de calitate („Foalele ard, plumbul este topit de foc; degeaba curăţesc, căci zgura nu se deslipeşte. De aceea se vor numi argint lepădat, căci Domnul i-a lepădat.“, Ieremia 6:29-30),

un caracter neproductiv, sterp și apatic (“Avînd mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s’au dedat la desfrînare, şi săvîrşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie”, Efeseni 4:18-19). Dumnezeu, ca un bun tată, a făcut tot ceea ce a fost posibil, dar acest TOT nu a avut niciun efect împotriva încăpățânării oamenilor.

Tot capul este bolnav, şi toată inima sufere de moarte! (Isaia 1:5b) Capul, inima, picioarele; prinții, preoții, oamenii de rând, toți au păcătuit, așa că toți și-au luat plata.

Păcatul este o boală universală, care a afectat întreaga substanță. Iar păcatele naționale aduc plăgi naționale, de care vor suferi cu toții.

4343434343434343434343 Luca 1:44 I-a săltat pruncul în pântece (Luca 1:41) Mai mult ca un sugar la pieptul mamei decât un embrion în pântece („ca nişte prunci născuţi de curînd„, Petru 2:2). Duhul sfânt lucrează chiar și în pruncii nenăscuți, dar aleși, printr-o anumită formă de cunoaștere mântuitoare a lui Hristos; este ceva ce se aseamănă cu credința mântuitoare a celor adulți. Mișcarea copilului nu a fost naturală, ci spirituală. De aceea, Ioan a fost sfințit încă din pântece și s-a bucurat de prezența lui Hristos din Fecioară. Sfințirea presupune justificarea, iar justificarea presupune credința. Bucuria pruncului Ioan a fost efectul credinței în Mesia. Deci copiii sunt capabili de credință, așa cum și el a fost.

4343434343434343434343 Luca 15:14 După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Fiului risipitor nu i-a rămas nimic, decât aerul pe care să îl respire, și pământul pe care să calce. Mâinile sale au fost cele care l-au executat, iar ochii săi au fost cei care au supravegheat trecerea prin gâtul său a majorității averii sale. Restul a cheltuit pe femei

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

35 Revista Creștină

ușoare, care l-au lăsat gol, precum ciorile lasă doar scheletul dintr-un trup mort.

Ruina îl așteaptă, la capăt de drum, pe cel ce s-a revoltat fără discernământ.

4343434343434343434343 Luca 12:47 Robul acela, care a ştiut voia stăpînului său, şi nu s’a pregătit deloc, şi n’a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri.

Nimeni nu va avea de înfruntat mânia lui Dumnezeu mai înverșunat și mai înfiorător decât oamenii care Îl cunosc și Îl nesocotesc. Sapientes sapienter descendunt in infernum, înțelepții coboară în mod înțelept în infern, spune Bernard. Sunt prea deștepți ca să poată fi mântuiți prin nebunia predicării.

4343434343434343434343 „Cînd eşti poftit de cineva la nuntă…” (Luca 14:8)

Luca 7:12 Cînd S’a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate.

Pentru a se păzi de mirosurile urâte, neplăcute, în vechime locurile de înmormântare erau în afara orașului, a cetății. De aici numele prostituatelor de ”moechae bustuariae”, prostituatele mormintelor.

Ele își exercitau ocupația acolo unde erau înmormântați morții. Chiar dacă păreau că trăiesc, era ca și cum ar fi murit și ele.

4343434343434343434343 Isus le-a zis: „Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” (Luca 16:15)

Când se bucură mai mult un bărbat, decât atunci când găsește coasta sa pierdută?

Două lucruri fac dintr-un credincios un creștin bun: fapte bune și scopuri bune. Și dacă un scop bun nu face ca o faptă rea să fie bună, un scop rău face ca o faptă bună să fie rea.

4343434343434343434343

4343434343434343434343

Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om (Eclesiastul 12:13).

Maria a zis:„Iată, roaba Domnului; facămi-se după cuvintele tale! ” Şi îngerul a plecat dela ea (Luca 1:38).

În ebraică: a omului în întregul lui. Cel care nu se teme de Dumnezeu nu va primi lauda nimănui, și nici nu este un om complet. Esența ființei omenești este aceea de a fi rezonabil. Ce poate fi mai rezonabil decât a te teme de Dumnezeu și a-l sluji pe El? Și ce este mai irațional, decât ateismul?

Să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; căci nu toţi au credinţa. (2 Tesaloniceni 3:2) 4343434343434343434343 Cartea Eclesiastul începe cu „Totul este deșertăciune”, și se termină cu „Teme-te de Dumnezeu”.

Dacă legăm cele două fraze una de alta, așa cum odihna urmează tumultului deșertăciunilor, este ca atunci când Hristos i-a spus Martei „De multe lucruri te îngrijorezi, dar doar unul este important”. Ceea ce îl îngrijorează pe Solomon sunt deșertăciunile, iar ceea ce consideră a fi necesar e teama de Dumnezeu. De la deșertăciune la teama de Dumnezeu ar trebui să fie pelerinajul fiecărui om pe pământ. Începem cu deșertăciunea, și nu vom conștientiza că trăim în deșertăciune decât atunci când ajungem la teama de Dumnezeu și ascultăm de poruncile Sale.

4343434343434343434343

Maria L-a zămislit pe Hristos când și-a dat consimțământul îngerului, și a spus, Să fie așa după cum ai spus.

Noi, la rândul nostru, Îl zămislim pe Hristos în inimile noastre când acceptăm ca demne de încredere promisiunile de iertare și mântuire prin Hristos: se întâmplă cu noi cum se întâmpla cu femeia luată ca pradă de război (Deut. 21:1114). Dacă accepta să se mărite, își salva viața.

4343434343434343434343 Eclesiastul 9:9 Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşerte, pe care ţi-a dat- o Dumnezeu supt soare.

Pe care ți-a dat-o Domnul. Aici este vorba despre soția ta, și nu despre viața, pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Căsătoriile sunt decise în Cer, așa cum credeau și păgânii. După cum la începuturi Dumnezeu i-a dăruit-o pe Eva lui Adam, El este pețitorul care potrivește și astăzi perechile, și le unește sentimentele.

Cum citim și în Proverbe, o nevastă înțeleaptă este un dar de la Domnul (”o nevastă pricepută este un dar dela Domnul”, Prov. 19:14), ca ajutor, iar una rea, ca nenorocire.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

ȘI URA ESTE O VIRTUTE ________ MEIR Y. SOLOVEICHIK _______________________________________

Fie ca ofițerul SS să moară fără iertare.

Să se ducă în iad.

Mai degrabă să ajungă musca la Dumnezeu decât el. februarie 2003 În scrierea sa despre Holocaust, The Sunflower (1), Simon Wiesenthal povesteşte următoarea experienţă.

Pe când era prizonier într-un lagăr de concentrare, monotonia muncii pe care o depunea a fost întreruptă brusc atunci când a fost dus lângă patul unui nazist muribund. Neamţul descria detalii groteşti din cariera sa şi anume, despre participarea sa la uciderea şi tortura a sute de evrei. Manifestând, sau poate imitând doar, sentimente de regret şi remuşcare, i-a explicat că a căutat un evreu – orice evreu – căruia să îi mărturisească şi de la care să ceară iertare.

Wiesenthal s-a uitat în linişte la creatura întinsă în faţa lui, şi, nefiind capabil să-i ofere iertare, dar nici să-l condamne, a ieşit din cameră. Torturat de această întâmplare, întrebându-se dacă a procedat corect, Wiesenthal a prezentat această poveste în cadrul unui simpozion la care au participat reprezentanţi ai fiecărei grupări religioase. Examinând răspunsurile creştinilor şi ale evreilor, a observat un contrast

remarcabil. „Când a fost publicată prima ediţie din The Sunflower”, a scris Dennis Prager, „am fost intrigat de faptul că toţi respondenţii evrei au considerat că Simon Wiesenthal a procedat corect neacordându-i iertare ucigaşului nazist pocăit; creştinii au considerat că a greşit.” Într-adevăr, participanţii la simpozion creştini au manifestat mai multă empatie. „Pot foarte bine să înţeleg refuzul lui Simon [de a ierta]”, a spus Fr. Edward Flannery, „dar îmi este imposibil să fiu de acord.” Arhiepiscopul Desmond Tutu citează ca sursă răstignirea. Acesta susţine că negrii sud-africani proaspăt împuterniciţi şi-au iertat asupritorii albi urmând „rabinii evrei care, când El a fost răstignit, adică, Tatăl, i-a iertat pentru că nu au ştiut ce fac.”

Dacă avem în vedere doar dreptatea răzbunării, susţine Tutu, „atunci am putea foarte bine să punem punct discuţiei. Iertarea nu este doar un lucru imaginar. Este o politică practică. Fără iertare, nu există viitor.”

Cu toate acestea, mulţi evrei ar putea răspunde sursei scripturale folosite de Tutu citând un alt verset, unul care de asemenea descrie un evreu abordat de cei care i-au făcut rău dar dare a răspuns într-un mod diferit, poate mai puţin creştinesc: Filistenii l-au prins [pe Samson] şi i-au scos ochii.

L-au adus la Gaza şi l-au legat cu lanţuri din bronz ... L-au forţat să stea în picioare între piloni ... Apoi Samson L-a chemat pe Domnul şi a spus: „Doamne, adu-ţi aminte de mine şi dă-mi putere doar de data asta, O, Doamne, fă ca prin acestă singură faptă de răzbunare să le plătesc filistenilor pentru ochii mei.” Şi Samson a apucat cei doi piloni care susţineau casa, . . . [şi] a spus: “Fie ca eu să mor cu filistenii.”

A tras cu toată puterea şi casa a căzut peste toţi cei care se aflau în ea. Astfel că cei pe care i-a ucis când a murit au fost mai mulţi decât cei pe care i-a ucis în timpul vieţii.

Diferitele răspunsuri teologice date de participanţii la simpozion sugerează, conform lui Prager „modul în care creştinii şi evreii percep răul, ceea ce este înrudit cu felul în care înţeleg iertarea.” Desigur, contrastul dintre cele două Testamente indică următoarele: Cuvintele lui Iisus nu ar putea fi foarte diferite de cele spuse de Samson.

Unii ar putea să considere că Samson cel răzbunător şi plin de mânie reprezintă excepţia păcătoasă a Bibliei şi nu regula; sau, poate că Samson a acţionat în propria apărare. Totuşi, o privire mai îndeaproape indică faptul că profeţii evrei nu numai că şi-au urât duşmanii, dar chiar s-au bucurat de suferinţa acestora considerând că este rezultatul dreptăţii.

Marele Samuel, înfruntându-l pe Agag, regele Amaleciţilor, după ce Agag fusese deja capturat şi Amaleciţii exterminaţi, reacţionează cu furie îndreptăţită: Apoi Samuel a spus: „Aduceţi-l pe Agag, regele Amaleciţilor, în faţa mea.” Agag a venit la el plin de ură şi a spus: „De bună seamă amărăciunea morţii a trecut.” Dar Samuel a spus: „Precum sabia ta a lipsit pe mame de copiii lor, așa și mama ta să fie între femei lipsită de fiu.” Și a tăiat Samuel pe Agag înaintea Domnului în Ghilgal. Şi înainte ca furia lui Samuel şi a lui Samson să fie pusă pe seama orgoliului masculin, trebuie să menţionez că profeta Deborah pare să se bucure de moartea grotească a duşmanului ei, filisteanul Sisera, care a fost executat, aşa cum a meritat, de o altă femeie. Cântecul emoţionant al Deborei prezintă fiecare detaliu sângeros: Cea mai binecuvântată dintre femei, Iael, nevasta lui Heber, a luat un ţăruş de-al cortului, a pus mâna pe ciocanul de lemn. S-a apropiat încet de Sisera şi i-a bătut ţăruşul în tâmplă. El a căzut şi a rămas

nemişcat la picioarele ei. Aşa să piară toţi duşmanii tăi, Doamne! În opera sa, At the Entrance to the Garden of Eden (2), jurnalistul Yossi Klein Halevi vorbeşte cu Johanna, o măicuţă catolică uimită de ura pe care o arată israelienii faţă de duşmanii lor.

Johanna povesteşte despre o profesoră evreică israelită „care ne era foarte apropiată. Ne-a spus despre mezinul ei că îl urăşte pe Saddam... Era aşa de entuziasmată. Era atât de mândră de fiul ei.” „Mi-am dat seama”, a concluzionat Johanna, „că ura face parte din religia evreilor.” Avea dreptate.

Profeţii evrei au vorbit în numele Domnului care, în Exodus, ar putea „ierta nedreptatea şi transgresiunea şi păcatul” dar care „nu-i va exonera în niciun fel [ pe vinovaţi].” De asemenea, refuzând să îşi ierte duşmanii, liderii evrei nu au dorit doar să-i înfrângă pe aceştia, ci să-i dezonoreze. Când regina Estera deja îl învinsese pe Haman – Hitler al perioadei respective, exterminator al poporului evreu – şi îi ucisese pe susţinătorii şi chiar pe fiii acestuia, regele Ahasuerus a întrebat ce şi-ar putea dori mai mult: Regele a spus către regina Estera: „În capitala Susa evreii i-au ucis pe cei zece fii ai lui Haman ... Acum ce mai doreşti? Toate ţi se vor îndeplini. Care este următoarea ta cerere? Se va face.” Estera a răspuns: „Dacă este pe placul regelui ... fie ca cei zece fii ai lui Haman să fie atârnaţi în furci.”

Interesant este că cel mai aprins răspuns oferit la simpozionul lui Wiesenthal a fost cel al unei femei.

Scriitoarea evreică Cynthia Ozick, vorbind despre cum Wiesenthal, într-un moment de milă, a îndepărtat o muscă de corpul distrus al nazistului, şi-a încheiat pledoaria în maniera aspră şi poetică a Deborei: Fie ca ofițerul SS să moară fără iertare. Să se ducă în iad. Mai degrabă să ajungă musca la Dumnezeu decât el. În timp ce beam cafeaua săptămânală cu prietenul meu Fr. Jim White, un preot episcopal, am abordat, din nou, problema asupra căreia nu reuşeam să cădem de acord. Un om atât de rău – Hitler, Stalin, Osama bin Laden – merită iubirea unui teist? Nu puteam să diger o astfel de noţiune, în timp ce Fr. Jim era în favoarea sa. Iudaismul, spuneam eu, presupune iubirea faţă de aproape, dar cu anumite limite. „Ura” nu este întotdeauna sinonimă cu păcatul. În timp ce Moise ne-a poruncit „să nu ne urâm fraţii,” acţiunile imorale ale unui om pot determina ruperea legăturii dintre el şi umanitate.

Referitor la rasha, termenul evreiesc pentru cei răi, Talmud-ul spune clar: mitzvah lisnoso—avem obligaţia de a-l urî.

38 Revista Creștină Unii oameni încearcă să minimalizeze această diferenţă între credinţe. Eva Fleischner, specialistă în diferenţele dintre religii şi participantă la simpozionul Sunflower, susţine „Creştinii şi cei care nu sunt creştini, dar se trezesc la realitate – au interpretat greşit şi continuă să o facă, [scrierile creştine] cum că învăţăturile lui Iisus înseamnă să iertăm pe toată lumea ... Elementul care nu a fost luat în calcul este că Iisus mă provoacă pe mine să iert răul care mie mi-a fost făcut ... El nu ne cere să iertăm răul care a fost făcut altei persoane.”

Probabil. Dar chiar şi aşa, un abis teologic rămâne între perspectivele evreilor şi creştinilor cu privire la acest aspect. După cum putem vedea din furia lui Samson, conform iudaismului, iertarea este adesea o virtute, dar şi ura poate fi atunci când cineva are de-a face cu oameni de o răutate pură. În acest caz, în loc să iertăm, putem să dorim răul; în loc să avem speranţe de căinţă, putem spera ca duşmanii noştri să aibă parte de mânia lui Dumnezeu.

De fapt, nu se poate minimiza diferenţa dintre iudaism şi creştinism în ceea ce priveşte ura ca virtute. Într-adevăr, fondatorul creştinismului a rescunoscut încălcarea tradiţiei evreieşti cu privire la acest lucru, încă de la început: „Ştiţi că „trebuie să îţi iubeşti aproapele şi să îţi urăşti duşmanul”, dar eu vă spun vouă „Iubiţi-vă duşmanii şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să puteţi fi copiii Tatălui vostru în rai; pentru că soarele Lui străluceşte atât asupra răului cât şi asupra binelui, şi trimite ploaia peste drepţi dar şi peste nedrepţi... Fiţi deci perfecţi pentru că Tatăl vostru este perfect.” Iisus spune că Dumnezeu îi iubeşte pe cei răi, deci şi noi trebuie să îi iubim. Iudaismul însă nu este de acord; nu neagă importanţa de a-L imita pe Dumnezeu dar evreii îi urăsc pe cei stricaţi deoarece consideră că şi Dumnezeu îi dispreţuieşte.

Există o sintagmă foarte des folosită în rândurile evreilor ortodocși, sintagmă al cărei echivalent nu l-am găsit în rândurile creştinilor. Aceasta este yemach shemo, care înseamnă fie ca numele lui să fie şters. Se foloseşte de fiecare dată când este menţionat un inamic al evreilor, din trecut sau din prezent. De exemplu, cineva poate spune în timpul unei conversaţii: „Mulţumesc lui Dumnezeu că bunicii mei au plecat din Germania înainte ca Hitler, yemach shemo, să preia puterea.” Sau: „Părinţii mei au fost ucişi de nazişti, yemach shemo.” Vă puteţi imagina versiunea creştină a unei astfel de afirmaţii? Ar vorbi cineva despre masacrul condus de „Pol Pot, fie ca numele lui să fie şters”?

Vorbeşte vreun creştin astfel? A folosit vreun student la teologie echivalentul latinesc al sintagmei yemach shemo alături de numele „Pontius Pilat” sau „Iuda”? Cu siguranţă nu. Creştinii, cred eu, consideră această sintagmă ca fiind respingătoare, la fel cum mulţi dintre evrei s-ar îneca dacă ar citi rozariul catolic: „O Iisuse ... du în cer toate sufletele, mai ales pe acelea, care au mai mare nevoie de mila

ta.”

Atunci de unde această neînţelegere între credinţe?

De ce evreii şi creştinii reacţionează atât de diferit la răutate? De ce refuză uneori evreii să ierte? Şi dacă profeţii şi judecătorii evrei cred cu toată fiinţa în „virtutea urii”, ce a determinat creştinismul să încalce rădăcinile acesteia din Vechiul Testament? „Mai mult de un deceniu de dialoguri săptămânale cu creştinii şi conversaţii intime cu prieteni creştini,” scrie Prager „m-a convins că, cu excepţia divinităţii lui Iisus, cea mai mare – şi chiar cea mai importantă – diferenţă dintre iudaism şi creştinism, sau poate doar dintre majoritatea creştinilor şi a evreilor, este modul în care fiecare înţelege iertarea și, în cele din urmă, reacţia faţă de rău.” Aici Prager depăşeşte puţin limita teologică şi comite, într-o singură declaraţie, două erori. Prima este că pune problema iertării în faţa identităţii lui Iisus. Din punctul meu de vedere, o astfel de afirmaţie, mai degrabă insultă memoria a mii de evrei care au murit, decât să-l proclame pe Iisus.

Mai mult, Prager pierde din vedere şi faptul că aceste două probleme, abordarea lui Iisus şi abordarea duşmanilor, sunt de fapt una şi aceeaşi: problema abordării duşmanilor depinde de credinţa că Iisus a fost un simplu muritor sau Fiul lui Dumnezeu. Haideţi să analizăm cum perspectiva fiecărei religii referitor la Iisus oferă argumentele teologice pentru modul în care abordează ura.

Esenţa unei religii se poate identifica adresându-le adepţilor următoarea întrebare: Care, după părerea ta, a fost momentul seminat în istoria lumii? În cazul creştinilor, răspunsul este simplu: pasiunea lui Iisus Hristos, sacrificiul Mielului lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Sau: „Dumnezeu a iubit lumea atât de tare încât Şi-a jertfit propriul fiu” pentru ca prin moartea Lui lumea să fie mântuită. Evreii, pe de altă parte, consideră că cel mai important moment din istoria omenirii este revelaţia de pe muntele Sinai, ziua în care ne-a fost dat Decalogul. În această zi, credem noi, Dumnezeu a creat pactul etern cu poporul evreu şi a început să le vorbească prin Torah, transmițând poruncile Sale morale şi religioase. Cel mai fascinant element al acestui eveniment este că înainte de formarea Pactului cu evreii, Dumnezeu le-a cerut mai întâi permisiunea. Rabinul Şef al Angliei, Jonathan Sacks, descrie acest episod: Înainte de a pronunţa termenii pactului, Dumnezeu i-a spus cerut lui Moise să vorbească cu poporul şi să afle dacă sunt sau nu de acord să devină o naţiune supusă Lui. Doar după ce „toţi oamenii au răspuns „Vom face tot ceea ce ne-a spus Domnul” a avut loc revelaţia... Astfel a avut loc primul mandat democratic, idea că nu există o regulă valabilă fără acordul tuturor celor vizaţi.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

39 Revista Creștină

Există o învăţătură evreiască minunată în Torah, Dumnezeu fiind descris ca un negustor ce îşi oferă Legea fiecărui popor de pe pământ. Fiecare analizează marfa lui Dumnezeu şi îi găseşte un defect. Unii refuză să se abţină de la furt, alţii de la crimă. În cele din urmă, Dumnezeu abordează poporul evreu care este de acord să îşi asume responsabilitatea unei vieţi morale. Mesajul acestei midrash este că oricine se poate alătura pactului cu Dumnezeu; Dumnezeu l-a lăsat deschis nouă.

Gândiţi-vă pentru un moment la contrastul extraordinar. Pentru creştini, Dumnezeu a acţionat în numele umanităţii fără ca aceasta să ştie sau să fie de acord. Răstignirea este povestea unui Dumnezeu iubitor care doreşte mântuirea umanităţii, deşi omenirea nu I-a cerut asta şi nici nu o merită. Evreii, pe de altă parte, cred că pactul cu Dumnezeu a fost format prin exprimarea liberului arbitru. Povestea în care a fost dăruită Torah este despre un Dumnezeu care vrea să ofere umanităţii ocazia de a lua decizii morale. Din câte ştiu eu, nici măcar o sursă evreiască nu spune că Dumnezeu vrea să mântuiască pe toată omenirea şi nici că iubeşte pe fiecare membru al rasei umane. De fapt, multe surse evreieşti susţin că Dumnezeu oferă fiecărei fiinţe umane ocazia de a-şi alege soarta morală şi că mai apoi o va judeca şi va alege dacă să o iubească în funcţie de decizia pe care aceasta a luat-o. Creştinismul se concentrează pe iubire şi mântuire; iudaismul pe decizie şi acţiune.

Diferenţa este mai mare. Atât Talmudul cât şi Noul Testament au foarte multe de spus despre viaţa de apoi. Ambele susţin clar că aceasta există şi ambele îi asigură pe cei drepţi că vor primi recompensa eternă şi îi avertizează pe cei stricaţi de existenţa condamnării. Cu toate acestea, între aceste două afirmaţii există o diferenţă importantă: doar Testamentul creştin face, în mod constant şi deliberat, legătura dintre promisiunea raiului şi îndemnul etic, făcând apel la speranţa eternităţii pentru a determina pe credincioşi să acţioneze drept. Pentru creştini, cea mai mare dorinţă şi cel mai important scop este de a primi mântuirea eternă. A duce o existenţă dreaptă pe pământ reprezintă mijlocul prin care se poate atinge acest scop. Evreii, pe de altă parte, insistă asupra faptului că obiectivul cel mai important este să faci fapte bune pe pământ; raiul este doar locul în care ne primim recompensa după ce scopul nostru a fost atins. Talmudul afirmă în acest sens ceva ce pentru orice creştin poate fi de neînţeles: „O oră în care ai ascultat poruncile lui Dumnezeu în această lume este mai glorioasă decât eternitatea în Lumea de Apoi.”

Diferenţa de emfază se poate vedea mai clar atunci când comparăm afirmaţia din Noul Testament cu privire la etică, Predica de pe Munte, cu scrierile rabinice. Astea sunt câteva dintre afirmaţiile despre etică ale lui Iisus:

Binecuvântaţi cei săraci cu duhul, a lor este împărăţia cerurilor. Binecuvântaţi cei persecutaţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Vă spun vouă, dacă dreptatea voastră nu este mai mare decât cea a scribilor farisei, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Nu toţi cei care-mi spun „Doamne, Doamne” întră în împărăţia cerurilor, ci doar cei care fac voia Tatălui meu din ceruri.

Un evreu tradiţionalist care studiază modul în care Iisus a ţinut Predica de pe Munte îşi aminteşte imediat de lucraea mișnaică Ethics of the Fathers3, o colecţie de zicale rabinice care par să reflecte cuvintele lui Iisus. Să luăm, de exemplu, aceste pasaje paralele din tractate: Ferice este omul căci a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Ferice sunt israeliţii căci sunt numiţi copiii lui Dumnezeu. Fii curajos ca un leopard, uşor ca un vultur, agil ca o căprioară şi puternic ca un leu atunci când urmăreşti voinţa Tatălui din ceruri. În timp ce frazele comune folosite de Iisus – „ferice sunt”, „Tatăl din ceruri”- sunt exprimări rabinice standard, argumentele repetate pe care Iisus le foloseşte pentru a-şi susţine afirmaţiile – „căci ei vor moşteni împărăţia cerurilor”- îi aparţin. O asemenea frază nu este nicăieri menţionată în scrierile rabinice.

Aceştia se concentrează mai mult pe acţiune decât pe mântuire.

Diferenţa se extinde la diferitele moduri de celebrare a sărbătorilor. Discutând cu Fr. Jim despre religiile noastre, i-am spus despre fenomenul „evrei Yom Kippur”. Mulţi dintre coreligionarii mei fără spirit de observaţie, i-am spus eu, vin la sinagogă doar în ziua Ispăşirii şi astfel experimentează iudaismul care se concentrează doar pe judecată şi pocăinţă. Nu trăiesc iudaismul în momentele sale cele mai vesele: Paştele, Hanukkah, Purim. „Problema cu care mă confrunt eu este opusă” a spus Jim. „Unii oameni vin la biserică doar de Paşte – creştinismul în momentele cele mai vesele. Niciodată nu îşi pun problema judecăţii şi a căinţei.”

Atât rabinii cât şi preoţii ar prefera locuri de venerare pline în mod regulat; dar, în acest caz, este important contrastul dintre zilele importante din calendarele creştin şi evreu. Creştinii sărbătoresc o zi în care, cred ei, Iisus şi-a primit locul cuvenit în rai la fel ca, posibil, fiecare membru al umanităţii. În contrast, Yom Kippur, nu este o zi de sărbătoare ci de solemnitate, o zi în care credincioşii nu se concentrează pe mântuire ci pe acţiune. Evreii recită, iar şi iar, o litanie lungă de păcate pe care e posibil să le fi comis; se roagă pentru iertare şi finalizează, de fiecare dată, cu propoziţia: „Fie voia Ta, Doamne, să nu mai păcătuiesc.” În timp ce toată ziua este dedicată rugăciunii şi a analizei faptelor din trecut,

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

40 Revista Creștină

conceptul de recompensă şi pedeapsă în viaţa de apoi nu este menţionat nici măcar odată. Singura grijă este dacă, la finalul zilei, Dumnezeu ne va considera suficient de pocăiţi. Climaxul Yom Kippur este la asfinţit, în timpul neilah, sau rugăciunea de „închidere”. După ce au cerut iertare de repetate ori, evreii încheie ziua recitând „Tatăl nostru, Împăratul nostru” rugăciune numită astfel datorită primei sintagme din fiecare propoziţie.

Tatăl nostru, Regele nostru, am păcătuit în faţa Ta. Tatăl nostru, Regele nostru, nu avem niciun alt Rege în afară de Tine.

Tatăl nostru, Regele nostru, ne căim din toată inima în faţa Ta. Ne rugăm la Dumnezeu pentru milă şi iertare, atribute ale Sale, preţuite de Iudaism. Dar gândurile noastre se îndreaptă apoi spre cei răi care nu se căiesc pentru faptele lor. O propoziţie dureroasă şi plină de angoasă, de la finalul acestei rugăciuni, iese în evidenţă: „Tatăl nostru, Regele nostru, răzbună, în faţa ochilor noştri, sângele vărsat al slujitorilor tăi.” După o zi închinată rugăciunii, sinagogile de pretutindeni sunt pline de plânsetele ostenite ale evreilor epuizaţi de post. Aceştia şi-au petrecut ultimile douăzeci şi cinci de ore meditând asupra păcatelor şi implorând iertare. Astfel, îşi îndreaptă brusc atenţia faţă de cei care nu au meditat deloc la iertare, la Dumnezeu, la demnitatea poporului evreu. După ce s-au concentrat asupra propriilor acţiuni, evreii se concentrează pe acţiunile celorlalţi şi gâtlejurile lor uscate intonează următorul mesaj: „Tată, nu-i ierta, căci ştiu foarte bine ce fac.”

Esenţa fiecărei religii se reflectă în atitudinea faţă de păcătos. Existenţa iadului ar putea fi un lucru dureros pentru creştinii care cred că Hristos a murit pentru a izbăvi lumea. C.S.Lewis, în The Problem of Pain (4), recunoaşte cu regret acest lucru. Cu toate acestea doctrinele liberului arbitru şi ale dreptăţii divine îl forţează să recunoască faptul că unii nu vor fi izbăviţi.

Aceasta ar fi o doctrină pe care mi-aş dori să o pot elimina din creştinism, dacă mi-ar sta în putere.

Dar este susţinută pe de-a-ntregul de Scriptură şi, mai exact, de cuvintele Domnului nostru; a existat dintotdeauna în creştinism şi este argumentată.

Lewis scrie că noţiunea ca cineva să fie condamnat pentru eternitate, este una pe care „o detestă” din toată inima; totuşi,

oricine refuză să contribuie la mântuire nu poate fi mântuit.

În ciuda acestui fapt, Lewis susţine că până şi aceşti oameni trebuie să fie pomeniţi în rugăciunile noastre. „Mila creştină”, subliniază el, „ne îndeamnă să depunem toate eforturile pentru convertirea acestor oameni; să alegem convertirea lor, cu riscul propriilor vieţi, poate chiar a propriilor suflete, decât să-i lăsăm să fie pedepsiți; să riscăm orice pentru asta.”

Iudaismul este total în dezacord cu acest lucru deoarece evreii neagă existenţa unui „efort divin” pentru mântuirea lumii; mai degrabă, Dumnezeu a oferit omenirii mijloacele de a-şi obţine propria mântuire şi oamenii vor fi judecaţi după deciziile pe care le iau. Creştinii cred că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi a murit pentru ei; dar evreii insistă că, deşi niciunui om nu i se neagă şansa de a deveni vrednic de iubirea lui Dumnezeu, nu toţi oamenii trăiesc într-un mod demn de iubire şi cei care nu se dovedesc demni de iubire divină, nu merită nici iubirea noastră.

Diferenţa dintre mântuire şi decizie este evidentă având în vedere că unii creştini speră la ceva ce evreii tradiţionali nu au luat niciodată în calcul: că fiecare fiinţă umană va fi în cele din urmă mântuită.

Conform lui Fr. Richard John, unele versele din Noul Testament transmit asta în mod explicit („Vor fi cu toţii mântuiţi?” FT, Public Square, August/Septembrie 2001). Să luăm, de exemplu, 1 Corinteni: „Toţi murim în Adam pentru a învia în Iisus Hristos.” În Romani este şi mai clar menţionat: “ Deci, aşa cum printr-o singură greşeală a venit o condamnare pentru toţi oamenii, tot astfel, printr-un singur act drept a venit o îndreptăţire pentru toţi oamenii, care duce la viaţă”.

Papa Ioan Paul al II-lea a sugerat că nu putem şti cu siguranţă nici măcar despre Iuda că ar fi în iad.

Să-l lăsăm pe Iuda, ar putea răspunde evreii. Dar ce spuneţi despre Hitler? Chiar şi în cazul lui, Fr. Neuhaus refuză să se dea bătut: „Poate că Hitler s-a pocăit, implorând mila lui Dumnezeu, chiar în momentul în care a apăsat pe trăgaci.” Poate, sugerează Neuhaus, Hitler şi Mao petrec mii de ani în purgatoriu. Sau poate, afirmă el capricios: „Hitler este în rai şi păstrează pentru eternitate forma unui căţeluş la care ne vom uita mereu, cu binevoinţă, de sus. Dar este bucuros că se află acolo şi nu a primit ceea ce merita”, precum şi „vom fi mereu recunoscători pentru că ne aflăm acolo şi pentru că nu am primit ceea ce meritam.”

Perspectiva Mishnah, stabilită aproximativ în perioada în care Pavel a scris scrisoarea către Romani, nu poate fi mai diferită, menţionează clar anumiţi oameni răi din istoria biblică, oameni care nu vor fi niciodată mântuiţi. Şi spre deosebire de Lewis, rabinii nu par deranjaţi de faptul că unii oameni sunt condamnaţi pentru eternitate; căci spre deosebire de Neuhaus, rabinii cred că vom ajunge în iad pentru că merităm să fim acolo.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

41 Revista Creștină Una dintre cele mai fascinante diferenţe dintre iudaism şi creştinism este că deşi ambele cred în rai, doar iudaismul vorbeşte despre recompensa eternă ca fiind chalek, un drept. De exemplu: „Jeroboam nu are niciun drept în Lumea ce va să Vină.” Rabinii văd viaţa de apoi ca pe un cont de economii spirituale, cantitatea de experienţă divină fiind determinată de valoarea faptelor bune pe care el sau ea le-a acumulat în timpul vieţii.

Acest lucru nu înseamnă că rabinii cred că cei cu virtuţi puţine sunt condamnaţi pe vecie. Înţelepţii credeau într-un fel de purgatoriu în care sunt trimişi cei care au adunat mai multe păcate decât fapte bune - damnarea este rezervată pentru cei foarte răi.

Lipsa de toleranţă faţă de cei răi manifestată de evrei este cel mai bine exprimată în interpretarea pe care Maimonides a oferit-o damnării. În perspectiva sa, sufletele nu sunt niciodată pedepsite etern în iad: prezenţa celor răi este atât de intolerabilă de Atotputernicul încât aceştia nu au nici măcar parte de viaţa de apoi. Astfel că, aceşia sunt, conform Bibliei, „şterşi”: după moarte, pur şi simplu ....dispar.

Teologul protestant Harvey Cox, care este căsătorit cu o evreică, a scris o carte cu impresiile despre un ritual evreiesc. Cox descrie sărbătoarea evreiască Purim, în care înfrângerea lui Haman este sărbătorită prin citirea cărţii lui Esther. Îndrăgostit de povestea biblică, Cox se bucură de poveste până la final, unde, după cum am spus mai sus, Esther se răzbună pe duşmanii ei. La fel ca Sr. Johanna, el este deranjat de ura evreilor. Nu poate fi o coincidenţă, spune el, că fix de Purim, un evreu pe nume Baruch Goldstein a ucis douăzeci de musulmani nevinovaţi care se rugau în Hebron.

Există ceva adevăr în observaţiile lui Cox. Pericolul urii este că trebuie să fie foarte limitată, îndreptată doar spre cei extrem de răi şi care nu se căiesc.

Potrivit Talmudului, îngerii au început să cânte un cântec de triumf când israeliţii au fost scoşi din Egipt, până când Dumnezeu i-a întrerupt: „Creaţia mea se îneacă şi voi cântaţi?” Însă rabinii spun că Dumnezeu s-a răzbunat pe însuşi faraonul, poruncind mării să-l scuipe afară ca să se poată întoarce singur în Egipt, fără armată. Se pare că pentru a fi ţinta urii justificate a lui Dumnezeu – şi a noastră, ar trebui ca cineva să depăşească o limită morală extremă. O mamă israelită are dreptul să îşi înveţe copilul să-l urască pe Saddam Hussein, dar ar da greş ca părinte dacă l-ar învăţa să dispreţuiască fiecare arab. Noi, cei care urâm, trebuie să fim foarte precauţi ca nu cumva, la fel ca Goldstein, să devenim la fel ca cei pe care îi dispreţuim.

Un alt pericol al urii este că am putea să ne concentrăm asupra unor instituţii prezente din cauza faptelor din trecut. De exemplu, o parte din fraţii mei întru religie, au o antipatie aparte pentru orice este de origine germană, chiar dacă în prezent Germania

este una dintre cele mai pro-Israel ţări din Europa. La fel, după secole de suferinţă, mulţi evrei au continuat, din ce am experimentat eu, să îi dispreţuiască pe creştinii religioşi, chiar dacă laicii şi islamiştii sunt cei care reprezintă, în prezent, o ameninţare pentru ei; în timp ce creştinii ar trebui să fie consideraţi aliaţi.

Mulţi intelectuali evrei şi alţi oameni cu influenţă, încă mai percep fiecare exprimare a adevărului creştinismului ca fiind un atac anti-semit. După ce Biserica Catolică a sanctificat-o pe Edith Stein, o evreică convertită la creştinism, câţiva evrei respectaţi au susţinut că biserica încerca de fapt să mascheze rolul pe care l-a avut în Holocaust. Apoi, istoricul Daniel Jonah Goldhagen, care a afirmat că orice încercare din partea bisericii catolice de a menţine creştinismul ca singura religie adevărată reprezintă continuarea crimelor bisericii din trecut.

Ura arzândă, odată ce este hrănită, devine foarte greu de stins; dar asta este exact ceea ce trebuie să facă evreii atunci când reevaluează relaţia pe care o au cu creştinismul contemporan. Crimele comise de papii din trecut nu neagă faptul că Ioan Paul al II-lea este unul dintre cei mai drepţi oameni din generaţia noastră. Creştinii nu ne mai consideră responsabili pentru zeicid aşa că nu putem rămăne indiferenţi la asemenea lucruri. Creştinii au tot dreptul să-şi afirme adevărul credinţei. Anti-creştinismul modern nu este cu nimic mai scuzabil decât anti-semitismul din trecut.

Dar asta nu înseamnă că ura este întotdeauna un lucru rău şi nici că acţiunile Esterei au fost inutile. Rabinii Talmudului au fost deranjaţi de o contradicţie: cartea Regilor îl descrie pe Saul ca fiind ucigaşul Amaleciţilor şi totuşi Haman, potrivit pedigree-ului său din cartea Esterei, era un Agagit, un descendent al regelui Amalecit. Talmudul oferă o soluţie educativă: după ce Saul a ucis pe fiecare Amalecit, a simţit milă pentru un moment şi s-a abţinut, deşi a greşit, să-l ucidă pe regele Agag. Astfel Agag a mai trăit câteva momente până să fie ucis de furiosul Samuel. În aceste momente preţioase, Agag a avut relaţii cu o oarecare femeie şi progenitura lui a trăit pentru ca pe viitor să-i ameninţe pe evrei.

Mesajul este că ura ne ajută să ne ţinem garda sus, să ne protejăm. Atunci când ne confruntăm cu cei care nu vor altceva decât să distrugă, ura ne aminteşte cu cine avem de-a face. Când ura este potrivită, nu este doar virtuoasă ci esenţială pentru bunăstarea evreilor.

Arhiepiscopul Tutu, care, după cum am menţionat anterior, predică importanţa iertării naziştilor, a devenit unul dintre cei mai vocali critici ai Israelului, cerând altor ţări să emită sancţiuni pentru Statul evreu. Poate că ar prefera ca israeliţii să adopte o atitudine de iertare faţă de cei care au jurat să distrugă singura democraţie din Orientul Mijlociu.

Dar iertarea este exact ceea ce a încercat să facă

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

42 Revista Creștină

guvernul israelit în urmă cu zece ani când a declarat că a venit momentul de a uita acţiunile cutremurătoare ale unui singur individ, astfel încât să fie recunoscut ca viitor lider al statului palestinian. Însă, mulţi evrei care îl urau pe acest om, au considerat că liderii israeliţi sunt cei care „nu ştiu ce fac”. În acea perioadă, bunicul meu rabin s-a alăturat israeliţilor care au condamnat procesul lui Oslo şi a susţinut că o asemenea acţiune va da naştere unui stat terorist responsabil de moartea a sute de israeliţi. În calitate de rabin în devenire, nu am putut înţelege opoziţia bunicului meu. Era, credeam eu, atât de orbit de ură încât nu a fost capabil să înţeleagă potenţialul procesului de pace. Acum, după ce sute de evrei care au murit în urma atacurilor teroriste, cincizeci de ani după Holocaust, importanţa şi necesitatea urii evreieşti a fost din nou demonstrată. Poate că în curând va fi pace în Orientul Mijlociu, sau poate nu. Dar un lucru este sigur: nu vom ierta prea curând acţiunile unui bărbat care, trimiţând copii să ucidă copii, a ştiut – mult prea bine – ce făcea.

Nu vom cere—nu putem—să-i cerem lui Dumnezeu să aibă milă de noi. Acei părinţi israeliţi ai căror copii nu s-au întors acasă se vor ruga pentru sufletul ucigașului la finalul celei mai sfinte zile, dar rugăciunea lor va fi diferită faţă de rosariu.

Fie ca teroristul să moară fără iertare. Să ajungă-n iad.

Mai bine o muscă în faţa Domnului.

1 Engl. Floarea Soarelui (n.tr.)

2 Engl. La intrare în Grădina Raiului (n.tr.)

3 Engl. Etica părinţilor (n.tr.)

4 Engl. Problema suferinţei (n.tr.)

Rabinul Meir Y. Soloveichik este bursier rezident la Centrul Evreiesc din Manhattan şi membru Beren la Universitatea Yeshiva. În prezent studiază filosofia religiilor la Yale Divinity School.

Articol apărut inițial la adresa http://www.firstthings. com/article/2003/02/the-virtue-of-hate, și tipărit cu permisiunea revistei First Things Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

43 Revista Creștină

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

44 Revista Creștină

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

45 Revista Creștină

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

46 Revista Creștină

INSTITUȚIA RADICALILOR ÎN UNIVERSITATEA MODERNĂ ________ MATTHEW J. FRANCK ________________________________________ Articol publicat inițial în 1990.

În această toamnă se vor împlini patruzeci de ani de când am ajuns în campusul universităţii ca boboc. De atunci n-am mai părăsit academia. Am fost student şi apoi profesor în cadrul mai multor instituţii: colegiul de ştiinţe umaniste, universitatea de stat „Research I” care este mai mare decât un orăşel, ambiţioasa universitate urbană iezuită „în tradiţia catolică”, universitatea de stat „comprehensivă”, de nivel mediu, care s-a ocupat de educaţia multor generaţii de studenţi, impunătoarea instituţie Ivy League, până şi într-o universitate dintr-o capitală asiatică. În aceste patru decenii s-au petrecut multe schimbări, iar eu

le-am fost martor. Pe când eram student, puţini dintre noi aveau televizor sau maşină, dar şi mai puţini erau nevoiţi să muncească sau să facă împrumuturi la bancă pentru a-şi plăti studiile. Nu existau telefoane mobile, internet şi nici calculatoare personale. În acele timpuri distanţa de părinţi era foarte reală – nu existau părinţi „elicopter”, aşa cum sunt în prezent. Acest lucru a însemnat libertate faţă de constrângerile familiei și casei, și la bine şi la rău. Colapsul universităţilor din anii 1960 era pe atunci complet şi aceasta a însemnat incoerenţe de curriculum, cultura drogurilor şi triumful revoluţiei sexuale.

(Cui nu-i place, la 17 ani, alăturarea cuvintelor „sexual” şi „revoluţie”?)

Nr. 3 | Dec. 2015 - Ian. 2016

Astfel că anii mei de studenţie au însemnat o combinaţie între timp irosit, implicare în tot felul de activităţi extracurriculare, legarea de prietenii care la vremea aceea îmi păreau foarte strânse, dar care s-au dovedit, în majoritatea cazurilor (nu în toate), a fi de scurtă durată. Perioada respectivă a însemnat rătăcirea printr-un deşert spiritual din care am ieşit, după mulţi ani, cu o sete extraordinară. Dar, printre toate acestea, anii respectivi au însemnat şi adevărate descoperiri intelectuale. Au fost patru ani de eros sub diferite forme, de jos în sus. M-am distrat atât de mult încât am ratat înscrierile la Carter. N-a fost o pierdere foarte mare, dar, chiar şi în prezent mi se pare ciudat, din moment ce specializarea mea erau ştiinţele politice.

Dacă educație cauţi, lucru valabil şi atunci şi acum, atunci o poţi găsi, iar eu am găsit-o sub mentoratul tolerant al unui adevărat profesor care trata gânditorii din trecut ca pe persoane de la care ai ce învăţa, şi nu doar ca pe niște oameni despre care trebuie să înveţi. Mi-a făcut cunoştinţă cu Platon, Rousseau, Federalistul, Tocqueville, Nietzsche şi alţii. Am avut un foarte mare noroc, lucru pentru care îi sunt recunoscător și după patruzeci de ani de atunci.

Fiind un om comod, am ales o carieră în domeniul academic, dat fiind că în acea perioadă n-am găsit nimic mai interesant. Astfel, am descoperit că studiile mele mi-au dezvoltat înclinaţii din ce în ce mai conservatoare din toate punctele de vedere. Intelectual, aceasta a însemnat urmarea înţelepciunii autorilor morţi ale căror cărţi s-au păstrat, şi care sunt cu mult mai antrenante decât orice lucrare aparţinând vreunui învăţat contemporan.

Din punct de vedere moral şi practic sunt pro-viaţă, critic faţă de revoluţia sexuală, devotat demnităţii fiinţelor umane ca fiind creaturi egale, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – şi

critic patriot al culturii americane şi al vieţii politice, prietenos faţă de pieţe, circumspect când vine vorba de utopianism, sceptic faţă de „experţi”şi încrezător în instinctele americanilor obişnuiţi, mai degrabă decât în gusturile rare ale colegilor mei profesori.

Din perspectivă universitară, conservatorismul m-a determinat să apăr Bărbaţi Europeni Albi Morţi ca fiind figuri preponderente (dar în niciun caz exclusive) în curriculum-ul umanist, şi nu datorită a ceea ce-au fost, ci pe baza lucrurilor pe care ni le-au transmis (cu emfază pe timpul trecut, în majoritatea cazurilor). Am ajuns să privesc cu suspiciune domeniile academice cu numele de „Studii X” – Feministe, de Mediu, de rasă, clasă socială, gen, pace – deoarece, aproape întotdeauna, acestea iau naştere din cele mai noi mofturi academice („competenţe”, „gândire critică”), sau din mania administratorului modern de a „plănui strategic”, făcându-şi liste, memo-uri şi planificând întâlniri.

Adevărata misiune a educaţiei superioare este să şlefuiască mintea şi sufletul oamenilor cu materiale destul de dure şi de abrazive încât să formeze ascuţişul intelectului, şi să contribuie la întărirea coloanei vertebrale a caracterului. Vieţile morale cotidiene ale studenţilor îi privește pe ei, dar universitatea modernă nu este responsabilă nici să ia măsuri clare împotriva evoluţiei umane, şi nici să îndoctrineze studenţii cu moralitatea la modă, în clasă ori în alte domenii ale vieţii de student.

Autobiografia de mai sus nu are ca scop stabilirea propriei mele bona fides; prin ea intenţionez să le transmit studenţilor din prezent că eu, şi puţinii ca mine din rândurile academice, reprezentăm diversitatea în cadrul unui campus modern. Noi suntem dizidenţii acţiunii de admitere şi angajare, criticii culturii combinate,

48 Revista Creștină

apărătorii căsătoriei ca uniune dintre bărbat şi femeie, avocaţii sanctităţii vieţii de la concepere şi până la moartea survenită natural, cei care susţinem Constituţia, pentru civilizaţiile vestice, pentru credinţa creştină, pentru oamenii care cred că au mai mari şanse să se împlinească moral în WalMart-ul local sau în stranele bisericii evanghelice din cartier, sau în plutonul din armată, decât în facultăţile şi administraţiile Ivy League sau Big Ten. Noi, cei care constituim această minoritate, n-am avut niciodată un „spaţiu sigur” în campusuri.

Nici n-avem nevoie de unul. Noi vrem să atragem studenţii să ni se alăture în căutarea adevărului despre lume şi despre noi înşine.

Nu vrem ca studenţii să aibă aceleaşi opinii ca ale noastre, dar credem în existenţa adevărului, şi nu a „teoriilor” şi „paradigmelor” care se contrazic, ci în informaţiile pe care le avem la îndemână, teoretice şi practice, ştiinţifice şi morale, sociale şi estetice.

Considerăm că prin raţiune putem înţelege aceste informaţii, şi, prin revelaţii, putem afla şi mai multe.

Nu respingem nicio întrebare – dar suntem dispuşi să condamnăm răul şi să cerem îndreptarea greşelilor, atunci când suntem siguri că există persoane care au avut de suferit (şi nu vorbesc doar despre simple „ofense”), sau când binele comun a fost pus în pericol.

Dacă noi, conservatorii, am avea conducerea universităţii moderne, s-ar înţelege potopul protestelor „radicale” studenţeşti. Până la urmă „îi judecăm pe ceilalţi”.

Considerăm că preferinţele rasiale care-i implică pe unii dintre colegii şi studenţii noştri sunt nedrepte – ceea ce nu este acelaşi lucru cu obiecţiile faţă de prezenţa lor şi nici un atac la „identitatea” sau personalitatea lor. Considerăm că folosirea „recreaţională” de droguri, cultura campusului de consum al băuturilor alcoolice şi promiscuitatea sexuală nu sunt bune pentru studenţii noştri. De

fapt, o parte din noi avem aceste opinii din cauză că noi înşine le-am experimentat. Credem că prea mulţi dintre colegii şi studenţii noştri se sustrag responsabilităţilor educaţiei superioar,e ocupându-se cu lucruri neserioase, fără niciun substrat intelectual. Vrem ca nimeni să nu aibă spaţii de siguranţă departe de nevoile (viața) minţii.

Dar noi nu suntem la conducere, şi n-am fost niciodată în ultima perioadă. Protestanţii studenţi din Mizzou, Yale, Amherst, Dartmouth, Caremont McKenna şi Princeton se revoltă împotriva unor reguli academice la stabilirea cărora noi n-am luat parte. Administratorii şi liderii universităţii moderne sunt cei care îşi învaţă studenţii că toate culturile merită acelaşi respect, dar că triumful progresivismului laic este inevitabil şi de dorit. Cei care resping toate adevărurile morale ca fiind jocuri de rol prea puţin mascate, ştiu că unele argumente morale referitoare la relaţia dintre oameni sunt de fapt „discursuri încărcate de ură”. Ei sunt siguri că libertatea autentică trebuie extinsă şi către legea care permite avorturile şi la fel de siguri sunt de faptul că acest proces este imposibil de aplicat din cauza „culturii violurilor” din campusul modern. Ei sunt de acord că tinerii bărbaţi care se consideră femei au dreptul la propriile sentimente şi merită să fie trataţi conform acestei credinţe, dar nu susţin drepturile femeilor şi bărbaţilor credincioşi cu principii tradiţionale, referitoare la moralitatea sexuală, de a-şi apăra aceste principii cu argumente raţionale. Susţinem beneficiile pedagogice ale diversităţii cu excepţia unui singur tip – cel intelectual – care ar trebui într-adevăr să conteze într-o universitate.

Nu sunt primul care a observat că protestatarii şi ţintele lor se merită unii pe alţii. Urmărirea protestelor a reprezentat un banchet de Schadenfreude (bucuria pentru Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

necazul altuia, n.tr.), pe de o parte.

Nu pot să piardă oare ambele părţi? Este gândul care-mi vine-n minte. Dar tentaţia de a reacţiona în acest mod trebuie respinsă.

Cererile studenţilor nu au nimic radical. Sunt cereri înaintate instituţiei, formulate de viitorii stâlpi ai instituţiei, cu scopul ca ea să devină şi mai puternică, decât este în prezent:

- o şi mai mare diversitate superficială şi mai puţin predispusă la a răspunde întrebărilor din exterior; - mai dedicată sistemului de răsfăţ în grup, care sacrifică intelectul pentru satisfacerea dorinţei de putere; - mai devotată confortului fizic, psihologic şi emoţional al studenţilor decât pregătirii lor ca adulţi independenţi în gândire; - care să afirme şi mai mult stilul de viaţă libertin – umplerea constantă a coşurilor cu prezervative ţinute pe holurile căminelor, şi judecarea aspră şi nedreaptă a puţinilor nefericiţi care merg prea departe şi-i fac pe alţii să nu se mai simtă în siguranţă în procesul lipsit de bucuria de căutare a fericirii.

Atât de lipsite de radicalism sunt cererile acestor studenţi, încât nu sunt capabili să înţeleagă, nici măcar puţin, adevăratele cauze ale suferinţelor lor. Haideţi să vedem dacă le putem scoate, cumva, la lumină.

Să lăsăm la o parte ştiinţele naturale, care includ propriile tentaţii pentru aroganţa intelectuală, dar cel puţin să obţinem nişte rezultate viabile în alte sectoare importante din viaţa academiei – ştiinţele umaniste şi cele sociale definite în sens larg – care, din a doua jumătate a secolului douăzeci, au intrat în stare de criză. Ştiinţele umaniste, cu literatura în frunte, au devenit

prizonierele teoriei superioare, politicii inferioare şi gustului mediocru. Teoria critică a supt viaţa din cele mai importante lucrări în domeniul artei şi literaturii; cererea ca ştiinţele umane să fie „relevante” pentru masele care se presupune că sunt „neglijate” a lipsit de sens normele culturale şi estetice rezultate din aceste opere; şi „cultura populară” a început să fie considerată demnă de studiat la fel ca orice cultură superioară.

Operele de artă şi literare au devenit „producţii culturale”, şi prin urmare obiecte „interogabile”(chestionabile), iar creatorii lor au încetat să mai fie subiecţi care ne vorbesc pe limba lor. Noţiunea că ştiinţele umane caută adevărul despre condiţia umană a scăpat vederii, nefiind apucată cu ambele mâini. Există oare ceva referitor la „condiţia umană” despre care se poate rosti „adevărul”? Studenţii au fost încurajaţi să pună la îndoială acest lucru şi, în multe dintre cazuri, chiar să respingă ideea.

Cât despre ştiinţele sociale, acestea au preluat îndemnul lui Max Weber de a fi „lipsite de valoare”, mulându-se pe ştiinţele naturale prin faptul că se ocupă de „fapte” şi resping normele morale din câmpul „valorilor” ca fiind nedemne de tratament raţional. În timp ce marii învăţaţi ai ştiinţelor sociale, în cercetările şi studiile lor, au făcut efortul (fără prea mare succes) de a implementa o ştiinţă adevărată şi neutră din punct de vedere moral a comportamentului uman, clasa ştiinţelor sociale a devenit scena reprezentărilor politice, în cel mai bun caz, şi a îndoctrinării ideologice, în cel mai rău caz. N-a fost, de fapt, o realizare ciudată sau surprinzătoare care să nu se potrivească ambiţiilor ştiinţifice ale disciplinei. În clasă, disciplinele ce nu se pot evita când vine vorba despre ştiinţele sociale – bogăţia şi sărăcia, cei puternici şi cei lipsiţi de putere, libertatea

şi constrângerea, legalitatea şi ilegalitatea, acceptarea şi respingerea socială – au o mare încărcătură morală. Dacă dogma de cercetare a disciplinelor este că dimensiunile morale ale subiecţilor nu reprezintă ceva ce poate fi analizat raţional, rezultatul nu va fi o ridicare din umeri detaşată, nihilismul „ultimului om” a lui Nietzsche. Bărbaţii şi femeile de douăzeci de ani nu sunt dispuşi să asculte asemenea lucruri plictisitoare. Dacă le lipsesc argumentele, dacă nu sunt instruiţi spre analiza raţională a problemelor morale, aceştia vor declanşa un conflict de voinţă, doar pe baza unor simple aflilieri pasionale.

Dar, afilierile nesusţinute de argumente sunt combustibil volatil. Iau foc dintr-un impuls – indiferent dacă este vorba despre un impuls emoţional personal referitor la situaţia etnică, sexuală sau culturală sau despre o simplă reacţie la situaţia reală sau nu a celorlalţi, fie că ne sunt apropiaţi fie că nu – persoane cu care tindem să ne identificăm. Cât despre profesori, parafrazându-l pe Leo Strauss, ei au dat bir cu fugiţii când Roma era în flăcări, şi se folosesc doar de scuza că nu şi-au dat seama că au dezertat şi nici că Roma ardea.

Când au de ales între „fapte” şi „valori”, tinerii vor alege de fiecare dată, cu inima, „valorile”, la fel şi mulţi dintre profesorii de vârstă mijlocie. Ceea ce lipseşte în opţiunile pe care le oferă academia modernă este o alternativă mai veche care nu a separat „faptele” şi „valorile” în încercarea de a înţelege adevărul, atât în ceea ce priveşte lucrurile care sunt, cât şi cele care urmează să apară.

Dar „adevărul” ca posibilitate inter-subiectivă în care cele două perspective se întâlnesc la mijloc, a fost alungat din universitatea contemporană, şi „afilierea” faţă de ce este adevărat pentru mine i-a luat locul. Spre deosebire de argumente, afilierea din motive de pasiune nu are nevoie de

interlocutor sau de partener în căutarea informaţiei sau a binelui.

Are nevoie doar de un ascultător devotat care se supune pe dată cererilor, dându-se la o parte până când pasiunea este consumată şi furia potolită – pentru moment.

Afilierea pasională atrage atenţia şi se mândreşte cu propria-i autenticitate. Dar din moment ce de obicei are câştig de cauză, de ce n-ar face-o?

Profesorii şi administratorii care au fost consternaţi în ultimul timp de protestele studenţilor ar trebui să se gândească la măsura în care urmează să primească finalul lecţiilor pe care ei înşişi le-au predat ani buni la rând.

Este nevoie de un tip de eros ciudat ca să ajungi să iei viaţa minţii şi să te speli pe mâini de responsabilitate – o combinaţie între detaşare şi devotament, studiu individual şi sociabilitate volubilă, respect pentru părerile tuturor şi încredere în înţelepciunea unei singure persoane, concentrare şi disciplină pe de o parte, şi asumare de riscuri pe de alta. De asemenea, este nevoie de un anumit tip de credinţă – că nu există niciun adevăr de descoperit, indiferent de cât de mult efort depui în vederea descoperirii lui.

Nimeni nu este un model de urmat perfect; eu, unul, cu siguranţă nu sunt. Dar liderii generaţiei mele în universitatea modernă s-au implicat, decenii la rând, în transmiterea către studenţi, prin teorie și practică a adevărului, că o afiliere pasională, cu cât este mai zgomotoasă, cu atât mai bine, în special dacă înveleşte un simţ al suferinţei, va avea rezultate instituţionale. Împrumutând limbajul neîndoielnic „de apropiere culturală” a lui Tom Wolfe, vestele antiglonţ şi-au învăţat studenţii cum să le vină de hac. Şi, cu excepţia câtorva decani şi preşedinţi universitari care şi-au pierdut funcţiile, sau au fost zdruncinaţi în alte moduri, nu există niciun motiv pentru care vestele antiglonţ să nu fie puse la

51 Revista Creștină

zid. Aceştia reprezintă instituţia, şi o vor face în continuare, supravieţuind cu uşurinţă protestelor, indiferent de cât de mult are de suferit credibilitatea intelectuală a universităţii.

Protestanţii sunt copiii instituţiei şi viitorii ei locuitori, şi sunt incapabili să le facă vreun rău celor care au, în prezent, puterea şi care se vor împletici, dar nu vor cădea niciodată.

Minoritatea disidenţilor e cea care va resimţi presiunea asupra libertății de expresie, căreia i se va reproşa că au făcut din universitate un mediu „nesigur”, care, în anumite cazuri, vor fi de-a dreptul alungaţi, iar campusul va deveni monocrom intelectual.

Acest lucru va însemna un adevărat rău făcut universităţii moderne, căutării adevărului care este adevărata raison d’être, dar şi studenţilor „radicali” a căror singură reuşită va fi ca cei patru ani de facultate să nu fie atât de marcanţi, adică mult mai confortabili.

Cât despre profesorii care i-au convins că educaţia are legătură cu o viaţă confortabilă în lume, au de dat socoteală pentru multe.

Apărut inițial la adresa: http:// www.firstthings.com/webexclusives/2015/12/theestablishment-radicals-of-themodern-university. Publicat cu permisiunea editorilor.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

52 Revista Creștină

ATRAȘI DE FRUMUSEȚE, NU OBLIGAȚI DE DATORIE: SURPRINZĂTORUL JONATHAN EDWARDS ________ GERALD MCDERMOTT _______________________________________

Majoritatea americanilor îl ştiu pe Jonathan Edwards (1703-1758), dacă îl ştiu, ca fiind predicatorul a „Sinners in the Hands of an Angry God.” Mulţi consideră că nu este doar intimidant, ci şi dezgustător, deoarece îl înfăţişează pe Dumnezeul mânios oferind detalii dureros de imaginat.

Modul în care Edwards percepe lucrurile nu este ceva nou. Harriet Beecher Stowe s-a plâns că predicile lui Edwards despre suferinţă şi păcat sunt „poezie rafinată a torturii”.

După ce-a stat treaz o noapte întreagă să citească teoria lui Edwards referitoare la vrerea lui Dumnezeu, Mark Twain a spus că „Dumnezeul lui Edwards străluceşte roşu, hidos înconjurat de focurile iadului şi ornamentele corespunzătoare acestora. Jur că mi-a fost ruşine de o asemenea companie”.

Puţini americani ştiu că Edwards nu a fost de fapt obsedat de mânia lui Dumnezeu, ci de frumuseţea Lui. De fapt, istoricul care s-a ocupat de estetica teologică, Patrick Sherry, a demonstrat că Edwards s-a concentrat pe frumuseţea teologiei mai mult decât oricine altcineva în toată istoria gândirii creştine, inclusiv Augustin şi (catolicul suedez din secolul XX) Hans Urs von Balthasar.

De asemenea, majoritatea americanilor ar fi surprinşi să afle că Edwards a fost cel mai mare filozof al Americii, înainte de secolul XX. O dovadă a importanţei sale o reprezintă ediţia publicată de Yale University Press care-i critica lucrările; această ediţie conţine 73 volume, majoritatea având între 400 şi 800 de pagini.

O altă dovadă a importanţei lui Edwards este

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

53 Revista Creștină

Encyclopedia of the American Religious Experience formată din 3 volume şi care conţine mai multe referinţe la Edwards decât la orice altă personalitate.

Acestea sunt o parte din motivele pentru care Edwards este recunoscut ca cel mai mare teolog american. Cu mai bine de 25 de ani în urmă teologul luteran Robert Jenson a publicat la Oxford University Press monografia intitulată America’s Theologian. Cel mai apropiat concurent a lui Edwards la acest titlu, H. Richard Niebhr, a mărturisit că-i era foarte îndatorat lui Edwards şi considera că munca lui nu înseamnă decât extinderea perspectivei edwardiane.

Edwards despre frumuseţe Edwards considera că esenţa experienţei religioase este să fii copleşit de o licărire a frumuseţii lui Dumnezeu, să fii atras spre gloria perfecţiunii Sale şi de simţul iubirii irezistibile. Acesta a argumentat că Scripturile descriu adesea cunoaşterea regenerării ca pe un fel de a vedea.

A citat această afirmaţie din 1 Ioan, „Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” şi „cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu”(1 Ioan 3.6; 3 Ioan 11).

Le-a amintit cititorilor că Iisus a spus „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă” (Ioan 9.39).

Dar ce văd sfinţii? Răspunsul, potrivit lui Edwards, este că ei văd gloria sau frumuseţea lucrurilor divine – pe care Biblia le numeşte „podoabe sfinte” (Ps 29.2; 96.9). Aceasta este frumuseţea, a insistat el, care face ca persoana lui Iisus să fie atât de răpitor de frumoasă încât să atragă inimile a miliarde de oameni către El, timp de mii de ani.

Diavolul şi cei damnaţi, a adăugat

el, văd sfinţenia lui Dumnezeu, dar nu văd podoabele sfinte.

Poate vă întrebaţi cum este posibil aşa ceva. Permiteţi-mi să încerc să vă ofer o explicaţie. Când eram elev de liceu în New York unul dintre profesori m-a dus la un muzeu de artă. În timp ce profesorul meu admira cu iubire şi plăcere tablou după tablou, eu mă uitam la ceas. Am văzut aceleaşi tablouri ca şi profesorul meu, dar nu le-am văzut frumuseţea. N-am putut s-o văd din cauză că mintea şi sufletul meu nu aveau capacitatea de a vedea şi de a se bucura de frumuseţea artei.

Aveam ochi, dar nu puteam vedea.

Helen Keller a orbit şi a amuţit la doi ani; cu toate acestea ea putea vedea şi auzi frumuseţea din jur.

A spus: “Eu, care nu pot vedea, sunt interesată de sute de lucruri doar prin simpla atingere. Pot simţi simetria delicată a frunzei. Mângâi afectuos asprimea scoarţei de copac argintie sau scoarţa dură a pinului. Simt textura încântător de mătăsoasă a unei flori şi-i descopăr convoluţiile, astfel văzând, câte puţin din miracolul naturii. Ocazional, dacă sunt norocoasă, când pun mâna blând pe câte un copăcel, pot simţi vibraţiile ce provin de la păsările care cântă.” „Uneori inima mea strigă dorinduşi să vadă toatea ceste lucruri. Dar dacă pot resimţi atât de multă plăcere prin simpla atingere, câtă frumuseţe aş putea oare simţi văzându-le? “Şi totuşi cei care au ochi se pare că văd puţine. Aceştia iau de-a gata panorama culorilor şi acţiunilor din lume. Este mare păcat că, în lumea luminii, darul văzului este folosit doar ca simplă convenienţă şi nu ca mijloc de a percepe întregul”.

Edwards ar spune că a vedea frumuseţea lui Iisus Hristos şi gloria mântuirii este comparabil cu văzul pe care îl avea

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

54 Revista Creștină

Helen Keller. Oamenii fără Spirit nu văd gloria lui Dumnezeu şi a lui Hristos pentru că nu pot. Ochii lor n-au fost deschişi frumuseţii divine, aşa că n-o pot vedea şi nici nu se pot bucura de ea, la fel cum mulţi oameni nu sunt capabili să vadâ frumuseţea care-i înconjoară.

Edwards descrie această experienţă ca atunci când ai avea al şaselea simţ: simţul frumuseţii, gloriei şi iubirii lui Dumnezeu.

Acest lucru l-a făcut pe Edwards atât de atractiv, în ultimii şaizeci de ani, din ceea ce s-a numit „renaşterea edwardiană”. Este o parte din motivul pentru care Joseph Conforti l-a numit pe Edwards „balena albă”a istoriei religioase americane – misterul încântător care i-a atras până şi pe atei precum istoricul de la Harvard, Perry Miller şi istoricul de la Berkley, Henry May. George Marsden, istoricul de la Notre-Dame, afirma că ceea ce-i atrage pe mulţi la frumuseţea concepută de Edwards este perspectiva sa religioasă: pentru Edwards „realitatea creată este ca o explozie chintesenţială de lumină cauzată de soarele iubirii trinităţii lui Dumnezeu”.

Aş adăuga faptul că, pentru Edwards, lumea este plină de frumos, deoarece frumuseţea şi lumina reprezintă esenţa Creatorului său. Ascultaţi cuvintele lirice ale lui Edwards: Dumnezeu este sursa şi fântâna tuturor fiinţelor şi frumuseţii din care toate s-au născut perfect şi de care toate depind într-o manieră absolută şi perfectă;

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

căruia prin care şi pentru care există fiinţele şi perfecţiunea; şi a cărui fiinţă şi frumuseţe reprezintă suma şi înţelegerea existenţei şi excelenţei: fântâna şi înţelegerea luminii şi strălucirii zilei reprezintă şi mai mult de atât.

Edwards merge mai departe şi face legătura dintre frumuseţea lumii şi frumuseţea Creatorului: „Toată frumuseţea creaţiei este reflexia razelor difuze ale Fiinţei în deplinătatea strălucirii şi gloriei Sale”.

Astfel pentru Edwards frumuseţea pământească vine de la Dumnezeu, mai exact din frumuseţea Sfintei Treimi, în cadrul căreia trei Persoane diferite se iubesc una pe cealaltă dând naştere unei armonii glorioase a diferenţelor.

Indiferent dacă Helen Keller cunoaştea, sau nu, frumuseţea Sfintei Treimi, ea a văzut-o în natură. Acest lucru îl vede fiecare fiinţă în puterea oceanului care loveşte plaja în timpul furtunii, în stelele şi nebuloasele galaxiilor pe cerul senin al nopţii, sau în minunile complicatelor celule privite prin microscop.

A fost odată un bărbat tânăr şi disperat, în căutarea lui Dumnezeu.

El a mers la un bătrân care locuia într-o casă pe plajă şi l-a întrebat: „Bătrâne, cum Îl pot vedea pe Dumnezeu?” Bătrânul, care-L cunoştea pe Dumnezeu aşa cum puţini oameni L-au putut cunoaşte, s-a gândit îndelung la întrebarea tânărului. În cele din urmă, i-a răspuns cu seninătate: „Tinere, nu cred că te pot ajuta.

Vezi tu, eu am altă problemă.

Eu nu pot să nu-L văd”.

55 Revista Creștină

Frumuseţea ca şi consimţământ al Existenţei în general.

Să privim mai în detaliu ce a însemnat frumuseţea pentru Edwards: consimţământul Existenţei în general (termen pe care l-a folosit pentru întreaga realitate aflată în acelaşi timp întru Domnul, dar şi separat de El).

Să ne gândim la acest consimţământ ca la fiecare parte a creaţiei care spune „Da” realităţii. Până şi lucrurile neînsufleţite fac asta. O piatră în cădere „ascultă” de legile gravitaţiei, spunând „Da”. Căprioara care fuge sprintenă pe câmp spune „Da” Creatorului, făcând ceea ce-a lăsat-o El să facă.

Edward foloseşte o altă imagine pentru a înfăţişa frumuseţea, afirmând că aceasta manifestă „proporţia” care determină „armonie” între lucrurile diferite. Această armonie este modelul care-i încântă pe cei care-o observă. Prin armonie se referă nu doar la armonia simetrică pe care o vedem într-o grădină franţuzească de la Versailles, ci şi la armonia asimetrică pe care o putem admira într-o grădină japoneză. Până şi disproporţia este parte dintr-o armonie superioară a proporţiilor – ca o coardă de jazz care de una singură sună disonant, dar se potriveşte perfect într-un grup de coarde.

Cel mai frumos model, dintre toate, şi prin urmare modelul consimţământului şi armoniei este iubirea lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Treimi. Prin aceasta Edwards face referire la consimţământul plin de iubire al fiecăreia dintre Persoane, întru voinţa şi gloria celorlalte două şi, prin urmare, crearea Sfintei Treimi ca model de creaţie. Pentru aceasta a fost nevoie de suferinţa infinită a unei fiinţe umane, întru mântuirea oamenilor pierduţi.

Totuşi, doar Dumnezeu poate suferi infinit, după cum a argumentat Anselm şi mai apoi Edwards. Suferinţa a trebuit îndurată de o fiinţă umană deoarece

reprezenta pedeapsa pentru păcatele oamenilor. De aceea mediatorul trebuia să fie un Dumnezeu – om, a doua Persoană acceptată de Sfânta Treime.

Acest consimţământ, a menţionat Edwards, implică paradoxuri uimitoare. A combinat nemurirea divină cu grija pentru oamenii muritori. A reprezentat unirea măreţiei infinite cu grija infinită. Dreptatea infinită a devenit cumva milostenie infinită. Măreţia infinită a fost afişată ca blândeţe fără margini. Gândiţi-vă la aceasta, a sugerat Edwards: Dumnezeul infinit al cosmosului, Regele regilor şi Domnul domnilor S-a născut într-un hambar, S-a lăsat scuipat, batjocorit şi răstignit pe o cruce, între doi hoţi.

Atracţie, şi nu teamă Când am intrat, pentru prima dată, în contact cu felul în care Edwards descrie frumuseţea lui Dumnezeu, mi-am schimbat perspectiva asupra Domnului.

Mi-am dat seama că nu are grijă de noi din datorie, ci din frumuseţe; nu prin teamă, ci prin atracţie infinită. Îmi place felul în care muzica frumoasă şi lucrările de artă ne atrag din ce în ce mai aproape. Odată ce-am auzit şi am văzut frumuseţea lor, vrem din ce în ce mai mult. Când vine vorba de artă frumoasă ori de muzică şi avem ochi şi urechi să vedem şi să auzim, ne simţim depăşiţi şi absorbiţi de frumuseţe – într-atât încât uităm uneori de noi înşine şi suntem atraşi de frumuseţea din exteriorul nostru.

Aceasta este descrierea pe care a dat-o Edwards adevăratei experienţe religioase.

Este ceea ce ne determină să renunţăm la iubirea de sine ca principiu general al vieţilor noastre şi să ne întoarcem către iubirea lui Dumnezeu. Ne simţim obligaţi, deşi nu ne constrânge nimeni.

Suntem atraşi inevitabil de ea.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

56 Revista Creștină

Implicaţii Perspectiva frumuseţii lui Dumnezeu are implicaţii în toate dimensiunile vieţii creştine.

De exemplu, convertirea nu înseamnă doar să ne facem datoria de a ne supune Creatorului, ci şi să vedem frumuseţea şi iubirea infinită a lui Iisus Hristos. Înseamnă că harul nu reprezintă doar ajutor supranatural pentru a face ceea ce trebuie, ci ne ajută să vedem, din ce în ce mai bine, frumuseţea şi puterea lui Dumnezeu – ca şi când am pătrunde, din ce în ce mai adânc, într-o celulă folosindu-ne de puterea crescândă a microscopului şi am vedea, din ce în ce mai multe, din detaliile şi complexităţile sale.

Perceperea frumuseţii lui Dumnezeu înseamnă şi că ideea de comunitate capătă noi înţelesuri.

Dacă sursa frumuseţii este Sfânta Treime atunci frumuseţea lui Dumnezeu înseamnă relaţia. De fapt, Dumnezeu este relaţie. Să-l simţi pe Dumnezeu înseamnă să participi la viaţa Sfintei Treimi. Dacă Dumnezeu îşi arată frumuseţea în propria comunitate formată din Persoane atunci şi noi trebuie să experimentăm şi să arătăm frumuseţea lui Dumnezeu în sânul Bisericii care, în sine, reprezintă participarea la comunitatea Sfintei Treimi, din cauză că reprezintă Trupul lui Hristos.

Aceasta oferă un alt înţeles artelor. Toate darurile culturale – muzica, literatura, dramaturgia, artele frumoase – pot fi considerate reflexii ale razelor transmise de frumuseţea divină. Astfel, de exemplu, putem afirma că, în ciuda defectelor sale morale şi miopiei fizice, Mozart ne-a oferit experienţa muzicii din rai. Muzica frumoasă poartă cu sine o parte din frumuseţea lui Dumnezeu, fără să conteze că cei care au compus-o nu au experimentat, întru totul, frumuseţea Dumnezeului Întreit.

Perspectiva lui Edwards explică şi felul în care percepem dreptatea. Putem s-o vedem nu doar ca fidelitate faţă de un set de principii abstracte, ci ca viziune care ne apropie de frumuseţea divină a comunităţii Trinităţii. Într-o comunitate care reflectă comunitatea divină, fiecare persoană se dăruieşte complet

binelui celorlalţi, reflectând astfel, cu bună ştiinţă sau nu, scopul Existenţei în general.

Astfel aplicarea justiţiei în lumea noastră decăzută şi plină de păcate înseamnă, printre altele, oglindirea frumuseţii divine în comunităţile oamenilor. În căutarea dreptăţii pentru alţii şi pentru propriile comunităţi, ne deschidem reflexiei frumuseţii Trinităţii ca să ne putem bucura de ea.

Am să închei cu două afirmaţii. Prima îi aparţine lui Edwards şi arată de ce viziunea frumuseţii este atât de importantă pentru teologie. Ca răspuns la întrebarea ce-L face pe Dumnezeu Dumnezeu, acesta a scris: Dumnezeu este Dumnezeu, diferit de toate celelalte fiinţe şi superior lor datorită frumuseţii divine, diferită de orice altă frumuseţe... Aceasta este frumuseţea Tatălui şi divinitatea Divinităţii (dacă pot să mă exprim aşa), binele din Fântâna infinită a Binelui fără de care însuşi Dumnezeu (dacă asta ar fi posibil) ar fi un rău infinit.

A doua afirmaţie îi aparţine teologului de la Princeton, San Lee, care a încercat să rezume, într-o propoziţie, felul în care Edwards a perceput viaţa întru Domnul.

Să cunoști şi să iubești pe Dumnezeu înseamnă să cunoşti şi să iubeşti frumuseţea lui Dumnezeu, să cunoşti natura lumii şi iubirea pentru lume ca imagine a frumuseţii lui Dumnezeu.

Gerald McDermott, Chair of Divinity în biserica Anglicană la Beeson, este autorul sau editorul a şase cărţi scrise despre Jonathan Edwards.

Ultima sa carte este The Other Jonathan Edwards (University of Massachusetts Press).

Articol apărut inițial la adresa: http:// www.beesondivinity.com/assets/1346/ beeson_magazine_2016.pdf . Tradus cu permisiunea www.beesondivinity.com.

Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016

58 Revista CreČ™tină

www.salonulmiriam.ro

Buchete & aranjamente florale Nr. 4 | Mai-Iunie-Iulie 2016