Revista radu stanca 2

Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu Colegiul Naţional “Octavian Goga” Sibiu Biblioteca ASTRA Sibiu Casa Corpului Didactic Sibiu

RADU STANCA - PAŞII POETULUI PRIN BURGUL MEDIEVAL -

Revista Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică, traduceri şi critică literară “Radu Stanca” Ediţia a II-a

EDITURA MAGISTER SIBIU 2016

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României “Radu Stanca—Paşii poetului prin burgul medieval”

Coordonatori: prof. Tischer Alexandra, prof. Gabos Elena Tehnoredactare și design: prof. Chirilă Diana

ISSN 2393 – 316X ISSN-L 2393 – 316X

Volumul cuprinde lucrările prezentate în cadrul Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică „Radu Stanca – Pașii poetului prin burgul medieval”, organizat de Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu (CAER 2016).

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine integral autorilor care îşi asumă consecinţele de orice natură ale nerespectării drepturilor de autor.

EVENIMENT ORGANIZAT CU SPRIJINUL

Coperta: KIRA BĂICULESCU, elevă, Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal” Sibiu

În loc de argument Măștile poeziei, măștile poetului Prof. Tischer Andra Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Poate că nu există un caz mai interesant în literatura română în care măștile poeziei să se identifice într-atât cu măștile poetului însuși decât în cele două texte ale lui Radu Stanca, poezia ”Doti” și scrisoarea pe care, cu câteva zile înainte de căsătorie, i-o trimite Dorinei Ghibu (Doti), marea, unica dragoste a vieții sale. De unde ideea acestei echivalențe – din autenticitatea scrisorii și din surprinzătoarea obiectivare a eului din creația lirică purtând numele femeii iubite, dar exprimând sublima stare de dragoste printr-o voce feminină de o sensibilitate autentică, amestecată cu note înalte, de frustă sinceritate, care trădează masca lirică. Nota comună a celor două texte, care le face inseparabile precum cele două fețe ale lui Ianus Bifrons, este substratul arhetipal din care se nutrește Ideea de iubire absolută și viziunea idealizată pe care o exprimă: androginul, ca reprezentare mitico-simbolică a dragostei, e o ființă duală, bărbat-femeie completându-se într-o unitate infrangibilă, fiecare exprimându-și, paradoxal, individualitatea, prin două voci care își cheamă jumătatea ca singur mod de a recupera dreptul la Paradisul pierdut. Ca și la Eminescu, acest lirism al măștilor reprezintă un apogeu creator de mare vibrație și intensitate, pentru că spiritului descătușat de forța iubirii nu-i mai este suficientă o singură manifestare lirică, ci se desface într-o polifonie sentimental orchestrată și autentică în mod egal, până la a se confunda, într-un singur ton.

Ceea ce îl desparte însă de predecesorul său literar este obsesia contopirii în Celălalt, puterea vizionară de a vedea nu numai ființa Iubitei drept ”divină contopire între suflet și trup”, a cărei deplinătate îi conferă acel sentiment irepetabil al iubirii absolute, unice, de proporții colosale, ci și ființa Cuplului, în care femeia a turnat, ca într-o ”amforă grecească” (metaforă a unei arhetipale frumuseți de început al lumii) focul, viața, fericirea, cu virtuți de liant indestructibil. Esențializând, ambele texte trimit la ideea unei reîncarnări în ființa androginică prin revelația Erosului purificator, a cărui putere esențială este aceea de a conferi celor ce se iubesc accesul în dimensiunea sublimă a existenței dincolo de fruntariile omenescului, într-o zonă a spiritului pur, metaforic exprimată prin ”înălțimea cristalină”, nealterat de timpul și spațiul profan, ”îndumnezeit”, acolo unde ea, ”toată numai suflet” în toate detaliile, privirea, mersul de pasăre măiastră, zâmbetul, degetele, strângerea de mână, îl purifică pe iremediabilul împătimit de fericire și îl topește apoi, la temperaturi extatice, ca o garanție a propriei împliniri, ”prin toți porii”, metamorfozându-l într-o nouă, virginală, ardentă, efigie a Ființei complete.

Glasul bărbatului pe buzele căruia ”se naște un jurământ sfânt” în fața Iubirii, declarată ”cel mai sublim act al desăvârșirii”, are subtile acorduri feminine în fiecare moment al pateticei declarații de dragoste epistolare și chiar poate părea o emanație a unei stări pur feminine, obișnuiți fiind cu modulații stilistice și emoționale specifice mai degrabă sufletului feminin decât celui viril, masculin. Ai senzația, citind scrisoarea adresată Dorinei, că sunt rânduri scrise de o femeie îndrăgostită, capabilă de a-și antrena întreaga ființă lirică în această aventură ontologică a devenirii prin celălalt. Poezia ”Doti” exhibă, cu toate mijloacele lirismului subiectiv, o forță a expresiei și a emoției mai degrabă masculină, deși vocea lirică aparține, prin mărcile gramaticale, femeii. Cele două voci se împletesc cu atâta naturalețe, încât semnalele individuale se estompează în percepția cititorului neavizat. Imperativă de la început, poezia amintește, în prima strofă, de invocațiile cu care se deschid marile epopei, pătrunzând în sufletul cititorului ca printr-o poartă masivă deschisă cu pumnii strânși. Obsesia primordialului și a sacrului care își cere intrarea în lume e afirmată fără ezitare, în această ipostază iubirea e hierofanie capabilă să umple cu viață-cunoaștere și viațăcredință lumea îndrăgostiților. Femeia este, în ochii bărbatului rătăcit în propriul său destin, ”iluzie abstractă”, ”sămânță din străvechiul Amon-Ra”, pe care el e chemat (principiul pasiv, yin, ca și la Eminescu) s-o aducă la viață, ca un Pygmalion demitizat care aduce la suprafață tumultul interior al femeii descoperind-o, cu palma aspră, viguros și neîntârziat, ca pe o Evă coborâtă pe pământ.

Între cei doi, vălul ( aparența sau iluzia) e singura barieră între cele două lumi pe cale a se contopi ireversibil, având înscris, ca un stigmat, unul în trupul celuilalt, destinul, iar actul ”dumicării” (dacă ar fi să-l parafrazăm pe Arghezi) se petrece într-o tăcere pe care sângele– fluid vital care topește contrariile – o ”înfioară” susurând în noul ”trunchi”. În propria conștiință – oglindă, femeia apare idealizată și esențializată într-o efigie sacră, turnată în argint ce scânteie în raze lungi pe frunte ( narcisism la prima vedere, dacă nu citim în spatele oglinzii ochiul ”ascuns” al bărbatului îndrăgostit care scrie poezia!), conștientă de puterea seducției cu care conduce lumea. Ea își oferă mâna ”cu palma desfăcută” ( provocator, deci), pentru că ea însăși e Destinul prin care, bărbatul, descifrândul, va ”cunoaște și crede”, adică va deveni parte activă (yang) capabilă de revelație. În miezul tuturor prefacerilor și al tuturor irizațiilor spirituale, stă Inima, ”străvechea” ( anima și animus în același simbol tutelar), care învinge timpul printr-un ”etern semnal”, nivelând orice opoziții, netezind orice asperități, ridicând ființa individuală la starea primordială, extatică, în afara oricăror determinări și tipare limitative.

Neaplicând o perspectivă exegetică, ci mai degrabă una eseistică, sentimentală, închei cu convingerea că există, sau mai bine spus, ni se oferă, în calea pe care mergem spre înțelepciune, șansa unică de a descoperi în noi, prin celălalt, sămânța dumnezeiască din care am descins… Totul e, privind cu ochii închiși ( cu acel ochi deschis în interior), într-o tăcere de început de lume, să simțim dorul, Dorul acela cu care Dumnezeu a creat Paradisul și a dat omului povestea, s-o spună mai departe, în șoaptă…

Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!

Eşti primul muritor care mă vezi.

Te-ai furişat în templul meu hoţeşte Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă, Sămînţă din străvechiul Amon-Ra. Şi-azi cînd mă pipăi simţi cum se contractă În trupul meu de piatră inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală! Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sîni!

Aşa cum stau aici, aproape goală, Sînt mai frumoasă ca un imn păgîn.

O pulbere de-argint mă împresoară Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.

Tăcerea care-acum se înfioară E sîngele ce-mi susură pe trunchi.

Cînd ochii mi-s închişi, ciulesc urechea, Iar cînd o-nchid pe ea, din ochi pîndesc.

Bagă de seamă! Inima, străvechea, Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc!

Streinule intrat aici hoţeşte!

Hoinarule căzut în mreaja mea!

Ia-mi palma desfăcută şi citeşte: Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta! (”Doti”)

"Doti, draga mea… Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare. Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noastre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri. Fericirea mea nu are hotare; ea cuprinde, de la o margine la alta, universal – pretutindeni e numai ea; sunt învăluit în strălucirea bucuriei mele nelimitate.

Aripi să am şi nu aş putea urca mai sus decât înălţimea cristalină de la care privesc acum, în faţă, viitorul. Toate s-au limpezit în mine, s-au purificat – am devenit un om nou. Şi mă îndrept, cu fruntea sus, spre treptele pe care mă vor conduce mâinile tale blânde şi înţelegătoare; privirile tale adânci, încărcate de viaţa pe care cu generozitate o răspândeşti ăn trupul şi sufletul meu. Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim.

Eşti sensul meu adevărat – şi dincolo de orice graniţe terestre eşti îndumnezeirea mea; mântuirea mea. Cu tine dobândesc nu numai un rost, dar şi un loc printre binecuvântaţii lumii – căci tu îmi aduci fericirea. (…) Vrând să te merit, voi frământa toate puterile spiritului meu – voi lupta cu nesăbuirile mele, cu infernurile mele; îmi voi limpezi căutările, voi munci cu pasiune. Vrând mereu să te cuceresc, voi căuta să devin – te voi avea mereu în faţă, ideal luminos, pe care mă vopi strădui întruna să-l dobândesc. (…) Mă voi cârmui după tine, precum corăbierul după steaua polară. (…) Şi nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău. Nu mai şoptesc alt cuvânt decât numele tău, ce mi te aduce mereu, cu putere magică, în ochii sufletului - eşti permanent în mine, ai pătruns în locaşurile mele lăuntrice prin toţi porii fiinţei mele; îţi simt neîncetata făptura ta de fum suav, îţi ascult mereu glasul, legănător şi darnic, ca un clopot de mare sărbătoare; îţi văd ochii adânciţi între neguri de bună tristeţe; îţi cuprind cu palmele nerăbdătoare hulubii sânilor, ferecaţi parcă dintr-un pătimaş zbor; îţi cercetez cu copilărească uimire merele de pe marmora umerilor, linia plină de graţie, ca o amforă greacă, a trupului tău – şi-mi plec buzele, draga mea, pe marginea acestei amfore şi te beau în mine pe tine; te beau cu toată frumuseţea ta, cu tot trupul. Fiindcă de acolo, din adâncul sufletului tău, vine marea ta frumuseţe; - chipul tău, trupul tău sunt reflexul direct al sufletului. Şi eşti frumoasă, iubito, pentru că eşti toată numai suflet; suflet e privirea ta, suflet e mersul tău de pasăre măiastră, suflet e zâmbetul tău, suflet sunt degetele tale şi strângerea ta de mână. Între sufletul tău şi trupul tău au căzut toate obstacolele – divina lor contopire e desăvârşită. Şi te iubesc pentru că eşti deplină. Şi te chem. pentru că vreau să mă îndeplineşti; te chem, te chem neîncetat, tu, lumina mea, viaţa mea, împlinirea mea. Al tău, Radu“

Dialog În Oglindă Floarea mamei Bacriu Iuliana, cls. a V-a, Școala Gimnazială ”Ioan Slavici” Sibiu Prof.coordonator: Rusu Anca Natașa

Urcuș Hoza Sofia, cls. a V-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Ducu Luminița

“Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare”

Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme...

Copil fiind, mă legănai câte un ceas Odaia fiind cuprinsă de ale tale poeme...

Măicuţa mea, icoană lucitoare Eşti tot ce am pe-acest pământ. Ştiu că mă-nalţ din al tău pântec Şi am crescut cu lapte şi cu cântec Că eşti făptura care mă iubeşte Şi tot ce laşi, în mine se găseşte.

Tu stai mereu alături trează Pasul greu mereu de mi-l veghează.

Am luat din tine viaţa şi substanţa Aştept să-mi dai impulsul şi speranţa.

Ducem împreună şi bune şi rele Trecem zâmbind prin încercări mai grele Nu suntem două! suntem un întreg!

Misterul vieţii nu vreau să-l dezleg.

Aştept în prag să facem primii paşi Să mă înveţi să urc pe munţi golaşi Să pot să zbor în toată dimineaţa Mereu să îmi ridic spre ceruri faţa.

Eu îmi sunt zborul viselor tale Iar tu îmi netezeşti chiar totu`n cale.

Mă-nalţ încet prin aripi de-mprumut Şi astăzi mâinile-ţi sărut.

Copil fiind, cu sufletul curat Și cu mult drag tu, mamă, mi-ai cântat... Și mi-ai șoptit, dulce și-alintat, O poveste blândă, și-n brațe m-ai purtat!

Azi am crescut, și mi-aș dori un pic Să mai veghezi spre sufletu-mi încă mic, Căci clipe grele mi-au brăzdat cărarea Găsindu-mi singur, cu greu, alinarea.

Iar azi, gândul meu la tine se va opri Și pentru eternitate îți va mulțumi!

Urcuș Nicol Rad, cls. a V-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Ducu Luminița Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme... În inimă mai am un singur dor părtaș: Doar TU durerea să mi-o mângâi alene.

Deasupra norilor este o dragoste dumnezeiască Ocrotindu-ne de-a pururi, Ea ne desprinde durerea ca pe-o mască Și tot ea soarta ne-o veghează din ceruri. Și astfel, privind spre Tine curajos Te văd în clipa cea frumoasă, Căci sufletul Tu mi-ai întors Spre-o lume sfântă, credincioasă.

Portret de mamă Șeican Teodora, cls.a VI-a, Școala Gimnazială ”Regina Maria” Sibiu Prof.coordonator: Silea Camelia Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Cât timp voi fi pe-acest pământ, Îți mulțumesc, o, mamă iubitoare!

Pe drumul vieții tu m-ai îndrumat, M-ai sprijinit la bine și la greu.

Când am greșit, m-ai corectat, Mi-ai fost alături zi de zi, mereu.

Mi-ai dăruit un dar ales, iubirea, Mi-ai insuflat blândețe și răbdare, Mi-ai arătat ce e simțirea Pentru acei aflați în încercare.

De mic-am învățat ce e credința, Comoara, dintre toate, cea mai mare Și ai avut mereu dorința Să mângâi ran-adâncă ce mă doare.

Ce pot eu să-ți ofer, o, mamă dragă Din toate câte sunt în jurul meu Inima mea ce să aleagă?

Te-ncredințez în rugi lui Dumnezeu.

Regele din vis De-aș fi rege-aș duce-o tot în chefuri Și-aș întinde-ospețe noaptea toată Dar oare asta-nseamnă să fii rege?

Se-ntreab-un suflet curios de fată.

Visam și eu cândva să fiu prințesă, Să mă îmbrac în rochii azurii, Dar visul pare-acum banala piesă Jucată la un teatru de copii.

Privind în jur la lumea zbuciumată, La suferință, lipsuri și dureri, Gândesc că niciun rege, niciodată Nu poartă-n suflet astfel de poveri.

Visez un Rege căruia să-i pese, Să-și merite coroana, tronul, țara L-aș onora în poezii alese Și l-aș purta în rugăciune seara.

Înalț privirea dincolo de stele Spre-un mâine al speranței pentru toți.

Tânjesc după o lume fără rele, Fără minciună, ură, fără hoți.

Adieri ….

Morar Vlad, cls.a VI-a, Transylvania College, Cluj-Napoca Prof.coordonator: Mocanu Cosmina Îmi trebuie o nouă suferință Ca să mă pot deprinde cu uitarea, În vânturi de toamnă moartă Să m-adie întristarea!

Căci, ca spirit negru, Mă pierd adânc în nepăsare! Și dorul cel pierdut de viață Moare … Îmi trebuie-o durere fără seamăn, Durerea veche să mi-o pot înfrînge, Îmi trebuie ca în tăcerea de-aramă, Să-mi însemnez o doină-n-sânge!

Ca prieteni, pentru mine sunt, Milioane de vise zdrobite, Ce-așteaptă-n plânsetul cel dur, Noi speranțe, crunte, rănite …

De ce te miri? E loc destul în mine Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă, Ca o mare-n vâlvătaie, Să se stingă într-o cupă.

Monumente îți vor înălța!

Mărețe, mari statui!

Iar când noaptea va cădea, Pe față mân-ai să-mi pui.

Sînt mai încăpător decît o rană, Mai îngust decât nostalgia, Ce mă-nvăluiește într-o adiere, Și-mi zăvoresc singur colivia.

Adio la prieteni Fotache Clara, cls. a VII-a, Transylvania College, Cluj-Napoca Prof.coordonator: Pau Lidia Fac reverența cuvenită Și mă retrag din adunare, Pentru audiența renumită Aș vrea să fac și o favoare.

Nimic nu-i mai de preț pe lume, Ca bucuria unui dar.

Colegii mei, cei puși pe glume, Un spirit să v-aduc, măcar.

Cea mai frumoasă floare Ce să-ți aduc, iubito, de pe mare?

O întrebă în șoaptă într-o zi, Un tânăr marinar purtând o floare La piept, simbol al unei dragosti veșnic vii. Și dacă vei visa că sunt aproape, Eu voi simți pe dată gândul tău Și voi veni, chiar de voi fi departe, Să-mi alin dorul lâng’ obrazul tău.

Floarea soarelui Paula Frâncu, cls. a VII-a, Școala Gimnazială Șeica Mare, jud.Sibiu Prof.coordonator: Șușa Maria Mă învârt ca floarea soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Căci ai plecat şi m-ai lăsat pământ Iar tu te-ai spulberat sfios în zare…

Când pleci,tu tragi pe cer perdeaua nopţii, Privind pe-ascuns printre clipiri de stele Cum mă chircesc de dor în mâna morţii, Plângându-mi roua suferinţei mele.

Te cânt,te chem.,te strig,poate m-auzi Că viaţa mea e moarte fără tine Aştept să mă atingi din nou pe chip,pe frunzi Să-nvii pe cer şi peste-ntreaga-mi fire…

Dar paşii dimineţii îi simt călcând, în ritmul vieţii Ce mă frânge la pământ Seva-mi clocoteşte la sărutul dimineţii, Iar razele ce mă cuprind îmi sunt veşmânt.

Adio…

După “Adio la prieteni” de Radu Stanca Tatu Denisa, cls.a VII-a, Școala Gimnazială Șeica Mare Prof.coordonator: Șușa Maria Fac reverenţa cuvenită Şi mă retrag din adunare Las grea cortină să mă-nghită În suflul morţii pale.

Nu mă mai plec în faţa voastră, Nu mă mai las cu greutate Pe firul greu al tinereţii, Nu mă ascund în întuneric De-al meu sfârşit al vieţii. Şi plec acum spre norii albi Şi plec spre-a mea blândă chemare, Mă duc pe-un drum,făr’d-ezitare, Spre blânda-alinare.

Te chem acum…

Te chem pe ultima cărare Să te mai văd puţin în drum Până la ceasul ce-mi cântă de plecare.

Să nu cumva să plângi, Să verşi izvoarele iubirii Căci am nevoie să zâmbeşti În urma despărţirii!

Căci nu-mi doresc să te revăd Mai sfâşiată decât mine. Şi de mă vrei în mintea ta, Alungă-mă,iubirea mea!

Vino…

După “Numai noaptea,vino” de Radu Stanca Tănase Ioana Alexandra, cls. a VII-a, Școala Gimnazială Șeica Mare Prof.coordonator: Șușa Maria Numai noaptea,vino,când tăcerea Ne umple tăcut încăperea Iar chipul tău plăpând Coboară uşor în pământ.

Vino,numai noaptea,când

În odaie pătrunde fericirea, Iar gura ta,surâzând, Îmi topeşte privirea.

Hai,numai la noapte Să-ţi mai văd o dată ochii, Care mă încântau enorm Şi-mi trimiteau mii de emoţii.

Haide încă o dată, Să-ţi mai văd frumuseţea Care,acum mult timp Îmi bucura tinereţea!

Sonet Miruț Eliza, cls. a VII-a, Școala Gimnazială Șeica Mare Prof.coordonator: Șușa Maria Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut şi totuşi a pierit Dar încă e o rază de speranţă Când tu te vei fi trezit. Şi dacă iubirea n-a pierit Departe va fi…aproape, la distanţă! Şi,sper,te vei întoarce Când totul va fi-aproape…bine Căci viaţa ta ţi-e în siguranţă Alături de mine.

Liniște Popescu Simina, cls.a VII-a, Școala Gimnazială ”Maria Roseti”, București Prof.coordonator: Szin Diana Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

O umbră ascunsă îmi învăluie faţa: Vălul de val si vântul de ani.

O şoaptă rostită de lună am prins, Încetul cu-ncetul se-neacă În buzele moi şi ochii tăi stinşi Şi şoapta, şi luna se-mpacă.

E linişte, tăcere deplină.

Nici un susur, nici o cuvântare.

Aşa ca nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, În noaptea asta amară de cicoare…

Melopee de vară Marinescu Maria, cls. a VIII-a, Şcoala Gimnazială “ Maria Rosetti”, Bucureşti Prof. coordonator: Szin Diana „ Numai noaptea vino, când tăcerea Se loveşte tainic de fereşti,” Şi pe boltă iar tresar muzele cereşti.

Adu-mi surâsul tău divin Şi preschimbă-mi ziua cu un ecou sublim.

Te simt în suflet fără să ne privim. Îmi anin dorul in ramul tău Iar păru-ţi grizonat acum cu nea Străluce-n rai precum o stea.

Pe-un ton pătrunzător răcneşte gerul Mi-e dor să-ţi mai privesc imperiul Cu flori presărat, de-un dor întunecat.

Necuvintele tale m-au copleşit, Iar nostalgia mă-ndeamnă să te uit. În tocul uşii însă chipul ţi l-am cioplit.

Rămâi legat de cotlonul memoriei mele uscate Şi trimite-l pe iunie cu şoapte. Îl voi răpi şi pe iulie. .. şi poate Mă voi ascunde-n august pentru eternitate. ..

Seară medievală Nucuță Diana, cls. a VIII-a, Şcoala Gimnazială “ Maria Rosetti”, Bucureşti Prof. coordonator: Szin Diana În turn s-au pornit vechile plângeri Lilieci stau toți cu aripile-n jos Asupra a trei pietre în formă de îngeri Și-a unui tânăr cu-n tremur nervos. Își ține gândurile închise-n morminte Departe de lucruri din lumea cea vie; Înghite cu ură cuvinte otrăvite Ce scris-au cândva amorul pe-o hârtie.

Ochii goi lipsiți de vreo suflare vitală, O mână albă cu-n tânăr diamantRevin toate-n suflet cu-o teamă mortală De-a nu uita-n veci de mândra din neant.

Amorul se va stinge ca văpaia în apă Când capitole noi vor începe a se scrie;

Însă el, tânăr ce-a râvnit la contesa din groapă, A rămas plângând încet în agonie. Întinerire Popa Adelina, cls.a XI-a, Colegiul Național”Octavian Goga”, Sibiu Prof. coordonator: Tischer Alexandra Pe cine-l vezi când mă privești pe mine?

Când umbre reci tresar din ale dorului suspine Și mă cuprind cu-n scop în dansul lor nebun Iar eu, orbit, uit tot ce vreau să-ți spun.

Ce ochi lucește-n ochiul meu acuma?

Rănit, trădat, orbit de-al tau venin, Mă scormonești mereu, mă-ncerci întruna Și liniștită-ți vezi de drumul tău senin.

Să fi crescut în umbra mea un altul Sau eu în umbra altuia m-am stins?

E trist cum cerul preaînaltul De dorul tău cu totul s-a prelins.

Fără titlu Manga Raluca, cls. a VIII-a, Liceul de Arte ”Corneliu Baba”, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea Îmi trebuie o nouă suferinţă Ca să mă pot deprinde cu uitarea Tu, cel neînsufleţit, Mi-ai dăruit o inimă zdrobită de durere.

Mii de fluturi arşi, doar amintiri. ..

Rămâne să vedem ce fel de aripi mai găsim interior.

Ajunge cât am îndurat, Suferinţa a rămas cum o ştiam.

Am simţit ce e iubirea: O şoaptă, un zâmbet şi apoi Doar AMINTIREA sau, poate, Umbra ei.

O altă nocturnă Andreica Gabriela, cls. a VIII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea Intr-un Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă. ..

Tu – de fapt, nu eşti.

Mi-ai dăruit un loc impur Şi-acum pleci.

Spuneai că eşti un înger cu aripi înflăcărate, Eu ştiu acum că ele sunt Infernale.

Nu mă ridici, nu te ridici, Loveşti cu ele în amândoi, chiar în umbrele noastre. În partea stângă – eu, În partea dreaptă – tu.

Prima iubire Pudilic Beatrice, cls. a VII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme. ..

Dragostea e prezentă, deşi timpul a trecut.

Tu ai plecat, mi-am pierdut sufletul de câteva ori. În oraşul cu turn şi poveşti triste Chipul tău mi-e imprimat în gând, Zâmbesc - cel puţin aşa cred Şi te văd în fiecare zi (nu aievea).

Se spune că prima dragoste nu se uită, Dar eu vreau să te uit.

Prin urmare. ..

Bălan Briana, cls.a VIII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea prin urmare nu mă mai iubeşti nu mai vrei comori înflăcărate încerci să devii ceea ce ai vrut un suflet căruia îi lipseşte o parte. oboseşti căutând, căutându-mă, mă răneşti voluntar, fără limite; trebuia să ştiu că tu erai ceea ce evit: un înger căzut, sub ploi de plumb (în timp ce ascult Alternosfera), visând la propria coroană. încetează să-ţi ţii sufletul flămând, primeşte lumina – ea este întotdeauna un ultim cuvânt. sau poate e negrul?

Tu şi eu – dialog cu R.S. Trifan Oana, cls. a VII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme. ..

Pe cât de fericit eşti tu, Pe atât te transformi în fum – nu mai ajung la tine.

Distanţa nu deschide, Calea noastră – cândva iubire – E acum neatinsă – o primă zăpadă visată, nu reală.

Mai vorbim uneori, ne mai spunem un cuvânt Simt cum distanţa creşte; mă îndepărtez Ca să mă pot salva.

Hoție Haiduc Simina, cls. a X-a, C. N. Bilingv,,G. Coşbuc”, Bucureşti Prof.coordonator: Plohi Alina O să rămȃi ȋn mine şi după ce-o să pleci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, Vei lua cu tine focul bucăţilor de soare Şi noaptea-mi o să-nghită tot drumul pe-unde treci.

Vei ȋmpietri ȋn mine la fel ca o statuie, Cu soclu-nfipt adȃnc ȋn inima-mi de lut Şi-are să treacă molcom prin vene-mi timpul slut, Ȋnvăluindu-ţi umbra ȋn smirnă şi tămȃie.

Frunzele Mohanu Iulia-Andreea, cls. a IX-a, Colegiul Naţional „ Octavian Goga” Prof.coordonator: Vișan Ramona

N-o să te las să pleci! Nu-mi pasă de ce zici. Ȋn versurile mele-ţi clădesc o nemurire. Şi poate, peste toamne, afla-vei cu uimire Că n-ai fost tu cu tine. Tu ai rămas aici…

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Căci simt cum un spin îmi împunge coasta, Atunci când ploaia-mi bate-n geam.

Elegie de toamnă după poezia lui Radu Stanca – ”Frunzele” Cercel Emanuela, cls. a X-a, Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară ”Terezianum” Sibiu Prof.coordonator: Iancu Mirela

Nu spune nimic, niciun cuvânt, Chiar dacă-i ploaie, chiar dacă-i vânt.

Ce crezi ? Că sunt un înger cu-aripa ruptă, Învins în propria-i luptă?

Mai bine taci și-ascultă!

Auzi cum frunzele se luptă?

Cu inima frântă se desprind ușor, Cad jos, zboară și mor.

Ai spus ceva? N-am auzit!

Pare-mi-se că lupta ia sfârșit. Știi câte frunze au plecat, Cu sufletul îndurerat?

Fața mi-e plină de lacrimi Mi le șterg ușor, ușor.

Sufletul mi-e numai patimi, Când vesel toamna-mi spune c-am să mor… Și-am să mă sting ușor !

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să ascund glastra, Să nu văd florile cum bat la geam.

Fă liniște și-oprește chiar și ceasul, Nu vreau s-aud nimic, niciun suspin, Vreau să mă mint, că eu aș fi alesul, Să nu-mi mai pese de-anii care vin. Înveșmântată-n rochia ta de seară, Așează-mi-te-alături, fără griji, Zâmbește-mi cald, ca odinioară, Când nimeni nu te putea necăji.

Ascunde-mi capul între perini moi, Să n-aud vântul șuierând sălbatic, Alintă-mă cu glas cuminte și apoi, Mă lasă singur, visător, tomnatic.

Pași Murășan Ligia, cls.a X-a, Liceul Teoretic „Octavian Goga” Huedin Prof. coord.: Rodica Rus

O! fantomă-a existenței, bolnavă-nchipuire!

Tu modelezi nebunii cei ce s-au pierdut în tine!

O! pași ce încă nu ați fost pășiți!

O ! slăvi ce încă n-ați fost străbătute!

Visăm un veac ce ne-a fost hărăzit În alte galaxii onirice, neștiute.

În ritualul straniu, cu ochii-ți de alună Deochi Adonișii –flăcăi nepricepuțiiar la veșmântu-ți moale, de fecioară păgână Doi nasturi de cărbune se-anină desfăcuți.

O! vis ce încă nu ai fost visat!

O! vieți ce încă n-ați fost zămislite!

Alerga-vom după fericire ne-ncetat Pe calea-eternității translucide.

Primește-mi jertfa păcătoasă!

Mânjește-mi sângele necinstit!

Sunt demn de-orice justă pedeapsă: O clipă și-o eternitate, chipul ți-am privit!

Ajută-mă să pier! Eu mă declar al tău!

Călăuziți vom fi de-același cuget, De-aceeași dragoste ce ne-nfășoară În Paradisul veșnic, al nost suflet Păzi-va-n veci a sa comoară.

Doti Murășan Ligia, cls.a X-a, Liceul Teoretic „Octavian Goga”, Huedin Prof. coordonator: Rodica Rus Dă-mi la o parte vălul și privește!

Ești primul muritor care mă vezi.

Dorești să mă seduci facil, drăcește, dar astăzi viața-ai să ți-o pierzi!

-Leapădă-ți, iubito, podoabele-nvechite Vreau să m-oglindesc în tine!

Căci suferințele-s așa de prăfuite În bezna veșnică ce vine!

Trupu-ți ca o harpă –ideal înmărmuritTânjesc ca degetele-mi însetate să mângâie-ale tale coarde Și-apoi mă sinucid!

-Nu-nțelegi, iubitul meu celest?

Din crudă simplitate, esența tu mi-o seci.

Din prea multă ardoare, eul mi-l strivești.

Sfâșie-ți dar ochii, de vrei să mă privești!

Rupe-ți azi dorințele, de vrei să mă visezi!

-O! suflet transparent!

De ce nu-mi iei suflarea? Ș-apoi să mă reverși în tine, incandescent căci vreau să-mi întregesc visarea!

Pahar pentru iubire…

Angelescu Anamaria, cls.a X-a, Colegiul Național”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Prof.coordonator: prof. dr. Geanina Oprea

Ridic acest pahar pentru iubire Şi-l beau, dintr-o suflare, pân-la fund…

Să uit că va mai fi vreodată… mâine Să uit de tine-n primul rând Ridic acest pahar pentru cetate Ce falnic s-a-nălţat spre ceruri S-o bântui chiar şi după moarte, S-o văd în toate-ale ei vremuri.

Ridic acest pahar şi pentru tine Nu am uitat ce tu iubeai.

Cetatea acum îți aparține, Căci tu mi-ai dat un colț de rai.

Privindu-te, acum mi-e greu…

Nu te ascult!

Vorbe deşarte!

Tu tot nu vezi că încă-s eu, Acelaşi om pierdut în noapte…

Veghe asupra mea…

Angelescu Anamaria, cls.a X-a, Colegiul Național”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Prof.coordonator: prof. dr. Geanina Oprea Fac reverenţa cuvenită Şi mă retrag din adunare Spre casa mult râvnită Cu dorul de culcare.

Ieşind pe uşă văd Ascunsă în uitare O umbră prin omăt, Ce mă veghea din zare.

Mă-ndrept spre ea fugind, Uitând de dor de casă.

Ascult paşii grăbiți, Zăpada ce-o apasă…

Lumina lunii cade Pe fața-mi ostenită.

O simt cum îmi surâde, Crezând c-a fost găsită.

Nimic nu mă opreşte Acum sau niciodată, Fantasma mă pândeşte De mine e legată.

Căzând în neaua rece Ce-o simt acum mai caldă.

Aştept ca ea să plece Sunt oare eu o pradă?

De-a lungul străzii late, O voce grea răsună.

Mă-ntreabă ce-am pățit, De sunt rănită oare…

Privesc în depărtare.

O văd… e tot aici, Ascunsă-n întuneric Ca florile de maci, În lunile iernii…

O comoară...

Robert Saroși, cls. a X-a, Colegiul Național”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Prof.coordonator: prof. dr. Geanina Oprea Îmi trebuie o nouă suferinţă Ca să mă pot deprinde cu uitarea...

Sub un cer cu lună plină, am să scriu şi am să cânt cu vină.

Hai cu mine, Moarte, s-alergăm!

Să căutăm ce noi, oamenii, visăm.

Prin foc şi gheaţă noi vom trece, Sper că nu ţi-e frică, deoarece va fi destul de rece iar speranţa-mi e destul de mică.

Sub un izvor de lacrimi, Lângă un copac de plânsete Comoara noastră stă ascunsă, Gata să fie pătrunsă. Şi, totuşi, cu ce folos o luăm ? să ne găsim sfârşitul?

Vrei să mori, tu, eternă Moarte?

Vrei să fii din nou ce-ai fost odată?...

Pereche Robert Saroși, cls. a X-a, Colegiul Național”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Prof.coordonator: prof. dr. Geanina Oprea Fac reverenţa cuvenită Şi mă retrag din adunare... Într-o pădure-ntunecată...

Printre picături de ploaie M-am dus să caut acea fată, Ce în gând îmi stă greoaie.

O apăsare prea puternică, Îmi croieşte calea potrivită Fără ea nu sunt decât o fantasmă, Ce rătăceşte printr-o pădure-ntunecată.

Ascultă-mi ruga, Tu, destin, Fă-mi călătoria cât mai grea, Însă, Doar fata ce m-o aştepta Să fie fericirea mea.

Luna Florescu Alexandru, cls.a XII-a,Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Prof. coordonator: prof. dr. Geanina Oprea Fac reverenţa cuvenită Şi mă retrag din adunare…

Printre ramuri aduse de codru, Într-o noapte furtunoasă, Unde cerul nu e cer şi noaptea nu e noapte, Se ridica prin noapte, Precum un vultur strivit.

Singurătatea în zare şi frumuseţea m-a privit.

Ridicam privirea, Dintre rânduri către Domnul.

Dar îmi răspundea o voce tremurandă.

M-am ridicat spre cer, Oamenii alunecau spre case, Muzica s-a sfărâmat şi ultima-mi speranţă... Înspre codru am plecat, Plecând din toate părţile.

Dar privirea mi s-a ridicat, cu lacrimi către lună.

Eu sunt piatra…

Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!

Eşti primul muritor care mă vezi…

Eu sunt Piatra, Apa se fereşte, Munţii mă aruncă Şi focul mă-ncălzeşte.

Sunt pătrunzător Şi fără de pătruns.

Noaptea mă ascunde şi ziua-mi aparţine.

Eu sunt Piatra…

Dar sunt mierea dulce, Printre lacrimi ce se scurge Şi numai frumos-aduce.

Sunt urât in faţa lumii şi darul naturii.

Nihilism suicidal… Îmi trebuie o nouă suferinţă Ca să mă pot deprinde cu uitarea…

Neîmplinite gânduri ce ne suntem Începute, file din sfârşit Hoarde de furii ne răsfrâng Înecat de cimitire sunt, Luptă, omoară-mă, Înapoi spre iad mă duc, Suflet, n-o să-l mai apuc, Moarte...

Sinuciderea unor gânduri, Urnindu-se din viaţă-n nefiinţă, Inimile noastre-s abătute Cântă-mi balade să mă reînvii Inimile noastre sunt pierdute, Dorm adânc pe sub pământ, A răsărit un nou adânc, Lugubru...

Elegia cetății Badea Andrada, cls.a X-a, Liceul ”Constantin Brâncoveanu”, Horezu, Vâlcea Prof.coordonator: Bocoi Maria Nu mă întreba de nimic în noaptea asta Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am Eu, dezbrăcat de gânduri Tăcerea mea vorbește.

Nu mă-ntreba de mine în noaptea asta Nici cât e apusul, nici cât mi-e pasul Am obosit de atâta dor Eu, dezbracat de plânsuri Privirea mea vorbește. Întreabă-mă de tine, intr-o dimineață vie Și să mă-ntrebi la răsărit Că limpede mi-e plânsul Uitarea mea vorbește A deziluzii orbește.

Eu am să închid fereastra Să nu mai văd apusul.

Nici căt e ceasul, nici ce ganduri am Cetatea mea vorbește.

Tot eu sunt cheia alor tale uși În mine se ascund apusuri despre stânci Cetatea ta în mine se deschide Tot la apus de gînduri În ultimul ceas al neschimbării firii.

Nu mă întreba de nimic în noaptea asta Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am Cetatea mea se întregește, Cu fiecare pas spre sufletu-mi soptește...

De ce mă sperie apusul?

Pe urmele destinului… ( Sursa de inspiratie- Oglinda timpuluiRadu Stanca ) Stan Simona, cls. a XI-a, Colegiul Național ”Ioan Neculce”, București Prof.coordonator : Aronescu Maria Daniela Vrând să-mi omor pe nesimţite timpul Am luat oglinda şi am privit-o bine.

Ce s-a întâmplat defapt cu mine?

M-am rătăcit oare odată cu cuvântul?

Deschid albumul şi încep să privesc Poate printre amintiri m-am pierdut, Nimic nu îmi pare însă cunoscut Îl închid- nu pot să mă regăsesc.Mi-e greu să înţeleg ce e cu mine, Cine sunt eu? Ce sunt cu adevărat?

Ce s-a petrecut? Ce s-a întâmplat De mă simt captivă printre lucruri străine?

Trăiesc un vis sau e realitate?

Trăiesc viaţa ca o spectatoare, Ceva lipseşte, dar ce este oare? Şi vechea eu e atât de în- depărtare…

Mă plimb stingheră pe-nşelătoare plăsmuiri…

Văd un caiet, un pix- un simţământ ciudat-, Simt c-am devenit un om mai bogat, Încep să îmi revină amintiri…

Iau pixul în mână- simt un fior, Privesc fila albă şi brusc mă regăsesc, Toate parţile rătăcite se reîntâlnesc, Mă simt uşoară, plutind pe un nor… În albeaţa foii m-am regăsit, Pixul îmi e avere, prieten şi destin, Sunt o scriitoare, un gând aventurin, Inspiraţia ce o pierdusem acum singură vine…

Oglinda nemuririi Nicolae Sonia, cls. a X-a, Liceul Tehnologic „Ferdinand I”, Curtea de Argeş Prof. coordonator: Șerbănoiu Diana ”Am azvârlit oglinda la o parte Să nu mai văd cum timpu-înaintează.

Dar ea s-a spart și-n cioburile sale L-am auzit cum râde și sfidează Si am râs la rândul meu gândind în sine-mi „O! Timpule, tu ce împarți povețe De mult timp vei avea de-acum nevoie Ca să ucizi atât de multe fețe” Ce poate fi mai frumos după o zi sufocantă printre atâția oameni decât o seară răcoroasă de vară în care poți să te rătăcești printre stele ce dansează. Într-un fel, mă simt jignită că nu am fost și eu invitată la balul lor astral. O carte bună, o limonadă rece, liniștea îmi ţin companie. O luminiță pâlpâie în camera mea pentru a putea desluși misterele celor plecați dintre noi sau ale celor vii, pecetluite în propriile lor scrieri. Întunericul acaparant este totuși învins de măreața lună. Regina balului doar stă și privește deprimată de singurătatea pe care o simte. Din moment ce apare binefăcătoare cu lumina ce îmi colorează sufletul, îmi este imposibil să mai citesc, gândindu-mă doar la spectaculoasa minune celestă. Intrând în cameră ca să sting lumina, mi-am întors privirea către birou, locul unde o carte trebuie să se pregătească pentru întâlnirea viitoare, întâlnire la care promite că îmi va spune totul...

Ridic o oglindă de pe biroul camerei mele și accidental observ în spatele meu fotografia mea de acum doi ani. Era mijlocul clasei a VIII-a și, uitându-mă din nou la mine, îmi dau seama de schimbări. Pur și simplu mă uitam nedumerită care dintre cele două persoane este intrusul și vag răspunsul îmi vine în minte, amândouă sunt. Nu sunt capabilă să țin seama noțiunii timpului și mă îmbăt cu adevăr distilat. Persoana din poză nu mai este, a existat cândva, dar acum este doar o amintire menită să îmi chinuie sufletul cu picăturile ca ceara fierbinte a uitării, a maturizării. Din ceea ce am fost nu a rămas decât o proiecție

ștearsă și ponosită în timp ce interiorul meu, sufletul meu a evoluat sub presiunea timpului ce a trecut și a adus cu el provocări noi.

Oglinda aștepta însetată de culori vii pe care să le reflecte. Îmi întorc îngândurată fața la ea pentru a petrece minute în şir în speranța de a descopri adevărul despre mine însămi.

Așteaptă să privesc încurcată înăuntrul ei și să mă pierd în reflecția propriului chip.

Gândesc, gândesc, gândesc, dar nu mai știu ce gândesc. M-am pierdut în perpetua transformare și parcă fiecare secundă îmi modifică trăsăturile feței, dominând trăsăturile de bază ce se accentuează.

Chiar dacă oglinda s-ar sparge în mii și mii de bucățele, adevărul din spatele feței mele tinere încă ar rămâne același. Nu pot să mă ascund în spatele cioburilor, deoarece, supărate că nu mai formează un întreg, m-ar pârî timpului care se va ține veșnic de mine pentru a mă pedepsi. Chiar dacă și-ar da seama că le place așa, ar fi în zadar. Privind în straniul obiect ce copiază fără pic de rușine tot ce vede, mă gândesc la posibilitatea unei lumi paralele care nu poate supraviețui fără o imagine. Oare dincolo de fațada inversată a lumii noastre universul acela este alb-negru?

Oare fințele acelea vorbesc invers? Rău este bun în oglindă? Oglindă, obiect ce îți împarți blestemul cu noi, ne hipnotizezi și ne obligi să îți ținem de urât, ne faci sclavii tăi și ne pozezi sufletele mințind ochiul minţii.

Modifici timpul și îl dai pe repede înainte.

Poate dacă nu ai fi așa păgână, ai putea cunoaște chipurile angelice ale îngerilor ce păzesc sufletele muritoare, dar, în naivitatea ta, ai ales să ispitești sufletul asemenea unui demon încântându-i ochii pentru a nu fi spartă și părăsită, reflectând cu puțin noroc doar umbre mici ce joacă printre pânze de păianjen.

Cum de ești capabilă doar într-o secundă să îmi scoți la iveală cele mai mari temeri, gânduri și să întinzi coarda cugetului meu până la rupere. Ar fi o neghiobie să spun că mă simt privită când stau de vorbă cu tine.

Sau poate stau de vorbă cu mine sau, de ce nu, cu eu, cea de acum doi ani sau chiar cinci, deși inocența vârstei m-ar împinge la un răspuns simplu și credibil la primă vedere. Poate că eu singură îmi complic destinul și viața. Nu miam despris ochii de pe oglindă nici măcar o secundă, rămânând cu aceeași întrebare pe

buze, „cum este posibil”?. Imaginea se distorsionează creând o intrare grandioasă cuvintelor ce presimt că urmează să interpreteze o scenetă demnă de ecranizare.

Ce îmi transmite, nu știu. Mai încurcată cu fiecare secundă, privesc neputincioasă cum chipul meu se transformă și dispare. Liniștea din capul meu este apăsătoare, nu pot reacționa și nu știu cum să reacționez.

Sufletul meu dispăruse în vid și dansa tainic printre stele, încercând să ajung la luna pe care o admirasem cu puțin timp înainte, lăsându-mi trupul ca o stană de piatră, rece și neîsuflețită.

Oh, mărite timp, celui căruia îi datorez cunoașterile mele finite, dar și cel pe care îl acuz de limitarea vieții, tu îmi dai tot și îmi iei tot. Posibil tu, Dumnezeu al universului, cel fără început sau sfârșit, îți pui amprenta asupra lumii fără a o întreba dacă este de acord sau nu, te ghidezi după propriile reguli. Într-un fel sau altul, te compătimesc, deoarece trebuie că te plictisești, după atâta amar de vreme în care ai fost prezent peste tot, lipsit de somn sau trup, lipsit de nevoi, stând leneș în mijlocul existenței, dirijând neglijent spectacolul ce ți se înfățișează înainte-Ţi, nerecunoscător parcă, neimpresionat de frumusețea mărilor și a plajelor, de apus sau răsărit, de vară sau iarnă, treci nepăsător și grăbit peste propria ta creație.

Inspiraţia poetului Radu Stanca cu privire la timpul care își pune amprenta asupra oamenilor, privirea propriei reflecții în oglindă, a fost doar pretextul unui dialog cu el însuși. Timpul nu reprezintă un factor chiar atât de important, cât reprezintă pentru om cadranele în care este împărțit, reprezentanți fiind minutele, orele, zilele, anii.

Momentele..., momentele sunt ireversibile.

Ceasul arată clipa, dar cine ne arată veşnicia? Întrezăresc... văd... cred că ştiu răspunsul... oglindă, eşti mincinoasă!

Atâta vrajă...

Iancu Roxana-Elena, cls.a XI-a, Colegiul Național „B. P. Hasdeu” Buzău Prof.coordonator: Dinu Alina Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Și-n visul meu tânjesc dup'-al tău cânt Precum o biată floare după soare.

Te caut prin balade și povești Și prin scrisori de dor nemuritoare, Dar tu în toate preafrumoasă ești, Ființă pură și încântătoare!

Te caut prin balade și povești Și prin scrisori de dor nemuritoare, Dar tu în toate preafrumoasă ești, Ființă pură și încântătoare!

Mă pierd în ochii tăi îmbătători Și parcă otrăviți de-atâta vrajă, Găsindu-mi pacea în culcușul lor Și viața răstignită-n a ei mreajă. În părul tău găsesc eternitate Și flori de tei, și aripi de descânt, Făcându-mă părtaș la visul care Ne leagă și de cer, și de pământ. Și-n fiecare clipă care curge Mă mântuiesc cu mângâierea ta...

Căci floare ești, o rază-n întuneric Și-n univers o infinită stea.

Simt cum mâna ta pe sub hainele mele e a doua apocalipsă Daniela-Eliza Dordea, cls. a XII-a, Liceul Teoretic, ,Constantin Noica”, Sibiu Prof. coordonator Petrina Dobrotă

simt cum mâna ta pe sub hainele mele e a doua apocalipsă care va pune capac la tot. piciorul meu în mâinile tale şi firele de păr nearanjate e a doua noastră întâlnire de genul ăsta şi nu mi-aş fi imaginat că ochii noştri vor forma o linie fixă de cinci km până la inimă. ne plecăm capetele

ca şi cum am vrea să ne fixăm poziţia de luptă nu putem să ne imaginăm că suntem în death or alive şi mai bine ne aşezăm pe canapea şi deschidem un volum de poezii sigur ne vom simţi mai bine. sigur vom alunga teama şi o pungă de praf. în grădina asta în care credem că suntem în rai nu o să găsim ceea ce căutăm. suntem în oraşul în care unul are un ochi strâmb, iar altul are o mână în buzunarul celuilalt ceasul arată 20:14. e semnul că în curând cerul ne va înghite pe toţi. gesturile pe care le faci sunt doar nebunia care pleacă din stomac şi ajunge în cerul gurii îţi mai aduci aminte când ne jucam cu păpuşile? afară ploua a fost ziua în care am descoperit că oamenii se cunosc pe ei atunci când se uită în oglindă. oamenii se cunosc. oamenii sunt păpuşile cu care ne jucam. îţi aduci aminte? eram în luna octombrie pe atunci învăţam să spunem: mama are mere şi ne-o imaginam pe mama cu o plasă de mere ionatan. îţi aduci aminte? era acum câteva secunde. eu îţi povesteam despre timp şi tu încercai să să-ţi dai seama de forma monştrilor din ceaşca de cafea mişcările tale lente, tricoul turcoaz şi mâinile reci.

Nu putem să găsim drumul înapoi

Daniela-Eliza Dordea, cls. a XII-a, Liceul Teoretic, ,Constantin Noica”, Sibiu Prof. coordonator Petrina Dobrotă nu putem să găsim drumul înapoi în podul ăsta purtăm aceleaşi haine şi spunem că totul se întâmplă atunci când nu mai suntem. în fiecare oraş dezastrul se repetă în zece secunde mâinile noastre se pot juca de-a salvarea faci prima mişcare şi nimic nu mai e la fel psihologia noastră inversă: totul e normal atunci când oamenii nu sunt curajoşi când suntem acasă ne întindem picioarele pe marginea canapelei şi citim despre cum e construită cetatea de vis-a-vis fumul din care nu vom ieşi vii şi durerea care e doar în capul nostru. la paişpe ani nu mai cerşim. timpul e o gură de aer din colţul camerei toată lumea îşi ia antidotul vorbim în şoaptă şi privim cum inima nu mai bate. departe de casă în pungi de plastic avem grijă să ducem viaţa fără să o zgâriem pe la colţuri.

Arc peste vremi

Morariu David, clasa a XII-a, Colegiul Național ”O. Goga”, Sibiu Prof. coordonator: Elena Gabos “Mai daţi-mi înc-o inimă, mai daţi-mi!”

E strigătul poetului aproape stins, Căci în acest prezent scăldat în patimi Răsună proaspăt cântecu-i neatins.

“Această lume care-şi cere dreptul” A risipit ce este sfânt sub soare Şi tot ce e promiscu-şi-umflă pieptul, Uitând că slava este trecătoare…

“Inima mea-i prea strâmtă şi prea veche ” Rostea cu glasul frânt poetul...cercurilor sale, Simțind că e stingher și ne-pereche În lumea-n care singur” umbra-i trece agale.

“Abia cu două inimi laolaltă” S-ar împlini și-ar arde jar și scrum, Şi arta-i pură, desăvârșită, preaînaltă A fost schimbată-n pulbere, pe drum. „În golul ăsta răscolit de patimi,” Cu vocea blândă-ţi spui: să nu te temi Al său cuvânt care răsună: “daţi-mi” Ecou în timp să fie-ori punte peste vremi.

“Până mai ieri, se rătăcea sub stele,” Rămâi mereu, în spirit neschimbat Și-n gând, şi-n toate visurile mele Poetul meu de suflet, veşnic adorat.

Numai noaptea Numai noaptea vino, când tăcerea Se loveşte tainic de fereşti, ...................................................

El și Ea Predoana Andreea Alexandra, cls. a X-a, Colegiul Național ”Radu Greceanu” Slatina Prof. coordonator: Moraru Mirela Elena Respect tăcerea, taina, misterul.

Tăcerea e zgomotoasă, taina un adevăr, iar misterul o descoperire în neant.

Cine are nevoie de explicații, dacă nu cel care, în loc să-și poarte crucea cu demnitate, o târăște în urma sa?

E aproape hilar. Cum ai putea să te lași urmărit de, ,roata norocului” când ai în față destinul?

Ce urât este atunci când vrei să faci ceva și, înainte de a face, exprimi în cuvinte.

Cuvintele sunt doar legi ale Iadului neexprimat. În subconștient îți aranjezi momentul.

Ce frumos este să surprinzi, să fii imprevizibil, să lași viața din tine să se desfășoare, sângele să curgă!

Cum ar fi să vrei să te așezi în genunchi să cânți într-o gaură din pământ ca să scoți greierii la lumină și, înainte de a săvârși ritualul, să anunți?

Nu ar fi penibil. Ar fi inutil.

Când trăiești momente mari, nu ai nevoie să le verbalizezi, să le exprimi pentru că le-ai mărunți, le-ai micșora dimensiunea.

E important să fii treaz, să nu dormi, atunci când îngerul se coboară și îți șoptește taina. Să împărtășești taina și cu micii copaci.

Ai grijă să fie întotdeauna treji pentru ca, dacă îngerul vine, să nu îi găsească niciodată adormiți.

Am transmis constelația de puteri în mâinile tale.

Trebuie doar să știi când să o folosești!

20 martie 1795 După câteva ore petrecute în tihnă în compania destul de agreabilă a Doamnei, m-am strecurat în camera mea de la etaj pentru a mă pregăti înainte de întoarcerea Lui. Știam că limita sa era de două pahare, așa că avea să vină în curând.

Vântul se întețea și aerul din dormitor scăpăra, încărcat cu electricitate. Mi-am plimbat peria prin păr, făcându-mi buclele să pocnească electrizate, strângându-se în noduri furioase și încâlcite. Îi va face plăcere, mi-am spus. M-am ridicat și am luat după raftul prăfuit doar pe jumătate, romanul lui preferat. O poveste de dragoste și o călătorie în timp a doi parteneri naivi. Pierdere de timp, miam zis.

Luminile din întreaga casă s-au stins. În asemenea împrejurări nu era cazul să fac mofturi în privința calității romanului. Am fixat o lumânare în suportul din ceramică albastră de pe măsuța de toaletă în timp ce un prim fulger a scăpărat, apoi am înconjurat încăperea, aprinzându-le și pe celelalte, până când întreaga cameră s-

a umplut cu o strălucire caldă, pâlpâindă. Lumânările arseseră mai puțin de un centimetru când ușa s-a deschis și El a suflat în ele. A suflat la propriu, căci curentul de aer care l-a urmat de pe scări a stins trei dintre lumânări. Ușa s-a închis în spatele lui cu un bubuit care a mai stins încă două. S-a apropiat brusc de mine reușind a mă face să scap Cartea. Nu m-am speriat, ar fi fost penibil. Am aruncat o privire pe fereastră, acolo unde ulmii se legănau înainte și înapoi în bătaia vântului. Mia luat mâna într-a lui și mi-a șoptit ceva la ureche, nu mai știu ce. Atunci s-a terminat. Jocul de-a culorile s-a întrerupt. Dar va fi reluat foarte curând. Cu certitudine.

20 martie 1895 Nu mai e nevoie de explicații. Inevitabilul s-a produs. Eu sunt Inevitabilul.

- Cine ești? am întrebat simțindu-mă tot mai neliniștită.

- Cine sunt? Și eu aș putea adresa aceeași întebare, doamnă, și din motive mult mai întemeiate.

Privirea lui mă examina pe îndelete din cap până în picioare, plimbându-se cu un soi de apreciere impertinentă peste rochia de pânză subțire cu imprimeu cu bujori pe care o purtam, întârziind cu o expresie stranie de amuzament peste picioarele mele. Nu înțelegeam deloc de ce mă privește astfel și asta îmi dădea o stare de nervozitate. Am făcut câțiva pași în spate, dar m-am oprit brusc când m-am lovit de trunchiul unui copac. M-am întors și am luat-o la fugă. Respirația îmi zgâria pieptul în timp ce pătrundeam prin perdeaua de stejari și anini, ignorând mărăcinii, urzicile, pietrele, buștenii căzuți la pământ, tot ce era în calea mea. Am auzit un strigăt în spatele meu, însă eram mult prea speriată pentru a detecta din care direcție venea. Un corp greu m-a lovit cu putere în față cât eram de lungă, aterizând cu o bufnitură care m-a lăsat fără suflare. Două brațe puternice m-au întors fără milă pe spate, iar El s-a ridicat cuceritor în genunchi deasupra mea. Nu eram o replică ieftină a feminității. Mi-a smuls Cartea din mână, lăsându-mă singură în propria mea nuditate.

20 martie 2015 Ajunge puțin curaj.

Așteaptă-mă. Te iubesc fără să îți spun.

Sufletul rostește în tăcere. Ascultă-l!

Nu te grăbi! Nu o lua înainte!

Este miez de noapte. De vară.

Stau în curtea bunicii. Greierul îmi ține pe aripi respirația.

Miroase a viață. Vântul adie, plopul adie…adie ani din viața mea. Și se leagănă din copilărie spre nicăieri. Și uneori plopul se leagănă atât de tare încât îmi dă senzația că-mi va cădea în suflet.

Oare cât de mare ar trebui să-mi fie sufletul pentru ca în el să-și găsească liniștea un plop?

Este miez de noapte. El vorbește la telefon. Ea naște. Unii dorm, alții aleargă, iar eu, singură, ascult viața.

De ce unii zic că viața are melodie? Eu nu aud nimic. Viața nu face zgomot. Trece ușor, adie ușor, adie atât de ușor că dacă nu ești atent, îți scapă printre degete.

Fără mister, universul ar deveni tare neîncăpător.

Fără umbre, fără fantome și demoni, ne-am sufoca în infinit, ne-am îneca mereu, cu fiecare clipă.

Fără zâne și zei, am fi doar pietre rătăcite în vid.

Asta-i partea frumoasă a vieții: jocul, schimbarea, zbaterea către lumină.

Credința e un tribut adus creației, este costul de a fi. Puțini sunt dispuși să nu-l plătească!

Este blestemul omenirii, de a fi împinși de la spate către lumină! Eu…am plătit deja.

Te rog să ai grijă de Carte, da?

Aproximativ...Infinit Se apropie răsăritul.

Trebuie să plec. Ușor, tiptil, pe nesimțite. Să nu te trezesc din visul tău. Să nu-ți ating visul cu respirația mea.

P.S. Știi că pe somnabuli nu e bine să îi trezești din vis pentru că pot să se sperie, să facă infarct și să moară. O variantă. A doua este că dacă nu mor, pot să înnebunească. A treia e să îi lași să se trezească singuri. Vise plăcute!

Numai noaptea Coroiu Alicia Ioana cls. a XII-a, Colegiul Național ”Mihai Eminescu”, Buzău Prof.coordonator: Caloian Liliana – Adina

Numai noaptea vino, când tăcerea Se lovește tainic de ferești, Doar ochii tăi pot alina durerea Ce am simțit-o, te rog să nu pleci.

Absurdul meu și-al tău se-mpart În jumătăți egale de măsură, Un fanatism exacerbat Pe trup ți-a însemnat o urmă.

Un straniu vis îți risipește gândul, Bucăți din trup se dispersează, Ca un copil, îți aștepți rândul, Căci mintea ta ușor cedează.

Strivește-mi trupul cu-ale tale mâini firave , Zbrobește-l lent și fără teamă , Căci eu devin una dintre epave , Strigătul meu încet te cheamă.

Mă pierd în versuri negândite Și mi-aș dori să fiu captiv, De tine aș fugi,dar îmi aduc aminte, Gândul la tine e tardiv.

Zăresc un zâmbet oferit de zei , O umbra enigmatică m-alintă , Îi recunosc, sunt ochii ei , Mă-ndeamnă să mă-ntorc în a lor criptă.

Scrisoare Ionuț Iepan, cls. a XII-a, Liceul Tehnologic Chișineu-Criș, Arad Prof.coordonator: Drăgan Cătălin Iubite Radu, te salut, Scriindu-ţi de departe

Răvaşul ăsta cam târziu, Nostalgic, pe de-o parte.

Nădăjduiesc că sunteţi azi Toţi sănătoşi şi bine, Că stihurile-ţi sunt şi-acum Bogate şi senine.

Pe-aici eşti foarte lăudat Şi lumea te citeşte, Iar când le spun că te cunosc, Oricine amuţeşte.

De vechiul tău Sibiu mi-e dor, Când mă gândesc că iară Se-nveşmântează vechiul burg În strai de primăvară Şi ies la promenade lungi Tineri în piaţa mare, Ca să se joace, din priviri, Cu razele de soare.

Pe Doti o îmbrăţişez Şi îi trimit o mie De fluturi albi, cum ştiu că-i plac, Din flori de la câmpie.

Rămâneţi, deci, cu bine, Radu!

La vară poate am să viu Să hoinărim, precum odată, Pe străzile de prin Sibiu.

Creaţie Liberă Proză Umbra unui vis de vară...

Turtureanu Mălina, cls. a VII-a, Colegiul Național Iași Prof.coordonator: Martinuș Carmen O clipă... Doar o clipă a durat acea vară... O clipă mică și goală... ce s-a strecurat pe dată prin șoaptele rătăcite ale Timpului, ducând cu ea lacrima mea... lacrima mea ce încă mai visa la răsăritul purpuriu de mâine...

O noapte... O umbră... Un vis... Așa a început totul...

Primul lucru pe care mi-l amintesc este că... cineva îmi cânta... îmi spunea o poveste... Avea o voce răgușită, pierdută, venită parcă din altă lume... Nu-mi plăcea... Dar inima-mi vibra de emoție la auzul ei... Apoi, vocea s-a oprit... În lumina nopții, vedeam cum marea verde-sidefie se războia cu stâncile masive, învăluindu-le întro spumă amară, înecându-le în propriile ei emoții. Cu fiecare val care se rătăcea pe nisipul neînduretor, marea îmi spunea un cuvânt... un cuvânt pe care eu nu-l puteam înțelege... iar ea știa asta... Dar avea încredere în mine...

M-am așezat pe pământ... cu teamă, dar plină de speranță... de speranța unui plânset... Iarba mării mi se încolăcea pe mâinile tremurânde, în timp ce eu încercam să prind apa... Nu puteam reuși... Îi lăsam gândurile învolburate, pătate de dezamăgire și de teamă, să-mi ude hainele, să-mi atingă corpul înghețat, să treacă de mine și să se odihnească... să treacă de mine și să se preschimbe în pietre prețioase...

Imaginea lunii de argint își reflecta misterul în culoarea neagră, pe care o căpătase acum marea... Luceafărul de noapte îmi trimitea mici scântei de lumină, ce poposeau în dreptul inimii mele și o încălzeau... O încălzeau... fără ca lumina lor să fie cu adevărat caldă...

Cântecul trist al brizei venea dinspre faleză... venea la mine... Mă înconjura și-mi dezmorțea amintirile copilăriei, despre care credeam că apuseseră de mult, credeam că le pierdusem pe vecie în furtuna maturizării... Dar marea mi le aduse înapoi...

Acum... mii de imagini mi se derulau prin minte... Îmi amintesc vag sentimentul de libertate pe care l-am avut în clipa în care mi-am întins mâinile paralel de linia orizontului, lăsându-mi lacrimile să-mi brăzdeze obrajii... împovărând marea cu toate amintirile care mă răniseră, lăsândumi în apa de o blândețe tăcută toate dezamăgirile, toate tristețile, toate cuvintele grele... lăsând în mare absolut TOT...

Eram convinsă că se terminase... Toate gândurile sufletului le lăsasem în apă... Nu mai puteam să simt nimic... Eram... pustie de sentimente... Valurile sărate se aruncau cu o furie oarbă la mal, trăgându-mă cu o încetineală rapidă spre ele... Nisipul îmi fugea de sub picioare, apa mă lovea din toate părțile, urlând de atâtea sentimente confuze... Sentimente... pe care și ea le avea... pe care le înțelegea... Și pentru care plângea ori de câte ori nu o vedea nimeni... Iar asta se putea întâmpla doar noaptea... Mi-a spus că doar cu mine în preajmă avea curajul să plângă... Pentru că doar eu am crezut că o mare poate să plângă... Ea m-a înțeles pe mine de la început... A înțeles cum este glasul dezamăgirii, pentru că în fiecare noapte l-a ascultat smerită... A înțeles cum este pierderea timpurie a unei persoane, pentru că în adâncurile ei zeci de persoane pe care le-a îndrăgit cândva, au dispărut... A înțeles cum este când te ascunzi, cum este când te prefaci doar de dragul altora, pentru că în fiecare vară ea asta face... își ascunde adevărata personalitate pentru ființele umane... A înțeles cum e când dragostea pe care i-o porți se pierde când el își întoarce zâmbetul altcuiva, pentru că și marea s-a îndrăgostit cândva... A înțeles cum sunt toate acestea... Marea m-a înțeles pe mine de la început, dar eu am înțeles marea în timp...

Astfel vorbeam cu apa în acea noapte... Purtam discuții... Retrăiam momente... fără să ne adresăm cuvinte, căci noi știam... cuvintele pot răni, iar noi eram deja prea rănite... Nu mai avea rost să ne spunem cuvinte... Era prea târziu pentru cuvinte... Mult prea târziu... Așa că doar... ne

priveam... Ea cred că se uita în ochii mei, dar eu nu-i priveam ochii, încă mi-era teamă să-i privesc; nu știam ce se ascunde dincolo de măreția lor... Mi-era frică...

Apoi, dintr-odată, în liniștea tainică a valurilor, vocea răgușită pe care o auzisem mai devreme se întorsese... Era o voce ce venea de sus, de undeva... Nu spunea nimic, dar eu o auzeam... Mi-am dat capul pe spate, înălțându-mi privirea către norii deși ce acopereau singura sursă de lumină din acea noapte: Luna... Glasul acela pătrunzător se auzea din spatele norilor... Era înfiorător, dar... într-un mod frumos, unic, magic...

Ochii-mi albaștrii erau ațintiți către cer... Nu vedeam nimic, dar știam că văd de fapt... TOTUL... După câteva clipe de așteptare rece, privirea-mi obosită observă un mic punct negru, ce se apropia din ce în ce mai mult, căpătând o formă umană... un fel de formă umană...

Acea umbră era alcătuită din fum, un fum cenușiu, asemănător ceții ce se lasă uneori seara, târziu, liniștind apele tumultoase ale mării... Vaporii întunecați din care era alcătuită acea arătare nu puteau contura un chip... Umbra nu avea față... și, surprinzător, acest lucru mă liniști puțin... În adierea nopții, o mantie gri flutura în urma acelei persoane, dacă o pot numi persoană...

Umbra mai avea doar câțiva metri până să ajungă lângă mine. La început, lucrul acesta mă înfricoșa, dar... privind unduirile neregulate ale apei, am simțit că ea îmi spunea să nu mă tem... Și avea dreptate... În loc să vină pe pământ, cum mă așteptasem, umbra rămase suspendată în aer, la o distanță considerabilă de mine. Ne-am uitat una la alta o clipă, apoi... și-a întins o mână vaporizată spre mine...

Nu avea degete, era mai mult... un nor... Dar știam că mă arăta pe mine... Nu am spus nimic, nu am încercat să întind și eu mâna, de teamă să nu distrug forma pe care o căpătaseră norii, nici măcar nu mam gândit la nimic... Doar... am așteptat...

Consideram atingerea apei tremurânde ca fiind un semn... Un semn că nu trebuia să stau și să aștept...

Trebuia să fac ceva... Trebuia...

Atunci... mi-am făcut curaj și mi-am pregătit glasul... glasul pe care nu mi-l mai auzisem de câteva ore... glasul pe care simțeam că îl pierdusem...

- Ești bine? am întrebat, auzindu-mi cuvintele abia după câteva minute de la rostirea lor. Nu asta îmi propusesem să spun, dar... odată ce cuvintele mi-au ieșit, nu mai puteam să le întorc...și... în realitate... nu asta îmi doream...

Nu sunt sigură, dar în acel moment parcă am putut distinge un mic zâmbet pe fumul umbrei... Un zâmbet trist, chinuit, dar nostalgic și... atât de pur... Așa cum îmi zâmbea odată bunicul... Bunicul... Un cuvânt atât de... atât de trist acum...

Umbra începea acum să se distanțeze... M-am uitat la ea și am vrut să-i strig să mai stea, să vorbim... dar, el a încuviințat din cap... și astfel m-a redus la tăcere... Stropi de sticlă îmi atingeau chipul, iar eu nu mai puteam să le disting gustul sărat de cel al lacrimilor îmbătrânite, acum readuse la viață...

Am stat așa... singură, privind cum fumul cenușiu se rispiește, iar valurile reîncep să se lovească de pietre... Îmi aminteam ce-mi spusese bunicul la ultima noastră convorbire... Era un, ,Paaaaa” atât de semnificativ prin simplitatea lui... De parcă ar fi știut că asta urmează... o despărțire de durată...

De acum, marea se îmblânzise, iar sub lumina palidă a răsăritului ce se ivea din apă, eu aveam încă privirea ațintită asupra zării albastre... Așteptam ceva... dar... nu apăruse...

Mi-am ridicat cu greutate oasele amorțite și m-am apropiat de apă... Am atins pentru ultima dată spuma valurilor, zâmbind către întinderea nesfârșită, devenită acum de culoarea perlelor turcoaz ale adâncurilor, luându-mi, ,rămas bun” pentru o lungă perioadă de timp...

M-am îndepărtat de mare, purtând pe mâna dreaptă picăturile sărate ale apei, care, chiar și după ce se vor usca, îmi vor aminti mereu de acea noapte, de acea umbră, de acea vacanță, de acel vis... * Foșnetele timpului s-au scurs alene... Nu mai sunt aceeași fetiță al cărei chip palid și speriat era luminat în acea noapte. Acum am devenit scriitoare... E altceva... Mi-am urmat visele răzlețe, de neînțeles pentru alții, vise ce mi-au eliberat cuvintele și m-au transformat în poetul mării de astăzi... în poetul propriei mele cetăți înconjurate de sentimente și gânduri... în poetul sufletului meu... Dar, pentru lumea reală, eu nu sunt decât o umbră... O umbră ce a învățat să scrie, a învățat să zboare, a învățat să călătorească, a învățat să iubească... A învățat să fie umbra unei alte umbre rătăcite... A învățat să fie umbra unui vis de vară...

Povestea unui fir de iarbă Toader Daniela, cls. a VIII-a, Şcoala Gimnazială Vidra, Jud. Alba Prof. coordonator: prof. dr. Vesa Elena Nadia Întunericul nu este aşa de obscur precum pare. Este o umbră de cenuşă pe care niciodată nu a căzut jarul. Întunericul ascunde numeroase talismane pe care monştri suprafeţelor nu au reuşit să le descopere. Goana lor spre bolta de mizerii i-au făcut pe monştri suprafeţelor să uite de adevăratele bijuterii. Probabil vă întrebaţi de unde ştiu aceste lucruri. Răspunsul este la fel de uşor precum arunci o privire spre soare. Eu sunt unul dintre talismanele care a trăit o lungă perioadă de timp în marea întunericului, care a reuşit să scoată capul la suprafaţă şi primul care a fost curios săi descopere pe monştri suprafeţelor. Numele meu este Frizzi, iar aceasta este povestea mea...

M-am născut în miezul pământului, în „lumina” întunericului, alături de familia şi de prietenii mei. Până când rădăcina mi s-a format am încercat să descopăr tainele ascunse ale universului meu. Mi-am făcut milioane de prieteni din toate categoriile: insecte, animale, rădăcini, seminţe şi am explorat fiecare colţişor al adâncimilor în care trăiam. Am descoperit de ce pământul este atât de colorat şi de ce este atât de mare. Toate aceste descoperiri ale mele mi-am dorit să le împărtăşesc cu toată lumea, chiar şi cu monştrii de la suprafaţă, să îi determin să ne înţeleagă şi pe noi şi lumea pe care o avem. De aceea îmi doream foarte mult să cresc.

După o lungă aşteptare am ieşit, în sfârşit, la suprafaţă şi pentru prima dată în viaţă o lumină albă şi puternică mi-a alintat faţa. Nu era acea „lumină” cu care eram obişnuit în adâncuri, era o lumină cu totul şi cu totul diferită. Era foarte caldă şi plăcută, era o dulce alinare şi mângâiere, era lumina pe care o doream. Am văzut pentru prima dată o întindere necuprinsă, câmpia, am văzut copacii şi i-am văzut şi pe monştri. La început m-a cuprins un fior de teamă, dar cu ajutorul plantelor din jurul meu am înţeles treptat unde mă aflam. Lumea aceasta de la suprafaţă părea foarte diferită de ceea ce se spunea în subteran, am fost foarte nerăbdător să cunosc această lume, dar şi mai nerăbdător să le spun monştrilor ceea ce ştiam. Însă toată această încântare a mea a fost spulberată când am aflat că nu pot să părăsesc locul, pentru că astfel m-aş rupe de rădăcină şi aş muri. Trebuie să rămân acolo şi să-i aştept pe monştri să vină la mine.

Nu a trecut nicio zecime de frunzar că au şi apărut tot felul de fiinţe în jurul meu. Am crezut că au venit să mă cunoască, dar acele fiinţe, monştri cum erau numiţi în subteran, aşa-zişii „oameni” au venit ca să se odihnească sau să desfăşoare alte activităţi, nicidecum să mă cunoască. Văzând că ei nu ma bagă în seamă am încercat să le atrag eu atenţia mişcându-mă şi făcând diverse acrobaţii, dar ei tot m-au ignorat. Am început să strig, să mă mişc tot mai repede, ca să arunce măcar puţin privirea asupra mea, dar nimic. O floare de lângă mine a început să zâmbească, zicând: „Pe mine mă ignoră şi doar eu sunt mare şi frumoasă, cum ar putea să te observe pe tine, un biet fir de iarba?

Nu te aştepta la aşa ceva din partea oamenilor, ei sunt răi şi ignoranţi faţă de tot ceea ce îi înconjoară.” În acea clipă am căzut în abisul fără fund al tristeţii, din care doar licuricii m-au ridicat şi mi-au cerut să mai încerc o dată. Şi am încercat. Dar nimic... Oare de ce ne cred oamenii, pe noi, firele de iarbă, aşa de neînsemnate? Noi suntem cele care dau viaţă pământului, cele care îl facem să zâmbească, noi suntem cele care dăm o pată de culoare pe acest ocean negru.

Zilele treceau şi eu deveneam tot mai trist. Auzeam în fiecare zi oamenii cum povesteau că au vizitat varii locuri, că au văzut diverse lucruri şi în fiecare zi mă întrebam de ce noi, firele de iarbă, suntem atât de ignorate? Avem şi noi viaţă asemeni lor, avem şi noi casă ca ei, respirăm aerul pe care îl respiră şi ei, vedem acelaşi soare şi totuşi suntem atât de neînsemnate pentru ei. Aceşti oameni, „monştri” nu se gândesc decât la ei şi la viaţa lor, sunt foarte egoişti. Oare şi-au pus vreodată întrebarea: Ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai exista iarbă şi cum ar fi viaţa fără noi? Nu cred că le-a trecut vreodată prin minte aşa ceva... Totul li se pare firesc, totul li se pare că li se cuvine... Suntem pentru ei o simplă pătură verde pe care se aşază în fiecare zi fără să-şi dea seama că ne-ar putea răni, sau mai rău, am auzit de la o floare, că uneori ne taie şi ne folosesc drept hrană pentru animalele lor. Oare, nu s-au gândit niciodată că fără de noi nu ar putea trăi?...

Eu, chiar dacă sunt un fir de iarbă, mă consider cel mai preţios din univers. Faptul că în fiecare zi soarele străluceşte asupra mea îmi dă speranţă şi putere. Ploaia care cade peste mine îmi

dă viaţă. Aceste lucruri mă fac fericit şi mă determină să merg mai departe, să trec nepăsător, asemeni oamenilor, prin această viaţă. Nu încetez să cred că sunt şi oameni care înţeleg viaţa firelor de iarbă, chiar dacă nu i-am întâlnit. Poate dacă acel copil nu m-ar fi smuls cu aşa uşurinţă şi neruşinare din pământ, i-aş fi întâlnit... Firul vieţii mele s-a rupt din cauza unui pui de monstru care, încercând să smulgă o floare, m-a smuls şi pe mine. Viaţa mea s-a sfârşit fără a putea să le spun oamenilor cum suntem noi, de fapt. Însă îţi spun ţie, cel care citeşti acum povestea mea, că noi firele de iarbă suntem adevărate bijuterii. Fără noi firul vieţii tale nu ar putea continua, fără noi nu ai putea să supravieţuieşti. Tu, cititorule! Tu să nu fi asemeni celorlalţi oameni, să nu fi un monstru ignorant! Încearcă să vezi şi să înţelegi că fiecare lucru, fiinţă, entitate are rolul ei. Noi avem rolul nostru, iar tu ai rolul tău, nu ignora rolul şi viaţa nimănui. Învaţă să preţuieşti tot ceea ce te înconjoară şi vei fi la rândul tău preţuit!

Oltean Iulia Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu, cls.a IX-a I, prof.coordonator: Mărculescu Carmen (”Centrul vechi, Sibiu”)

Cupa visului Antoniuc Claudia, cls. a VII-a, Școala Gimnazială ”Grigore Hagiu”, Tg. Bujor Prof. coordonator: Mitu Nicoleta

,,De pe-o zi pe alta-mbătrânești Nu cu săptămânile, cu anii” ( ,,Cupa” de Radu Stanca) ,,Tic-tac, tic-tac, tic-tac!”

Văd cum pe trupul altor generații, cad ușor picături dintr-o licoare ce îi metamorfozează: părul- nins de neaua bătrâneții pare atins de argint, ochii devin două picături dintr-un lac al împlinirii, buzele amintesc cu bucurie șoapte de amor rostite, parcă, într-o altă poveste; pielea catifelată se strânge, cu modestie, în pliuri; înțelepciunea se înmulțește ca întrebările fragede ale unui copil.

Mă privesc spre trecut, ca într-o somnolență provocată de fumul alburiu al negurii. Mă intuiesc într-un trup gingaș, nenuanțat de preadolescență: mă simt ușoară ca un fulg; lumea o văd cu alți ochi, dar cu același dintotdeauna ideal ,,abia aștept să fiu mare”. Caut contururi ale unui anume viitor -al meu, îl întrevăd; răsuflarea agitată a orelor se scurge, iar eu încă naivă, mut/ ascund păpuși în ungherul copilăriei mele. (Îi auzeam, fără a-i înțelege, pe părinții care se lamentau necontenit: ,, vai, ce repede trece timpul…”)

Dacă m-ai întreba ce reprezintă acel obiect lunguieț, din sufragerie ce ticăie ritmic, fără să țină cont de dorințele mele, ți-aș mărturisi, într-o doară, că e dușmanul oricărei ființei supuse curgerii, prinse în vârtejul devenirii; și totuși, viața mea e intim legată de orologiu; brusc, parcă, sa mutat în sufletul meu pentru a mă anunța, de exemplu, sfârșitul orei de chimie. Intervalul acela de timp se dilată în veacuri, se descompune în minute; întrerupe desfătarea ochilor mei ce privesc cerul, mă întoarce la clipa prezentă ce a dispărut deja; acele ceasului se rotesc într-un dans muzical, câteodată, alteori strident…

Revin cu încăpățânare, la actualul meu ideal: acela de a mă desprinde-întoarce din brațele mamei și de a păși într-o lume altfel, dar dureros de dulce. ”Inima –mi apasă grav pe clape” (ca într-un refren) la amintirile copilăriei, dar savurează, cu o plăcere de nedescris, devenirea accelerată, metamorfoza în domnișoară. Mă cred în centrul universului și o euforie îmi inundă simțurile; mintea își desenează singură două aripi ce o ajută să zboare dincolo de mine, spre ceea ce voi deveni.

Orele se preling ușor pe chipul meu, iar eu mă aflu la același birou, pe același scaun scrijelit... inima-mi tresaltă de emoție, iar auzul se simte alintat de șoaptele romantice ale ceasuluitovarăș statornic și de nădejde în marile mele călătorii. Mă las sedusă de scrisorile-i de dragoste, rostite în oglindă- într-un cod secret doar al nostru…

Odorul meu nespus îmi adună codițele blonde și-mi mângâie glasul amăgitor cu bătăi ritmice și monotone. Aș vrea să fug cu el în lume, să cutreierăm necunoscutul…

Deodată, liniște…niciun ticăit. Ce s-a întâmplat? Ceasul a stat…V-am dezamăgit fără rost, deoarece bateria-i secată…

Amarant de piatră Man Sergiu, cls a XII-a, Liceul Teoretic “Octavian Goga” Huedin Prof. coordonator: Daciana Loi Am visat un loc, atât de banal şi plin de patimi, suferinţă, dor şi lacrimi, un loc în care sălăşluiesc cele mai de temut vise şi aspiraţii ale societăţii, unde comorile se odihnesc pe vecie, un loc al nemuririi. Însă nu ruinele în particular mi-au atras atenţia, ci o piatră. Pe cât de banal sună, era cea mai frumoasă dintre toate, singura fortificaţie care îşi întindea braţele de marmură, muşcând din pământ, împodobită cu sticlă şi firicele de verde, o construcţie care îsi despica vârful, dezvăluind o dualitate compactă şi neînțeleasă. Două flori zâmbeau privind înspre efemeritatea omenirii. Nu am trecut niciodată pe lângă ea fără să mă opresc câteva secunde pentru a mă afunda intr-un tumultum sufletesc. Veşnic mă încerca un sentiment de o nemaiîntâlnită profunzime, un sentiment prăfuit, o melancolie aparte, creatoare prin criptic şi neînţeles, o simfonie a tuturor simţurilor care le aveam la dispoziţie. Privind-o, ştiam că îmi vorbeşte. Ştiam că era singura care avea ceva de spus. Dar oare de ce nu mi-am făcut mai mult timp să ascult? Anii au trecut peste noi doi, lăsând crăpăturile să-şi continue cursul prin vinele amândurora. Întâlnirea s-a repetat de zeci de ori şi, ca de fiecare dată... nu am ascultat. Iar acum, în pragul apogeului spiritualității mele, am decis că a venit timpul. Timpul să urc iarăşi dealul, să-mi port greutatea nefirească ca pe-un talisman, şi să gust parfumul mult aşteptat. Da, a venit vremea să-mi culeg amarantul.

INTRODUCERE Întâi de toate, trebuie să întelegeţi ca sunt om. Mănânc, respir, iar lista se poate completa la nesfârșit. Însă cel mai important este faptul ca trăiesc. Să-mi părăsesc domiciliul în miez de noapte doar pentru a sta faţă în faţă cu o stancă poate suna cel puţin nefiresc. Însă pentru mine e un drog pe care mi-l voi permite.

Mi-am pregătit doar ustensilele necesare: grafitul, o lumânare, chibrituri şi un mic caieţel unde se va naşte o poveste. Lucruri precum întunericul, singurătatea, sunete cu rezonanţe stranii, urletele animalelor descătuşate, permanentul sentiment de nesiguranţă, mă lasă rece. Am o misiune, şi-o voi duce până la capăt. Întorcându-mi capul, am zărit multe alte dovezi ale ecourilor fiinţei umane, forme diverse şi reci, bucăţi de fier împletite. Niciun sentiment aparte nu mă încerca. Nicio piatră strălucitoare, sau vreo nestemată muribundă.

Hainele pătate de noroi în urma căzăturii datorată neatenţiei mă fac să mă simt mai aproape de origini. E o frumoasa şi caldă noapte de august, a cărei mireasă moartă străluceşte neînțeleasă, deasupra zidurilor renegate, un context mult prea ideal. De parcă întreg Universul şi tot ce se ascunde în spatele lui, s-a reunit pentru a-mi oferi mie o conjunctură favorabilă. Mă chinui să notez acest prolog în timp ce înaintez.

Mă aflu în faţa “coşmarului meu”, care nu m-a lăsat să mă odihnesc în ultimele zile. Închizând ochii, aveam în faţă cele doua inflorescențe misterioase de pe suprafaţa lui. Deschizândui mă găseam captiv în faţa aceleiaşi imagini. Zile în şir am încercat să mă stăpânesc deoarece noaptea aleasă de mine era una mai specială. Lună plină. Ce poate fi mai romantic?

PLOAIA Primul chibrit se aprinde. Îmi aşez lumânarea în palma domnişoarei. Le privesc. Mă privesc.

Fiecare detaliu, neschimbat. Fiecare umbră, identică. Un cântec ciudat îmi bântuie cavernele gândirii, potrivindu-se neaşteptat de bine. .. “Baptized with a perfect name. ..”... muzica are să-mi fie confident. Melodia continuă lină, la fel şi versurile din capul meu. Ritmurile uşor agresive combinate cu solemnitatea vocii Florii şi a Îngerului ajung la apogeu. .. “Caress the one, the neverfading rain in your heart...”... asta am de gând să fac. .. “Caress the one,the hiding amaranth...”... da, mă voi cufunda în pasiune şi senzaţie, cu ajutorul tău. Sufletul primului chibrit a trecut in neant.

CĂPITANUL Reaprind lumânarea, uşor speriat de faptul că am rămas prea brusc în necunoscut. Am simţit iarăşi că nu sunt singur. Mă aşteptam deja la asta. Sunt pregătit să accept orice se va întâmpla în continuare. Închid ochii, şi astept. Un alt refren mă face acum să mă gândesc la tărâmuri îndepărtate. .. “Oh how I wish, For soothing rain. .. “. .. nu e momentul. .. “All I wish is to dream again...”. .. poate, dar aici mă refer la un somn linistit. În faţa mea se află acum o frumoasă nimfă.

Poartă un giulgiu alb, ce-i acoperă întreg trupul subţire, aproape inuman, mai puţin umărul drept.

Mă pierd în ochii ei de cristal, albi, constrastând cu părul negru, ce atârnă leneş peste veşmânt.

Vocea ei îmi şopteşte. .. “This is me for forever, One without a name”. .. şi mă cutremură faptul că mi se adresează cu versuri din aceeaşi melodie. Însa nu se opreşte aici. .. “Touch me with your love, And reveal to me my true name...”. .. întinzându-mi palma. Am atins-o spunând cu voce tare. ..

“Nemo...”. .. şi am ştiut că asta a vrut să audă. A zâmbit plecându-şi capul şi mi-a făcut semn să mă întorc. Cele două fete au prins viaţă în văzul meu. Ştiam că e doar o iluzie. .. o iluzie care mă cheamă să-i dezleg misterul. Mi-am deschis ochii. Gardianul a pierit, la fel şi lumina.

COPILUL Un strigăt în noapte, o descătuşare ascuţită a unei femei înspăimântate de moarte. Îmi îngheaţă simţul şi scap lumânarea pe iarbă. Urc in turnul de veghe, privind în depărtare cum bătrâna locomotivă îsi trage greutatea. Încă o sirenă din partea mecanicului, încă un strigăt care să-mi liniştească sufletul. Îi redau lumânării strălucire, încrezător şi totuşi dezamăgit de propria-mi laşitate. Închid ochii. Pătrund iarăşi într-o lume fără stăpâni sau graniţe, întâmpinat fiind de către cele două “surori” încastrate în piatră. Sunt plăcut surprins de prezenţa lor, deoarece ştiu că nu sunt doar rodul imaginaţiei mele. Cele două îşi întind mâinile, cu încheieturi înguste acoperite de voaluri semi-transparente de culoarea liliacului, contrastând cu bucăţile de material roşu-închis ce coboară de pe umeri până deasupra gleznelor goale. O voce masculină îmi transmite gânduri liniştitoare. ..

“Don’t you worry, don’t you worry child. .. “. .. de ce aş face-o când am două încarnări ale mitologiei în faţa mea. Cea dintâi, o Venus brunetă, coafura scurtă pierzându-se în valuri de mătase şi trandafiri, îmi atinge uşor obrazul. Simt cum mă cheamă spre luncile unde cresc safire. .. “Upon the hill, across the blue lake. .. “. .. dar nu e o tentaţie apolinică, ci o chemare spre cunoaştere. Iar Minerva îmi acoperă văzul cu o graţie perfidă simţind cum îmi tresare inima. .. “That’s where I had my first heartbreak. .. “. .. nu literalmente dar totuşi se potriveşte. Le urmăresc cu interes, îndepărtându-se de mine prin tuneluri ciudate, fără formă, acoperite parcă de pluş. Mă orbeşte o lumină difuză venită din depărtare. Nu acelaşi lucru se poate spune şi în realitate.

FANTOMA Încă un chibrit ars aruncat la întâmplare în iarbă, înca o afundare în vis şi senzatie. Mă aflu într-o sală de teatru pietrificată, unde cortina domneşte, acoperind vulnerabilitatea scenei. Pereţii sunt îmbătaţi de trandafiri sculptaţi în minereu purpuriu, şi tulpini aurite. Îmi atrage atenţia o ramă, sau o încercare minuţioasă de a imita una, plasată la vedere, tocmai sub arcul frânt în care se închide tavanul. Şerpuind, înghiţindu-şi cozile, formând o profeţie aproape biblică, litere şi cuvinte...

“Diamantul se va preface în stăncă, aurul se va pierde în rugină, sunete metamorfozate în amintiri şi sentimente in pene, când eu mă voi coborî.”... nu a durat mult să-mi dau seama despre cine e vorba. După ce am terminat să cuget asupra sensului m-am simţit prizonierul vocii suave pe care o cunoşteam atât de bine. Când însfârşit s-a ridicat “stăpâna”, din întuneric, unduindu-şi silueta exuberantă, o tânără oscilând în jurul vârstei de 30, cu o atât de frumoasă îmbrăcăminte albă, formând o capă ce flutura liniştită în jurul taliei, părul de cărbune sălbatic dansând în rafale de graţie, dar oh. .. se poate? Un detaliu atât de ieşit din comun? Un semicerc argintiu trecând împrejurul nării drepte, contopindu-se cu aceasta, parcă atrăgea toată lumina din jur. “We used to sail the same moonlight waters... “ a început cântecul. Îl ascult cu toată pasiunea. “Oceans away from the wakeful day...” ştiu fiecare vers dar nu mă pot abţine să nu le fredonez doar pentru mine, chiar dacă zecile de scaune goale nu mi-ar fi apreciat interpretarea. Iar atunci realizez că nu sunt singur. În două loje plasate atât de subtil pe crestele tavanului, păzite de îngeri cu feţe acoperite, stau cele doua domnișoare, însoţite fiecare de un partener ale căror trăsături îmi sunt inaccesibile.

Urmăresc spectacolul cu la fel de mult interes. Vocea angelică este acompaniată de instrumente

fără vreo proveniență. .. ca şi cum muzica ar răsuna din crăpăturile pereţilor. Am pierdut bună parte din recital axându-mă pe aceste detalii. .. “Singing on the shoulders of an angel. .. Without care for love n’ loss...”. .. ultimele cuvinte pe care le-am auzit înainte ca urechile mele să fie binecuvântate de o muzică atât de suavă, compusă dintr-un flaut viteaz, câteva note de pian pierdute și o vioară. .. plină de pasiune. Era mai mult decât o simfonie... era o chemare, o destăinuire a unei fiinţe supraomeneşti, mă simţeam nedemn că iau parte la ea. Dar atmosfera si-a reluat in scurt timp cursul energic, putând descifra clar tobele, basul şi chitara. Floarea a început dinnou să cânte. .. cu mai multă forţă decât o făcuse înainte. .. “Bring me home or leave me be, my love in the dark heart of the night...”... mă cuprinde adrenalina. Aş vrea să mă dezlănţui, să-mi rup hainele, să mă confund cu muzica... simt cum mă străpung milioane de ace, simt că mă pierd in golurile Universului. .. simt ca trăiesc cu adevărat. Dar o duhoare nefireasca îmi tulbură echilibrul. Fum. De ce? De unde?

Mă găsesc captiv într-o perdea răuvoitoare, fără să-i resimt efectele. Să fie doar un alt efect vizual zămislit de propria-mi percepţie? Şi atunci îmi văd Floarea cuprinsă de flăcări, părul ei odinioară palpabil devenit o torţă sălbatică, înghiţind încăperea. Nu sunt unicul ameninţat de acest fenomen straniu. Văpaia a cuprins îngerii care şi-au desfăcut palmele lăsându-şi chipurile melancolice la vedere. Dar oare unde-mi sunt artizanele ce m-au introdus în această lume? Sunt lăsat în urmă să asist la ultima parte a cântecului. Muzica a devenit aproape demonică, păstrând totuşi graţia.

Versurile. ..„Take me, cure me, kill me, bring me home...”... mă înfioară şi mă suprind în mod plăcut. .. „Everyway, everyday, I keep on watching us sleep”.... Devin prizonierul focului, şi presimt că nu-mi va îndeplini cel din urmă dor, aşa că mă resemnez, lăsându-mă confortabil pe spate, şi aştept tot ce n-ar trebui aşteptat...“Relive the old sin, of Adam and Eve...”. .. contemplând si bucurându-mă de femeia învăluită-n zale de aur şi fier. Dar cum am putut să fiu atât de orb... bineînţeles că ea se află în spatele acestui şiretlic... „Redeem me, into childhood, Show me, myself without the shelf”... parcă aud ordinele şoptite, scânteile plecându-se în preajma ei, şi zâmbesc ironic recunoscându-mă impresionat...„Time to never hold our love”. O tensiune cumplită, ultimele note, pierdute in cărbuni încinşi, căldura-mi dă putere, să asist la un moment de renaştere, când cel din urmă refren va fi desăvârşit sub vocea matusalemică. ..”My fall will be for youuuuuuu”. .. ohhhhh, mă răvăşeşte eleganţa, mă descompune şi recompune după bunul plac...dar nu e gata...cu mai multă forţă, cu mai mult spirit...“My fall... will be”... se apropie... “for youuuuuuuu...”. ..simt cum transcend graniţele conştiinţei alături de această notă infinită, voce de neuitat, extazul suprem, și un cor ce repetă obsedant, apocaliptic “My fall, will be for you, my love, will be in you. You were, the one to cut me, so now, I bleed forever”, carbonizare a limitelor impuse de propriul trup...

Doamne... de ce trebuia să se termine?

ODIHNA O să fie greu de explicat arsura de pe mână, dar cel puţin nu am provocat un incendiu. Sunt transpirat, mă simt ca şi cum am asistat la construcţia piramidelor aztece. Dar caut mai mult de atât.

Am redat strălucire lumânării şi privesc carneţelul. Plin de cuvinte si fraze fără sens. Îmi place.

Oare unde mă va purta sentimentul mai departe? Întâmpin un decor, cel puţin banal. Un jilț bleumarin, în mijlocul unei camere devastate, sticle fără suflet, captive printre tineri amorţiţi. Lângă mine, o preafrumoasă Venus, cu un văl negru si un guler larg împarte un sărut cu tentaţia. O simt tulburată, distrasă, nepăsătoare de tot ceea ce se află în jur. Parcă o aud fredonând. .. „I don’t wanna be the girl that laughs the loudest... or the girl who never wants to be alone...”. .. dar mi-o închipui cedând lui Dionisos mai devreme, dezlănţuită şi perfidă.... Se ridică încet, nesigură, şi părăseşte încăperea. O urmez cu interes gândindu-mă dacă sau cum ar trebui să intervin. Aud suspine din spatele unei porți, aud strigăte si aud un nume. Mă lipesc de zis şi simt cum mă cuprinde neputinţa.

Mă sfâşie durerea unei alte fiinţe umane, mai ales al uneia cu atât potenţial. Dar cum timpul meu de visare pare limitat, am impresia că scena s-a derulat brusc câteva ore, deoarece clipind răsare soarele. Venus îşi leapădă locul de odihnă şi se îndreaptă plină de demnitate spre ieşire, adunânduşi cele câteva lucruri pierdute prin încăperi. Ieşim din castel, ne avântăm pe străzi, ea nu-mi observă prezenţa. Clopotele bisericii bat fără oprire, fără spiritualitate, doar metal solid, lovit, legănat. E un aer rece si mucegăit, simt trecerea de la prospeţimea muntoasă la răceala artificială a pietrei cubice şi marmurii. Pare o cetate cunoscuta,deşi n-aş putea spune de ce. Poate Brukenthal imi va raspunde.

Clădiri gotice cafenii, străduţe lungi ramificate, şerpuitoare, şi un subtil iz familiar. Mă simt

binevenit fără să fiu acasă. Nu pot să ignor umbra capului plecat ce evită privirile curioase ale oamenilor. Se opreşte în faţa intrării unei rezidenţe dreptunghiulare cu numeroase geamuri închise, draperii uzate şi prăfuite, ferindu-i pe locatari de ceaţa prăfoasă a toamnei târzii. Priveşte în sus. O perdea fluturând. Vocile paşilor grăbiţi pe scări crăpate, respiraţii întretăiate subţiri şi o întâlnire.

Imaginea simbolică a celor două deităţi separate de un grilaj ruginit. Cea liberă se scaldă în ruşine, cunoscând privirea plină de reproş a celei captive. Şi totuşi când ochii l-i se întâlnesc în final... mă văd nevoit să recunosc o legătura neobişnuită. Se simte absenţa fundalului sonor. Totul e atat de...

“Sober”. Printr-o uşă veche, scorojită, intru în ceea ce ar trebui să fie un loc al odihnei. Pare mai mult o încercare esuată. Pereţi aplecați, mobilă veche ponosită, mirosul apăsător de mucegai mă duc cu gândul la capătul lumii. Minerva arată o grijă deosebită faţă de colega ei de suferinţă, protectoare şi docilă, ca o mamă, dându-i sfaturi, găsind o cană de ceai sulfuros care să-i redea căldura interioara. E o scenă emoţionantă. Şi totusi, de ce nu v-am găsit înconjurate de lumină şi dragoste? Urechile mele nu mai pot îndura bătăile clopotului. Uşa camerei se închide. Pânze de păianjen se adună în jurul percepţiei mele şi mă fac să mă simt brusc singur şi neconsolat. Geamul crăpat îmi permite să-mi văd martirele îmbrățișându-se înainte să mă trezesc tremurând de frig în epicentrul unei nopţi de vară.

AMINTIRILE Îmi încălzesc uşor mâinile deasupra unei văpăi mici, nesemnificative, comparativ cu răceala sentimentului ce m-a adus in starea asta. Pentru prima dată sunt nehotărât dacă ar trebui să sap în continuare, temându-mă de ce-aş putea dezgropa. Poate trecutul ar trebui să rămână un cufăr plin de secrete... “Rest calm...”...iar de data asta, n-am fost eu. Mă trezesc amorţit pe nisipul unei plaje... nu doar necunoscută, ci perfectă. Fără urmă de civilizaţie care să-i înrobească frumuseţea. Simt briza cum îmi mângâie părul răvăşit, mă umple de încredere, căldura soarelui un nectar, iar valurile îmi spală neputinţa şi ruşinea. Dar ca deobicei, am vorbit prea repede. Nu ştiu dacă bagajul meu este suficient de bogat pentru a descrie ceea ce am în faţă. O construcţie imitând o catedrală gotică, care,fireşte, nu are cum să găzduiască un altar, ci poate un conte excentric. Este incredibil echilibrul format din contraforţii albăstrui şi impozantele turnuri acoperite de flori multicolore, reliefate cu diverse forme fără scop sau posibilitate de ale da o denumire, elegante, distincte, o adevărată simfonie din piatră. Şi m-au urmărit, sau poate au fost acolo tot timpul. Îngeri sculptaţi, prea fin pentru mâna omului, cu aceleaşi creştete îngropate în palme şi aripi deschise. Nu pot rezista chemării unui asemenea loc. Pe veranda îngustă, o măsuță şi un şezlong, iar lângă piciorul meu, o ceașcă crăpată emanând un puternic miros de cafea. Am reunit-o cu farfurioara sprijinită de tocul uşii, lăsându-le în urmă. Vreau să ştiu cu adevărat ce se află înăuntru? Gândul îmi provoacă o uşoară anxietate... “Rest Calm...”. .. de ce faci asta? Tradiţionala uşă cu balamele ridate, al cărei ecou se izbeşte de pereţii îmbibaţi cu praf. În imediata apropiere o tejghea înaltă cu un clopoţel singuratic, în spatele acesteia o vitrină unde dorm liniştite zeci de cheiţe etichetate. În jur, cea mai clasică formă de opulenţă, compusă din canapele, flori uscate, covoare rupte şi tablouri desfigurate.

Nu mă mai pot regăsi în această clădire care parcă suferise un salt temporal. În scurt timp urcam scările şubrede, mă pierdeam pe holuri interminabile şi deschideam încăperi goale. De ce mi-a fost dat să explorez un loc ce nu-mi oferă nimic de explorat? “I went to cry in a seaside hotel...”. .. miam ridicat privirea încercând să localizez sursa muzicii. Aşteptam nerăbdător următoarea chemare. .. “Lanes of memory paved by sweet frozen moments...”. .. te-am găsit. Niciodată nu cred că am alergat mai plin de speranţă. Felinare fără niciun rost, sculpturi uitate de vreme, camere blestemate, pe toate le-am lăsat în urmă... “Deathbed, memories of home...”. .. o voce mai sensibilă de data asta... “Never let me go.”. .. niciodată, draga mea. Următoarele clipe s-au difuzat cu încetinitorul.

Poarta s-a deschis singură, am trecut pe sub podul ei, m-am împiedicat din cauza şocului, şi am paralizat din cauza muzicii... nu conta că eram întins pe o podea imbătrânită. A trebuit să mă smulg din vraja cântecului pentru a realiza că mă aflu într-un salon imaculat, mese si scaune lustruite, clienţii în costumaţii reminiscente ale secolului al XIX-lea, şi printre ei... printre toţi necunoscuţii, două fete, două gorgone sanctificate în albastru marin şi auriu, savurând vinul alb, muzele mele nespuse, privind orchestra, duelându-se cu pahare de cristal. Intrarea mea forţată nu pare să perturbe mersul firesc al lucrurilor. Nu ştiu cum am ajuns să port un frac roşu strâns pe corp, pantofi negri lucioşi, iar ce a fost odinioară imitaţia unei coame de leu, transformată într-o împletită coadă ce-mi

lovea spatele cu demnitate. Am devenit parte din peisaj. Nici măcar faptul că am ocupat unicul scaun liber la masa unor domnișoare singure nu a stârnit vreo reacţie. Un tânăr cu părul şaten lins, îmbrăcat impecabil la costum, se apleacă cu tăvița pe care, sfidătoare, mă priveşte o dansatoare în miniatură înfăşurată în bucăti textile roşi ce se împrăştie, lovindu-se de marginile globului de sticlă în care este conservată atât de perfect. Îmi apropii privirea, o singură scânteie din ochii săi cafenii smulgându-mă din sfera mea protectoare, producându-mi senzaţii pe care nu le pot descrie. Eram în aceeasi încăpere de mai devreme, doar că nu gheaţa era acum inamicul meu, ci focul. Foc ce înghiţise toate camerele şi mobila prăfuită, perdelele sfâşiate.... Foc ce îşi croia drum spre camera cu uşa crăpată, unde dormeau liniştite cele două fire de amarant. Am văzut cum se despică tavanul şi cum gardianul şi-a lăsat aripile peste trupurile lor imobile, fulgii împrăştiaţi în jur punând stavilă infernului, am văzut cum le-a cules sufletele, oferindu-le şansa ce nu mulţi au primit-o... cea de a se regasi într-o lume a eternității. Simt cum devin una cu flăcarile,iar micile celule cenuşii au trecut peste aura incertului. Ştiam ce s-a întâmplat... ştiam de ce m-au chemat de atâta timp. Voiau ca cineva să aibă încredere în ele, să le cunoască aşa cum ceilalţi n-au fost în stare, să nu se reducă la înfăţişare sau prestigii, ci la puritatea sufletului şi valori morale. Voiau să-şi facă simţită prezenţa, aşa cum nimeni nu a fost în stare vreodată, eu fiind victima capriciilor domniţelor în cauză. Mă recunosc profund impresionat. M-am trezit odată cu strigătul dezlănțuit al unui înger necruţător. ..

“To rest calm, in greeeeeed”. .. prevestind ultima parte a recitalului, mulţumit fiind în sine, că miam dus misiunea pâna la capăt... “Within there’s every little memory...”. .. tablouri prăfuite. ..

“Resting in a dream, smiling back at me...”... speranţe adormite... “The faces of the past keep calling me to come back home...”... figuri neînţelese... “To caress the river with awe!”. .. mistere şi enigme, mi-au fost date toată viaţa, și acum, în cel din urmă ceas al detaşării mele, îmi privesc frumoasele nestemate mulţumindu-mi cu ochi mari şi rugători. Am simţit fiorul despărţirii când imaginile au început să se şteargă, hipnotizat fiind de ecoul. .. “Rest calm, and remember meeeeeeee...”. .. ce m-a trezit la viaţă....

ADEVĂRUL Pe sub arcada de stâncă, am închis poarta cetății, lăsând în urmă piatra de mormânt a celor două făpturi, pe care nu le voi uita vreodată. Şi totuşi ce rost ar mai avea misterul dacă aş spune cuiva despre existenţa caieţelului, sau a ceştii de cafea găsite pe genunchi?

Acesta a fost conţinutul unui caiet găsit de un trecător pe o potecă de la iesirea orașului.

Nimeni nu ştie cine este autorul, sau de ce a ales să imortalizeze o poveste atât de surprinzătoare cu privire la mormântul ocrotit de umbra falnicelor ziduri. La câţiva metri, acesta a mai descoperit o bucată de hârtie cu următorul mesaj: „Nu există povestitor mai bun, decât cel care nu poate să povestească, aşa cum nu există final mai bun, decât cel pe care îl alegi singur.”

SFÂRŞIT

EU, TU, NOI... ( sau ‚,Dialog” despre fericire) Nistorică Maria, clasa a X-a, Colegiul, ,Henri Coandă”, Bacău Prof. coordonator: Budău Liliana - Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie.

- O să mă bucur pentru clipele astea, atât de importante, cine știe când...

- Când am sărutat prima fată nu am simțit decât un gust de carne.

- N-am putut sesiza deosebirea, fiorul.

- Asa se întâmplă.

- Abia după vreo două zile, m-a apucat o fericire. Așa, din senin.

- Apoi am pierdut din nou fericirea, am crezut mai târziu că am regăsit-o...

-Toată viața mea este o continuă căutare a fericirii. Nu vreau ca fericirea pe care o caut cu însetare să țină doar câteva clipe, ci vreau să dureze toată viața.

- Când eram prunc, orice zâmbet al mamei mă făcea fericită. Mai tărziu, am aflat că nu-mi este suficient asta, mai trebuia să caut.

- Am crescut, am fost Ileană Cosânzeană, Zâna Bună din poveștile copilăriei mele, am visat c-am să schimb lumea și asta o să-mi fie fericirea dar era prea târziu... nu-mi mai era îndeajuns... fericirea întârziase din nou.

-Am dorit să mi se acorde libertate mai apoi. Libertatea mă făcea fericită. Prea târziu... Lanțurile au căzut și fercirea s-a transformat în povară.

- Adolescentul din mine intrase în conflict cu lumea, cu sinele, cu ploaia de vară, cu răsăritul, cu stelele care cad și se înfrățesc cu lutul. Visam, visam și asta putea să aducă fericirea.

- De multe ori nu reușeam să înțeleg ce este bine și ce este rău pentru mine. Prietenii mei și preocupările mele mă făceau fericită, însă era o fericire trecătoare, de scurtă durată. Timpul se scurgea pe nesimțite, fără rost și am înțeles că îmi poate fi inamic. Sigur nu luase cu el și fericirea mea, cea care să rămână în eternul ființei mele.

- Dacă dragoste nu e, nimic nu e...

- Poate că acum este timpul pentru fericire!

- Trezește-te! Adevărata iubire este un act de abandon total! Omul este un bob de suflet în eternitatea lumii, nu o mână de carne…

- Da, dar ochii albaștri și…

- Nu, nu e asta, adu-ți aminte gustul iubirii: parfum Chanel, trup zvelt, atletic, suflet gol, pustiu, rece… Unde este fericirea? Ce-ți pasă ție, chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul? Ciudat…Ȋn basme, prințesele sărută broaște râioase și se prefac în prinți. Ȋn viața reală, prințesele îi sărută pe prinți și aceștia se prefac în broaște râioase.

- Iubirea ne poate face să îmbătrânim înainte de vreme și ne reîntinerește când tinerețea s-a dus. A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt și a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de cer.

- Da, clipa în care toată puterea stelelor trece prin noi și ne îngăduie să trăim minunea iubirii. Poate că asta este fericirea adevărată!

- Nu, trece repede, semn că n-a venit atunci când trebuia.

- Ȋn fiecare zi, Dumnezeu ne dă, odată cu soarele, o clipă în care ar fi cu putință să schimbăm tot ce ne poate face nefericiți. Trebuie doar să vedem asta. Clipa asta poate fi ascunsă în o mie și unul de lucruri care credem că ni se cuvin.

- Ȋn ochii care văd în fiecare dimineață cum răsare soarele, în mâna care poate simți minunea din fulgul de nea atunci când iarna face din lume un basm, în cuvântul pe care îl poți auzi de la celălalt, în inima care bate în același ritm cu inima celui care va să fie EL, în florile de cireș care inundă primăvara, în atâtea și atâtea lucruri.

- Şi totuși, nu pare să ne fie de ajuns…

- Ce îl poate face pe om fericit în viața sa? Nu oare întemeierera unei familii bazată pe o iubire adevărată, precum și uniunea cu Dumnezeu în a da viață copiilor, rodul iubirii părinților?

- Ȋn momentul venirii copiilor pe lume, părinții își redefinesc fericirea prin gesturile ce le manifestă față de minunile iubirii lor.

- Sunt cuprinși de fericire atunci când își văd copiii cum cresc sănătoși și frumoși…

- Obligația părinților este de a-i educa și crește în frica lui Dumnezeu! Poate că acum vine fericirea cea adevărată, cea care rămâne, dăinuie.

- Când copiii cresc, părinții îmbătrânesc și se gândesc tot mai mult la Apus, când vor răspunde pentru faptele lor. Liniștea lor, sentimentul deplinei împăcări poate că este certitudinea faptului că au gustat din fericire.

- Cei care au ales calea cea rea și ușoară în viața lor vor să se reîntoarcă în timp pentru a schimba ceea ce nu mai poate fi schimbat. Timpul este ireversibil și nemilos cu noi.

- Ce-ar putea totuși să fie izvor de fericire? Nu cumva milostenia, iubirea, cinstea, generozitatea, recunoștința, dăruirea?

- Sau poate că secretul este să ascultăm copilul care am fost cândva și care există în noi.

- Atunci omul se simte tânăr, chiar dacă este bătrân!

- Așadar, fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie. Atunci când crezi că ai găsit-o, piere. O cauți din nou, biet suflet!

- Oprește-te! Privește mai aproape! Uită-te înlăuntrul tău, acolo unde nu ai timp niciodată să poposești. Ești atât de ocupat să ai, lasă-te vieții. Ești al ei!

- E greu…Eu, tu, el, noi, voi, ei, suntem la fel. Pierduți în monologuri fără sfârșit.

- E rațiunea omului de a fi.

- Mi se pare mie sau e târziu?

- Cum a trecut timpul!

Vis de copil...

Trifan Victor, clasa a XI-a, Colegiul, ,Henri Coandă”, Bacău Prof. coordonator: Budău Liliana Stropiți cu „veninul problemelor” tindem să ajungem mari… De parcă, cu cât vom crește, problemele s-ar micșora… Cât de imprevizibil am putut să fiu, vedeam totul “floare la ureche“, însă e atât de greu…Vroiam să fiu liber, și acum, că-s liber, m-am răzgândit…

Mi-e dor de vorba mamei, care nu obosea să-mi spună despre cât de fericită ar fi dacă mă voi face doctor.

Mi-e dor de râsul tatălui, care mereu apărea când începeam să-i spun cum va arăta casa mea (părea atât de reală, trei etaje, cu piscină, iar ca accesoriu, în curte, un frumos Ferrari F70).

Mi-e dor de sora care la ziua mea de naștere îmi aducea câte ceva cumpărat din două sau chiar trei burse de-ale ei, iar de fiecare dată îmi amintea că trebuie să învăț, ca la rândul meu, și eu, cândva, din bursa mea, să-i pot cumpăra ceva. Și iarași, măcinat de aceste gânduri, mă trezesc pe străzile Bacăului, târgul provincial unde plouă încă sufletul lui Bacovia, aici unde nu-i nici mama, unde nu-i nici tata, unde nu-i nici sora.

Aici, unde am rămas singur.

Noroc că valiza, cea care m-a costat jumate din salariul mamei, cea pe care am cumpărat-o din gara sătucului meu (cică e cel mai important lucru pentru un elev plecat din matcă) era încăpătoare, și mi-am putut ticsi printre borcanele cu mâncare și amintirile!

Aminirile care mă ajută să respir aerul de aici, care mă ajută să mai zâmbesc din când în când, amintirile care mă trimit acolo lângă vatră, cînd toți ai casei ne întreceam la povestirea celor mai amuzante istorioare.

Amintirile din copilărie!

Acele clipe, care și astăzi mai trăiesc în mine!

Diminețile în care dormeam cât vroiam, în care nu exista ora 7.00 pentru deșteptare sau ora 8.00 pentru lecții! Dar exista roua dimineții și parfumul florilor de salcâm...

Orele în șir de joacă, fără sport, fără teme, fără cumpărături, fară ora de matematică, fară responsabilitați și fară singurătate! Dar existau dealurile pe care puteai alerga în voie, gratis, fără bilet... Ce straniu, abia acum le văd!

Pe atunci și dragostea era “mai ușoară”, lăsai un bilet scris cu litere de tipar “VREI SĂ FII PRIETENA MEA?” în cutiuța pe care era desenată o inimă, aceea pe care o aducea educatoarea de “DRAGOBETE”; și “mai adevarată”, când ne sărutam pe obraji și înroșeam de-o dată!

Aș vrea să fiu din nou copil, să pot și astăzi să-mi adun prietenii la joacă, în nisipul de la poartă, să construim castele, să ne mai jurăm măcar o dată prietenie pentru vecie!

Aș vrea să fiu din nou copil, să-mi plimb mândru prețiosul Abecedar, să mai fiu trecut măcar odata în fața clasei ca sa recit poezia “Zdreanță”!

Acele julituri de pe picioare făcute cu bicicleta pe șoseaua casei mele, au fost cele mai plăcute răni, “Și ce dacă nu se oprește sângele? Vine acuș mama și rezolvă!”

Aș vrea ca și acum, cu o bomboană, să dispară toate cele rele! Însă am ajuns să fiu un pierdut printre praful greoi și mirosul de cauciucuri arse ale amintirilor mele care abia acum înțelege că tot ce-a fost era doar un început frumos al vieții mele, era cărărușa care m-a îndreptat la drumul cel mare.

Alergam desculț prin roua dimineții, după pașii repezi și fini ai mamei, care se grăbeau să care gălețile cu apă cât mai repede acasă: “Fuguța, hai fuguța, avem atâtea de făcut și acuș e seară”…

Iar soarele, un adevărat tovarăș, mă mângâia de dimineață până seară, fără să obosească, și după el tânjeam o iarnă întreagă!

Iar luna, o adevărată strajă, îmi veghea somnul fară ca să se plictisească, și chiar dacă dormeam, simțeam cum surâde la îndrăznețele mele vise!

Parcă mai ieri strigam “Hiiiii” prin stâna cea de oi pentru ca mai apoi să adorm în drum spre casă în carul cel de boi! Mă gândeam la lucrurile astea în lungile și chinuitoarele după-amiezi când trebuia să dorm. Lumina auriu-roșietică umplea încetișor dormitorul, se reflecta în ușa cu ape a șifonierului și îmi cădea pe obraz. Stăteam în pat cu ochii deschiși și priveam prin fereastră norii minunați, rostogolindu-se strălucitori, capricioși, pe cerul verii. Uneori mă ridicam tiptil dintre cearșafurile scrobite, tăioase ca o sticlă albă, dar ușoare ca hârtia, și mă duceam la fereastră.

Așa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii, de când e lumea și pământul, măcar să zică cine ce-a zice. Câtă dreptate avea Creangă. Și unde mai pui că pe atunci nu știam ce-i DORUL… Acum parcă-s un rătăcit ce cutreieră străzile claxonat de mașini; ce mult aș vrea ca în locul lor să mă strige mama, așa cum mă chema când masa era gata “Victoraș, la masă puișor!”.

Cu fiecare lacrimă, mă îndepărtez de tine, Copilărie! Nu-mi amintesc cine a spus asta dar pare să fi avut dreptate.

Am plecat să realizez visul mamei, “Fă-te doctor, dragul meu!”.

Am plecat să pun temelia casei cu trei etaje, cu piscină și mașină!

Am plecat după bursă! Știu că voi reuși, deoarece copilăria mea m-a învățat asta. Un copil fericit va fi un adult împlinit.

Succesul meu, bucuria familiei! Așa să fie?

Dorul de casă Verdeș Cristina, clasa a XI-a, Colegiul, ,Henri Coandă”, Bacău Prof. coordonator: Budău Liliana , ,Mi-e dor de mama, de via din grădină, Mi-e dor de pâinea caldă, de casa cu lumină, Mi-e dor de tine tată, de soare și de stele, Mi-e dor de pomii înfloriți din curtea casei mele.”

Vântul sălbatic suflă frunzele pe potecile lungi și goale. Cerul se întâlnește cu pământul, iar nopțile se măresc, devin lungi și reci. Cu greutate mă trezesc, mă chinuie dorul de casă... Prin gânduri și vise îmi apare chipul mamei cu ochii în lacrimi: -Să vii copile, să vii…

-Am să vin, mamă. Și a mai venit o toamnă... Și a mai venit o ploaie. Brațele îmi sunt închise, iar sufletul mi-e ascuns ca într-o valiză. Gândurile-mi zboară ca dunele de nisip dintr-un pustiu african. Mă chinuie plecarea. Îmi lipsește cea mai frumoasă femeie din viața mea.... mama, dar și durerea despărțirii de familie.

Sunt un copil neputincios în fața vremii. Mă gândesc ce fac câmpurile azurii fară urmele cizmelor mele... Hoinăresc pe străzile orașului care acum m-a adoptat... Pe pământ s-a așezat o plapumă ruginie iar păsările zboară lin pe bolta cerului. Casa părintească îmi apare în minte ca o icoană sfântă și veche aflată între două dealuri și sub un cer fumuriu. Cu tălpile goale atingeam pământul, cutreieram grânele și pădurile. Doamne, ce zile mai erau...

Copilăria fragedă a trecut pe lângă mine ca o rază de lumină sau ca o boare de vânt primăvăratic. Îmi amintesc și azi cu drag versurile lui Mihai Eminescu:, ,Fiind băiet, păduri cutreieram/ Și mă culcam ades langă izvor”.

Din pragul casei părintești admiram imaginea multicoloră a pădurii, cu glas vioi de păsări și cu zumzet de albini. Ea e locul pe care l-am cunoscut prima dată, e soarele în preajma căruia am învățat să zâmbesc, să trăiesc și să visez.

Nu credeam că am să pot pleca vreodată de-acolo, din casa mea părintească, nu credeam că am să pot lăsa pădurea, că am să pot lăsa izvorul, prietenii mei dragi și frunzele și florile și. .. pe mine... tot... întreg! Mă gândeam la lucrurile astea în lungile și chinuitoarele după-amiezi când trebuia să dorm. Lumina auriu-roșietică umplea încetișor dormitorul, se reflecta în ușa cu ape a șifonierului și îmi cădea pe obraz. Stăteam în pat cu ochii deschiși și priveam prin fereastră norii minunați, rostogolindu-se strălucitori, capricioși, pe cerul verii. Uneori mă ridicam tiptil dintre cearșafurile scrobite, tăioase ca o sticlă albă, dar ușoare ca hârtia, și mă duceam la fereastră.

De fiecare dată când pășesc în vis, din pragul casei mă îmbrățișează cele mai calde brațe ale părinților. Timpul, ca o fantomă, le schimbă culoarea, le lasă riduri, le înălbește părul, dar nu le ia culoarea ochilor. Ochii părinților au rămas la fel de frumoși, ca niște safire... Sau rubine... Ca cele mai prețioase pietre.

Le-aș săruta ochii, pleoapele și genele. Le-aș săruta mâinile, picioarele, sufletul și inima cu care mau crescut.

Vorba înțeleaptă a tatei mă-ncurajează făcându-mă să uit de mulțimea la care trebuie să mă reîntorc.

Dorul de casă e un sentiment aprig care te macină, e ca un foc ce nu poate fi stins și o durere pe care o porți în suflet oriunde ai fi. E tezaurul tău pe care îl deții.. Ținutul meu natal e un fel de frumusețe nepământeană cu care îmi încălzesc sufletul, e un loc pitoresc plin de har și de lumină.

Dincolo de umbre Crăciun Denisa Andreea, cls. aVIII-a, Liceul Tehnologic ”Anghel Saligny”, Brăila Prof.coordonator: Manolescu Camelia -Mihaela Ninge cu îngeri albi în noaptea care sună din trâmbițele întunericului...

M-am trezit citind aceeasși pagină a vieții tale, de două ori, memorând-o a treia oară, fără a mă îneca în detaliile nesemnificative. Eu însămi nu sunt decât un tablou pictat de mine: atârn pe un perete galben, mișcat de vânt. Imensul semn de întrebare, de pe cer, dădea răspunsuri precise la întrebările orologiului ce respira în mine tot mai greu. Nu-mi vor vedea chipul și umbra nu-mi vor simți, căci umbra mea e permanent în umbra voastră: binele și răul, partea și întregul, lumina și întunericul, și acest drum ce sfârșește-n toate... Povestiri din toată închipuirea au încrunțit din cauza vârstelor uitate de timp. Izvoarele cu broboane de lumină, visează deversări de râuri, către mările și oceanele lumii. Astrul, cu razele rupte de dinții eclipsei, dospește pe o tavă de zenit, brăzdează singurătatea cu amintiri. Visam ouă de soare în cuiburi de stele, pe ramuri de cer. Absolut toate lucrurile sunt legate între ele cu o tainică verigă de nimic.Seara mă simt ca un cer iluminat de tristețe, iar noaptea mă las dus de valuri spre mine ca spre ultim țărm. Nu intru pe nici o ușă, în nici o casă nu vin, în nici un suflet nu mă cobor. Nicăieri nu mă aflu, nici înlăuntrul meu nu mă regăsesc, căci spasmele luminii și foșnetul umbrelor mă strigă pretutindeni. Dincolo de umbre, de chipuri văzute și nevăzute, când cerul plânge și scapără lumină mă afund în visele lui Ramses...

Niciodată prea târziu...

Elegantă noapte, urletul vântului îți pătrunde în suflet. Un vânt ca acesta, plin de voci urlă ancestral la tine... spunând povești. Toate vocile lor se împletesc într-una singură. O voce era diferită, o singură voce șoptind acolo, spionând din întuneric.. Se aude o muzică suavă, mai catifelată decât petalele de trandafiri pe firele de iarbă sau decât roua nopții pe apa dulce dintre stâncile de granit umbrit al unei trecători luminoase. O muzică ce coboară somnul dulce din cerul înflăcărat. Singurătatea străzii e poleită cu un sentiment nobil. Tăcerea umbrelor știa totul despre mine. Ploua de luni întregi și după o vreme, ploaia s-a oprit în vise. Trec pe aceeași stradă, ieri și azi, sperând doar să o văd din nou. Uneori, simțeam cum din ochii ei se ridicau magnolii, iar firele de iarbă verzi ajungeau până la stele. Să simți când soarele te privește fără să absoarbă vreo urmă de rouă din căutătura-ți caldă și umedă a ochilor și să te măgulești în atingerea-i. Să te țină de mână un fluture și să zburați împreună pe cele mai înalte culmi ale incertitudinii... Cerul nopții e îmbrăcat în mii de stele ce strălucesc în privirea noastră. Fiecare stea are locul ei pe aceasta pânză celestă... speranța, chiar ea însăși! O caut și am căutat-o continuu. Am răscolit norii, am răvășit cerul, am întors pe dos pământul căutând-o...credința! Știam din naștere că este pe undeva, sufletul mi-a șoptit zi de zi că tu exiști. An după an am socotit cu privirea printre oameni, iar cu mâinile goale am cotrobăit prin visele fiecăruia sperând să te găsesc! Dar...nu erai! N-am renunțat nicio clipă să sper, știam că fiecare răsuflare mă va aduce tot mai aproape de glasul cerului care mă cheamă, mă strigă câteodată și atunci am alergat către infinit, am alergat în timp ce inspiram dor și expiram iubire. Tot timpul am crezut că este pe undeva prin jur, că mă căuta și ea la rândul ei... Din loc în loc mă opream și voiam să te strig dar nu puteam nu am știut niciodată cum te cheamă! Cine ești tu care-mi umple gândurile? Cine ești tu care-mi ocupă sufletul? Cine ești tu...? Arată-te, vino și orice frumusețe s-o atingi cu sufletul și doar atunci vei descoperi adevăratul sens al unei tăceri care cântă. Singurul lucru mai înspăimântător decât să plec, ar fi fost să rămân. Pentru un moment mintea mea s-a oprit și tot ce am făcut a fost să simt. Drumurile timpului toate, pașii pierduți sau poate o alee plină de trecut și ce tristă-i ziua fără noapte.Niciodată prea târziu, niciodată sufletul speranței nu se ascunde atât de bine încât să-l uite anotimpurile!

Noapte de veghe Tomuş Daiana, Clasa a VIII-a, Şcoala Gimnazială Vidra, Jud. Alba Prof. coordonator: prof. dr. Vesa Elena Nadia Primii și ultimii, doar visele și eu. El aproape, eu departe, împreună cu enigma pentru totdeauna. Ne închipuim, fără să știm, să fi știut vreodată. S-a dat liber la intrare-n paradis şi îmi amintesc cum mă gândeam să cumpăr bilete… Drumurile unui vis măreț, pași pierduți sau poate o alee plină de trecut. Și ce tristă-i ziua fără noapte. Te-am visat, m-ai visat, te-am visat, m-ai pierdut.

Dacă ți-aș spune că ne-am obișnuit dormind m-ai crede? Cred că dormim de secole. Am aruncat busola și-am străbătut drumul pe pilot automat. Călătoresc împreună cu visul într-un somn adânc, legănați de un oraș de așternuturi moi. Nu își amintește nimeni cine suntem. Se pare că luceai pe cerul nopții mele, căutător neobosit de fantezii. Căderi de serafimi se înfățisau în sublimul orizont, coboară treptele divine, alinându-mi sufletul ce se-neca în uitare.

Purtam la mână un ceas zi de zi sperând că timpul va uita de mine, așteptam un mâine de care sincer mă temeam. Tăcerea nopții știe totul despre mine.Vedeam în umbră o lumină. Era fluturele copilăriei din visul meu.În tot zbuciumul, azi…m-am oprit în loc și mi-am ascultat sufletul. Înăuntrul acestuia era tare liniște, o liniște nefirească. Era de ajuns cât îmi vorbise copilul din mine.Era destul cât visam cu ochii deschiși. Nimic nu era real, sau poate un vis ca acesta, plin de voci se preschimba într-un înger?

Un altfel de călător...

Când soarele încetă să mai străbată tărâmurile acestui pământ şi norii uimitor de rapizi şi furioşi apărură de nicăieri şi inundară tot continentul şi cerul, revărsându-şi durerea, se observă lângă un mândru brad o copilă mică cu părul castaniu şi cu ochii asemeni mării. Mica Sofia se sprijinea pe umerii săi şi privea spre cerul dezlănţuit. Firavă, asemeni unui gând de toamnă, pierdută în singurătate după un zâmbet fals pe care îl etala cu orice ocazie. Singurătatea aceasta urla în ea asemeni unui leu uitat în închisoarea eternităţii. Nu părea a fi o fată doar de şase ani…

Era puternică şi lupta pentru viaţa ei în fiecare clipă, deşi că uneori se întreba de ce luptă pentru că oricum nimeni nu o iubea... Da! Ea asta simţea... În ziua în care a pierdut tot ce a avut mai drag şi mai de preţ în lumea aceasta, Sofia a simţit acel fior al inutilităţii, al singurătăţii, o stare în care parcă inima încetează să mai bată. Gândul că nu va mai trăi niciodata fericită a luat naştere cu o forţă ce îi copleşea întreaga fiinţă.

Realizează că atunci, în acea zi fatală, şi-a pierdut o parte din suflet, simţindu-se acum incompletă. Se simte pierdută în lumea oglinzilor reflectate spre cer, care trăiesc doar o iluzie, o închipuire ce încet, încet se transformă în cenuşă. Gândul că poate mâine, din cauza depresiei în care intrase sufletul ei asemeni unui drog, va pleca departe îi trezea fiori reci pe care nu putea să-i exprime în cuvine... Pur şi simplu erau aidoma unor intruşi ce-i invadau corpul sub forma unor furnicături. Îi creau o senzaţie de tristeţe, o senzaţie de ameţeală, o senzaţie de vertij şi îi lăsau impresia că va călători într-un alt univers, într-o altă lume şi că va descoperi un spaţiu, un loc negru, pustiu şi că va fi pierdută pentru eternitate în singurătate, ajungând un biet călător, dar un altfel de călător, un călător etern... Şoaptele fantomelor care-i zguduiau templul gândirii ei o îngropară mai tare şi mai repede în înfricoşătorul loc în care vroiau să o ducă. Nu era pregătită emoţional pentru ceea ce urma să se întâmple. O luară pe neaşteptate şi o îndrumară să urce nişte scări, care parcă nu se mai terminau.

La un moment dat, observând o trecere, o crăpătură printre o mulţime de nori pufoşi dar negri şi trişti, ce deasupra lor ascundeau un loc nemaiînchipuit şi nemaivazut de către ea, intră... Acolo era un spaţiu, o încăpere imensă plină de mici luminiţe, aşezate parcă într-un tablou cu fundal negru,

luminiţe asemenea picăturilor de apă, toate fiind speciale prin culorile lor şi toate uimind prin simplitatea şi prin construcţia lor interesantă şi nelumească... Beculeţele acelea, luminiţe sau ce erau, căci îi era tot mai greu să desluşească ce vede, se apropiau parcă tot mai mult de ea, o cuprindeau, o învăluiau, îi înfăşurau fiinţa cu lumina lor... Observă tot mai mult cum îi ardea în ochii săi o lumina fierbinte care instant îi dădu o senzaţie de linişte, de căldură şi de pace sufletească. Se desluşesc treptat şi ies din acea lumină două mâini care încearcă să o prindă, să-i prindă mâinile ei, să o extragă din spaţiul în care se afla, însa ea îşi continua călătoria prin acel univers fără sfârşit, neştiind unde se va termina acest tărâm desprins parcă dintr-un puzzle... Dintro dată toate scările începură, una câte una, să cadă în gol, în abis, iar ea cădea odată cu ele.

Brusc se trezi pe un pat rece dintr-un spital sumbru, lipsit de căldură, dar inundat, printr-o fereastră mică, de un val de raze solare ce îi dădeau puţină lumină. Neştiind de ce se află în acel loc, începu să strige... O asistentă, venită în grabă, îi povesti şocată că ar fi fost pe punctul de a muri, doar o minune o salvase de moartea ce o vizitase. Îşi adună toate puterile şi se ridică din pat, îndreptându-se spre fereastra acelei camere de unde putea privi în zare spre cer, un cer de această dată plin de stele. Inima începu să-i bată cu putere. Realiză că aceasta fusese o lucrare a părinţilor săi, de acolo de sus, a părinţilor plecaţi prea devreme din viata ei, din cauza unui tragic accident rutier.

Căzu în genunchi cu mâinile înălţate spre cer şi începu, cu lacrimi în ochi, să le mulţumească. Acum era din nou un călător... Dar un călător într-o lume reală ce refuză deocamdată să o dăruiască eternităţii.

Critică ”POEM” de RADU STANCA Resurecția imaginarului arhetipal Dumitrescu Andrei, cls.a XII-a, Colegiul Național ”Spiru Haret” București Prof.coordonator: Turculeț Angela Căutarea Identității sau încercarea de a o regândi și chiar redescoperi, după decenii lungi de ocultare, constituie o situație mitică fundamentală pentru condiția umană, reflectând vocația și patosul marilor căutători. Această încercare a omului de a-și identifica propria natură poate avea ca temei o cunoaștere de tip intuitiv, depășind sfera raționalului, fapt ce se reflectă în imaginarul arhetipal prin figurarea unui principiu identitar fundamental care definește legătura dintre Eu și Celălalt: Alteritatea. Gradele Alterității se diferențiază prin distanța relativă față de ființa umană.

Acest arhetip poate lua diverse forme: de la distincția minimă în raport cu omul până la Alteritatea radicală care îl împinge pe Celălalt dincolo de limitele perceptibilului, într-o zonă apropiată animalicului sau divinului. În Antichitate, filosoful grec Platon a propus în dialogul Sofistul o abordare a raportului Identitate/Alteritate din perspectiva unei cunoașteri bazate pe rațiune. Oferindu-i-se o semnificație metafizică subsumabilă teoriei platoniciene a Formelor, Alteritatea este definită de necesitate și de universalitate, fiind distribuită asupra tuturor realităților unele față de altele. Cu privire la partea opusă față de fiecare lucrul existent, Platon afirmă ca aceasta este cu adevărat ceea ce nu este. În gândirea modernă, raportul Identitate/Alteritate este interiorizat, devenind, după cum afirma Jean Paul Sartre în lucrarea Ființa și Neantul, sinonim cu raportul Ego/Alter ego. Filosoful existențialist punctează faptul că „Celălalt este cenzura morală a existenței mele prin experiența rușinii.” În acest context, opera Poem de Radu Stanca revalorizează acest arhetip al Alterității dintr-o perspectivă neomodernistă implicând transpunerea estetică; astfel, sunt îmbinate concepția arhaică centrată pe intuiție, pe imaginație, cu cea filosofică întemeiată pe un demers rațional. Acestea sunt sensibilizate prin revalorificarea imaginarului arhetipal în cadrul unui discurs liric, accentuat reflexiv, concretizând o problematică a creației. În viziunea lui Radu Stanca, actul creator este echivalentul unei forme de iubire prin deplasarea Eului către Celălalt. Încadrabilă tiparului textual al artei poetice, poezia supusă analizei critice ilustrează continuitatea la nivel estetic a neomodernismului față de modernism prin dublarea actului creator privit ca o experiență spirituală printr-un discurs autoreflexiv ce intensifică emoția artistică, generând tensiunea cunoașterii. Prin urmare, conștiința premerge creația marcată de luciditate prin plasarea într-un context anticipat încă de la sfârșitul secolului al XIX-le de Pierre Charles Baudelaire prin îndemnul de a înlocui sensibilitatea inimii cu o sensibilitate a imaginației. În concepția lui Radu Stanca, creația este reprezentată prin valorificarea a două registre antinomice: pe de o parte, reținem arhetipalul ca modalitate de concretizare implicând obiectivarea în mit ( prezența simbolurilor ambivalente precum insulă, drumuri, pădure, condur, canar, cușcă etc.), iar pe de altă parte, remarcăm prezența carnavalescului plasat sub semnul multiplicărilor prin succensivele metamorfoze ( Și te-aș zări oricâte costume ai schimba). Ca urmare a dezvoltării acestei sinteze artistice, creației i se atribuie o aură sacralizantă, fiind înțeleasă ca o unitate a contrariilor (coincidentia oppositorum).

Conform lui Mircea Eliade, omul arhaic trăia involuntar în dimensiunea imaginarului, raportânduse la univers printr-o cunoaștere de tip irațional, o modalitate cognitivă intuitivă care favorizează eliberarea ființei umane de teroarea istoriei prin sentimentul participării mistice la ritmul cosmic. În opera Poem revalorificarea arhaicului poate fi evidențiată prin prezența imaginarului arhetipal căruia îi corespunde proiectarea creației în poveste, într-un univers al basmului prin figurarea unui itinerariu spiritual al căutării. Devenit enunț existențial, textul exprimă o lume lăuntrică fără corespondent în realitate, fixată într-un spațiu privilegiat, puternic interiorizat, care prin interdependență duce la instaurarea unui timp echinoxial ( care nu a cunoscut istoria): O să rămâi

în mine. Acestea sunt concretizate prin organizarea reprezentărilor, așa cum remarca Gilbert Durand în Structuri antropologice ale imaginiarului, conform unui principiu al simetriei.

Disociem între un regim nocturn utilizând schemele mitice ale căderii, tenebrelor și animalicului ( pădure, cușcă) și un regim diurn care organizează imaginile artistice potrivit unei scheme a ascensionalului, verticalității și luminii ( Insulă, condur, pasăre ). Prin raportarea la nemodernism, imaginile artisitce vor reține printr-o accentuată spiritualizare, reflectând preocuparea pentru cunoaștere. Prin urmare, creația va fi plasată într-un spațiu ambivalent asociat atât unui centru spiritual concretizat prin simbolul insulei, cât și unui topos malefic al spaimelor ancestrale: pădurea.

Pe de o parte, simbolul insulei, preluat din imaginarul arhetipal, este deschis spre semnificații multiple care converg, însă, spre ideea unui centru spiritual primordial al cunoașterii/creaţiei care nu poate fi accesată decât în urma unui traseu inițiatic al căutării. Asistăm la o inserare a mitului homeric al Thulei, insula Preafericiților, spațiu imaculat, pur, alb, în mentalitatea greacă, și dimensiune a vitalității, verde în cea a celților: La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare/ O insulă ciudată cu drumuri și poteci. În pshihanaliza modernă insula evocă un refugiu al voinței și al conștiinței reunite pentru a se elibera de asalturile inconștientului. În poezia lui Radu Stanca, simbolul este particularizat în sensul depășirii contingentului, al atingerii unei stări de beatitudine perpetuă prin creativitate.

Cu toate acestea, simbolurile asociate căutării, cunoașterii sunt particularizate în Poem prin introducerea unui element specific gândirii neomoderniste: problematizarea manifestată prin oscilarea permanentă a eului creator între asumarea obiectivării în mit și relativizarea certitudinii impuse de acesta. Stilistic, problematizarea este marcată prin expresivitatea verbului la modul condițional-optativ, sugerând o multitudine a posibilităților: Te-aș găsi/ te-aș afla. Prin asocierea acestor stări contradictorii, identificăm un principiu fundamental al gândirii neomoderniste care ilustrează continuitatea la nivel estetic în raport cu modernismul: tensiunea disonantă evidentă nu doar în planul viziunii artistice, ci și în cel al limbajului prin asocierile neobisnuite (Tristețea mea ciudată). În accepție neomodernistă, revalorificarea implică, prin ironie, promovarea unor noi atitudini, a unor noi puncte de vedere dincolo de cele acceptate în mod convențional. Astfel, întregul proces al căutării simbolizat de drum este demitizat prin plasarea acestuia sub semnul derizoriului, al accidentalului, golindu-l astfel complet de sens: Drumuri(...)/ Ce nu duc nicăierea sărmana mea plimbare. Spațiul inițial sacralizat prin învestirea cu semnificații ale inițierii, ale cunoașterii, se deplasează înspre automatism, punctând totodată condiția absurdă a ființei umane.

Pe de altă parte, ambivalența spațiului creației poate fi argumentată și prin corelarea acestuia cu un topos generator al stărilor de panică, reflectând revalorificarea mitului labirintului: reținem prezența simbolului pădurii preluat din imaginarul arhetipal. Acesta este prelucrat de autor în sensul unei zone a închiderii: pădurea devoratoare este asociată unei forme de cunoaștere prin încorporare, prin reintegrarea ființei umane în Totalite (Să intri în pădure și să te pierzi într-însa). Totuși, prin creativitatea manifestată în spațiul oniric, ființa umană poate căpăta o formă proprie, detașându-se de totalitatea amorfă, de haosul reprezentat prin simbolul pădurii : Urma ta e săpată în visarea mea (...)/ Și te-aș găsi și chiar dacă n-ai vrea să te găsesc/ Și te-aș afla oriunde te-ai ghemui hoțește.

La nivel morfo-sintactic, această distincție a ființei umane de Alteritatate este punctată prin valorificare expresivă a adverbului nehotărât oriunde, sugerând totalitatea amestecurilor indistincte.

Totodată, revalorificarea imaginarului arhetipal, esențial în exprimarea concepției lui Radu Stanca asupra creației, este susținută și prin figurarea unui spațiu la granița fabulosului presupunând dezvoltarea unui scenariu al probelor inițiatice. Observăm integrarea unor elemente vechi ale imaginarului în mentalitatea europeană, componente ale mitului Cenușăresei: simbolul condurului.

Astfel, creația va fi asociată singularizării, unicității ființei umane în raport cu Universul. Prezent pentru prima oară în secolul al III-lea de Elien, retor și povestitor roman, acest mit propune o identificare a condurului cu persoana: Visarea mea e ca un condur împărătesc/ Ce numai la piciorul tău se potrivește. Asocierea dintre condur și picior denotă, în viziunea psihanalistului Sigmund Freud, o reactualizare a unui mit erotic, ritual al fecundității având ca finalite restabilirea unității

primordiale a Ființei Androgine a lui Platon prin legătura stabilită între un simbol falic ( piciorul) și un simbol vaginal (condurul). În același timp, valorizarea arhetipalului poate fi evidențiată și prin sinonimia simbolică instituită între creație și pasăre. Această reprezentare dezvoltă în contextul viziunii artistice a lui Radu Stanca o dublă semnificație, desemnând atât evadarea din cronologic, cât și schema mitică de tipul vânat/vânător. Pasărea este plasată in imaginarul arhetipal în intervalul creat între teluric și cosmic, zborul echivalând cu anularea greutății materiei prin spiritualizare. Prin urmare, în concepția lui Radu Stanca, actul creator înseamnă o transfigurare a materiei în spirit prin sublimarea spațiului limitat al individualității: Din inima mea neagră, ca un canar din cușcă/ Tristețea mea ciudată te va ochi și-n nori. Mai mult, creația ilustrează o deplasare progresivă a ființei umane spre Celălalt prin valorificarea schemei inițiatice a vânătorii ritualice: Tristețea mea țintește mai bine ca o pușcă.

Totuși, prin ultilizarea termenului modern pușcă, asistăm la o aparentă desacralizare a vânătorii prin proiectarea acesteia în cotidian; de fapt, identificăm aici utilizarea modernă a ironiei ca procedeu de dialogare a unor multiple forme de discurs având ca efect implicit intertextualitatea. În altă ordine de idei, conceptia asupra creațitiei și a rolului creatorului reprezentată in Poem reflectă o sinteză originală ce asociază revalorizarea imaginarului arhetipal cu carnavalescul.

Această modalitate artistică, anticipând viziunea postmodernista asupra existenței, este întemeiată pe valorificarea spectacularului. Carnavalescul este susținut prin simboluri precum măști sau costume, făcând trimitere la metamorfoze succesive și la asumarea permanentă a unei noi indentități: Și te-aș zări oricâte costume ai schimba/ Oricâte măști ți-ai pune să nu te pot cunoaște.

Remarcăm aspirația ființei umane către o confudare cu totalitatea, către o asimilare a părții de întreg, fapt imposibil însă datorită unicității omului creator în Univers: Visarea mea-din sute de mii te-ar descifra. Stilistic, acestă semnificație este evidențiată prin asocierea formei negative a verbului la conjunctiv ce face referire la anularea aspirațiilor (să nu te pot cunoaște), cu adverbul nehotârât (oricâte).

Printr-o paralelă stabilită între opera lui Radu Stanca și arta plastică a lui Hieronymus Bosch, observăm constanta valorificare a carnavalescului în vederea reconfigurării imaginarului arhetipal. În tripticul Carul cu fân, Bosch reiterează elemente ținând de arhetipal, particularizate însă în conformitate cu individualitatea creatoare a artistului printr-o viziune carnavalescă, având în centru, așa cum nota De Bruyn, alegoria trupului, lumii și a diavolului. Spre deosebire de opera lui Radu Stanca, în pictura lui Bosch ființa umană este surprinsă nu într-o mișcare de apropiere față de Celălalt, ci de îndepărtare progresivă față de Alteritate reprezentată, conform cu imaginarul biblic, ca Divinitate. Această soartă a omului, determinată de ruperea comuniunii cu sacrul, este, în final, proiectată la nivelul întregului Univers prin momentul extincției. Dar, dacă în Poem omul se distingea prin creativitate de totalitate, în arta pictorului olandez, prin grotesc el este asimilat progresiv de acel tot plasat de Bosch sub semnul haosului, al viermuielii. În ceea ce privește componenta expresivă, în opera Poem remarcăm utilizarea sensului conotativ al cuvintelor, generând expresivitatea limbajului. Aceasta se definește ca o capacitate a scriitorului de a sensibiliza o idee prin imagini artistice ( vizuale: insulă ciudată, dinamice: o să zbori ca un canar din cușcă) și figuri de stil (epitet în invesiune: sărmana mea plimbare). Trătura general valabilă a limbajului artistic este însă depășită prin dezvoltarea sensului simbolic al cuvintelor.

Termenii vor esențializa realitatea, deschizând reprezentările spre multiple semnificații. Prin urmare, marcat de trăsătura dominantă a ambiguității, limbajul poetic neomodernist este particularizat prin valorificarea simbolurilor ambivalente ale imaginarului arhetipal ( insulă, pădure, drumuri, condur, canar, cușcă etc.) și prin dezvoltarea metaforelor totale ca un rezultat al fanteziei dictatoriale ( Urma ta săpată... în visarea mea).

Discursul poetic ilustrează lirismul subiectiv, fiind organizat sub forma monologului adresat.

Acesta presupune alternarea persoanei I a textualizării eului liric ( mine) cu mărcile adresării (persoana a II-a: o să rămâi, imperativul: vezi!). Prin raportare la programul neomodernismului, observăm depersonalizarea eului liric: persoanele I și a II-a denotă asumarea destinului uman, generalizarea, instanța nefiind o reprezentare a individualului, ci o voce a condiției umane. Acest procedeu este susținut la nivel morfologic prin valorificarea expresivă a indicativului prezent cu valoarea stilistică de prezent etern ( nu duc). Totodată, depersonalizarea este sugerată prin

distanțarea de tonalitatea confesivă și cultivarea unei lirici simbolice. Reținem ca semnificativ tiltlul Poem, element paratextual caracterizat de o mare densitate semnatică, exprimând succint ideea poetică fundamentală. Titlul poeziei pune în evidență depersonalizarea prin detașarea creației de accidental, de particular şi prin plasarea într-o zonă a semnificativului. Nu în ultimul rând, discursul poetic al lui Stanca valorifică un alt procedeul fundamental neomodernist: ludicul manifestat la nivelul viziunii prin carnavalesc, prin spectacular, iar la cel al limbajului prin asocierile neobișnuite, prin inventivitatea verbală ( Visarea mea e ca un condur împărătesc).

Sintetizând cele expuse anterior, încheiem prin a sublinia faptul în opera Poem, Radu Stanca reprezintă o concepție originală asupra creației și a rolului creatorului, întemeiată pe reactualizarea unui arhetip al Alterității, particularizat în sensul sensibilității artistice neomoderniste. Întrebările din lirica lui Radu Stanca Gribincea Bianca, cls. a IX-a, Liceul Teoretic „Nichita Stănescu”, București, Prof. coordinator: Niculina Chiper Primele două strofe ale poeziei „El și ea” încep cu o întrebare de tip retoric „El tot mai e, dar unde este ea?...”/Ea tot mai e, dar unde este el?...”, ceea ce sugerează ideea căutării celuilalt.

Adverbul „mai” potențează expresivitatea retorică, iar conjuncția „dar” sugerează tristețea poetului, care vrea să realizeaze întâlnirea celor doi.

Strofa a treia introduce două forme de plural, ca semn al suferinței separării ori a trecerii timpului inexorabil („Ei tot mai sunt, dar unde suntem noi?...”), iar ultimul vers din strofa a patra reia mesajul poetic („Ei totuși sunt, dar unde suntem noi?...”. Punctele de suspensie de la finalul acestor versuri au rolul de a prelungi starea de suferință.

Mărcile subiectivității lirice din textul poetic citat sunt verbele și pronumele personale de persoana întâi („văd”, „mă”, „uit”, „privesc”, „deslușesc”, „Nu văd”).

Dacă în strofa întâi, „El” este surprins de poet „strivind” frunzele, „descifrându-și singur numele”, în strofa a doua „urcând tăcută, fără glas”, „ea” se-ndreaptă spre „cărarea care ultimă-a rămas/Din drumul ce ducea către castel”. Gerunziile imprimă un sens etern sau continuu, sporind tonul grav. Verbul la imperfect „ducea”are rol evocator, iar cel la perfectul compus „a rămas”, realizează un decupaj în fluxul duratei, marcând o lume a trecutului care sfârșește într-un topos mitic („spre castel”). „Cărarea”, un drum îngust pare a fi singura salvare a timpului prețios. În același sens, cea de-a treia strofă conține trei verbe aproape sinonime, la timpul prezent („uit”, „privesc”, „deslușesc” ) care arată acuitatea privirii. Cercetarea spațiului nu duce la recuperarea „perechii noastre”, „nici înainte și nici înapoi...” (vers cu valoarea de laitotiv, reluat la începutul ultimei strofe), ceea ce generează nostalgie și anxietate.

O anumită ambiguitate transpare în ultima strofă. Monologul liric sfâșietor include o eternă căutare a membrilor unui cuplu într-o continuă căutare, pe care poetul îi vede „din când în când” („Ei totuși sunt”), spre deosebire de „perechea noastră” („dar unde suntem noi?...), care s-a aneantizat sub pecetea timpului ireversibil. Cele două forme ale verbului „a fi” la prezentul indicativului creează impresia de auteticitate a faptului trăit și consemnarea aparent simultană cu desfășurarea lui.

Seamănă întrucâtva acest text cu dorința poetului de a nu fi întrebat nimic, de a nu pregăti răspunsuri dintr-o elegie cunoscută, scrisă de Radu Stanca: „Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.” (Radu Stanca, Frunzele –Elegie de toamnă–, în Versuri, Editura pentru Literatură, Bucureșți, 1966, p.174) Regretul separării cuplului transpare și într-o altă poezie, „Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim/ Ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră” (Radu Stanca, Despărțire, în Versuri, Editura pentru Literatură, Bucureșți, 1966, p.33-34), numai că aici cuplul ar putea fi salvat de „aducerile-aminte”.

Poetul îți exprimă dorinața reîntregirii cuplului și în următoarele versuri:„Când se umple cerul cu şoapte/Pline de mister şi prevestiri,/Numai noaptea vino, când e noapte,/Şi Sibiul tot, un cimitir.” (Radu Stanca, Numai noaptea, în Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1966, p.

55) Se observă însă în prima poezie (El și ea), predominarea unei sfere a durerii, a neputinței reunirii celor doi membri ai cuplului, a imensului regret care u poate transcende timpul și spațiul.

Titlul „El și ea” concentrează esența textului poetic citat, marcând o relație de coordonare între cele două pronume personale.

Cititorul nu este un catalizator oarecare al sensurilor poeziei, pentru că în actul de lectură se află implicat într-un proces de un extrem rafinament psiho-cognitiv, de o mare complexitate, din care opera poate ieși îmbogățită.

Contemplând imaginarul poetic înfățișat de Radu Stanca, înclinat spre confesiune și meditație, spre întrebări la care caută răspuns, interpretarea de față nu este altceva decât o cheie de lectură dintr-o infinitate, spațiul poetic fiind unul mobil și deschis.

Fata și zmeul Toader Diana, cls.a X-a , Colegiul Național, ,Ion Creangă’’, București Prof. coordonator: Dumitrescu Laurențiu În evoluția literaturii române, Radu Stanca ocupă un loc important, el realizând o expresie lirică ce implică suflul unui mare artist. Poet remarcabil, dar și dramaturg, eseist și regizor de teatru, Radu Stanca a contribuit la modernizarea literaturii române.

Ca dramaturg reținem câteva piese care reprezintă repere în dezvoltarea teatrului românesc: „Turnul Babel”, „Drumul magilor”, „Greva femeilor” sau „Povestea dulgherului și a frumoasei soții”. De asemenea, a dedicat două eseuri programatice relativizării baladei și tragediei în epoca modernă: „Resurecția baladei” și „Tragedia și modalitatea ei scenică în perspectiva actualității”.

Dintre poeziile sale amintim „A doua odă a lui Lactanțiu pentru iubita sa”, „Adio la prieteni”, „De ce dai voie vantului”, „De-aș fi rege” sau „Numai noaptea”.

După Lucian Blaga, Radu Stanca este considerat cel mai important poet modernist ardelean, chiar un precursor al postmodernismului.

Critica literară a acreditat ideea că poezia lui Radu Stanca s-a născut din spiritul Sibiului, al Clujului, din locurile sale în care și-a petrecut cea mai fragedă perioadă a vieții, copilăria.

Studiind atent vestigiile medievale și fiind atras de farmecul Evului Mediu, a pus în mișcare cele mai intime resorturi ale sufletului său declanșând un izvor liric original, surprins în operele sale.

Modul de a percepe existența reflectată în opera literară, este rezultatul simbiozei complexe dintre concepția artistică și sistemul axiologic în care crede un om. Viziunea despre lume este influențată de epoca în care trăiește scriitorul, de principiile societății, de curentele de gândire ce determină fluxul creator al artistului manifestat în mesajul operei.

Nicolae Manolescu susținea în studiul său despre Radu Stanca din „Istoria critică a literaturii romane”, că „pentru el, Evul Mediu este, de fapt, lumea familiară a copilăriei, către care se întoarce mereu cu nostalgie sau cu suferință”. Într-o operă literară realitatea este exprimată prin imagini artistice, figuri de stil. Născute din fantezia creatoare a autorului, într-o simbioză originală a conținutului cu forma. Fiecare aspect din realitate este receptat și recreat de personalitatea artistului dobândind o nouă formă. Plecând de la realitate, artistul nu o reproduce, ci o transfigureză prin propriul filtru al concepțiilor și al sensibilităților sale. O operă literară este cu atât mai valoroasă cu cât viziunea despre viață a autorului surprinsă în esență atinge limita neobișnuitului, a inefabilului sau a neconvenționalului.

Una dintre capodoperele lui Radu Stanca este, fără îndoială, poezia „Fata și zmeul”. Deși poemul își păstrează din punct de vedere structural și compozițional caracterul liric, ideea poetică

este exprimată printr-un discurs cu influențe epice. Poemul este alcătuit din patru strofe cu câte patru versuri, rima fiind încrucișată. Această structură este tipic modernă, când nu se mai poate vorbi de genuri pure.

Observăm în poemul lui Radu Stanca că motivul basmului susține ideea poetică. Creatorul recurge la personaje din folclor, tipice basmului pentru a-și transpune trăirile și sentimentele: zmeul, domnul țării, fata mezină și voinicul. Toate aceste personaje sunt specifice basmului tradițional.

Nicolae Manolescu încerca să acrediteze ideea că „poezia reprezentabilă a lui Radu Stanca este esențial lirică. Spre deosebire de cerchiști, care vedeau în baladă o epicizare a poeziei, Stanca procedează o liricizare a epicului.”.

Originalitatea poeziei lui Radu Stanca se naște de fapt din sfidarea legilor basmului original.

Observăm că fata mezină a împăratului nu se îndrăgostește de voinicul ce își demonstreză vitejia răpunând zmeul, ci îi pare rău că acesta din urmă a pierit: „Dar fata-nmărmurită-n prag/ Își rupe sânul, greul./ „Vai, nu voinicul mi-a fost drag,/ Ci zmeul!”. Tocmai din această situație nouă se naște originalitatea poemului care șochează prin noutate, spontaneitate și neobișnuit.

Finalul acestei poezii reclamă o notă romantică. Iubirea nu mai respectă un canon, ea este posibilă în orice împrejurare, dar este nefericită din cauza faptului unei incompatibilități de destin.

De asemenea, gustul pentru fantastic satisface aspirația romantismului pentru tot ceea ce este straniu, neobișnuit, ce ține de sfera excepționalului.

Radu Stanca – Urcuș Gorneanu Andreea, cls. a IX-a, Colegiul Național, ,Ion Creangă’’, București Profesor coordinator: Dumitrescu Laurențiu Radu Stanca a fost un extraordinar dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român care și-a început cariera de la o vârstă fragedă în cadrul revistei “Universul Copiilor”.

Un scriitor care este, prin excelență înzestrat cu un talent nativ, asemenea lui Radu Stanca nu poate fi uitat, menținându-și prezența printr-o receptare mereu nouă a viziunii sale artistice.

Poezia “Urcuș” este o operă literară a genului liric scrisă în versuri, în care Radu Stanca îşi exprimă în mod direct sentimentele prin intermediul procedeelor artistice. Opera lirică modelează realitatea prin imagini artistice selectând, combinând, modificând limba pentru a emoționa lectorul.

Eul liric este prezent în text prin mărcile lexico-gramaticale precum pronume şi adjective pronominale de persoana I (eu, tu, nostru) şi verbe de persoana I (mergem, sunt).

Poetul a transfigurat realitatea prin ficțiunea simbolică care este realizată prin analogii, simboluri și semne ce sugerează realitatea vieții.

Motivul numește un element tematic indivizibil, unitatea minimală prin care opera literară își realizează tema. Motivul operei “Urcuș” poate fi bătrânul ulm care reprezintă trecerea timpului.

Tema reprezintă un aspect general al realitații surprins artistic într-o operă literară, dar circulând dincolo de aceasta. Chiar dacă limbajul creației este accesibil, tema acesteia este destul de greu de decelat deoarece fiecare lector poate interpreta altfel mesajul emițătorului. De alfel, Radu Stanca este un poet care lasă lectorul să contempleze asuprasemnificației textului.Așadar, tema operei “Urcuș” este cea a destinului.

Oamenii au același destin, același început și același sfârșit. Singura diferență este reprezentată de modul în care se ajunge la rezultatul final. Fiecare persoană are un drum al ei, în care trece prin mai multe perioade și evenimente.

Drumul oferă priveliști minunate, dar există urcușuri și coborâșuri. Cateodata coborâșurile au rolul de a ne face mai puternici. Ele ne ajută să dobândim experiență.

Fiecare om are propria vocație sau misiune în viață, avand ocazia unică de a o indeplini.

Un exemplu ar fi antiteza dintre vocea poetului și persoana iubită invocată în poezie : “Tu urci colina cu același pas /Eu mai anevoios și mai alene ; Eu nevoit să calc peste morminte/ Tu ocolindule cu ușurință”. Deși au aceeași dorinta, cei doi procedează diferit pentru a obține ceea ce vor, surprinzându-se în text doua tipologi umane diferite. În a doua strofă, secvența “ Si totuși mergem amândoi-nainte, / Mânați de-aceeași unică dorință “ semnifică drumul greu pe care îl urmează cei doi Poezia este concepută printr-o varietate de figuri de stil, cele mai întâlnite fiind metaforele: “ astai drumul nostru”, drum de culme”, “ morminte”, “sus pe culme”, dar si altele precum hiperbola “eu nevoit să calc peste morminte “. În imaginea vizuală „Dar sus pe culme,/ Acolo unde panorama-i vastă/ Și unde, printre stânci, bătrânul ulm e” ulmul este un fel de paznic al locuitorilor care este în frunte și care are o viziune asupra a tot ce se întâmplă. Acesta este admirat de toți ca un Dumnezeu atotputernic.

Ultimele doua versuri ale poeziei, respective “Acolo cel ce-ajunge dintre noi / Nu va privi zadarnic înapoi.” exprimă satisfacția celui ce va ajunge pe culme, uitând de toate lucrurile pe care le-a făcut pentru a ajunge unde e, realizând că nimic nu a fost fară rost. În versul “Eu nevoit să calc peste morminte “, cuvântul “morminte” este o metaforă care transfigurează ideea sacrificiului. Întreaga poezie sublimeaza drumul celor doi spre culme, unde toate sacrificiile și dificultățile trecute nu vor fi inutile, ceea ce demonstrează că titlul poeziei este în concordanță cu conținutul acesteia.

“Urcuș” este o operă extrem de interesantă a poetului Radu Stanca care surprinde prin noutate, dar si printr-un lirism dens.

Argonautică Constantin Andreea-Cosmina, cls. a X-a, Colegiul Național, ,Ion Creangă’’ Prof. coordonator: Dumitrescu Laurențiu Dramaturg, poet, teoretician şi eseist român, Radu Stanca este salcia plângătoare a acestei generaţii, oglindită în râul propriei conştiinţe tragice. Este cel care propunea revitalizarea poeziei prin infiltraţii paralirice,care să fie însă doar „moduri de instrumentaţie lirică”, cu rolul de a adânci semnificaţia poetică. Într-o mare parte a ei, poezia lui Radu Stanca este „o lirică cu măşti”, care impresionează nu numai prin mulţimea personajelor în care poetul îşi joacă destinul, ci prin amplitudinea în timp a spectacolului liric pe care ni-l oferă. În proză, Radu Stanca are dezinvoltura regizorului şi a actorului, reuşind să se exprime pe sine şi când lucrează în tipare create de alţii. Lirica lui este o călătorie prin istoria poeziei, din momentul Antichităţii, până la expresionism, temele fiind tratate la modul romantic, ceea ce este o cale de a releva romantismul latent al epocilor anterioare şi posterioare romantismului propriu-zis.

Omogenitatea liricii sale izvorăşte din intensitatea sensibilităţii, din tonalitatea năvalnică şi, fireşte, din unitatea problematicii eroului său, care, în călătoria sa de-a lungul mileniilor, înfruntând dramele dintotdeauna ale omului, a căutat să desprindă arta iubirii, a suferinţei şi a morţii, schimbîndu-şi doar măştile şi costumaţia, nu însă şi esenţa. Lirica poetului a reuşit să fie o pledoarie pentru perenitatea romantismului. Preocuparea pentru problematica eului,încrederea în valoarea mobilizatoare a gestului exemplar şi a exprimării patetice,forţa afectivităţii şi-au dovedit şi în acest caz modernitatea. Grija poetului de a armoniza uneori contrarii şi,în planul formei,preocuparea sa programatică pentru disciplina versificaţiei, înţeleasă ca o stavilă “împotriva neantului”,nu ţin, cum se afirmă uneori, de clasicismul său, ci de clasicismul romantismului, căci este greşit să se creadă că structurilor romantice le-ar lipsi plăcerea construcţiei şi a echilibrului.

Poezia “Argonautică” este o creaţie ce aparţine genului liric, este o baladă. În opinia lui Radu Stanca, balada reprezintă una dintre “uneltele sporului poetic” şi s-ar defini prin “prezenţa dramaticului în interiorul poeziei lirice”. Spre deosebire de „liricul pur”, în care “comunicarea afectivă e directă”, în poezia baladescă între starea afectivă şi exprimarea ei s-ar impune un ”eveniment” a cărui caracteristică principală trebuie să fie “o perpetuă stare de conflict dramatic”.

Titlul poemului “Argonautică” sugerează faptul că asemeni unui navigator îndrăzneţ, careşi conduce corabia prin cele mai grele furtuni, la fel şi în viaţă trebuie să lupţi pentru a-ţi demonstra sentimentele, indiferent de circumstanţe.

Balada scrisă de Radu Stanca prezintă dragostea ne-mpărtăşită, care, în ciuda acestui fapt,se zbate pentru a se putea face cunoscută. Procedeele artistice sunt bogate, fiind nuanţate mai ales de imaginile vizuale şi metafore. Astfel,”Lucrurile lumii acesteia/Sînt bătute de vânturi ca trestia”, reprezintă asprimea,cruzimea cu care natura se răzbună asupra tuturor lucrurilor lumii,iar “Numai dragostea noastră stă dreaptă/ În bătaia vântului şi aşteptă”, deoarece sentimentele de iubire sunt mai puternice decât orice senzaţie a vieţii.Cea de-a doua strofă, formată din metafore, transpune dragostea celor doi ca fiind stăpână asupra Universului, a tot ceea ce se întâmplă,neputând fi rănită de nimic. A treia şi a patra strofă marchează faptul că dragostea este ocrotită dacă aceasta este pură, fără elemente negative ce o pot dezbina, iar toate elementele catastrofale ale naturii ar putea “sta la picioarele dragostei”.Tema iubirii este cunoscută drept tema fundamentală a literaturii,deoarece prezintă cel mai frumos cadru al vieţii, care, cu diferite suişuri şi coborâşuri,continuă să triumfe.Ultima strofă a poeziei transpune exact viziunea lui Radu Stanca asupra iubirii,deoarece putem observa cum este “Neatinsă,înaltă imagină/Pe când toate în jur sînt paragină”.Chiar dacă a trecut prin furtuni şi fulgere, dragostea “rămâne stăpâna urgiei şi-a largului”, iar pentru a rămâne în această postură,”îşi închide cu grijă aripile”.

Superioare esteticeşte, poemele lui Radu Stanca reprezintă pe deplin talentul poetului, careşi transpune sentimentele pure,sentimente de dragoste ce rezistă elementelor caustice din mediul

înconjurător până la final. Rotindu-se în jurul categoriilor mari ale artei (moartea,iubirea,timpul,destinul), poetul se fereşte de reflecţie, deşi poemele sale au o filozofie.Intenţia e mai degrabă de a epiciza şi în timp ce lirismul modern tinde spre eliminarea anecdotei şi adâncirea în zonele pure ale vieţii interioare.

Poemul “Argonautică” de Radu Stanca este una dintre capodoperele sale literare ce exprimă crezul în iubirea eternă și atotputernică.

Fata și zmeul Constantinescu Ioana Călina, cls. a IX-a, Colegiul Național, ,Ion Creangă’’ Prof. coordinator: Laurențiu Dumitrescu Tema centrală a poeziei: ”Fata şi zmeul” de Radu Stanca este aceea a unei iubiri imposibile. Încă din titlu se observă o antiteză existentă între cele două fiinţe: pe de o parte, creatura fantastică reprezentată de zmeu, iar pe de altă parte, fiinţa reală reprezentată de fată.

Poetul creează o lume fantastică, o lume mitologică populară românească, devenind o expunere în versuri a unei teme prezente în povestiri precum:, ,Prâslea cel voinic şi merele de aur’’,, ,Greuceanu, Fătfrumos’’. De pildă, în mitologia românească zmeul este o creatură fantastică ale cărei trăsături sunt: puterea supranaturală, curajul, tenacitatea. Zmeul reprezintă adesea forţele râului, este, de fapt, întruchiparea răului absolut. Răpunerea zmeului reprezintă, adeseori, nu numai distrugerea răului în sine, ci şi restabilirea ordinii sociale sau instaurarea acesteia.

Pe de altă parte, fata este diametral opusă, este ancorată în realitate, şi, totuşi, paradoxal este faptul că se îndrăgosteşte de zmeu, ci nu de voinic, cum era de aşteptat.

Totodată, voinicul nu luptă doar pentru dragostea fetei, ci chiar foarte puţin pentru aceasta; el este interesat de partea materială, şi anume de faptul că în urma distrugerii răului, el primeşte jumătate din împărătie. Zmeul are un singur scop şi anume câştigarea dragostei fetei. De aceea, fata apreciază mai mult acea dragoste deplină, dezinteresată, pe care i-ar putea-o oferi zmeul.

Făcând o paralelă cu poezia Ileanei Mălăncioiu, ”Rugă”, remarcăm faptul că creatoarea doreşte să-l facă pe voinic să înţeleagă că nu a venit la zmeu din obligaţie, ci a simţit asta într-un mod imperios: “Mă rog de ţine, băiat curajos, Nu umbla să mă smulgi de la zmeul cu şapte capete, Ca să câştigi o parte din împărăţie.”

Cei doi poeţi răstoarnă situațiile mitice într-o interpretare modernă. Zmeul beneficiază de o statură impresionantă, care înspăimântă muritorii. Luând o formă humanoidă, fiind jumătate om, jumătate animal malefic.

Fata se lasă amăgită de înfăţişarea zmeului cu trăsături umane şi de forţă supraomenească prin care poate doborî pe oricine. Tocmai această forţă care poate ţine piept oricărei puteri terestre îi conferă sentimentul de siguranţă.

Cu toate că zmeul este răpus de voinic, cu alte cuvinte, binele prevalează asupra răului ca în mai toate basmele populare, totuşi, se prezintă fatalitatea iubirii fetei faţă de zmeu. În mod logic, fata ar trebui să ştie să aleagă întotdeauna binele. Cu toate acestea, strigătul ei dovedeşte contrariul: ”Vai, nu voinicul mi-a fost drag, Ci zmeul!”

Fata rămâne dezamăgită de faptul că zmeul a fost răpus de voinic, deoarece nu şi-ar fi imaginat nicicând ca o forţă nepământeană ar putea vreodată să fie nimicită de un simplu muritor. În esență poezia sugerează un suflu tragic surprinzător, element generator de sublimări estetice rafinate.

Eseu critic – „Corydon”, de Radu Stanca Staicu Ioana, cls.a IX-a, Colegiul Național ”Vasile Alecsandri” Galați Prof.coordonator:Tudorache Elena

Radu Stanca, emerit poet și dramaturg al secolului XX, a creat, printre numeroasele sale balade, opera „Corydon”. Poemul acesta, alcătuit din zece strofe cu rimă atipică, nu aparține, spre surprinderea unui cititor cunoscător, trinomului baladesc utilizat în scrierile lui Stanca. „Corydon” nu este nimic altceva decât portretul alter ego-ului său liric reprezentat satiric printr-un joc de măști, fiecare ilustrând o altă față a sinelui. În literatura antică, personajul Corydon este un păstor imaginar care figurează ca protagonist în câteva cântece bucolice. Conform lui Vergiliu, Corydon îl învinge pe ciobanul Thyrsis în întrecerea lor de a-și cânta dragostea, de unde aroganța ce gravitează în jurul său. Așadar, încă din titlu se poate observa subtilitatea poetului prin analogia dintre alter ego și un personaj mitic, primul fiind conturat complex în versurile ce urmează.

La nivelul textului se remarcă simetria dintre incipit si final – ceea ce denotă caracterul ermetic al textului - și reprezintă prologul/epilogul unei complexe pledoarii narcisiste. Eul liric se dovedește a fi încântat să-și expună unicitatea și nonconformismul cititorului, care privește toate acestea cu umor („Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de grațios port inelu-n ureche,/ Și-atât de–nflorite cravata și vesta.”). În cea de-a doua strofă, eroul poemului afirmă că are origini „incestuoase”, aflate în antiteză (lumina și amurgul, genunea), conturând astfel faptul că însăși existența sa este una neobișnuită, asociată geniului și romantismului poetic. Acest fapt duce cititorul cu gândul la Hyperion al lui Eminescu, cel ai cărui părinți sunt cerul și marea, soarele și noaptea. Pledoaria continuă cu aroganță și cu amintirea caracterului său întunecat („De mine se teme în taină tot burgul,/ Sunt prințul penumbrelor, eu sunt amurgul.”). Așadar, aceste două strofe înfățișează excentricitatea elaborată, cu artă și umor, a eului liric.

Următorul grupaj de versuri ilustrează „imaginea absolută” a alter ego-ului în fața lumii, acesta stârnind admirație, rumoare, nedumeriri fără sfârșit („Nu-i chip să mă scap de priviri pătimașe,/ (...) Și toți mă întreabă: sunt moartea, sunt viața?/ De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pașe?/ Și nu-i chip să scap nici pe străzi mărginașe...”).

Măiestria lui Radu Stanca atinge apogeul în strofele ce urmează prin schimbul rapid de măști, care sunt edificatoare pentru atmosfera de straniu amuzament evocat de „Corydon”. Acest eu poetic dea dreptul ciudat își descrie atât fizicul („Panglici, cordeluțe, nimicuri m-acopăr// (...) Toți dinții din gură pudrați mi-s cu aur / Mijlocul mi-e supt în corset sub cămașe/ (...) Și fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.”), cât și ritualurile („C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea,/ Fac baie în cidru de trei ori pe noapte// (...) Fumez numai pipe de opiu uriașe.”), descriind o adevărată paradă de artificialitate. De asemenea, cititorul poate observa nețărmurita plăcere de a se amuza pe seama lumii (care, în viziunea lui, îl adoră), satisfacție ce hrănește din plin enormul orgoliu al eului liric („Și-ntregul picior când pășesc îl descopăr,/ Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr...// Cellalt ochi, (cel galben) îl las să s-amuze/Privind cum se țin toți ca scaiul de mine./ Ha! Ha! Daca-ți ști cât vă șade de bine,/ Sărind, țopăind după negrele-mi buze.”).

După cum se poate sesiza începând cu cea de-a doua strofă, alter ego-ul are o față întunecată și, treptat, acesta își dezvăluie tenebrele, ilustrându-le mefistofelic: „părul meu vânăt”, „negrele-mi buze”, „un drog scos din sânge de scroafă (îmi ajută) noblețea”, „pe brațul meu tatuat-am un taur”, „lungile, tainice, unghii vopsite”, „Când plimbarea-mi priește,/ Când sunt mulțumit c-am stârnit noi ispite,/ Din mine ies limbi și năpârci otrăvite”. Apoi, în mod paradoxal, cade masca diabolică și se afișează cea – aparent – angelică, făcând eroul poeziei să evoce legături cu natura, dar în aceeași manieră pedantă („Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,/ Și însăși natura atotștiutoare,/ Ea însăși nu știe ce sunt: om sau floare?/ Sau numai un turn rătăcit printre case,/ Un turn de pe care cad pietre prețioase.”)

În final, pledoaria se încheie cu epilogul superiorității, terminându-se astfel și jocul haotic de înfățișări ale controversatului eu poetic.

Concluzionând, poemul „Corydon” reprezintă o creație cu adevărat complexă în care darul artistic al lui Radu Stanca își arată măreția și, de ce nu, puterea de a face posibilă conexiunea între două ipostaze ale poetului: eul liric și alter ego-ul său.

Premiul I Stănese Sânziana Maria cls. a XI-a, C.N.”Samuel von Brukenthal”, Sibiu Prof.coordonator: Trifu Andreea

Iubirea – arc peste timp în două poezii românești - Biblică de Radu Stanca și Poem de Ștefan Augustin Doinaș Frătean Denisa-Maria, cls. a X-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Prof. coordonator: Stoian Achim

Biblică de Radu Stanca

Poem de Ștefan Augustin Doinaș

La început a fost sărutul Şi el era pe gura ta. ..

Depus pe gura mea sfinţi văzduhul, Şi lumea s-a născut atunci din duhul Sărutului ce ne unea. ..

La început a fost cuvântul IUBIRE. Respirația ta ajungea până la mine stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul stăruia în juru-ne ca o respirație tainică.

Nu-mi amintesc din timpul acela decât locurile umbrite pe unde treceam și cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin, le întâlnesc întâmplător, ca pe tine. Întotdeauna același ceas bătea ora; parcă toate lucrurile din lume ar fi avut o singură moarte în aceeași inimă.

Zadarnic dau ceața ușoară-ntr-o parte arborii s-apleacă deasupra cu crengile lor și rămânem singuri în întuneric ca o profundă revărsare de ape.

La început a fost țărmul meu, țărmul tău, iar intre noi iubirea, ca un ocean mort.

Prima dată, soarele, în timp ce trecea de la unul la altul, căzu, pasăre de aur ucisă, în valuri.

Pe urmă, fără știrea noastră, ființe hrăpărețe coborâră de pe țărmuri, umblară pe ape.

Aceasta dură câteva mii de ani. Apoi, într-un târziu, animale marine veniră să muște din țărmuri.

Acum liniile noastre mâncate se aseamănă cu profilul continentelor; iar sufletele, cu floarea nestatornică din spuma marii, se sfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.

La început intre noi a fost un singur cuvânt.

Acum sute de cuvinte moarte se însuflețesc, când respirația ta ajunge până la mine, stranie, ca o adiere de vânt. .

Dar ape mari cuprinseră uscatul Şi noi muream tăcuţi sub greul lor. ..

Veni atunci o pasăre în zbor, Pasăre roşie, şi Araratul Se înălţă din mări biruitor. ..

Iar noi ne-am ridicat cu el odată Spre zarea nouă şi înseninată Purtând peste abisele genunii Sărutul de la începutul lumii.

Din cele mai vechi timpuri, poezia, la fel ca muzica, a reprezentat o modalitate de exteriorizare a sentimentelor, un mijloc de comunicare cu sinele și cu cei din jur, o manieră unică de a atinge bolta absolutului prin intermediul cuvintelor și respirațiilor sufletului. Ea a surâs, a izvorât și a pătruns în concepția multora, identificându-se în toate formele specifice vremurilor trecute, pentru că tot ceea ce ne înconjoară e „poezie”.

Având acestea drept preambul, ne propunem să comparăm poeziile „Biblică” de Radu Stanca și „Poem” de Ștefan Augustin Doinaș, două opere lirice care străbat burgul sibian și se eternizează în sufletele noastre prin conținutul profund pe care îl prezintă, prin simbolismul aparte ce are o „tonalitate” intens intelectuală. Cei doi autori ai secolului al XX-lea au fost buni prieteni, s-au inspirat unul pe celălalt în cadrul Cercului literar de la Sibiu din care au făcut parte și s-au provocat reciproc să trateze aceeași temă în maniere diferite.

Ambele opere sunt meditații asupra timpului, având în centru tema iubirii, ca unicul izvor al întregirii ființei umane, al împlinirii sufletești. J. Ortega y Gasset afirma că „iubirea este actul centrifug de altoire metafizică”. Această idee e reliefată prin conținutul celor două poezii, ambele postulând cu reperul temporal „La început”, urmată de ideea că sărutul, respectiv cuvântul iubire au reîntregit cuplul, au apropiat eul masculin de cel feminin, contopindu-i într-o singură persoană, formând o ființă androgină primordială. Aceste prime versuri din ambele poezii sunt parafrazări ale primei expresii din cartea I a Bibliei, Geneza „La început a fost cuvântul”, amplificând forța creatoare și unificatoare a iubirii care este un sentiment divin, o poruncă dumnezeiască.

Aflată sub semnul efemerului, ființa umană și-a afirmat tendința de împlinire sub pulsația iubirii într-o ipotetică refacere cosmică. În acest spațiu ezoteric, sacru, „tinzând dinspre interior spre superior, de la multiplu la Unu” (C. Dram), cuplul se reface supus unui ordo amoris. Astfel, ambele opere lirice tratează atât tema iubirii originare, ca factor de organizare al lumii, cât și iubirea ca eros.

De asemenea, se întâlnesc aluzii la geneză, regăsite în câmpul lexical format din cuvintele „început”, „s-a născut”, „lumea”. Se regăsește ideea potopului care a cuprins întregul pământ cu valurile în deplină profunzime. Deși acesta a încercat să elimine orice formă de existență, umanitatea triumfă prin iubire, întruchipată sub forma unei păsări roșii, reușind să salveze ființa de la moarte, regenerând-o cu sevă nouă. Muntele Ararat, o aluzie culturală, reprezintă salvarea, fiind un munte cu mare însemnătate religioasă pe care se spune că a ajuns arca lui Noe în timpul potopului. În cel de-al doilea text, ideea potopului se regăsește în versurile „și rămânem singuri în întuneric/ ca o profundă revărsare de ape”. Potopul este perceput atât în mod concret, cât și în mod simbolic, sub forma unui mănunchi de sentimente, de iluzii ce inundă viețile ființelor implicate în procesul desăvârșirii prin iubire.

O altă temă abordată în aceste opere este timpul care se degradează singur, își pierde esența pentru a se naște în neființă. Trecerea acestuia aduce odată cu ea schimbări majore în starea inițială a lucrurilor. El, ca un suveran, își lasă amprenta asupra universului, guvernează existența omenirii, o subordonează, o supune unui proces perpetuu de reînnoire, de regenerare. Astfel, atât în prima poezie, cât și în cea de-a doua, putem observa o stare de echilibru la începutul „lumii”: existența unor microuniversuri guvernate de puterea iubirii. Ca în basme, apare un element perturbator care distruge această stare de armonie primordială: potopul. Acesta proiectează ființa într-un fel de purgatoriu spiritual, îndepărtându-l continuu de paradis pentru a readuce într-un final cuplul inițiat într-un rai terestru, pentru a demonstra forța invincibilă a iubirii „Iar noi ne-am ridicat cu el odată/ Spre zarea nouă și înseninată”, „La început între noi a fost un singur cuvânt/Acum sute de cuvinte moarte se însuflețesc/ când respirația ta ajunge până la mine/ stranie, ca o adiere de vânt”….

Totodată, acest ciclu al vieții accentuează ideea că, odată cu prima clipă, totul se degradează, dar omul poate recupera acea stare originară prin sentimente profunde, el mai poate recupera arhetipul. În iubire, până și timpul are alte legi. Dragostea reușește să-l subjuge, să-i oprească trecerea ireversibilă. Existența, văzută din perspectiva ființei androgine, pare a înainta anevoios, dorind să le multiplice momentele de împrospătare sufletească „Întotdeauna același ceas bătea ora;/ parcă toate lucrurile din lume ar fi avut/ o singură moarte în aceeași inimă”.

Cu toate acestea, cuplul pare a trăi o iluzie care, odată îndepărtată, aduce imaginea sumbră a amprentelor pe care el le-a lăsat asupra universului, asupra ființei. Soarele, care ar trebui să unească, devine prima victimă a acestuia „Prima dată, soarele, în timp ce trecea/ de la unul la altul/ căzu, pasăre de aur ucisă, în valuri”. Sufletul omului îmbătrânește, este supus vremelniciei, se aneantizează în mrejele existenței. Ciclul vieții este redat printr-o alegorie. „Ființele hrăpărețe” sunt un simbol al eroziunii geografice, comparată cu procesul de îmbătrânire al oamenilor „animale marine veniră să muște din țărmuri/ Acum liniile noastre mâncate se aseamănă/ cu profilul continentelor”…

După cum zice I. Kant, „spațiul și timpul sunt simple trăiri ale minții noastre, simple idei ale percepțiunii noastre, nefiind atribute ale lumii raționale. Toate acestea se găsesc la structura individului nostru și sunt percepute ca atare. Timpul și spațiul nu există cu adevărat”. Această afirmație, în universul dominat de legile iubirii, poate fi considerată adevărată, dar în lumea exterioară, ea contrazice ideea centrală a poeziilor: că tot ce pare etern se dovedește a fi supus vremelniciei.

Titlurile celor două poezii selectate, primul adjectival, iar cel de-al doilea nominal, sunt configurate după același model. Un singur cuvânt reușește să înglobeze chintesența poeziilor, să aducă în prim-plan ideea centrală a lor: „Biblică” ne trimite cu gândul la Divinitate, la sacru, la originea lucrurilor, la Adam și Eva ca sursă pentru un tot unitar, iar „Poem” numește specia operei și simbolizează forța învingătoare a cuvântului, starea de lirism profund a cuplului de îndrăgostiți.

Amândouă poeziile au la bază tema iubirii și tema timpului, cu referințe la geneză, dar fiecare autor alege un mod diferit de a aborda lucrurile, o manieră inedită ce frapează. Elementul ce le unește este forța cuvântului, o forță primordială, cea prin care Dumnezeu a creat lumea și omul.

Cuvintele cu puteri de adevăr își manifestă forța ocultă și aruncă asupra timpului, a spațiului, a lectorului și autorului vraja de nedesfăcut: întruparea în cuvânt. Opera rămâne pentru scriitorul ei ilizibilul, un secret în fața căruia rămâne mut. Puterea devoratoare și acaparatoare a Logosului domină timpul și spațiul, aducând poeziile în lumea lectorului, pliindu-le pe nevoile acestuia, oferindu-i șansa de a descifra, dincolo de aparențele cuvintelor, adevărate labirinturi cu multiple înțelesuri, adevărate lumi care sunt amplificate la infinit de forța iubirii.

Deși se disting doi poeți, două viziuni, maniere distincte de a valorifica elementele spațiului terestru și celest, aceste două opere, prin toate elementele enumerate anterior, se completează, se suprapun, formând un „corp sferoid” perfect ce străbate burgul sibian, lăsând în urmă impresii, sentimente, iluzii, dorința de a te înscrie într-un continuum temporal și de a-ți găsi perechea necesară formării ființei androgine care învinge timpul și spațiul.

Despărțire…

Petria Elena Diana, cls.a X-a, Liceul ”Constantin Brâncoveanu”, Horezu, Vâlcea Prof.coordonator: Bocoi Maria ”Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi, Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme Pe pieptul unei moarte, şi veşnic între noi Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi, Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul, nu după dezmierdări Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii, Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări, Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor N-o să mai incendieze pădurile albastre Iar sufletele noastre, zburând încetişor, N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi Aducerile-aminte şi vom privi la chipul Iubirii care cade şovăitor în noi Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi, Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe În timp ce pescăruşul iubirii va muri Bătând încă o dată din largile-i aripe…” (Despărțire, Radu Stanca) Printre esențele unei lumi unde un autor reliefează păcatele vieții, gnoza, sentimentele, trăirile, experiențele, amintirile, ceea ce iubește și prețuiește,printre slove arhaice, printre paginile prăfuite ale unor cărți ce stau sub semnul unor mistere existențiale ce le poți dezlega doar prin jurământul sufletului curat încărcat de o afectivitate exuberantă, printre literele de diferite mărimi și forme,înțelesuri logice sau mistice,printre toate aceste legături și concepte,iși face loc un poet modern,cu o viziune proprie asupra vieții si artei de a scrie, artei frumosului, calofilismului.

Radu Stanca este o întruchipare a unor nuanțe din arta eminesciană, eliadescă, aceea a lui Blaga, Bacovia, autori ce și-au lăsat amprenta asupra lumii prin gândurile lor simple, dar complexe. Cum am putea noi să ne imaginăm ce este lumea dacă nu am vedea-o prima dată din ”fereastra operelor literare”? Exteriorul este doar o aparență înșelătoare a materialului din interior;cum omul se exteriorizează prin comportament și gândire, așa și creațiile literare iși transpun esența prin ideile transmise.Durerea, iubirea, încrederea in sine, cunoașterea de sine, familia, copilăria, viața, experiențele amoroase sau tragice, despărțirile, toate aceste paradoxuri devin laitmotive pentru fiecare dintre autori. Unii le abordează din prisma adevărului, alții le transformă în ideologii patologice, alții in ficțiune, cert este că le modelează în așa fel încât magia îl pătrunde și pe cititor, emanând o căldură sufletească prin intermediul sentimentelor de o exuberanță paradisiacă.

Opera literară ”Despărțire”de Radu Stanca este o alegorie umană, o experiență metamorfozată și dedublată într-o inegalabilă categorie a scrisului artistic, conotând valoarea adevărată,ce nu poate fi măsurată în cuvinte. Se desprinde ușor, ușor de real, trece prin prisma irealului și se ajunge într-o lume a aparențelor.Eul liric își plânge soarta,își plânge iubirea. Alegoria aceasta dintre viață și iubire lărgește cercurile concentrice ale universului în care doi oameni iși plâng iubirea. Ceea ce ei simt este o confuzie ce depășește limitele ontologice și existențiale. Pentru ei,viața inseamnă iubire,iar odată cu această despărțire,ei mor in flăcările amărăciunii, în abisul incertitudinilor,într-un ocean de speranțe moarte,deoarece după orice despărțire,tot ce îi mai ține in viață este speranța. ”Speranța moarte ultima”,dar după ce se stinge și aceasta sufletul are nevoie de o nouă reîncarnare și își părăsește lăcașul pentru un om mai fericit.

”Noi care-am fost pe vremuri lipiți ca două palme”, cele două palme reprezintă în plan metafizic cele două suflete,iar prin ”sudura chirurgicală a Erosului” ele s-au lipit și au creat un tot unitar.

Radu Stanca exprimă prin acest procedeu lupta pentru iubire, lupta pentru supraviețuire. Până la urmă, iubirea este singurul factor, fie el intrinsec sau extrinsec, ce a născut războaie sufletești, a adus oamenii la o limită a nebuniei sau i-a purtat către cea mai înaltă treaptă a succesului. Iubirea este starea de nestare a fiecărui om, perioada când sufletul orbește, iar mintea seacă și ne lasă pe aripile împlinirii și compatibilității. Mai ești om când iubești? Da,dar ești atât de însetat de acea pasiune înșelătoare încât devii neom. Despărțirea este singurul impediment sentimental ce rupe acest lanț întreținut cu greu atâta timp. Este un ghimpe, un zbucium, o neliniște și o stare ce te poartă spre nebunie.Câți oameni nu au ajuns in acest stadiu din cauza iubirii? Felix din ”Enigma Otiliei”,Allan din ”Maitreyi”,Eminescu din cauza Veronicăi Micle, dedicându-i o serie întreagă de scrieri cu înțeles asemănător. Printre aceste ”personaje” se strecoară și cele două marionete ale lui Stanca, un El și o Ea,ce-și plâng letargic pieirea. Tot ce a fost frumos între ei s-a consumat,s-a risipit,rămânând în urmă doar dulci amintiri. După acest moment, iși pierde existența, sensul. ”Mai morți ca morții,singuri și fără remușcări”,”Ca niște ghimpi vom scoate treptat din amândoi aducerile-aminte”,”În timp ce pescărușul iubirii va muri”. Toate aceste versuri descriu cadrul monoton, melancolic, anost în care sunt surprinși cele două victime ale necrofilismului,Erosul devenit Thanatos sub mitul sisificului, ei degeaba încearcă să recapete esența, ce a fost va rămâne în trecut.

După momentul despărțirii, azi devine ieri, iar mâine este doar o vagă banuială,o incertitudine.Liniștea este un haos,viața inseamnă moarte,pietrificând sentimentele ce odată se clădeau ușor pe o scară infinită a iubirii,iar zâmbetul de aur precum cel al Monalisei își preschimbă fațada în usturătoare și amare înclinări ale feței.De ce? Pentru că declinul vieții iși pierde din esență și ne trezim oameni pe la vârste frumoase,când ar trebui să ne bucurăm de toate momentele de aur. În schimb, noi suferim și murim în interior. ”Pescărușul” iubirii pleacă spre cele 7 zări și ne lasă ”pustiiți, veștejiți și amorțiți”, cu tot cu dorul. Dorul este durerea și unicul sentiment ce ne umple inima după despărțire. Radu Stanca profită de această alegorie stereotipică și bate orologiul iubirii necrofilice. În pași mărunți, pătrunde în inimile celor doi și începe să scrie...Și tot scrie,un vers, două, trei, până nu se mai oprește..Dar totuși,se oprește, pentru că dacă ar căuta mai adânc ar găsi remușcările, iar acestea sunt temerile fiecărei despărțiri. Toți preferă să le lase în acel colțișor ascuns și să le transforme în picături de vitraliu topite în amintiri.

O interpretare a poeziei ”Poem” Talpoș Vlad, cls.a XI, Liceul ”Constantin Brâncoveanu”, Horezu, Vâlcea Prof.coordonator: Bocoi Maria Poezia, ,Poem” scrisă de Radu Stanca este o compoziție lirică împărțită în cinci strofe cu câte patru versuri ,având ca temă iubirea, iar ca motive literare câte cuvinte reprezentative pentru fiecare strofă,astfel prima strofă are ca motiv literar, ,insulă ciudată”,cea de a doua strofă este reprezentată de secvența, ,să intri în pădure”,cea de a treia strofă are ca secvențe reprezentative, visarea mea” și, ,piciorul tău zvelt”, strofa a patra are ca secvență reprezentativă, ,tristețea mea ciudată”, iar ultima strofă are ca elemente cheie, ,tristețea mea”,, ,visarea mea”.

Referitor la conturarea temei,este necesar să spunem că această poezie are în vedere prezentarea dorinței eului liric de a-și îndeplini marea iubire,care în ciuda tuturor obstacolelor, aceasta va rămâne intactă,așadar în prima strofă se conturează ideea eului liric care pentru acesta ,iubirea purtată pentru iubita sa,va rămâne neuitată,chiar dacă aceasta va pleca sau, ,plimbarea sa nu a dus nicăieri”, adică o valoarea simbolică ce poate fi echivalată cu speranța care nu a fost îndeplinită din cauza lipsei iubitei sale. În a doua strofă,tema iubirii este reliefată prin realizarea unor versuri ce au ca efect relația dintre cauză și efect, așadar eul liric își va spune că persoana sa iubită va rămâne alături de el, chiar dacă va pleca în pădure, rămânând în aceasta pentru a se ascunde, respectiv, urmele lăsate pot fi umplute”, adică eul liric îi va găsi urmele iubitei sale.

Ultimele două strofe prezintă iubirea purtată față de persoana iubită,reflectată prin faptul că eul liric,o va căuta și în cele mai misterioase locuri,iar secvența, ,tristețea mea”, este o valoare simbolică ce reflectă semnificația momentelor petrecute de cei doi îndrăgostiți, chiar și în cele mai triste momente,așadar acest element are în vedere valoare iubire reflectată prin dorința de împărtășire în relația de cuplu a momentelor, fie ele fericite, fie ele triste.Prin acest lucru,eul liric își imaginează iubirea ca pe o valoare absolută,nefiind necesar să spunem că dispariția își va face loc,astfel poetul promovează omul visător.

Poezia este o compoziție complexă, încadrată în curentul literar, ,Modernism”, deoarece poetul a dorit să evidențieze eul liric ca pe o persoană care speră că absolutul iubirii imaginat, este reflectat prin faptul că se va păstra chiar dacă cele mai grele obstacole vor fi prezente,așadar prin aceasta, reies în evidență calitățile umane capabile de sacrificii,prin care își poate menține iubirea indiferent de momentele întâlnite.

Consider că poezia abordează tema iubirii într-o manieră absolută,astfel prin citirea ei,vom observa că din prima strofă dorința eului de a-și vedea jumătatea lângă acesta,imaginându-și că iubirea se va îndeplini fără nici o condiție.De asemenea,consider că poezia este o meditație filosofică,fiind o speciei a genului liric, în care lirismul se ridică la o treaptă de contemplație intelectuală,așadar această poezie promovează tema iubirii sau a morții.

Referitor la tema dată,se poate spune că se descrie în detaliu iubirea purtată față de persoana sa iubită,așadar consider că este realizată pe baza simbolurilor,în scopul de a caracteriza într-un mod unic, dar și absolut, persoana iubită.Aceste simboluri în cadrul poeziei,dinamizează sentimentul purtată de cititor pentru lectură,prin care poate spune că se regășește în această poezie, așadar se prezintă omul modern înzestrat cu dileme de viață,aici în cazul poeziei noastre,eul liric se confruntă cu dorința de păstrare a jumătății sale. Într-o altă ordine de idei, consider că poetul însuși este un creator real,care pune în primplan imaginarul artistic, prin care se prezintă o viziune originală despre tot ceea ce înseamnă om și locul unde se află acesta,așadar la citirea poeziei vom observa caracterul original cu care poetul șia dat silința să și reliefeze această capodoberă a iubirii moderne, respectiv vom observa că se conturează o tipologie umană specifică perioadei, adică omul modern.Din această scriere în versuri, reiese faptul că sentimentul purtat față de iubita sa se conturează în mintea cititorului în momentul

lecturii,astfel limbajul folosit este o complexitate de cuvinte ce întăresc astfel tema iubirii și a eului liric, fiind o poezie dominată de sugestivitate reliefată prin limbajul acesteia. În concluzie,consider că lucrarea de față aduce în prim plan omul modern,ce are în sufletul durerea că jumătatea sa nu este alături, reliefându-se că omul fără iubire este ca o floare fără lumina naturală a Soarelui. ”O să rămâi în mine și după ce-o să pleci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, O insulă ciudată cu drumuri și poteci Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine și când vei încerca Să intri în pădure și să te pierzi într-însa.

Vezi! Urma ta săpată e în visarea mea Și pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa. Și te-aș găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc, Și te-aș afla oriunde te-ai ghemui hoțește.

Visarea mea e ca un condur împărătesc Ce numai la piciorul tău zvelt se potrivește.

O să rămâi în mine și după ce-o să zbori Din inima mea neagră, ca un canar din cușcă.

Tristețea mea ciudată te va ochi și-n nori; Tristețea mea țintește mai bine ca o pușcă. Și te-aș zări oricâte costume ai schimba, Oricâte măști ți-ai pune să nu te pot cunoaște.

Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.

Tristețea mea – din sute de mii te-ar recunoaște.” (Poem, Radu Stanca)

Frunzele – Elegie de toamnă Tărlungeanu Maura-Andrada, cls. a IX-a,Liceul Tehnologic Electromureş, Tg.-Mureş Prof. coordonator: Husari Luminiţa

Toamna...ce este aceasta?

Toamna este un sentiment, toamna nu este un anotimp. Este sentimentul acela nedeslușit al scurgerii timpului fără să-ți pese, al abandonului ca ultimă formă de frondă, de libertate, de răzvrătire, în cele din urmă.

Autorul Radu Stanca a ajuns să releveze capacitatea baladei, după cum demonstrează propriai creație poetică. Una dintre creaţiile apropiate de sufletul meu este „Frunzele-elegie de toamnă”.

Această poezie are ca temă trecerea timpului, căreia i se asociază tema iubirii. Motivele prin care aceste teme se concretizează în text sunt: al cântrcului, al iubitei, al focului, al frunzelor îngălbenite. În acele părți ale lumii în care ecourile toamnei se fac simțite la fiecare pas, simbolul culorii galben (,,frunzele ingalbenite”) semnifică deznădejdea, îmbătrânirea și totodată moartea, autorul simțind această schimbare traumatizantă:, ,Nu mă-ntreba nimic în toamna asta/ Să nu văd frunzele cum cad din ram…”. Iubita reprezintă, pentru eul liric, o oază de liniște și un adăpost sigur față de natura dezlănțuită. Aceasta îi oferă afecțiunea de care are nevoie, pentru a trece peste melancolia și tristețea toamnei:, ,Așază-mi-te-alăturea c-un ghem/ Să n-aud frunzele sub pași, cum gem…”. Îndrăgostitul i-a cerut iubitei să facă un foc al căror flăcări să-l să-l învăluiscă și să uite de urgia de-afară:, , Fă focul și preumblă-te prin casă/ Fără să spui nimic, niciun cuvânt...”. Totodată, frunzele sunt folosite cu sens conotativ, exprimând prin intermediul eului liric dorința de iubire,

nevoia de a fi ocrotit de toamna necruțătoare care îi amintește de trecerea timpului și îmbătrânirea naturii.

Poezia lui Radu Stanca dezvoltă o temă îndelung abordată de lirica universală, respectiv trecerea timpului și efemeritatea ființei. Recuzita imagistică pe care o utilizează diverși poeți care au abordat această temă este și ea diversă, în funcție de sensibilitatea fiecărui poet și influențele estetice care au stat la baza formării acesteia. În cazul acestei opere, o imagine-simbol a trecerii timpului și a efemerității ființei este căderea frunzelor.

Titlul, alcătuit dintr-un substantiv,, ,Frunzele”, alăturat unei structuri, ,elegie de toamnă” închide mesajul central al textului poetic, respectiv modalitatea de surprindere a unei stări.

Neputința autorului nu generează revoltă, ci melancolie și tristețe, sentimente care susțin construcția mesajului în specia lirică, ce poartă numele de elegie.

Expresivitatea se referă la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică, diferită de cea a limbajului uzual, idei concentrate, cu maximă încurcătură afectivă și subiectivă.

Expresivitatea se realizează atât prin figuri de stil, prin imagini artistice, prin topică, punctuație și prozodie, cât și prin modul particular al fiecărui poet de a folosi materialul lexical al limbii. În cazul poeziei lui Radu Stanca, expresivitatea se naște atât din muzicalitatea prozodică generată de rima încrucișată, cât și din sensibilitatea imaginilor și a figurilor de stil utilizate.

Nicolae Manolescu spunea despre acest autor:, ,Scriitor de teatru, Radu Stanca își propune să scrie o poezie care să poată fi recitată, ceea ce înseamnă o întoarcere la epică și retorică, cu preferință pentru cavalerismul medieval și stilul gotic.” De asemenea, Alex Ștefănescu afirmă că,,Radu Stanca are însă [..] o delicatețe aproape feminină. Poezia sa pare scrisă pe mătase.”

Așadar, ființa umană, predispusă la visare, are puterea de a se sustrage influenței negative a mediului exterior. Nu trebuie decât să caute ocrotirea unei ființe dragi, a cărei prezență îi oferă liniște și siguranță.

Bibliografie: 1.Radu Stanca 2.jean chevalier 3.Alex Ştefănescu – Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2008 4.Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008

Interpretând actul absolut de lamentație din poezia „Ars doloris” de Radu Stanca Badea Andrada, cls.a X-a, Liceul ”Constantin Brâncoveanu”, Horezu, Vâlcea Prof.coordonator : Bocoi Maria Prin poezia sa, „veritabil labirint al lui Dedal”, Radu Stanca navighează precum Cristofer Columb prin cotloanele propriului suflet, ajungând la paroxism.“Naufragiază” în absolutul baladesc, privind dincolo de cuvinte, dincolo de metatext, în metafizic.Prin anamneză “Ars doloris” se disimulează într-un tablou liric dominat de simbolism. Eul liric își cântă zbuciumul interior în slovele unei suferințe primordiale, izvorâtă din adâncul ființării.Tot eul îl lasă pe cititor să descopere cheia spre un Tot universal, creat de “tăcerea” sa “Căci numai când voi plânge în tăcere/Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge”.Poezia lui Radu Stanca este tăcere.Tăcerea unește pe pământean cu infinitul cosmic, fiindcă înainte de orice, el are nevoie să-și spună sieși ce vrea să devină.Tăcerea este umbra unui cuvânt, devenit elementul cel mai important al limbii.Autorul alege rimă sugerând ideea de comunicare cu exteriorul, ca o trimitere spre persoana care refuză să lupte

cu viața.Întelegerea oricarui mister este o culme greu de atins, iar Radu Stanca parcurge acest drum, cunoscându-și propria devenire.Fiindcă și poezia are devenirea ei. În text eul liric se reîncarnează în 3 ipostaze (eul îndragostit, eul care se contemplă pe sine și eul “mască”).Cele trei se transced în elemente primordiale ale Universului: apa”Căci în furtună numai o furtună/Astâmpără pe stânci, descătușarea”; focul(un foc interior care întrgește imaginea supraeului):”Pentru vulcanul ce așteaptă să erupă”;”Când voi arde în mii de ruguri”;Focul meu să își soarbă focul”.Puterea supraeului este echivalentă cu cea a unui eu mască, care ascunde ca întro rană suferința ”sunt mai încăpător decât o rana” și se regăsește în simbolul peșterii sacre ”Mai vast decât o pestera din ere”, dar își minte dorul pentru trecut “de aceea vreau o noua încleștare/Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde” în încercarea de a se regăsi în prezent.Aceste ipostaze ale eului liric se disimulează la nivel metatextual în tematica creației de artă ”Ars doloris”. În prima ipostază a eului liric îndrăgostit, capătă portretul unui Orfeu confesiv ”Îmi mai trebuie o nouă suferință/Ca să mă pot deprinde cu uitarea”își cântă ca un trubadur iubirea consumată”durerea veche să mi-o pot înfrânge”.Eul duce o luptă a timpului implacabil și ireversibil, lupta dintre trecut si prezent, dintre “o durere veche” și o”durere noua”. Suferința din trecut este dusă la un rang superior, precum lira lui Orfeu, care este purtată pâna în adâncul ființei sale ”e loc destul in mine”. Se așterne în plan metafizic al tematicii textului o iubire necrofilică și antropomorfică. Relația omului cu sinele este evidențiată de Radu Stanca, devenit mesager al empireului print-un eu liric contemplativ al sinelui ”Sunt mai încapator decât o rana/Mai vast decât o peșteră din ere/Și poate că e loc destul în mine/Și pentru tine și pentru tăcere”.

Devine Ioana d’arc, aducându-și suferința și “moartea” interioară la nivel de mit “Căci numai când voi arde in mii de ruguri,/Pe rugul meu aprins nu voi mai arde”, dar totodată punând în lumină dispoziția sa elegiace și sustinând ambiguitatea substanței lirice de a umple poezia, lăsându-i interpretare deschisă. Într-un ultim standiu al exaltării ființei, eul liric este un Iisus rănit de coroana cu spini, care nu se regăseste ”Eu singur nu-mi găsesc în mine locul”, care suferă de ”o durere fără seamăn” și ”plânge în tăcere”. Radu Stanca pune în scenă sentimente și idei în vederea creării unui univers complex.Creația lui devine o baladă cu nuanțe de pseudobaladă(de falsă baladă). Nu întâmplător, Radu Stanca revine la Goethe, cunoscându-i bine insistenţa lui asupra formei. "Balada - scria el are ceva misterios, fără să fie mistică; această ultimă însuşire a unei poezii stă în formă, cealaltă în tratare. Misterul în baladă izvorăşte din modul expunerii". Demersul lui utilizează criterii privind formele și nu tematica, de aceea îl putem considera un ”modern”, ci nu un clasic al literaturii ce luptă pentru o creație care dizolvă “complexitatea” în “tîlcul cunoașterii” ori misterios, cu un plus al fanteziei.

Astfel are la baza libertatea tematica.Poezia lui Radu Stanca inventează, desenează, dar și automatizează schelete arhetipale în eroi moderni.Își îmbracă cu multă atenție personajele, versurile sale poartă ”masca” pentru a-și ascunde suferința proprie, de a transfigura-o cu ajutorul fanteziei și lamentației ”Îmi mai trebuie o noua suferintă/Ca să mă pot deprinde cu uitarea”.

Opera sa de arta este o rechemare la interpretare, folosind nelinistea ca să se vindece de neliniști sau incercând să învingă Neînvinsul(N. Manolescu):”De aceea vreau o noua suferintă/Din care focul meu să-și soarbă focul”.

Atmosfera spațiului metafizic creat se supune unui bocet, unui plâns Universal care urmărește modelul singurătătii lui Emil Cioran: “Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine”. Fețele poetului sunt oglinzi care pulverizează moartea prin reflectare, diminuându-i corozivitatea: “Căci numai când voi arde-n mii de ruguri, / Pe rugul meu aprins nu voi mai arde”.

Cadrul întreg al poeziei ca și al celorlalte creații ale lui Radu Stanca este de literatură simbolistă.Radu Stanca ascunde dupa cortină simbolismul absolut al suferintei proprii sub forma unei balade. Baladă unde își cântă singur”tăcerea” și iubirea consumată ca elemente efemere ale omului dihotomizat în raport cu corespondentul său ceresc(divinitatea).

Frunzele (elegie de toamnă) de Radu Stanca Pușcașu Ștefan Robert, clasa a X-a, Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” Constanța Prof.coordonator: Iftime Alina Poezia „Frunzele”, scrisă de Radu Stanca, e construită sub forma unui monolog adresat, și are ca tema evidențierea încercărilor ființei de a se retrage într-un spațiu familiar din fața „urgiei toamnei ”, de a se adânci în gânduri, respingând cuvântul ca forma de relaționare intre oameni.

Poezia este o „elegie” ce abundă în expresivitate, ce creează un tablou de toamnă printr-un limbaj plastic și sugestiv, stări interioare specifice acestei specii literare într-un mod pregnant invocând imaginii vii. Un rol în expresivitate poeziei îl au punctele de suspensie prezente mai ales in încheierea fiecărei strofe ca o invitație la o reflexie asupra acestui anotimp („ toamna care bântuie....”,„cum zboară in vânt”) Titlul poeziei „Frunzele” sugerează tocmai specia lirică în care se încadrează aceasta creație și anume elegia. Prin el se stabilește atât unul dintre motivele literare prezente în text, motivul „toamnei”, cât și sentimentele transmise prin intermediul imaginilor de toamnă: melancolia, tristețea, nostalgia, ce construiesc prin intermediul unui limbaj ce abundă de figuri se stil și imagini artistice. Titlu, în sine, e o metaforă, prin care „frunzele” se definesc ca un cântec trist de toamna.

Utilizarea modului imperativ al verbelor („fă focul”) este o marcă a lirismului și implicit a eului liric. Formele de imperativ exprimă voința hotărâtă și cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate ființei iubite. Chinuit de ideea efemerități ființei umane și de regretul vremurilor apuse, aceasta dorește, cu tărie, să evadeze din realitatea dezolată. Tonul autoritar, ritmul alert al confesiunii este susținut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea și disperarea eului liric. „Frunzele moarte” purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea ființei umane, cât și nesiguranța și neputința omului în fața naturii în raport cu universul. Timpul trece în mod ireversibil, iar omul este purtat prin viată precum „frunzele uscate de vânt” neputând să se împotrivească destinului. Conștientizarea dramei umane, a realității necruțătoare generează deznădejde, dezolare. Astfel, eul liric este înspăimântat, este cuprins de tristețe, căutând refugiul și alinare în iubire.

Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. În cadrul poeziei, expresivitatea este realizată prin figuri de stil precum metafora, personificarea, inversiunea cu rol de a accentuarea ideii poetice.

Astfel se remarcă personificarea „ frunzele sub pași, cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistica auditiva. Personificarea e menită să exprime zbuciumul interior, deznădejdea și durerea provocate de drama omului a cărui speranțe s-au spulberat. Amplasarea suferinței interioare și-a temerilor este evidențiată prin inversiunea „vasta urgie”. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită și de utilizarea metaforei „ să nu simt frunzele cum zboară în vânt. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranțele.

Eul liric ar dori să se sustragă acestei realități dureroase și să oprească timpul, ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „să nu simt”. Iar în ultimele două versuri apare o dorință „ să nu mă întrebi în noaptea asta/ de ce nu mă înspăimântă frunzele. ...” Refuzul cuvintelor se menține până la sfârșit, doar tăcerea și compania unei ființe dragii, în atmosfera liniștitoare a odăi, i-ar face bine, l-ar mulțumi din punct de vedere emoțional.

Sentimentele eului liric se ordonează în funcție de alternanța dintre cele două planuri interior și exterior - spațiu liniștitor al casei și spațiul mohorât, monoton ce poartă amprentele toamnei. Plasarea imaginilor artistice într-un tablou nocturn, impenetrabil și respingător motivează pesimistul și dorința eului liric de a se îndepărta cât mai mult de aceasta lume. Există o autenticitate evidentă între cele două spații. Pe când în peisajul nocturn, toamna dezlănțuită nu poate fi controlată, în odaie atmosfera poate deveni plăcută chiar familiară, daca îi sunt îndeplinite dorințele.

Gesturile ființei apropriate reprezintă pași spre adâncirea în visare, spre interiorizarea trăirilor, spre realizarea compatibilității depline. Așadar, ființa umana, predispusă la visare, are

puterea de a se sustrage influenței negative a mediului exterior. Nu trebuie decât să caute ocrotirea unei ființe dragi, a cărei prezență îi oferă liniște și siguranță.

Lectura poeziei mi-a creat o stare de aspirație spre momente înălțătoare trăite în tăcere alături de cineva drag, într-un spațiu familiar și ocrotitor.

BUFFALO BILL de Radu Stanca(eseu critic) Boagiu Maria Loredana, clasa a XII-a, Liceul Tehnologic Transporturi Auto, Craiova Prof.coordonator: Mariana Vînătoru Radu Stanca(1920-1962), poet şi dramaturg, născut la Sebeş, se impune în peisajul literaturii româneşti printr-o tentativă salutară de teoretizare a unei posibile căi pentru poezia românească, publicând, printre altele, eseul programatic Resurecţia baladei(1945). Lirica sa, publicată postum în volumul Versuri(1966), este expresia unei sensibilităţi neoromantice, cu un tip de imaginaţie care tinde spre zonele fantasticului.

Baladele sale respectă, aparent, structura epico-dramatică a speciei, dar ele rămân în fond, nişte poeme lirice in care fiorul romantic este dublat, la tot pasul, de o notă ironică. Trei sunt formele pe care le poate lua balada în accepţia poetului: lamentaţia, care îi permite să plângă sub masca unui personaj( Lamentaţia Ioanei d’ Arc sau Un cneaz valah la porţile Sibiului), a doua este a baladei care povesteşte, pur şi simplu( Fata cu vioara),blestemată de tatăl ei să cânte pentru a rămâne în viaţă şicare va muri în momentul în care corzile viorii vor ceda. A treia formă de baladă are desfăşurare scenică şi replici între personaje( Sfatul ţării, Cea mai frumoasă floare, Buffalo Bill).

Acestei ultime categorii îi aparţine şi Buffalo Bill,o parabolă lirică pe tema timpului, a deşartei iluzii a omului că îi va putea opri vreodată curgerea implacabilă. Sub aspectul unei, , false balade,,, cum afirma Nicolae Manolescu în eseul său Metamorfozele poeziei(,,...false balade, în care se observă reprezentarea liricii, [...]sunt forme de lirică mascată”),Buffalo Bill ia forma unui discurs retoric clasic cu:exordiu, o propunere, naraţiunea,confirmarea şi respingerea.

Este cunoscut faptul că, într-un discurs clasic, exordiul are rolul de a atrage atenţia ascultătorilor şi de a le capta interesul. Acest lucru este cultivat de scriitor în primele strofe, în care reuşeşte, pe deplin, să atragă atenţia, de această dată, cititorilor. Forma pe care o cultivă este negaţia în formă repetată: la trecerea poştalionului prin strâmtoare, nu se vor aştepta comori, mătăsuri fine,, ,podoabe sau găteli,,.Personajele vizate nu sunt,de această dată, călătoarea blondă, ca-n westernurile americane, doftorul roşu, nici corfele cu păsări de curte,nici cocoşul ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.În acest caz, rolul succesiunii de negaţii din strofele a doua şi a treia este unul persuasiv şi, implicit, de captare a atenţiei.

Exordiul este urmat de o propunere, totdeauna extrem de concisă, care, în poezia maestrului, ocupă un singur vers: Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă-seară/Aduce poştalionul...

Urmează partea propriu-zisă a baladei, naraţiunea, în care Timpul devine personajul principal.

Metafora Timpului implică cele mai fine conotaţii,şi frapante, în acelaşi mod: domn de seamă, un călător de vază şi-un hoţoman de soi. Alegoria trecerii timpului include metafore, personificări,comparaţii formând o imagine unitară în care poetul sugerează noţiuni abstracte prin intermediul concretului.Timpul este „boierul cu palate şi herghelii în care trag cai de rasă anii albaştri după ei, un negustor de vinuri, când dulci şi când amare, bogat din cale-afară şi gras de nu-şi încape...”

Aşadar, toate acestea, recuzita westernului, livrescul evocării, discursul însuşi nu sunt decât o formă de manipulare a cititorului, pentru a încifra,de fapt, o realitate inefabilă şi imuabilăTimpul.

Prelungirea enumeraţiei negative, nu ne vom atinge, nu vom scoate inelul de logodnă al fetei etc are rolul de a spori tensiunea aşteptării, pregătind momentul dezvăluirii scopului pentru care este plănuit atacul. Descrierea Timpului include atribute umane: sforăie, moţăie, are inele pe degete etc, dincolo de care se poate intui, totuşi, adevărata esenţă a lucrurilor- Timpul, patronul omenirii şi

curgerea lui neoprită. Strofa definitorie pentru atributele Timpului este:,, N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic/ Atâta doar că n-are pereche de zgârcit/Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic/ Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit”.

Chiar dacă se pleacă cu tot avântul înainte, în lupta împotriva Timpului,, Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă/Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ/ În pânza veşniciei de astă dată ruptă/ Noi, dintre toţi tâlharii, vom fi cei mai bogaţi”,confirmarea eşecului se întrevede totuşi.

Poezia se încheie într-o notă optimistă, căci succesiunea de propoziţii condiţionale din finalul textului par a avea rolul de a întreţine iluzia unei izbânzi, imposibile totuşi, ,Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară/Ne-am procopsit, prieteni, cum nu ne-am aşteptat/Şi, dacă punem mâna pe el, în astă-seară,/ Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat”.

Tot în ultima strofă, se întăreşte, încă o dată, impresia unui discurs clasic, prin singura formulă de adresare,, ,prieteni” reprezentând, propriu-zis, peroraţia.

Concluzionând, putem spune că, prin reuşita interferenţă a epicului, liricului şi dramaticului, prin punerea în scenă,cu toată recuzita unui western american, a unui scenariu de film, acest,,trubadur ” al timpului modern pe care l-au născut meleagurile neaoşe ardelene, Radu Stanca, se înscrie cu cinste în panoplia spriritelor care au pledat pentru reformă în literatură.

BIBLIOGRAFIE 1. Ovid. S. Crohmălniceanu, Klaus Heitman, Cercul literar de la Sibiu, Editura Universalia, Bucureşti, 2000 2. Emil Manu, Eseu despre generaţia războiului,Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978 3. Dumitru Micu, Momente şi sinteze, Limbaje moderne în poezia de azi, Editura Minerva, 1986 4. Virgil Nemoianu, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, Editura Eminescu, Bucureşti,1994 5. Petru Poantă, Cercul literar de la Sibiu, Editura Clusium, Cluj,1997 6. Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Editura Eminescu, Bucureşti,1991 7. Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol.III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974

„Post scriptum”- confluenţe între ars doloris şi ars poetica Bădăruţă – Haşigan Ionuţ, cls.a IX-a,Colegiul Naţional „ Octavian Goga”, Sibiu Prof.coordonator: Vișan Ramona Format în Cercul Literar de la Sibiu, Radu Stanca rămâne o figură proeminentă a neomodernismului literar românesc, profund legat de oraşul care l-a adoptat şi pe care la rândul său îl elogiază în numeroase scrieri.

Supranumit „ poetul tristeţii ” sau „ poetul durerii”, lirica sa poate fi compartimentată în cinci cicluri, cel mai substanţial din punct de vedere tematic şi structural fiind „ Ars Doloris ”.

Printre formulele caracteristice ale poeticii lui Stanca, regăsim spectacularul, grandiosul, dezvoltare a unei inspiraţii inepuizabile, amprentă a marelui om de teatru. În plan literar patosul şi volutele baroce reprezintă interiorizarea universului exterior-teatrul mundan transfigurat estetic devine un teatru personal Dragoş Varga, în studiile sale dedicate cenaclului literar sibian, distinge două tendinţe în creaţia stanciană, conturate astfel: homo aestethicus şi homo ethicus, din care ia naştere opera unui homo theorethicus şi a omului artistic. Estetica la Radu Stanca interacţionează cu etica, iar sistemele stilistice de tipul clasicului, romanticului, barocului se întrepătrund. „Post scriptum” se află la confluenţa dintre ars doloris şi ars poetica. Profunda dramă interioară pe care o traversează poetul se desfăşoară pe fondul multiplelor dileme ale unei conştiinţe aflate întro permanentă nelinişte, avidă de cunoaştere. Durerea la Radu Stanca nu derivă exclusiv din propria biografie, ea planează asupra lucrurilor, obiectelor tangibile ca modalitate de creare a unor efecte speciale specifice.

Poezia reprezintă un posibil răspuns oferit detractorilor şi scepticilor săi, dar nu este doar o extravertire a suferinţelor personale, chiar dacă în genere critica o consideră astfel. Răspunsul conturat poetic, oferit cititorilor, criticilor sau colegilor săi, nu este lipsit de o fină autoironie resemnată. Evocarea din debutul poeziei trimite la un joc al măştilor, iar travestirea eroului în luptă cu propriul destin se desfăşoară într-un spectacol exemplar. Tehnica deghizării se realizează prin utilizarea formulelor precum „acel anume”, „tânăr anume”.

Tristeţea, durerea şi suferinţa sunt muze inspiratoare, adevărate obsesii de care autorul uzează pe parcursul întregii sale creaţii. Tema complementară, moartea, devine un alt spectacol magnific, sentimentul tragic fiind potenţat şi de reprezentarea spectaculos-teatrală.

Lirismul său, rod al visării şi al fanteziei romantice, este o proiecţie exterioară a unui teatru lăuntric, într-o atmosferă elegiacă. Manierismul poetului este legat de rafinarea, refolosirea şi restructurarea sensibilităţii proprii şi a unor stiluri consacrate.

Prin intermediul memoriei afective, poetul face referire la debuturile sale literare plasate sub auspicii încurajatoare de critici şi public. Începuturilor acelora li se opun acum reveriile obiective ale maturităţii: „Acel răsărit[...]Este numai fantomă şi mit”.

Constantă a liricii lui Stanca este confesiunea nemijlocită în care sinceritatea debordează brutal.Vulnerabil în faţa durerii, autorul oscilează între resemnarea înţeleaptă, revolta mocnită şi asumarea unei lupte zadarnice, dar care conferă un sens existenţei. Semnificaţia acelei ars doloris pe care eul liric o profesează mereu este rezultatul multiplicării suferinţei într-un spectacol interior cu rol de katharsis. Stanca devine dintr-un simplu contemplator un spectator, iar apoi actor vivant care depinde în proporţii însemnate de succesul la public, de recunoaşterea meritelor sale artistice: „Pe când eu încercam/Nu vedeaţi?”.

Arareori străbătut de nuanţe luminoase, în interiorul lirismului confesiv se remarcă prezenţa dramaticului, firesc la o personalitate scindată de eşecuri existenţiale şi incertitudini asupra vocaţiei artistice aşa cum este poetul, care face o referire concretă, de tip biografic, la specificul scrierilor sale: „Eu am scris ‹‹ arta durerii ››”. În nota de sinceritate caracteristică, poetul mărturiseşte „ păcatul ” de a se fi supus într-o oarecare măsură gustului estetic al timpului său, optând, din perspectiva discursului, pentru fuziunea epicului, dramaticului şi liricului pentru a facilita astfel transcrierea stărilor afective.

Simplitatea suverană a discursului poetic este eminesciană, autenticitatea şi intensitatea sentimentelor exprimate sunt suverane, în dauna unor ornamente artificiale. Antinomiile „eu/voi”, „ieri/azi” sunt de natură romantică, adevărate demarcaţii între creator şi restul lumii, revolta interioară sfârşind prin resemnare înţeleaptă.

Radu Stanca, prin multitudinea faţetelor personalităţii sale, este un scriitor total al literaturii române, opera sa fiind un act de conştiinţă, însă consider că în diversitatea planurilor de creaţie ale poetului dominantă rămâne poezia, graţie gândirii şi percepţiei poetice a lumii.

Bibliografie: Boldea Iulian, De la modernism şi postmodernism, Târgu-Mureş, Editura Universităţii „Petru Maior”, 2011 Poantă, Petru, Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2006 Pop Ion, Jocul poeziei, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006 Varga Dragoş, Radu Stanca - Sentimentul estetic al fiinţei, Sibiu, Editura Info Art Media, 2010

Corydon Reinterpretarea miturilor sau Doppelgaegner liric?

Lupoaica Gabriela, cls. a XII-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof. coordonator: Gabos Elena ”Poet şi dramaturg, regizor şi actor, Radu Stanca s-a consumat fără cruţare într-o continuă febrilitate intelectuală. Cu alte cuvinte, s-a conformat consecvenţei destinului, care «te loveşte cu tine însuţi», făcându-te propria-ţi unealta ucigatoare.Un asemenea scriitor cum este şi Radu Stanca are, pe langă talentul nativ, «vag şi inefabil», înca un «plus de conţinut», de substanţă, privilegiu al unei inteligenţe creatoare. Teatrul, poezia şi eseul, toate sunt la el o singură creaţie, «una singură, precum una singură este raza care se difuzează în prisma spectrală»" (Ion Vartic - prefaţa la Radu Stanca, poezie şi teatru, Colecţia Contemporanul nostru).

Sibiul, cu atmosfera sa de burg medieval, ar fi fost toposul care a pus în mişcare cele mai intime resorturi ale sale, toposul care a declanşat izvorul liric originar. Fire şi fibră de artist, Radu Stanca îşi propune să scrie o poezie care să poată fi recitată, ceea ce înseamnă o întoarcere la epică şi retorică.

El nu este un naiv, deşi simulează adeseori, cu o plăcere vicioasă, naivitatea. Chiar şi momentele de exuberanţă din poezia lui Radu Stanca sunt livreşti, rezultat al unui joc de-a poezia.

De aceea putem afitma că nu există portret mai excentric pe care să şi-l fi făcut vreodată un poet român decât cel compus de Radu Stanca (sau unui Doppelgaenger liric al său), în celebrul poem Corydon.

Poezia Corydon nu poate fi circumscrisă niciuneia din trei formule balădeşti teoretizate de Radu Stanca. Zece Poemul cu cele strofe ale sale, cu rimă atipică, nu aparţine, spre surprinderea unui lector avizat, trinomului baladesc utilizat în scrierile lui Stanca., ,Corydon" nu este nimic altceva decât portretul unui Doppelgaeger liric, cu trăsături îngroşate caricatural, printr un joc de măşti, fiecare ilustrând o altă faţă a sinelui.

Deşi poate fi lesne înscrisă în lirismul subiectiv, poezia nu are nimic în comun, cel puţin la o primă lectură, cu lamentaţia, cu tonul elegiac. Dimpotrivă, în acest poem, „summum al estetismului" (Ion Negoițescu), atitudinea eului poetic este ostentativ-provocatoare, trufaşă, plină de încredere şi de autoveneraţie."Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,/ pe străzile pline când ies n-am pereche/ Atât de graţios port inelu-n ureche/ şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta."

Titlul poemului, element paratextul ce deschide lectorului un orizont de aşteptare şi îi permite să decripteze mesajul textului poetic,este alcătuit dintr-un substantiv în nominativ,

,Corydon" şi poate face referire la, ,corindon"(piatră prețioasă formată dintr-un oxid natural de aluminiu, cristalizat, aproape tot atât de dur ca diamantul), explicându-se astfel şi subtitlul, ,Sunt cel mai frumos din oraşul acesta".

Titlul poate fi interpretat şi din perspectiva mitului antic. Din această perspectivă, Corydon era un păstor-cântăreț, personaj imaginat ca erou al unor poeme şi cântece bucolice. Conform lui Vergiliu, Corydon îl învinge pe ciobanul Thyrsis în întrecerea lor de a şi cânta dragostea, de unde aroganţa ce gravitează în jurul său.

Aşadar, încă din titlu se poate observa suptilitatea poetului prin analogia dintre alter ego şi un personaj mitic. întregul proces al căutarii simbolizat de drum este demitizat prin plasarea acestuia sub semnul derizoriului, al accidentalului Temei cunoaşterii de sine i se asociază dualitatea fiinţei, narcisistul arogant care ascunde cea mai mare suferinţă umana: solitudinea.

La nivelul textului se remarcă simetria dintre incipit şi final, ceea ce denotă construcţia rotundă a discursului -şi reprezintă prologul/epilogul unei complexe pledoarii narcisite.

Prima strofă este reluată pentru a închide poemul, sugerând caracterul ermetic al imaginarului poetic Arta travestiului este aici desăvârşită, nemaifiind trecută în plan secund. Deghizamentul este evidenţiat, devine artă a exhibiţionismului, ridicolizând megalomania:, ,De mine vorbeşte-n oraş toată lumea".Travestiul este vazut ca modalitate de a epata, de a semnala unicitatea personajului care inspiră teama şi, în acelaşi timp, atrage irepresibil(„Nu-i chip să mă scap de priviri patimaşe/Prin părul meu vânăt subţiri trec ca aţa/Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?").

Personajul liric, autoreprezentat astfel, este un inadaptat, un excentric care refuză regimul normalităţii, creând prin atipicitate şi paradox o frumuseţe stranie „cu aura de vraja" (Ov. S. CrohmalniceanU). El este „invertit" (Ov. S. CrohmalniceanU), iar poemul, o „eflorescență deşucheată" (C. Regman) care simulează monstruosul, prin reprezantarea androginităţii însuşirilor cu substrat erotic („Un ochi, pe cel roz, îl ascund sub monoclu/ Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,/ Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr/ Cellalt ochi, cel galben, îl las să s-amuze/ Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine").

Portret al aroganţei, Coryidon incită imaginaţia cititorului printr-o suită de imagini vizuale ("Pe străzile pline când ies n-am pereche,/Atât de graţios port inelu-n ureche,/Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta), epitete cromatice("Prin părul meu vânăt") şi prin antiteza constituiă între ipostaza demonică ("Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…") şi cea angelică (Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase”), ambele însă purtând pecetea narcisictă.

Narcisismul este, prin definiţie, o ipostaza a erosului care exclude comunicarea („Şi însăşi natura atotştiutoare/ Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare?"). Insolenţa, sfidarea ascund aici melancolia implicită a solitudinii, „melancolia reprezentată de un dandy, fiinţa singulară, insidioasă şi extravagantă, simbol al imposibilităţii de comunicare" (Ion Negoitescu). În concluzie, poezia, ,Corydon" este o, ,mitologie a sinelui (văzut ca mască extra-ordinară) în care se regăseşte psihologia de tip dandy". Autodescripţia, , pornirilor narcisiace pe care le năzuieşte fiecare" (C. Regman), se desfăşoară ca o reprezentare liberă a ideilor sau a sentimentelor refulate în subconştient.

Bibliografie Prefaţa la volumul ”Radu Stanca, ” Colecţia Contemporanul nostru http://www.poeziile.com/autori/Radu-Stanca/poezia-corydon-comentariu173232227.php http://www.romlit.ro/radu_stanca https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Stanca http://www.poezie.ro/index.php/poetry/137448/Corydon http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/s/radu-stanca-6zuhtnu/

Radu Stanca – poeta oppositorum Fotache Cosmin, cls a IX-a, Colegiul Tehnic de Alimentaţie şi Turism „Dumitru Moţoc”Galați Prof. coordonator: Grigoraș Elena Antoneta

Poet în poezie, poet în dramaturgie, poet pe străzile Sibiului, poet în regie, poet în conferinţe, poet la un pahar, poet în orice gest , așa îl reperează în memoria lor afectivă toți prietenii circumscriși artei lirice.

Radu Stanca s-a consumat într-o continuă combustie intelectuală, s-a risipit spiritual din nevoia unui tragism total, al unei transcenderi spațio-temporale. Ion Vartic anunța personalitatea sa culturală cu infiltrații în toate domeniile spiritului, iar opera rămâne pentru literatura română un act de conștiință prin excelență.

Poezia Horoscop reprezintă o meditație autoreferențială a artistului asupra condiției creatorului în lume, asupra propriei sale poetici dar și o transfigurare prin poezie a unei profesiuni de credință.

Autoreferențialitatea unei arte poetice relevă modul în care poetul se raportează la poezie sau subliniază dimensiunea gravă, problematică a relației dintre creator și propria creație, amplul său poem se ia pe sine ca referent sau subiect făcând apel la sensibilitatea și imaginația lectorului.

Sub semnul unui idealism pur, poetul își constuiește propria utopie, un scenariu bine regizat în cheie mitico-arhetipală. Tema poeziei poate fi descrisă ca o questă, o explorare a implicațiilor metafizice pe care le presupune statutul de creator al poetului.

Horoscop debutează cu motivul recurent al căutării, al ipostazierii paradoxale de ființă duală, înzestrată cu puteri creatoare: Eu sunt un zeu cu două fețe Și-o singură înfățișare....

Zeu blestemat cu două fețe Și-o singură înfățișare.

Imaginea artistului este una mitică, Ianus dezvoltând ca simbol multe semnificații multiple și complexe. Interpretarea uzuală este caducă, trecutul și viitorul reprezentând cele două fețe ale zeului. Rene Guenon amintea de interpretarea hermetică, legând acest simbol de cele două manifestări, un Ianus androgin și unul hermafrodit, neexcluzând a treia față, invizibilă pentru că prezentul, în manifestarea lui temporală, nu e decât o clipă insesizabilă, ce ar corespunde tradiției hinduse, ochiul frontal al lui Siva, privirea ce distruge orice manifestare și, care figurează simțul eternității. Așadar, simbol al puterii și înălțării, atât în ordinea spirituală cât și în cea temporală.

Artistul lui Stanca e asemeni unui demiurg, exponent al libertății interioare, ce rivalizează cu cel care i-a dat ființă, un poet ce se apropie de tiparul originar al creației. Interogațiile retorice permanente au rolul de a stabili cele două chei în descifrarea identității, devenind două ipostaze: poetul este Stăpân al timpurilor, un inițiator în mistere, un Ianus Caeli dar și un mediator al micilor mistere, al paradisului terestru, un Ianus Inferni.

Arta lirică denumită metaforic Un cântec pur cu vorbe-ntoarse este har, revelație care îl consumă pe creator, îl devorează. Poetul e o ființă singulară, insidioasă și extravagantă de o frumusețe atipică ce suferă pentru că nu este recunoscut și acceptat de o lume maculată. Poetul tristeții devine poetul suferinței într-o tonalitate elegiacă, reflexivă, gravă așa cum îl vom regăsi în ciclul de poeme Ars Doloris, un suflet devastat de presimțiri funeste: Pe soclul meu cu chipuri hîde Și panglici purpurii,de sânge.

Discursul liric stancian oferă un spectacol somptuos, rafinat, cu o intuiție funcțională a decorului,a gestualității tratat în versuri într-o manieră romantică, stilizată. E homo ludens ce execută jocul disimulant din obsesia dublului, voluptate și rafinament, măreție, înălțare și, deopotrivă cădere sau resemnare. Lirica măștilor e construită în această creație lirică din nevoia de

a controla permanent emoția, de a ironiza această pendulare între animus și anima, între Ianus și Orfeu, înger și demon, obsesii ale dublului sau personaje bizare.

Imaginea războinicului cavaler medieval este o altă proiecție, manifestare sau disimulare a spiritului modern în bătălia eternă cu timpul, cu convențiile unei lumi catamorfe. In ireala sa cucerire, poetul rescrie mitul, cuceritorul se lasă cucerit, stăpânit de armonia celestă, de o forță mai presus decât el și alege calea pasivă, devenind un contemplator. Este ceea ce numea Gilbert Durand cea de-a treia mare epifanie imaginară a angoasei umane în fața temporalității: căderea. Ca metaforă axiomatică, căderea e legată la Stanca de experiența dureroasă a unei singurătăți absolute, a unei frici de mișcare și temporalitate: Nemișcătoarea mea mișcare Clamează-ntr-una,în tăcere.

Presimțirile funeste care au populat ființa poetului, marile singurătăți se transfigurează mereu sub regimul fervorii estetice și tragice așa cum vor apărea și în poemul Testameni: La intersecţia cerului finit Cu cerul infinit se află-o stea Care a ars cîndva nepotolit Şi care-a fost, pesemne, steaua mea.

Aflat sub constelația orfismului, poemul Horoscop devine o ars poetica, o insistentă meditație asupra morții, din perspectiva modernă a unui artist liric ce s-a confruntat în sensul luciferic și blagian cu marea trecere, ce a privit lumea și destinul, arta ca o sublimă căutare, o înălțare a destinului, o iluminare .

MITUL ANDROGINULUI ȊN POEZIA ,,EL ŞI EA” DE RADU STANCA Popescu Alexandra, clasa a XI-a, Colegiul Naţional Bilingv ,,George Coşbuc”, Bucureşti.

Profesor ȋndrumător: Plohi Alina Poezia ,,El si ea”, scrisă de Radu Stanca in 1962 şi publicată trei ani mai tȃrziu ȋn revista ,,Familia”, la Oradea, reprezintă o meditaţie contemporană asupra eternei enigme umane: dragostea. Din perspectivă arhetipală, opera aduce ȋn prim - plan mitul căutării iubirii, propunȃnd o ipostază lirică inedită - dar, ȋn acelaşi timp, general- umană - a androginului, a tragismului neputinţei de a reface perfecţiunea ȋntregului. Ȋncă din titlu suntem atraşi de generalitatea abordării, de posibilitatea ca ȋn acele două pronume deictice, ,,el” şi ,,ea” să ne regăsim chiar pe noi şi propria poveste de dragoste sau propriul eşec.

Punctul de plecare al poeziei şi tema sa centrală sunt reprezentate de arhetipul androginului, aceea fiinţă perfectă, jumatate bărbat- jumatate femeie, de forţa şi desăvȃrşirea căreia s-au temut cȃndva şi zeii, ce au hotărȃt să o despartă. Esenţa surprinsă ȋn poezie este tocmai aceasta căutare a sufletului pereche, sortită, de prea multe ori, eşecului, acea neputinţă de redobȃndire a fericirii, a armoniei ȋntregului. Este o goana perpetuă şi epuizantă a sufletului omenesc, ce simte acut o lipsa existenţială incomprehensibilă, pe care o domoleste doar ȋn prezenţa persoanei iubite. Atunci cȃnd zeii au realizat consecinţele blestemului despărţirii ȋntregului asupra omenirii, ei au decis să le dea oamenilor un nou motiv de a trăi, şi anume şansa de a căuta iubirea. Interogaţiile retorice plasate simetric ȋn incipitul fiecărei strofe (,,El tot mai e, dar unde este ea?...”; ,,Ea tot mai e, dar unde este el?...”) arată neputinţa celor doi de a se găsi şi a da, astfel, un sens vieţii lor. Nevoia ca ,,el” şi ,,ea” să devină ,,noi” (,,Ei tot mai sunt, dar unde suntem noi?...”) ilustrează inutilitatea eforturilor şi conştientizarea neputinţei individului de a recrea cuplul iniţial. Tragismul este accentuat prin folosirea punctelor de suspensie, menite să trezească ȋn mintea şi ȋn sufletul cititorului un ecou universal.

Apar aici motive specifice neomodernismului, cum ar fi motivul căutării sau al timpului, toate menite să dea o tentă melancolică, elegiacă, neputincioasă şi, totuşi, familiară textului, să ne ȋndrume spre ideea centrală conform căreia, ȋn aritmetica iubirii, ,,unu plus unu fac doi”, ȋmpreună sunt totul, ȋn timp ce ,,unul minus celălalt” nu ȋnseamnă nimic.

Vădit afectat de lipsa ,,ei”, arhetipul masculinităţii, ,,el”, face gestul de a strivi frunzele din calea sa (,,ȋl văd strivind pe-alee frunzele”), acesta simbolizȃnd fie neputinţa pe care doreşte să o zdrobească ȋn drumul său, fie celelalte aspecte ale vieţii, care rămȃn insignifiante ȋn faţa singurului lucru care contează. De asemenea, el ȋşi scrie numele pe coaja unui copac (,,si descifrȃndu-şi singur numele/ Pe coaja unui trunchi, săpat cȃndva”), ceea ce arată solitudinea dezarmantă, ȋncercarea sa zadarnică de a se opune trecerii timpului, de a rămȃne cumva ȋn amintirea acestei lumi, fapt imposibil de realizat, ȋntrucȃt singura arma ce ȋl face pe om etern este iubirea.

La polul opus, ,,ea”, arhetip al feminităţii, conştientă de imposibilitatea de a-l găsi pe ,,el”, refuza lupta, ȋncetează să mai caute şi se dedă singurătăţii, blamării şi ratării, alegȃnd izolarea. (,,Cărarea care ultima-a rămas / Din drumul ce ducea către castel”).

Repetiţia ,,nici ȋnainte, nici ȋnapoi” din finalul textului semnifică lipsa oricărei speranţe de reȋntregire a unui cuplu ce pare despărţit pentru eternitate de forţe ce ȋl depăşesc şi ȋl condamnă inutil şi nedrept la suferinţă.

Cu toate acestea, ȋncheierea poeziei printr-o ȋntrebare retorică (,,Ei totusi sunt, dar unde suntem noi?...” contravine celorlalte ȋntrebări de pe parcursul textului, sugerȃnd o reaprindere a speranţei, o chemare subtilă la a fi ȋmpreună, la a da un sens unei existente efemere şi triste, desigur prin iubire. Deşi căutarea poate dura o viaţă, deşi mulţi nu ȋşi găsesc jumătatea, fiind condamnaţi la solitudine şi ratare, omului ȋi mai rămȃne un motiv de a continua drumul: speranţa. Vocea lirică reiterează ȋn finalul poeziei visul ȋntregii omeniri, folosind pronumele „noi” pentru a conturaimaginea perfectă, androginul reȋntregit. Cei doi se caută, fiind suflete-pereche, pentru a redobȃndi fericirea şi armonia deplinului.

Prin problematica general-umană, prin subtilitatea şi graţia versurilor, Radu Stanca reuşeşte, aşadar, prin aceată poezie să ne facă să reflectăm asupra nevoii empirice a sufletului nostru de a-şi găsi fericirea şi perechea, precum si asupra zădărniciei vieţii noastre ȋn lipsa unui sens dat de dragoste.

Creaţie Liberă - Poezie Pașol Alberto-Emanuel, Clasa a IX-a, Colegiul Național ,,Ion Creangă’’ Prof. coordinator: Dumitrescu Laurențiu Pădure Pădurea tace, Izvorul suspină, Stau singur în pădure, Hai vino si m-alină.

Tu vino să mă cauți, Căci în tăcerea nopții, Aș vrea să mă săruți Să dăm uitare morții... Și dacă mă găsești, Sufletul să-mi cauți, Căci trupul ce-l dorești, Va fi mâncat de grauri...

Timpul nu se-oprește Doar pentru doi copii Ce în tăcerea nopții, Cred că s-ar iubi Căci iată-n taina nopții Iubirea-i un mister Ce stă în fața morții, Ca un baraj...de fier!

Râsete și lăcrimi Sunete absurde Acuma mă-nconjoară Iar lacrimile tale Iarăși mă-nfioară Tu plângi, iar plângi...

Apoi, ai să oftezi Eu te văd, te-aud N-ai vrea să-ncetezi?!

Mă sting încet, Dar mă-ndrept spre moarte Căci suferința ta, De viață mă desparte

Astfel, tu , când suferi, Mă omori pe mine, Dar râsetele tale, În viață mă pot ține...

Lumină În mijlocul pustietății, Am găsit lumina vieții, Lumina ce-mi va arăta Până-n zorii dimineții, Dreptul drum al libertății Lumină pură, arzătoare...

De har prea pogorâtoare Ce-ndată va strălucii tare, Și-mi va scoate mie-n cale O stea roșie, orbitoare Care mă va ghida-n zare Iar eu voi striga mai tare ,,Cine oare e în stare Să spun ă de-s mic sau mare?!’’

Atât timp cât stau în picioare Pot să-mi fac viața uimitoare!

Toamna Păunoiu Andrada, cls.a V-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Prof. coordonator: prof. dr. Geanina Oprea Toamnă, O, toamnă, dulce toamnă!

Tu ești frumoasă ca o doamnă!

Frunzele tale vii, Aduc numai bucurii.

Acum e urât afară, Mai cade câte-o pară.

Plouă cu stropi mari Dar… nu sunt criminali.

Gospodinele fac treburi gospodărești, Pentru iarna ce-o răcești.

Umplu la borcane, Păcat că nu pun și sarmale!

O, frumoasă prințesă a culorii, Te rog, nu ne mai aduce fiorii, Pe care nu-i iubim!

Pisoiul Bălănel Pisoiul Bălănel, Bălănel cel ne-nfricat, Aseară nu ne-a ascultat.

A băut la Coca Cola, Și-a plecat la Lola.

Lola l-a pus să muncească Iar acesta s-a pus… să citească.

Ea l-a bătut Şi-a plecat cu nasul rupt.

A doua zi, A pregătit o masă.

Pentru musafirii lui Care vin acasă.

Bălănel e un pisoi, Ce mănâncă și câte-un ciotoi.

Este drept că-i musafir, Lui îi place mult ghimbir…

Călăreţul singuratic Mărgeruşanu Naomi, cls. a V-a, Şcoala Gimnazială Nr. 8 Sibiu Prof. coordonator: Bucurenciu Petru Aţi auzit cumva de Zorro, Cel neînfricat?

Mergea prin preerie cu Morro, Calul său furat.

El a plecat de-acas’ De frică de război Şi doar o cale-a rămas Să nu dea înapoi. Şi-a înfruntat multe, multe, Numai el ştie câte, Şi hoţi şi vrăjitoare rele, Multe i-au ieşit în cale.

De vrei să fii ca acest erou, Ca Zorro din poveşti, Trebuie să devii ca nou, Să schimbi ceea ce eşti.

Rus Ioana Inspiraţie

Numai noaptea Numai noaptea vine, când tăcerea Se lovește tainic de ferești, Când luna se culcă-nconjurată De miile de oști cerești.

Hadăr Diana, cls. a V-a, Şcoala Gimnazială Nr. 8 Sibiu Prof. coordonator: Bucurenciu Petru

Numai noaptea vine, când tăcerea Se-ngână cu tot universul Și lasă-n tihna din marginea de codru Tot restul lumii să-și găsească sensul.

Când Eminescu trăia, Scria ca să răsară o stea, Iar un sentiment ciudat În calea sa apărea.

Numai noaptea vine, când tăcerea Se-adâncește chiar și în povești.

Dar, în sfârșit, înving zorii, iar lumina Se lovește tainic în ferești.

Când Eminescu compunea, Tot timpul se gândea Să scrie ceva Inspirat din viaţa sa.

De ce dai voie vântului

Când se însera, Gândirea i se lumina Şi foarte multă inspiraţie avea Privind pe cer la steaua sa.

De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău și să ți-l răvășească, Iar mie nicio clipă nu vrei să-mi vorbești?

De ce ți-e frică să-ți întorci privirea De ce ți-e fric-acum să mă privești?

Probabil, ești înspăimântat de gândul Că amintirile-ți vor dispărea ușor Când mie îmi vei arăta tot cerul Ce în nemărginirea lui putea să vadă Cum, câte-o stea începe ca să cadă.

Probabil, crezi că roua dimineții Ar soarbe-o un mic moment al vieți?

Că vântul ar suna șuierător Și ar aduce-n valul cu flori trandafirii Frunze ruginii și galbene din vii.

Sosirea primăverii Spineanu Miruna-Teodora, cls.a VI-a, Palatul Copiilor Timișoara Prof.coordonator: Spineanu Claudia-Ileana Privesc cum în grădina mea Se dă o bătălie grea: Între Primăvara dorită Şi Baba Iarnă-nfofolită.

Lupta e grea, căci pe câmpie Zăpada încă stă zurlie, Iar frigul nu se dă plecat Şi-adie încăpăţânat.

Timpul – veșnic neiertător În serile reci de toamne târzii – când frunzele încep să cadă, lumina vieții stă de veghe ca ea, doar ea să vadă inexplicabila trecere a timpul veșnic neiertător.

Dar într-o bună dimineaţă, De sub zăpada cea răzleaţă Un alb căpşor de clopoţel Privi timid, cu jind spre cer.

Soarele blând, mangâietor, Până atunci rătăcitor, Zări plăpândul ghiocel Trimiţând raze dulci spre el.

Zăpada se topi îndată,

Şi mii de ghiocei deodată Umplură grădinuţa mea Cu pete mici de catifea.

Pe-afară se aud zglobii Vesele glasuri de copii, Parcă toţi spun în cor, şoptit: „Primăvară, bine-ai venit!”

Omul Vlad Morar, cls a VI-a, Transylvania College Cluj-Napoca Prof.coordonator: Mocanu Cosmina Îl văd în zare, Îl văd în lună. Și cum tresare Cu o cunună, Suspinătoare. Și în lumină Prinde creația, Cum o alintă Revelația, În nopți reci, Chinuitoare, Când vântul joacă și-apoi sare, Stă, în mintea-i cugetând: -De ce apele mereu curgând?

De ce stelele sus pe cer?

De ce mâniatul ger?

- Pentru că tu să ai povară Să n-ai viața prea ușoară. ..

Fiindcă, cugetând se poate Să le afli-apoi pe toate.

Dar, și cum mai presus de toate, De nebunie și de sănătate, De moarte și umblat hai-hui, E omul și cu mintea lui. Și zi, și noapte, rămân peste ele, Toate sunt mai vesele, Se învârt, cuvânt cu cuvânt, La un singur lucru, neclar Și diavolul evadând, Îl soarbe ca un nectar, Dar lumea cu susul în jos, De-aș zice cuvântul, s-ar schimba, Dar nu putem pomeni așa ceva.

Printre străini Antonia Pop, cls a VI-a, Transylvania College Cluj-Napoca Prof.coordonator: Mocanu Cosmina De ce codru’ nu mă lasă Să mă-ntorc la el acasă?

De ce vița viei groase Nu vrea să ne lase-n case?

De ce viața ne îndeamnă Să cerșim din vamă-n vamă, Să stăm pustii prin alte țări Despărțiți fiind de mări?

Of, viață, de ce nu vrei, Să ne iubești ca pe miei, Să ne îngrijești cu drag Ca seara să-ți cântăm în prag ?

Eu, acum, te rog frumos La-ntrebarea cu folos, Un răspuns concret să-mi dai Printr-o boabă de mălai!

Aparenţe Hoha Pop Diana, clasa a VIII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea Tu pari preocupat de timpul meu (şi nu de mine), Desigur, eu nu am încetat să te iubesc - Prea mare e dorinţa de a continua un drum pe întuneric – Tu eşti aşa cum ai ştiut mereu, Nu tu, ci TU. Iubirea e o planetă (poţi râde, îmi imaginez), Un punct ce creşte, dar şi dispare.

Rămân fidelă nopţii (sunt copila lunii), Iar tu – o zi. .. oarecare.

Despre iubire, desigur Sas Ovidiu, cls. a VII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea

Sus, în cerul lor înalt, Norii-ncep să cearnă, Liniştea unei poveşti E un dar de iarnă...

Furnica Fănica...

Cred (ştiu!) că dragostea e un joc de noroc Ori câştigăm, ori pierdem amândoi. Într-o secundă totul se schimbă, Îmi spui tot ce vreau să aud – adevăr mascat.

Oricum, ia-ţi zâmbetul, privirile, zilele în care ne-am văzut, Închid toate porţile.

Minciuna repetată e adevăr pentru tine, Nu mai pot da înapoi, nu te mai ascult, Nu. ..

Furnica, hărnicuţa, Cu sacii amândoi, Îi duce pe cărareLa ea... în muşuroi.

Acolo este casa ei: cu cămăruţe mici, cu rafturi şi sertare, dulapuri, dormitoare... Şi alte acareturi!

Cuibul de păsărele Rob Robert, cls. a VII-a, Liceul Tehnologic de Transporturi Auto, Craiova Prof.coordonator :Vînătoru Mariana Stau de vorbă, sub gutui, Nicuşor şi cu Ţugui: Ai văzut, spune Ţugui: «În gutui... un cuib de pui!»

«Eu... îl voi aduce jos.

Să nu crezi că sunt fricos!»

Vai, să nu faci cum ai spus!

«Ba mă urc! Iată-mă sus!»

Bufff!... E sub gutui... Ţugui! Şi-are- n frunte... un cucuiii !

-Nu mai plânge, rău băiat, Ai găsit ce-ai căutat!

Dar, iată ! Şi şcoala unde- nvaţă Copiii de furnici; Învaţă să citească: ...în limba. .. furnicească!

Țara mea Ţara mea, cu munţi înalţi, Ţara mea cu ai mei fraţi, Tara mea cu multe dealuri Şi înfloritoare plaiuri. Ţara mea cu rîuri multe Şi frumuseţi nevăzute Ţara mea e plai de dor, E pe placul tuturor.

Poveste de iarnă Luna-ncet a răsărit, Peste dealurile sure. În omăt a adormit...

Noaptea... prin pădure...

Ţara mea, pământ străbun La toată lumea- o spun«Mă mândresc că sunt român!»

Sunt român,nu mi-i ruşine

Mi-e şi rău, dar mi-e şi bine Mult mai bine ar mai fi Părinţii de n-ar munci Pe-alte meleaguri străine Şi-ar fi aproape. .. de mine...

Fulgul de nea

Eu m-am întors în mine însămi – acasă.

Povestea ta nu mai este a mea, Este scrisă cu tine în alte culori, De altcineva.

Timpul meu se măsoară în lacrimi, Al tău – numai zâmbet.

Pădurea

Doru Cristian Gabriel, clasa a VII-a, Liceul Tehnologic de Transporturi Auto, Craiova Prof.coordonator: Vînătoru Mariana

Buiga Daniel, cls. a VIII-a, Școala Gimnazială ”Ion Agârbiceanu” Cluj-Napoca Prof.coordonator: Floare Gruba

Primul fulg de nea uşor Mi s-a pus pe obrăjor: -Bună ziua, mi-a şoptit! Şi pe urmă s-a topit.

Parcă simt cum trece vântul…! Și-l întreb: de unde ești? Știu că ceru’ albastru-ți poartă gândul, Iar tu-mi spui: sunt din povești.

Eu pe loc am întrebat: -Mamă, ce s-a întâmplat?

Mama mi-a răspuns din prag: -Cred că s-a topit. ..de drag!

Mereu amăgirea

Trecând singur prin pădure Mă gândesc la fragi și mure. Și te-ntreb: Pădure dragă, Până când o să-ți mai meargă.

Fără mure și frăguțe, Dintre cele mai drăguțe, Făr’ alune și fără soc Dintre cele mai cu foc!

Ghita Daria, cls. a VIII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea M-ai întrebat, nu ţi-am răspuns, Amăgire, dezamăgire – singurele cuvinte pe care ţi le-aş putea repeta.

Parcă sunt toate în zadar, cioburi, nu ferestre întregi.

Inima- fragmente, mintea mea – confuză.

Cad, mă lovesc mereu de trecut, Nu doare, dar ucide. ..

Tu ai ştiut. Ştii.

Timp Bolbos Iulia, cls.a VII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea A mai trecut un an într-o oră, Între noi e o mare de miresme – tăcere.

Puteam fi fericiţi, dar n-a fost aşa,

Lui Radu Stanca (Acrostih) Lăsând ceva în urmă Uitând că anii trec în umbră Intrăm, cândva, cu toții într-o lume sumbră.

Radu Stanca, poetul, Acum dezvăluie secretul – Darul său nemărginit: Un poet iubit.

Străin de lumea noastră, Tăcut ca floarea din glastră, Acum, cu sfială îți dorești să iei Neîncetat tu să citești vrei Cu pasiune, în seri târzii, Ale sale poezii.

Sibiu (Acrostih)

Soare cu raze blânde și pustii Iarăși te uiți cu ochii tăi mari și vii.

Bucuros și blând te reverși uimit spre un oraș european; Inima-i bate și alături de tine, poete, ce apari încă viu, Umil, pași tăi îți spun: parcă și acum se aud prin Sibiu.

Privim neîncetat Ca într-un abis Uitat încă de lume, Ce se revarsă asupra omenirii. Într-un final, Privim luna, și stelele și cerul Și medităm La o nouă lume!

O clipă Căpriţă Cristian Andrei, cls.a VIII-a, Liceul Tehnologic Anghel Saligny, Brăila Prof. coordonator: Manolescu Mihaela Mai stai Doamne o clipă O secundă-n viața mea, Și scapă acest suflet De chinul de-altcândva.

Cu Tine, eu renasc din fiecare floare Și fac lumină-n calea vieții de apoi Ca un fluture, eu cresc, și cresc și mor, Dar, lângă Tine, Doamne, deloc nu-mi pare rău.

Căci simt, că niciodată Tu nu mă vei răni, Mai stai Doamne o clipă Nu mă părăsi...

De ce?

De ce pământul devine o mare de- întuneric?

De ce nu mai respectăm valorile morale?

De ce lăsăm liber un fluture, fără a-l admira, fără a-l înțelege?

De ce nu ne mai iubim propriile rădăcini?

O Doamne, Creatorul universului meu, Doar Tu poți schimba aceste semne deîntrebare!

Doar Tu poți face lumina mai puternică Și semnele divinității să ne ocrotească sufletele încărcate De agonie, de deznădejde și de vise spulberate, Doar Tu...

Priviri Privim în marea depărtare Fără a căuta un răspuns, Fără a aștepta o întrebare Totul, într-o viteză fugerătoare!

Tăcere Aud șoaptele ce îmi mistuie sufletul, Încărcat de agonie și de zbucium; Surprind tăcerea ce mă afundă Într-un somn făr' de sfârșit...

Legea existenței Cândva Dumnezeu exista, Pot să jur, Știu sigur; Simțeam acest lucru când eram un simplu...

Copil! Îmi amintesc că mă mirau Icoanele apărute neașteptat Pe peretele iluminat.

Dar, chiar dacă am crescut, Și unii spun că erau doar iluziile Copilăriei, Încă mai simt adierea sa, Poate nu am crescut...

Sau poate chiar există...

Dumnezeu există!

Aripile copilăriei Anca Teodor Gabriel, cls.a VIII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta Copilăria – un porumbel alb în zbor prin universul vieţii un zbor în sus... acolo, unde aerul are esenţe tari de dumnezeire...

Profită de copilărie atâta timp cât o mai ai!

Distrează-te, joacă-te, cântă... şi învaţă în fiecare clipă că a fi copil înseamnă să auzi glasul îngerilor, să simţi atingerea lor, să desăvârşeşti, prin frumuseţe, puritate, gingăşie, creaţia lui Dumnezeu.

Profită de copilărie atâta timp cât o mai ai!

Sari spre soarele de aur spre tărâmul basmelor Visează că eşti Făt-Frumos sau Harap-Alb Urcă pe o rază de lumină... Şi, priveşte în jos – Profită de copilărie atâta timp cât o mai ai!

Porumbelul alb nu se va mai întoarce niciodată Haideţi să-l prindem în colivie!

Aşa vom rămâne veşnic copii.

Aştept culori în explozii succesive – să simt altfel toamna mea.

Păsări pierdute, frig, ceaţă Iar crestele libere – tânjesc la verdele crud Tablou ruginiu – o altă frumuseţe a timpului...

Noaptea cu brumă – nu e o premieră!... o aşteptam Şi mă gândesc din nou... a câta oară?! Şi regăsesc simplul răspuns... E toamnă iar...

Vis de vară…

Visez, Soarele ca şi…

O pară de foc… pe cer de vară deschis tuturor - un răsărit atipic; Foşnet verde murmur fin, albastru bucurii în explozii de culori văratice…

Visez, Zumzet de-albine… tril de păsărele…

O privighetoare… pe cer de vară deschis tuturor Atâta frumuseţe e-n jur Divin… şi pământesc…

Deschid ochii şi din nou sunt…

Acasă.

Coboară din cer vis de vară.

O zi... o lume...

Pană Rareș, cls.a VIII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta

E toamnă iar...

Cad frunzele în codrul bătrân de timp ... şi-n ne-timp – la fel... Şi vântul adie barbar, căutând zori de vară ... risipire de vise/visuri...

Văzduhul greu, plumburiu răsună-n gol ... pustiu şi-mpietrire... ... de grea melancolie...

Soarele dogoritor răsare pe bolta cerească O nouă zi! O nouă lume!

Soare... lumină... chemări spre răsărit...

Cântecul mahmur al dimineţii îmi aspreşte pofta de viaţă O nouă zi! O nouă lume!

Candelabrul vieţii are două braţe: Calea lui Dumnezeu – dreaptă şi bună Vis de mântuire! şi Răul – strâmbă... nedreaptă... întuneric

Infern şi haos!

Coşmar şi suferinţă!

Mă aşez pe scaunul tinereţii – un tânăr poet ce-şi caută calea; dulapul poeziei e plin şi colorat... se deschide luminându-mi calea; Scânteia eternă a vieţii îmi arde inima de bucurie O nouă zi! O nouă lume!

Un poet în Lumină...

O lumină

Cântecul unui înger îmi arată calea către Dumnezeu.

Stau pe iarba umedă eu şi un înger...

Privesc imensitatea cerului eu şi un înger... Şi-nţeleg: om şi timp om şi înger om şi Dumnezeu Până la urmă, pe iarba udă, sub imensitatea cerului, vom rămâne: un copil şi un înger.

Gondola lunii pluteşte încet de sus în jos, de jos în sus în

bătăile

ritmice ale pământului. Îngerii îmi cântă – eu ascult şi fredonez...

Luna îmi povesteşte – eu ascult şi înţeleg...

E seară!... dar e Lumină...

O cheie diafană îmi deschide poarta raiului Răsfoiesc - la lumina lunii – cartea vieţii... ritmurile cosmice şi mă regăsesc alături de Dumnezeu...

Axa simetrică a omului este egală cu poezia Luna mi-e muza... şi eu o văd şi o-nţeleg...

Apăs enter şi aflu că sunt egal cu poezia şi mă găsesc în Lumină... ascult şi fredonez... muzica universului ascult şi înţeleg... tainele creaţiei şi mă regăsesc alături de Dumnezeu... un copil şi un înger Stau pe iarba umedă eu şi un înger...

Privesc imensitatea cerului eu şi un înger...

Plâng căci frumuseţea este lângă mine...

Strig către Dumnezeu - un strigăt etern Îl caut... mă caut... alături de Creator eu şi un înger...

Firul de nisip se sparge-ncet în clepsidra timpului Şi-nţeleg esenţa vieţii.

O copilărie aparte Rusu Irina, cls.a VIII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta În palatul sufletului meu am simţit o alinare a lui Dumnezeu ce mă poartă prin fantezie.

Observ umbra Căii Lactee şi creez o explozie de Lumină.

Gust clătitele copilăriei...

- sunt gustoase... cu aromă de cireşe pietroase.

Ascult frunzele, fărămiţându-se la prima vedere din razele de aur fin, înmugureşte o copilărie.

Văd prin telescop o eclipsă - luna se plimbă cu un copil minune (lipseşte!... doar e eclipsă!)

Sunt eu şi luna... mă plimb mai întâi cu...

Carul Mare; mai târziu – cu...

Carul Mic; Scutur pinul cu gânduri şi îmi deschid inima plină de vise. .. ludic, recuperez vârsta de aur...

Alunec uşor de pe genele lungi ale timpului O zână mi-a pictat sufletul într-o lume nouă: copilăria.

Vacanţa din sufletul meu Ce este o vacanţă?

- o răsuflare a gândurilor...

- un zbor spre lumea imaginaţiei...

Aud fericirea copiilor. ..

E vacanţă!

O zeiţă îmi cântă diafan... cântecul copilăriei Alunec de pe cupola bolţii cereşti în casa bunicilor O rază sidefată îmi mângâie privirea cu un surâs ancestral... acelaşi copil din toate timpurile, din toate locurile...

Plutesc prin pulberea stelară - o adiere plăcută Dansez în bătaia vântului străveziu...

Sufletul meu ca un cocon se metamorfozează într-o aripă de veselie eternă şi-ncepe să se înalţe spre Lumină.

Sunt o zână - aduc pacea în inimile copiilor în vacanţa perfectă a tuturor începuturilor Un fluture de aur mă poartă pe aripile zefirului spre oraşul meu - sfârşit de vacanţă!!!

Un vis…

Trăiesc cu o floare intergalactică... o poveste magică Ascult tărâmul cuvintelor sacre... un vis Gondola poeziei mă poartă spre hăul primordial Şi din razele de aur fin văd esenţa vieţii un vis O blândeţe divină înmugureşte Vântul fantomatic zâmbeşte în crepuscul un vis Cântecul dumnezeiesc al dimineţii se aude în ritmuri cosmice Marea lui Iisus din îngeri cristalizaţi mă cheamă un vis Alunec pe genele timpului Din lumina palidă a sufletului meu Găsesc ieşirea spre realitate Şi-nţeleg că UN VIS = O ETERNITATE - COPILĂRIA

Aş vrea o copilărie fără de sfârşit Ciaușescu Diana, cls. a VII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta Pot să spun că a fost cândva... demult, tare demult... ... o lume minunată...

Eu + copilăria mea = starea de graţie a Omului Zburdam pe câmpii Şi simţeam că ştiu să zbor atât de sus... încât atingeam cerul...

Aş vrea să simt din nou Că sunt un copil al pământului şi al cerului. În sufletul meu curat Mi-e aşa de dor de vremea Când zburdam, când zburam... când... cerul şi pământul erau un tot...

Dacă aş putea să întorc timpul înapoi Să mă joc cu mai mult rost Şi, atunci când cuprindeam În ochi toţi norii, Să eternizez această vârstă perfectă.

O primăvară şi un mărţişor Acum, aici – Primăvara...

Atunci, acolo – Primăvara...

Un foc aspru de iarnă se stinge Un foc firav de primăvară se-aprinde Şi se-mbracă-n veşminte verzi...

Iar eu privesc minunea...

Acum, aici – Primăvara...

Atunci, acolo – Primăvara...

O lume de culori explodează O lume de arome amprentează pământul O poartă magică deschide o poveste... o taină...

Mărţişorul ascultă chemarea zărilor Şi, în albastru infinit, cu auriu solar, sendreaptă lângă inima mea.

Marea... marea

Eu şi Poezia Autoportret

Marea albastră + scoicile perlate = o explozie în ochii mei Algele ne şoptesc tainica poveste a mării şi...

Rămân pe loc – uimită încerc să mă reinventez învăţând Enciclopedia mării se deschide Ating nebănuite trepte... şi mă scald în marea albastră şi ascult valurile ei cu urechea lângă scoici perlate. . . .

Magie! Luna se oglindeşte în mare Ating malul şi m-afund în nisipul fin Reamintindu-mi că pulsez cu marea Emoţionant moment: întâlnirea mea cu o sirenă Altă poveste... altă treaptă în existenţa mea... şi mă scald în marea albastră şi ascult valurile ei cu urechea lângă scoici perlate.

Andra + un vis = vers de curcubeu Ultimul cer => un copil vorbăreţ Timida lacrimă se sparge-n mine O fată devine muzică atingând ochii mării Poate eu, poate altcineva... este sirena coralilor Oglinda din adâncuri îmi deschide calea...

Renasc prin Dumnezeu...

Tainica poveste mă-mpinge spre tărâmul Poeziei...

Ritmuri cosmice => un absolut Eu + focul = singurul vis autentic!... e flacăra inspiraţiei divine…

Timpul… reprezintă poezia mea – creaţie desăvârşită...

Un copil fericit din ciclul „Autoportret” Atingerea dintre pământ şi apă... o explozie de Lumină Şi un copil fericit se-ntinde pe nisipul cald

Copilul – creaţie divină Dîrleci Andra, cls. a VII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator : Tămaș Simona-Nicoleta Un copil se naşte în Lumină – e jocul Lui divin: cea mai frumoasă Creaţie a omenirii...

Divinitatea într-un copil = un vis etern: Soarele şi Luna = într-un câmp de maci un nou început... o stea în devenire... perlele scoicilor se deschid şi...

NOI creaţii desăvârşite spunem povestea lumii... copilul – lumină divină copilăria – starea extatică de a fi Culorile universului sucombează în mine… Şi-un vechi drum se deschide, cu fiecare naştere, cu fiecare Creaţie divină.

în aşteptare...

Uneori... marea se sparge în mine Timpul pulsează în interior => adresa sufletului meu: Calea Lactee de lângă o mare... în aşteptare...

Mă joc cu valul... Mă joc cu gândul...

Magie!

O mare + o fetiţă = un absolut Puterea universului meu se-adună într-un cântec vivaldic O linişte adâncă se revarsă în inima mea.

Romantic moment: întâlnirea mea cu o sirenă => adresa inimii mele: Calea Lactee de lângă o mare... în aşteptare...

Mă joc cu valul... Mă joc cu gândul...

Magie!

Timidă exist în galaxie Entuziasmul din ochii mei se sparge-n marea verde Timpul mă maturizează... devin o altă persoană, dar cu aceeaşi adresă: Calea Lactee de lângă o mare...

Miresme de toamnă Melancolie de toamnă Andrei Ioana Anastasia, cls.a VI-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta

Din culorile toamnei rezultă melancolia: Acum împart miile de gânduri rătăcite şi meditez.

Azi înmulţesc visele cu iubirea din vară

Toamna cu gânduri în mii de culori rătăceşte de-a valma, prin odaia sufletului meu... răscoleşte ca vântul un fuior,

şi zâmbesc.

Atunci le-am adăugat norocul şi m-am împlinit.

Ieri

de frunze uscate căzute pe alei ... melancolie!

Toamna, metamorfoza sufletului meu îmi strânge în braţe amintirile, prohodul frunzelor mă frânge. îmi trezeşte noi simţuri, cu parfum de gutui aurii.

Abandonez prezentul plumburiu Şi caut un leagăn de-alint în trecut, flămândă de toamnă... nu ştiu a hiberna!

am scăzut zile, dar am mărit nopţile... şi...

Exist şi... mă hrănesc din dorinţa de frumos.

Frunzele oftează adânc sub călcâiul toamnei, Norii plumburii îşi împart lacrimile ... pe pământ.

Vântul împarte miresme de nuci, de mere coapte, de gutui şi de must.

Extrag radical din parfumul intens al toamnei târzii - existenţă în toamnă Toamna… spectacol!

Toamna strecoară în mine un soi de narcoză a simţurilor, . .. ce anulează suferinţa amară.

Aşez silabe pe suspinul unui cântec Şi vântul îmi sărută rănile de dor.

E toamnă târzie!

Toamna îşi mişcă şoldul ei de fată, Scutură, apoi, cu gest de alintată: albe crizanteme, struguri aurii, maro-n smochine, frunze caramelizate şi nuci bătrâne…

Toamna îşi deschide cartea cu poveşti Parfumând văzduhul galben-copt… atâtea gutui!

Bolta cerului cu nori de aramă-i plină, Cad frunzele pădurii, se pregătesc de somn… pe coline!

Vântul îşi foşneşte rochia de gleznele ploii Umbre de vise înecate în cascade de materie… renegată!

Galben de toamnă târzie - noiembrie, Explozie ruginie: Visele-mi pleacă!

Cu toamna pentru totdeauna Copilu Nicole, cls a VI-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta Toamna mea a explodat dintr-o rază gălbuie a soarelui.

O privesc cum scutură copacii, apoi frunzele încep să danseze.

A durat ceva timp să vină...

Mă plimb pe covorul ei de frunze ruginii.

Nu pot să nu simt cum îmi cresc frunze pe tălpi...

Acum, ceaţa îmi invadează ochii, iar nările simt aroma strugurilor din vie.

Tot universul se mişcă odată cu toamna O culoare divină mă-mpresoară, Ascult vuietul toamnei, muzica sferelor Micile frunze se izbesc de sufletul meu...

Norii se-adună deasupra mea într-o horă haiducească şi...

Acum pot să traiesc cu toamna pentru totdeauna!

Fulgul inimii mele...

Fulgi uriaşi în iarnă – o vrăjitoare căruntă îşi începe magia: Un lift mă urcă într-un fulg de-un alb sacerdotal, o gondolă prin valuri de nori, Leagănul zânelor mă ameţeşte... în sus, în jos – un alb infinit...

Graţios privesc la dansul fulgilor de nea şi inima-mi pulsează în ritmurile cosmice, Un vis şi-o amintire mă readuc în trecut... în copilărie... lângă brad... lângă iesle...

Las zăpada să mă-nconjoare şi să mă îmbrăţişeze, într-o binecuvântare...

Infinitul cântec de iarnă mă ajută să exist – colind sfânt întru Lumină...

Ninge cu fericire şi încântare... ninge pentru mine...

Inima mea de copil inocent zâmbeşte larg şi prinde aripi.

Minunata artistă pictează caselor căciuli de nea...

Iazul de oglindă îmi reflectă privirea angelică

Iarna îşi desăvârşeşte Creaţia... şi noi, în aşteptare, simţim dumnezeieşte... lângă mare - exist * ►* muza inimii mele mă conduce spre mare; amurgul se ridică din adâncuri pentru ami lumina calea; radical din reflux = era mării; ecuaţia H2O + răsăritul... mă defineşte! a început aventura într-o viaţa paralelă! * ►* magicul soare îşi oglindeşte chipul în adâncur ile mării; astăzi se văd stele clipocind în valuri; ridicându-se, curcubeul îşi încinge mijlocul deasupra vapoarelor privesc pescăruşii ce oglindesc în apă acum simt că exist.... . .. prin mare.

Sonată brumărie în si minor din ciclul “Dor de toamnă” Deaconeasa Sofia, cls. a VI-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta Dimineaţa ruginie cu picături de brumă...

O ploaie de crizanteme curge din zenit spre nadir... şi...

Răsăritul apare de după norii cenuşii.

Dorul de toamnă e-n suflet Este o spectaculoasă întâlnire - este lumea mea.

Toată hrana mea este balsamul gutuilor aromate O cheie... dau enter şi deschide ţinutul foşnetelor rubinii.

Ascult povestea frunzelor caramelizate, aud vântul tomnatic, Mă plimb pe drumul inimii presărat cu sclipiri ciocolatii Nestemate azurii cad din gura raiului...

Adiere fragedă cu parfum de must explodează în simţurile mele...

Sonată brumărie în si minor.

Ecuaţie de toamnă din ciclul Toamna mea O explozie aurie şi...

O fată cu ochi ruginii ca frunzele fără suflare ce se duc spre zenit... cu păr cărămiziu ca pământul cu buze roşii ca firava crizantemă din grădină Şi... cu rochie din nori cenuşii ce păzesc scara cerului...

E toamna! o suflare = o adiere un suspin + două lacrimi = o ploaie...

Totul împărţit la emoţii = toamna mea..

Puţin mai târziu – în toamnă din ciclul “Toamna mea” Timpul meu se scurge: bateriile inimii se opresc O amintire mai sunt: fericirea şi jocul în soare - în memorii Acum, în scorbura pământului, am rămas pustiit: fără gânduri - fără întâmplări...

Mă întregesc pe axa temporalităţii puţin mai târziu... într-un alt timp în... toamnă.

Ninge-n crâng cu vise împlinite şi struguri melancolici Apăs enter şi urc cu liftul inimii în toamna mea.

M-apropii cu paşi sfioşi de pădurea ruginie Ea, Toamna, prinde Fiinţă sub stelele lunare Acum o nouă eră a creat: E toamna mea!

Când arborii aveau ochi Zapciroiu Tudor, cls. a VI-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta Când arborii aveau ochi, - pot să jur, Ştiu sigur că vedeam când eram arbore! Îmi amintesc că mă mirau ciudatele aripi ale păsărilor care-mi treceau pe dinainte.

Dar dacă păsările bănuiau...

Ochii mei nu mai vedeau nimic.

- Asta nu îmi mai aduc aminte.

Caut zadarnic ochii arborilor acum...

Poate nu-i văd pentru că arbore nu mai sunt sau poate că au coborât pe rădăcini în pământ sau poate cine ştie mi s-a părut numai mie şi arborii sunt orbi dintru-nceput.

Dar atunci de ce ?...

Când trec de ei, de aproape Simt cum mă urmăresc cu privirile într-un fel cunoscut.

De ce ?...

Când foşnesc şi clipesc din miile lor de ploape, îmi vine să strig Ce-aţi văzut?...

Când arborii aveau ochi, - pot să jur, Ştiu sigur că vedeam când eram arbore!

Doi sori Nu ni s-a dat numai Un singur soare care se-ntuneca spre toamnă treptat, Ci doi sori pe care nu-i putem vedea deodat'.

Unul ne strigă să intrăm, Celălalt ne face semn să ne ridicăm, Să plecăm...

Unul îşi urcă falnic spaima de a nu fi oprit, Celălalt coboară uşor invincibil către sfârşit.

Unul veghează creşterea, Celălalt - scăderea.

Unul luminează ca focul, Celălalt - ca mierea... Şi soarele acesta de pe urmă ne-arată drumul şi ni-l face blând, în noapte… în ţărână scurmă, Cuib dulce dimineţii legănând. Ţara din care venim Hai să vorbim despre ţara din care venim.

Eu vin din vară: e-o patrie fragilă pe care orice frunză, căzând o poate stinge, dar cerul e atât de greu de stele c-atârnă uneori pân‘ la pământ... Şi dacă te apropii-auzi cum iarba gâdilă stelele râzând, Şi florile-s atât de multe, Şi sori rotunzi atârnă de fiecare pom; De unde vin eu Lipseşte decât moartea!

E atâta fericire C-aproape mi-e somn...

Aş vrea...

Roată Ștefan, cls.a IX-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coord. Tămaș Simona-Nicoleta aş vrea să scriu cu picioare de cal şi cap de melc barbian pe vremuri visam să scriu un vers care să-mi sfârtece inima şi sângele să picure esenţa vieţii mele aşa cum pasărea descântă note suave aş vrea să scriu cu piele de broască şi urechi de elefant să zbor cu egretele şi să cinez cu norii să văd cum râul vieţii mele curge către o viaţă de poet. aş vrea să compun cu sabia de cristal pe piatra eternă... să-mi văd în oglindă visele, să simt cum mâna-mi atinge zări nevăzute, văzduhul pustiu din inima mea…

când... şi exist. când zâmbesc spre soare - îi prind în palmă suflarea de foc... şi mă arde. când zâmbesc spre stele - văd norii artezieni din grădina raiului... şi mă udă cu lumină. când zâmbesc spre cer - plutesc pe cercul cald înfipt cu îngeri... şi zbor. când zâmbesc spre alge - aud o aripă de nisip pe fundul scoicii... şi respir. când zâmbesc spre muşuroaiele de cârtiţă - le oxigenez zgomotele sure cu bucăţi de ziuă... şi le dau viaţă. când zâmbesc spre stâlpul din fereastră - îi zăresc becul pătat cu pene sferice... şi cânt în lună. când zâmbesc în tine, în sufletul tău, în indigoul retinei tale atârnate de colţul fiinţei mele – trăiesc... şi exist… către fericire - diversitate din sud vine o inimă rotată -o inimă verde ca un copacdin partea cealaltă strigătul cocoşului se bucură pe marginea pietrelor -un strigăt de metal, rece şi asurzitorapare o coadă stufoasă de pisică dar nu e aşa, e o ţestoasă cu coadă -o coadă lungă cât un omîngerul gingaş coboară pe pământ să mă ia cu el în paradis, să mă dezmierde -un înger ca un delfin portocaliudin nord vine un plămân pe butuci -un plămân negru ca abanosuldin partea cealaltă zumzetul albinelor coboară pe câmpia verde -un zumzet bănuitor şi rău-apare un picior negru şi musculos e al maimuţei în dubii -un picior ca un copac tânărdar nu e aşa, e un cocoşat supărat în căutarea fericirii.

Incantație Tarcea Adelina Irina, cls.a IX-a, Liceul Teoretic ”Onisifor Ghibu”, Sibiu Prof.coordonator: Tănasă Nicoleta Ascunde-ţi sentimentele, să nu fie rănite Lasă doar o urmă să poată fi citite. Încearcă să visezi cu ochii deschişi, Dar nu prea mult, rişti să nu-i mai mişti.

Râzi cu sufletul şi priveşte înainte, Simte căldura soarelui ce te atinge, Ploaia să ude tot ce-a fost ancorat În al tău suflet de lacrimi reci...pătat.

Pe principii false am mers totdeauna Am crezut în soare şi-am pierdut şi luna Am văzut un zâmbet şi m-am încălzit Dar seara rece cu-o aspră palmă m-a lovit.

Moarte ori eternitate?

Badea Andrada, cls.a X-a, Liceul ”Constantin Brâncoveanu”, Horezu, Vâlcea Prof.coordonator. : Bocoi Maria Atârn de-un cuvânt Ce-aș vrea mai mult?

Caut fericirea să mă doară Să știu că trăiesc pe al lumii pămînt.

Unde să alerg mai mult?

Mă țin de-o culoare De m-ar strînge în brațe I-aș da a mea ultimă suflare S-o văd cum arde de candoare S-o scot la ceai să-I spun ce doare O, astă viață de gusturi amare.

Să-i pun sufletul pe tavă Să-mi spui tu, dragă culoare E gândul meu ce răsare?

E cuvântul ce mă seacă de priviri infernale?

Să-mi mai spui tu, dragă mare De valuri sfîșietoare O fi tare?

Ori e moale?

S-a-ntărit de la mâncare?

Ochii-s goi de atîta mare De reminescențe murdare Pe cuvinte n-am pus sare

M-au hrănit așa se pare..

Mi-au lăsat un gol în suflet Poți tu oare?Vrei culoare?

Să-l umpli cu al tău soare?

Că la mine plouă de trecut mai spre amiază Cu venin de dimineață Atârn de-o speranță, Ca cerul să vină La mine să-mi pună pe față Eternitatea cu albastru pe fir de ață Să mi-o picteze în palmă Să-mi pot acoperi ochii de lacrimi de gheață.

Caut viața să mă doară Să știu ca exist Că ea mi-a spus într-o zi de iarnă Cu sufletul sloi în palmă Că îngeri exist La tine, Divinitate Să zbor pe-o culoare Să-l mai văd măcar o data Pe-al meu tată.

Să-I arăt ca sufletul mi-e moale De la a lui plecare Să zbor pe aripi de cuvinte Că doar ele-mi spun ce simte Sufletul meu când îl doare De dorul aripilor de mult alungate Plecat-au și cu tine, cu tot cu a mea copilărie..

Am mai rămas cu-o amintire în dulapul de sub soare și cu doruri rar uitate ale sufletului desmierdate. ce-mi spune că eternitatea e aproape de tine că sunteți vecini, la trei case distanță și că-ți mai pune mâna pe clanță când aude de jos c-a ta fată plânge de-al ei tată Să bat la ușă?

Oglinda e spartă Tu nu mă mai vezi ca altă dată Spune-mi tu, Doamne!

E moarte ori eternitate?

Sunet purtător de vise Soare Ioana Florentina, cls.a XI-a, Colegiul Național ”Ion Maiorescu”, Giurgiu Prof.coordonator: Preotu Adriana În beția clipelor, orele colindă nestingherite pe culmi de visare.

Lumina sângerie a falnicului astru clipocește agale printre case, Pustiite zac mormintele celor adormiți în vederea depărtare; Clopotnița bisericii urlă acoperind suspinele din zare.

Sus, la balconul unei frumoase case impozante Se plimbă melancolic un sunet de chitară; Clar și-armonios, el copleșește deopotrivă cele mai amare suflete, Când, în singurătatea sa se-mpleticește printre greoaiele gemete ale mulțimii, Ieșind pe fereastră, prelung plutește vesel pe notele-i vii Ce se desprind și parcă pe aripi de vânt, Pătrund în inimile amorțite ale cuvântării, Ale sutelor de voci de păsărele, zecilor de santinele foșnitoare, În viforul vremelniciei năzuințe.

Pe străzile pavate cu raze pătate de petice arămii-ruginii Vântul leagănă pulberi de vise și speranțe Închegate cu tremurătoare bătăi de inimi.

Neînfrânate gânduri sporesc din corzile-i diafane Ca-ntr-un vis ce se sparge-n miez de zori Întunecând cu a sa voiciune lumea adormirii, renăscând-o.

Pe culmile de veci ale palatului de sus apare luna Care din stea în stea ce luce și mai tare Stă mândră voie mare în locu-i cuvenit Veghind cu precădere la norodul stăpânitor. În liniștea deplină ce cuprinse întreaga zare Purtată ca de-o mână, chitara cu-al său sunet prelung tot mai răsună Din lenesea-i visare adormind eternitatea Prelung cască odată cu somnul ce-o învinge.

Cioburile amintirilor de vis

Luna parcă înghițită de-adâncul infinitului Își lasă privirea limpede peste amintiri.

Amintirea a tot ceea ce există Ce picură prin stropii vieții, Ce cade în sufletele noastre, Ce sapă în inimi răni adânci Ca apoi să fie umplute cu alte sute deamintiri.

O amintire a propriului eu, A ființei ideale, a crudelor aduceri-aminte Purtate de vânt, De un alt vânt; De un efemer gând, Și alt gând Până ajung la tine.

Tu ești amintirea vie Care zace în mine În firele umplute Cu lichidul roșu ce se-mpletesc prin trup, În fiecare impuls din corp, În măruntaiele cugetării mele.

Tu ești tu, O amintire arsă de dor Sărutată de ură, De dragoste, De temeri…

Care iese din mine mereu, din creierul meu Apăsând ucigător pe rătăcirile nebuniei; Ca apoi să te întorci tot la mine Doritoare, poftitoare.

Tu, amintire rătăcitoare A propriei mele ființe care Atunci când râde de fapt plânge În propriu-i univers; Care atunci când crede că e îndurerată Zâmbește-n neputință Tresărind o amintire a lui Prin sângele luminos pătat de-atâtea curgeri de ani Ce- au înghețat ticsiți în mine, Ce și-au pierdut din căldura afecțiunii, Ce stau pribegi în apus de neființă.

Când sufletul își înmoaie existența În umbra unei amintiri Trupul se umple tresărind în fiori dulci-amari Privind la luceafărul nopții Animat de-o rază Ce își poartă și el propria-i amintire.

Pahar plin de vise Bolnavă melancolie iscodită de vise Din care se scutură ca ucise vorbele Umbrite de gânduri și străbătute de-amintiri.

Jos, pământul e țesut cu aurite suspine Ale copacilor dezgoliți de șoapte, Pretutindeni e înțesat un miros de mucegai și miere Când în pom mai zace cate-o fructă Ciugulită de veninul vremii, Sfârtecată de pasărea amărâtă a sorții.

Ici acolo, cerul e pardosit cu-o pală cenușie Ieșită parcă galeș din hornurile casei.

Zilele trec parcă alungate Iar eu la masa mea mă joc Cu-un pahar de sticlă. Și stau și cuget în a mea ființă Dacă aș putea să-mi îngrop toate visele Adâncite în anii vieții deșarte.

Ca biete cerșetoare trec alte clipe Descusute din pânza timpului Și eu tot stau zadarnic amorțită Cu gândurile-mi toate.

Lihnite, pribegite, despuiate Se-ncolăcesc prin odaia Animată de-un strașnic foc Și lipsită de cuvinte.

Ca un junghi de sabie stingher Îmi simt neputința Așa că îmi prind visele în palme Și le-arunc în paharul gol Care se umple până la finit Și-l beau cu pofta lăcomiei Deschizându-mi alte porți Spre noi drumuri de vis.

Între iubire și moarte…

Robert Saroși, cls. a X-a, Colegiul Național”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Prof. coordonator, prof. dr. Geanina Oprea Într-un fel numai moartea Te face om, te scapă de alții.

Trăiești în lume, dar mori în tine, În eu.

E o victorie aceasta, imensă: a cuceririi tale De către tine, distrugând, ca la orice învingere, Ce-ai cucerit... ... Aş vrea acum să plec în timp, Să mă duc alergând spre tine, Să te caut în al meu răstimp Unde pururea gândul mă susţine.

Iubirea mea ascunsă, vei vedea, Că mă va duce direct la tine Dar, totodată, sper, frumoasa mea, Că nu mă vei uita... Însă alt scop eu pe lume am, Să scriu de acum cât eu mai sunt Adevărul ce se preface în scrum.

Am să caut Să găsesc ce nu există Să creez ce mulţi ezită.

O donna a morţii Ce-i judecă pe rând Pe cei ce s-au jucat cu sorţii.

Prin 9 cercuri ale Infernului să alerg, Pângărit de propria-mi teamă De a nu deveni o dramă, Şi totuşi cu frică eu tot merg.

Dar există ceva mai presus decât iubirea? Ăst motiv să caut al meu este, Să găsesc ce poate tu priveşti Şi despre care alţii au scris poveşti.

Să-mi îndeplinesc destinul, Eu voi încerca, Dar cântul mi-l voi încheia Pentru că s-a scurs şi timpul...

Iarna Au adormit sub plapuma de nea, Copacii, via şi frunzele de pe ea, Doar vântul bate-n cale, şi geru-i tot mai tare.

Te pişcă de obraz, de mână şi tot pictează geamu`, De parcă vrea să-şi spună Aşa-i de când ni-i neamu`.

Afară-i iarnă, ea-i măreaţă, Că fără dânsa-i tristă viaţa.

Stai lângă sobă, priveşti în zare Multe troiene, nicio cărare...

Un zâmbet...

Du-mă peste ape, Du-mă peste mări, Ia-mi sufletul departe şi suflă-l peste zări. Învaţă-mă să cânt Să fericesc o lume întreagă, să pot pe cei plângând să-i fac Să vadă partea mai frumoasă. Şi, de nu voi reuşi, Arde-mă în focuri, Împrăştie-mi cenuşa şi fă-mă

să dispar Odată cu lumea...

Un cuplu...

Lasă-mă să-ţi ghicesc în palmă, Să-ţi văd al tău destin de damă, Unde viaţa ţi-oi petrece Şi iubirea-ţi se găseşte.

Sub clar de Lună vei simţi ardoare Pentru un domn chipeş tare.

Un inel de foc pe mână îţi va pune Iar tu Răspicat îi vei răspunde, Că a ta inimă lui îi este scrisă.

Zâmbetul ce pe faţă ta vastă, Nu va fi altceva decât iubirea sa.

Veţi trăi într-un palat pe ape Mulţi ani de acum înainte, Voi doi vă veţi iubi fierbinte…

Egoistul Amar Ciulei Sebastian, cls.a XII-A, Colegiul Național”Mircea Cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Prof. coordonator: Prof. Dr. Geanina Oprea Se ascunde undeva… în tine…

O ţigară, lăsată să sufere în tăciune.

Tu nu vrei să mai auzi de mine.

Te caut năuc, prin minte Mă mint că am parte de cuvinte.

Cuvinte ce aparţin buzelor tale Demult uitate de sărutul meu. Îţi cer cu disperare, mai trag un fum, Întoarce-te şi potoleşte-mi setea…

Eu, cel egoist şi rece, aştept Sub cerul cel aglomerat, O fărâmă de suflet…

Se ascunde, undeva în tine Morţii se ridică, mormânt cu mormânt.

"Te rog, ia-mă cu tine!

Viaţă mea îţi aparţine!"

Morţii se ridică şi curând mă invită, La primul pas, mai departe de ţine!

Cerul se stinge, te rog, nu mă uita...

Eliberat în lume…

Născut, eliberat, present în lume…

Mă-ntreb adesea, De ce trăiesc printre voi.

Blocat însă în plăcerile carnale.

Găsesc un sens, trecut prin infinit Renasc, alături de nonculorile luminii…

Plouă, privesc în ochii tăi...

Smoală răsare din ceaiul tihnit.

Eliberat de mine, mă trezesc Nu mai trăiesc blocat, Ca o bucată de carne încântătoare.

Nu mai plouă, iar ochii tăi eu nu-I mai văd.

Zbor ca într-un vis…

Prin norii tuciurii

sunt un admis, Sunt liber în sfârşit…

Iar ochii tăi, mereu eu pot să-I văd.

O zi... Timpul…

Aştept să îmi spui ce vreau să aud Prea mult nud, nu pot să te privesc, Te ascult prea mult, fumul se stinge Cine eşti şi ce ascunzi… asta e tot ce gândesc Cuvinte ne zbor, aerul ţi le fură din gură Nu pot să mă reţin, vreau să te ating, Dar, un zid primesc, în schimb, de piatră.

Spune-mi ce ascunzi şi cine eşti… nu vreau să te stăpânesc.

De-ar fi să te zdrobesc, dulcele amar, lichid; Sunete, imagini, în lapte vâscos s-ar topi.

Priveşti înapoi, Niciodată nu am să mor Cântă-mi, timpule, spune-mi cine e şi ce ascunde…

Vreau să îi privesc goliciunea de piatră Unde se ascunde, de ce nu vorbeşte.

Renaștere

Ia-mi zâmbetul şi umple-l cu frunze de măr acru… În schimb, să ştiu cine eşti şi ce ascunzi…

Pelmuș Diana-Alexandra, Clasa a XII-a, Colegiul Național, ,Ion Creangă’’ Prof. coordonator Dumitrescu Laurențiu

Niciodată nu o să înţeleg, de ce ochii-mi se deschid.

De ce se deschid odată cu rouă ierbii, fără să adorm.

Cu viciul abstract al minţii: “Cine eşti şi ce ascunzi, dincolo de ziua de mâine.

Spune-mi! Înainte să mor… în visul tău..."

Senzație Popa Adelina, cls.a XI-a, Colegiul Național”Octavian Goga”, Sibiu Prof. coordonator: Tischer Alexandra

De ce renaști așa?

Cerut-ai voia timpului?

Curaj ai tu, să cauți Puterea infinitului?

Răsărit de gene, Renăscut pesemne.

Tu veșnic vei fi, O să fii aievea Un fugar pesemne.

Călătorii vei naște, Vei spune poezii, Emoții date-n leagăn, Și sincere și vii.

Dans Un susur de cadențe, Culori cu multe fețe, Dansează-n pași prin apă Păstrându-și ritmul piesei.

Chiote de pază

E ceva gresit in seriozitatea ta: modul în care mă privești.

Privirea ta îmi îngheață sufletul. Ș-atunci mă prefac că știu ce gândești, mă prefac că nu mă afectează ghețarul dinăuntrul tău.

Dar senzația dispare.

De ce dispare atât de repede?

Tu te aduni și zâmbești și mă lași înfrigurată, rece, caldă, fierbinte, mă strângi la piept și iau foc. Îți misti piciorul sub mine și izbucnesc întrun Big Bang al emoțiilor.

Vreau ca asta să merite dar tu n-o faci. Și atunci mă sting și stau cuminte în ghețarul meu.

În noaptea aceasta albă Frumoase chihlimbare Răzbat ca un cristal Desfăcut cu ghiare. Împrejur un cântec Asemuit cu groaza, Grotesc se arată acum Cu chiote de pază.

Lacrimi în zâmbetul tău…

Lacrimi în zâmbetul tău, Portret curmat de crengile tristeții Se-aruncă-n largul greu Ca ceasul mut al morții.

Pădurea moartă Florescu Alexandru, cls.a XII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Prof. coordonator, prof. dr. Geanina Oprea Cerul înnoptat ce geme printre codri, În cerul înstelat, pieritu-s-au toţi norii.

Iarba grasă de metal îşi sfârâie roua, şi copacii de fier îşi pierdeau privirea.

Trec printre rânduri, sub privirea lunii, Animalele, arse de puterea Domnului, Şi trimise să-ncununeze-această muză şi să-ngenuncheze himera prăpădită.

Iar cerul în întuneric aleargă, Pe unde-o fi şi raza de lumină?

Animale în suflete de sfinţi, sub o pătură s-au frânt…

Ploaia Se aşterne ploaie Peste-o floare-albastră, Sub petale cristaline, iarba incă-i deasă. În adâncul norilor, Sub răzbunarea nopţii, Se-adună o noapte, si înc-o-nsângerare.

Printre codrii m-a lasat pe mine, Domnul dulce al morţilor, Stăpânul nopţilor, ce s-a ascuns de bine.

Mă adăpostesc în noapte, Sânge după moarte, Stăpânul zilelor, de ploaie mă fereşte…

Moartea lui Orfeu Două note, toate mute, Adunate-ntr-o ninsoare, Se ascund în neaua rece, Şi tot moare, tot moare. Şase corzi, de sunet rupte, Învelite-ntr-o octavă, De-aici vine un vânt rece Şi tot moare, tot moare, Din calote reci glaciare, două note alergând, Dintr-o iarnă mă îngheaţă recele infern, Şi eu stau aici în foc, fără să mor, fără să mor...

Peste lacuri reci, trubadurilor chitare Mă tot frământ de peste munte, Şi aştept aici în foc, fără să mor, fără să mor...

Hades Cinicul Iată-i, ei, cu toţi mergând, Pe corabie sau înot, Unii încă mai aşteaptă Mâine, poimâine-or pleca Dar lumea asta-i rece, goală, Prin eterna lor mâhnire, De-or mai zace trei sicrie şi ochiul demonului tace...

Iată-i ei, cu mic cu mare, Mult aşteptat-au ăst' moment Cum să te întorci din drum, păgâne Mâine, poimâine petreci Dar lumea asta-i rece, goală Nu mai este timp de stat,

Înc-un metro… încă trei şi ……….ochiul demonului tace...

Condamnatul unei lumi mizere Muler Paula Renata, cls. a X-a, Liceul ”Regina Maria”, Dorohoi Prof.coordonator: Foca Alina Zori de cristal se revarsă Peste trupul său obosit, Lanţurile-i grele atârnă Pe drumul de praf înnegrit.

N-aude batjocora lumii Sub ploaia de pietre aruncate, El merge tăcut, fără vlagă Visând l-alte ţări, depărtate.

Ei te-au muşcat.

Acum, când colţii lor au rupt Fâşii din dragoste-arătată, Te simţi ucis De a lor privire îngheţată.

Dar nu uita că ei sunt lupi Şi când văd focul, lupii fug.

Ei vor pleca..

Speriaţi de flacăra-ţi măreaţă.

Se vor întoarce totuși să îţi aducă al lor vânat...

Tu nu mânca! În clipa-n care vei gusta, Tu lup vei fi. Şi-un om se poate face lup, Dar invers, lup în om, Nu vei găsi.

Cine sunt eu?

Ajunge-n curând la neagra-i scăpare, La cerul senin mai priveşte o data…

Zâmbeşte văzându-şi ştreangul sub soare, Cu paşii mărunţi spre el se îndreaptă.

Contemplează spre lumea ce urlă-n extaz Şi-şi vede a sa mamă de lacrimi ucisă.

Imaginea ei îl sugrumă mai tare Ca frânghia cea aspră, la maximum-ntinsă. Închide ochii şi simte cum moare…

O rugă prin lacrimi spre cer se înalţă Iar frânghia se strânge tot mai mult şi mai tare Oprindu-i suflarea şi ruga speriată.

Apoi e tăcere şi neagră aşteptare…

De-o mână osoasă trupu-i este purtat Şi condamnatul, fără strop de suflare, Spre iadul de foc a fost aruncat.

Metamorfoză Nu aştepta o lună plină Sau o pădure îndepărtată, De vrei ca lupii tu să-i vezi, Ai lângă tine întreaga haită.

Te-au urmărit mereu, Din clipa-n care ai pătruns În grupul lor, Dar s-au ascuns Sub feţe blânde, vorbe dulci, În întuneric te-au purtat Şi, când credeai ca eşti de-al lor,

Sunt o frunză în vânt, O stea scufundată în mare, Sunt un simplu cuvânt, O inimă-nrobită de răzbunare.

Sunt un soare apus, Un copac fără rădăcini, Sunt un puzzle distrus, Un fluture pierdut de grădini.

Sunt un mort viu, Un cadavru ce putrezeşte sub soare, Sunt un leu în pustiu, Sunt nisipul udat de mare, Sunt un nor din înalt, Sunt o vioară fără corzi, Un vis pierdut în neant, Un peşte rămas fără solzi.

Sunt fericirea de-o clipă, Sunt noaptea albastră şi rece, Sunt dragostea dulce şi ura, Sunt timpul ce nu va mai trece.

Sunt o întrebare fără răspuns, O ecuaţie nerezolvată, Un lup de foame străpuns, O prăpastie netrecută vreodată.

Sunt răcnetul înainte de moarte, Sunt teama şi sunt lăcomia, Un ocean nesecat de lacrimi, Sunt faptul ce provoacă mânia.

Eu sunt viaţă, moarte, suflare, Sunt răul şi supusul lui Dumnezeu, Eu sunt linişte, zgomot şi zare, Eu sunt totul, sunt Eu.

Suflet de poet…

Orgoliul Poetului Crăciun Alain Armando, cls.a XI-a, Colegiul Național Pedagogic Andrei Șaguna, Sibiu Prof.coordonator: Filip Mihaela Eu sunt ca apa-n balanță cu focul Mă-ntreb de ce mă judecă jocul, norocul Văd numai reflecții-n oglindă I-aud pe ceilalți ce vor să mă mintă.

Mă prefac că sunt împărat sau rege Simt niște lanțuri ce vor să mă lege Ating pământul și cerul cu privirea Sunt îngrijorat că știu ce-i dezamăgirea Plâng atunci când cerul plânge Eu sun acel om ce și moartea o-nfrânge. Înțeleg la perfecție ce-mi trece prin minte Și le spun de parc-ar fi simple cuvinte Visez la-ntuneric și lumina de-afară Încerc să nu-ngheț pân-la primăvară Nădăjduiesc ca toți să mi se aplece Eu sunt împăratul ce-a devenit rege.

Tablou…

Hristoforov Irina, clasa a XI-a, Colegiul, ,Henri Coandă”, Bacău Prof. coordonator: Budău Liliana Ȋntinsă pe câmp,călătoresc, florile se uită la mine Cu mirări verzi, roșii, albastre.

Aud cum de căldură cântă iarba iar mirosul de primăvară îmi joacă înaintea ochilor ca o flacără de foc.

Gândind fără cuvinte, privesc cerul pe care Soarele desenează infinitul albastru.

E ora când lumea își începe Tăcutul cântec al culorilor, Foșnet de frunze se naște În diminețile de safir ale primăverii.

Stan Simona, cls. a XI-a, Colegiul Național ”Ioan Neculce”, București Prof.coordonator: Aronescu Maria Daniela

Sunt zeci de amintiri pe axa timpului, Un infinit de gânduri se strâng pe undeva, Ba chiar se ascund în corola infinitului, Stau linşitite- parc-aşteaptând ceva.

Trebuie căutate, iar eu ca poet Alerg printre minciunile propriului cuget; Nu pot sta deoparte, cutreier prin vise, Trebuie să caut în minte şi în suflet Interjecţii ascunse, exclamaţii nescrise, Vorbe aruncate, întrebări nepermise…

Cu pixul pe hârtie renasc şi regăsesc O infinitate de emoţii scrise Micimea căutând astfel s-o depaşesc.

Unicitatea mirajelor nedescrise Nu poate reda cât de mult scrisul iubesc…

Portret de copil. ..

Boagiu Maria Loredana, cls. a XII-a, Liceul Tehnologic de Transporturi Auto, Craiova Prof.coordonator: Vînătoru Mariana Am găsit o floare ruptă Fir de alb mărgăritar Şi l-am dus la mine-acasă Să mi-l pui întrun pahar...

Mi-am lipit de el obrazul, În suspinul de parfum: Firicel ca şi ceaprazul: Cin’ te-a azvârlit în drum ?

Am găsit o floare ruptăCânt strivit şi singurel, Şi am înţeles pe dat ’ Că şi eu am fost ca el!

Obicei străbun S-a- ndătinat la noi o sărbătoare: La fiece născut – o floare.

S-a- ndătinat şi-un obicei de veac: La fiece dorinţă – un copac.

De-atunci : şi om, şi viaţă, şi pământ...

De-atunci ne dăm cu zorile bineţe, Şi merii vin să ne înveţe Surâsul alb şi cristalin Din frunza-amară de pelin...

De-atunci, o viaţă îmi închin: Şi om, şi floare, şi destin.

Pastișă…la George Topârceanu Zece ouă-ncondeiate Boscorodeau în chip de moarte: «- Nu mi-i timpul prea prielnic! » (Zise oul feciorelnic): «Între coapse – un cârcel, După cap - un junghi de fier, Înroşit şi pe burtă şi pe spate, «Rău mă arde haina-n spate!

Mi-ar fi stat mai bine, poate, Nepăscut de vis de moarte!» ................................................

Amorţit, fără fiori, Liniştit, pe pat de flori Stă un ou mic,roş, pleoştit Şi la ochi umflat... bleojdit, Bucuros... într-o paletă: «N-am ajuns încă omletă!» .................................................... În altă vreme, de demult... În sâmbăta cea de temut, Pilat, neîncrezător în toate, Văzând pe masă ouă- ntregi: «Acestea nu-nroşesc în veci!»

Dar un centurion odat’ Rosti: « Hristos a înviat!» Şi oul s-a- nroşit pe dat’!

Mesaj… către mine…

Dragă Eu, Noaptea mi-a- nchis ziua într-un felinar Şi se aşează liniştită pe patul de ziuă.

Cred că a adormit... Să n-o trezim...

Eu sunt bine... în ciuda răului din mine;

Îmi zăvorăsc ochii, gura, mintea, sufletul Şi îmi iau rămas bun, ca un evadatDe la imagini, limbă, gânduri şi credinţă.

Si simt că ochii nu-mi mai sunt ochiVăd prin pietrele unui străin...

Iar gura nu-mi mai e gurăVorbesc prin lamele unui alt Eu... Şi mintea nu-mi mai e minte... gândesc prin mintea unui părinte cuminte. Şi sufletul îmi e străinPrivesc prin abisul unui bătrân... Înțelepciune A şti să taci – e o virtute Înscrisă-n rândul celor «zeci» A şti să taci, în orice vreme, Când orice slovă-i de prisos Şi doară’ gându-i cu prinos, Mai bine inima să-ţi cânte... ........................................

A şti să taci... e o comoară În clipa plină de – ndoieli.

Ea face ziua mai uşoară Şi Astăzi... mai frumos... ca Ieri. ................................................

Mai bine taci, e mai cuminte.

Nu te lăsa de vorbe dus.

Decât o mie de cuvinte, Mai bine – o tăcere – n plus...

Visul Vlad Bîrză, cls.a XI-a, Colegiul Naţional „ Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator:Vișan Ramona Sunt un fluture venit din amintire, Sunt o mică sămânţă de fericire, O plină mirare în golul deşert, Sunt nimic concret, O amintire a ceva trecut, O licărire De ce va fi…

Sunt prieten cu somnul, Cu marile fantezii…

Traduceri Borbel Iulia cls a XII-a, Colegiul Naţional „ Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Maier Nicoleta Vanitate la Pontul Euxin Radu Stanca Eitelkeit bis Spitze Euxin Eitles Meer! Eitles Meer!

Von Trauer eingebrannt bist du zu gierig.

Mit allem eingesetzten Wassers in deinem Mutterleib Bewilligst nicht den Tropfen der mich besänftigen könnte.

Mare zadarnică ! Mare zadarnică !

Arsă de patimă eşti prea nedarnică.

Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mare de platină, mare de platină, Tu nu eşti dulce nici cât o lacrimă, Încât degeaba ţi-admir stihiile Cu gust amar, ca zădărniciile.

Platinmeer, Platinmeer, Bist nicht mal wie eine Träne süßer, Vergeblich bewundere ich deinen Drang, Inaccesibilă şi neavută, Mit saurem Geschmack wie der eines ewigeren Nu cunoşti gura – ah ! – care sărută...

Gang.

Unerreichbar und unwahrscheinlich verfügt, Bekenntnis keinesfalls des Mundes - ah ! welches küsst Biblica Oana Coșa, cls a XII-a, Colegiul Naţional „ Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Maier Nicoleta

La început a fost sărutul Și el era pe gura ta...

Depus pe gura mea sfinți văzduhul, Și lumea s-a născut atunci din duhul Sărutului ce ne unea...

Biblische Am Anfang war der Kuss Und der war auf deinem Mund…

Gelegen auf meinem Mund, heiligte er den Himmel, Wobei, vom Geist der Welt geboren wurde Der Kuss, der uns vereinte.

Aber Hochwasser haben die Erde umfassen Und wir sind unter ihrem Gewicht ruhig gestorben...

Ist dann ein Vogel herbei geflogen, Roter Vogel, und das Ararat Stieg siegreich vom Meer empor Und wir erhoben uns mit ihm zusammen Gegen dem neuen und hellen Horizont Über den Abgrund Den Kuss von dem Anfang der Welt tragend.

Dar ape mari cuprinseră uscatul Și noi muream tăcuți sub greul lor...

Veni atunci o pasare în zbor, Pasare roșie, și Araratul Se înălta din mari biruitor...

Iar noi ne-am ridicat cu el odata Spre zarea nouă și înseninată Purtând peste abisele genunii Sărutul de la începutul lumii.

Dragodan Matei, cls. a IX-a Colegiul National, ,Ion Creangă’’ București Prof. coordonator: Dumitrescu Laurențiu Si j’étais roi Par Radu Stanca Je m’aime plus que n’importe qui Et je suis jaloux n’importe qui m’aime.

Tout ce que mon petit cœr souhaite C’est mon occasion des orgies et des festins.

Tout ce que je veux il me exauce maintenant N’importe quoi bêtise je rêve, je la bientôt acquiers.

L’amour de moi n’a pas la fin Et je vis pleinement, royalement.

Pas vue, vue, je défie la ville Et je caresse avec mes pucelles paumes L’insinuant cygnet qui vient Me toucher mollement avec le panache.

Et dans le profound de la nuit sans loi Je m’aime assez beaucoup peut-être, Comme doté avec les mystérieux signes Si j’étais un extraordinare roi.

Si j’étais roi je seulement fêterais Et j’étendrais régals toute la nuit, Mais lesquels avec qui je ferais des bêtises Je les assassinerais lendemain dans les caves.

Si j’étais roi je seulement fêterais Sodoma Jusqu’aux profonds bois où les nymphes Et je susciterais de nouveau le jeu dans les dorment cirques.

Qui tressaillent d’assez chant Pour chanter le feu au son giron Et ensuite viennent en sautant légèrement parmi J’allumerais encore une fois l’estomac.

La Rome.

Et en ondoyant ses verts lymphes.

Et dans le comble de la dernière fête Je claquerais d’assez joie, Je m’aime plus que le fou Je serais éternellement le premier dans l’ébriété, Qui me saute intarissablement avant Je serais éternellement le premier dans les Et de fier quoi je suis, sur la chaussure competitions.

Quand j’arpente, je me balance comme le paon.

Et parmi mon pays et de la beauté Je m’aime plus que la panthère Je ferais à tous en portions, si bien que beaucoup Qui me lèche les plates des pieds et la main, de siècles après le mort Que le noir esclave et sa femme, Des braquers et des poètes me chantaient.

Qui me dort la nuit avec l’instrument à vent.

Ma cour chargée des portails Me délecte intarissablement, jour et nuit.

Jusqu’au ciel j’entends, affranchise, Les clameurs des bavards bals,

Morariu David, cls. a XII-a, Colegiul Naţional”Octavian Goga” Sibiu Profesor îndrumător: Săvescu Georgiana

Claudiu Crețu Le tournesol Radu Stanca

Him and her

by Radu Stanca

Je tourne comme un tournesol dans son champ, Je courbe après ton noyau rayonnant, Et quand tu te couches à l’horizon errant Je me baisse de nouveau à la terre.

He is still here, but where is she?...

I see him crushing leaves on lanes As he himself reveals his name Once carved on an old rugged tree, She is still here, but where is he?...

I see her walking silently, The narrow path, the last of all That leads her up to the castle…

They are still here, but where are we?...

Which way I search, which way I seek, I find the couple is no more Neither behind, neither before…

Neither behind, neither before, I can’t see them, but her only, And only him searching once more…

They are all here, but where are we?...

El şi ea de Radu Stanca El tot mai e, dar unde este ea?... Îl văd strivind pe-alee frunzele Şi descifrându-şi singur numele Pe coaja unui trunchi, săpat cândva.

Ea tot mai e, dar unde este el?...

O văd urcând tăcută, fără glas, Cărarea care ultimă-a rămas Din drumul ce ducea către castel...

Ei tot mai sunt, dar unde suntem noi?...

Oricum mă uit, ori încotro privesc, Perechea noastră n-o mai desluşesc Nici înainte şi nici înapoi...

Nici înainte şi nici înapoi, Nu-i văd decât, din când în când pe ea, Din când în când pe el căutând ceva...

Ei totuşi sunt, dar unde suntem noi?...

Toute la nuit je demeure inerte, Et à peine lors tu te lèves à l’aube, Tout en chassant l’obscurité Je retourne le regard désireux vers toi.

Je goûte à tes rayons envoyés Dans le champ envahi d’un grand espoir, Et je sens comme mes tiges éreintées Se remplissent d’une frénétique essence.

Elle traverse tout mon être De sa sève coulant par mes artères mutines Juste à l’instant où, mûr, je fais naître Toutes les fleurs gisantes dedans.

Les feuilles- élégie automnale de Radu Stanca Ne prononce pas un seul mot durant cette nuit, Ni quelle heure est ou quelles pensées m’envahissent, Laisse-moi fermer la fenêtre Afin de ne pas voir les feuilles tombant.

Allume le feu et arpente la demeure entière, Sans rien dire, ni chuchoter une seule parole…

Je désire me sentir à l’aise chez toi Pour ne pas sentir les feuilles se détachant.

Couverte de légers vêtements de nuit, Prends une pelote et viens près de moi.

Commence à égrener mes souvenirs comme tu bobines le fil Afin de n’ouïr pas les feuilles écrasées par les humains.

Protège –moi près de toi de l’effroyable Malheur automnal sévissant…

Et ne me demande plus cette nuit Pourquoi les feuilles m’épouvantent-elles tant?

Grigoraș Sabina Elena, cls. a IX-a Colegiul National, ,Ion Creangă'' Prof. coordonator Dumitrescu Laurențiu Je suis le plus beau de cette ville Dans cettes rues pleines, quand je sors, je n’ai aucune paire Tant gratieux je porte l’anneau dans l’oreille Et tant fleuries la cravatte et la veste.

Je suis le plus beau de cette ville.

Avec un crayon mystérieux je me faire augmenter la beaute, Je prends un bain en cidre de trois fois en nuit Et a lieu de crachat j’ai quelque chose comme un lait, De chassoures avec la barette aide ma sveltesse Et un drogue tire de sangue de truie, la noblece.

Tous les dents de bouche poudres, ils me sont avec d’or, La taille m’est tire en corset sous la chemise, Ne par l’inceste de la lumière avec le crépuscule Je fume seulement des pipes de grande opium Mes regards caressent l’abîme Sur mon bras je me suis tatoué un taureau De moi parle en ville tout le monde Et mon front est decoré par feuilles de laurier.

De moi se craind en secret tout le bourgoi Je suis le Prince des pénombres, je suis le Dans les longs, mystérieux ongles peints, crépuscule Le parapluie avec la tête de chat sourit Et je ne sais pas pourquoi, quand j’aime la Ce n’est pas de façon de me lâche de regardes promenade passionnées Je suis content que j’ai provoqué des nouveaux Pas mes cheveux blêmes, minces, ils passent tentations, comme le fil Dedans moi sortent des langues et vipères Et tous me demande: je suis la morte, je suis la vénéneuses. vie?

Pourquoi j’ai de chaussettes vertes, pour qoui de fez de passes?

De moi poussent des branches comes des arbres, Et ce n’est pas de façon de lâcher ni même dans soyeuses des rues périphériques Et la nature supracounne elle-même Elle-même ne sait pas ce que je suis: homme ou Des rubans, des filets, des riens me couvre, fleure?

Quand je marche, il se semble que je passe sur la Ou seulement une tour perdue entre les maisons, terre sur un piedestal Une tour a que tombent des pierres précieuses?

Un oeil (le rose), je le cache sus le monocle Et le pied entier, quand il marche, je le decouvre Je suis le plus beau de cette ville Mais vite je le couvre pour le decouvre encore… Dans cettes rues pleines, quand je sors, je n’ai L’autre oeil (le jaune), je le laisse s’amuser aucune paire En regardant comment tous se tienne comme le Tant gratieux je porte l’anneau dans l’oreille chardon de moi.

Et tant fleuries la cravatte et la veste.

Ha! Ha! Si vous connaissiez combien bien il Je suis le plus beau de cette ville. vous est assis En sautant, en gambadant après mes noirs levres.

L’autre oeil s’amuse et je le laisse s’amuser.

Giurgiuveanu Laura, cls. a XII-a, Colegiul Naţional„Octavian Goga” Sibiu Prof. coordonator: Săvescu Georgiana Minunile lumii Apleacă-ți urechea pe inima mea!

Lovește-o cu ranga să sune Și spune-ascultând nepăsarea ei grea: E din diamant sau cărbune?

The Cheater

Apleacă-ți urechea pe marmura mea!

Urechea ta singura poate S-asculte ce alții nu pot asculta: Tăcerile pietrificate.

What if he comes back one day And he asks about you, what shouldI tell him?

Till the end, reveal him all you know That I loved him, that I wanted him, that today I am nothing but ash.

Înfundă-ți obrazu-n căușul făcut De palmele mele-amândouă Și bea din izvorul lor necunoscut Această cunoaștere nouă !

E vremea din tainele lumii s-aduni Azi, cel puțin tainele mele Și nu mai căuta veșnic alte minuni, Când minunile-s ele...

The Miracles of the World Lower you ear onto my heart!

Hit it with a cowbar to sound And say-listening to its hard indifference: Is it (made)of diamond or coal?

Lower your ear onto my marbles Only your ear could Listen to what other could not: Petrified silence.

Sink your face in the cup Of both my palms And drink from their mysterious spring This new knowledge!

It”s time to gather from the mysteries of the world Today, at least my mysteries And do not look forever for other miracles When the miracles are themselves...

Gal Carla, cls. a XI-a, Colegiul Naţional „ Octavian Goga” Sibiu Prof. coordonator: Săvescu Georgiana

What if he comes back deafeted at your home And he begs for forgiveness, what should I do?

-Lay him a hot meal, give him a drink, He’ll be definetly sick and poor.

What if he comes back glorious and lofty And he will look for an inn to bring his feet up -Feed his horse, the whity rider Will deffinetly pay you hundreadfold.

What if he comes back terrified at dawn And his eyes will be looking for you, just like in a dream -Show him the sear and the barren park And do not let him in, do not let him.

What if he comes back sly in the night Will he expect the fortress?

-Show him the window standing turned off lamp And the opened gates all around.

What if he comes back only for one hour Rushed to other shor and lights?

-Do not tell him that I died, but I stayed An evening or two in the neighbourhood.

Luca Diana, cls. a XI-a, Colegiul Naţional „ Octavian Goga” Sibiu Prof. coordonator: Săvescu Georgiana

Le tournesol

El si ea

Pinoșanu Cătălina Laura, cls. a XI-A, Colegiul Național George Coșbuc , Motru , Jud.Gorj Prof.coordonator: Crețu Emanuela

El tot mai e, dar unde este ea?...

Il vad strivind pe-alee frunzele Si descifrandu-si singur numele Pe coaja unui trunchi, sapat candva

Je tourne comme un tournesol dans son champ, Je courbe après ton noyau rayonnant, Et quand tu te couches à l’horizon errant Je me baisse de nouveau à la terre.

Ea tot mai e, dar unde este el?...

O vad urcand tacuta, fara glas, Cararea care ultima-a ramas Din drumul ce duce catre castel...

Toute la nuit je demeure inerte, Et à peine lors tu te lèves à l’aube, Tout en chassant l’obscurité Je retourne le regard désireux vers toi.

Ei tot mai sunt, dar unde suntem noi?...

Oricum ma uit, ori incotro privesc, Perechea noastra n-o mai deslusesc Nici inainte si nici inapoi...

Je goûte à tes rayons envoyés Dans le champ envahi d’un grand espoir , Et je sens comme mes tiges éreintées Se remplissent d’une frénétique essence.

Nici inainte si nici inapoi, Nu-i vad decat, din cand in cand pe ea.

Din cand in cand pe el cautand ceva...

Ei totusi sunt, dar unde suntem noi?...

Elle traverse tout mon être De sa sève coulant par mes artères mutines Juste à l’instant où , mûr, je fais naître Toutes les fleurs gisantes dedans.

He and she He is still here, but where is she?

I see him crash the alley's leaves Alone, decrypting his own name Once in the tree trunk cut.

She is still here, but where is he?

I watch her climb in silence, quiet The last remaining path That yet the castle's got.

They are still here, but where are we?

No matter how or where I look, Neither ahead, nor in the past The mates we were, I can’t make out.

Neither ahead, nor in the past It’s her or him I only see, Him, occasionally, something searching.

They are still here, but where are we?

Les feuilles- élégie automnale -Radu Stanca Ne prononce pas un seul mot durant cette nuit, Ni quelle heure est ou quelles pensées m’envahissent, Laisse-moi fermer la fenêtre Afin de ne pas voir les feuilles tombant .

Allume le feu et arpente la demeure entière , Sans rien dire , ni chuchoter une seule parole…

Je désire me sentir à l’aise chez toi Pour ne pas sentir les feuilles se détachant.

Couverte de légers vêtements de nuit , Prends une pelote et viens près de moi .

Commence à égrener mes souvenirs comme tu bobines le fil Afin de n’ouïr pas les feuilles écrasées par les humains .

Protège –moi près de toi de l’effroyable Malheur automnal sévissant…

Et ne me demande plus cette nuit Pourquoi les feuilles m’épouvantent-elles tant ?

Prisăcariu Alexandra, cls. a X-a Colegiul Național, ,Ion Creangă’’ Prof. coordonator Dumitrescu Laurențiu Crinul negru The black lily

Barely the mast can be seen now.

On shore, with closed eyes and hands in pockets, A white girl, white, measures the offing And in her eyes blinks a heathen sleep.

A whole year, through sunny islands, The ship stoped and brought together Pile of flowers, because each flower Was the most beautiful in its own way.

But the flowers, too many, in one night, With golden fish caught at armpits, The fire ship sunk them And all died coiled in flowers.

On shore two girls sit in waiting: “What did you want as gift this year?”

“I don’t remember. I think –

You’ve buried me thinking that I died.

My paleness of dead tricked you, The peace and quiet smile And the white forehead which froze.

But I was sleeping. Because in my garden The black lily grew during the night.

Laid under it I was dreaming deep something And my dream seemed a funeral sleep.

But you, saying that I’m dead, slowly you brought me, With long convoy, at grave, among heaps.

The most beautiful shell from the ocean”…

On chest you’ve put me the eternal mite And on the lips you’ve put me the black lily. „Ce să-ți aduc, iubito, de pe mare?"

And now, friends, here I am under the sod O întrebă în șoaptă într-o zi.

Awake, wrapped in silk shrouds. „Din insule pierdute-n depărtare, I struggle to escape, to get out from under the Cea mai frumoasă floare care-o fi." ground Abia se mai zărește-acum catargul.

And I want to shout – but the lily doesn’t let me. Pe țărm cu ochii-nchisi și mâna-n sân, O fată albă, alb, măsoară largul Și-n ochii ei clipește-un somn păgân.

M-ați îngropat crezând că am murit.

Un an întreg, prin insule cu soare, Paloarea mea de mort vă înșelase, Corabia opri și strânse-n ea Surâsul împăcat și liniştit Morman de flori, căci fiecare floare Și fruntea albă care-mi înghețase.

Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar eu dormeam. Căci în grădina mea Dar florile, prea multe, într-o seară, Crescuse-n timpul nopții crinul negru.

Cu pești de aur prinși la subțiori, Culcat sub el visam adânc ceva Corabia de foc o scufundară Și visul meu părea un somn funebru. Și toți muriră-ncolaciti de flori.

Dar voi, zicând că-s mort, încet m-ați dus, Pe țărm stau două fete-n așteptare: Cu lung convoi, la groapă, printre spuze. „Ce ți-ai dorit ca dar în acest an?"

Pe piept obolul veșnic mi l-ați pus, „Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pareIar crinul negru mi l-ați pus pe buze.

Cea mai frumoasă scoică din ocean"... Și-acum, prieteni, iată-mă-n mormânt Treaz, învelit în giulgiuri de mătasă.

Mă zbat să scap, să ies de sub pământ Și vreau să strig – dar crinul nu mă lasă.

Cea mai frumoasă floare The most beautiful flower “What should I bring you, sweetheart, from the sea?”, He asked her whispering one day.

“From lost islands far away, The most beautiful flower that it be.”

Cupa The cup

Radu Stanca – Numai noaptea Radu Stanca - Seulement la nuit

From day to day you’re getting old Not with weeks, with years.

Like a cup sucked in perdition All at once you feel that you’re getting empty.

The old hair that you slept In the evening, in the morning it’s another.

You made the jump at a venture, Alone you can’t understand what happened.

Everything was suddenly, unexpected, The cup broke and now it’s broken And through your body, like through a gate, Over night two of them occured.

Two thirsty travelers who would drink more The cup which stays in smithereens aside, One comes quickly from death, The other heads slowly toward it.

There is no point to increase more The house, outhouses, money.

Not with weeks, with years From day to day you’re getting old.

Pașol Alberto-Emanuel, Clasa a IXa,Colegiul Național ,,Ion Creangă’’ Prof. coordonator Dumitrescu Laurențiu

De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti Nu cu săptămânile, cu anii.

Ca o cupă suptă în pierzanii Dintr-o dată simţi că te goleşti.

Părul vechi cu care te-ai culcat Seara, dimineaţa este altul.

Ai făcut pe negândinte saltul, Singur nu-nţelegi ce s-a-ntâmplat.

Totul a fost brusc, neprevăzut, Cupa s-a ciocnit şi-acum e spartă. Şi prin trupul tău, ca printr-o poartă, Peste noapte doi s-au petrecut.

Doi drumeţi setoşi care-ar mai bea Cupa ce stă-n ţăndări la o parte, Unul vine repede din moarte, Celălalt se-ndreaptă-ncet spre ea.

N-are nici un rost să-ţi mai sporeşti Casa, acareturile, banii.

Nu cu săptămânile, cu anii, De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti.

Viens seulement la nuit, quand la silence Se frappe mystérieusement de fênetres, Quand je m’ouvre maussade dans la chambre Où je reste et j’attends pour ta paraît.

Comme un voleur qui veut entrer danns ma maison, Mais il s’a attrapé dans la cour, parmi sortilèges, Viens seulement la nuit, quand se laisse Une période de plomb sur l’éveilles yeux.

En agitant des échapes sur ta piste Toutes les brumes sur le lac, Tu as de l'estomac! Arrete!

Qui entière la jour ne se taisent plus !

Et à l’ombre maudite de la lune Tu t’approche lent, par le ouvert seuil, Pour être plus inattendue Qui tu aurais été en venant par rêve.

Les jours ne sont pas belles pas même calmes, Comme ces nuits qui me pétrifient.

Si tu viens, en battant légèrement par paumes Viens seulement la nuit, quand je reçois !

Seulement la nuit, quand c’est la pleine lune Et sur la noire roche, près un tronc, En presentant son ventre, vierge, Des briches tombent en genoux, Quand le cieux se remplit aux chuchotements Pleines de mystère et présages, Viens seulement la nuit, quand c’est nuit, Et Sibiu tout, un cimetière.

Viens lentement, comme l’heure qui m’apporte La satiété de la nuit sur la joue.

J’habite à le dernier carrefour !

Roșca Laura, Clasa a XI-a Colegiul National „ Octavian Goga” Sibiu Prof. Mirela Mateescu-Istrate

Invitation chez une artiste Invitaţie la o artistă Aujourd`hui il y aura chez moi une célébration Un jeune homme mince tiendra un discours Astazi va fi la mine o serbare Sur l`amour, la mort, la responsabilité.

Un tinar svelt va tine-o cuvintare Et je te demande : tu ne veux pas y participer, Despre iubire, moarte, datorii.

Si te intreb: nu vrei si tu sa vii, Tu ne veux pas être présente, comme une bacchante, Nu vrei sa fii de fata, in bacanta. À son discours intéressant La cuvintarea lui interesanta Et danser après, presque nue, Si sa dansezi apoi, aproape goala, Sur le podium haut de la salle?

Pe podiul ridicat anume-n sala?

Moi, habillé en noir, comme les aînés le sont, Je réciterai quelque chose d’“Ars Doloris”.

Et à la fin, une placide harpiste Finira cette célébration très triste.

Eu, imbracat in negru, cum seniori-s Voi recita ceva din "Ars Doloris", Iar la sfirsit o placida harfista Va incheia serbarea asta trista.

Tous mes invités seront des personnes Bien reçues au ciel et dans les salons, Toti invitatii mei vor fi persoane Tous viendront de haut, en portant sur les ailes, Cu multa vaza-n cer si in saloane, De grandes capes fines, longues, décorées.

Toti vor veni de sus, purtind pe-aripe, Mantale fine, lungi, impodobite.

Nous nous mettrons ensuite à table Nous deux, les conférenciers et la femme La masa vom ramine dup-aceea Tous les quatre dédiés à une ivresse Noi doi, conferentiarii si femeea.

Sans pareil.

Tuspatru predispusi la o betie Cum n-a mai fost si nici n-o sa mai fie Au plus tard jusqu`à sept heures Réponds-moi si tu viens ou non cette nuit Nu mai tirziu ca pin-la ora sapte Réponds-moi si tu veux prendre part Raspunde-mi daca vii sau nu la noapte À notre joyeuse fête, saupoudrée de sang.

Raspunde-mi daca vrei ca sa ici parte La cheful nostru grav, stropit cu moarte

Frunzele (Elegie de toamnă) -de Radu Stanca Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt... Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Theiss Marie Elisabeth, cls.a IX-a, Liceul de Arte ”Regina Maria” Alba Iulia Prof. coordonator: Apostol Nicoleta Leaves (Autumn Elegy)

By Radu Stanca

Biblică - de Radu Stanca La început a fost sărutul Şi el era pe gura ta...

Depus pe gura mea sfinţi văzduhul, Şi lumea s-a născut atunci din duhul Sărutului ce ne unea...

Dar ape mari cuprinseră uscatul Şi noi muream tăcuţi sub greul lor...

Veni atunci o pasăre în zbor, Pasăre roşie, şi Araratul Se înălţă din mări biruitor...

Iar noi ne-am ridicat cu el odată Spre zarea nouă şi înseninată Purtând peste abisele genunii Sărutul de la începutul lumii.

Biblical

By Radu Stanca In the beginning was the kiss And it was on your mouth …

On my mouth it blessed the sky, And the world was then born of the spirit Of the kiss that united us…

Do not ask me anything tonight, Not the time, not what thoughts I have.

But great waters swept the land Better let me close the window, And we werw silently dying under their As to not see how the leaves are falling from the weight… branches…

Then came a bird flying, Red bird, and the Ararat Start the fire and wander around the house Rose from seas triumphant…

Without saying anything, not a word…

And we rose once with him I want to feel with you like at home, To the new and brightened horizon As to not feel how the leaves are flying on the Carrying over the chasm of abyss wind…

The kiss from the world’s beginning.

Shrouded in bed clothing Sit next to me with a clew And always spin, without end, As to not hear the leaves, under steps, groaning…

Biblical Sforaru Alexandra, cls. a XI-a, Colegiul Național Kemal Ataturk, Medgidia Prof. coordonator: Grigorescu Lavinia

Watch for me out when around you, of the age At the beginning it was the kiss Plague of autumn that haunts…

And it was lying on your mouth…

And do not ask me tonight But on mine it sanctifies the air Why leaves frighten me…

And the world was born out of the spirit Of the kiss which united us...

Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

But high waters swept the land And we were dying quietly under their burden… Învăluită-n straie de culcare A bird came there in a flight, Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, A red bird and the Ararat Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Rose from the sea as a conqueror Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

And we rose with it at once To the new and bright horizon Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Wearing over the chaotic abyss Urgie-a toamnei care bântuie...

The kiss from the beginning of the world. Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Rădulescu Patricia-Liliana, cls a X-a Colegiul Național, ,Ion Creangă’’ Bucuresti Profesor coordonator: Dumitrescu Laurențiu Sava Teodora Cea mai frumoasă floare - Radu Stanca The most beautiful flower "Ce să-ți aduc, iubito, de pe mare?"

What shall I bring you from the sea, love?

O întrebă în șoapte într-o zi.

He asked whispering one day.

"Din insule pierdute-n depărtare From islands lost in the distance Cea mai frumoasă floare care-o fi" The most beautiful flower-which one will be?

Abia se mai zărește-acum catargul.

You can barely see the mast now.

Pe țărm cu ochii-nchiși și mâna-n sân On the shore with closed eyes and crossed arms O fată albă, alb măsoară largul, A white girl, white measures the open see, Și-n ochii ei clipește-un somn păgân.

And in her eyes, a pagan sleep flickers.

Un an întreg prin insule cu soare For one whole year through sunny islands Corabia opri si strânse-n ea The ship stopped and collected Morman de flori, căci fiecare floare Piles of flowers, for every flower Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Was the most beautiful in it’s own way.

Dar florile, prea multe într-o seară, But the flowers, too many one evening, Cu pești de aur prinși la subțiori, With golden fishes under the armpits, Corabia de foc o scufundară, They sinked the firy ship, Si toți muriră-ncolăciți de flori.

And they all died coeld by flowers.

Pe țărm stau două fete-n așteptare: On the shore two girls await: "Ce ți-ai dori ca dar în acest an?"

What did you wish for this year?

"Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pareI don’t remember anymore. I think Cea mai frumoasă scoică din ocean"...

The most beautiful shell in the ocean...

The Leaves ( Autumn Elegy ) Frunzele (Elegie de toamnă): Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă

Don’t ask me anything tonight, Nor even what time it is, not what I think of.

You’d better let me close the window, So I won’t see the leaves falling from the branch...

Set up the fire and walk around the house Without saying anything, not even a word...

I want to feel like home at yours, So I don’t feel the leaves flying in the wind...

Dressed in night gown Stay by my side with clew, And always reminisce, without stopping, So I don’t hear the leaves moaning, under steps...

Protect me when I’m around you, off the vast Autumn’s wrath that haunts...

And don’t ask me tonight Why the leaves frighten me...

Die schönste Blume –Radu Stanca

Remove my veil and look!

You are the first mortal that sees me.

You crept into my temple thievishly And now, arrived here, you know and believe.

You considered me an abstract illusion Seed from the archaic Amon-Ra. And today when you are touching myself you feel how it contracts In my stoned-body the heart.

Discover me whole, with audacity!

And cradle your bleak palm and on breasts!

As I lay here, barely naked, I am more beautiful than an godless anthem.

“Was soll ich dir vom Meer bringen, meine Liebste?“ A dust of silver is surrounding me Fragte er flüsternd eines Tages.

And long rays on my forehead fall in bundle.

“Von verlorenen Inseln in der Ferne, The silence that is now thrilling Die schönste Blume, welch auch immer sie sei.“ It is the blood that is swooshing through my Der Mast ist nun noch kaum zu sehen. body.

Mit geschlossenen Augen und der Hand auf der Brust, When my eyes are shut, I perk up the ear, Ein weißes Mädchen vom Land aus die Weite And when I shut her, within my eyes I lurk. weiß misst, Do mind! The heart, the ancient, Während heidnische Müdigkeit in ihren Augen Like an eternal signal, do I follow it! zu lesen ist.

Da jede Blume auf seine eigene Art die schönste You stranger, entered here thievishly! war, You rolling stone, captive in my toil!

Hielt das Schiff ein ganzes Jahr, Take my open palm and do read: Auf Inseln in Sonnenglut und sammelte It is not my destiny that is in it, but yours! immerfort, Eine Menge von Blumen zu sich an Bord.

Doch die Blumen, die eines Abends zu viele waren.

Mit Goldfischen unter den Armen festgemacht.

Das Schiff in Flammen versänkten und alle starben.

Gewunden in Blumenpracht.

Zwei Mädchen stehen an Lande Wartend: „Was hast du dir gewünscht als Geschenk in diesem Jahr?” „Ich erinnere mich nicht mehr genau ich glaube, Die schönste Muschel aus dem Ozean...“

DOTI

Haiduc Simina, cls. a X-a, Colegiul Naţional Bilingv, ,George Coşbuc”, Bucureşti.

Profesor ȋndrumător: Plohi Alina

DOTI de Radu Stanca Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!

Eşti primul muritor care mă vezi.

Te-ai furişat în templul meu hoţeşte Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă, Sămânţă din străvechiul Amon-Ra. Şi-azi când mă pipăi simţi cum se contractă În trupul meu de piatră inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală! Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sâni!

Aşa cum stau aici, aproape goală, Sunt mai frumoasă ca un imn păgân.

O pulbere de-argint mă împresoară Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.

Tăcerea care-acum se înfioară E sângele ce-mi susură pe trunchi.

Când ochii mi-s închişi, ciulesc urechea, Iar când o-nchid pe ea, din ochi pândesc.

Bagă de seamă! Inima, străvechea, Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc!

Streinule intrat aici hoţeşte!

Hoinarule căzut în mreaja mea!

Ia-mi palma desfăcută şi citeşte: Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!

Haiduc Simina, cls. a X-a, Colegiul Naţional Bilingv, ,George Coşbuc”, Bucureşti.

Profesor ȋndrumător: Plohi Alina CORYDON I am the most beautiful in this town, On the crowded streets, when I am out, I have no pair, So gently I wear the ring in my ear, And so blooming my tie and vest.

I am the most beautiful in this town.

Born from the incest between light and dawn, My looks caress the abyss, About me everybody in town is talking, I am feared in secret by all the wealthy, I am the Prince of the shadows, I am the dawn...

I can't escape from fanatic looks, Through my livid hair, thinly as floss pass, And they all ask me: am I death, am I life?

Why do I have green socks, why a hat of an emperor?

Not even on peripheral streets can I escape....

Lacing, fillets, I cover myself in whatnot, When I step, it seems as if I am passing on land from a pedestal.

An eye (the pink one) I hide it under the monocle, And the whole leg I reveal as I walk, But quickly I cover it, so I can discover it again...

The other eye (the yellow one) I let it be amused Contemplating everybody hang on me like a limpet.

Ha! Ha! If only you knew how well does it fit you, Jumping, bouncing after my dark lips.

The other eye amuses itself and I let it be amused.

With an arcane pencil I enhance my beauty, I bathe in cider three times a night, And instead of spittle I have some kind of milk, Slingbacks help my slenderness, And a drug taken from my sow blood, my nobility.

All the teeth in my mouth powdered with gold, My middle gaunt in a corset underneath my shirts, I only smoke huge opium cigarettes, On my right hand, a bull do I have tatooed, And my forehead burnt with leaves of bay.

Through long, esoteric, painted nails The cat-headed umbrella grins, And I don't know why, when the walk is favourable, When I am content of me arousing new allurements, Thongs and poisoned adders rise from within.

From inside brunches grow as on trees,flossy, And the omniscient nature herself, She herself doesn't know what am I: human or flower?

Or just a tower lost amid houses, A tower from which precious stones fall?

Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr, Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.

Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu, Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr, Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Celălalt ochi, (cel galben) îl las să se-amuze Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.

Ha ! Ha ! Dac-aţi şti cât vă şade de bine, Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.

Celălalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze.

C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea, Fac baie în cidru de trei ori pe noapte, Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, Pantofi cu baretă mi-ajută zvelteţea, Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea.

Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur, Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe, I am the most beautiful in this town, Fumez numai pipe de opiu uriaşe, When I am out on the crowded streets I have no Pe braţul meu drept, tatuat - am un taur, pair, Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

So gently I wear the ring in my ear, And so blooming my tie and vest.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite I am the most beautiful in this town.

Umbrela cu cap de pisică rânjeşte, Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte, Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite, Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.

CORYDON Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase, de RADU STANCA Şi însăşi natura atotştiutoare, Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare?

Pe străzile pline când ies n-am pereche, Sau numai un turn rătăcit între case, Atât de graţios port inelu-n ureche, Un turn de pe care cad pietre preţioase. Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Născut din incestul luminii cu-amurgul, Pe străzile pline când ies n-am pereche, Privirile mele dezmiardă genunea, Atât de graţios port inelu-n ureche, De mine vorbeşte-n oraş toată lumea, Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.

De mine se teme în taină tot burgul.

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe, Prin părul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa, Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?

De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe? Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…

Roman Georgiana Ștefania, cls. a XI-a, Colegiul Național ”Vasile Goldiș” Arad Prof.coordonator: Nadiș Livia

The girl and the dragon Written by Radu Stanca He held vipers in his arms And in his slender body a snake The beauties came to love him, Lowly playing the harps.

However, the country’s ruler commanded That to the one who’d murder him, The youngest girl will be With the throne, the reward.

Crosswise are the swords falling now, And in her eyes the crying is in its eve.

A body is falling down in ashes Another lays stiff on it.

But the astounded girl in the brink Is tearing her breast, the heavy, “Oh, it was not the lad that I was in love with But the dragon.”

Fata şi zmeul Radu Stanca Avea în braţe vipere, Şi-n trupul zvelt un şarpe, Îl îndrăgeau frumoasele Cântând molcom din harpe.

Dar domnul ţării porunci Ca celui ce-l dă gata Fata mezină îi va fi, Cu tron cu tot, răsplata.

Cruciş cad spadele acum, Şi-n ochi mijeşte plânsul.

Un trup se prăvăleşte-n scrum, Altul stă-nfipt pe dânsul.

Dar fata-nmărmurită-n prag Îşi rupe sânul, greul. « Vai, nu voinicul mi-a fost drag, Ci zmeul ! »

Poem Written by Radu Stanca You’ll remain in me even after you’ll leave, Just as mysterious, as luring, A strange island with roads and paths That lead to nowhere my little walk.

You’ll remain in me even when you’ll try To enter the woods and get lost.

See! Your trace is digged in my dreaming And I can search for it whenever I feel like it.

And I’d find you even if you wouldn’t like to be found by me And I’ll find you wherever you’d thievishly coil up.

My dreaming is like an imperial cress That only to your slender foot fits.

You’ll remain in me even after you’ll fly From my black heart, like a canar from its cage.

My odd sadness will aim you even in the clouds.

My sadness aims better than a gun.

And I’d perceive you no matter how many costumes you’d change, No matter how many masks you’d put on so I wouldn’t recognize you.

My dreaming- from hundreds of thousands would unravel you, My sadness- from hundreds of thousands would recognize you.

Poem Radu Stanca O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, O insulă ciudată cu drumuri şi poteci Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

Pe țărm stau două fete-n așteptare: "Ce ți-ai dorit ca dar în acest an?"

"Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare...

Cea mai frumoasă scoică din ocean"...

The Poem

Șemședin Reihan, cls a XI-a, Colegiul Național O să rămâi în mine şi când vei încerca Kemal Ataturk, Medgidia, Constanța Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.

Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea Prof.coordonator: Grigorescu Lavinia Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa. Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc, Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.

Visarea mea e ca un condur împărătesc Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.

Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori ; Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

You’ll stay inside me after you go away, The same as impenetrable, as inviting, An odd island with roads and walkway Which take nowhere my poor trotting.

You’ll stay inside me when you try, To enter the forest and get lost.

See! Your clew is carved in my sky And I can, anytime I like, hoist.

And I’d find you even if you didn’t trigger, Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba, And I’d find you even if squeezing on the sly.

Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte. My dreaming is like a royal slipper Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.

Which only at your gracious foot can lay.

Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

You’ll stay inside me even after you fly From my gloomy heart, like a caged canary, Arsenie Roberta, Liceul Teoretic ”Ferdinand My odd sadness will aim at you in the sky, I”, Curtea de Argeș Prof.coordonator: Neagoie My sadness is better than an iron betsy.

Lidia Radu Stanca - Cea mai frumoasă floare Ce să-ți aduc, iubito, de pe mare?"

O întrebă în șoapte într-o zi.

"Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare - care-o fi".

I’d see you insensible to your costume, Insensible to your masks not to catch.

My dreaming, out of ages, would assume, My sadness, out of ages, would rematch.

Radu Stanca - Frunzele (Elegie de toamnă)

Abia se mai zărește-acum catargul.

Pe țărm cu ochii-nchiși și mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul, Și-n ochii ei clipește-un somn păgân.

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri și strânse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Dar florile, prea multe într-o seară, Cu pești de aur prinși la subțiori, Corabia de foc o scufundară, Și toți muriră-ncolăciți de flori.

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Domnicu Mădălina, cls. a XII-a, Liceul Tehnologic ”Ferdinand I”, Curtea de Argeș Prof.coordonator Neagoie Lidia The girl and the dragon - Radu Stanca

Radu Stanca - The most beautiful flower What shall I get you, baby, from the sea?

He asked her whispering one day.

“From islands far away The most beautiful flower- whichever that will be”

He had vipers in his arms And in his slender body had a snake, The beauties worshipped him In tender harp songs ache.

But as the king one day gave order For that who kills him he shall give Now barely one can see the mast.

The youngest daughter’s hand, Ashore with her eyes closed and holding on her And to him also the throne he shall leave. breast A white girl, whitely measures up the sea.

Crossed were the swords and then they fell, And in her eyes a pagan slumber cast.

And eyes had started weeping.

A body crumbled into ashes, A full year sailing among sunny islands Another one stood sticking.

The ship had stopped and fetched within Flowers in piles, as every flower had But then girl came out and saw, and The most beautiful in her own way been.

Cried out her loudest cry.

"Alas, it was not for the knight my heart was set But the flowers, too many in one evening, But for the dragon’s eye!”

With gold fish caught under their arms, Sank down the ship of fire, And all died, coiled in flower stems.

Fata şi zmeul - Radu Stanca Two girls are sitting on the shore and wait: “What have you wanted as a gift this year?”

Avea în braţe vipere, “I do not remember. I guess it was… Şi-n trupul zvelt un şarpe, The most beautiful shell in the ocean.“ Îl îndrăgeau frumoasele Cântând molcom din harpe.

Radu Stanca – Leaves Dar domnul ţării porunci Ask me nothing in this night, Ca celui ce-l dă gata Not what the time it is, not what I’m thinking. Fata mezină îi va fi, Better let me close the window, Cu tron cu tot, răsplata.

Not to see how the leaves are falling...

Make the fire and walk around inside the house Cruciş cad spadele acum, And don’t say anything, not any word… Şi-n ochi mijeşte plânsul.

I want to feel at home here at your place, Un trup se prăvăleşte-n scrum, Not to feel how the leaves in wind are flying... Altul stă-nfipt pe dânsul.

Shrouded in your bed clothes Sit by my side and take the skein for knitting, Dar fata-nmărmurită-n prag And always spin the yarn, don’t stop, Îşi rupe sânul, greul.

Not to hear how the tread-on leaves are « Vai, nu voinicul mi-a fost drag, moaning…

Ci zmeul ! » Defend me by your side against the void Plague of the autumn which is roaming…

And do not ask me why tonight I find the falling leaves so scaring…

Vulpea - Radu Stanca

Prof.coordonator: Colpoș Codruța

Ca tânărul spartan ascund sub haină Vulpea furată-a timpului ce trece.

Dacă mă muşcă tac şi-ndur în taină Fără să tulbur lumea ce petrece.

Vanitate la pontul lui Euxin Radu Stanca

Glumesc nepăsător şi râd cu hohot În timp ce ea îşi vâră colţii-n mine, Simt sângele ţâşnind cu mare clocot Dar mă prefac că-s vesel şi mi-e bine. Şi mă voi mai preface-n continuare Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite, Prea mare-i furtul ca să ţip că doare…

Aşa dor visurile împlinite…

Ca tânărul spartan ascund în mine O vulpe… care atâta timp cât tace Şi muşcă-adânc din carnea mea, e bine…

Ce-am să mă fac când va porni să latre?

The fox - Radu Stanca

Mare zadarnică! Mare zadarnică!

Arsă de patimă ești prea nedarnica.

Cu toată apă ce-ai strans-o-n pântece N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mare de platină, mare de platină, Tu nu ești dulce nici cât o lacrimă, Încât degeaba ti-admir stihiile Cu gust amar,ca zădărniciile.

Inaccesibilă și neavuta, Nu cunoști gura - ah! Care sărută...

Vanity at Euxin Pontoon Vain brine! Vain brine!

Burned by the passion, you're too unkind, With all the water gathered inside, You don't have the drop which can calm me down.

As a young Spartan I hide under my coat Platinum splash, platinum splash, The stolen fox of passing time.

When it bites, I am silent and I bear it as a secret You're not as sweet as a dash, So that, in vain, I admire your apperations, Without disturbing people who enjoy their life.

With bitterness taste as affectations.

Inaccesibile and neglect, I joke impassively and I burst in laughter.

You don't know the mouth- ah! which kisses so While it is sticking deep its teeth in me, soft….

I feel my blood is welling in great whirls Văcaru Rebeca But I pretend I’m cheerful and it's good.

Sonet Radu Stanca And I will keep on pretending it is so Even if I would have the pain tenfold, Spuneai că niciodată n-o să piară Too much it is the loss if I should scream it Acel minut – si totuşi a pierit, aches...

Aşa incât mi-am zis că o să moară Si dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

This is the way fulfilled dreams hurt...

Si chiar dac-ar mai trece inc-o seară Si multe alte-apoi, in şir sporit, As a young Spartan I hide within me Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.

A fox... that as long as it’s silent Va dăinui-ntre noi la nesfârsit.

And bites deep in my flesh, it's good…

De-aceea pune-ti mâinile pe poale What will I do when it should start to bark?

Si-asteaptă-mă sub geamurile tale.

Eu voi veni cu tainice cununi Si amândoi, căutând desăvârşirea, Vom invăta-mpreună că iubirea-i Ioana Grozea, cls. a XI-a, Colegiul National Cea mai puternică din slăbiciuni…

“Octavian Goga”, Sibiu

Would never lift again falling towards the suns.

Sonate Radu Stanca

Like thorns we will be plucking out from both of us Du sagtest jene Minute würde nie verschwinden, The memories and we will stare the same Und trotzdem ist sie weg.

Love which falls hesitantly now outside of us So sagte ich mir, die Liebe würde auch sterben As from a shore of rock the sand falls deeply in Aber siehe, sie ist es noch nicht. a gulf.

Und wenn ein Abend auch noch verginge Und viele andere mehr, Die Liebe, sie, wird niemals verschwinden, Sie wird in uns ewig bestehen.

Drum tue deine Hände in den Schoß Und erwarte mich unter deinen Fenstern.

Ich werde mit geheimnisvollen Kronen kommen.

Und beisamen, die Volkommenheit suchend, Werden erlernen, dass die Liebe, Die stärkste aller Schwächen ist.

But the silence back then we won’t find again, And alone we will spend the last moments While the seagull of love will die Beating one last time its wide wings...

Resignation Rusen Călin, cls. a XII-a, Colegiul Național ”Mihai Eminescu”, Buzău Prof.coordonator: Caloian Liliana - Adina

When you are only twenty years old No wonder if you can shake away Like an ocean of many a butterfly All your branches in full blossom.

We would need a thousand years to build again Only when you're growing old What we have broken last night with our separation You mourn for every flower And still it would be not sure we might be once That's by rambling winds torn more In their devilish flight borne.

I your golden branch, you my blue leaf.

Movanu Ana Separation

A shadow will always stay between us two (We who used to be bond like two palms clasped on the chest of a dead girl) and eternally between us Darkness will grow in seeming calm.

He who knows what dreams are for Also knows, there is no doubt, That it's ever more difficult to part As you are uglier and older.

And as there is no coming back

We won’t be using our old words again After dreaming, on and on, And the silence of those times we will not keep.

Your corolla won't open We will forever stay like gods above and will be And your blossoming is black.

With our hands over our shields and full of peace. Stih Sad, we will know what time it is not by the strokes but asking left and right the passers-by, More dead than the dead, alone and without any remorse, We may run across each other sometimes, clouds in the sky.

Our kisses with all their flaming blaze Won’t set in fire ever again the forests of the blue And our souls, while flight and float

de Radu Stanca Învăluie-mă, iederă iubită, Si-năbuşe-mi tot trunchiul pe-ndelete…

Vreau gura ta să-mi soarbă-ncet, cu sete, Nervurile cu seva lor coclită.

Eu n-am avut ca alte plante soare Si am crescut stingher pe-o stînca dură, De-aceea seva mea e-o băutură Ce-o pot gusta doar gurile amare.

Dar liniștea de-atuncea n-o vom mai regăsi, Și singuri vom petrece cele din urma clipe În timp ce pescărușul iubirii va muri Bătând încă o data din largile-i aripe...

A Line translated by Rusen Călin Surround me, my beloved ivy, I want your thirsty mouth to sip, While slowly stifling all my body Nervures and their stale sap, deep.

Unlike other plants, I've had no sun to greet, Growing, all alone, on hard cliffs, That's why my sap is meant to be a drink That can be drunk only by bitter mouths.

Despărțire Radu Stanca

Cel mai adînc cuvînt Radu Stanca Cel mai adînc cuvînt este privirea!

Deci uită-te la mine şi vorbeşte!

Dă-mi să-nţeleg ce este nemurirea Lăsînd să-ţi joace geana îngereşte!

Trăgînd cu ochiul fă-mă a pricepe Că veşnicia mea cu tine-ncepe.

The Deepest Word Dumitraşcu Roxana-Ioana, cls. a X-a, Colegiul

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim Ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră Și nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi (Noi care-am fost pe vremuri lipiți ca două palme Pe pieptul unei moarte) și veșnic între noi Vor crește neguri numai în aparență calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi, Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra și vom fi Cu mâinile pe scuturi severi și plini de pace.

Național ”Mihai Eminescu”, Buzău Prof.coordonator: Caloian Liliana – Adina

The deepest word is a glance!

So look at me and talk!

Make me guess what immortality is As your eyes are playing an angel-game!

You glance at me and I know it is true That my eternity starts with you.

Epigram translated by Dumitraşcu Roxana-Ioana

Triști, vom cunoaște ceasul nu după dezmierdări Ci întrebând în stânga și-n dreapta trecătorii, Even tough pains overcome you Mai morți ca morții, singuri și fără remușcări, Don’t ever be their prey.

Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii. After a night full of snow

There's a sunny day in the old grove.

Săruturile noastre cu flăcările lor N-o să mai incendieze pădurile albastre Iar sufletele noastre, zburând încetișor, N-o să se mai înalțe căzând mereu spre astre.

Ca niște ghimpi vom scoate treptat din amândoi Aducerile-aminte și vom privi la chipul Iubirii care cade șovăitor în noi Cum dintr-un țărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

The song – unsung for a while Falls down, again, from the book And, pushing away the body The soul starts to hunt.

Galloping on an on, here and there When the soul meets memories It tethers its secret old rifles And suddenly orders : fire!

All this life is a circle, a game

That destiny plays with New temptations are cherished by us Only I always cherish the same...

The King’s Sword Epuran Stefan, cls. a IX-a, Colegiul Național ”Mihai Eminescu”, Buzău Prof.coordonator: Caloian Liliana – Adina

When the King fell deadly ill The queen broke the secret lock And slowly took from that chest Stealthily, like a thief, the blade.

Then, she sat down on the throne And, showing her breasts, She said: “From now on These two will be the kings.”

No man would ever dare To say something against it And the King on that day Under a lordly star, died.

But the day must come to an end, It makes way for the night And when the godly twilight Came, slowly, the the gate, The sword jumped from its place And suddenly changed itself Into a boy with heavy shoulders And a slow girl-like walk.

Overwhelmed by so much grief The queen in milk-like garment Fell in love with the traveller With fire-passion, all the night.

At dawn, the snow-like Queen, Was lying, the blade stuck in ...

A Song of Drunkenness translated by Epuran Stefan Put your cards on the table, at once!

Tonight there will be rewards, Tonight a Sabbath is beginning One you have never been in.

Put an end to the miracles, right away!

Tonight all the worlds are ready, Tonight the moon, the stars, the suns In the sky they are about to crazily dance.

Why are you loitering in streets?

Have you mixed the hot bitter drinks?

Let’s taste them with that elder spoon They have been stirred with over the fire.

Send away all the evil things, damn them all !

In valleys soft and naked pixies appear, behold!

Coming they are – wearing only their earrings.

They’re naked, stark naked, and so what?

If I were you I would chase them away.

See, they’re only waiting for a new life None of them is defending herself All of them have evaded desires.

So cast your spells as you are willing Up on the walls the guards are sleeping And the just in time the night begins, So come on! Take a drink! And cheers!

Poem Radu Stanca

Poem Radu Stanca

You will stay in me also after you leave, Equally misunderstood, equally luring you will stay, An island with strange roads and paths Which do not lead anywhere my misfortunate way.

O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, O insulă ciudată cu drumuri şi poteci Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

You will stay in me also after you try To enter and to get lost into the darkest woods.

See! Your footprint is carved inside my dreams And I can any time I like to follow where it leads.

And I would find you even if you don’t want me to And I would find you any place you cunningly have hid.

My dream is like a royal shoe I carry within me That only you can fit and you’re the match I did.

You will stay in me also after you fly away Out of my dark heart like a canary flies from the cage, too.

My strange sadness will find you in the clouds; My sadness aims much better than a gun might do.

And I would see you, no matter how many garments you may change, Whatever masks you put on, so I can’t find you then.

My dream - from hundreds of thousands would realize it’s you.

My sadness - from hundreds of thousands would recognize you, too.

O să rămâi în mine şi când vei încerca Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.

Vezi! Urma ta săpată e în visarea mea Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa. Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc, Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.

Visarea mea e ca un condur împărătesc Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.

Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori ; Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă. Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba, Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.

Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.

Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

Nicolae Sonia, cls. a X-a, Liceul Teoretic ”Ferdinand I”, Curtea de Argeș Prof.coordonator: Neagoie Lidia

Arhimede și soldatul

Archimedes and the soldier

Să nu te-atingi de cercurile mele, Ostaș viclean ! Și nici să nu te-nșele Asemănarea lor cu arcul tău.

Sunt simple jucării și nu fac rău.

Don't you dare touch my circles, Cunning soldier! And do not be mistaken By their resemblance with your bow.

They are just simple toys and do no harm a soul.

Nu te uita prostit, cu ochiul acru. În rotunjirea lor stă actul sacru, Care-mplinește sânul, mingea, vasul. Ș-aceasta nu-i o lance, e compasul…

Apropie-te mai bine cu sfială, În rotunjirea lor nu e greșală. Și chiar dacă le vezi întinse-n zgură Esența lor e tot idee pură.

Dacă arunci o piatra-n lac se iscă, Le vezi stârnind un salt de odaliscă, În fumuri moi se leagănă agale, Pe scoici și melci desfășură spirale.

Cerescul cerb le poartă sus în coarne Sunt ochiul lui atent când el adoarme. În forma lor tot cosmosul încape.

Privește-le, nebunule, de-aproape!

Zadarnic te-nvârtești pe lângă poartă.

Cât timp problema mea rămâne moartă, Cât mă frământă să-i aflu deslegarea Nu-ți părăsesc, fii sigur, închisoarea.

Căci stau sub ziduri, sau sub cer de stele, Înconjurat de cercurile mele, Fie că dorm pe prund, ori blănuri de biber Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !

Do not look foolish, with sour eye to them.

The holy act is in their arching stem The one fulfilling breasts and spheres and vessels, And this is not a spear you see, it is a compass...

Come closer shyly if you will a look to take In their arching there is no mistake.

And even if you see them in the dross Their essence is all pure across.

If you a stone into a lake do sling You see them starting like a walking queen In softened puffs they slowly sway, Over the clams and snails, spirals away.

The deer in heaven wears them up his horns His careful eyes they are when into sleep he falls.

Into their shape it is the entire universe Look at them, fool, up close!

In vain you’re standing at the gate as guard As long as my problem stays inside unsolved, How long I worry finding the solution I will not leave, be sure, your prison.

Whether I stay under the walls or under starry sky, Surrounded by my circles I, Whether I sleep on rubble, or on beaver furs I be As long as I have them, I’m free!

Numai noaptea

Only at night

Numai noaptea vino, când tăcerea Se lovește tainic de ferești, Când mă-nchid ursuz în încăperea Unde stau și-aștept să te ivești.

Come only at night, when silence Onto the windows strikes itself in secret, When I surly lock myself into my home And I just sit waiting you to come.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă, Dar s-a prins în curte, printre vreji, Numai noaptea vino, când se lasă O perdea de plumb pe ochii treji.

Like a thief who wants to enter in my house, But was caught into the yard, among the vine, Come only at night, when evening falls Leaded curtains on awaken eyes.

Fluturând în urma ta eșarfe Negurile toate de pe lac, Fă să înceteze-aceste harfe Care ziua-ntreagă nu mai tac! Și la umbra lunii blestemata Te apropie-ncet, prin pragu-nchis, Ca să fii și mai neașteptată Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme, Cât aceste nopți ce mă-mpietresc.

Dacă vii, bătând ușor din palme, Numai noaptea vino, când primesc!

Numai noaptea, când e lună plină Și pe stânca neagră, lângă-un trunchi, Presimțindu-și pântecul, virgină, Căprioare cad în genunchi, Când se umple cerul cu șoapte Pline de mister și prevestiri, Numai noaptea vino, când e noapte, Și Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce Sărutarea nopții pe obraz.

Locuiesc la ultima răscruce!

Cheia-i lângă poarta pe zăplaz!

Walk with waving scarves behind you All the mists above the pond, Make cease all these harps I’m hearing That whole day keep playing the same song!

And in the shadow of cursed moon Come slowly through the opened rim, To be even more sudden when you come Than you would be arriving in a dream.

The days aren't beautiful or calm alone Like these nights who turn me into stone If you come, clapping easily your hands Come only at night, when my visiting hour is!

Only at night, when the moon is full And on the black rock, near the trunks trees, Feeling their womb, like maidens The deer fall on their knees.

When the sky is filled with whispers Full of mystery and augury, Come only at night, when night is, And Sibiu is all a cemetery.

Come slowly, as the hour bringing The night’s kisses on my cheek.

I live here at the last crossroad, The key is by the gate onto the fence!

Oprescu Antonia, cls. a X-a, Liceul Teoretic ”Ferdinand I”, Curtea de Argeș Prof.coordonator: Neagoie Lidia Argonautică Radu Stanca

Argonauts Radu Stanca

Lucrurile lumii acesteia Sunt bătute de vânturi ca trestia, Numai dragostea noastră stă dreaptă În bătaia vântului și așteaptă.

The things of this world Are beaten by winds like the reed, Only our love stands straight In the beating of wind and waits.

Desfăcută de toate ispitele Își închide cu grijă aripile Și de-acolo, din vârful catargului, E stăpâna urgiei și-a largului.

Loose by all temptations She closes carefully her wings And there, from the top of the mast, She’s the master of wrath and open sea.

Nici un val nu-i abate privirile, Nici un sunet la cârmă rotirile, Printre pâclele moi ce se scutură Numai părul de aur îl flutură.

No wave can distract her eyes.

No sound at the wheel spins, Through the soft mists which shake Only her golden hair she flutters.

Împrejurul ei toate furtunile Răscoliră cu sete genunile, În zadar însă fură cu toatele.

Pân-la urmă scăzură și apele.

Surrounding her all of the storms Crawling with thirst the abysses, However, in vain were all of them.

Eventually decreased the waters.

Și acum iat-o-n limpede curgere, Lunecând prin vâltori, printre fulgere, Neatinsă, înaltă imagină.

Pe când toate în jur sunt paragină...

And now look at her clear in flowing, Gliding through the vortexes, through lightings, Untouched, high image.

While all around are disrepair…

OPRESCU ANTONIA

Why you let the wind

De ce dai voie vântului Radu Stanca

Why you let the wind to go Through your hair and mess it?

It’s his touch, made in somersaults Warmer, more suave, more heavenly?

De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău și să ți-l răvășească?

E mângâierea lui, făcută-n tumbe Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meștere în joc, mai fără număr Când te cuprind din cap până-n picioare, Când iți dau jos buchetul de pe umăr?

De ce lași vântul ca să-și pună palma Oriunde vrea și, -ncolăcindu-ți sânul, Prin fustele subțiri ce zbor de-a valma, Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă Și vrea să-ți sărute gura-n voie, -În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbăPe el îl lași…iar mie, nu-mi dai voie...

Mihai Văcaru-Sora, cls. a XI-a, Colegiul National „Octavian Goga”, Sibiu Prof.coordonator: Colpoș Codruța

Are his fluttering fingers Something better in game, something countless When I hug you from head to toe, When I take down the bouquet from your shoulder?

Why you let the wind to put his hands Wherever he wants, wrapped around your breast, Through your thin and flying out of order skirts, To look at you with gentle eyes, the old man?

Why, when he watches you hidden in the grass And wants to kiss your mouth free, -While I yearn crying my face covered in tearsYou let him… and, won’t let me…

"Vanitate la Pontul Euxin" - Radu Stanca "Vanidad a Pontus Euxin" Mare zadarnică ! Mare zadarnică !

Arsă de patimă eşti prea nedarnică.

Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mare de platină, mare de platină, Tu nu eşti dulce nici cât o lacrimă, Încât degeaba ţi-admir stihiile Cu gust amar, ca zădărniciile.

Inaccesibilă şi neavută, Nu cunoşti gura – ah ! – care sărută...

¡Mar vano! ¡Mar vano!

Chamuscado de pasión eres demasiado perro.

Con todo el agua que has acaparado dentro No tienes la gota que me tranquilice.

Mar de platino, mar de platino, No eres dulce ni como una lágrima, De modo que en vano admiro tus soledades Con amargura, como las inutilidades.

Inaccesible y pobre, No conoces la boca-ah !- que besa...

Frunzele (Elegie de toamnă) Radu Stanca Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt... Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

The Leaves -Autumn ElegyLazarovici Andreea-Maria, cls.a X-a, Colegiul Național ”Mihai Eminescu” Buzău Prof. coordinator: Caloianu Liliana-Adina Don’t ask me anything this fall Nor of the time, nothing at all, You`d better let me close the window, Lest I should see leaves falling in a row…

Please light the fire and walk around Not uttering a word, nor any sound…

I want to feel at home here, at your place Not to feel the wind-driven leaves...

Put on your nightgown, please, Sit down next to me and take a ball of wool And always spin it at your ease Lest I should hear the moaning leaves...

Protect me, close to me, against Autumn’s haunting scourge, you see...

And don’t ask me in this very night Why the leaves are frightening me…

The Book translated by Lazarovici Andreea-Maria When the house gate is ajar Our way is one, we`re coming from afar, When the flowers slowly bow their heads Lest your train should sweep them away, You come running to me, from so far away, And like in a book you enter my heart, I say, You take the snow-bound pages And fold them secretly for ages.

Demian Denisa, cls. a XII-a, Colegiul Naţional „ Octavian Goga” Sibiu Prof. coordinator: Maier Nicoleta Urcuş - Radu Stanca Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme...

Tu urci colina cu acelaşi pas, Eu mai anevoios şi mai alene. Şi totuşi mergem amândoi-nainte Mânaţi de-aceeaşi unică dorinţă, Eu nevoit să calc peste morminte, Tu ocolindu-le cu uşurinţă...

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă, Întortocheat şi greu. Dar sus pe culme, Acolo unde panorama-i vastă, Şi unde, printre stânci, bătrânul ulm e, Acolo cel ce-ajunge dintre noi Nu va privi zadarnic înapoi...

"Las hojas(Elégia otoñal)" No me preguntes nada esta noche, Ni que hora es, ni que pensamientos tengo.

Mejor dejame cerrar la ventana, Para no ver las hojas como caben de la rama...

Enciende el fuego y da un paseo por la casa Sin decir nada, ninguna palabra...

Quiero sentirme como en tu casa, Sin ver como las hojas vuelan al viento...

That the one who shall impress, Will receive his youngest daughter, Along with the throne, as a recompense.

Envuelta en ropa de dormir Sientate a mi lado con un puño de escota, Y sigue debrochando sin cesar, Para que no oiga como gemen las hojas bajo los pasos...

Aslant do the rapiers fall now, In the eye a weeping sprouts.

A body in ashes breaks down, Another one impaled on it sits.

Cuidame a tu lado de la gra¡n Ira del otoño que se desencadena...

Y no me preguntes esta noche ¿Por qué las hojas me espantan...

But, on the threshold, the girl, dismayed, Viciously tears herself profoundly. << Alas, it was not the hero that I adored, But the dragon solely! >>

Das Steigen So sehr du unverändert geblieben bist, So sehr hat mich die Zeit verändert....

Du steigst den Hang im selben Schritte, Ich eher schwieriger und langsamer.

Fata şi zmeul de Radu Stanca

Und trotzdem schreiten wir beide vorwärts Vom selben Wunsche getrieben, Ich auf Gräber genötigt zu treten, Du sie leicht umgehend...

Das ist unser Weg; ein Bergpfad, Verschnörkelt und schwer. Aber oben am Gipfel, Dort wo sich das Panorama mächtig entfaltet, Und wo zwischen den Felsen die alte Ulme steht, Welcher von uns dort ankommt Wird nicht umsonst zurücksehen....

Popa Alexandru, cls. a XII-a Liceul Tehnologic “Horia Vintilă”, Segarcea Prof. coordonator:Corina Mitrulescu The girl and the dragon

by Radu Stanca Vipers in his arms he had, And a serpent in his slender body, By the beauties he was loved With harps calmly playing a melody.

But the country’s lord gave order

Avea în braţe vipere, Şi-n trupul zvelt un şarpe, Îl îndrăgeau frumoasele Cântând molcom din harpe.

Dar domnul ţării porunci Ca celui ce-l dă gata Fata mezină îi va fi, Cu tron cu tot, răsplata.

Cruciş cad spadele acum, Şi-n ochi mijeşte plânsul.

Un trup se prăvăleşte-n scrum, Altul stă-nfipt pe dânsul.

Dar fata-nmărmurită-n prag Îşi rupe sânul, greul. « Vai, nu voinicul mi-a fost drag, Ci zmeul ! »

Doti Gheorghică Lucian, cls. a X-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator : Moise Cornelia

Throw my veil aside and eye!

You're the first mortal to descry You skulk into my temple on the sly And now, gotten here, you cognize and swear by You counted me as an abstract illusion, Seed from the early Amon-Ra.

And today when you touch me you feel the heart contraction In my stony body.

Unveil me all, boldly!

And let your harsh palm even on my breasts As I stay here, almost baldly I'm more beautiful than a pagan chant.

A dust of silver embraces me And long rays on my forehead are falling array.

The silence that s making you quiver now Is the blood that is rustling through my body.

When my eyes are closed, I prick up my ear, And when I close it, from my eyes I watch it.

Beware of it! My heart, my old, old one, Like an eternal signal, I pursue it.

Stranger entered here on the sly!

Vagrant enthralled into my toil…

Banciu Maria, clasa a VII-a C Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof. coordonator: Elena Gabos Cea mai frumoasă floare -Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?

O întrebă în şoaptă într-o zi.

-Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi.

Abia se zăreşte-acum catargul.

Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sîn O fată albă, alb măsoară largul, Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgîn.

Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi stînse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe, îmtr-o seară, Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară, Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare: - ”Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?

- Nu-mi aduc aminte. Mi se pare, Cea mai frumoasa scoică din ocean.”

The most beautiful flower ”What can I bring you, my love, from the sea?”

He asked her whispering one day.

“From islands lost in the horizon The most beautiful flower wharever it” will be” Hardly the mast in seen this moment.

On the shore, with her hand on breast.

A white girl, blindly looks at the high sea, And in her eyes in twinkling a heathen sleep.

A whole year in sunny island The ship has stopped and gathered Bunches of flowers, because every flower The most beautiful of it’s kind was.

But too many flowers, one evening, With golden fishes caught at underarms, The ship of fire have dipped, And everybody died crossed by flowers.

On the shore two girls are waiting: “What have you wished as a gift this year for?”

“I cannot remember, but I think The most beautiful shell in the sea”.

Lazăr Nicolae Alexandru, cls. aXII-a, Colegiul Naţional ”Lucian Blaga” Sebeş, Prof. coordonator: Todor Cornelia Anacronism Romantic Cum? Mai visezi si-acum, iubito, primăvara?

Te mai gândești si-acuma la câmpul plin de flori?

N-ai renunțat la ceasul de vis si planuri seara, Mai frunzărești in taină cutia cu scrisori?

Cum? Mai alergi si-acuma pe ţărmuri sasculți marea?

Acele-apusuri roșii şi-acum le mai privești?

Tot iți mai faci cu grijă la ora 5 plimbarea, Tot iți mai iei umbrela de soare când citești?

N-ai încă sensul morții, nu simți ce se petrece?

Nu vezi că viața fuge din noi ca un tâlhar?

Că vasele cu visuri au început să sece Şi nu mai pot să umple nici un pahar măcar?

Că mult, o! mult mai sarbezi ca altădată, luna N-o mai căutam cu-aceeași ardoare printre stânci?

Nu te întrebi, iubito, deloc, de ce acuma În turnurile nopții urcăm încet, pe brânci?

Tot mai păstrezi în glastre acele vechi garoafe?

Dar lucrurile mele? Tot le-ai între ferești?

Pe unde-au fost odată grădini acuma praf e Şi-azi nici o bucurie-n tristeți nu mai găsești.

Ne apropiem de toamnă cu fiecare seară Şi-abia mai poate lampa răzbate până-n drum.

Mi-e frică lângă geamuri să mai privesc peafară Şi teamă mi-e şi-n mine să mai privesc acum. Şi totuși tu, iubito, acolo in cămară Cu flori demult uscate ( dar pentru tine vii) Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara Şi, cine știe, poate şi-acuma îmi mai scrii..

Anachronisme Romantique Comment ? Ainsi tu rêves encore, mon amour, le printemps ?

Tu peux imaginer toujours le champ fleuri ?

Une heure tu charges chaque soir de rêves et des projets le temps ?

Le contenu des lettres secrètes tu réappris ?

Comment ? Ainsi tu cours aux bords pour écouter la mer ?

Pour admirer les rougeâtres couchants du soleil ?

La même promenade à cinq heures tu ne cesses pas de faire T’abrites-tu sous l’ombrelle pour lire à l’aise, pareil ?

Le sens de la mort ne te touche pas, ne le pressens-tu ?

Ne vois-tu que la vie s’écoule de nous, perfide ?

Et que les rêves des vases dépérissent de plus en plus Et le dernier verre est resté presque vide ?

Que davantage, o ! plus fades qu’autrefois, la lune Ne la cherchons pas à la même ardeur, parmi les rochers ?

Ne te demande point, mon amour, pourquoi sans fortune Nous allons à quatre pattes et sans se dépêcher ?

Gardes-tu dans les mêmes vases des vieilles fanés œillets ?

Gardes-tu toutes mes affaires blottis entre fenêtres ? À la place de beaux jardins, la poussière, elle est Il n’y a plus les joies dans les tristesses de l’être.

Soirée après soirée triste, on se rapproche d’automne S’efforce la lampe percer la nuit sombre jusque dehors.

J’ai peur, par la fenêtre, que j’aperçoive fantômes J’ai peur ma conscience de regarder alors.

Cependant, mon amour, enfermé en pauvre office Sont toutes flétries les fleurs (que tu as et vois vivantes) Tu caches sous ta paupière un printemps qui agisse Et qui te pousse, peut-être, m’écrire de ton néant.

Sonet Ca marea ce nicicând nu obosește Nici eu nu obosesc cântând iubirea Ce-ţi port, mai mult pe-ascuns si tâlhărește Decât pe faţă, înfruntându-ţi firea.

Dar ce sa fac; pesemne potrivește Un zeu nebun astfel nepotrivirea, Încât, când ochiul meu te deslușește, Nu-ţi pot afla, oricât ţi-o caut, privirea.

C-apari, dispari, e-un semn de întrebare.

Ești val de ţărm sau ţărm desprins în mare Nici eu nu știu cel ce te țin în brațe…

De jocul tău, de-ar fi să-l iau in seamă, Ar trebui–firesc–să-mi fie teamă Dar eu îl gust, în el atât nesaț e …

Sonnet Pareil la mer toujours infatigable Je n’épuise jamais mon chant d’amour, car Je cache, secrètement, irraisonnable Mon âme vaincu sans même croiser le fer.

Comment le faire quand un mêmes Dieu Payen Dérègle tout prévue coïncidence.

Quand mon regard brulé t’aperçois enfin Voir le tien s’enfuit toute espérance.

Je me demande comment surgis-tu, t’efface Tantôt vague au bord, qui vers la mer s’avance Je ne le sais non plus, la douce charge de mes bras…

Que ton jeu dangereux voulant ignorer Tout naturellement, je dois redouter Mais je le goute avide, en meilleur repas.

Boncea Cristian Alexandra, cls. a XII-a Colegiul Național ”I.L. Caragiale” București Radu Stanca – I am the most beautiful in this town I am the most beautiful in this town, In the full streets I am the only one, Graciously wearing the pierce in my ear And with my flowery tie and waistcoat, I am the most beautiful in this town.

Born from the incest of light and nightfall My glances which caress the barathrum It is me they are all talking about And secretly fearing me in the bourg I am the Prince of Half-lights, I'm the fall...

There's no way to run from passionate looks Through my violet hair, thin like a thread They're asking me: am I Life, am I Death?

Why are my socks green, what type of passing?

I can't even evade through dark alleys...

Ribbons, headbands, I'm covered in nothings, When I walk it feels like pedestal ground An eye (the pink one) covered by eyeglass, And my whole leg when I step I expose, I cover it fast, to denude again...

The other eye (yellow one), I let cheer, Watching how they are all clinging to me Ha! If only you knew how good you look Jumping and bouncing for my tar black lips, The other eye is thrilled and I let it.

With a stealthy stick I enhance my look, I bathe in cider three times every night Instead of spit I have something like milk, Slingback shoes to succour my slenderness And a drug out of sow blood, my grandeur.

The teeth in my mouth are powdered with gold, Waist sucked by the corset under my shirt, I smoke nothing but huge opium pipes, On my right arm I have tattooed a bull

And my forehead is brushed with bay laurel.

Through the long, mysterious polished nails, The cat headed umbrella is grinning And I don't know why, when the walk is good, When I'm content with the people I've lured, Tongues and poisoned vipers come out of me.

Branches grow from me like on trees, silky And the omniscient nature herself Does not know who I am: man or flower?

Or only a lost tower ‘mongst houses, A tower from which most precious stones fall?

I am the most beautiful in this town, In the full streets I am the only one, Graciously wearing the pierce in my ear And with my flowery tie and waistcoat, I am the most beautiful in this town.

Rotar Brigitte-Beatrice, Liceul De Arte “Regina Maria”, Alba Iulia Prof.coordonator: Apostol Nicoleta

Întinerire de Radu Stanca Pe cine-l vezi când mă priveşti pe mine?

Ce chip ţi-apare-n faţă când te uiţi La chipul meu şi-ţi treci grăbită mâna Pe frunte, parc-ai vrea ceva să uiţi?...

Ce ochi luceşte-n ochiul meu acuma De nu mă deluşeşti prin el nicicum?

Mă scormoneşti mereu,mă-ncerci întruna, Dar totul piere-ntr-un contur de fum…

De mine, într-o carte l-ai preset…

Eu umblu astâzi printr-o lume nouă Şi-ncerc să-nalţ cetatea din ruini…

Vino şi tu, ca umbrele prin rouă Să ni se şteargă ….şi să-ntinerim.

Cluj, 10 martie 1962 Rejuvenation

by Radu Stanca Who do you see when you're looking at me?

What image shows up in your face when you're looking At my figure and in a hurry put your hand On the forehead, like wanting something to forget?

Whose eye shines in my own eye now For you not to unravel me in it at all?

You always rummage, you try me on and on But everything ends in an outline of smoke…

Could have someone else grown in my own shadow Or I, in someone's shadow, had faded?

The basalt of the statue had been slowly worn away And on the god, the rust had trickled.

The past now wears another mask...

It doesn't look like what you've kept On the old shelf when, to remind you About me, in a book you had it pressed.

Today, I walk in a new world...

Trying to build up the citadel from the ruins…

You should come too, so our shadows in dew To be removed...and we rejuvenate POST-FESTUM

Să fi crescut în umbra mea un altul Sau eu în umbra altuia m-am stins?

Statuii i s-a ros încet bazaltul Şi peste zeu rugina s-a prelins.

Trecutul poart-acum o altă mască…

Nu seamănă cu ceea ce-ai păstrat Pe raftul vechi când, ca să-ţi amintească

Zaharia-Mălina-Florentina, cls. a X-a, Colegiul Național ”M. Eminescu” Buzău Prof. coordonator: Caloian Liliana-Adina Is it too late to take the floor As the wind is blowing behind the floor?

Is it too late to sing, my friends, At your celebration amongst fir-trees?

Si nu mă pot opri să nu ţin pasul Cu cîntecul ce-mi descleştează glasul.

My hands are full of the clay I still have greedy flutes in my conscience Which could arouse a lot of science.

Nu! Nu e prea tîrziu să cer cuvîntul Chiar dacă a-nceput să bată vîntul,

And in the sparkling rain falling on my face I see the night turning into the dawn rays.

And I can’t help walking all along With my strong voice-freeing song.

No! It’s not too late to take the floor Although the wind's blowing behind the door,

Chiar dacă în poiana dintre cetini Serbarea voastră s-a sfîrşit, prieteni.

Maniţiu Lorena, cls. a X-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Mateescu – IstrateMirela ”Cea mai frumoasă floare”, Radu Stanca La plus belle fleur, Radu Stanca

Although in the glade, amongst fir-trees, Celebration is over, my friends.

After searching for your convoy

My mouth is scorched and burning red Because of the thirst I once had.

And yet, as my thoughts unreel, Strings singing inside me I still feel.

POST-FESTUM de Radu Stanca E oare prea tîrziu să cer cuvîntul Acum cînd a-nceput să bată vîntul?

E prea tîrziu ca să mai cînt, prieteni, La sărbătoarea voastră dintre cetini?

Mi-s mîinile umplute de noroiul Prin care-am mers căutîndu-vă convoiul,

Que peux-je t‘apporter, mon amour, si je pars sur la mer?

Lui demanda-t-il d‘un murmure un jour.

Dans les îles perdues à la distance La plus belle fleur –laquelle serait-il. À peine voit-on maintenant le mât.

Sur le rivage, les yeux fermés et la main au sein Une fille blanche mesure le large, Et dans ses yeux cligne un sommeil païen.

Une année complète sur des îles ensoleilleés Le bateau s’arrêta et il y ramassa Des tas de fleurs, parce que chaque fleur La plus belle fleur était à sa manière.

Mais les fleurs furent trop un soir, Avec des poissons d‘or capturés aux aisselles, Le bateau de feu l’abîma, Et tous moururent enroulés de fleurs.

Sur le rivage il y deux filles en attente ”Que veux-tu recevoir en cadeau cette année?” ”Je ne m’en soviens plus. Je trouve...

La plus belle moule dans l‘océan…”

Iar gura mea e arsă si crăpată De setea îndurată altădată.

Lupoaica Teodora-Gabriela, cls. a XII-a Si totuşi dacă mă gîndesc mai bine Simt încă strunele vibrînd în mine, Am încă-n suflet flaute nesătule Ce-ar mai putea trezi tăceri destule.

Prin ploaia de scîntei ce-mi cade-n faţă Văd noaptea preschimbată-n dimineaţă

Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Mateescu – Istrate Mirela La fillete et le dragon Il avait dans ses bras des vipères Et à l'intérieur de son svelte corps un serpent, Les belles filles l'adoraient

Jouant de la harpe doucement.

Mais le roi ordonna Et à celui qui le vaincra La benjamine lui offrira, Le trône et tout comme récompense.

Les épées en croix tombent ,maintenant Et dans les yeux émerge la larme.

Un corp se renverse en cendres Un autre reste coincé sur lui.

Mais la fille pétrifiée au seuil Se brise ses seins, si lourds. <<Oh,ce n’est pas le courageux que j'ai aimé, Mais le dragon!>>.

Văcaru-Sora Mihai-Ştefan, cls. a XI-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Mateescu – IstrateMirela Cenușa Ţi-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni Sau pentru ce bolesc de dorul lor?

Din boala asta s-ar putea să mor Că prea mă pârjolesc negri-ţi tăciuni...

Mai bine lasă-ţi pleoapele pe ei Să nu-i mai văd cum ard pe sub obroc.

Rămâie totul doar un simplu joc Fără dureri şi fără de temei...

Dar nu rămâne, ştiu...Şi din belşug Cresc flăcările-n jurul meu, de dor...

Iubito ! Vino iute c-un ulcior Ca să-mi aduni cenuşa de pe rug...

Les cendres Une sorcière a étouffé du charbon dans tes yeux Pourquoi me manquent-ils tellement ?

Je pourrais mourir de cette nostalgie Car tes yeux noirs me brûlent tant...

Mieux y laisse tes paupières Ne plus les voir brûler sous obroc.

Que tout ne reste qu’un simple jeu Sans douleur et sans raison ...

Mais non, je le sais...Et en abondance Les flammes se multiplent de nostalgie autour de moi...

Viens, ma bien aimée, viens avec une cruche Pour ramasser mes cendres sur le bûcher...

Frătean Denisa, cls. a X-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Mateescu – IstrateMirela Scara de Radu Stanca Aici a fost odată o scară ce ducea La cer. Și lângă scară un înger trist veghea!

Acum din scara- aceea n-a mai rămas decât Cenușa amintirii și îngerul urât.

Noi stăm alături dornici să o urcăm din nou Și auzim din ceruri un sacrosanct ecou Care ne cheamă-ntruna, în sus, spre paradis.

Dar scara-i putrezită şi-urcuşul, interzis.

Ce altă cale oare s-alegem am putea Ca să ajungem iarăşi la cea mai pură stea?

Ce treaptă trebuieşte urmată fără greş Ca să putem fi iară-ntre cei chemaţi aleşi?

O stelă funerară e tot ce-a mai rămas Şi-un înger trist de piatră ce şade fără glas.

El stă cu fruntea -ntoarsă pe-un scut rotund şi frânt Şi drămuieşte-n sine mormânt după mormânt.

Aici a fost odată o scară ce ducea La cer. Şi lângă scară un înger trist veghea.

Acum din scara-aceea n-a mai rămas nimic.

Iubito! Împleteşte-o din nou din borangic …

L’échelle Ici, il était une fois une échelle qui montait Au ciel. Et près de l’échelle, un ange triste veillait.

Maintenant, il n’en est plus resté que Que l’ombre du souvenir et l’ange affreux.

Nous restons ensemble, désireux la gravir à neuf Et entendons du ciel une sacré convocation Qui nous réclame toujours, en haut, vers le paradis

Mais l’échelle est pourrie et la montée interdite

Je ne m’en souviens plus. Il me semble...

La plus belle coquille de l'océan.

Quelle autre voie pourrions-nous choisir?

Pour atteindre de nouveau la plus candide étoile Quelle marche faut-il sans faute monter Pour être de nouveau parmi les convoqués?

Morariu David, cls. a X-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Mateescu – IstrateMirela

Une sombre étoile est la seule qui a persisté Et un ange triste, immobile et muet Il se tient la face laissée sur un pavois rond et cassé Et crée dedans, caveau après caveau Ici, il était une fois une échelle qui montait Au ciel. Et près de l’échelle, un ange triste veillait.

Maintenant, il n’en est plus rien resté Mon amour! Et de nouveau couds-la en soie…

Banciu Gabriela, cls. a XII-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Mateescu – IstrateMirela La plus belle fleur Qu'est-ce que je dois t'apporter, mon amour, si je vais à la mer?

Il lui demanda à voix basse un jour.

Des îles perdues dans le lontain La plus belle fleur - laquelle serait-t-elle? À peine apperçoit-on maintenant le mât.

Sur le rivage, les yeux fermés et la main au sein Une fille blanche mesure le large, Et dans ses yeux clignote un sommeil païen.

Une année entière sur des îles ensoleillées Le navire arrêta et il y rassembla Un tas de fleurs, parce que chaque fleur La plus belle à sa maniere était.

Mais les fleurs furent trop un soir Avec des poissons d'or pris sous les aisselles Le navire de feu, elles l’engloutirent Et tous moururent entrelacés de fleurs.

Sur le rivage, se trouvent deux filles en attente: Qu'est-ce que tu as voulu comme cadeau pour cette année?

El şi ea

Radu Stanca

El tot mai e, dar unde este ea?... Îl văd strivind pe-alee frunzele Şi descifrându-şi singur numele Pe coaja unui trunchi, săpat cândva.

Ea tot mai e, dar unde este el?...

O văd urcând tăcută, fără glas, Cărarea care ultimă-a rămas Din drumul ce ducea către castel...

Ei tot mai sunt, dar unde suntem noi?...

Oricum mă uit, ori încotro privesc, Perechea noastră n-o mai desluşesc Nici înainte şi nici înapoi...

Nici înainte şi nici înapoi, Nu-i văd decât, din când în când pe ea, Din când în când pe el căutând ceva...

Ei totuşi sunt, dar unde suntem noi?...

Lui et elle Il est encore ici, mais où est-elle?...

Je le vois écraser les feuilles dans la ruelle Et déchiffrer son propre nom Écorché jadis sur l'écorce du tronc.

Elle est encore ici, mais où est-il?...

Je la vois monter en paix, Le dernier chemin resté Qui mène au château…

Ils sont encore ici, mais où sommes-nous?...

Où que je regarde et où que je cherche, Notre couple, je ne le distingue plus Ni en avant et ni en arrière…

Je ne les vois que parfois elle Parfois lui et ils cherchent quelque chose…

Pourtant, ils sont ici, mais où sommes-nous?.

Andreea Lică, cls. a IX-a , Liceul “Voltaire”, Craiova Prof.coordonator: Corina Mitrulescu

Sunflower

by Radu Stanca I turn around like a sunflower on a field And follow your light is all that I desire But when you fade into the morning horizon I bow my cheek to the ground.

I stand still the whole night And only when you’re rising in the morning Slowly appearing from the twilight, Towards you, my face is impatiently growing.

I drain the rays of light you’re sending Laying in the hopeful ground And I feel my anger slowly filling With an exciting substance amount.

Floarea-soarelui de Radu Stanca Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Iar când apui în zarea călătoare Obrazul mi-l aplec către pământ.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa Şi numai când răsari tu dimineaţa, Descătuşând din neguri fruntea grea Eu îmi ridic setos spre tine faţa.

Sorb razele pe care le trimiţi Pe câmpul plin de-o harnică speranţă, Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi Se umplu de-o frenetică substanţă.

The Sunflower Anton Georgiana, cls. a XI-a Colegiul Național Kemal Ataturk, Medgidia, Constanța Prof.coordonator: Grigorescu Lavinia

I turn around, like a sunflower, in the field, Searching for your brilliant all flesh, And when you fall in the moving ash Down to earth my pale cheek I simply yield.

Staying all night long so bent in daze Till you rise in the early bright, Releasing my heavy head from the haze I lift with all thirst my sight.

I sip hastily you send the rays In the field full of living demand.

Slowly, I feel my weary jim-jams Filling with a frantic compound.

It goes through my whole build And my rebel veins climbs Till I bear and together bind With the flowers of essence.

Păun Karina, cls. a IX-a, Liceul “Voltaire”, Craiova Prof.coordonator: Corina Mitrulescu Why would you allow the wind?

by Radu Stanca

De ce dai voie vântului de Radu Stanca

Why would you allow the wind To mess your hair?

Is it maybe because its touch is Warmer, gentler and even holier?

De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?

E mângâierea lui, făcute-n tumbe, Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Is it its floating fingers?

More experienced and countless When they embrace you from head to toe?

When they let your shoulder go?

Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meştere în joc, mai fără număr Când te cuprind din cap până-n picioare, Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?

Why do you let the wind place its hand Wherever it wants, wrapped around your chest Through the fragile skirts that float pointlessly This ancient creature watches you with warm eyes.

De ce laşi vântul ca să-şi pună palma Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul, Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma, Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

Why, when it’s spying on you through the grass And wants to freely kiss your mouth, While I’m craving, with tears on my chin Why do you let it...and won’t let me...

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie, - În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă – Pe el îl laşi ... iar mie, nu-mi dai voie ...

Grecu Adela, cls.a IX-a, Liceul “Voltaire”, Craiova Prof.coordonator: Corina Mitrulescu The Leaves (Autumn Elegy)

by Radu Stanca

Frunzele (Elegie de toamnă) de Radu Stanca

Don’t ask me anything tonight, Neither what time it is not what I’m thinking about Better let me close the window, So that I won’t see the leaves falling from the branch…

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Set the fire and stay inside the house And don’t say anything, don’t say a single word…

I want to feel at home when I’m with you So that I won’t feel the leaves flying in the wind…

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

When you are covered in your sleeping clothes Sit next to me, just like a ball of thread And keep unwinding it endlessly So that I won’t hear the leaves sighing at my feet…

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Take me by your side and give me refuge From the wrath of this autumn that is haunting us And do not ask me tonight Why the leaves are frightening me…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Hashemi Ariana, cls. a IX-a, Liceul “Voltaire”, Craiova Prof. coordonator: Corina Mitrulescu

Cea mai frumoasă floare de Radu Stanca

The Most Beautiful Flower

by Radu Stanca “What should I bring you from the sea, my love?”

One day he whispered in her ear.

“From the islands lost away Which flower would be the most beautiful?”

« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare ? » O întrebă în şoapte într-o zi. « Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi »

The mast can now be barely seen.

On the shore, her eyes closed, her hand to the breast A white girl measures the high seas And in her eyes a pagan sleep shines.

Abia se mai zăreşte-acum catargul.

Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul, Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

A whole year through the sunny islands The ship stopped and gather in her belly A pile of flowers as each flower Was the most beautiful in its own way.

Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi strânse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.

But the flowers, too many in one evening, With golden fish caught under their arms, The fiery ship they submerged And they all died covered with flowers.

Dar florile, prea multe într-o seară, Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară, Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

There are two girls waiting on the shore: “What gift did you desire this year?”

“I don’t remember. I believeI wanted the most beautiful shell.”

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare : « Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an ? » « Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –Cea mai frumoasă scoică din ocean ».

Him and Her

by Radu Stanca He still is... but where is she?

I see him crushing leaves on the alley Deciphering alone his own name On the bark of a tree once carved.

She still is...but where is he?

I see her silently climbing, speechless The remaining footpath From the road to the castle...

They still are but where are we?...

Either way I look, everywhere I look I can't unravel our couple Neither forward, nor backward...

Neither forward, nor backward, I can't see them, only sometimes her, Sometimes him searching for something...

They still are, but where are we?...

Creație plastică

Locul I Stănese Sânziana Maria cls. a XI-a, C.N.”Samuel von Brukenthal”, Sibiu Prof.coord: Trifu Andreea

Mențiune Anghelina Dalia Gabriela Cls. a X-a, Liceul Tehnologic ”Ferdinand I”, Curtea de Argeș, prof.coord. Șerbănoiu Diana Andreea

Locul II Fazal Sabin cls.a X-a, C.N. ”Ion Creangă”, București Prof.coord. Dumitrescu Laurențiu

Macsim Ioana Edera cls. a X-a, Liceul de Artă Sibiu, prof.coord.

Dincă Adriana (”Sibiul și minunățiile lui”)

Popescu Andra Gabriela cls. a IX-a, CNOG Sibiu, prof.coord. Mărculescu Carmen

Mențiune Popa Ana-Maria cls.a IX-a F, CNOG Sibiu, prof.coord.

Mărculescu Carmen (”Fata cu vioară”)

Mențiune Grancea Iuliana CNOG Sibiu, prof.coord. Vișan Ramona (”Piața Mică”)

Coracioni Mara cls. aIX-a, CNOG Sibiu, prof.coord. Tischer Alexandra (”În inima Sibiului”)

Nicolae Ruxandra cls.a IX-a, CNOG Sibiu, prof.coord. Mărculescu Carmen (”Numai noaptea”)

Mențiune Stoian Andrei cls. a X-a, Liceul de Artă Sibiu, prof.coord.

Dincă Adriana(”Radu Stanca, poetul unui Sibiu de poveste”)

Frătean Denisa cls.a X-a, CNOG Sibiu, prof.coord. Mărculescu Carmen (”Pasaj”)

Stoian Olivia Maria cls. a IX-a, CN ”Ion Creangă” București, prof.coord. Dumitrescu Laurențiu (”Evul nostrum tăcut și discret”)

Locul III Băiculescu Kira cls. a IX-a, C.N.”Samuel von Brukenthal”, Sibiu Prof.coord: Trifu Andreea

Notă: Imaginile din revistă au fost preluate de pe Google.Image, în general cu specificația ”Nu sunt supuse drepturilor de autor”.

REZULTATELE CONCURSULUI NAȚIONAL ”RADU STANCA” Ediția a II-a, martie 2015 1. SECȚIUNEA TRADUCERI Premiul I: Nicolae Sonia, cls. a X-a, Liceul Teoretic ”Ferdinand I”, Curtea de Argeș.

Prof.coordonator: Neagoie Lidia Premiul II: Mihai Văcaru-Sora, cls.a XI-a, Colegiul National „Octavian Goga”, Sibiu.

Prof.coordonator: Colpoș Codruța Premiul III: Domnicu Mădălina, cls. a XII-a, Liceul Tehnologic ”Ferdinand I”, Curtea de Argeș.

Prof.coordonator Neagoie Lidia MENȚIUNI Rotar Brigitte-Beatrice, Liceul De Arte “Regina Maria”, Alba Iulia. Prof.Coordonator: Apostol Nicoleta Hashemi Ariana, Clasa: a IX-a, Liceul “Voltaire”, Craiova. Prof. coordonator: Corina Mitrulescu Borbel Iulia, cls a XII-a, Colegiul Naţional „ Octavian Goga” Sibiu Prof.coordonator: Maier Nicoleta Pașol Alberto-Emanuel, Clasa a IX-a,Colegiul Național ,,Ion Creangă’’. Prof. coordonator Dumitrescu Laurențiu

2. SECȚIUNEA POEZIE GIMNAZIU Premiul I: Anca Teodor Gabriel, cls.a VIII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea. Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta Premiul II: Copilu Nicole, cls a VI-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coordonator: Tămaș Simona-Nicoleta Premiul III: Ghita Daria, cls. a VIII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea MENȚIUNI Vlad Morar, cls a VI-a, Transylvania College Cluj-Napoca Prof.coordonator: Mocanu Cosmina Hoha Pop Diana, clasa a VIII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea Dîrleci Andra, cls. a VII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea.

Prof.coordonator : Tămaș Simona-Nicoleta

3. SECȚIUNEA POEZIE LICEU Premiul I: Robert Saroși, cls. a X-a, Colegiul Național”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu.Vâlcea Prof. coordonator, prof. dr. Geanina Oprea Premiul II: Soare Ioana Florentina, cls.a XI-a, Colegiul Național ”Ion Maiorescu”, Giurgiu Prof.coordonator: Preotu Adriana Premiul III: Roată Ștefan, cls.a IX-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea Prof.coord. Tămaș Simona-Nicoleta

MENȚIUNI Ciulei Sebastian, cls.a XII-a, Colegiul Național”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Prof. coordonator, prof. dr. Geanina Oprea Muler Paula Renata, cls. a X-a, Liceul ”Regina Maria”, Dorohoi Prof.coordonator: Foca Alina Florescu Alexandru, cls.a XII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Prof. coordonator, prof. dr. Geanina Oprea

4. SECȚIUNEA CREAȚIE PLASTICĂ Premiul I: Stănese Sânziana Maria, cls. a XI-a, C.N.”Samuel von Brukenthal”, Sibiu (”Corydon”). Prof.coordonator: Trifu Andreea Premiul II: Fazal Sabin, cls.a X-a, C.N. ”Ion Creangă”, București (”In turn s-au pornit vocile primăverii”). Prof.coordonator. Dumitrescu Laurențiu Premiul III: Băiculescu Kira, cls. a IX-a, C.N.”Samuel von Brukenthal”, Sibiu (Pe urmele poetului, în cetate). Prof.coordonator: Trifu Andreea MENȚIUNI Stoian Andrei, cls. a X-a, LIceul de Artă Sibiu. Prof.coordonator. Dincă Adriana (”Radu Stanca, poetul unui Sibiu de poveste”) Popa Ana-Maria, cls.a IX-a F, CNOG Sibiu. Prof.coordonator. Mărculescu Carmen (”Fata cu vioară”) Grancea Iuliana, CNOG Sibiu. Prof.coordonator. Vișan Ramona (”Piața Mică”) Anghelina Dalia Gabriela, Cls. a X-a, Liceul Tehnologic ”Ferdinand I”, Curtea de Argeș, (”În cetate”). Prof.coordonator. Șerbănoiu Diana Andreea

5. SECȚIUNEA ”DIALOG ÎN OGLINDĂ” LICEU Premiul I: Daniela-Eliza Dordea, cls. a XII-a, Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”, Sibiu, Prof. coordinator: Petrina Dobrotă Premiul II: Haiduc Simina, cls. a X-a, Colegiul Național Bilingv,,George Coşbuc”, Bucureşti Prof.coordonator: Plohi Alina Premiul III: Nicolae Sonia, cls. a X-a, Liceul Tehnologic „Ferdinand I”, Curtea de Argeş, Prof. coord: Șerbănoiu Diana MENȚIUNI Angelescu Anamaria, cls.a X-a, Colegiul Național”Mircea cel Bătrân”. Rm.Vâlcea Prof.coordonator: prof. dr. Geanina Oprea Iancu Roxana-Elena, cls.a XI-a, Colegiul Național „B. P. Hasdeu” Buzău. Prof.coordonator: Dinu Alina Morariu David, clasa a XII-a, Colegiul Național ”O. Goga”, Sibiu. Prof. coordonator, Elena Gabos Murășan Ligia, cls.a X-a, Liceul Teoretic „Octavian Goga”, Huedin. Prof. coordonator: Rodica Rus

GIMNAZIU Premiul I: Șeican Teodora, cls.a VI-a, Școala Gimnazială ”Regina Maria” Sibiu, Prof.coordonator: Silea Camelia Premiul II: Paula Frâncu, cls. a VII-a, Școala Gimnazială Șeica Mare, jud.Sibiu Prof.coordonator: Șușa Maria Premiul III: Popescu Simina, cls.a VII-a, Școala Gimnazială ”Maria Roseti”, București Prof.coordonator: Szin Diana MENȚIUNI Trifan Oana, cls. a VII-a, Liceul de Arte ”Corneliu Baba”, Bistriţa. Prof.coordonator: Târziu-Gal Andreea Morar Vlad, cls.a VI-a, Transylvania College, Cluj-Napoca. Prof.coordonator: Mocanu Cosmina Nicol Rad, cls. a V-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu, Prof.coordonator: Ducu Luminița

SECȚIUNEA PROZĂ, GIMNAZIU Premiul I: Turtureanu Mălina, cls. a VII-a, Colegiul Național, Iași, Prof. coordonator: Carmen Martinuș Premiul II: Crăciun Denisa Andreea, cls. aVIII-a, Liceul Tehnologic ”Anghel Saligny”, Brăila, Prof. coordinator: Manolescu Camelia–Mihaela

SECȚIUNEA PROZĂ, LICEU Premiul I: Man Sergiu, cls a XII-a, Liceul Teoretic “Octavian Goga” Huedin, Prof. coordonator Daciana Loi Premiul II: Nistorică Maria, clasa a X-a, Colegiul ,,Henri Coandă”, Bacău, Prof. coordonator Liliana Budău Premiul III: Trifan Victor, clasa a XI-a, Colegiul ,,Henri Coandă”, Bacău, Prof. coordonator Liliana Budău

6. SECȚIUNEA CRITICĂ LITERARĂ Premiul I: Dumitrescu Andrei– Clasa a XII-a . C.N. „Spiru Haret”, Bucureşti. Prof. coord.

Turculeț Angela Premiul II: Bădăruţă – Haşigan Ionuţ – Clasa a IX-a. Colegiul Naţional „ Octavian Goga”, Sibiu.

Prof.coordonator. Vișan Ramona Premiul III: Badea Andrada – Clasa a X-a. Liceul ”Constantin Brâncoveanu”, Horezu, Vâlcea, Prof.coordonator: Bocoi Maria MENŢIUNI Boagiu Maria Loredana - Clasa a XII-a. Liceul Tehnologic Transporturi Auto, Craiova.

Prof.coordonator : Mariana Vînătoru Frătean Denisa-Maria, cls. a X-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu.

Prof. coordonator: Stoian Achim Gribincea Bianca – Clasa a IX-a, Liceul Teoretic „Nichita Stănescu”, Bucureşti. Prof. coordonator: Niculina Chiper