Archeus 2010 9 ( Chioar Country Publication ) by Artes Perditae

a Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice ARCHEUS 2010 Ocoliş - Baia Mare ediţia a V-a

ARCHEUS REVISTA DE CULTURĂ A MARAMUREŞULUI editată de Fundaţia Culturală A R C H E U S - Baia Mare cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Baia Mare şi al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Maramureş

COLEGIUL REDACŢIONAL Director: Ioan MARCHIŞ Redactor şef: Emanuel LUCA Secretar de redacţie: Nicolae SCHEIANU Redactori: Daniel Florin Marchiş, Adela Naghiu, Marian Ilea, Vasile Dragomir, Alexa Gavril Bâle; Colaboratori: Anca Goja, Rodica Mone, Mircea Crişan, Radu Suciu, Adrian Pop FUNDAŢIA CULTURALĂ ARCHEUS Preşedinte de onoare: Mihai OLOS Preşedinte: Ioan MARCHIŞ Vicepreşedinte: Florin POP; Secretar: Daniel Florin MARCHIŞ w w w.archeus. org. ro mail_archeus@yah oo .com TABĂRA NAŢIONALĂ DE CREAŢIE LITERARĂ ARCHEUS 2010 a fost co-finanţată de Consiliul Local şi Primăria Baia Mare, Consiliul Judeţean Maramureş

ISSN: 1841 - 2297 Tipografia “CROMATICA PRESS” - tel. 0262-216.304 - Baia Mare

PREMIILE celei de-a V-a ediţii a Taberei Naţionale ARCHEUS 2010 Tema ediţiei: “Literatura fără TVA”

Marele Premiu ARCHEUS 2010:

Ioana Ileana Şteţco

Premiul pentru Artă Plastică: Sabin Moroşan

Premiul pentru Parodie: Lucian Perţa

Literatură: conf. univ. dr. George Achim, Ioan Groşan, Ioan Mureşan, Gheorghe Pârja, Adela Naghiu, Ioana Ileana Şteţco, Elena Cărăuşan, Vasile Dragomir, Alexa Gavril Bâle, Dumitru Fânăţeanu, Mihai Cozma, Ion Georgescu, Valeriu Sabău, Ioan Dragoş, Lucian Perţa, Emanuel Luca, Sorin Tănase, Mircea Pop, Ioan B Marcus, Aurel Pop, Gelu Dragoş, Saluc Horvat şi reprezentanţi ai revistelor: Nord Literar, Vatra Chioreană, Aisberg, Citadela, Poesis;

Departament organizatoric: Anişca Marchiş; Oana Marchiş; Florica Grosu; Zorica şi Nicu Cupar; Laurenţiu Moje; Alin Alb; Andrei (Il Padrino); Lucreţia şi Alex Olar; Ioan Dradian; Ioan Corjuc.

Arte plastice: dr. Ioan Marchiş, Lucian Marchiş, Daniel Marchiş, Andrei Năsui, Sabin Moroşan, Maria Mariş Dărăban, Călin Moldovan, Paul Robaş, Andrei Rusz, Ludovic Balsz, Lavinia Moldovan, Linda Robaş, Sabina Moroşan, Oana Marchiş, arh. Fulvio Cappucci

Muzică: Grupul Iza (Ioan Pop, Ioachim Făt, Grigore Chira); Sorin Tănase; Grup folk Clasic (Diana şi Ioan Horvath-Bugheşiu, Adrian Bogdan, Leonard Negrea, Călin Ioance, Zoltan Szabo); Dan Pop; Tony Nyerjak; Cosmin Lauran;

Arunci toiagul şi se ridică un gând şarpe să fie gândul acesta înflorit

Arunci grăunţe şi se ridică o pasăre aripă să fie umbra ei înspinată

Arunci tăcere şi se ridică noapte zorile să fie noaptea cuvintelor nerostite Arunci căpestre şi se ridică întuneric noapte să fie ziua ce uită să se nască

Arunci o vorbă pe cerul de sticlă şi se ridică val înspumat cântec să fie şoapta lui de nisip

Arunci cuvânt şi se ridică veşnicia clipă să fie veşnicia ce ne scutură frunza

Arunci iubire cum se ridică inima pasăre să fie povara de sânge pe inima vie Arunci îndoială şi se ridică o pasăre unica viaţă să fie părerea aceasta ce tocmai trecu.

Arunci praf şi se ridică îndoială ciob de nebunie necuprinderea ei

Ioana Ileana Şteţco / Neobosită rostirea, înalta

Ay, am ştiut că chipul meu e talpa cu care calc descult în ochii Tăi! Ay, am ştiut că în faţa Ta faţa mea nătângă e talpa după care voi fi judecat! Şi s-a întors spre noi şi a scos briciul şi o săpunieră ca o cască de soldat şi un săpun rotund prins jumătate în staniol şi şi-a scos cureaua din pantaloni şi a prins-o cu catarama de cuier şi l-a ascuţit. Iar noi, nebărbieriţi, ca după un război lung în care ne câştigasem dreptul de a ne clătina şi a tremura. Barmanul a adus în braţe o menghină de fier frumoasă şi două perne moi şi înflorate. El ne-a chemat pe rând, pe nume, şi ne-a prins capu-n menghină, între perne, şi cu-o delicateţe nesfârşită ne-a pus în faţă o oglinjoară şi cu săpunul lui ne-a săpunit. Mâinile-i fine de violonist amiroseau frumos: a motorină şi a busuioc. Iar spuma groasă, cam de-un deget, părea pe feţele obosite o ultimă ninsoare: ninsoarea mieilor pe pietre albe, iar ridurile noastre negre se-ntrezăreau prin spumă cum umbra dantelată a unui măr sălbatic pe zăpadă. Şi am văzut cum ies din spuma de pe obrazul nostru trei păianjeni negri cu cruci pe spate, cum ne coboară pe bărbie şi pe grumaz şi pe podele alunecând în şir spre uşă ies în stradă.

Dacă aţi văzut cum orbii întind mâna spre pahare şi nu le nimeresc şi, ezitând, mâna trece uşor pe lângă ele, la fel am simţit eu cum faţa de copil din mine caută faţa omului bătrân de-afară ca, dinăuntru, s-o înlocuiască şi trece pe lângă ea, la milimetru, şi nu o nimereşte. La fel am simţit eu pe când mă bărbierea şi când i-am strecurat scrisoarea pentru mama în buzunarul negru de pufoaică. A spălat toate, brici, săpun şi casca de soldat şi a aruncat apa cu părul nostru-n grătarul canalului: ochi pătrăţos de muscă cu nouă pupile, reci de ne-ngheţau picioarele în cizme. Iar când a vrut să plece, şi-a plecat, un buznar i s-a agăţat uşor în clanţa de la uşă şi i-a căzut pufoaica de pe umeri: din spate părea cărăbuş de sticlă şi părea libelulă de cristal fiindcă pe spate avea patru lentile, avea două perechi de ochelari, mari, prinşi cu cureluşe negre peste piept şi l-am văzut prin geam cum trece strada, ca pe-o oglindă neagră, vălurită, şi, cum se-ndepărta înspre livadă. Şi-n ochelarii ce-i purta în spate, vedeam cum se mişcă tufele de spini şi porumbarii din marginea pădurii, de parcă ar fi vrut să iasă dintre ele un ţap,

şi vedeam păpurişul negru că se mişcă, de parcă ar fi vrut să iasă din el un porc mistreţ. Şi îl vedeam pe el cum se apleca grijuliu trecând pe sub merii încărcaţi, şi cum îndepărtându-se se apropie călcând cu cizmele albastre de cauciuc prin macii roşii, prin cicori albastre, prin iarba udă, cu pufoaica negră pe umeri şi sărind peste şanţul năpădit de urzici şi am ştiut, când nu l-am mai văzut, că a fost un înger, un Dumnezeu fragil de care trebuie să am mare grijă, ca să nu mi-l strice cineva.

Ion Mureşan / Spălarea picioarelor

n privinţa femeilor, dragă Iuliu, ştii ce mi-am dorit întotdeauna şi n-am avut niciodată? O brutăreasă. Nu o intelectuală ochelaristă drăguţă care, sastisită de atâtea lecturi esenţiale, urlă sub tine regăsindu-şi astfel tulburătoarea, ancestrala ei feminitate, nu o ţărancă subţire în al cărei trup cu linii elegante, suple, bănuieşti rafinamentul decantat de milenii al unei specii supravieţuitoare, asemenea femelei de rechin-tigru, nu o vedetă sexy pe posterul căreia a trudit din greu un retuşeur labagiu ca să scoată de pe poza originală blestemata de celulită, nu; ci o brutăreasă, o simplă brutăreasă. Mă rog, nu chiar simplă... Adică o fiinţă în jur de 30 – 35 de ani, nu foarte slabă, având pe ea, din cauza condiţiilor de travaliu, doar un halat alb descheiat la piept şi chiloţeii sine qua non, ştergându-şi cu încheietura mâinii, lângă masivul cuptor încins, fruntea îmbrobonată şi lăsând astfel la rădăcina părului o excepţională, aproape perceptibilă urmă de făină. Tu-ţi dai seama, dragă Iuliu, cum trebuie că miroase o astfel de femeie când îşi încheie schimbul, fie pâinea cât de rea? M-am apropiat la câţiva paşi de acest ideal, în sensul că persoana de care-ţi povestesc nu mirosea a pâine ci a cozonac, ceea ce pentru mine, care nu mă dau în vânt după dulciuri, nu mai era acelaşi lucru. Muncea într-o cofetărie, mai precis în laboratorul cofetăriei. La Zalău. Nu ştiu dacă tu ai fost vreaodată în acest oraş paşnic, domol, ca dealurile care-l mărginesc. Din câte-mi amintesc de la orele de istorie din liceu, Zalăul a fost cel mai nordic avanpost roman din Dacia: Porolissum. Aşa că n-am fost deloc surprins că mândria nobilei noastre origini latine se traducea aici prin faptul că puţine aşezăminte din oraş scăpaseră fără să fie numite „Porolissum”.

Ioan Groşan / Un on din Est (fragment)

eşi eu însumi maramureşean, am cunoscut Maramureşul, adevăratul Maramureş, abia la douăzeci şi cinci de ani, odată cu repartizarea mea ca profesor într-una dintre localităţile de pe Valea Izei. Satul meu de baştină, deşi administrativ face parte din judeţul Maramureş, se află la extremitatea sudică a acestuia, în aşa-numita Ţară a Chioarului, mai apropiată prin obiceiuri, mentalităţi şi temperament de Someş şi Sălaj. Aşadar, la 25 de ani, Maramureşul, adevăratul Maramureş, era pentru mine o mare necunoscută, dar şi o ispită cu asupra de măsură. Veneam dintr-o zonă a esenţelor moi spre una cu esenţe tari şi am simţit imediat diferenţa: de la port la porţi şi case, de la felul de a vorbi la felul de a se purta. N-aş putea spune nici acum, după ce am locuit şase ani printre ei şi după încă treisprezece în care am dobândit distanţa necesară, în spaţiu şi timp, că aş putea defini ceea ce unii numesc “identitatea maramureşeană”. Şi asta nu pentru că ea n-o fi existând, ci pentru că eu, în adevăratul Maramureş, am trăit în primul rând revelaţia diferenţelor, adică a unor situaţii vii, concrete, care mi-au transmis sentimentul că acolo nici Soarele nu răsare ca-n alte părţi. Am stat aşadar alături de ei până la totala contaminare, când le învăţasem cântecele mai bine decât le ştiau ei; am băut adesea împreună cu ei, dar n-am fost niciodată atât de “întărit” încât să le pot juca “giocul”, acel dans de o bărbăţie şi

repeziciune fără egal; i-am ascultat povestind, iam asistat cioplind la porţi, am muncit cot la cot cu ei, le-am îmbrăcat hainele; n-o să uit niciodată că ei spun “suare” pentru “soare” şi “duor” pentru “dor”, spun “sărin” pentru “senin”, “a si” pentru “a fi”, “dzâ” pentru “zi”, dar şi “burac” pentru “sfeclă”, “coleşă” pentru “mămăligă”, “zerme” pentru “şarpe”, “cocon” pentru “copil”, că te apelează cu “Iua’” în loc de “Ioane” sau “Vasâ’” în loc de “Vasile”; n-o să uit nici fascinantele lor sărbători ale oilor, petrecute pe vârf de munte: primăvara “ruptu’ sterpelor”, toamna “năpustitu’ berbecilor” - şi mai sunt o mie de lucruri care fac diferenţa şi pentru care Maramureşul, adevăratul Maramureş, rămâne straniu, singular, de neuitat. Numai că esenţa mea moale a perceput cu acuitate şi partea mai puţin fastă a esenţei lor tari: vreme de şase ani, cât am stat printre ei, în ciuda unor apropieri profunde, m-au făcut să nu uit că sunt un alogen, un venetic, o “zânitură” (o “venitură”, cum ar veni). Înstrăinarea aceasta am transcris-o în “Ieudul fără ieşire”, proiectând-o într-un spaţiu cu nume real – Ieudul – dar cu coordonate imaginare. După două decenii şi ceva de la despărţirea mea de Maramureş, de adevăratul Maramureş, deşi ştiu o mie şi unul de lucruri care îl diferenţiază, nu ştiu rezuma în trei cuvinte cine sau ce este el cu adevărat. Dar parcă ştiu cu adevărat cine sau ce sunt eu?

Ioan Es Pop / Esenţa tare şi esenţa moale

acele lumini de octombrie topindu-se blând, şi umbrele pale de chihlimbar în dans ireal peste umerii goi acele înmiresmate contururi de fum ce irizau voluptos pupila verzuie a serilor

arcuirile calme ale coapselor răsfrânte în vagi provocări ca într-un întârziat Secession vienez şi preeriile magnetice uşor amărui din vecinătatea tandreţii laminate subtil în firişoarele de wolfram incandescent din surâs

în paharul fragil cu vin tămâios se comprimau întregi nopţile eterica şi îndelung exersata manta de visare mulată impermeabil pe suflet ora de indicibilă graţie mineralizată în gemma preţioasă a clipei ireversibil captivă în noi ca perla în scoică

pe când octombrie iluzoriul se risipea evanescent declinând...

George Achim / Acele lumini de octombrie încet declinând

cerul înnorat de-o lună zilele sunt moi precum aluatul mă simt dizolvat celulele mele devin lacrimi pâraie absurde cascade abrupte îmi traversează oasele mă-ntorc în ţărână sub formă de plâns sunt o mulţime de lumi pe care le-aş fi putut trăi aceste oase - lutul reavăn şi lacrimile dintre ele nu mă lasă nu mă lasă

Alexa Gavril Bâle / Poemul abrupt

nu-mi pot aminti de tine decât în cuvinte dar trupul meu nu ştie decât limba lui de carne şi carnea-i un animal care-şi calcă pe propriul sânge şi-apoi se trage la creier unde are aceleaşi vise cu tine de nu mai ştii dimineaţa care-a rămas să deschidă ochii şi corespondenţa şi care să se-ntoarcă-n lanţuri ca o sălbăticiune ocrotită de lege Tu eşti singurul meu tablou cu mine -te ţin în ochi ca să mai fiu o vreme când între carne şi lut nu rămâne loc de privire…

Adela Naghiu / Nu-mi pot aminti de tine

Ei nu ştiau nici măcar unde duce drumul pe care galopau de zile în şir ei nu ştiau cine a dat porunca de plecare de peste tot se auzea vuietul de ape trosnete de copaci prăvălindu-se nu ştiau pe care mal al Potopului se rătăciseră cui vor trebui să ceară-ndurare până unde vor tot orbecăi prin bezna care curgea pe pământ „să ne facem adăpost între pânzele apelor precum copiii în burta femeilor” a zis unul şi gândul a zis „să ne facem adăpost în burţile apei” „să-l rugăm pe Domnul nostru să astupe cu ceva gura întunericului în care tot intrăm fără oprire şi fără întoarcere” să turnăm în măruntaiele-ntunericului sânge de mânz nenăscut poate ne va trimite lumina prevestitoare şi se vor despica norii şi vom reuşi să trecem pe cai puntea şi ne vom ridica seminţia pe maluri pe dealuri pe valuri.

Nicolae Scheianu/ Lumina prevestitoare

Dezleagă-mi taina să rostesc un nume Din cer lumină albă să mă-mbete Nu vezi că din pământ o rugăciune S-a rotunjit ca sânul unei fete... Nu vezi urcând în ceasul de răscruce Foc viu rodind în mine vamă, Dă-mi, mamă, dezlegare să pot duce O lume în adâncul ce mă cheamă

Gheorghe Pârja / Dezlegare

Câte corăbii pe Iza au trecut le ştiu numai eu că eu le-am făcut din hârtia şcolii care e cea dintâi şi fără seamăn corabie ea mă vrea mereu din port în port căpitan de vas cu portul ce mi-l port Câte corăbii doamne câte pânzături îndoaie catargele lumilor – lumuri oriunde mă duc oriunde voi fi ancora mea uliţa mândrii cineva acolo doruri peste dor când striga-va catalogul Cel Mare Învăţător

Ion Burnar /Dragomireşti

âna subţire la încheietură ca un vreasc. Degetele alungite de parcă nu se mai terminau. La unghiile groase, buricele ca mingiuţele de tenis - îngălbenite de tutun. Mâna dreaptă. O aşeză pe masa de lemn din tindă. În colţul de sus, printre pânze groase de păianjen, radioul. Cheţa Vasile din Desiştea îşi spuse că fără nevastă vreme de zeci de ani se gândea nopţile că nu va putea trăi. Îi cumpărase de la oraş canapeaua roasă cu o adâncitură în mijloc. Chiar deasupra, pe perete, era "Cina cea de Taină", icoană italienească. Faină. Cu rama făcută la Oraş. Maria murise de opt ani. Acuma se gândea liniştit la ea. De parcă nici n-ar fi fost. Era palid. Pomeţii osoşi. Obosit. Epuizat de munca de peste zi. Cheţa Vasile din Desiştea era singur. Trăia cu ochii. Simţea cum i se sparg culorile în creier, ţâşnesc din iris ca aripile de lilieci. Lumina era ca o compasiune. Mâncase din carnea aia de porc friptă în bloadăr. La început se uitase la bucata cărnos-roşie ce scuipa parcă sânge. Şi apoi grăsimea. Era porc de coteţ. Vomă. Scârbă. Apoi poftă de mâncare. Se visă în măcelăria lui Şloim. De lângă râu. Parcă i se scutură ceaţa de pe pleoape. Şloim îngenuncheat umblând după bucăţile coşere de carne ale unui viţel. Îi dădu bineţe. Continuă să taie carnea zâmbind. Murmurând rugăciuni de neînţeles. Parcă te poţi ruga atunci când omori un animal. Dar ziua aceea cu soare galben-pământiu, cu zgomote înăbuşite de oase, cu lovituri regulate de satâr. La fiecare zgomot

ţâşnea sângele. De parcă nici n-ar fi fost. Cheţa Vasile din Desiştea ieşise speriat din măcelăria lui Şloim. Alergase la cârciumă. Printre oameni. Îi ardea gâtlejul şi parcă se sufoca. Avea muşchii încordaţi. Era din nou mic. Nu-l mai vedea nimeni. Cheţa Vasile din Desiştea se trezi cu un bulgăre auriu în piept. Era neliniştea care nui plăcea deloc. Din cauza ei nu mai dormea ziua. Somnul de noapte era în regulă. Cel de zi devenise răutăcios. Cheţa Vasile din Desiştea trebuia să uite. În cameră se făcuse frig. Cheţa Vasile din Desiştea nu se mai bucura de nimic de câţiva ani de zile. Asta îi plăcea. O siguranţă deplină punea stăpânire pe el. Călca pe pământul tare. Cu picioarele. Nu vorbea despre trecut. Salută. Avea optzeci de ani. Era respectat. Era înţelept. Saluta şi pleca mai departe. "E tare înţelept", ziceau desiştenii cu invidie. Cheţa Vasile din Desiştea mai avea o singură problemă. Visele. Dar alea veneau de dincolo. N-aveai cum să le stai împotrivă. Visul era ca un creştet de deal ce parcă ţâşneşte de după curba drumului către Cuhea. Mâncase bucata aia de carne. Osul aruncat în coşul de răchită era pentru câine. Mai avea bucăţi de carne puse în tindă la saramură. Satârul lui Şloim parcă devenise o prelungire a mâinii. Şloim îşi înălţa ochii. Privea fix. Lovea. Parcă ar fi tăiat crengile copacului ce se vedea prin fereastra măcelăriei. De parcă nici n-ar fi fost.

Marian Ilea / Înţeleptul (fragment)

fată dalbă de Împărat spală-ţi faţa cea frumoasă într-a soarelui rază dintâie mătură curţile împodobeşte pe la uşă cu blânduşă la ferestre cu flori domneşti la masă cu mătasă aleargă la fântâna gălbioară înconjurată cu inele mărunţele şi de fete feciorele nu uita să pui pe muchea cuptorului pana peţitorului vor veni corindători

Ion Bogdan/ Colind de fată

ziorel de ziuă peţi-te-or şi duce-te-or peste munţi cărunţi la alte nalte curţi acolo-îi fi singuriţă fără nimeni de-a ta viţă ci doar cu ursitul tău ce ţi l-a dat Dumnezeu din frageda tinereţe pân’ la dalba bătrâneţe tot cu inima frumoasă cu noroc şi pace-n casă florile florile dalbe

văd picătura şi plescăitul îmbelşugat al găleţii nu în somn ci de mai multe ori pe zi visez ceasul bate la fel de exact şi închis într-un sertar pauza de masă pauza de poezie desfăşor steagul şi visez bine închisă în celulele visului bună de joacă somnoroasă mă ţin de ea ca o barcă de fluviu aspirina unor zile de neîndurat poemul codificat genetic s-au emis ipoteze acolo unde nu se pun întrebări unde totul este un veşnic răspuns ştiu am văzut / aşa ajunge omul în subjugarea semnelor urmărit întocmai ca birul cămaşa umedă şi crudă nu vâna dacă nu te pricepi să conservi carnea pe care nu o poţi consuma spun experţii / sau să tăbăceşti pielea ca să poţi folosi totul cu recunoştinţă şi eu sunt mirat dar mă încurajez cu speranţa adevărul se arată mai fragmentat ca un puzzle cu unele piese lipsă te cheamă la o ultimă sorbitură bune uzanţe coduri etice nu uit cum am gâfâit urcând geanta mereu încărcată de pâine cărţi hârtii şi alte lucruri folositoare ioan dragoş / birul lucrurilor folositoare

Toamnă rebelă ce vii peste mine şi arzi tot verdele verii, răsuceşte în chingi noaptea, ce ţipă când vrea lasciv să se lăţească şi clorofila în scrum să înnegrească. Mai lasă-mi uitată într-o groapă de noroi o frunză ovală cu verde de sticlă. Şi ajută-mă să-mi împletesc cununi de lumină la tâmple, apoi să ţin între buze fiebinţi o frunză, s-o acopăr cu vorbe de copil moartea celor uscate să n-o atingă. În drumul roşcat cu limbi urâcioase de frig voi vedea uscăciunea copacilor despuiaţi şi umezeala cu miros de putreziciune. Hora crengilor uscate va strânge în cercuri concentrice tot mai mici, speranţa de verde. Mă oboseşte frigul cenuşiu. Mă doare gerul din oase. Mă ştiu înţepenită la răceala lumii de acum,

când minciuna e papionul celor puternici, când setea de îmbuibare e viitorul copiilor mei iar onoarea e o haină de mult batjocorită. Ce faci tu pentru mine toamnă ? Oasele mi le arcuieşti, ca un drogat ce moare râzând, lumina mi-o pierzi pe obraji printre riduri şi paşii mi-i faci mai grei şi mai leneşi. Te aud cum vii şi burta o umpli cu verde. Tot tu laşi galbenul stacojiu şi mintea neputincioasă în treceri. Te duci, aceeaşi tânără şi te pierzi în veşnică revenire. Hai, lasă-mă toamnă să-ţi fur un ceas de lumină şi-n verde de frunză să-l pun, în mâini să-l acopăr cu frisonul că toamna tot mai scurtă dispare printre crengi.

Elena Cărăuşan/ Toamnă

uţu Vilii Nuţului şi-a propus încă din copilărie să dea faţa-n faţă cu Dumnezeu. După studii îndelungate, temeinice, a ajuns la concluzia că s-a cunoscut cu aproape toţi marii oameni de pe pământ. Atât deacum, cât şi din cele mai vechi timpuri. De la Noe, să zicem, faraoni, Cristos şi Montezuma – cum ar veni – până la ultimii laureaţi Nobel sau Oscar. Citind, aşadar, el şi tot citind decenii la rând, ziua-noaptea, a reuşit să afle multe despre o sumedenie de „vârfuri de lance” ale omenirii. Ba şi mai mult, s-a chiar împrietenit utopic cu o bună parte a acestora. Apoi, convins fiind că are înclinaţii de netăgăduit înspre poezie, s-a apucat în taină să scrie versuri. Religioase, mai cu seamă. Pentru început, a publicat câteva grupaje în presa judeţeană. După un an, a cutezat, încurajat de prieteni, şi în cea din judeţele limitrofe. Încântat de succesul pe care a scontat tot timpul, a tipărit trei volume deodată. Le-a lansat cu masă bogată, fericit până peste... Mai departe, a „elaborat”, nopţile îndeosebi, pagini, pagini, pagini. Aşa încât a putut da pe

piaţă în scurt timp două trilogii. Nici un exemplar, însă, pe gratis ori cadou. Doar pe bani în mână. Fiindcă îi fulgeră sau trecu prin gând: „Ce-ar fi să pun, pe lângă solar, nişte bani deoparte? Ar fi soluţia salvatoare ca să-mi pot plăti o deplasare de-aici până pe Lună. Iar dacă mă voi pricopsi şi cu nişte premii – că nu se ştie niciodată de unde sare iepurele -, suma necesară s-ar rotunji consistent. Fără discuţie, mă voi lipi, contracost, desigur, de-un echipaj care va zbura pe planeta atât de des invocată de poeţi. Îi voi însoţi deci. Fiindcă în toată deşteptăciunea lor, nu-i nu ştiu ce de ei. Sunt cu cel puţin un lat de palmă sub cunoştinţele mele – acumulate riguros. Ştiu precis că după ce voi ajunge pe tainica Lună – care ne luminează nopţile – mă voi afla la doar o aruncătură de băţ de Cel-de-Sus. S-ajung numai, că nu-mi va păsa, nici cât negru sub unghie, de osteneală. Iar de-acolo, neexistând forţă de gravitaţie, din doar doi-trei paşi, pot ajunge la El. Şi a-L vedea, şi a sta de vorbă cine ştie cât. Şi cine ştie ce...”

Valeriu Sabău / Doi-trei paşi până la Dumnezeu

Ioi de mine şi de mine Când să cred c-a si mai bine Tumna-atunci te-o indexat Tu micuţ, eu de la stat. Ne-o pălit din Parlament Lege fără precedent Tăt mă uit pă stat de plată Da' de, da' de-i o erată D-apoi trebe a semna Mă încearcă lacrima... Vai salar, salariu meu Ce-ai ajuns dacă nici eu Nu te recunosc şi basta! D-apoi pruncii? Da' nevasta?

Lucian Perţa / La salariu (Bocet)

“Pe toate canalele/ Sună vuvuzelele./ Numai ici la Ocoliş/ Dă de veste dom’ Marchiş/ Că îi tabără, nu joacă,/ Toate artele se-mpacă,/ Tabără cum nu-ţi afla/ Alta – fără T.V.A!/ Şi-au venit în fapt de seară/ Creatori şi pierde-vară,/ Plasticieni şi literaţi,/ Cântăreţi, comedianţi,/ De, când s-a făcut totalu’,/ S-a văzut că-i plin tot dealu’./ Şi-mpreună-ntr-o unire/ Au trăit în fericire/ Şapte zile ca-ntr-un vis/ Fără T.V.A. la scris,/ Şapte zile-un singur ţel,/ Tot cântând ăst cântecel!”.

În viaţă par nefolositori n-or spune nimănui cum s-au dus numai se va vedea că nu-s li se vor înălţa imnuri şi pomeniri li se vor ierta toate fărădelegile imaginaţiei câtă milostenie pe pământ atâta iertare li se promite în ceruri nu e poet să nu aibă acestă speranţă pentru a ocoli orice asemănare cu realitatea

Gheorghe Mihai Bârlea / Ocoliş (poeţilor)

Adu-ţi aminte de mine Atunci când o iarbă invizibilă Acoperă lucrurile şi viaţa Ne naştem înăuntru Şi murim în afara vieţii Şi-a morţii Îl însămânţăm pe da În carnea lui nu Şi aşteptăm să răsară acolo o lume În şapte volume Patru alte dimensiuni Săptămâna patimilor trece la orizont Ca o caravană-n deşert În urma ei Vin cele zece porunci Şi calul troian Şi pruncii După aceea nimeni nu vine Un repaos absurd ne adulmecă din neant Obloanele au fost trase În ceaşca mea de cafea Explodează cuvântul idee Împrăştiind peste tot hărţi Şi imagini de pe o altă planetă Din alte părţi Uşa se dă de perete

Şi în camera mea Prin care cărţi hârtii creioane Şi sticle goale se rostogolesc în toate părţile Ca nişte şobolani speriaţi Intră fraţii mei Esenin Labiş Dan David C. Popescu Ţinând în mâinile lor luna Ca pe o damigeană minoică Iar în altă zi îmi purtau propiul meu craniu Din care îmi dau să beau apă Vânt Aer şi moarte Potenţă şi existenţă Vinul etern al tăcerii Cuvântul cel de cenuşă al vieţii După aceea iarăşi se lasă în noi liniştea Şi nimicul Tăcerea şi fumul Cuvinte de smoală Acoperite de scrumul Pe care corăbii de carne plutesc Spre un ţărm alegoric Vestesc Un ţărm care va fi adânc ca spaima De dincolo şi-aici Mai frumosă ca speranţa celor şapte pitici

Aurel Pop / Săptămâna patimilor trece la orizont

nu lăsaţi păpuşile în ploaie trupul lor de cârpă s-a surpat porţelanul ochilor se stinge sufletul de-un an n-a mai cântat pasărea ce le clocea pe umăr mai atrârnă-n cuibul larg de vreasc câte-un pui nătâng învaţă zborul caii pe colina lunii pasc în păpuşi doar inima mai bate cârpele se-nfoaie pe picior zgribulite trec păpuşile prin ploaie plâng în geamuri pruncii-n urma lor

Vasile Morar / Păpuşile în ploaie

45 foto: Gheorghe Dinu

în sala-n care ne-am cunoscut demult păşim înfriguraţi respectând acelaşi cult nimic nu s-a schimbat la noi în suflet doar Timpul mult schimbatu-s-a-n umblet zăpezile ce-au încărcat crengile de le-au rupt au troienit şi cărările noastre bătute de demult albul imaculat al zăpezilor ne doare şi coardele sufletelor noastre se-nfioară nu s-a schimbat nimic la noi în suflet schimbatu-s-au doar anotimpurile-n noi şi ne doare trecerea prin vreme a lor ca trecerea prin vreme a părinţilor şi durere e Timpul mult de care ne temem tristă este ora infinită-n care trecem nimic n-a fost nimic n-a apărut nou între Noi doar Timpurile s-au lărgit la infinit în amândoi...

Vasile Muste / Amintiri

tră-străbunicul domnului colonel Mişu Cozma, tataia Alaric stătea în urmă cu 1600 de ani pe un grind din Delta Dunării într-un şezlong privind pe sub pălărie nişte ostracizate de la Roma care

făceau topless. Era şi mahmur şi mâhnit deoarece cherhanaua fusese privatizată pe un leu de nişte ostrogoţi, peştele îl cumpărau la un preţ de nimic intermediarii costoboci, fecioarele se dădeau în bărci cu agatârşii, românii nou formaţi luau cale Catalaniei să lucreze pentru mauri, ce mai, era o criză şi-un dezmăţ de nu se mai văzuse de la retragerea aureliană încoace. Până şi el, puternicul şi temutul Alaric ajunsese săşi ia tutun de pipă pe datorie de la un boldarăş ilir care avea băcănie la parterul bordeiului regal, iar pentru băutură îşi amanetase sabia şi coiful încât aştepta popoarele migratoare cu mâna goală şi dădea ordin armatei de adunătură - cum ar spune Nelu Groşan - să se tragă pe marginea drumului până trec năvălitorii cam băuţi şi cu permisul de conducere al calului suspendat. Vreau să spun că şi pe atunci, pe vremea lui Alaric ţara era jefuită şi în derivă, ca acum în vremea lui Ăstamic. “De unde or fi având taleri de hydromel curvuştinele astea de pe centura Romei?” se întrebă viteazul rege. Cum una dintre ostracizate fusese oracol pe Câmpul lui Marte i-a fost uşor să ghicească gândurile, aşa că i se adresă luându-l la pertu: - Măi Alarice, mâncu-ţi renta viageră, nu te mai otrăvi cu luhău, fii demn ca un rege ce eşti şi du-te la Tomis, la cămătarul gre-

cotei, ia un credit şi cumpără-ţi nişte butoaie cu hidromel că aşa am procedat şi noi. - Nu-i o idee rea, supusele mele, zise Alaric, dar cu ce aţi garantat creditul ? - Cu ce avem mai de preţ, cu blăniţa, chicotiră ostracizatele. Regele îşi aminti că nevastă-sa, regina, are în lada de zestre nişte blănuri de vulpe şi nişte piei de bour, ba chiar şi un timbru “cap de bour” unicat, aşa că se trezi brusc din beţie, se duse acasă, îndesă în desagă marfa, prinse caii la teleguţă şi o luă fuguţa către cetatea Tomisului. Când se văzu cu talerii în pungă, tipări repede nişte afişe şi începu să le lipească din Cadrilater până în Bâstroe. Pe afişe era următorul text: măi găozarilor, decât să staţi toată ziua cu nasul în cânepă şi să dormiţi noaptea pe plaja de la Vama Veche ca studenţii mai bine înrolaţi-vă în armata mea şi haideţi să cucerim Roma! Persoană de contact – Alaric www.rege.ro. Ce să vă spun, după nici o săptămână, Alaric avea o armată de boschetari şi lumpenproletari disponibilizaţi, nespălaţi şi zdrenţuroşi, încât numai privindu-i ca cetăţean roman civilizat, îţi venea să te sufleci la togă şi să o iei la fugă. Serviciul de propagandă a regelui le băga în cap soldaţilor că la Roma visteria dă pe de lături, că “piţa” se vinde patru porţii la un sesterţ, că bacantele şi vestalele se culcă cu

învingătorii pentru doi craci de broască, o măslină şi un fărtai de Campari. La aşa propagandă, aşa campanie. Rămăşiţele armatei lui Decebal, luptătorii de gherilă, îşi agitau săbiile, lipovenii îşi agitau vâslele, ce mai, era o agitaţie atât de mare, încât câteva turme de porci mistreţi speriaţi de moarte sau aruncat în braţul Sulina. Din cauza spaţiului tipografic limitat voi arde etapele campaniei militare, precum au ars balcanicii bulgari recoltele de castraveţi din calea năvălitorilor. Ajuns “anteportas” şi văzând că acestea sunt încrustate cu motivul funiei, al colacului şi al soarelui, Alaric are o dilemă: “Oare sunt în Roma Antică sau în Maramureşul istoric?” Cert este că decât să spargă mândreţe de porţi se hotărî să sară gardul, mai întâi el apoi toată gaşca. Zis şi sărit până când au ajuns pe Capitoliu unde ce să vezi? Nici urmă de legionari numai nişte colaboraţionişti şi un cârd de gâşte capitoline. Dezamăgit, dar şi enervat de calomniile la adresa dacilor, după ce că le-au dat ţepe sculptate pe columna lui Traian, Alaric răbufni: “Voi sunteţi urmaşii Romei?!” După care dădu ordin să fie fripte toate gâştele capitoline, ca să nu rabde de foame la Roma, ca la noi acasă.

Vasile Dragomir / Friptură à la Alaric

Învolburatele ape mă-nvaţă să tac să-ascult cum din zbucium se naşte Nimicul aş vrea să le dărui trupul meu dezbrăcat să-şi hrănească cu el Infinitul. Din cer mă priveşte c-un ochi adormit luna-ngheţată rătăcind printre stele apele tulburi mă-ndeamnă şoptit să colind universul împreună cu ele. Noaptea-i veşmântul ce mă ţine legat cu lanţuri ce ard mai aprinse ca focul de pământul pe care-am fost blestemat să-mi încerc în veşnicie norocul.

Ioan B. Marcus / Învolburatele ape mă-nvaţă să tac

Copacul pe care nu opreşte pasărea măiastră e lemn de cruce, e lemn de moarte dulce; Copacul pe care adastă cucul e lemn scorojit, de singurătate plin; Copacul pe care se aşează ciocârlia şi privighetoarea e lemn de vioară, e cântec de vară; Copacul pe care se află cuib de turturele e lemn de esenţă tare, a dragostei chemare!

Gelu Dragoş / Poem cu copaci

Seara când se învăluie umbrele Croncănitul ciorilor inundă orizontul. Toate fug de marginea privirii rănite Iar zâmbetul mării geme. E multă linişte în zare Doar vântul murmură printre aripi de înger. Melancolice amintiri ale copilăriei Dezvăluie faţa palidă a dealurilor tomnatice. Peste câmpul acesta mirific Va creşte odată cimitirul

Ioan Călăuz / Seară

o pasare mare trăieşte într-un oraş din inima munţilor – doar o aripă i se vede din partea asta şi jumătate de trup –/ nu este suficient – striga copilul cu praştia – aici pădurea are altă culoare şi abatoarele în formă de degete s-au dat cu floarea-soarelui de o vreme./ aminte să îşi aducă nimeni nu are – pe podul de bârne/ formal/ făceam ochi dulci unei lucrătoare sezoniere./ puritatea ei/ pauzele lungi de ţigară la locul de muncă cât mai ales faptul că nu mă apuca niciodată dorul de ducă m-a făcut să urăsc ideea că am de ales./ în oraşul meu se vorbeşte despre o pasăre care se plimbă liniştită ţinând floarea-soarelui mult prea departe de tentaţia morţii./ dorul de ducă asemenea păsării./

Echim Vancea / o pasăre

un corp delict obraznic luna pe cer buricul cadânei prin satinul alb un rege desculţ dimineaţa iertător de zilele următoare semăn tot mai mult cu un deget arătător vânt ce miroase a spumă de mânz fugărit toamna orice călăuză are un gând ascuns

Dorel Macarie / Septembrie

strig tare să mă aud să mă trezesc să te miri ce viaţă intensă am şi noaptea mă lupt cu existenţa cu erorile cu plantele ce cresc în jur peste tot sufocându-mă dar cât e de arid albul cearşafului peretele cu fericiţii îngeri pufoşi ca şi păpădiile am să iau o lanternă cu mine să luminez cumva din vis drept pe faţa îngerilor

Rodica Brad Păuna / Fericiţii îngeri pufoşi ca păpădiile

Minervă-ţi spun de-acum înainte Zeiţă a războiului drept La bursa celor fără cuvinte Ce se iau cu tăcerea de piept. Minervă, ne somează bancherii Iubirii pe orizontală Să achităm dobânda plăcerii, Că e criză sentimentală. Şi între mereu şi niciodată Plătim credit pe verticală, Rambursăm iubirea-mprumutată, Că e criză sentimentală. Sentimental, îmi e contul blocat Drastici bancheri, dulce Minervă -, Însă-ţi dărui un inel, surogat Dintr-o cutie de conservă. Mai mult ca nimic, cadou de trişor, Inelul nu-i carte poştală, Dar am gravat pe el, în interior, Că e criză sentimentală.

Cătălin Vischi / Inel dintr-o cutie de conservă - despre o iubire de criză... sentimentală

cât îţi este de Uşor tu ai ştiut dintotdeauna să te salvezi prin imaginaţie de aceea uite cât de Uşoară eşti iar eu încă abia dacă mai ştiu cum să-mi termin micul dejun de aseară tot sug cu paiul gălbenuşul unui ou şi Umbra soarelui pe care l-au mâncat Mayaşii înainte de Hristos pe tigaia încinsă a cerului cojile de ou au păstrat tot calciul depozitat în coasta lui Adam de aceea femeile sunt palide la toate naşterile dar eu Abia dacă am trecut de Primul cerc al lui Dante şi totuşi îl prefer pe ramolitul de Champollion companiei gălăgioase a ghidului arab Postat la intrarea în cavoul faraonului Ramses cel Mare acum ştiu toate scurtăturile către măcelăriile bibilioteca din oraşul cu şapte spaime cărţile le Recunosc după colofon dar n-am Nicio legătură permeabilă cu autorii lor în viaţă

Igor Ursenco / Cloaca Magna

trebuie să am grijă de instalaţiile de apă şi electricitate voi începe să le Conectez la intestine cerebel aortă de îndată ce voi afla că sunt pe lista neagră a cardiologului încă de când Te-am cunoscut de aceea nu mai ştiam cum să recunosc perioadele de ciclu ale vecinelor în scara blocului Mă pândesc ambulanţele dotate cu cameră frigorifică pentru recoltarea sângelui donatorii de rhezus negativ Primesc băutură gratis la crâşma din centrul oraşului melodiile difuzate pe frecvenţa postului de radio local suportă bruiajul incipient al viitorului meu cenotaf vreau să fii bine dispusă şi pentru asta sunt dispus oricât mi-ar lua să tatonez ieşirea spre zidurile din Capitoliu în caz că nu voi răzbi definitiv spre Săpânţa.

*** eşti motivul suficient de a merge mai departe de mine iar de acolo de departe mă iau uneori la trântă cu tot ce iubesc să fiu eternul tău re-învins *** femeie ca toate poftele mele firesc îmi spuneam că n-am avut de mult poezie cu noi în cutia milei *** tu ştii acum să taci eu ştiu acum tehnicile afective ale cuvântului iar dacă ne-am sincroniza nu-i aşa că s-ar naşte cel mai asurzitor manifest pentru iubire?

Mircea Crişan / manifest pentru iubire

Focule, unde mă duci, tu mă duci, tu mă aduci Şi m-arunci între răscruci. Focule ce arzi în mine, şuieră şi arde tot De iubire nu mai pot Focule să nu-mi dai pace, pân-oi face şi-oi preface Pomul cel cu fruct oprit, Leagăn dulce de iubit, Iar de nu, arde-mă tot, De iubire nu mai pot Fă-mă scrum şi pulbere, Ploaia să mă spulbere Şi mă lasă pe-nserat Numai bun de aruncat Că iubesc… ce nu mi-a fost lăsat

Sorin Tănase/ Fruct oprit

Hai, spune, Fecioară De ce primavara e sfântă Când lumina se-nalţă în lume Sufletul exaltă şi cântă De ce pomii-s cuprinşi În beţia de flori Şi iarba răsare mai verde Sub cer fără nori Prezenţa ta ca un duh Aprinde lumina pe munte Aripi de îngeri înfloresc în grădini Apa se-adună în valuri mărunte Cât de firesc se aşterne Zumzetul care creşte Să vină la viaţă Toată natura-şi doreşte Hai, spune Măicuţă De ce-s pomii aprinşi Când răsar peste lume Ochii tăi necuprinşi...

Ştefan Jurcă / Priceasnă

Tinereţe, drum de demult în uitare, se preface în pulberi ca piatra sub paşi. Abia de mai simţi umbrele şi clipa trăită atunci Urcă-n tăcere de nimeni ştiut sub grele poveri, muntele-nalt. Deasupra, cerul miroase a ploi. Timpul acela-i departe tot mai stins între ziduri, iar noi suntem clipa, nimic.

Dumitru Fânăţeanu / Abia de mai simţi

Aşa mi-e o sete de prezenţa ta, Că tremură sufletul în mine! Deasupra mea, un petec de cer Se-nvineţeşte-a durere... Se cască un hiat imaginar În faţa parbrizului de gânduri – Ca o gură de mină deschisă... Spun umbrei sonore cu foşnet feminin, Oprite-n prelungirea umbrei de copac: „Primeşte-mă la adăpostul surâsului tău, Împrimăvărează-mă...!

Ion Georgescu / Hiat

lături de românul de rând, boemul de rând suferă de foame, căutând provizii în cămara Peşterii Platoniene din lumea noastră. Dar pe zi ce trece ea este tot mai lovită de sentimentele foamei şi suferinţei în toate domeniile, ajungând să economisească până şi germenele pe care creionul nostru l-ar creşte prin metodele neînţelese ale creatorului şi fără mari investiţii, acel lucru minunat care este ideea. Cu o cerbicie demnă de cauze mai înalte ne învârtim tot mai glorios, în jurul cozii cu speranţa că himera pe care nu o ajungem nici măcar în vis este soluţia supremă ce va provoca inexorabil salvarea patriei. Esteticul, cel ce nu-l percepem şi deci nu-l înţelegem, căci ne lipseşte cu desăvârşire, se confundă în massmedia noastră cu frumoasele ce ne inundă ecranele şi care nu ne provoacă imaginaţia, decât în somn. Copii peste copii ale aceloraşi reţete, prostia, incultura şi vulgaritatea stăpânesc vremurile noastre. Informaţia este plină de tot ceea ce înseamnă urât şi urâţenie în societatea noastră posesoare a unei politici culturale mai mult decât originale. Marele Eminescu nu a fost un om sărac, ci un aristocrat boem, care a reuşit să reziste veşnic în vremuri care, precum cele actuale, erau pline de goliciune. Un asalt reuşit asupra Peşterii Platoniene nu putem face decât luptând împreună pentru a cuceri tocmai ceea ce în România actuală „nu să există” , adică Sophia. Îndoiala, curiozitatea, zbuciumul perpetuu al unui spirit nomad, frumosul şi delicatul sentiment care este uimirea sunt bogăţiile boemului nostru de zi cu zi pe care nicio guvernare lămâie sau portocalie nu i le poate atinge sau impozita. Boemul este aristocrat din naştere. El nu are nevoie de arbore genealogic, ci de cărţile pitite în podul casei, pe care le-a devorat din copilărie, atunci când avea limpezimea să se culce ades lângă izvor . Nobleţea sa constă în bogăţiile generate de spiritul superior pe care îl dă sângele albastru, prelins cu delicateţe din stiloul său cu peniţă Redis. Frumosul şi nobleţea sunt lucruri pentru care nu toţi au minte să le vadă şi nici ochi să le înţeleagă.

Mihai Cozma / De la aristocraţia boemei la o boemă aristocrată

Unui student la teologie

- Să-mi spui dacă te rogi la masă, Aşa cum cer rituri creştine - Nu-i cazul căci mănânc acasă, Şi mama mea... găteşte bine!

Constatarea unui imigrant

Când din străini venii acasă, Găsii “cetatea” năruită, Aveam o ţară-aşa frumoasă, Păcat că este... locuită! Unui bărbat trecut prin multe experienţe în căsnicie

Am plătit şi nu-i mirare, Şi pedepse-am îndurat, Dar pedeapsa cea mai mare, A fost... când m-am însurat. Unui bărbat însurat cu o scorpie

Tot adevăru-nchis în cripte, Să-l aflu m-am căznit Căci mi-a făcut doar zile fripte, Cu care... s-a hrănit!

Mircea Pop Buzeşti / Epigrame

ntr-un cojoc “trei-sferturi” şi coif portocaliu rătăcind prin zăpada răscolită de mistreţi a Bănesii, pădurea unei iubiri absurde, m-am întors mai repede decât înaintam păşind înapoi printre copaci. Azi am cules două crengi uscate din Cişmigiu, abia au intrat în autobuz. Copila mâzgălită cu vopsele de toate culorile s-a luat după mături până spre anticari unde le-am îmbrăţişat muşcând dintr-o bucată de vanilie, hlizindu-mă la zvârlugă. Mica pădure din urciorul negru alungă acum o parte din tristeţea lipită de cotorul cărţilor. Unii dintre noi trăiesc înapoi, e de mirare că nu întineresc şi biologia nu îi urmează în râpă. Prin parc am pufăit un King Edward ce are pe cutie o adresă de internet, un rege înecăcios, bătrân, puhav. Am ieşit printre câteva sculpturi nesimţite întinse prin epitaf, ocupând tot spaţiul locuibil şi păsăribil cu o suprafaţă neşlefuită de lemn, scobită şi pudrată de carii, e uimitor ambientul pe care-l creează câte unii. Se scurg şi împietresc în arcanele din dosul cuvintelor, nu îi puteam ţine ori vocifera. Accentele lor pale se înseninau dar nu sub trecerea timpului, sub o trecere mai adâncă. Oameni de nisip, nu-i puteam părăsi din nodurile şi câlţii ningând în cercuri o aşteptare mâncată de şobolanii ochilor. Îngropând un simbolism vag ce-mi galvaniza încet unghiile ca într-o apă rece. Larva de fluture se lasă în

perdelele umflate de vânt şi ferestre deschise, imense ale câte unui King Edward... Gesturile consumau repede intenţia, grozave, continuate în spaţiul redus la profile şi pliuri, printre ierburi. Se retrăgeau mai apoi în preeriile ample, crabi ai memoriei dând din coate pe nisipul din oameni, accidentele unui timp redus astfel prin jur cum ai strânge dopul, o maree, o vârstă, un anotimp căzut. Continuam fuga noilor intenţii din iepurii înnebuniţi ai minţii, un zvâcnet fără respiraţie şi fără putinţa de a mă agăţa cumva de un gând sau amâna. Documentul biologic al actului meu de a nu fi, confirmarea propriei persoane în faţa unei lumi care nu mă putea sugruma, liber şi inutil, cumva ca un pipi pe câmp. Pe stradă urmăresc relaţia oamenilor de iubire cu ei înşişi închipuind poziţii erotice pe care le acordă Celuilalt din ei; cei mai mulţi se iubesc dispreţuindu-se de parcă animalitatea le repugnă în uitări bune şi o storcesc în decor, cu perna pe faţă. Alţii sunt uimiţi. Cei rari descoperă savanţi noi ipostaze, au tăria de a privi, se oferă cuvintelor şi gesturilor cu o luciditate infinită urmată de un plescăit naiv. Păpuşa din ei îi măcelăreşte. Ştii, văzându-i, că îi poţi lua de mână şi merge până la capăt. Ca o fată pe marginea unei arteziene, o ridici de umeri pe lună şi revii în locul din care ai luat-o. Ea nu va şti ce s-a întâmplat, şi când…

Radu Botta / Jurnal în piele de crocodil (fragment)

ram împreună cu tatăl meu şi trebuia să ajungem la un domn care avea o blănărie pe Strada Victoriei, exact în locul în care se află actualul bar „Casa Albă”. Îl căutam pe acest domn deoarece avea nişte sârmă de nichelină (foarte bună, la acea vreme, pentru confecţionarea rezistenţelor electrice la reşou). Mai precis, tatăl meu dorea să cumpere de la el două bobine cu sârmă de nichelină. Aici l-am găsit pe tăbăcar muncind de zor şi destul de indispus pentru conversaţie. Tatăl meu i-a spus motivul vizitei, iar acesta a plecat până în şopronul din spatele curţii să aducă două bobine cu sârmă pe dimensiunile specificate. Aici s-a petrecut ceva foarte interesant. Câinele care era legat lângă şopron, a sărit săşi muşte stăpânul! Tatăl meu a fost foarte mirat de acest lucru şi l-a întrebat dacă acest eveniment se întâmplă frecvent. – Domnu’ Borza, când e nervos muşcă pe toată lumea, nici dacă îi duc de mâncare nu mă fereşte! A urmat un pariu între ei, iar tatăl meu s-a dus şi a pus mâna pe câine. Dacă ar fi să considerăm un început evident al drumului, cred că acest moment ar fi cel mai potrivit. Ce s-a întâmplat? Omul a mers relaxat spre câine, iar în clipa în care a ajuns în dreptul lui, a îndreptat atât mâna cât şi privirea către acesta. Câinele a rămas, cum se spune în poveşti,

„stană de piatră”. Era ca şi când mâna împreună cu privirea ar fi acţionat ca şi un tun care a lovit ţinta. Omul a început să facă paşi mici continuând să păstreze contactul vizual cu animalul, acesta din urmă rămânând nemişcat. A ajuns la câine, l-a mângâiat pe cap şi a început să se retragă încet. Parcă tot ceea ce se desfăşura în faţa ochilor mei era dintr-un alt film, dintr-o altă viaţă. A urmat un moment în care omul a avut o mică ezitare, iar cei doi, parcă la aceeaşi comandă, au făcut o mişcare aproape insesizabilă. Era ca şi cum într-un cadru în care mişcarea este încetinită apare un moment foarte scurt în care este derulată pe repede înainte, pentru o fracţiune de secundă. După ce a ajuns la o limită care-i permitea siguranţa omul a îndepărtat mâna şi privirea dinspre câine, iar acesta din urmă a început să se agite din nou. Dincolo de şirul de întrebări lansate asupra părintelui meu, ceea ce a rămas cel mai pregnant în mintea mea este faptul că, atunci, în timpul acelui eveniment, am realizat faptul că cei doi (omul şi câinele) comunicau într-un limbaj pe care simţurile mele erau incapabile să-l perceapă. A fost un moment în care am înţeles în mod lămurit, că tot ceea ce percepem prin simţuri este doar o parte a ceea ce există de fapt.

George Tudor Borza / Ghidul interior (fragment)

E-un timp pentru toate: pentru acţiuni necugetate ori laşitatea imobilă şi raţională, pentru căutarea dragostei şi pentru fuga de ea, pentru semănat şi pentru rod, pentru oarba visare naivă ori pentru seninătate cinică, pentru lupta egalităţii între sexe, până ce constaţi că i-ai depăşit demult, că ţi-ai luat avânt prea mare, supraevaluându-i, pentru întrebări avide în căutarea adevărului pur şi pentru pansat rănile ce ţi le-a lăsat aciditatea dezvăluirilor, pentru viaţa-n doi, trei etc. (zbuciumată) şi, apoi, te întorci la paşnica singurătate, pentru urcuş, acoperişul lumii şi derdeluşul ce te coboară-n beznă, pentru nostalgia făcutelor şi regretele nefăcutelor, pentru trăit din plin şi pentru golul amintirilor ce-ncep să se şteargă deatâta rememorat, în loc de altceva mai bun. P. S. E-un timp pentru toate, chiar şi pentru toantele perfecţioniste, ce amână de frică, ori frig sentimental, viaţa la nesfârşit. E-un timp pentru toate… bune, rele, toate trec…

Maria Orha / Sunt o babă

Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice ARCHEUS 2010

Participanţi la secţiunea ARTE PLASTICE: Sabin Moroşan Maria Mariş Dărăban Andrei Năsui Daniel Florin Marchiş Lucian Radu Marchiş Ioan Marchiş Călin Moldovan Paul Robaş Andrei Rusz Ludovic Balsz Lavinia Moldovan Linda Robaş Sabina Moroşan Oana Marchiş arh. Fulvio Cappucci

Sabin MoroĹ&#x;an

Lucian MarchiĹ&#x;

Andrei Nﾄピui

Andrei Rusz

Cﾄネin Moldovan

Paul RobaĹ&#x;

Ioan MarchiĹ&#x;

Daniel MarchiĹ&#x;

Grup folk Clasic (Diana şi Ioan Horvath-Bugheşiu, Adrian Bogdan, Leonard Negrea, Călin Ioance, Zoltan Szabo)

m u z ica

Grupul Iza (Grigore Chira, Ioan Pop, Ioachim Fﾄフ)

Dan Pop, Tony Nyerjak, Cosmin Lauran

j urn al

di n tab ăr ă

acă Tabăra Naţională "Archeus", desfăşurată la Ocoliş, şi-a obişnuit invitaţii cu evenimente literare, artistice, muzicale şi culinare, iată că ediţia a V-a aduce, ca noutate, explorarea naturii. Bineînţeles că incursiuni în mediul acvatic, fie prin înot, fie prin selecţia artificială a faunei cu ajutorul băţului de pescuit au mai existat

ele şi la ediţiile precedente, însă, de data aceasta, a fost vorba despre o adevărată expediţie, în care s-a încumetat "Flota Archeus", pe care nici măcar preşedintele Băsescu nu a reuşit să o facă dispărută.

În care entuziastul echipaj intră la apă Expediţia a început luni, pe la ora 13, atunci când, încărcaţi cu bărci, undiţe de pescuit (la care mai apoi aveam să renunţăm), niscaiva merinde, aparate foto plus una bucată copil, ne-am urcat în jeepul artistic (şi el) şi am pornit de la Casa Marchiş din Ocoliş spre Coruia. Aici, pe malul Lăpuşului, băieţii au umflat bărcile pneumatice şi au luat un bagaj minim, după care am pornit pe râu în jos, nu înainte de a ne răcori făcând o baie şi având mare grijă, la sfatul parodistului Lucian Perţa, să ne ferim de eventualii piranha. Flota, formată din două bărci pneumatice şi o ambarcaţiune ultrauşoară denumită de unii saltea, avea la bord câţiva marinari începători, dar care, la finalul expediţiei, se puteau lăuda cu o oarecare dexteritate şi experienţă: sculptorul dr. Ioan Marchiş, gazda taberei, pictorul Dănuţ Marchiş, cu soţia lui, Oana, parodistul Lucian Perţa, tinerii Laurenţiu Moje şi Alin Alb, bravul vânător de crocodili Alex, în vârstă de 4 ani, scriitorul Emanuel Luca şi subsemnata, cu funcţie de ureche. Grigore Ureche. Pe un soare arzător, care ne îndreptăţea să-i credem mincinoşi pe meteorologii care prognozaseră furtună pentru

zona Baia Mare, am plutit pe apa schimbătoare, exercitând un control relativ asupra vâslelor din dotare, încercând pe cât posibil să nu ne lovim de picioarele vreunui pod şi să facem loviturile crengilor aplecate peste apă cât mai puţin dureroase. Însă la cele mai grele încercări ne-au supus muştele, din acelea mari cât cărăbuşii şi cu muşcătura dureroasă, care în scurt timp ne-au acoperit trupurile impudic mascate doar de câte un vag costum de baie cu pete roşii, pişcătoare. În care ni se arată Sfântul Prooroc Ilie, mai devreme cu o zi Însetaţi şi obosiţi de atâta hărţuială, am tras la mal, răcorindu-ne în apa râului şi reîmprospătându-ne forţele cu lichide aflate în sticle de apă minerală. Voioşi, am pornit din nou pe drumul curgător, înfruntând curajoşi flota aviatică ce se repezea înfometată spre pielea noastră, de parcă muştelor li se făcuse, şi lor, poftă de câte un Bloody Mary autohton. Dar vântul a început să alerge nebun în toate direcţiile, adunând pe cer pătură groasă de plumb, străbătută doar de către un tunet înfundat, care ne purta imediat gândul la pericolul trăsnetelor. E doar Sfântul Ilie, care şi-a trimis "buzduganul" înainte, spre a-şi anunţa iminenta sosire. Şi frica de moarte dispare, căci cum ar putea fi un om mai fericit decât suntem noi acum, rupţi de

lume, uitaţi de furnicarul zilnic, pierduţi în paradisul căruia îi suntem regi şi regine? Dar uite o plajă! "Flota Archeus" s-a cam risipit, aşa că oprim pe mal pentru a ne regrupa. Suntem în locul în care Lăpuşul ocoleşte satul din care am plecat, nu întâmplător numit Ocoliş. Şi pentru a lua masa, căci scalda şi efortul de a vâsli ne-a cam agitat burţile. Mâncăm grăbiţi, speriaţi de iminenta furtună. Vântul bate cu putere, gata să rupă crengile arborilor de pe mal, noi suntem uzi şi tremurăm, creaturi fără apărare în mijlocul naturii dezlănţuite. Se încălzeşte fiecare cum poate: unii hidratându-se, alţii apelând la metoda contactului epidermic. Suntem îngrijoraţi mai ales pentru sănătatea micului Alex, pe care Oana îl înveleşte în rochiţa ei, luându-l, apoi, în braţe. Conştienţi că nici liniile drepte nu mai sunt ce au fost odată, dar având încă urechi interne capabile a menţine echilibrul corporal, pornim din nou la drum. Nici măcar ploaia cu stropi mari şi reci nu scade apetitul ingratelor muşte. Dar nu mai e mult şi ajungem lângă punte în locul unde ne aşteaptă maşina. "Parcăm" bărcile şi ne aruncăm pe loc în apă, acum mai caldă şi mai primitoare decât atmosfera străbătută de fulgere de ploaie îngheţate, dar cafenie şi plină de frunze şi creguţe rupte. Pe când ajungem la Casa Marchiş, e deja ora 18. Cele cinci ceasuri petrecute pe apă s-au scurs ca clipele.

Anca Goja / "Flota Archeus", în expediţie pe Lăpuş Graiul Maramureşului

Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice

ARCHEUS 2010 este un eveniment al

Fundaţiei Culturale ARCHEUS co-finanţat de

Primăria şi Consiliul Local Baia Mare şi

Consiliul Judeţean Maramureş organizat cu sprijinul DJCCPCN Maramureş SPONSORI: SC APOLLO TERITORIUM SRL SC DOMUS INVEST SRL SC GOTECH SRL SC GHITA SRL BORZA PUBLISHING SC CRIS-TRANS SRL Coltău SC COMEXMAR SRL SC RUSTIC CONSTRUCT SRL SC CROMATICA PRESS SRL Editura SCRIPTORIUM Restaurant IL PADRINO (Onorati Enrico, Luigi Casa Grande Conti) Dr. Claudiu Savu, Dr. Ramona Savu Dr. Popiel Mihai, Dr. Popiel Gabriela prof. Mircea Cărăuşan, prof. Elena Cărăuşan Mircea şi Claudia Mărieş Angela Crăciun

100