Revista Concursului Radu Stanca 2021 by Tischer

Concursul National RADU STANCA PASII POETULUI PRIN BURGUL MEDIEVAL ,

EDITURA MAGISTER SIBIU 2021

Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu Colegiul Naţional “Octavian Goga” Sibiu Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu Biblioteca ASTRA Sibiu Casa Corpului Didactic Sibiu

RADU STANCA - PAŞII POETULUI PRIN BURGUL MEDIEVAL -

Revista Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică, traduceri şi critică literară “Radu Stanca” Ediţia a VII-a

EDITURA MAGISTER SIBIU 2021

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României “Radu Stanca—Paşii poetului prin burgul medieval”

Coordonatori proiect: profesor Tischer Alexandra, profesor Maier Nicoleta Tehnoredactare și design: profesor Tischer Alexandra, profesor Demco Andreea, bibliotecar Schiau Ramona ISSN 2393 – 316X ISSN-L 2393 – 316X

Revista cuprinde lucrările prezentate în cadrul Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică „Radu Stanca – Pașii poetului prin burgul medieval”, organizat de Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu (CAER 2019). Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine integral autorilor care îşi asumă consecinţele de orice natură ale nerespectării drepturilor de autor.

EVENIMENT ORGANIZAT CU SPRIJINUL

Coperta:Manuela Hila Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu

Cuprins

În loc de argument .................................................................................................... 5 Dialog în Oglindă...................................................................................................... 9 Creaţie Liberă – Poezie ........................................................................................... 18 Creaţie Liberă – Proză ............................................................................................ 34 Critică ...................................................................................................................... 45 Traduceri ................................................................................................................. 53 Creație plastică ...................................................................................................... 100 Premiile ediției a șaptea a concursului 2021 ....................................................... 104

În loc de argument Măștile poeziei, măștile poetului Prof. Tischer Andra Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Poate că nu există un caz mai interesant în literatura română în care măștile poeziei să se identifice într-atât cu măștile poetului însuși decât în cele două texte ale lui Radu Stanca, poezia ”Doti” și scrisoarea pe care, cu câteva zile înainte de căsătorie, i-o trimite Dorinei Ghibu (Doti), marea, unica dragoste a vieții sale. De unde ideea acestei echivalențe – din autenticitatea scrisorii și din surprinzătoarea obiectivare a eului din creația lirică purtând numele femeii iubite, dar exprimând sublima stare de dragoste printr-o voce feminină de o sensibilitate autentică, amestecată cu note înalte, de frustă sinceritate, care trădează masca lirică. Nota comună a celor două texte, care le face inseparabile precum cele două fețe ale lui Ianus Bifrons, este substratul arhetipal din care se nutrește Ideea de iubire absolută și viziunea idealizată pe care o exprimă: androginul, ca reprezentare mitico-simbolică a dragostei, e o ființă duală, bărbat-femeie completându-se într-o unitate infrangibilă, fiecare exprimându-și, paradoxal, individualitatea, prin două voci care își cheamă jumătatea ca singur mod de a recupera dreptul la Paradisul pierdut. Ca și la Eminescu, acest lirism al măștilor reprezintă un apogeu creator de mare vibrație și intensitate, pentru că spiritului descătușat de forța iubirii nu-i mai este suficientă o singură manifestare lirică, ci se desface într-o polifonie sentimental orchestrată și autentică în mod egal, până la a se confunda, într-un singur ton. Ceea ce îl desparte însă de predecesorul său literar este obsesia contopirii în Celălalt, puterea vizionară de a vedea nu numai ființa Iubitei drept ”divină contopire între suflet și trup”, a cărei deplinătate îi conferă acel sentiment irepetabil al iubirii absolute, unice, de proporții colosale, ci și ființa Cuplului, în care femeia a turnat, ca într-o ”amforă grecească” (metaforă a unei arhetipale frumuseți de început al lumii) focul, viața, fericirea, cu virtuți de liant indestructibil. Esențializând, ambele texte trimit la ideea unei reîncarnări în ființa androginică prin revelația Erosului purificator, a cărui putere esențială este aceea de a conferi celor ce se iubesc accesul în dimensiunea sublimă a existenței dincolo de fruntariile omenescului, într-o zonă a spiritului pur, metaforic exprimată prin ”înălțimea cristalină”, nealterat de timpul și spațiul profan, ”îndumnezeit”, acolo unde ea, ”toată numai suflet” în toate detaliile, privirea, mersul de pasăre măiastră, zâmbetul, degetele, strângerea de mână, îl purifică pe iremediabilul împătimit de fericire și îl topește apoi, la temperaturi extatice, ca o garanție a propriei împliniri, ”prin toți porii”, metamorfozându-l într-o nouă, virginală, ardentă, efigie a Ființei complete. Glasul bărbatului pe buzele căruia ”se naște un jurământ sfânt” în fața Iubirii, declarată ”cel mai sublim act al desăvârșirii”, are subtile acorduri feminine în fiecare moment al pateticei declarații de dragoste epistolare și chiar poate părea o emanație a unei stări pur feminine, obișnuiți fiind cu modulații stilistice și emoționale specifice mai degrabă sufletului feminin decât celui viril, masculin. Ai senzația, citind scrisoarea adresată Dorinei, că sunt rânduri scrise de o femeie îndrăgostită, capabilă de a-și antrena întreaga ființă lirică în această aventură ontologică a devenirii prin celălalt. Poezia ”Doti” exhibă, cu toate mijloacele lirismului subiectiv, o forță a expresiei și a emoției mai degrabă masculină, deși vocea lirică aparține, prin mărcile gramaticale, femeii. Cele două voci se împletesc cu atâta naturalețe, încât semnalele individuale se estompează în percepția cititorului neavizat. Imperativă de la început, poezia amintește, în prima strofă, de invocațiile cu care se deschid marile epopei, pătrunzând în sufletul cititorului ca printr-o poartă masivă deschisă 5

cu pumnii strânși. Obsesia primordialului și a sacrului care își cere intrarea în lume e afirmată fără ezitare, în această ipostază iubirea e hierofanie capabilă să umple cu viață-cunoaștere și viațăcredință lumea îndrăgostiților. Femeia este, în ochii bărbatului rătăcit în propriul său destin, ”iluzie abstractă”, ”sămânță din străvechiul Amon-Ra”, pe care el e chemat (principiul pasiv, yin, ca și la Eminescu) s-o aducă la viață, ca un Pygmalion demitizat care aduce la suprafață tumultul interior al femeii descoperind-o, cu palma aspră, viguros și neîntârziat, ca pe o Evă coborâtă pe pământ. Între cei doi, vălul ( aparența sau iluzia) e singura barieră între cele două lumi pe cale a se contopi ireversibil, având înscris, ca un stigmat, unul în trupul celuilalt, destinul, iar actul ”dumicării” (dacă ar fi să-l parafrazăm pe Arghezi) se petrece într-o tăcere pe care sângele– fluid vital care topește contrariile – o ”înfioară” susurând în noul ”trunchi”. În propria conștiință – oglindă, femeia apare idealizată și esențializată într-o efigie sacră, turnată în argint ce scânteie în raze lungi pe frunte ( narcisism la prima vedere, dacă nu citim în spatele oglinzii ochiul ”ascuns” al bărbatului îndrăgostit care scrie poezia!), conștientă de puterea seducției cu care conduce lumea. Ea își oferă mâna ”cu palma desfăcută” ( provocator, deci), pentru că ea însăși e Destinul prin care, bărbatul, descifrândul, va ”cunoaște și crede”, adică va deveni parte activă (yang) capabilă de revelație. În miezul tuturor prefacerilor și al tuturor irizațiilor spirituale, stă Inima, ”străvechea” ( anima și animus în același simbol tutelar), care învinge timpul printr-un ”etern semnal”, nivelând orice opoziții, netezind orice asperități, ridicând ființa individuală la starea primordială, extatică, în afara oricăror determinări și tipare limitative. Neaplicând o perspectivă exegetică, ci mai degrabă una eseistică, sentimentală, închei cu convingerea că există, sau mai bine spus, ni se oferă, în calea pe care mergem spre înțelepciune, șansa unică de a descoperi în noi, prin celălalt, sămânța dumnezeiască din care am descins… Totul e, privind cu ochii închiși ( cu acel ochi deschis în interior), într-o tăcere de început de lume, să simțim dorul, Dorul acela cu care Dumnezeu a creat Paradisul și a dat omului povestea, s-o spună mai departe, în șoaptă… Dă-mi la o parte vălul şi priveşte! Eşti primul muritor care mă vezi. Te-ai furişat în templul meu hoţeşte Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi. Mă socoteai iluzie abstractă, Sămînţă din străvechiul Amon-Ra. Şi-azi cînd mă pipăi simţi cum se contractă În trupul meu de piatră inima. Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală! Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sîni! Aşa cum stau aici, aproape goală, Sînt mai frumoasă ca un imn păgîn. O pulbere de-argint mă împresoară Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi. Tăcerea care-acum se înfioară E sîngele ce-mi susură pe trunchi. Cînd ochii mi-s închişi, ciulesc urechea, Iar cînd o-nchid pe ea, din ochi pîndesc. Bagă de seamă! Inima, străvechea, 6

Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc! Streinule intrat aici hoţeşte! Hoinarule căzut în mreaja mea! Ia-mi palma desfăcută şi citeşte: Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta! (”Doti”) "Doti, draga mea… Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare. Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noastre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri. Fericirea mea nu are hotare; ea cuprinde, de la o margine la alta, universal – pretutindeni e numai ea; sunt învăluit în strălucirea bucuriei mele nelimitate. Aripi să am şi nu aş putea urca mai sus decât înălţimea cristalină de la care privesc acum, în faţă, viitorul. Toate s-au limpezit în mine, s-au purificat – am devenit un om nou. Şi mă îndrept, cu fruntea sus, spre treptele pe care mă vor conduce mâinile tale blânde şi înţelegătoare; privirile tale adânci, încărcate de viaţa pe care cu generozitate o răspândeşti ăn trupul şi sufletul meu. Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim. Eşti sensul meu adevărat – şi dincolo de orice graniţe terestre eşti îndumnezeirea mea; mântuirea mea. Cu tine dobândesc nu numai un rost, dar şi un loc printre binecuvântaţii lumii – căci tu îmi aduci fericirea. (…) Vrând să te merit, voi frământa toate puterile spiritului meu – voi lupta cu nesăbuirile mele, cu infernurile mele; îmi voi limpezi căutările, voi munci cu pasiune. Vrând mereu să te cuceresc, voi căuta să devin – te voi avea mereu în faţă, ideal luminos, pe care mă vopi strădui întruna să-l dobândesc. (…) Mă voi cârmui după tine, precum corăbierul după steaua polară. (…) Şi nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău. Nu mai şoptesc alt cuvânt decât numele tău, ce mi te aduce mereu, cu putere magică, în ochii sufletului - eşti permanent în mine, ai pătruns în locaşurile mele lăuntrice prin toţi porii fiinţei mele; îţi simt neîncetata făptura ta de fum suav, îţi ascult mereu glasul, legănător şi darnic, ca un clopot de mare sărbătoare; îţi văd ochii adânciţi între neguri de bună tristeţe; îţi cuprind cu palmele nerăbdătoare hulubii sânilor, ferecaţi parcă dintr-un pătimaş zbor; îţi cercetez cu copilărească uimire merele de pe marmora umerilor, linia plină de graţie, ca o amforă greacă, a trupului tău – şi-mi plec buzele, draga mea, pe marginea acestei amfore şi te 7

beau în mine pe tine; te beau cu toată frumuseţea ta, cu tot trupul. Fiindcă de acolo, din adâncul sufletului tău, vine marea ta frumuseţe; - chipul tău, trupul tău sunt reflexul direct al sufletului. Şi eşti frumoasă, iubito, pentru că eşti toată numai suflet; suflet e privirea ta, suflet e mersul tău de pasăre măiastră, suflet e zâmbetul tău, suflet sunt degetele tale şi strângerea ta de mână. Între sufletul tău şi trupul tău au căzut toate obstacolele – divina lor contopire e desăvârşită. Şi te iubesc pentru că eşti deplină. Şi te chem. pentru că vreau să mă îndeplineşti; te chem, te chem neîncetat, tu, lumina mea, viaţa mea, împlinirea mea. Al tău, Radu“

Dialog în Oglindă Puteam să privesc zăpada cum se topește Și să admir faptul că primăvara sosește!

Dragomir Smaranda, clasa a V-a Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu Professor coordinator: Ducu Luminița

Dar acel minut s-a scurs, Pe apa sâmbetei s-a dus! Ca pe un râușor, care curge încetișor, Spre copacul vieții roditor.

Minut de primăvară Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut și totuși a pierit, Acel minut de primăvară Pe care eu l-am isprăvit!

Căci viața este scurtă! Dar poate fi trăită cât o sută, O sută de vieți bine trăite, vieți împlinite! Și merită trăită din plin! Fără ca vreodată să suspini! Căci viața este ca o floare, Tânără, înfloritoare, și apoi moare…

Puteam să admir o floare Și să îi simt mireasma îmbietoare! Puteam să stau la soare, Ca să mă bucur de strălucirea razelor lui strălucitoare!

Umbră cu pălărie… Dragomir Smaranda, clasa a V-a Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu Professor coordinator: Ducu Luminița

Se ține după mine cineva... De mi-aș întoarce capul l-aș vedea, Dar, dac-aș face-o, chiar m-aș îneca în frică. M-aș sufoca în spaima de a o recunoaște Pe-acea umbră ce-mi bântuia coșmarurile din copilărie.

Să taci… Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am, Ci lasă-mă în fața șevaletului, pictând o lume care nu există încă, o lume în care noaptea și gândurile neexprimate vreodată nasc creaturi fantastice.

Am încercat să mă ascund, dar tot timpul mă găsește. Atunci încerc să nu mai întorc capul, ci doar mă uit înainte în ochii oamenilor fără pălărie.

Tu... Tu trebuie să taci ca să faci parte din ea...

Cu cetatea mea în minte Aș putea scrie romane. Ale sale ziduri ‘nalte Oprind invazii dușmane.

Filip Marian, clasa a VIII-a Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal” Sibiu Profesor coordonator: Dimulete Geta Lăcrămioara

Calfe și harnici zidari Pentru oraș au construit 9

Un șir de ziduri mari, Un scut de neclintit.

E chipul tău de lună și de soare, pictat de-o mână de artist divin, și zâmbete de mici mărgăritare, ce îmi aduc în suflet mult senin?

Oameni isteți și muncitori Un burg semeț au înălțat. Comerțul său înfloritor Ducându-i faima-n lung și-n lat.

Sau poate-i vocea ta cea caldă, ce-n inimă-mi presară stele, și fluturi fac în pieptu-mi salbă de dragoste și de durere?

Badea Claudia, clasa a X-a Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordonator: Bozeanu Mariana Azi

E mângâierea ta ca perlele de rouă, pe mâna meu de nobile cristale, care se strâng atunci când plouă, furtuni de flori și de petale?

Prin urmare nu mă mai iubești, nu mai vrei comori înflăcărate, nu trebuie azi să te sfiești, tu poți pleca spe lumi îndepărtate.

Da, sunt toate-acestea laolaltă, un dor nebun de ochii de cărbune, pe care-o vrăjitoare de-altădată șoptit l-a spus: descântec-rugăciune!

Am înțeles, azi nu vorbești, căci ai ales o altă lume, deși simt că mai dorești să spui încet al nostru nume.

Păun Valentina, clasa a XII-a Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordonator: Bozeanu Mariana

Un suflet gol azi vei lăsa în urmă, oare se va mai umple vreodată? Eu încă îți văd a ta umbră în gândurile mele purtată.

Începutul La început a fost sărutul Şi el era pe gura ta ... Din abisuri albastre izvorâte Creșteau în mine flori de „nu-mă-uita”.

Pe-un drum ce nu-i și-al meu știu bine că tu te-ai pierdut... Mă obsedează gândul greu, căci azi, tu trist ai dispărut.

Luminile se nășteau în zori Prin umbre de dor strecurate, Iar porțile cetății sfărâmate Se loveau de zidurile neapărate.

Păun Valentina, clasa a XII-a Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordonator: Bozeanu Mariana De dor

Se înălțau aurorele multicolore, Când răsuflarea ta caldă mă ocrotea, Zburam pe talazurile mării de sare, Zâmbind lăuntric în margine de stea.

Ţi-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni Sau pentru ce bolesc de dorul lor? Pășesc neostenit prin aer, dar ce minuni mă leagă veșnic de-al tău pridvor?

Ce început de neuitat! Sărutul de pe gura ta, Abis și zbor nemăsurat, În inimi cântă încă dragostea. 10

Și-mi șoptea la inimioară: Iubirea noastră n-o să doară.

Delcea Carmen, clasa a X-a Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordonator: Bozeanu Mariana

Și mă pierd în nemurire, Curg lacrimi pân’ la orbire, Când mă gândesc că suntem muritori, Pe lume veșnic, simplii călători.

Toamnă Privește din fereastra deschisă podgoria Și câmpul de-astă vară! Ce repede s-au stins. Acoperă-mi umbra și memoria, O mantie rece azi m-a cuprins.

Și simt că-l știu din altă viață, Același suflet, altă față. L-aș recunoaște-n orice lume, Sub altă întrunchipare și alt nume.

Am sufletul greu și mă cheamă, Fără de margini, un somn apăsat, Iar trupul tău, în frunze de-aramă, E-ntr-o capcană înveșmântat.

Brad Lorena, clasa a XII-a Colegiul Naţional ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Stoian Achim

Privește spre cerul de noapte Vârtejuri fumurii și grele, Și gândul nu-l spune în șoapte, Trimite-l în cărțile mele.

Cum? Mai alergi și-acuma pe țărmuri s-asculți marea? Acele-apusuri roșii și-acum le mai privești? Tu asemenea mie, încă le-auzi chemarea? La fel ca-n acea vară, crezi încă în povești?

E toamnă cenușie printre noi, Copacii pictează un negru labirint. Să-ți amintești mereu de noi doi, De dorul nostru nemărginit.

Eu cred, și tot aș crede și de ar fi doar basme, Și de-ai veni să-mi spui că visul ți-e fictiv. Căci doar atunci când aleg să mă-ncred în fantasme, Credința mi se-nalță, crescând superlativ.

Bîrsan Ionela, clasa a XI-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela Deschidere

Cum? Te-ai întors la plajă? Mai cauți și acuma Ce-atunci ai îngropat trist în nisipul fin? Se pare că după un an ai făcut suma, Văzând că cerul nu mai este la fel de senin.

Știu, sufletul acesta care e Ȋndrǎgostit de toate stelele, Știu, chipul acesta care e, Îndrăgostit de toate nopțile.

Nisipul și-a lăsat aurul valurilor; Acestea l-au purtat pe un curent rebel, Știind că doar așa va fi nemuritor, Și bineînțeles! Tu ai făcut la fel.

Petrecute pe bancă, împreună, Admirând în înuneric la lună, Și-mi dădea motive să îndrăznesc, Să fiu, să râd, sau să zâmbesc.

Ți-ai pus toată speranța într-un cufăr secret La care astăzi te simți pregătit să vii, Gândindu-te că te voi aștepta discret Să mai intrăm o dată în Marea noastră Gri.

Și mă privea cu ochi strălucitori, Blânzi, sinceri, ocrotitori,

Dar glasuri de sirene și-o poftă imatură De ne-ar chema aievea și de ne-ar fermeca, 11

Am trece cu același curaj de geamandură Și încă o dată, în larg ne-am îneca. (după Anacronism romantic)

Am uitat cum era să aud sinistrele cuvinte, Două vorbe care cândva păreau adevărate, Dar acum au ajuns doar niște simple minciuni depănate…

Drăguț Alexia Gabriela, clasa a IX-a Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, București Profesor coordonator: Roșca Teodora

Ichim Ramona, cls. a XII-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu”, Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina

La început a fost sărutul Și el era pe gura ta… S-a transmis ușor către a mea M-a purtat prin lumi divine, Iar când buzele ni s-au atins plăpând Am simțit un fior cum s-a prelins ușor, Lăsând vechile amintiri în zbor.

Fata cu vioara Acum, când ochii ei nu mai privesc, Când degetele ei prelungi, de ceară, Tresar sub a arcușului vioară, Pe note triste, lacrimi înfloresc. Se scutură și trandafirii-n vază, În a suspinelor de ceteră cântări, Prin voalul fin, ea, umbra pe cărări, Doar luna în luciri mai scânteiază.

O vrajă parcă ne-a învăluit pe amândoi Ne-a purtat peste mări și țări O nouă lume am contopit, Din sfintele raze ce ne-au cuprins dormind…

Deodată… și vioara se oprește În plânset adunat pe-argint de strune, De parcă azi nu are ce mai spune, Iar fata în fantasme se topește!

Și-am deschis deodată ochii Am început sa mă întreb ce s-a întâmplat, Buzele tale trandafirii dispăruseră în noapte, Așa că m-am lăsat purtată de niște șoapte…

Pătrașcu Patricia Florina, clasa: a IX-a Colegiul Național Ion C. Brătianu, Pitești Profesor coordonator: Firuță Dorina

Am închis din nou ochii, sperând că voi deschide iarăși orizonturi, Am simțit o atingere caldă Și am tresărit ușor căzând în al abisului dor.

De-ai mai fi o dată... De n-ar fi decât visul și tot ar fi de-ajuns Sǎ mi te-aducǎ-n minte când mǎ cuprinde dorul, Să mai simt înc-o clipă prea dulcea revedere, Să mă cuprindă-ndată amarul și amorul.

Prin urmare nu mă mai iubești Nu mai vrei comori înflăcărate Nu mai vrei să pătrundem împreună În noi lumi ce domnesc sub o aură comună. Ai uitat ce a fost între noi, Ai pătat sufletul îmbălsămat cu flori, Care acopereau cândva un drum Umplut cu firave amintiri deșarte, Amuțite acum pentru totdeauna printre fiori… Erau dulci precum niște petale Aruncate într-un labirintic dans Prin al inimii extaz.

De-aș mai avea o viață de amintiri senine N-aș mai cere nimic, m-aș mulțumi cu tine, Să mă cuprinzi cu totul cu al tău șarm unic, sfânt, Cum n-a mai fost vreodată o ființă pe Pământ. De mi s-ar da o clipă să îți mai văd prezența 12

Atât ar fi de-ajuns să-mi înceteze existența, Să mă sfâșie profund și să-mi dea viață pură, Cum doar tu ai putea prin simpla ta natură.

Care îi aduce pe aceste meleaguri pentru buna îndeletnicire. Totuși, nu detest să-mi caut cuvinte potrivite, Pe placul unor spirite extrem de odihnite, Deoarece chiar și în spatele epitetelor "strivite" Se vor regăsi ființe la fel de mâhnite, Care încearcă cu disperare să descopere versuri pentru suflete rănite, Ce îmi călăuzesc aceste gânduri istovite, Cu scopul de a le face să se simtă iubite.

Luminile uitării iubirii tale pline de noi Distrug întreaga negură a unei zile senine, Când visul și speranța devin fapte cerești, Iar dragostea și-uitarea îmi par mai pământești. Atâta obscuritate îți luminează ființa, Iar cerul e în flăcări și porți se tot deschid Spre a lumii substraturi deșarte, pustiite Și nu te văd în fața-mi și nu te văd în vid...

Voi preda aceste vreascuri de rime în voia sorții, Așteptând să le decidă destinul aflat în pragul morții, Iar până atunci voi sta în fața porții, Delectându-mi cititorii cu poezii de mari proporții, Știind că sacrificiul de poet va păstra în inimi doar emoții.

Și chiar și vrajă ca de umbră parcă nu mai are rost Și însăși ploaia-i plină de fantasma ta, dar pentru ce... Căci dragostea e un sfârșit și trage doar necazuri după ea Și nu știu dacă simți și tu acum toată durerea mea?! Rămân urme de lacrimi pe ai lumii obraji reci, Căci chiar și ei ar plânge de-ar ști că-ai să mai pleci; De la Romeo și a sa Julietă dragostea n-a mai durut atât de tare Dar fără tine ce sens mai au toate acestea oare?...

Anemona Similache, clasa a X-a Liceul Teoretic Teiuş Profesor coordonator: Romina Pop Frunzele (Elegie de toamnă) ,,Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.” Nu-mi spune: te iubesc, s-ar putea să te cred... Dar nici: nu te iubesc s-ar putea să mă pierd. Nu mă privi așa, că o să mă îndrăgostesc Dar nici nu mă evita, că o să mă smintesc... Mâna să nu mi-o lași, că o să îmi lipsești Dar nici să nu m-atingi, că o să stârnești. Nu mă băga în seamă, că mă deschid nespus Dar dacă mă ignori, am sufletul distrus. La mine nu zâmbi, c-o să zâmbesc și eu. Dar nu vreau să plângi, c-o să plâng mereu. Cu mine să nu stai, c-o să mă obișnuiesc Dar nu cumva să pleci, c-o să mă topesc. Iubirea ta mă face și tristă și fericită Cu tine mă simt sigură, dar sunt și rătăcită. Puternică ea mă face și cu toate că slăbesc Și sănătoasă mă ţine chiar dacă înnebunesc.

Petrescu Letiția, clasa a IX-a Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”, București Profesor coordonator: Roșca Teodora „Sacrificiu” Ce multe versuri, ah! ce multe versuri Şi totuşi ce puţină poezie! Câteodată simt că fac economie De cuvinte și sintagme ce pot aduce frenezie Unor mari lectori care parcă mă citesc doar din amintire, O amintire răsfirată de amnezie, 13

Urăsc la mine faptul că te iubesc așa! Urăsc și sentimentul că ești inima mea. Fiindcă la mine-n brațe eu nu pot să te țin. Urăsc că zi și noapte mă lupt cu acest chin! Urăsc să mă prefac că nu simt dragostea, Urăsc la nebunie că nu te pot avea...

Să găsească esență adevărată. Tu în cadrul unui text Vocea proprie o renegi Lăsând munca ta toată De narator prezentată Iar de rima ta nu este bună Ori de cuvintele nu stau bine împreună Să-i arăți celui ce în universul tău s-avantă Că să – nvatați împreună. Important e ca la final de zi Să vezi răsăritul în asfințit.

De-aş fi rege ,,De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată” Regina mea fără de rege, stăpână pe-ntuneric ce plânge-n taină la apus. Pedeapsa mea fără de lege, m-ai obligat să mă ridic mi-ai interzis tot ce e sus.

Nicolae Marina, cls. a IX -a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina Prin urmare nu mă mai iubești

Regina mea fără de rochii, acoperită cu mister, cu umbră deasă de sidef copila mea ce-nchide ochii fereastra către alte lumi amor de basorelief.

Prin urmare nu mă mai iubești, nu mai vrei comori înflăcărate, și pas cu pas, ușor, mă părăsești, te urci pe șei de vânt ca să te poarte… Sunt singură, un val de mare dus pe-ale albastrei plaje preasărate, sunt lacrimă, ori zâmbet în colț pus, o mască agățată-n par de o cetate!

Regina mea fără de care n-ar exista nicio silabă din ,,te iubescul” meu tăcut, comoara mea fără valoare ascunde-te și așteaptă să vin să te sărut.

Sunt sau…nu sunt, nu știu prea bine încă… eu fără tine nu mă mai exist, cu aripele frânte, în râpa cea adâncă, mă prăbușesc spunând un acatist.

Popovici Loredana Ștefania, clasa a X-a Colegiul Național „Alexandru Vlahuță” Râmnicu Sărat

Năstase Daria Nicola, clasa a IX-a Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”, București Profesor coordonator: Roșca Teodora

„Ce multe versuri, ah! Ce multe versuri și ce puțină poezie!“ Totul se scaldă într-o negură pustie Atunci când înșiri cuvinte pe hârtie Nepătrunzând înțelesul în profunzime Tu autorule trebuie să înțelegi odată Că poezia este artă În mintea cititorului deschizi o poartă Pe care versurile-l poartă Într-un la labirint ca să poată

Tainele copilăriei De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească? De ce dai voie lacului cristalin Chipul senin de copil să ți-l oglindească? De ce amurgul în culori calde te uimește 14

Și parfumul lalelelor de aprilie te-amețește? Să fie această taină ascunsă în a inimii cutie? Acest secret căutat de-o veșnicie? Sau oare ai săi căutători au uitat de ... copilărie? Copilăria dragă, îndepărtată într-o temniță întunecată, Cu încuietoarea ferecată a fost aruncată. Dar ea evadează când omul mare cutează Ochelarii vrăjiți să-i dea jos și să privească Lumea înconjurătoare cu o seninătate copilărească.

Nu plătește mai nicodată chiria Dar câteodată când trec pe lângă cetate Parcă aud vocea lui, șoapte Sau poate doar câteva gânduri încă necugetate. "Cui pe cui se scoate!", mi-am zis, Și pe loc am decis Că trebuie să trăiesc alt chin Sau poate chiar o serie de întâmplări cu venin. Oricum, am dat anunț în ziar Poate îmi găsește cineva o suferință Dar am fost dezamăgită Peste toate am trecut cu ușurință

Mocanu Eliza, cls. a XI-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina

Am trecut la alt plan: mă fac soldat Să fiu mai aproape de amintirea sa. Dar abia când am fost refuzată M-am simțit revelată.

Tristețe de toamnă Privește din fereastra deschisă podgoria Și câmpul de-astă vară! Ce repede s-au stins. Cât de puțin a curs prin vis, călătoria, Acum, e cerul palid, e noapte și a nins!

Tu uneltești cu ei împotriva mea Te-ai săturat de mine și Nu mai găsești modalități Prin care să nu mă mai bag în treaba ta

Văd parcă struguri atârnând pe joarde, În brumă îmbrăcați, în puful alb de vie, Iar noi, râzând și alergând în hoarde Pe-ntinderea de glie, în toamna arămie.

Găsește-ți o altă cameră Folosește-te de ochii tăi duioși Va trebui să stai în mintea altcuiva Că nu suport chiriașii neserioși.

Vor fi și alte toamne mai coapte decât asta, Și strugurii în vin se vor preface, Ne vom juca de-a dragostea pe coasta A strugurilor dintr-o toamnă ce se coace!

Ungur Alexandru-Cristian, clasa a IX-a Colegiul Național Bilingv “George Coșbuc”, București Profesor coordonator: Roșca Teodora Dorințe

Tudoran Roxana, clasa a X-a Colegiul Național Bilingv "George Coșbuc", București Profesor coordonator: Teodora Roșca

Îmi trebuie o nouă suferință Ca să mă pot deprinde cu uitarea Aceasta este a mea dorință Pentru a începe căutarea. În propria-mi lume a imaginilor Gânduri, vise, simțiri dansează lent, Iar eu-s captiv în cușca anilor De care mă simt și-acum dependent. Oh, atâtea zgomote văd în întuneric Și atâtea voci pierdute în lumină,

Chiriaș Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu Nimic despre vecinul meu ca scrumul. A închiriat o cameră în mintea mea Și uneori îi mai simt parfumul. 15

Dar când se ivește acel tărâm feeric Doar la tine mă gândesc, străină! Poate o nouă îndurerare Va alunga clipele plăcute La care visez în disperare În nopțile cele mai tăcute. Eu aștept pentru o evadare Să scap din ghearele trecutului, Să mă găsesc pe-un drum de plecare Din propria-mi închisoare-a sufletului.

Ce păcat, ți-ai fost singur călău... Iertarea mea vine fără voie Iată accept, mai mult de nevoie Să-mi fii orice ne dorește destinul De-acum și până n-om fi niciunul; Ne-am iubit ca soarele și luna Ca minciuna și întotdeauna. Se face prea târziu pentru mine, Neîntârziat, dimineața vine Raze de lumină iți șterg urma Iar roua iți înlătură aroma.

Ungureanu Alyssa-Alexandra, clasa a IX-a Colegiul Național Bilingv “George Coșbuc”, București Profesor coordonator: Roșca Teodora

Știu, sufletul acesta care e Îndrăgostit de toate stelele, De șoaptele cusute în mătasea nopții, De secrete împletite printre raze de lună, El cunoaște în detaliu arta frumosului A naturii, a omului, a vieții. Și cu ochii bandajați, feriți de relele lumii, Caut dincolo de bolta cerească Căci nimic cu adevărat desăvârșit Nu se dezvăluie privirii omenești. Ori eu nu îmi doresc să mă uit la stele de stele, Ci aștept cu o nerăbdare aproape infantilă Valsul universului de la miezul nopții. În pas cadențat, mii de constelații împânzesc cerul, Într-o celebrare a sărbătorii necunoscute omului. Un murmur subtil și dulceag umple aerul Iar de asculți cu atenție, undeva în dreapta ta Poți auzi destinul țesând poveștile noastre. Pentru un moment, fie cât o suflare, Când lumea înțepenește, amorțită de propria-i povară Ochii mei sunt și ai tăi, iar viitorul nu mă sperie Nu încă, nu pentru o secundă, nu cât sunt aici Cu privirea ațintită asupra oceanului de întuneric Pierdută atât de adânc în mrejele somnului, Căutându-i o explicație care întârzie să apară. Iarta-mă dacă îți par visătoare ori nesăbuită, Dacă dorințele mele îți par fără de realitate; Dar uiți că suntem făuriți din praf de stele? Consecința a miliarde de posibilități și accidente, Aruncați parcă fără remușcare în neant.

Oare sǎ fie drept cǎ n-am uitat Mirosul verii-n care te-am aflat Ori parfumul tău de zâmbet proaspăt Ce-mi vuia pe piele ca un freamăt. Te-am visat în nopțile cu stele În mintea mea, purtai mărgele Nu erai nici blândă fantezie Nici nu-ntrupai recea iluzie Te-aflai la limita eterului Încercând să mă convingi de-orice spui. Și dulce tare îți mai era vorba Mai că ți se împleticea limba Atent, să nu aluneci în neant Cu o mână desenai galant Memorii ale timpului trecut. Of, dar tu nu știi ce mult a durut Să-mi amintesc vremuri de demult... Ne-am iubit ca soarele și luna Alergând unul după altul întruna Tu, scăldat în arșița luminii Eu, în răcoarea obscurității Mi-ai șoptit povești pline de minuni Când cerul era secat de lumini; Eu răsăream uneori la apus Știi, aveai frică de noapte, ți-am spus Îți voi fi dulce ghid și protector Lasă timpul să curgă pe mosor... Te-ai jucat cu al vremii fuior Fără mine, ai încurcat zile Cu nopți, ah, au venit zăpezile! Ai umplut ținuturile cu-atâtea Lacrimi țepene și doine de nea Acesta-i semnul că rău iți părea? 16

Și totuși, în ciuda tuturor sorților, iată-ne Încercând să dezlegăm misterele vieții Împiedicându-ne de inimi frânte și dispreț rânced Iar speranța plăpândă ghidându-ne fiecărui calea. Cu astfel de gânduri promit Să nu regret împlinindu-i visul Sufletului acestuia care e Îndrăgostit de toate stele.

Eni Alexandrina, clasa a X-a Colegiul “Mihai Eminescu”, Bacău Profesor coordinator: Eni Alexandrina Toast Ridic acest pahar pentru iubire Și-l beau dintr-o suflare pân-la fund; Îl beau pentru o frumoasă amintire, Pe vremea când simțeam ceva profund. Cu gând greu ominteam zeci de seri Mă deșteptam că azi, de fapt e-o altă ieri. Am ridicat imperii unde nu le vede nimeni Scăpat de durere am fost doar eu și cu mine. Mai simt și azi acel fior, Când doar ocazional te povestesc. De-acele vremi, mă mai încearcă câte-un dor, Dar nu-mi permit să mai iubesc. Vindecat de toate câte au fost, La acest ceas, acest pahar pot să închin. Abia acum prins-au toate rost, Abia acum pot să trăiesc din plin.

Năstase Daria Nicola, clasa a IX-a Colegiul Național Bilingv “George Coșbuc”, București Profesor coordonator: Roșca Teodora Vrăjitoarea arămie Nu te teme, nu te teme Dacă iar mor crizanteme, Dacă vântul pe cărare Cântă florilor de-nmormântare, Dacă ploaia răcoroasă Ține oamenii în casă. Ale toamnei capricii, Vara sunt delicii. Vrăjitoarea arămie Nu domnește-o veșnicie...

Creaţie Liberă – Poezie Aud spunându-se că pentru a reuși trebuie să muncești. Nu contrazic, dar nici nu accept. Factorii principali pentru a reuși este să primești, Trebuie să profiți de oportunitate și să ai talent. E drept, viața nu e corectă, Ești pus să înfrunți obstacole dificile, Iar alții poți spune că primesc pentru orice o instrucțiune completă, De parcă nu ar fi la fel principiile.

Buzilă Vlad Petru, clasa a V-a Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”, Sibiu Profesor îndrumător: Dimulete Lăcrămioara Geta Cetatea mea Cu cetatea mea în minte Aș putea scrie romane. Ale sale ziduri ‘nalte Oprind invazii dușmane.

Succesul în viață este ca o intuiție, Poți alege să o accepți sau să o respingi. Dacă încerci este doar din curaj și ambiție Dacă nu, ai doar de pierdut și reușita cât mai departe o împingi.

Calfe și harnici zidari Pentru oraș au construit Un șir de ziduri mari, Un scut de neclintit. Oameni isteți și muncitori Un burg semeț au înălțat. Comerțul său înfloritor Ducându-i faima-n lung și-n lat.

Frica Dacă frica ar prinde viață, ce i-ai spune? Ai mustra-o și învinovăți-o pentru tot ce ți-a făcut? Dar totuși este vina ta, pentru greșelile tale așa comune Sau pentru că nu ai știut să te coordonezi singur de la început.

Floricioiu Angelina-Maria, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Sibiu Profesor coordonator: Prof. dr. MariaDaniela Pănăzan Lorinczi Succesul

În nenumărate momente te-a înfrânat, Te-a făcut să renunți și să pierzi, Urmându-te ca o felină la vânat, Făcându-te să fugi și în tine să nu te mai încrezi.

V-ați întrebat vreodată ce este succesul? O floare magnifică și ireală, Care dacă nu este îngrijită, îi vei pierde progresul, Și vei ajunge la situația inițială.

Ți-a creat o închisoare separată de realitate, Unde reușita nu mai este o soluție, Dar ca în toate problemele, există o rezolvare pentru a ieși din captivitate, Iar aceasta se numește evoluție.

Mulți nu gândesc așa departe, Fac lucrurile doar să fie realizate și nu au un scop, Apoi se trezesc că viața le-a trecut fără a avea vreo însemnătate, Deoarece pentru ei a fost dor un simplu joc.

Trebuie să te desparți de gândul că nu este posibil, 18

În final, ce te doboară ajunge doar să te fac mai puternic. Aliază-te cu frica pentru a fi invincibil Și atotputernic.

Scăldate în ale naturii cântări: Triluri și triste zumzete întortocheate. Pe drum pornesc, pe cărări anevoie, Cu pasul greu și ostenit, În minte-mi cântă o melodioasă simfonie Din instrumentul magic, de imaginație sprijinit.

Frica nu trebuie privită ca personajul negativ, Ba din contră, ea este aici pentru a te maturiza, Iar în viață pentru a da golul decisiv, Trebuie să încerci sau vei ajunge în universul fricii alternativ. Maia-Daniela Loloiu, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” Sibiu Profesor coordonator: Prof. dr. MariaDaniela Pănăzan Lorinczi

Vasilache Andreea Alina, clasa a VII-a Școala Gimnazială “Gheorghe Poalelungi” Măstăcani, Galați Profesor coordonator: Lungu Carmen Valerica

Motto: Sunt doar o fată, pe nume Maia…

Nonșalanța speranței Mă chinuiesc să trăiesc cum ar trebui sau trăiesc așa? O să-mi spună cineva cu adevărat că sunt așa cum sunt?

Eu, printre gândurile mele Privesc seara pe fereastră Și zăresc grădina noastră, De gard viu și verde apărată, Printr-o poartă albastră separată De lumea de lângă, lumea vecinilor Care, câteodată, joacă rolul străinilor În poveștile mele, de imaginație inventate, Din cărți împrumutate...

Trăim pentru a spera, existăm pentru a îndeplini ceea ce sperăm, dar de ce o facem? Doar pentru a ne simți importanți? Doar pentru a fi fericiți?

În zile calde de vară, Printre fire de iarbă, la țară, Îmi place, în gând, să aduc ploaia... Dar, sunt doar o fată, pe nume Maia.

De ce ne punem viitorul în mâinile cunoașterii supreme? De ce continuăm să credem și să sperăm că visurile se vor împlini?

Cerneală Înalt și scund, verde sau albastru, Sau roșu, ca depărtatul astru, Suflet rece, ființă diformă, Gânduri în nostalgie transformă.

Și dacă nu se vor realiza în sfârșit, nu vom mai ascunde adevărul, vom fi mulțumiți cu noi. Și totuși… vom continua să sperăm.

Înăuntrul său, pagini negre scrie, Cu cerneală palidă, vișinie, Descrie tristețe, e ”scriitorul”, Aleargă și prinde cuvinte multe, Dorul. Pe drum pornesc, spre depărtări, Pe adânci ulițe străvechi, încrucișate,

Popa Turtureanu Rareș Ionuț, clasa a V-a A Colegiul Național “Nicolae Grigorescu” Câmpina 19

Profesor coordinator: Koutoulias Florentina Mihaela

Și Ochii Pieței, triști mă urmăresc... Cobor Pasajul Scării agățat de ace Ca Peter Pan zburând mă auresc De praful zânei care-l toarce.

Poetul Cetății Am transformat un weekend în vacanță!!! Pornesc la drum, ca de atâtea ori, Cu mama conducând caleașca-n față Și eu descoperind pe geam comori....

Iau flinta-n măna, tolba si săgeata. Sunt clar, în casa unui Tartarin... Îchid o clipă ochii, deschid poarta Și mă trezesc în parcul cu arini.

Voi fii un personaj într-o poveste Și mama ghidul meu cel iscusit. Pentru-nceput, parchez lângă ferestre Sculptate parcă într-un biscuit.

În tren cu abur mă apucă noaptea, Spre dinozauri, fluturi ce vorbesc. În zori nu știu cum să-ncui poarta, Prin care visele ne părăsesc.

Așa îmi pare în această piață Clădirea-n care noi vom locui... E roz bombon si crem, plină de viață Înveselind asfaltul gri. Prin poarta mare intră întâi Gretel, Și eu, sfiosul Hansel, o urmez. Miroase-a turtă dulce și a Brezel Sunt în poveste poate...sau visez?

Am apucat încet pe-o potecuță, Sunt într-un sat lipovenesc, În barcă, pe năvod, stă o undiță... Mi-e dor să pescuiesc! Mă simt Patrocle-n parcul din Dumbravă, Lizuca e cu mine, povestind, căntând... Mergem la școală și apoi în grabă Pornim în joacă, alergând și fluierând.

Se-aude-o muzică ...ca de fanfară Parcă se schimbă garda la palat. În Piața Mare-i paradă militară Mă simt Ionel, maiorul vizitat.

Când Luna-așează raze-n fața ceții Moș Ene vine-n sunet de viori. Astăzi sunt Arthur- Poetul Cetății Adorm visând în cercuri de culori!

Pe o spirală urc în Turnul Mare În care mulți turiști s-au adunat. Ascult cum bate ceasul a-nserare Și Piața Mare cu cea Mică stând la sfat.

Popescu Alexandra, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” Sibiu Profesor coordonator: Prof. dr. MariaDaniela Pănăzan Lorinczi

Pășesc timid în Oficina-n care Dulapuri cu sticluțe mă privesc... Sunt Harry Poter cu micuța vrajitoare După rețete, poțiuni îi pregătesc.

Luna cea elegantă O minge elegantă, Se înalță încet, pe bolta întunecată, Spulberând lumina fratelui, Devenind stăpâna cerului.

Apoi condus sub bolte, calc pe piatră Și leg ghiuleaua pe care-am zburat Cu lacăt gros, de fonta înghețată... Munchausen sunt...baron îndatorat!

Cu părul său sclipind magic, Înfățișând un zâmbet tragic, O poartă largă în clopotul de argint își creează, Iar bezna pământeană o cercetează.

Înaintând pe pod, mă simt bizar... Am nasul mult prea lung și tot mai crește. În umbră-mi văd urechi ca de măgar Și vocea mea tușește măgărește...

Pletele sale aurii 20

Învăluie munți și câmpii. Iar ochii săi azurii și adânci Veghează necontenit până și în cele mai îndepărtate lunci.

Era într-o grădină, un trandafir, Noaptea arăta ca un safir. Stătea plictisit și se plângea: −Vreau și eu să călătoresc, Să fug- e tot ce îmi doresc! Vreau să scap de această grădină, Să fiu liber, fără rădăcină...

Sumbră, însă înțeleaptă Postura mândră și-o îndreaptă, Iar o asemenea atitudine dominantă, Numai și numai Luna poate să o aibă.

A doua zi, pe când trandafirul se amăgea, Prin grădină un copil mergea Trandafirul îl rugă: −Te rog,vino să mă culegi, Pe mine să mă alegi, Să mergem departe Și să stăm împreună până la moarte!

Cel mai valoros amic Cel ce petrece cu tine, Pășește prin necazuri alături de tine, Te susține, nu te judecă Și rănile sufletului ți le vindecă.

Copilul, fermecat de frumusețea trandafirului L-a smuls din rădăcina pământului, Însă trandafirul s-a uscat, Și doar atunci a fost eliberat cu adevărat ...

În miez de noapte să-l suni, C-or fi ploi, c-or fi furtuni, Va izbuti să sosească, durerea să ți-o alunge Iar sentimentele dureroase din inimă ți le va smulge.

Vasilache Andreea Alina, clasa a VII-a Școala Gimnazială ,,Gheorghe Poalelungi” Măstăcani, Galați Profesor coordonator: Lungu Carmen Valerica

Ce plăcută e euforia prieteniei, A simțămintelor pozitive simfonie, Un izvor al loialității, O poveste a sincerității.

Un joc inofensiv O ființă cu un loc în inimă pecetluit, Cu sufletul din dragoste alcătuit, Îți va fi alături neîncetat, Cu o răbdare nemărginită și un interes nelimitat.

Am luat niște cuvinte, le-am aruncat pe o hârtie. Am construit castele, împărății, mi-am creat propria poveste de lume neștiută. Am ascuns ce mi-a plăcut. Le-am ținut strâns lângă mine, le-am protejat, poveștile ce încă miroseau a învechită copilărie.

Rafaela Fernandez Samodaiev, clasa a VI-a Colegiul Național "Octavian Goga", Sibiu Profesor coordonator: Kovacs Alexandra Elena

Într-un final, le-am lăsat să plece. Le iubeam, dar trebuiau să fie descoperite, să intre într-un joc inofensiv de literatură iubit.

Ruga trandafirului Pe un albastru profund, Stă un alb rotund Iar stelele apar ca niște pistrui, Pe obrajul blajin al nimănui. 21

Colegiul Naţional “Octavian Goga” Sibiu Professor coordinator: Stoian Achim

Bintiuc Andreea, cls. a IX-a Liceul Economic „Virgil Madgearu”, Constanța Profesor coordonator: Iftime Alina

Cer albastru și senin

Sentința timpului...

Cer albastru și senin, mereu de lumină plin De ce plângi tu uneori, si te acoperi tot cu nori?

Lacrimi curg ... Dar le las să se usuce, Să se îmbibe-n piele, Să facă parte din mine. Zâmbesc, Aiurea de des, Asta mi-e sentința. Prefer să mă ascund în gura cărții, Să adorm învelită de cuvintele grele pe care le spun, pe care le simt, pe care le mint, pe care le scriu.

De ce fulgere se scurg de pe fruntea ta de-amurg? De ce ți-e galsu-ndurerat teribil tunet răsunat? “Pământul e greu de privit, Și nimeni nu e pe el fericit. Copacii pădurii se-ndoaie si mor Și stânca se sfarmă, si munții cobor, Și oamenii pier, si gâzele mor, Căci toate sub soare își au vremea lor....

Însă, inconștientă fiind, Văd un fir de fum, de umbre, Își caută fețe, forme speriate, sparte de vină. Umblam prin mintea ceasului, Fugeam pe urma lui, Scuturam florile timpului, Era doar vina lui...

Toate se trec si toate cobor, dar durerea rămâne, și ochii mă dor Cum să privesc cristalin si rece Greul pe care lumea îl petrece?

Îi răzbunam petalele, Îi izbeam tăcerea, Îi simțeam suflarea, Dar îmi alina durerea.

Nu am cum, și nici nu vreau De accea ploaie dau Ploaie multă si curată Care-alină a lumii soartă.

Eram într-un loc ascuns, incolor și bizar, Vântul bătea surd, iar eu îl controlam. Ciudată mi-e sentința, când durerea moare, Timpul se predă... și îmi dă uitare.

Altfel, nici nu aș putea Cer senin a mai avea.”

Bolovan Mălina, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj

Nicolae Maria-Irina 22

Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela

Căci mare le era mirarea Cum de rezistam eu c-oroarea? Ce-i nimicea rând, pe rând Luându-le gând, cu gând.

Cetatea fără ziduri În astă vreme de război Nu poți tu a da-napoi, Sângele ce-l mult vărsat Pentru veșnicie blestemat.

Nimeni nu m-a înțeles Când, am început să povestesc De-un război închipuit, Nefiind decât un mit.

Durere mare a abătut Un război de mult pierdut, Cu săbii și dorințe spulberate, Dar și cu oase sfărâmate.

Toți spuneau că am înebunit Că visez, într-un mod nemaiîntâlnit. Că mă joc cu mintea lor Și că, de fapt, eu sunt problema tuturor.

Suferința stăpânea, Vremurile cum voia. Oamenii îi controla Și din suflet chinuia.

Și-mi era milă când vedeam, Că nu înțeleg ce spuneam, Că vedeau un singur zid Ce le îngrădea privirile în vid.

Tot ce-a mai rămas în viață Era cetatea, o speranță. Singurul loc încă drept, Care plânge fără resentiment.

Eu singur eram fericit, În lumea mea de-ndrăgostit, De imaginație călăuzit, Arma mea de-a pururi devedit.

Iată-mă aici pe mine În mijlocul cetății divine, Optimist și cu speranță, Că n-a pierit încă viața.

Sima Camelia, clasa a XII-a Liceul Teoretic Teiuș Profesor coordonator: Corina Oltean

Eram singur, pustiit, Necăjit și amăgit, Că n-avea cine s-asculteCe grăiesc eu unui munte.

Nostalgie Ai uitat de mine, De mult timp nu am mai vorbit. De zile întregi ne amăgim, Acum suntem ca doi străini. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi, Inima mea zici că e un strigoi. Aleargă după iubirea ta, După tine și fericirea ta. Clipele cu tine erau cele mai frumoase. Acum sunt doar amintiri ce trebuie uitate, Amintiri ce în trecut erau plăcute, În prezent sunt doar niște imagini mute .

Și uite așa mă regăseam Doar în poezii iubeam, Căci nimeni lângă mine nu era Exact așa cum îmi plăcea. Doar în versuri era pace Nimeni nu voia s-atace Cetatea ce adăpostea Gândurile cum putea. Ș-aveam și eu pe atunci o armă, Și mult au vrut ei ca s-o vadă S-o ia pradă, s-o încerce Ca să vadă dacă merge. 23

Aș vrea să mă desprind De tot ce e legat de tine. Să uit de zilele cu noi, De clipele cu tine. Ochii mei sunt plini de lacrimi, Am inima sfâșiată. Suntem ca doi străini Ce se iubeau odata.

Luni e o zi de început Uneori de sfârșit.

Ciulavu Alexandru, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela Gânduri de noapte

În lumea mea

Încă un suflet blestemat cade în abisul uitării, Și se rotește și se rotește, gol și putrezit, Ajungând într-un final pe fundul mării Unde nu se aude decât un șoptit Și anume cel al uitării.

Când te-am văzut prima dată Inima mi-a stat în loc. Cu privirea ta pătrunzătoare Inimii mi-ai dat foc. Cu vorbele tale dulci Mințile mi le-ai luat, Și cu ochii tăi frumoși, Rău m-ai fermecat. Mă ucizi ușor cu ea, Cu superba iubire a ta. Inima tu mi-o topești Ușor, ușor când mă privești. Vino! Iubitule în lumea mea, Să ne iubim la nesfârșit, Să ne hrănim cu ea și să ramânem Tu și eu, până la sfârșit.

Multe sorți prea triste și pline de regret Au ajuns pe această cale întunecată Fără vreun început sau sfârșit concret Fără să ajungă pe lumea cealaltă. O rază de lumină, dar în zadar Peisajul acesta sumbru rămâne neschimbat, De m-ar încălzi această rază măcar Dar orice șansă la viață am ratat. Stau în noapte și meditez asupra vieții, Dacă am lăsat vreo urmă a existenței mele, Sau am fost asemenea firului ierbii, Un mic detaliu sub cerul plin de stele.

Czinege Daria, clasa a IX-a Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Bistrița Profesor coordonator: Andreea Târziu-Gal Iz urban

Ivan Francesca, clasa a IX-a A Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Bistrița Profesor coordonator: Andreea Târziu-Gal

Într-o lume plină de nimicuri urbane, Zâmbetul tău mi-a devenit suflare, Aș putea începe să cred - inspirație. Îmi pare atât de bine că te-am văzut, dar e luni ... ce termen brut. Luni mă uit în jur și văd fețe triste, Oameni nevoiași răsfoind agresiv reviste, Luni cerul e urât,

Îmi șterg amintirile mă arunc -toată- în șemineu. ghețarul îmi topește sufletul… e mort, nimic nou. m-am luminat încet, odată cu întunericul din decembrie. 24

Lună de miere amară repetată. este același an și un noiembrie uitat în fiecare dintre luni zile eu.

Dar cine i-ar călca pe drum Când nu duce nicăieri? Cum e azi, a fost și ieri Și nimeni nu-l deszăpezește, ... nimeni. Și de ce să îl deszăpezești Când nimănui nu-i de folos? Tarabele sunt de prisos Și Oborul e îmbătrânit, ... Oborul.

Lucaci Cristian, clasa a X-a Liceul Teoretic „Traian”, Bucureşti sector 2 Profesor coordonator: Reiter-Sandu Ionica

Și a îmbătrânit sărmanul Că doar bătrâni mai vin la el, Privind nostalgici fără zel Cum Oborul stă pierdut, ... Oborul.

Valuri Repezit în amonte curg Valuri de oameni tineri, Lăsând goale case la munte Cu bătrâni ce n-au pe nimeni.

Când de acasă totul poți avea, Cu un buton ceri o comandă, Ca să cumpere din piață Cine-ar colinda atâta drum, ... cine?

La nesfârșit din an în an Din sate valuri izvorăsc, Dorind un trai bucureștean Ce-ngroapă amintiri ce se târăsc. Înspre paradisul citadin Generațiile se tot varsă, Secând închis în chin Un izvor ce a stat să-i crească.

Neam din neamuri de samsari În mormânt se răsucesc Când tradiția piere-ncet Și n-are cine s-o mai ducă, ... cine?

Și un poet înghite-oftatul Privitor la cei din faţa porții, Așteptând să treacă pragul Spre București, cămin al sorții.

Tinerii prin piață nu mai trec, Iar târgu-i vechi mormânt De-or intra bătrânii în pământ Și Obor va fi pustiu, ... și Obor.

De atunci valuri se tot scurg Și generații-n sens opus aleargă, Căci din orașul făr' cusur Valuri spre sat se tot îndreaptă.

Năprasnica ninsoare a-ncetat, Zăpada e pierdută Iarna demult trecută, Dar Obor tot stă înzăpezit, ... dar Obor.

Obor bătrân Afară ninge, stau la geam Și privesc nedumerit Cum stă târgu-nzăpezit Și nimeni nu-i calcă pe drum, ... nimeni.

Strada minţii Din ceaţa nopții apar iar pe-aceeași stradă în același context 25

Profesor coordonator: Lăduncă Roxana

de nimeni înțeles, dar cunoscut de toți fie că mersul după pâine e pretext fie că doar vreau să mă plimb. Tot aici ajung să-mi țes gândurile şi tot aici pașii îmi port pe strada Baicului, stradă ce leagă alte străzi: Olimpiadei, Lehliu, Frâului… Dar mie-mi leagă drumul pe care-mi clădesc gândul, gândul atât de temporar și absent, trecător ca toţi cei ce au trecut înainte aici şi ca toți cei ce vor trece ca și cum gândurile lor sunt imprimate în asfalt iar sentimentele atârnă așteptând un trecător să le culeagă doar pentru a lăsa și el o urmă. În timp ce trec pe trotuarul străzii Baicului în minte-mi trec destule gânduri atât de libere, atât de efemere, încât însăși mintea mea este un drum dintr-un întreg Oraș.

Rădăcini În umbra pașilor tăi zace crima odioasă O parte din sufletul tău, prinde rădăcini în a mea coastă. Infiltrat, în colțul inimii dintr-o simplă joacă de copii Se absoarbe simțul realității. Ce rost să ai viață dacă nu poți trăi? Ce rost să trăiești fără a iubi? Nestingherit îmi furi orice speranță, Lăsând doar amprente ce trupu-mi apasă. Retina percepe involuntar amintirea Șiroaie năpădesc acum fantezia. Ecoul răsună ca un ultim elogiu Vitraliile se sparg constituind un nou doliu. Ruptă de lumea , ce azi e bucăți Depravată, plină de insecurități Construiesc din resturi două jumătăți. Blocată-n chirpici îmi clădesc cetate Fugind, stând pe loc de singurătate. Prizonier, captiv în acest scenariu Întocmit la poli opuși unul de altul: Obrajii-mi brăzdați de răcoarea uitării Ai tăi ard, umiliți de patima îmbătării Legați prin cuvinte, reînnoim jurământul Nu ne vom lasă unul de altul. Suntem pe veci apărați de ziduri Respirând lacom întreg oxigenul. Privirile oglindesc edenul Edenul pe dos, integru , tot negru. Ascunși în centrul cetății Bandajăm rănile de atunci Întrebându-ne tăcut: Ce am pierdut? Încordați, ghemuiți și confuzi Ne agățăm suprapuși Ce am pierdut? Ceasul se clatină îndoielnic, Insinuând scurgerea vremii. Brațele-mi atârnă neputincioase Retoricul „ de ce?” îmi trece prin oase. Cu două bătăi de cord și nimic mai mult Îmi arunc cu avânt amintirea Ce am pierdut? Ruina zidită pe coate de lut Se pierde-n trecut

Matei Gabriela Alexandra, cls. a XII-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu”, Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina Dragă bunico, Bunico, ai plecat poate prea repede! Te-ai stins ca o lumânare-n țintirim, Te mai văd în fântâna cea limpede, Și stau de mă întreb: de ce murim? Să plâng aș vrea, să sorb ape de lacrimi, Apoi să te aduc în lumea mea! Simt cum mă prind în brațe, cele patimi, Și de mi-e teamă, ochiu-mi lăcrima! Zână mă vezi, apoi…albă mireasă! Așa-mi spuneai în nopțile cu lună, În inimă-ți, eu sunt a ta crăiasă, Dar nimeni, asta, nu mai poa’ să spună!

Stoica Elena Mărcuţa, alasa a X-a Liceul teoretic “Constantin Noica” Sibiu 26

Furtuni de boare-abia șoptite, Pe-aripi de valuri trec călări!

Fiind un memorial neîntrecut Ce lasă în urmă doar scrum de tutun.

E verde, prea albastra mare! Din unde cresc flori viorii, Petalele se cern din soare, Albe ninsori prea feciorii!

Zmochină Narcisa-Lăcrămioara, cls. a XI-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu”, Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina

E caldă zarea dimineții! Se scaldă peștii în potire, Pe maluri cântă doar poeții, Din dulci, mângâietoare lire!

Marea de flori Cascade de câmpii-nflorite Se varsă-n depărtări de mări,

Hapco Valeria, cls. a XI-a Liceul Tehnologic „Grigore Antipa”, Bacău Profesor coordonator: Bobu Gabriela Agonia sufletului În bezna suferinței aspre se-aud strigăte-ndurerate, Apar imagini plin de sânge și-nfiorarea corpului apare, Aruncă una și încă una, nici țipete nu mai aude… “Te rog eu, Doamne…ajută-mă !” O ia de mână și-o învârte, mai mătură cu ea pământul, Ridică mâna și o pocnește, și-ncă una, și-ncă una, Peretele de lângă spate menține sunetul cel drastic, Iar sângele de pe tavan pătrunde inima-n amar, Suntem noi trei, iar el e unul, am fi mai mulți dar tot n-ajunge, Ȋn fața noastră calea duce spre eliberare, De-aș ține eu controlul asupra jalnicului trup ... Dar uite nu mișc nici o mână pentru a ieși din șoc. Treptat el se opreşte, liniștea cumplit trăiește, El se ridică, pleacă afară, iar noi tot stăm în nemișcare, Revine…nu cu mâna goală ̶ mai are-n ea și moartea amară, Aruncă-n noi cu apa moartei și o întinde-n toată partea. Ea se ridică așa cum este, cu ochii lăcrimați în sânge, Ne ia de mână și ne-ndreptă spre liberarea noastră, Oprindu-ne pentru-a zări în spate, vedem focul cum răzbate, E tot mai mare și mai mare. Nu mai ȋncape ȋndoială. Fugeam la vale …o scăpare… dar nu știam că e pierzare, 27

Ne-ndreptam spre noua cale, una de suferință mare. Acolo ne-aștepta împovărare…mocnind nemulţumire mare… Trădați am fost, batjocoriți… ucişi, bătuţi şi umiliţi. Frânghia strângea ei gâtul…repetat. Unul din noi spre bine a plecat. Dar am rămas lângă frânghie …sperând că poate el ȋnvie… Am suferit și eu de toate, dar nu m-am dat la o parte. Mă scufundam în agonie, doream și eu să am frânghie Să nu mai simt… să stau în pace … Strigam în zori , stricam și vocea - dar am luptat ca niciodată! Și-atunci răsplata mi-a fost dată de cel cunoscut ȋndată, El a venit în viața mea zicând că-i Domn și El Shaddai, Strigam la El , ceream în bocet. Salvare vreau! Acum! îndată! Nimic îndată nu îți vine… dar totuși s-a produs speranță. În efemera lume am gasit pacea.

Antonache Ilinca-Maria, cls. a X-a Colegiul Național ,,Barbu Ștribei” Călărași Ultimatum Copil de păpădie, unde-ai plecat? Nu-ți mai place oare-acasă? miros de nuci răscoapte-n vatră și melci de pe asfalt hoinărind alene, nu-ți mai fac cu ochiul? două scăunele jupuite din pânză murdară stau sus, în podul casei copiii care ți le pătau ireversibil sunt acum la facultăți, oameni mari și-ai vrut să pleci și tu cu ei la oraș, dar te-a domolit mamaie că RATB-ul e scump și nu se merită, însă ai tânjit după pepsi-cola și polar și n-au mai avut ce-ți face... visai la romanțe, în Unirii, “La Mama”, și seri prin Cișmigiu fără țigări în mână, perechi de blugi nemțești la mâna-doua, ori un nou televizor cu tub în camera de cămin… taxiul-ți-a toți banii pe o lună căci teatrul e departe de "acasă", ori doamna de la piață n-ar lăsa la preț, iar culturalizarea e o piesă necesară în viața de bucureștean 28

și uite că nici Capitala veche, iară nici post-comunistu-i miros de mâncare de la Scara Blocului nu te mai țin lipit de brațul meu nici chiar acum… Vopseaua de pe Trecerea de Pietoni unde ți-ai întâlnit primul tău sărut s-a desprins și ea de ceva vreme și cutreieră acum pe tălpi de pantofi prin Circul foamei. dar Ea s-a dus apoi la alt student, un inginer sus-pus de-ai lui părinți, iar la televizor nu rula niciun documentar despre iubire, orgoliul tău îmbătrânit geme dezamăgire... arareori te-ntorci pe aici, te miri mereu că toate stau să cadă... falimentara nu mai e nici ea ce-a fost odată, acum e centru de votare pe lângă poșta veche, și tot pe-acolo moși și babe ce-ți citeau ție povești se-apropie acum de vârsta alor tăi… fumează-ți visele, lacrimi care sar fără încetare, bilete de carton pierdute prin hale memorii triste de atunci și suprimate de șuieratul trenului pleacă din Gara de Nord pentru ultima dată…

Lodroman Denisa, clasa a XII-a Liceul Teoretic Teiuș, Alba Profesor coordonator: Corina Oltean Ah! Iubirea… Când te-am privit în ochi Intens, numai o dată, Inima mi s-a oprit în loc, Eram topită toată. Tu te uitai duios la mine, Cu ochii doritori, M-am apropiat ușor de tineEram nevăzători. De atunci cu gândul Sunt numai la tine Pe stradă bate vântul, Te caut prin mulțime. 29

Tu te ascunzi de mine, Privirea ți-o ferești, Când eu te vreau pe tine... Tu mă părăsești. Aș vrea să mă desprind De tot ce e legat de tine, Dar când în vis eu te cuprind Nu pot să scap de tine! A mea inimă mai bate Pentru tot ceea ce simt, De tine nu se mai desparte, Deși eşti doar un mit. Singurătății mă dai pradă, Prin nopți de gheață trec, Dar port în ochi acea dovadă, Că nu m-ai lăsat să plec.

Cochet Pamflet inspirat de poezia “Corydon” de Radu Stanca Este un chipeș, ce-i drept, fără cusur, Cu tatuaje pe brațe galopeaza fudul, Pe degete are inele făurite cu aur, Și-a luat pe el, din casă, a lui tezaur, Are impresia că poate fi dur ca un taur. Se crede un prinț cu alură domnească, În cartierele pline de oameni ai străzii și ghene, El defilează confident cu pelerină de pene, Alături de blugii lui strâmți cu vedere la glezne, Se crede un prinț cu alură domnească. Eu sunt produsul flamboiantului păun, Fur orice privire din împrejurarea mea, Eu unul atrag invidia pe care oricine și-o dorea, Dar nu e ușor, drept să vă spun, Să fiu acel fiu al opulentului păun!

Simt briza în noua mea creastă albastră, Merg cu adidașii mei noi pe străzile neasfaltate, La brâu e borseta cu lanțuri de pleu aurite, metale curate, Nu mă dezic să mă prezint în fața lumii cu firme furate, Am gesturi fine de divă și unghiile îmi sunt viu colorate. 30

Mă uit spre asfințit cu ochelarii de soare din plastic, Îmi iau geaca de fâș cu căptușeală de puf, să-mi umfle egoul, Mă îndrept cu pas domol, pentru că am timp până vine metroul, Stau cu mâinile în buzunar și mestec gumă mentolată estetic, Deoarece nu se vede de la masca de față, sunt un fantastic. Este un chipeș, ce-i drept, fără cusur, Cu tatuaje pe brațe galopeaza fudul, Pe degete are inele făurite cu aur, Și-a luat pe el, din casă, a lui tezaur, Are impresia că poate fi dur ca un taur.

Negrea Iulia, clasa a X-a B Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Bistrița Profesor coordonator: Andreea Târziu-Gal Secret Secretul pe care niciodată nu-l rostesc Se află în profunzimea a ceea ce gândesc E adevărat, distanța desparte în atâtea feluri Dar cum mă poate opri, fiind atâtea țeluri!? Voiai să spui mai mult sau doar atât e totul? Privesc ușor în jur pentru a găsi scopul. Am fost acolo unde nu credeam că voi reuși, Întâlnind enigme fine în a le desluși Am sperat și mi-am dorit Simțămintele mele sunt dificil de definit Am cercetat și am găsit un sens Nu aș fi crezut că voi gândi așa intens. Nu naturalul crește? Felul în care acționezi te deosebește Fiindcă... Știm noi, Faptul că aceste cuvinte fără dovezi pot stârni un război Căci 'echilibrul' rostit de noi atât de des Creează certitudini cu subînțeles. Aduceri aminte pe care le știam uitate Mă conduc subtil către realitate M-am simțit pierdut în atâtea piese Mi-am găsit curajul prin acțiuni alese Estompat în ceea ce numesc 'secret' Secretul pe care ți-l comunic, de fapt, discret. 31

Brad Lorena, clasa a XII-a Colegiul Naţional ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Stoian Achim Orașul În taina neștiinței de după apus, Când casele curioase ne priveau de sus, Iar pe străzile goale noi ne credeam singuri, Orașul, să știi, ne urmărea prin ziduri. Cunoaște orice loc prin care am trecut, Știe chiar și clipa în care ne-am cunoscut. A-nțeles orice cuvânt pe care nu ți l-am spus. El a fost mereu bunul nostru intrus. A trimis luna să ne privească pe geam Când fericiți în liniște împreunați visam. Iar apoi, ploaia, ca să ne dea de veste Că mai putem sta o noapte-n poveste. Când nu ne-ajungeam, ne-a clădit o punte, Să trecem cu pași mari pe drumuri mărunte. Dar ne-a trecut timpul și noi ne-am prăbușit Când prudențe incerte minciuni au devenit. Poate-am călcat strâmb căci nu eram siguri De vedeam adevăruri sau doar simple mituri. Greșind încontinuu, ne dovedeam curajul, În final, pierzând tot, mai puțin orașul. Orașul nu doarme. Cu ochi străvezii, El stă și veghează, fie noapte sau zi. Degeaba ne-ascundem, degeaba fugim, Orașul ne știe și când noi nu ne știm. Când în urmă ai lăsat un vechi anturaj, Nu te-a mai știut nimeni...doar un întreg oraș. Iar acum de-aș pleca în căutarea ta, M-ar ghida certitudinea că mi te-ai arăta. Aș merge în parcul la care duce drumul Ce după tot acest timp încă-ți poartă parfumul. Acolo m-aș pune pe o bancă rece Și te-aș vedea-n orice om ce prin față mi-ar trece. Iar apoi mi-aș da seama fără prea mari uimiri Că voi avea să mă mulțumesc doar cu amintiri, Urmând să merg acasă printre suspine, În orașul nostru gol, plin de chipuri străine. 32

Vasile Prode, clasa a XI-a, Liceul Teoretic ,,Constantin Noica” Sibiu Profesor coordonator: Petrina Dobrotă un anotimp care nu se mai termină așa se alintă komartin unsprezece ani mai târziu de la un anotimp în berceni. un anotimp aici în sibiu e cât în berceni copiii din fața blocului desenează soarele ieșit din norii prafului de cretă. singura rază care intră prin geam îmi mângâie ochiul și obrazul ca o mică gheară de felină. zâmbitor somnul e cel mai apreciat atunci când te doare măseaua am fost întotdeauna curios cum reacționează alți oameni când au dureri dentare și nu pot sta în fața termopanului când revine un anotimp, când orice ai vedea în mâna cuiva ți s-ar părea că e un ghiocel lângă un arici somnoros. n-am să mă impacientez, perdeaua albă și transparentă nu e o palmă solidă și deschisă ca o carte dealul gușteriței nu mai e o mobilă veche & ruginită la care te uiți cu regret. în bucătărie domină frigul aprinderea becului înseamnă escaladare pe răceala neonului ca pe un vârf din Alaska. 09:09 nu sunt superstițios în dimineața asta, fiecare instrument muzical auzit e al pițigoilor care mi-au furat din prăjitura lăsată pe balcon la bronzat, oțetarii roșii care nu-și au locul aici respiră, muguresc ca ultima oară când ți-am spus de soarele aflat pe tricepsul tău și cum ne va devora întregul oraș într-o bună zi de tras draperiile încearcă să-ți amintești dimineața chiar a început cu mâinile tale acoperindu-mă cu o plapumă încălzită pe balcon.

Creaţie Liberă – Proză Floricioiu Angelina, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Sibiu Profesor coordonator: Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi

EFECTUL LUCRURILOR SIMPLE Viața nu este întotdeauna perfectă. Am fost născută din nimic. Familie săracă, insuficiență financiară și mulți frați care nu au ales cele mai bune sau legale căi de a urma în viață. Sunt Aislinn, în Irlanda, țara mea natală înseamnă „vis”, ceea ce mi-a dat întotdeauna puterea de a lupta în continuare. Am experimentat denigrări și multe vorbe judecându-mă, spunându-mi că nu voi reuși, încercând să mă dezarmeze și descurajeze, dar uite-mă aici, fondatoarea uneia dintre cele mai de succes companii existente. Drumul cu gropi și nepavat nu m-a împins înapoi, ivirea succesului m-a orbit și m-a ajutat tot mai mult pentru a-mi îndeplini scopul. Era 24 aprilie, o dată pe care nu o voi putea uita, copacii abia înfloriți cu mireasma lor îmbietoare pretutindeni, adierile ușoare ale vântului și sunetul traficului. Era o dimineață obișnuită, sau așa credeam pe moment, urcând cu liftul din sticlă admiram panorama orașului, până când un sunet a indicat deschiderea ușilor către biroul ultimului etaj. Mergând ușor către mijlocul încăperii, am observat un plic ușor gălbui cu o emblemă roșie situat pe măsuța de cafea. Am rupt încet hârtia și am început să citesc scrisoarea scrisă în cerneală albastră. Am rămas șocată, de obicei amenințările nu mă surprindeau, poate le puteam numi a fi la ordinea zilei, nici unele nu ajungeau în mâna mea personal, dar ceea ce m-a surprins a fost menționarea numelui fratelui meu mai mic, Ricardo, un detaliu care am ales să îl țin ascuns de public, așa că nu mi-a picat ușor, simțind neliniștea și îngrijorarea încet, încet făcându-și apariția. Înainte de a termina de citit am chemat-o pe Alya, secretara firmei de peste 2 ani, care era tot timpul la curent cu știrile, pentru a întreba-o despre expeditorul plicului și dacă viața mea personală a fost divulgată. Nu după mult timp, ușile liftului au dezvăluit-o pe Alya, o femeie înaltă, cu părul roșcat și ochi verzi ca smaraldul. Părea într-o stare ușor agitată, dar încerca să o ascundă cu un zâmbet larg. -Poți să iei un loc pe scaun și te rog calmează-te altfel nu vom putea discuta, am spus eu cu o voce calmă, fără pic de emoție în glas. -M-ați chemat urgent acum câteva minute, lucru care nu vă stă în comportamentul de zi cu zi, mia zis ea în timp ce îmi întindea hârtiile cu ultimele știri și filmările camerelor de supravegheat din timpul depunerii plicului, care din nefericire, nu erau îndeajuns de clare pentru a identifică persoana. După ce am gândit-o puțin, am decis că pot să am încredere în Alya și i-am povestit despre scrisoare și am citit-o cu voce tare în continuare. Expeditorul știa ce vroia, era simplu, compania, iar dacă nu mă supuneam, Ricardo nu avea să fie bine. Femeia de lângă mine părea confuză, clar îi trebuiau explicații, dar oare e înțelept să i le dau? E evident că singură nu voi ajunge nicăieri și ea e cea mai apropiată ființă pe care o pot numi ajutor. Oare merită să îmi asum riscul? În final am decis să o fac, cu riscul la eșec. I-am povestit trecutul meu, al familiei, binele și răul, munca și succesul. Următoarele săptămâni au trecut parcă într-un minut. Programul obișnuit, semnarea actelor, întâlniri cu potențiali clienți și menținerea afacerii pe linia de plutire mi-au ocupat mai tot timpul. 34

Acum că stau să mă gândesc, poate ar fi trebuit să acord mai multă atenție detalilor. Nu am mai primit o a doua scrisoare. Poate a fost doar o falsă acuzație care a avut norocul să fie adevărată. Chiar dacă aș fi vrut nu aș fi putut contacta poliția. Dacă ar fi căutat mai adânc ar fi găsit niște lucruri din trecut care nu mi-ar ajuta imaginea. Stând adânc cufundată în posibilități, ușa liftului sa deschis și a dezvăluit-o pe Alya. Normal nu aș fi de acord cu un astfel de comportament haotic, dar plicul cu sigiliu roșu din mâna ei mi-a atras atenția. Era o continuare în care era o poză cu Ricardo și o adresă la care răpitorul sugera să ne întâlnim pentru a vorbi între patru ochi. Căutând locația pe computer, am găsit un adăpost militar abandonat, iar eu nici nu aveam de gând să-i îndeplinesc cerințele. Data stabilită se apropia din ce în ce mai mult, orice sunet sau mișcare care nu era la locul ei mă agita. Oare ce mi se întâmpla e chiar real? Nu am reușit să găsesc nici un indiciu investigând pe cont propriu, totul era bine pus la punct, fără nici o urmă lăsată în urmă. Ricardo era singura și cea mai dragă rudă cu care am păstrat legătura. Era pur ghinion. Nu aveam de ales, eram sub presiunea timpului, singura alegere promițătoare era să mă întâlnesc cu cel care mi-a pus bețe în roate tot acest timp. Până la urmă era doar o întâlnire pentru a vorbi, nu? Sau cel puțin așa încercam să mă consolez cu ce aveam de gând să fac. Ajunsă la locație, totul era întunecos și sinistru. Sigura persoană care știa ce se întâmpla era Alya, partenera mea. Am observat adăpostul militar și am început să mă îndrept spre el. Va fi totul în regulă fără a-mi pune pe tavă compania pentru care am lucrat din greu toți acești ani? Poate voi reuși să fac o înțelegere. În mijlocul sesiunii mele de gândit o pungă mi-a fost pusă pe cap și totul a devenit negru. M-am trezit legată de un scaun cu frânghii și fața încă acoperită. Aerul din încăpere era uscat și cu ușor miros de combustibil. Nu după mult timp după ce m-am trezit, orice mi-ar fi fost pus pe cap a fost îndepărtat și în fața ochilor mei era Ricardo nevătămat cu un zâmbet încrezător pe față. -Dacă nu este chiar surioara mea preferată care a ales să fugă de viața care îi era sortită? Cum mai este viața? Am citit multe articole de laudă despre minunata Aislinn. -Ce se întâmplă și de ce sunt legată? am întrebat eu încercând să îmi ascund teama. -Dragă surioară, tocmai ți-ai distrus orice șansă la un viitor venind aici. Ce ai crezut? Că săracul Ricardo avea nevoie de ajutor? Am de gând să îți explic tot dacă tot ești aici deoarece nu vei mai avea contact cu exteriorul o perioadă lungă de timp. Tocmai anunță știrile cum ai fost dată dispărută. Cu puțin ajutor din partea dragei tale secretare, Alya, am reușit să am totul doar pentru mine. Chiar credeai că toate actele acelea zilnice sunt contracte? Păcat că nu l-ai citit pe cel în care îmi înmânai afacerea mie, doar tu mai erai în drum pentru a avea totul pentru mine. Povestea mea nu a mai evoluat prea mult din acel punct. Încă sunt ținută captivă din cauza greșelilor mele. M-am împăcat cu ideea acum ceva timp, dar uneori îmi lipsesc chiar și cele mai simple lucruri, cum ar fi zgomotul străzilor aglomerate ale dimineții. Dar viața nu este întotdeauna perfectă, așa e?

Petre Daria-Maria, cls. a VII-a Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, Câmpina, Prahova Profesor coordonator: Koutoulias Florentina Mihaela

EMOȚII IN SIBIU- UN BURG MEDIEVAL Sibiul, un oraș plin de istorie, un ansamblu unitar care contopește elementele arhitecturale tipice unui burg medieval Germanic cu cele specifice barocului vienez. Sibiul este stropul de istorie de care are nevoie fiecare țară, este stropul de lumină într-o cameră întunecoasă. Acesta este format din străzi înguste și abrupte, de-a lungul cărora se aliniază vechi case săsești, viu colorate, în care acum câteva sute de ani locuiau meșteșugari mândri și fericiți că aveau ce pune pe masă. Piețele, care pe timp de zi sunt pline, pe care nu există loc nici măcar pentru un fluture să se așeze pe o floare pentru a extrage polen, iar care pe timp de noapte sunt pline de lumini care mișună pe strada întunecoasă, dând impresia de cerul pe care luminează stelele strălucitoare, sunt împodobite de plante viu colorate pe timp de vară, iar pe timp de iarnă sunt împodobite cu ornamente de Crăciun. Orașul mirific de pe malul Cibinului s-a dezvoltat pe locul anticei așezări daco-romane Cedonia. Întemeierea sa este legată de colonizarea sașilor în Transilvania, în secolul al XII-lea, de către regele Geza al II-lea. Zidurile, prevăzute cu treizeci și nouă de turnuri de apărare și cinci bastioane, se întindeau pe aproximativ patru kilometri. În fiecare an oamenii vizitează Sibiul pentru istoria deținută de acesta, copiii ascultă povești de pe vremuri, iar bătrânii stau la aer curat și citesc cărți. Sibiul, burgul medieval fără de care România nu ar mai fi atât de vie și interesantă.

Fleșeriu Alicia Ioana, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Sibiu Profesor coordonator: Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi

BĂIATUL DIN CEALALTĂ PARTE În viața Freyei nu se întâmpla niciodată nimic. Totul era mereu cum și-o imagina toată lumea. Dar niciodată cum și-o imagina ea. Visa la o viață ca a oamenilor – în orașe mari, cu automobile și vieți normale. Dar oamenii nu ar fi primit-o niciodată, cum nu au primit pe nimeni. Tot timpul au fost respinși, li se aruncau priviri urâte pe stradă. Mulți din neamul ei au fost exilați, și ca să scape de ei, oamenii au început războiul, din cauza căruia au trebuit să fugă și să se ascundă. La început erau vânați, dar de câteva secole au fost lăsați în pace. Acum, zânele trăiau fericite pe un continent împădurit, în care oamenii nu aveau cum să trăiască sau să îi găsească. Ele aveau case colorate și în forme amuzante, cu ferestruici mici și rotunde și acoperișuri făcute din lut ars la soare. Copii mergeau la școală, adulții munceau, totul era normal. Defapt nu era. Toată lumea ducea o viață bună, lungă și fericită, nimeni nu înțelegea tristețea. Mai puțin Freya. Dar nimeni nu știa asta, nu deoarece era un secret, deoarece pe nimeni nu interesa. De când era mică, Freya avea coșmaruri. Nu aveau legătură cu viața ei. Era viața altcuiva, cineva care suferea. Avea coșmarurile de zece ani. Totul arăta atât de diferit în ele. Părea mai ... trist. Locurile nu erau foarte colorate, și tot timpul i se întâmpla ceva rău băiatului. Așa că Freya a scris tot ce se 36

întâmpla în jurnale, pe care le păstra. În tot timpul acesta, ea și-a făcut un plan. Pe care îl v-a aplica la lăsarea întunericului. Urma să plece în lumea oamenilor, și să îl caute pe băiat. Nimeni nu știa, lumea ar fi crezut-o bolnavă, nu ar fi înțeles. Așa că la răsăritul lunii, s-a furișat afară din casă și a plecat spre oceanul nesfârșit. Avea provizii adunate într-o bărcuță ascunsă în desișul copacilor, care ar trebui să o țină o lună, deși nimic nu era sigur. Așa că și-a părăsit vechea viață pentru a-l căuta pe băiatul din cealaltă parte a coșmarurilor ei. ~ Era încă o zi în care Arjuna trebuia doar să se prefacă, la fel ca întotdeauna, că totul este normal. Ca să-și calmeze gândurile, s-a dus pe plajă, unde era tot timpul pustiu. Toată lumea era prea ocupată pentru așa ceva. Dar lui îi plăcea să pozeze oceanul, valurile din larg și să le observe cum se spărgeau pe stâncile de sub el. Dar când s-a uitat pe obiectiv, undeva departe în larg, se afla o corabie. Sau poate era o barcă. Cineva se afla pe ea, și nu părea bine. Așa că a fugit pe mal, iar când a ajuns bărcuța, înauntru se afla o fată, care părea atât de firavă și înfometată încât îi era frică să nu cmva să nu mai fie în viață, și un ghiozdan. Nu știa ce să facă, dar nu o putea lăsa acolo, așa că șia pus ghiozdanul în spate și a luat-o pe necunoscută în brațe și s-a îndreptat spre apartamentul lui. După câteva ore, fata s-a trezit, și clar se poate spune că era foarte speriată de noul mediu. Prima dată a țipat, iar Arjuna a fost nevoit să o asigure de trei ori că nu o să îi facă nimic până să se calmeze. După aceea i-a povestit tot, și a cerut propriile explicații. A spus că numele ei este Freya, și că vine de departe pentru a căuta pe cineva. Dar nu îi știa nici numele, și nu știa nici cum arată. Dar era destul de sigură că îl v-a recunoaște dacă îl v-a vedea. Așa că prima soluție a lui Arjuna a fost să viziteze orașul, iar Freya a fost dea- cord. Pentru ea totul era uimitor. Arhitectura i se părea atât de simplă și diferită, nimic nu i se părea monoton. Îi arăta lui Arjuna întruna locuri care i se păreau frumoase, și de fiecare dată când încerca să îi facă o poză ei, zâmbea atât de larg încât îl făcea și pe el să zâmbească. Alteori făcea fețe caeaghioase, scotea limba la obiectiv sau se strâmba. Câteodată o poza când stătea cu spatele la obiectiv. Chiar dacă abea o cunoștea, era ceva magic la ea, de la numele ei, la părul ei, până la ochii ei de un verde pe care nu l-a mai văzut vreodată. Timpul a trecut neașteptat de repede, și când s-a înserat au plecat spre apartament. În timp ce mâncau pe canapea și se uitau la pozele făcute de Arjuna, acesta a întrebat-o cum o să-l găsescă pe băiat. -Sinceră, nu sunt sigură. Credeam că o să-l recunosc dacă îl văd, dar nu mai sunt sigură. Tot ce știu despre el sunt amintirile lui pe care le visam. Le am scrise în caietele din ghiozdanul meu. Mi se părea destul, dar acum mi se pare imposibil, a recunoscut Freya, și părea foarte supărată. -Faptul că ai venit de pe alt continent, cu o barcă doar ca să cauți un băiat căruia îi visai amintirile? În primul rând aș zice că e nebunie curată, dar după văd cât de mult îți dorești să îl găsești și nu mai pare ciudat. Dacă vrei, te pot ajuta. Poate îl recunosc după ce ai scris în caiete. Cunosc destul de multe persoane. A dat repede din cap și s-a dus după ghiozdan. Dar oare chiar voia să ajute o necunoscută să găsescă un băiat căruia i-a visat viața? Înainte să se poată răzgândi, ea a intrat în camerăă și orice dubiui-a părăsit capul. În ulltimul timp a devenit tot mai greu să zâmbească, dar cu ea totul părea mai ușor. S-a așezat lângă el și a deschis un caiet, în care era scrisul unui copil mic, vechi de cel puțin opt ani. A spus că sunt în ordine cronolo- gică. Așa ca Arjuna a început să citească, fiecare cuvânt de pe fiecare pagină. A început să-și citească viața scrisă pe hârtie. Și nu în scrisul lui, pe foi pe care după ce termina le ardea. Nu, era scrisul unei fete, care și-a dorit atât de tare să găsească omul pe care îl visa încât și-a riscat viața. Pentru el. Și dacă nu o găsea de dimineață pe plaja, nu mai era aici. -Ce ai să faci când o să-l găsești? -Vreau doar să îl ajut. ~ 37

Au trecut cinci ani de când Arjuna a găsit o fatâ aproape moartă pe plajă, care a ajuns să-l salveze în mai multe ori decât și-ar putea imagina cineva vreodată. Dar el nu a putut face la fel. Iar acum e mai simplu să zâmbești când te gândești că asta și-ar dori ea. Așa că, singur la înmormântarea ei, și-a dat voie să plângă, dar de mâine va zâmbi ca să arate lumii ce suflet minunat au vânat. Iar gândul că o să se reîntâlnească și o să își trăiască finalul fericit este singura lui alinare.

Arieșan Andreea, clasa a VIII-a Liceul Teoretic ”Samuil Micu”, Sărmașu, Mureș Profesor coordonator: Popa-Bondrea Florina

CE ESTE POETUL?... CE ESTE POEZIA? Poeții sunt cei care ne ajută să vedem lumea altfel, în cele mai puține cuvinte, care au o mare emoție și, deși nu ieșim în totalitate din realitate,metaforele expresive și comparațiile bine alese fac textul liric mai misterios și greu de pătruns.Consider că varsta contează atât pentru cel care citește textul cât și pentru cel care îl scrie pentru că lumea este diferită prin ochii fiecăruia. Chiar și cunoștințele dobândite sunt în număr mai mare pentru cel ce a cercetat mai mult despre arta exprimării emoțiilor în versuri Poezia este acea creație care este complicat și greu de descifrat, deoarece nimeni nu vede un vers la fel, modul în care îl gândim se raportează și la experiențele trăite. Personal, ador creațiile vechi pentru că îmi oferă stări pe care nu le pot exprima, de multe ori, în cuvinte.Cred că o poezie care conține cât mai multe figuri de stil este una mai interesantă. ,,Cetatea" este un grup de oameni care au pasiuni comune, iar explicațiile pe care le găsesc textelor sunt asemănătoare.Sau această ,,cetate" mai poate fi și inima și gândirea noastră în care poetul încearcă să intre pentru a ne face să simțim diferite stări, uneori, încearcă să ne schimbe percepția asupra vieții.

Alexia Maria Mirițescu, clasa a IX-a Colegiul Național Sfântul Sava, București Profesor coordonator: Iulia Pop NEMAIVĂZUTUL PELEȘ Anton nu vede, își trăiește viața fără culori și imagini, doar din imaginație, emoții și sentimente. Nu a văzut niciodată culoarea florilor și a pomilor înfloriți, pământul îmbrăcat în alb, apusul sau răsăritul de soare, oamenii și animalele. Anton este un adolescent dintr-un orășel de pe malul Dunării, din sudul Germaniei. De când era mic, mama lui îi povestea despre castelele din toata lumea, dar cel mai mult îl fascinau cele din România, în special Castelul Peleș. Zilele au trecut, anii s-au scurs, iar Anton nu a vizitat vreodată vreun castel, până când, întro zi de iunie, cu o zi înainte să împlinească 15 ani, familia sa a decis să-l ducă în vizită la Castelul Peleș. 38

Traumele sale îl apăsau tot mai mult, iar gândul că nu va putea niciodată să vadă cu adevărat Castelul Peleș îl frământa pe parcursului drumului spre Sinaia. Odată ajuns în curtea castelului, ciripitul păsărilor parcă-l chema să cânte cu ele, iar sunetul ierbii fremătând în vânt îi răsuna puternic în urechi de parcă era o furnică în mijlocul unei păduri seculare. Sunetele naturii erau o terapie magică pentru băiat, ajutându-l să treacă mai ușor peste problemele emoționale accentuate de adolescență. În castel, ghidul le descrie caracterele stilistice fascinante ale arhitecturii Peleşului. Pentru Anton, acestea nu erau fascinante, erau simple vorbe goale care vibrau în urechile lui. Umblând pe coridoarele castelului a încercat să-și imagineze pentru câteva secunde vorbele ghidului: “Castelul are 160 de camere... (Dar cum arată o cameră? se întreabă retoric băiatul), împodobite cu lambriuri sculptate din lemn de nuc și frasin creț, picturi cu personaje alegorice, vitralii policrome și ornamente aurite, parcă pictate de soare. Băiatul încerca să-și imagineze culoarea soarelui. Un val de bucurie îi traversa pieptul. El nu putea să vadă culorile, dar putea să le simtă ca emoții. Ghidul tot povestea despre arhitectura castelului, despre Holul de Onoare care era grandios, având lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri și statuete. Luxul și bogăția îl învăluiau pe băiat într-un aer confident și o fericire paroxistică îi traversa sufletul odată cu trecerea prin Dormitorul Regal. Simțea degetele de la picioare cum se înmuiau în covorul roșu aprins care pentru el era doar un material moale care-i făcea vizita mai plăcută. Vizitatorii au urcat niște scări și s-au îndreptat către Biblioteca Regală. Au pășit după colț spre stânga. Anton auzea doar șoaptele și mirările celorlalți vizitatori „Ce frumos!” exclamă o fetiță din spatele lui’, „Privește toate cărțile acestea cu coperți din piele și gravate cu litere de aur!” spuse un bărbat fascinat de peisaj. Anton nu știa cum arată o carte, nu avusese niciodată șansa să citească o carte normală, doar mirosul de pergament ronțăit de timp îl îndruma oarecum spre carte. Au mers din cameră în cameră timp de două ore. Pe parcursul drumului Anton era puțin întristat de exclamațiile fascinante ale vizitatorilor la adresa castelului. El nu putea să se bucure pe deplin de această vizită. Peleșul era un castel aparte pentru el, îl făcea să se simtă precum regele Carol I plimbându-se pe coridoarele lungi și prin camerele largi, îmbogățite cu obiecte vechi, dar atât de frumoase, parcă smulse dintr-un rai regal. Își dorea măcar pentru o secundă să se bucure pe deplin de splendoarea Castelului Peleș, o bijuterie regală românească. Își dorea ca această vizită să fie cel mai frumos cadou de ziua lui. Ultima oprire a fost Sala de Concerte. Ghidul le-a descris Pianul „Girafă”, confecționat din lemn, în formă de liră, tot ansamblul fiind aurit. - Și acum v-am pregătit o frumoasă surpriză, un concert de pian, spune ghidul cu bucurie în glas. Corpul lui Anton vibra de o emoție profundă. “LA-ul, prima notă care se auzea în sală, îi inunda complet creierul cu o vibrație ușoară a muzicii clasice, care-l purta lin prin universul imaginației și sentimentelor profunde, și-i dădea o stare mistică, purtându-l aproape de ce-i era mai drag, sunetul muzicii. Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întrebă dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață. În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combină cu eternitatea “eternă” și se termină cu un sunet grav, totul.

Popovici Loredana Ștefania, cls. a X-a Colegiul Național Alexandru Vlahuță, Râmnicu Sărat

REFLEXIA UNUI VAMPIR Întins pe podeaua rece la fel ca mâinile sale stătea întins Adolas în casa pustie care fusese a unchiului său. Fugise de lângă familia sa, pentru că nu simțea că locul lui era acolo și simțea că au o influență nefastă asupra sa. Se simțea prizonier în propria viață și încerca să evadeze prin plecarea sa, dar se simțea urmărit asemenea unui deținut care deși se află sub cerul liber este încă urmărit de autorități, numai că el era urmărit de trecutul său. Era vampir și ura asta din tot sufetul. Nu-și putea vedea reflexia în oglindă, iar acest fapt îl facea să-și pună întrebări cu privire la existența lui care nu era suținută. Era o jumătate și chiar dacă ar fi vrut să găsească o persoană care să-i umple golul nu putea, pentru că în opinia lui o ființă ca el nu putea iubii un om și tot ce ar fi ieșit de aici ar fi o relație toxică hrănită de frica de a nu-l răni pe celălalt. Își dorea din tot sufletul ca razele soarelui să-i mângâie obrajii, dar acestea îi provocau răni adânci, așa că se gândea că nu mai este nimic de făcut decât să stea nemișcat pe podea. Zilele au trecut creindu-se monotonia, până când într-o zi stând la fereastră vede o fată cu părul lung și cafeniu trecând pe stradă. Era frumoasă și mlădioasă. Timpul trecea mai ușor cu gândul că o va revedea. Într-o zi fata a obervat privirile tăioase care pătrundeau sticla geamului și erau dedicate frumuseții ei. S-a gândit să bată la ușa băiatului pentru a-l cunoaște. Acesta îi deschide. Surpinderea provocată de vizita neașteptată se citește pe chipul său palid. Fata face primii pași în interiorul casei întunecate. Pentru fetele de vârsta ei această experiență ar fi fost înspăimântătoare, dar ea nu se temea de nimic.Îndrăzneață din pragul ușii îi spune: -Bună, sunt Ella. Am văzut că mă privești de la geam și am zis să vin să te salut.....dacă tu nu ai curaj, adaugă ea. -Nu-i vorba de curaj, ci doar nu am vrut să deranjez, spune el șoptind și refuzând contactul vizual. -Nu îmi este frică să fiu deranjată și îmi place să descopăr oameni noi și interesanți. -Nu e nimic interesant la mine, îi retează băiatul vorba. -Hmm...un băiat care locuiește singur într-o casă veche și care stă ore în șir la geam privind oamenii, e chiar foarte normal. Primul lucru pe care trebuie sa-l știi despre mine este că nu sunt naivă, pot vedea misterul din această cameră însoțit de panica din ochii tăi când îți dai seama că aș putea afla marele tău secret. Zicând asta fata pleacă lasandu-l pe băiat scufundat în gânduri: ,,Cum poate fii așa curajoasă să intre aici? Cum și-a dat seama că ascund ceva? A spus că nu se teme să fie deranjată, dar oare nu s-ar teme știind că sunt vampir? Totuși e mai frumoasă de aproape’’... Fata a început să vină tot mai des și între ei s-a creat o legătură puternică. Cu toate astea Adolas nu era împăcat cu ideea asta și frica că o va rănii îi cuprinda corpul atunci când îi privea zâmbetul prinzându-l într-o strâmtoare care-l făcea să vrea să o alunge. La un moment dat își luă inima în dinți și îi spune să nu mai vină. -Aș vrea să nu mai vii pe aici....spune Adols timid. -De ce? îl întreabă Ella smulgându-se din brațele băiatului. -Nu vreau să te mai văd...îi spune băiatul cu glasul tremurând. -Nu mai vrei să mă vezi? Văd în ochii tăi că mă minți, de fapt tot corpul te trădează. Nu vezi că tremuri din toate încheieturile. -Păi e frig aici... 40

-Nu mai minții! Știi cât urăsc asta. Simt că îmi ascunzi ceva, poate misterul pe care l- am simțit de la primul pas în casa asta și pe care nici până acum nu l-am descoperit. -Ei bine dacă tot vrei să știi... sunt vampir, sunt un monstru. -Asta a fost tot, pentru atâta lucru te-ai panicat așa? -Când ai pășit în casa asta ai spus că nu ești o naivă și fix asta te dovedești a fi. Crezi că este simplu să fii ca mine? Mă hrănesc cu viețile oamenilor, cu zâmbetul lor, cu nefericirea lui care, în mod ironic, este un bine pentru mine. Până și acel roșu inocent din obraji li-l răpesc. Nu pot ieșii afară și nu văd nimic când mă uit în oglindă. Sunt o mână de cenușă în bătaia vântului care mă plimbă prin lume fără niciun scop. Nu vreau să trăiești ca mine, ca un monstru. -Te-ai gândit că tu ești așa pentu că așa îți dorești să fii, pentru că asta gândești tu despre tine și asta vrei să vezi tu când te uiți în oglindă. Ai fugit de familia ta că nu ți-ai putut asuma viața și identitatea ta și te hrănești cu identitățile altor oameni. -Nu am fugit de nimeni, răspunde Adolas ferm. -Nu? Tocmai acum fugi de mine și de iubire, stai singur crezând că esti defectiv de plural. Mintea ta te stăpânește pe tine, nu tu pe ea. Dacă te-ai vedea prin ochii mei nu ai mai zice că ești un monstru, ci doar un băiat cu ochii negri, stralucitori, fără pic de ură în privire, care poate iubi. Dar nu vrea! Și poate că tu chiar nu poți iubi , fapul că ești egoist și îmi interzici mie să te iubesc ...asta este chiar crud! Rostind acestea, Ella plecă înainte ca vreo lacrimă să-i spele obraji. În urma ei rămâne Adolas rulând la nesfârșit în minte cuvintele ei. Simțea că, de dragul ei, ar încerca să schimbe unghiul din care se privea. Zile la rând își spunea că poate ieși afară, că nu are colți și că se poate alimenta cu hrană obijnuită. Avea energie mai multă ca niciodată. Scoate oglinda pe care o împachetase, pentru că nu îi trebuise până atunci și își vede fața pentru prima oară. Când deschide ușa și iese afară soarele nu-l rănește. Aleargă mai entuziasmat ca niciodată către școala unde se afla Ella. Aceasta îl vede și este, în același timp, fericită să-l întâlnească, dar și înspăitantă că va fi rănit. Stringând fericit și luănd-o în brațe îi spune: -Vezi Ella? Sunt om și te iubesc! -Eu am văzut mereu.

Argeșeanu Alexandra Ștefania, clasa a XI-a A Liceul Tehnologic ,,C.N.Plopșor” Plenița, Dolj Profesor coordonator: Tatiana Pirpilică

DIN SPATELE CORTINEI Visele-mi sunt bântuite de aceleași voci necruțătoare. Sunt voci de mult uitate de umanitate, dar încă actuale pentru sărmanul nemuritor. Oamenii trăiesc și uită. Din generație în generație esența se pierde; deși conținutul câtorva povești rămâne, vor înțelege ei vreodată contextul? Ei știu doar să judece și o fac cu atâta ușurință... Cunosc ei motivele, trăirile și viețile străbunilor? Și chiar dacă ar ști ar putea înțelege provocările și împrejurările aprige ale trecutului? Oamenii vorbesc, judecă și critică doar pe baza unor frânturi, pe baza unor povești care nu prezintă nici pe departe vremurile apuse. Ei nu știu cum e să fii acolo mereu. În umbra fiecărui război, fiecărei victorii, martor a mii de invenții revoluționare și prieten cu nume mari ale istoriei pe care să-i cunoști drept simpli oameni. Nu vor înțelege niciodată cum este să trăiești printre umbre în timp ce tot mersul lumii te influențează. Fără prietenii apropiate din cauza diferențelor fiziologice ce se observă în 41

timp, fără acțiuni importante fiindcă vei putea ajunge faimos și nu vrei să fii recunoascut peste ani, fără să fii implicat în ceva în mod direct, iar de când a apărut camera foto, internetul și toată nebunia asta a vieții în lumea mass-mediei să simți lipsa unui trai normal. Timpul trece mai repede acum pentru oameni, viețile lor au devenit mai scurte și sunt atenți la oricine mișcă în jurul lor, dar eu sunt atentă la fiecare generație. După secole pline de suspans și călătorii îndelungate am decis să părăsesc viața cotidiană a muritorilor. Am umblat prin lume ca albina printre flori și am adunat informații precum adună ea polen. Căutam istorie, istorie antică fiindcă tot ce a urmat după mi-a fost contemporan. Voiam să știu detalii dinainte de întemeierea Romei, de pe vremea în care piramidele erau doar un proiect sau poate de când zeii greci se luptau pe Pământ (știu că asta a fost cu mult înaintea antichității, dar m-ar fi putut ajuta fiindcă existența mea ar fi putut avea legătură cu ei...). Am căutat în fiecare cotlon al lumii... printre oameni și ființe himerice, printre creaturile ascunse în umbră și marii intelecți ai istoriei. Nimeni nu știa nimic despre mine... Nu mă așteptam să știe ceva despre mine ca persoana, dar despre locul unde m-am născut... Am încercat să le explic, chiar am încercat. Toată copilăria am încercat să-mi amintesc acea noapte, cuvintele aruncate în jurul meu, împrejurările, dar aminirile mele n-au fost suficiente pentru a-mi descoperi rădăcinile. În satul unde am crescut era mereu liniște. Nimeni nu se certa, niciun conflict nu apărea la orizont. Discuțiile oamenilor mereu liniștite mi se păreau stranii pe atunci. Era mult prea diferit față de cum știam eu că arată lumea. Familia care m-a găsit -sau căreia am fost încredințată, încă nu știu sigur- nu mi-a spus nimic despre trecut. Nici cine au fost părinții mei, nici locul unde m-am născut, nu știu absolut nimic, nimic dinainte de acea noapte care-mi bântuie visele. Nu știu dacă au știut sau nu, dar mi-au ascuns fiecare amănunt, iar acea noapte a tras linii în viața mea. Foc... Flăcările cuprindeau totul. Case, animale, oameni, totul era înghițit de văpăile ațâțate de vânt. N-am strigat, n-am plâns, n-am ieșit. Mi-era groază de ceea ce mă putea aștepta afară. Preferam să fiu prinsă în vâltoarea roșie decât să cad în mâinile lor murdare. Țipetele de groază mă asigurau că se dezlănțuise iadul, iar strigătele feroce ale asasinilor îmi înghețau sângele în vene. Zgomotul morții se auzea totuși în depărtare. Până când cineva s-a apropiat. Am auzit vocea bărbătească de parcă mi-ar fi urlat în ureche. M-am abținut să nu scâncesc. -Unde e fata? a tunat el făcându-mi inima aproape să se opreasca încercând să nu scot vreun sunet. -Nu știu despre ce vorbești, s-a auzit vocea mamei de dincolo de ușa încuiată. Am vrut să sar, să ies la ei, să o protejez cumva. Am vrut să strig, să-i spun că mă pot sacrifica pentru ea, dar nu ar fi suportat asta. Am rămas nemișcată, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. I-am auzit țipătul plin de durere când sabia i-a străpuns corpul și am urlat și eu. Oricât aș fi încercat să mă abțin, i-am simțit groaza și durerea în acel moment și n-am mai rezistat. Aveam doar câțiva anișori, nici măcar nu știam cum să controlez ceea ce simțeam. Nici mai târziu n-am știut, iar când am reușit am încetat să mai simt -definitiv. Apoi totul e în ceață. Știu doar că m-am trezit într-o casă străină înconjurată de necunoscuți. Și mi-am început o nouă viață, forțată fiind în continuare să-mi ascund simțirile. Când am ajuns la vârsta maturității am fost nevoită să plec. Părinții mei adoptivi muriseră și ei, dar nu la fel precum cei biologici. Decesul lor a fost unul pașnic cum le fusese întreaga viață. Asta pentru că eu învățasem că trebuie să fiu anonimă. Am plecat prin lume atunci. Mă simțeam liberă. Liberă să pun întrebări în stânga și în dreapta, liberă să merg oriunde atâta timp cât rămân o simplă persoană prin mulțime. N-aveam nevoie de mâncare, de apă sau de somn. Eram plină de energie, eram plină de speranță. Timpul a trecut peste lume, dar nu și peste trupul meu. Totuși sufletul mi-a fost marcat. Miam pierdut sentimentele și nu numai cele colective, ci și pe cele personale. Am devenit rece și mam ascuns în spatele cortinei din punctul cel mai întunecat al umbrelor. 42

Am adunat cărți de prin toată lumea în călătoriile mele, câte am putut să duc. Mereu am văzut în ele istoria, lumea ascunsă oamenilor de rând, secretele uitate, poveștile distinse. Am învățat că complexitatea umanității stă tocmai în simplitatea sa. În ultimul timp am schimbat papirusurile despre creație cu anumite cărți mai ,,noi”. Citind așa-zisele cărți clasice de dragoste eu nu văd clișeele fiindcă sentimentele descrise îmi par magie. Am văzut de-alungul timpului cupluri mai mult sau mai puțin fericite, desigur, dar n-am înțeles niciodată ce ar putea simți ei. Singura urmă de iubire din sufletul meu a fost distribuită unor persoane de mult uitate în istorie. De îndrăgostit nici nu se pune problema. Îmi oprisem sentimentele cu mult înainte de a înțelege viețile oamenilor și cursul lor firesc. Astfel când citesc despre sentimente și romantism îmi pare mai straniu decât presimțirea voastră agitată când citiți despre războaie și modalități de tortură. Mi-am ridicat ziduri în jurul inimii. Nu știu exact cum am reușit, dar uneori simt cum mă strâng, cum zidurile cetății din interiorul meu se apropie, îmi presează sufletul captiv între ele. Dar nu vă gândiți că am avut o viață atât de odioasă. Și inima mea are patru cămăruțe și toate au bătut la un ison pentru lume. N-am putut iubi oamenii, dar n-am nimic personal cu ei, nu cu toți cel puțin. În schimb, am iubit natura, am iubit poezia și posibilitatea bruscă a schimbării. Am străbătut pământul în lung și-n lat, dar încă am sentimentul că n-am apucat să vad tot. Dar totuși m-am oprit. M-am mutat într-un vechi conac dintr-un sat uitat de lume, undeva în nordul Finlandei. Eu nu simt fruigul și nici căldura. Sunt conștientă de existența lor, dar nu mă afectează. Am devenit pe cât de anonimă am vrut încât nimic nu se mai răsfrânge direct asupra mea. M-am mutat aici fiindcă după secole de activitate frustrantă prin toate vâltorile schimbării aveam nevoie de liniște, liniște care acum nu-mi mai părea stranie, ci familiară. Aici inima mea a început să bată pe ritmul poeziei. Am trecut prin istorie și nu știu când se va opri drumul meu prin această lume și nici ce va urma după. Nu știu cine am fost, dar știu cine sunt. Nu mă consider un fugar, o persoană speriată de realitate care se ascunde în mulțime, ci o ființă care a învățat să trăiască printre oameni pentru a-i salva (de ei înșiși, de mine, de forțele necunoscutului). N-am aflat niciodată ce aș fi putut face dacă alegeam să-mi asum riscurile. Încă mă învinovățesc pentru ce s-a întâmplat în acea noapte, iar acea voce și multe altele îmi vorbesc în vise, mă ademenesc, mă mituiesc, îmi spulberă conștiința. Vor să dau frâu liber puterilor ce sălășluiesc în interiorul meu și mă chinui din răsputeri să nu-i ascult, deși uneori încearcă să-mi controleze mintea. .Eu sunt sigură că toți acei oameni au murit fiindcă eu trăiam și a fost suficient pentru a hotărî să-mi controlez emoțiile. Acum prefer să-mi scriu gândurile. E o modalitate prin care mă regăsesc. Dacă eu am cunoscut istoria să las ceva în urma mea care să poată fi cunoscut altora. Unele poezii sună dubios, de parcă n-ar avea niciun sens, dar îmi spun că nu reprezintă lucrări care să fie citite cu mintea, ci cu sufletul. Scriu când mă trezesc din coșmaruri în toiul nopții plină de sudoare. Nu știu ce notez atunci. Doar apuc un creion și o bucată de hârtie și mâzgălesc până când liniștea îmi revine în suflet. Abia a doua zi citesc și înțeleg. Totul vine din străfundul minții și al sufletului. Nimic nu e clar. Simbolistica folosită e ceva personal, iar poezia e zidită în cetatea din interiorul meu, din bucățile inimii mele frânte cu secole în urmă. Unele îmi marchează fidel gândurile, altele semnifică cuvintele lor, cuvinte ce-mi îngrozesc ființa și mă fac să încremenesc în fiecare noapte. ,,Când coboară luna, și pieptu-ți tresare, Când soare se pierde, privește lumină Uită de tine, aleargă prin mare, Ascultă chemarea a morții, sublimă. Visează al nopții cer mai adânc, Cunoaște-ți străbunii uitați în umbră, Dincolo de al flăcărilor crâng 43

Și adu crezare într-o lume sumbră. Deschide-ți sufletul, pornește simțire! Vino la noi cu foc în glas și-n privire Pregătită să mori pentru nemurire Și să trăiești puternică printre sicrie.”

Critică cerie plastic Daria-Ioana Covrig, clasa a XII-a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Achim Stoian ăitică Sufletul stancian în psihologia Antichității Un spirit alexandrin de cea mai pură condiție, un asianic desăvârșit ale cărui lumi interioare sunt deopotrivă mecanice și friabile, geniul stancian s-a format sub umbrela tăcutului Blaga, pentru a reprezenta, „prin virtuozitatea meșteșugului și pe baza unor canoane prestigioase, viziunile profeților și ale marilor inspirați”1. Poezia lui Radu Stanca, reprezentând o veritabilă revelație, este expresia unei „sensibilități neoromantice”, care stă sub semnul pur al artei, fiind sieși suficientă. Un blazon stancian este volumul „Ars doloris”, o artă reîntoarsă mereu la surse, căci, pentru a ființa perpetuu, ea se hrănește din alte suferințe. În viziunea poetului, tristețea, ținând de sfera sentimentelor umane, este „o stare sufletească oarecare în declin”, cu precizarea că este o „stare intermediară”, „de echilibru în dezechilibru”, care pune în surdină marile pasiuni. În ordinea creației, tristețea este un mod al acelui „insuficient creator” goethean transpus în expresia „numai insuficientul este artistic”. Tristețea nu este identică cu atmosfera („stimmung”-ul), ci doar o prezență obligatorie, ea având „cele mai largi repercusiuni în lumea eului”. Are loc un transfer simpatetic al unei stări sufletești asupra universului, o însuflețire a acestuia în registru melancolic. Astfel, în poeziile înscrise în acest volum, tristeții i se conferă o aură aristocratică ce transgresează simplul sentimentalism. Un autoportret spiritual-fantezist ne întâmpină în poezia „Horoscop”, meditație elegiacă ce instalează în universul stancian alte coordonate esențiale: sciziunea eului și spaima de o alteritate difuză. Din versurile lui Radu Stanca răzbate un orgoliu nedisimulat, transcris în imagini calofile. Prin raportare la filonul filosofic cristalizat, textul poate fi interpretat drept o replică la poezia romantică eminesciană, „Odă în metru antic”. Poetul se transcende pe sine, într-un joc estetic de o supremă grație. El nu se mai exprimă „pe sine”, ci „în sine”, unde descoperă esențele care îl depășesc infinit. Viața sa lăuntrică este o oglindire a macrocosmosului obiectiv în microcosmosul subiectiv al eului liric, univers ce traduce lumea concretă prin apelul la filtrul senzorial, dar care oferă o perspectivă nemărginită asupra existenței, depășind barierele omului-limită. Prin raportare la mitologia greco-latină clasică, „cerul primei […] lacrimi” devine un tabel astrologic afectiv, în care „stele învrăjbite”, ce comportă o dimensiune a suferinței, gravitează în jurul instanței stanciene, prinsă între soartă și ideal. Introspecția devine, astfel, legenda decriptării realității și augmentării ei, dar și o cale estuarică de cunoaștere absolută. Lumea intrinsecă a vocii poetice se proiectează în atemporalitate, mișcându-se continuu pe axa timpului, a cărui constantă rămâne durerea geniului supus chinurilor infernului.

Mircea Cărtărescu, „Postmodernismul românesc”, București, Humanitas, 1999, p.302

În acest sens, eul liric în ipostaza de căutător spiritual, își explorează durerile lăuntrice, pentru a ajunge la substanța lor, deoarece „marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeți”2. Într-un proces invers, el recurge la transpunerea în plan oniric, univers compensativ pentru romantici, unde găsește rădăcinile emoțiilor negative, ce zugrăvesc o „stare de refugiu intelectual”3. Considerând acestea, „visările” și „tristețile” coexistă sub imperiul principiului dualității, „yin și yang”. În mod analogic, vocea eminesciană evocă reflectarea solitară la suferință, facilitată de dimensiunea visului: „visători la steaua / Singurătății”. De asemenea, și în viziunea lui Eminescu, acest sentiment aparent malefic, este învestit cu un efect cathartic: „Suferință tu, dureros de dulce...”. În „illo tempore”, imaginea stanciană se metamorfozează în zeul Ianus, emblemă a începuturilor, reprezentat cu două fețe orientate în direcții opuse: un chip al unui bărbat tânăr, fără barbă, care privește spre viitor, și figura unui bătrân cu barbă, transformat în trecut. Această poză, acționând ca un element anticipativ pentru destinul funest al omului înzestrat cu atribute excepționale, ilustrează discrepanța dintre aparența coerentă („o singură înfățișare”) și esența scindată („două fețe”) a acestuia. Ruptura lăuntrică a instanței eminesciene este subliniată în finalul poeziei, prin ruga-lamentație a vocii poetice, care visează fără speranță la întregirea identității: „Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!”. Odată cu trecerea implacabilă a timpului, imaginea divină se pietrifică și devine lipsită de viață, transformându-se într-o ființă jumătate reală-jumătate simulacru, situată între veridicitatea reprezentării și hieratismul evocării. Aspectul îngroșat al unor „chipuri hâde”, ornate cu „panglici purpurii , de sânge”, ca însemn al sacrificiului suprem, al vărsării de sânge sub egida zeului Marte, ilustrează un decor frust. Exteriorizările contrare („ochiu-mi drept cu hohot râde, / Cel stâng sentunecă şi plânge”) se constituie într-o manifestare explozivă a scindării Sine-Alter ego, ce generează un tumult de sentimente. Motivul literar al ochiului, oglindă a spiritului și poartă senzorială către suflet, proiectează, deci, atât natura sacră, cât și pe cea demonică ale omului. În tandem cu alter ego-ul creionat de Radu Stanca, și cel însuflețit de Mihai Eminescu este mișcat de esențe malefice, distinse prin simbolul ochiului, ce înfioară Sinele: „Piară-mi ochii turburători din cale”. „Nemişcătoarea [...] mişcare” subliniază moartea prin împietrire, dinamica lipsită de substanță, care -în mod paradoxal- „Clamează-ntruna, în tăcere”, așadar se manifestă violent în interior și silențios în exterior. De asemenea, „La fiecare închinare”, ce evidențiază supunerea în fața destinului în calitate de mancurt, „Glasul […] cere, cere...” să fie remarcat, pentru ca vocea lirică să urmeze calea interioară. Totuși, cântecul din repertoriul legendarului Orfeu, zugrăvind neîncrederea în cuvântul desacralizat, există, în continuare, latent în om, profilând posibilitatea salvării ființei prin arta sonoră. Cu toate acestea, „Buzele, însă, ele-s arse” și „Cântecul n-o sa-l poată spune”, ceea ce evidențiază imposibilitatea de afirmare și de vindecare autentică, deoarece resursele au fost consumate. Neputința salvării prin mijloace proprii este un alt numitor comun cu poemul eminescian, întrucât ardoarea pasiunii este indestructibilă, sfidând legile fizicii: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării”. Călătorind în timp, instanța poetică îmbracă veșmântul medieval al unui luptător ce devine din învins, învingător, demonstrându-și forța titanică fizică: „Învins, înving, dar numai trupul”. Totuși, reiterând antiteza trup-suflet, spiritul său își continuă bătălia, pentru care deține instrumentele necesare apărării, metamorfozate în scut, dar nu și armele indispensabile ofensivei ce ar aduce victoria definitivă, întrucât acestea au fost epuizate în tumultul războiului interior. La împlinirea a treizeci de ani de existență, această „stare de asediu” a fost descrisă și în poezia „5 2 3

Radu Stanca, „Ceva despre tristețe”, în „Universul literar”, an LI, nr. 28, 11 iulie 1942 Idem

martie 1950”, în care poetul mărturisea: „Lupt veșnic când cu cei de dinafară, / Când cu cei tainici dinăuntrul meu”. Formula lapidară „N-am semeni” condensează drama omului de geniu, care trăiește teama de acest „celălalt” ce sălășluiește în propriul sine. Ruptura interioară este sugerată prin intermediul motivului literar al geamănului necunoscut, care, în concepția jungiană reprezintă partea întunecată pe care fiecare individ o închide în sine, dar o stăpânește. Conflictul personal ajunge la paroxism când se instalează o stare de amnezie totală, care dorește a fi înlăturată prin întrebări retorice asupra existenței. Eul-obiect se privește pe sine din exterior, pentru a-și investiga profunzimile lăuntrice, constând în integritatea sau fragmentarea identității („Sunt singur? / Suntem doi?”), în convențiile temporale, fie ale unui timp obiectiv, tragic, sau ale unui subiectiv, etern („O clipă / Sau o vecie?”) ori natura umană luciferică sau angelică, ce evocă metamorfozările contradictorii, prin care Luceafărul a căpătat materialitate, dar nu și pulsație biologică („Diavol? Înger?”). În afinitate cu „aripile de plumb” bacoviene, în care vibrează obsesia thanatică, cele stanciene absorb ființa în anorganic, anulând accesul la transcendent prin restructurarea universului sub forma unui pâlnii, precum în „Infernul” lui Dante Alighieri: „Dar nu mă-nalț deloc, ci sânger”. Similar, posibilitatea limitată de cunoaștere a omului, care implică suferință, este descrisă și de poetul modernist Lucian Blaga, în poezia „Biografie”: „De pe-un umăr pe altul / tăcând îmi trec steaua ca o povară.” Ajuns la apogeu, pentru a nu perturba echilibrul universal, genialitatea sa se dovedește a fi fatală, tensiunea lăuntrică sforțându-se până la rupere: „Şi cad pe culmile semețe / Răpus de-atâta încordare”. Această poză a unei divinități pământești damnate este recurentă în literatură, definind geniul eminescian („Nemuritor și rece” – „Luceafărul”) și anticipându-l pe cel stănescian („blestemat și semizeu” – „În dulcele stil clasic”). În final, drama eminesciană este aceeași, deoarece aspirația spre absolut, implicând încălcarea normelor cosmice, atrage după sine moartea simbolică, drept pedeapsă pentru hybrisul comis: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...”. În lumina semmnificațiilor operei lirice, eul poetic, prizonier al anteriorității și al posterității, deopotrivă, dobândește conștiința metamorfozării într-o ființă superioară, urcând cronologic treptele „devenirii”, proces complex ce se proiectează într-un sistem durativ nedeterminat, al cărui punct de echilibru este imaginea zeului „cu două fețe”. Către acest ax converg multiple avatare, ce materializează drumul ascendent de la inconștiență la conștiința de sine: luptător medieval (ipostază a războinicului) – erou orfic (poză a artistului) – basorelief din sfera mineralului (element ce îl înscrie în perenitate). Mai mult decât atât, citirea horoscopului stancian oferă o dublă deschidere temporală, prelungind trecutul în prezent și dilatând prezentul până în viitor, pentru a ajunge la conștiința supremă a trecerii, fiindcă „știind de unde vii, ai știi unde mergi”4. Realizând „că trecerea de aici dincolo nu ar fi bruscă, ci lentă – atât de lentă, încît ți-ai da seama treptat cum te transformi în altceva și […] te-ai trezi dintr-o dată altceva”5, poezia pare o mărturie emoționantă și dureroasă a cuiva care a trecut prin Infern, dar a supraviețuit. Hărăzit atât cu o viziune anacronică, cât și cu o concepție diacronică asupra lumii, acesta ar ajunge într-o dimensiune uraniană acronică, ce nu comportă limitări de niciun fel, plasându-se deasupra obiectivității. Aici, dincolo de trecut și de prezent, instanța poetică ar atinge paroxismul genialității sale, căci și-ar da „seama atît de inutilitatea uneia, cît și de inutilitatea celeilalte”6. În „Horoscopul” stancian, în care destinul trebuie înlocuit cu conștiința de sine, suferința nu mai este un accident, ci o regulă. Ezitând între admirația față de eleganța arhitecturii literare și Radu Stanca, „Madona cu zîmbetul... (Rivala). Dramoletă florentină într-un act”, SIBIU, 1944, p. 128 Idem 6 Idem 4 5

interesul pentru calitatea emoției instilate în versuri, cititorul e transportat senzorial într-un spațiu secund, levitând deasupra celor două formule. Acest peisaj psihologic, în care se regăsesc în egală măsură fervoarea și gravitatea oferă o largă deschidere artistică. În acest context, se poate realiza un paralelism cu tabloul impresionist, „Noapte înstelată”, semnat de pictorul Vincent Van Gogh, în care pe cerul brăzdat de stele fuzionează elementele cromatice contrastante, ce sugerează o dinamică proteică, dar zdruncitoare, în timp ce structura masivă întunecată consemnează perspectiva prizonieratului. Radu Stanca, un „poet singular” prin care curge seva unui romantism doar aparent „anacronic”, rămâne poetul care a știut contempla „jocul de imagini al poeziei”, deopotrivă cu seninătate, dar și cu o severitate impusă de propria-i exigență în direcția „purificării lirismului” și al realei lui înnoiri.

Resurse 1. „Radu Stanca - 111 cele mai frumoase poezii”, Editura Nemira 2. BOLDEA Iulian, „Radu Stanca. LIRISMUL SPECTACULAR” 3. JELEA Alexandra, „Radu Stanca – eseul totalității” 4. POANTĂ Petru, „Poetica lui Radu Stanca”, Revista TRIBUNA, Cluj, anul VII, 4-15 iulie 2008, pag. 11-12 5. POPA Carmen, „Radu Stanca, profil spiritual & artă poetică” 6. „ «Starea de poveste» într-o poezie a lui Radu Stanca” în rev. „Asachi” (Piatra Neamț), nr. 99, anul VII, mai 1997

Cîrstocea Maria Andreea, clasa a X-a Colegiul Ferdinand I Măneciu, Prahova Profesor coordonator: Stan Elena

Doti sau scenariul perfect al iubirii Titlul operei „Doti” reprezintă prenumele iubitei poetului. Prin titlu se anticipează persoana care este descrisă cu atât patos, în versurile poetului. Titlul este poarta spre lumea iubirii, văzută prin ochii femeii care își inițiază partenerul în arta menită să întrețină viața. Eul liric dovedește suficientă empatie sentimentală, să se substituie iubitei sale și să radiografieze sentimentele de iubire din perspectivă feminină. Dincolo de cortina fragilității feminine care are nevoie de protecție se află glasul ei puternic care proclamă nevoia de a fi iubită și de a-și îndeplini menirea de femeie cu ajutorul bărbatului. Trupul femeii este definit metaforic ca fiind un templu. Ce altceva poate fi corpul în care se plămădește o nouă viață din iubire:„ Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!/Eşti primul muritor care mă vezi./Te-ai furişat în templul meu hoţeşte/Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.” Tema poeziei este iubirea. Prin iubire se remarcă dorința puternică a persoanei iubite, care se lasă condusă și descoperită de partenerul vieții sale. Prin atingerile și privirile tăcute ale celor doi, se evidențiază dragostea puternică fiind pusă în valoare de inimă. Inima este zgomotul puternic din liniștea misterioasă și sediul sentimentelor. Ea este capabilă să însuflețească un trup de piatră. În timp ce trupul de piatră se supune legilor supraviețuirii, inima este cea care îl umanizează. 48

Opera este formată din șase catrene. În fiecare strofă este descrisă iubita poetului. Trecând de la o iubire absolută și vraja sub care se lasă călăuzită iubita, la rolul de conducere care îi revine femeii la finalul poeziei. Îndemnul ei este acela ca bărbatul să îi recunoască supremația, fiindcă: „Ia-mi palma desfăcută şi citeşte:/Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!” Radu Stanca nu conturează portretul „femeii bărbate” specific lui Caragiale, ci dorește să spună că în viața fiecărui bărbat stă o femeie puternică și ea îi influențează destinul. Femeia iubită este cea care îl face să devină tată, să aibă o familie, să se simtă împlinit. În primele trei strofe, se remarcă vulnerabilitatea femeii. Fiind supusă bărbatului. Aceasta îi permite omului iubit să fie descoperită și să i se cunoască trăsăturile feminine: „Descoperă-mă toată, cundrăzneală / Și lasă-ți palma aspră și pe sâni. ” Sânii simbolizează capacitatea de a procrea, dar sunt în același timp si locul în care se află inima, motorul care întreține viața și iubirea. În strofa a patra se observă tăcerea. „Tăcerea care acum se înfioară.” Prin acest vers se evidențiază trecerea de la dialogul dintre cei doi, la inițierea limbajului dintre cele două trupuri. Iubirea este cea care nu poate fi distrusă de tăcere. Este cel mai puternic sentiment. Nu poate fi doborât de nimic. Iubirea este edenul. Acești doi îndrăgostiți formează edenul prin sentimentele profunde pe care și le transmit unul celuilalt. În strofa a cincea accentul este pus pe inimă. „ Bagă de seamă! Inima, străvechea , / Ca pe un etern semnal mi-o urmăresc!” Din liniștea celor doi, sentimentul iubirii este cel care răsună în inimă. Inima este supusă dragostei. Când sentimentele sunt duse la absolut. Inima dă semnale persoanei, încercând să trezească la realitate stăpânul îndrăgostit. În ultima strofă, se evidențiază puterea de a domina care îi este atribuită femeii, ea devenind poruncitoarea dragostei dintre cei doi. Bărbatul fiind dus de val, ajunge să fie păcălit de femeie. „ Ia-mi palma desfăcută și citește: Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!” Opera este structurată astfel: formată din șase catrene rima este încrucișată, iar măsura versurilor este de 10 silabe. Se remarcă și prezența mijloacelor artistice. Prezența figurilor de stil și a imaginilor artistice, conturează opera. Prin prezența lor, poezia are un grad de sensibilitate ridicat. „În trupul meu de piatră inima”, această metaforă evidențiază puterea inimii într-un trup dur și rece. Inima este locul cald și sensibil din întregul corp. „ Când ochii mi-s închiși, ciulesc urechea” este o imagine audititivă care semnifică dorința poetului de a nu se lăsa dominat de femeie, încercând să îi urmărească fiecare gest. În concluzie, prin opera Doti , poetul Radu Stanca iși arată sensibilitatea și iubirea pe care i le poartă femeii. Devenind de la rolul dominant la rolul de supus în fața iubitei sale.

Vasilache Miruna, cls. a X-a Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”, București Profesor coordonator: Roșca Teodora

RADU STANCA „O insulă ciudată cu drumuri şi poteci/Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.”- Poem. La fel cum viața are diferite metode prin care ne asigură uimirea și admirația față de a trăi, la fel și acest artist a reușit întotdeauna, prin moduri inedite, să uimească și să impresioneze cititorul, indiferent de perioada în care lectura lui Radu Stanca se bucură de atenția cuvenită. Deși a pătruns în toate 49

genurile literare, poezia romantică dar în același timp având un aer modern marchează cititorul în cel mai adânc fel. Într-o perioadă în care poezia este pe al doilea loc după proză, Radu Stanca reușește să captiveze, să atingă corzi sensibile ale sufletului uman prin redarea minuțioasă a unor trăiri complexe. Artistul, așadar, explică cu grație inexplicabilul. Prin metode sintactice și stilistice care par la prima vedere elementare („Ah!/Cum vă deplâng[...]”-A doua odă a lui Lactaniu pentru iubita sa) pune în evidență simplitatea omenească ce ne face atât de complecși ca ființe. Stanca folosește, de altfel, repetiții ale unor fraze sau cuvinte pe cât de comune, pe atât de esențiale în obținerea unui poem de impact. Nu îi este teamă să jongleze printre stiluri pentru a găsi formula cea mai bună de a exprima inexprimabilul. Până la urmă, cuvântul este doar o unealtă, care în mâini pricepute se transformă în senzație, trăire, experiență, sentiment („Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara/Cu flori demult uscate (dar pentru tine vii)/Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara/Şi, cine ştie, poate şiacuma îmi mai scrii...”- Anacronism romantic). Exemplul din „Anacronism romantic” explică faptul că tumultul interior, frământarea romanticului este o neîmplinire clasică, neclintită de timp și spațiu. De altfel, Stanca accentuează prin adverbul „acuma” că redarea unui sentiment atât de complicat și indescifrabil ca iubirea se poate produce folosind cea mai elementară formă a limbii. Așadar, spiritul misterios de melancolic al romanticului se poate transpune pe hârtie prin cuvinte simple în mâinile unui maestru -de altfel o gândire postmodernistă, pe care Stanca totuși a îmbinato cu grația romantismului-. Prin poezia „Cina cea de dragoste”, Stanca uimește prin valențele romantice puternice. De la titlu cu o conotație biblică, până la punctuația preponderent melancolică („Că prea mă pârjolesc negriţi tăciuni...”), scriitorul surprinde iubirea în cea mai pură formă- dorul. Un adevărat amalgam de romantism despre care Maiorescu scria, o stare de neliniște pe care Eminescu a visat-o de atâtea ori în codru. Abordând teme diverse (mitologie, religie) dintr-un punct de vedere romantic, poetul Radu Stanca îi aduce în lumină pe Adam și Eva ai lui Rebreanu, observăndu-se omniprezența aceleiași povești de iubire în poeziile lui, așadar devenind un laitmotiv pentru stilul lui. Solemnizată, muza este mai mult decât o femeie, devine o entitate, un ideal al îndrăgostitului, un miros de flori, o rază de soare, o barcă a unui Rege, o idee sau o problemă, chiar și cosmosul pentru Arhimede. Stanca surprinde sufletul de îndragostit, care trăiește în umbra neîmplinirii și melancoliei, care respiră prin visul de foc al muzei lui, care vede doar idealul imposibil de a se reuni cu o atingere deșartă de o iluzie frântă de realitate. În „Poem”, repetiția „O să rămâi în mine” accentuează faptul că iubita este o ființă unică, ce îl marchează și îl formează pe înnamorat spiritual și emoțional. „Uneori tinerii sunt îndrăgostiți de ideea iubirii, nu de o persoană anume”. Radu Stanca reușește să creeze opere nemaipomenite pe acest principiu clasic, având deci puterea de a vorbi prin scrierile sale tinerilor, indiferent de perioada în care îi sunt citite poeziile.

Maxim Anca Ştefania, clasa a X-a Colegiul Naţional „Dr. Ioan Meşotă”, Braşov Profesor coordonator: Magdalena Hărăbor ORFEU IN VECHEA CETATE Ivită miraculos din faşa Mării Negre, amintind de strălucirea greacă şi de înţelepciunea românească deopotrivă, se înalţă cu elan arzător, PASĂREA. Zborul ei nestăvilit cuprinde într-o sărutare duioasă meleagurile peste care se întind ruinele cetăţilor elenistice, evocând imaginea unui 50

paradis în destrămare. Bătăile repetate ale aripilor străpung liniştea dimineţii şi parcă auzi, odată ce-ţi deschizi inima, suflarea cea dintâi a unei noi zile. Zidurile cetăţii o cunosc; căci din cele mai vechi timpuri, Ea le oferă în dar cântecul ei, asemenea unui aed, căutând să transforme melosul originar în cântec al lumii. Zidurile ar spune că Pasărea nu se avântă niciodată printre stele, însă jinduieşte la universul nesfârşit al astrelor, răsărit asemenea unei ispite peste amurgul fiecărei zile. Trupul Ei prinde contururi bizare şi se confundă cu lumina pură, ingenuă a soarelui, cu albastrul nesfârşit al văzduhului, cu albul diafan al vreunui nor trecător, cu ploaia răcoritoare venită de nicăieri, ce curăţă mereu amărăciunea zilei abia isprăvite. „Forma ei e la fel de spontană ca spiritul, şi niciodată nu o putem atinge”, mărturisesc uşor contrariate zidurile, şi se întreabă dacă măcar zeii au cunoscut-o şi i-au înţeles vreodată cântecul încifrat. În farmecul dimineţii, sunetul aripilor se rostogoleşte până la fereastra urbei şi trezeşte din amorţire simţurile, gândirea. Cerul stă sub o perpetuă aşteptare, îmbujorându-se de nerăbdare. Raze aurii se ridică asemenea unor fulgere, ivindu-se glorios de după zidurile cetăţii, în inima căreia dospesc basmele. Freamătul obositor al burgului medieval încă nu începuse, de aceea se putea simţi mirosul proaspăt al mării, al soarelui, a cărui lumină creştea treptat, şi al aerului lipsit de căldura letargică a verii. Cu elan tremurător, Pasărea străbate cetatea, răspândind cântecul ei prin cotloanele sufleteşti, întreaga aşezare palpitând de emoţia creatoare. Unii cetăţeni, însă, rămân impasibili la cântecul gingaş şi melancolic al Făpturii Măiestre, căci porţile inimii lor sunt demult ferecate. Alţii, iubitori ai raţiunii şi ai cunoaşterii îngrădite de dogmele logicii, îi ascultă încrezători lira, crezând cu naivitate că taina ei este unifaţetată şi poate fi pătrunsă de ascuţimea minţii. Cei rămaşi nu încearcă să înţeleagă pe deplin esenţa cântului miraculos, ci îi contemplă cu uimire misterul inefabil, căci frumuseţea miezului său rezidă chiar în simpla sa însuşire de a fi criptic. Asemeni lui Pygmalion, Pasărea priveşte cu întristare către stele, încercând să îşi facă lira uitată din goana neîndurătoare a timpului, şi dispare, zburând spre înalturi, lăsând cetatea încă hipnotizată de reverberaţiile creaţiei sale. Aici, în cetatea de la malul mării, sub ochii curioşi ai locuitorilor, dospesc misterele, turbulenţele sufleteşti, seismele conştiinţei, cuvintele nerostite şi...cântecul miraculos şi atemporal al poeziei.

Bîrsan Ionela, clasa a XI-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela SONET de Radu Stanca Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut – şi totuşi a pierit, Aşa încât mi-am zis că o să moară Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Va dăinui-ntre noi la nesfârşit. De-aceea pune-ţi mâinile pe poale Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale. Eu voi veni cu tainice cununi

Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară Şi multe alte-apoi, în şir sporit, Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.

Şi amândoi, căutând desăvârşirea, Vom învăţa-mpreună că iubirea-i Cea mai puternică din slăbiciuni... 51

Poezia Sonet de Radu Stanca străbate barierele temporale și face o călătorie în trecut întrun moment de amăgire, un moment promis ce nu i-a fost oferit, ci luat de sub picioare, de parcă nu i-ar fi aparținut niciodată cu adevărat. Textul literar creionează un portret simbol de suferință în care avem conturate cu precizie sentimente veșnice, de nesiguranță, de amărăciune, care încă dăinuie și care încă își pun amprenta asupra sentimentelor îndrăgostiților și creației. Titlul pe care poetul îl alege are o semnificație aparte, eul liric aflat în ipostaza îndrăgostitului își propune să creeze un prototip al creației, dar și al iubirii. Astfel, titlul denumește o poezie cu formă fixă și contribuie la descifrarea acestei opere. Concordanța dintre titlul poeziei și versurile acesteia este pusă în evidență prin stările interioare ale eului liric regăsite în cele 14 versuri. La nivelul textului se remarcă o simbioză a temelor importante abordate de poet: iubirea, creația, timpul și moartea. Compozițional, textul este împărțit în 4 strofe, primele două fiind alcătuite din 4 versuri, iar ultimele două cuprizând doar 3 versuri, pentru a se putea forma un sonet. Prima strofă debutează cu verbul de zicere a spune, la persoana a II-a, prin intermediul căreia ne sunt prezentate gândurile și sentimentele eului liric, prezentate în proiecție cu ajutorul verbelor la modul conjunctiv să piară, să moară, să dispară. Principial, textul se raportează la creație, la iubirea pentru vechile rigori, canoane, la poetul orfic capabil să cânte iubirea propriuzisă dintre iubit și iubită. Strofa a doua impresionează prin intensitatea încrederii pe care poetul o are, gândindu-se la iubirea care va dura și răzbate peste timpul neîndurător, o iubire asemenea creatorului nemărginit, atât pentru creație cât și pentru ființa dragă, un mit al jertfei pentru creație; astfel, cel care aspiră spre absolut va cădea răpus de propriul ideal. A treia strofă este în același timp, o rugăminte, un îndemn și o promisiune, pe care scriitorul i le adresează persoanei iubite și precizează să-l aștepte că se va întoarce. Metafora geamurile marchează la nivelul textului un spațiu de comunicare între cele două lumi; creația încifrată nu este accesibilă oricui. Prin epitetul inversat tainice cununi ni se transmite necunoscutul, neînțeles de noi, cunoscut doar de el, creatorul de artă, prin cuvânt și iubire. A patra strofă aduce în plan simbolic mitul Androginului, aparența și esența vor da naștere unei creații cu totul deosebită, în cele din urmă, cea mai puternică slăbiciune este iubirea. Iubirea este cea mai puternică formă de energie, care poate pune stăpânire asupra noastră, care ne face să proiectăm lucruri de care nu ne credeam capabili și care ne transformă, o iubire aflată între bine și rău sau o iubire aflată sub semnul lui Eros sau Thanatos. La nivelul textului este vorba de o moarte simbolică, astfel orice început presupune și un sfârșit, o îndepărtare de la canon prin spargerea barierelor impuse de curentul neomodernist. Măsura versurilor variază între 9-11 silabe, rima este încrucișată, iar la nivelul limbajului domină termenii din câmpul semantic al iubirii, ceea ce putem afirma că iubirea se realizează prin intermediul cunoașterii tainelor creației, iubitei. Aparent un text al iubirii, poezia Sonet de Radu Stanca devine o metaforã a iubirii şi a creaţiei.

Traduceri Cristea Beatrice-Corina Cls. a IX-a e Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” Sibiu Profesor coordonator: Căzilă Delia plasticădu Corydon Corydon ceri I’m the most beautiful in this city, Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Pe străzile pline când ies n-am pereche, Atât de graţios port inelu-n ureche, Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta. Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

On crowded streets when I go out I have no equal, So stylishly wearing the ring in my ear, And so flowery my tie and vest. I’m the most beautiful in this city.

Născut din incestul luminii cu-amurgul, Privirile mele dezmiardă genunea, De mine vorbeşte-n oraş toată lumea, De mine se teme în taină tot burgul. Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Born of the incest of lught with the twilight, My eyes caress the void, Everyone in town talks about me, The whole town is secretly afraid of me. I am the prince of the half shadows, I am the twilight...

Nu-i chip să ma scap de priviri pătimaşe, Prin părul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa, Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa? De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe? Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…

I can’t escape lustful looks, Through my violet, thin hair they pass like a thread, And everyone asks me: am I death, am I life? Why do I have green socks, why a pasha fez? And I can’t escape on the side streets either...

Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr, Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu. Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu, Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr, Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Ribbons, headbands, trifles cover me, When I step, I feel like I’m stepping on the ground from a pedestal. I hide one eye (the pink one) under the monocle, And the whole leg when I step I uncover, But I quickly cover it, so I can uncover again...

Celalalt ochi, (cel galben) îl las să s-amuze Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine. Ha ! Ha ! Dac-aţi şti cât vă şade de bine, Sărind, ţopăind după negrele-mi buze. Celalalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze.

I let the other eye, (the yellow one) have fun Watching everyone cling to me. Ha! Ha! If you only knew how good you look, Jumping, hopping for my black lips.

The other eye has fun and I let him have fun. C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea, Fac baie în cidru de trei ori pe noapte, Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, Pantofi cu baretă mi-ajută zvelteţea, Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea.

With a mysterious pencil I increase my beauty, I take a cider bath three times a night, And instead of spit, I have something like milk, Slingback shoes help my slenderness, And a drug taken from the blood of a sow my nobility.

Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur, Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe, Fumez numai pipe de opiu uriaşe, Pe braţul meu drept, tatuat-am un taur, Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

All the teeth in my mouth are powdered with gold, My waist is sucked into my corset under my shirt, I only smoke huge opium pipes, On my right arm, I tattooed a bull, And my forehead is hot with bay leaves.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite Umbrela cu cap de pisică rânjeşte, Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte, Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite, Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.

Through the long, mysterious, painted nails The cat’s head umbrella grins, And I don’t know why, when my walk suits me, When I am content to provoke new temptations, Poisoned tongues and worms come out of me.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase, Şi însăşi natura atotştiutoare, Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare? Sau numai un turn rătăcit între case, Un turn de pe care cad pietre preţioase.

From me grow branches like trees, silky, And the all-knowing nature itself, She herself does not know what I am: human or flower? Or just a tower lost between houses, A tower from which precious stones fall.

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Pe străzile pline când ies n-am pereche, Atât de graţios port inelu-n ureche, Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta. Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

I’m the most beautiful in this city, On crowded streets when I go out I have no equal, So stylishly wearing a ring in my ear, And so flowery my tie and vest. I am the most beautiful in this city.

Buffalo Bill

Deseară poştalionul va trece prin strâmtoare Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut, Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare Şi flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.

Tonight the postman will cross the strait And we’ll catch him at the usual place, Just like when I was handling hatchets And gunshots. Just like in the past.

Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge, Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli, Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge Şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.

But today we will not touch the money box, Nor of fine silk, ornaments or garters, We will not look through the round bag like a ball Nor through sewn-in pockets.

Azi nu ca să ne-nfingem în saci de aur braţul Ne vom lupta cu ceata de călători calici, Şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu lanţul. Ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici.

Not to put our arm in gold bags Will we fight today the fog of travelers, Nor to laugh a little, tossing the chain. We will hide our eyes under the masks, dear friends.

Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni, Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.

Not to get our hands on the blonde traveler Who trembles and shoves her necklace between her breasts, Not to take off the girl’s engagement ring Will we twist the pistols in our hands.

Azi nu vrem punga groasă a doftorului roşu Ce clănţăne alături din dinţi, înfricoşat, Nici corfele cu păsări de curte, nici cocoşul Ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.

Today we don’t want the red doctor’s thick bag That grits its teeth, frightened, Neither the poultry baskets nor the rooster Which flutters its wings next to the overturned dog-cart.

Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară ...Aduce poştalionul, şi mai de preţ decât O călătoare zveltă, subţire şi sprinţară Sau saci cu bani de aur, umpluţi până la gât.

A much nobler thing, friends, tonight Brings the stagecoach, and more than A slender, thin, sprinting traveler Or bags of gold, filled to the brim.

Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă. Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi, Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.

Tonight the stagecoach brings an important gentleman. An outstanding traveler and a thief of sorts, It brings the time-lord that no customs Could ever bring back back.

Boierul cu palate şi herghelii în care Trag cai de rasă anii albaştri după ei, Un negustor de vinuri, când dulci şi când amare. Şi-un hrăpăreţ pe care nu-l pot momi femei.

The boyar with palaces and studs in which The race horses drag the blue years after them, A wine merchant, sometimes sweet and sometimes bitter. And a predator that women can’t lure.

Bogat din cale-afară şi gras de nu-şi încape, Prin haină i se vede umflată punga grea, În degetele-i scurte inelele fac ape Şi pe reverul bluzei poartă fălos o stea.

Extremely rich and fat enough not to fit, His heavy bag is swollen through his coat, In his short fingers the rings glitter And on the lapel of his blouse he is wearing a star.

Pe pintec îi străbate un lanţ de aur vesta Şi-un ceas rotund în care din când în când, zelos, Priveşte pe sub gene ca nu cumva-n aceasta Să fi rămas o clipă - din veacuri - de prisos.

A gold chain runs across his waistcoat And a round watch in which from time to time, zealously, He looks under his eyelashes So that no second – from centuries – is in vain.

Când aţipeşte-n jocul căruţei şi în saltul Legănător pe care catârii suri îl fac, El sforăie şi doarme ca orişicare altul, El moţăie cuminte ca orice prostănac.

When he falls asleep in the cart game and in the rocking jump That the gray mules make, He snores and sleeps like everyone else, He dozes off like any fool.

N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic Atâta doar că n-are pereche de zgârcit, Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic, Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.

It’s nothing weird, and his face is not terrible at all It’s just that his stinginess has no equal, He is not watched by anyone, guarded by any guard, He travels alone and is eternally tired.

Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ, În pânza veşniciei de astă dată ruptă, Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.

So don’t be afraid of him, there will be a struggle One of the easiest, and if we catch him in a noose, In the cloth of eternity this time broken, We will be the richest of all robbers.

Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară, Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat, Şi dacă punem mâna pe el în astă seară, Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat...

For if we lay hold on him and on his treasure, We will be rich, my friends, as we did not expect, And if we catch him tonight, We hit the jackpot like never before…

MatacheAlexandru, clasa a XI-a Liceul Teoretic „Traian”, Bucureşti Profesori coordonatori: Reiter-Sandu Ionica, Oancea Paula Adio la prieteni

Goodbye to my friends

Fac reverența cuvenită Și mă retrag din adunare. O altă umbră mă invită. Stimate umbre, salutare!

I give a proper reverence While I retire from the meeting. Another shadow invites me. My dear shadows, greetings!

Nu încercați la despărțire Să-ncrucișați cu mine spada. De-acum las totu-n părăsire, De-acum am rupt-o cu balada.

Do not try when parting To put me to the sword. From now on, I’ll leave everything behind, From now on I’ll break up with the ballad.

Rămâneți, cum sunteți, la mese Și nu vă pierdeți dispoziția. Nici unuia că plec nu-i pese Nu-mi luați în seamă dispariția.

Stay, as you are, at the tables And be in a good mood. Nobody cares that I'm leaving Ignore my disappearance.

Eu merg acum în altă parte, La alt banchet, unde-i mai bine, Mă duc la chef cu doamna moarte. Acolo se petrece bine.

I'm going somewhere else now, At another banquet, where it's better, I'm having fun with the lady death. It's going well there.

Acolo se servesc bucate Ca-n altă parte nicăierea. Tăceri de foc nenumărate. Grimase ce-nspăimântă firea.

Food is served there Like nowhere else. Countless silences of fire. Faces giving frightening grimaces.

Iar la sfărșit amfitrioana, Ea însăși îți servește vinul Care-ți deschide larg Nirvana. Care-ți alină-n chinuri, chinul.

And at the end the hostess, She serves you the wine herself Which opens Nirvana wide. That soothes your torments, the torment.

Deci, reverența obișnuită Și mă retrag din adunare! O altă umbră mă invită. Stimate umbre, salutare!

So the usual reverence And I retire from the meeting! Another shadow invites me. My dear shadows, greetings!

Argonautică

Argonautics

Lucrurile lumii acesteia Sunt bătute de vânturi ca trestia, Numai dragostea noastră stă dreaptă În bătaia vântului şi aşteaptă.

The things of this world They are beaten by the wind like a reed, Only our love stands upright In the wind and waiting.

Desfăcută de toate ispitele Îşi închide cu grijă aripile Şi de-acolo, din vârful catargului, E stăpâna urgiei şi-a largului.

Undoing all temptations It closes its wings carefully And from there, from the top of the mast, She is the mistress of the plague and the sea.

Niciun val nu-i abate privirile, Niciun sunet la cârmă rotirile, Printre pâclele moi ce se scutură Numai părul de aur îl flutură.

No wave distracting him, No rudder spinning sound, Among the soft shaking mist Only golden hair flutters.

Împrejurul ei toate furtunile Răscoliră cu sete genunile, În zadar însă fură cu toatele. Pân-la urmă scăzură şi apele.

All the storms around her Hidden depths are shaking, But in vain did all these things exist. Eventually the waters receding.

Şi acum iat-o-n limpede curgere, Lunecând prin vâltori, printre fulgere, Neatinsă, înaltă imagină. Pe când toate în jur sunt paragină...

And now here it is in clear flow, Gliding through the whirlwinds, through the lightning, Untouched, high image. While everything around is derelict ...

Pierşinaru Andreea, clasa a IX-a Liceul Teoretic “Traian”, Bucureşti Profesor coordinator: Reiter-Sandu Ionica Cea mai frumoasă floare

The most beautiful flower

«Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare ?» O întrebă în şoapte într-o zi. «Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi»

«What can I bring you, my girlfriend, from the sea?» He asked her in a whisper one day. «From islands lost in the distance The most beautiful flower which will be»

Abia se mai zăreşte-acum catargul. Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul, Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

The mast in barely visible now. On the sore with her eyes closed and her arm on her chest A white girl, white measures the offing, And a pagan sleep flashes in her eyes.

Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi strânse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.

A whole year in the sunny islands The ship stopped and gathered Pile of flowers, because every flower The most beautiful of her kind it was.

Dar florile, prea multe într-o seară, Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară, Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

But the flowers, too many in one evening, With goldfish caught in the armpits, The fire ship sank, And they all died wrapped in flowers.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare : «Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an ? » «Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare – Cea mai frumoasă scoică din ocean»...

There are two girls waiting on the shore: «What do you want as gift this year?» «I don’t remember. It seems to meThe most beautiful shell in the ocean»…

Trandafirul și călăul

The rose and the executioner

După ce capul ei frumos căzu, Omul cu gluga roșie, sclipitoare, Proptit de stâlp, din părul lung văzu Un trandafir căzându-i la picioare.

After her beautiful head fell, The man with the glittering red hood, Leaning against the pole, he saw from his long hair A rose falling at his feet.

Și ca lovit de-un trăznet nemilos Cu minteași privirile confuze, Îl ridică, fără să vrea, de jos Și-l apasă, însângerat, pe buze.

And as if struck by a merciless lightning With a confused mind and eyes, She unintentionally lifted him from the ground And he pressed it bloodily to his lips. 59

Din clipa-aceea, zile, nopți la rând, El care-a dus la moarte nepăsându-i Sute și zeci de suflete plângând Plânse amar, cu sufletul, la rându-i.

From that moment, days, nights in a row, He who led them to death without caring Hundreds and dozens of souls crying He cried bitterly, with his soul, in turn.

Și-ncins cu-o rasă neagră, plin de zel, Porni să caute milă și iertare, Erau atât de mulți uciși de el Că-ntregului oraș cerea-ndurare.

And hot with a black race, full of zeal, Began to seek mercy and forgiveness, There were so many killed by him That he demanded mercy from the whole city.

Dar totul fu-n zadar, căci nimănui Nu-I surâde aprezenta-aceasta neagră. Fugeau cu spaimă toți din calea lui. Se ascundeau de el, gonind în grabă.

But it was all in vain, because for no one This black presence smiled Everyone ran out of his way in fear. They hid from him, rushing away.

Iar el, bătând orașu-n lung și-n lat, Nu înceta săplângă-n gura mare. Nu era nici oprit, nici ascultat. Țipa întruna, fără încetare.

And he, crossing the city long and wide, He kept crying out loud. He was neither stopped nor listened to. He kept screaming, ceaselessly.

Și urmărit de chipul ei frumos Ca-ntr-o imensă, stranie demență, Umblând cetatea-ntreagă-n sus și-n jos N-afla cerșind, nici pace, nici clemență.

And watched by her beautiful face As in a huge, strange crazy, Walking the whole fortress up and down He didn't find out begging, no peace, no clemency.

Dar într-o noapte-adâncă, biet nerod, Cuprins pe străzi deodată de mânie. Se îndreptă spre vechiul eșafod Și-și puse iarăși gluga purpurie.

But one deep night, poor barren, Suddenly on the streets content in anger. He headed for the old scaffold He put on his purple hood again.

Pe urmă scoase floarea rea din sân Și frământând-o-n palme, plin de ură, O-ntinse pe butuc, rânjind păgân, Și-o despică în hohot cu securea.

Then he took the bad flower out of his breast And kneading it in his palms, full of hatred, He spread it on the log, grinning paganly, And he cracked it with an ax.

A doua zi, pe stâlpul înroșit, Întăii trecători, stropiți cu rouă, Găsiră un cadavru, prăbușit Pe-un trandafir uscat, tăiat în două.

The next day, on the red pillar, The first passers-by, sprinkled with dew, They found a collapsed body On a dried rose, cut in half.

Tudor Terian-Dan, cls. a IX-a Colegiul Naţional “GheorgheLazar”Sibiu Proesor coordonator: Şerban Victoria Ars doloris

Ars doloris

Îmi trebuie o nouă suferință Ca să mă pot deprinde cu uitarea, Căci în furtună numai o furtună Astâmpăra, pe stânci, descătușarea.

I long for a new grief, To learn how to forget, For in a storm only a storm Calm against the rocks may beget.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn, Durerea veche să mi-o pot înfrânge, Căci numai când voi plânge în tăcere Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.

I long for an unequalled pain To extinguish sorrows consumed For only when I solitary weep Can I cease to weep for your silence.

De ce te miri? E loc destul în mine Pentru-un vulcan ce-asteapta sa erupă, E loc destul în mine pentru vinul Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Why surprised? There’s room enough in me To host volcanoes waiting to erupt There’s room enough in me for the wine Poured on grand occasions from cup to cup.

Sunt mai încăpător decât o rană, Mai vast decât o peșteră din ere Și poate că e loc destul în mine Și pentru tine și pentru tăcere.

I am larger than a wound, Vaster than an ancient cave, Though there’s maybe room enough to host Both you and silent rave.

Doar pentru mine nu e loc în mine, Eu singur nu-mi gasesc în mine locul, De-aceea vreau o nouă suferință Din care focul meu să-și soarbă focul,

Only for me there’s no more room to let Inside myself, where I no longer rule And that’s why anguish new and bold Should come and feed my burning fire fuel

De-aceea vreau o nouă încleștare Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde. Căci numai când voi arde-n mii de ruguri, Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

That’s why I long for torments new That my harp may tighten with its chord. For only when I’ve burned on thousands pyres, I will burn on my own pyre no more.

Tudor Terian-Dan, cls. a IX-a Colegiul Naţional “GheorgheLazar”Sibiu Proesor coordonator: Şerban Victoria Sonet A fost un timp acela plin de vrajă! Un timp pe care nu-l vom mai găsi! Stam hotărât să fac sub cort de strajă Și să veghez pe-uscat până la zi.

Sonnet That was a time of magical descent! A time forever gone! I was bent on setting up a tent And keep watch from dusk till dawn.

În jurul meu, molatice, pe plajă, Muindu-se în undele-argintii, Fecioarele țeseau, dansând, o mreajă, Cu care să mă poată ispiti.

Around me, idle, on the sand, Swaying under silver rays, The maidens were sewing their magic strand To lure me dancing in their haze.

Eu le vedeam sărind printre rețele Și mă visam în mreajă, prins de ele. Iar marea mă chema cu glas înalt.

I saw them leaping through the knot And dreamt I was bewitched, caught. The sea’s shrill voice was calling for me from the deep.

Și-n timp ce, întinzând năvodu-n grabă, Fecioarele pândeau bogata pradă, Eu, brusc, plonjam în valuri dintr-un salt!

As the maidens were gazing on their beautiful pray Throwing their magic nets with a sway I quickly leapt into the waves.

Panait Melisa, clasa a XI-a Colegiul Național de Informatică „Matei Basarab”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Toma Mihaela Zic și eu...

I’m just saying...

Ce multe versuri, ah! ce multe versuri Şi totuşi ce puţină poezie! Unde te uiţi podoabe, panglici, dresuri, Nicio revoltă, nicio bucurie. O secetă imensă peste toate. Emoţii false, măşti şi platitudini. Poetu-şi face locul dând din coate Şi-n templu poze ia, nu atitudini. … Unde sunt timpii când feream urechea De ritmuri încâlcite şi vulgare, Când şlefuiam imaginea, străvechea, Cu noi oglinzi albastre, sublunare? Pe-atuncea poezia, în fiinţă Şoptită tainic, ca o rugăciune, Era o profesiune de credinţă. Astăzi credinţa e o profesiune.

So many lyrics, ah! so many lyrics And yet so little poetry! Where you look jewellery, ribbons, stockings, No revolt, no happiness. A big drought everywhere. Fake emotions, masks and platitudes. The poet is making his place by elbowing And in temple is taking photos, not attitudes ... Where are the times when we shelter the ear From tangled and vulgar rhythms When we were polishing the image, the ancient, With new blue mirrors, sublunary? At that time the poetry, in essence Secretly whispered, like a prayer, It was a profession of belief. Today the belief is a profession. 62

Mastan Adina, clasa a XI-a Colegiul Național de Informatică „Matei Basarab”, Rm. Valcea Profesor coordonator: Toma Mihaela

Silentium Nocturn

Nocturnal Silence

Taci, să s-audă noaptea care vine! Taci, să s-audă pasul ei sfios! De-acum începe-alt glas să cânte-n mine, De-acuma glasul tău e de prisos.

Silence, so the approaching darkness can be heard! Silence, so its gentle pace can be overheard! Another voice begins to quaver inside me right away, From now on, your voice sound is in vain.

Tăcere! Numai noaptea să cuvânte! Ea singură cu glasul ei sonor! Tu stai şi-ascultă-n pajişte ce vânt e, Ce vânt însângerat, prevestitor.

Silence! Let the night speak on its own! With her charming voice alone! Stay still and listen how the wind blows on the field, Such a bloody and menacing wind!

Nu te mişca! Să nu cumva să scape Urechii mele glasu-acela pur Pe care îl aud tot mai aproape Şi tot mai clar, mai fără de-nconjur.

Freeze! So it won’t disappear That celestial sound away from my ear Which I hear it approaching about Clearer and beyond doubt.

Nu tulbura cu sunetele tale Această gravă muzică de sus, Mai bine taci sub vastele portale Sub care stai cu umărul adus.

Do not bother it with your sound This tremendous melody from above, Rather soundless under the mighty gates The ones you stay strained.

Mai bine taci în noaptea care vine Şi-n care-atâtea patimi mari se nasc. Din nepătrunsa, larga-ntunecime Nu poţi să ştii ce noi dureri mă pasc.

Rather silent in the approaching night In which so many heavy sins arise. From the unrevealed and far-reaching obscurity You cannot know what new sorrow is waiting for me. My dear! In this majestic night Let it alone recite!

Iubito!-n noaptea asta-mpărătească Numai tăcerea las-o să vorbească!

Mastan Adina, clasa a XI-a Colegiul Național de Informatică „Matei Basarab”, Rm. Valcea Profesor coordonator: Toma Mihaela Frunzele (Elegie de toamnă)

The Leaves (Autumn elegy)

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Don’t ask me anything tonight, Neither the hour or what’s in my mind. You better let me close the window, So I won’t see how the leaves fall down. Make the fire and wander around the house Without saying anything, not even a sound… I want to feel myself at home, To not feel the leaves going with the flow…

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt... Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Covered in bedtime dress Sit beside me with a ball of string, And spin it constantly, without a rest, So I won’t hear the sound of trampled leaves…

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Guard me near your side, From the Autumn’s great fury… And don’t ask me tonight Why the leaves are scary…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Panait Melisa, clasa a XI-a Colegiul Național de Informatică „Matei Basarab”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Toma Mihaela Oare sǎ fie drept Oare sǎ fie drept cǎ n-am uitat Mirosul verii-n care te-am aflat Și iarba-n care proaspǎtǎ ai fost Litania știutǎ pe de rost?...

Is it really right It is really right that I didn’t forget The summer’s smell in which I’ve found you And the grass in which you were young The Litany known by heart?...

Oare sǎ fie drept cǎ n-am murit Sau numai cupa asta s-a golit… De când mǎ mint, iubito, cǎ te-aștept, S-a-mpiedicat ceasornicul din piept –

It is really right I didn’t die Or only this cup has emptied... Since I’ve been lying to myself that I’m waiting for you,darling, Even the clock has stopped-

Pǎdurile sunt iar frumoase azi, Dac-ai veni am merge printre brazi Și-n aerul sǎlbatic de pe câmp Ne-am pomeni deodatǎ surâzând…

The forests are again pretty today, If You’ll came, we would walk through the firs And in the wild air from the field We will find ourselves suddenly smiling…

Iubirea noastrǎ? Piersicǎ și tei, Cǎ n-a ținut și n-a fost mare ce-i? Totuna-i dacǎ zilele descresc Ori dacǎ știi cǎ-i drept cǎ te doresc…

Our love? Peach and linden, Because it didn’t last long and wasn’t big, so? It’s the same if the days decrease Or if You know that is right that I want you…

Tu nu iubești cuvintele, așa-i? Și nici nu-ți pasǎ dacǎ-i luna mai Sau dacǎ-n parcuri frunzele pǎlesc Sau dac-aduc caietul sǎ-ți citesc.

You don’t love the words, is it right? And you don’t care if is the month May Or if in the parks the leafs are gone Or if I bring the notebook to read for you.

Tu nu ești câmpul greu de frumuseți, Nici ora dintre seri și dimineți, Tu nu ești glasul nopților ȋntins Și nici nu porți, iubito, pǎrul lins.

You are not the heavy field of beauties Neither the hour between evenings and mornings, You are not the long voice of the nights And you don’t wear, darling, your hair straight.

Tu nu ești jocul ȋngerilor, nu, Și-ți place dacǎ-ți spune lumea tu, De câte ori pe inimǎ-mi-ajungi Ȋți vǎd ȋn minte degetele lungi,

You are not the angels’ game, no, And You like if the world is telling you, You, How many times You reach my heart I see in my mind your long fingers,

Ȋți simt ȋn palme umǎrul rotund, Oare sǎ fie drept cǎ ești porumb?... Oare sǎ fie drept cǎ mai pǎstrez Duminica din care te visez…?

I feel in my palm your round shoulder, It is really right that you are corn?... It is really right that I still keep The Sunday from which I dreamed You…? 65

Voinescu Isabel, clasa a XI-a Santa Fe Preparatory School, New Mexico Profesor coordonator: Arnwine Douglas Nocturnă Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Am zidurile surde de tăcere. Pe partea stângă, inima-nțeleaptă.

Nocturne I gently drift in Sibiu as if into a scene In which a dead man lays. On the right part The walls deafened by silence are seen. The left portrays a wary heart.

În jur văd numai porți și-n porți, ferestre, Iar în ferestre, ochi care mă-ngheaţă. Intru-n Sibiu domol ca-ntr-o-poveste În care port viziera peste faţă.

All around only doors and windows within doors look, The windows mirror an eye that chills my bone. I slowly drift into Sibiu as if in an open book In which my face is hidden by a shield, all alone.

Cu fiecare pas făcut prin sânge Tot mai adânc pătrund în noaptea care, Întâi de jos în sus în mâini mă strânge, Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.

With every footstep printed by blood, Deeper I pierce the night, That first in its hands spins upward as if in a flood, Then downwards as claws bite.

Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta, Iar scările mă urcă și coboară, De nu mai știu: biserica e-n balta Cerului larg sau ceru-n ea scoboară.

The streets swallow me from one to the other, While the steps lift and lower me, Until I don’t know: is the church in the water Of vast sky or does the sky descend in sea?

Și peste tot, o linişte ca-n clipa Când marea se sărută cu pământul. Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa Și printre arbori vechi foșnește vântul.

And everywhere, a peace like in the moment When water kisses earthen dust. The weary bat licks its wings while in a sleep of torment And between the ancient trees the winds gust.

Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna, Mai mult alunecând decât cu pasul, Și-n liniștea ce-nchide-n ea furtuna Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

I drift in Sibiu like the moon creeping into smoke, Gliding more often than taking a walk, In the stillness of the storm’s cloak, I listen to the strange beat of the tower’s clock.

Intru-n Sibiu livid, sătul de viață. Dar pregătit pe străzile uitate În fiecare clipă să dau faţă Cu mortul care umblă prin cetate.

I drift into Sibiu bloodless, drained of life. But waiting on the forgotten lanes In every moment prepared for strife With the deadman who wanders the walled terrains.

Voinescu Isabel, clasa a XI-a Santa Fe Preparatory School, New Mexico Profesor coordonator: Arnwine Douglas Concert de orgă Cântă-mi din nou din Dietrich Buxtehude, Bătrâne cantor smuls din veacul meu! În turn acuma nimeni nu ne-aude, Stăm muți în el doar noi și Dumnezeu.

Organ Concert Play me again Dietrich Buxtehude, Old cantor removed from my century! Now, in our tower no one can hear our solitude, Silenced we stand, us and the Divinity.

Deschide iarăși filele uitate Și urcă iarăși treptele în cor, Acolo-și fac prin geam înmănuncheate Razele lunii mistic coridor.

Open again the forgotten leaves, And the staircase of the choir once again soar, The beaming past the window weaves The moon’s rays into a mystic corridor.

Afară de noi doi, în catedrală Sunt numai sfinții palizi din picturi, Apasă-ţi deci, piciorul pe pedală Și degetele pe claviaturi!

Aside from us two, in the cathedral Reside only the pale saints from painted diaries, So, lay down your foot upon the pedal And your fingers on the ivories!

În fiecare tub veghează-un înger Și orga-ntreagă pare-un heruvar. Abia aștept să sufăr și să sânger. Abia aştept preludiul de cleștar.

In every pipe an angel bears heed And the whole organ embodies a cherub. I can’t wait to suffer and to bleed. I can’t wait for the crystal prelude.

Sunt zeci de ani de când mi-am pus armura Și-am părăsit cetatea-nfipt în şea. Am cunoscut doar sulița și zgura Și cornu-ncovoiat care vestea.

Many of years since I put on my armor And saddled, I abandoned the fortress. I only knew the spear and cinder And the curved horn that resonated importance.

Acuma vreau s-aud acorduri pure Și să îmbrac cămașa sfântului. Orga aşteaptă-n zid, ca o pădure Cu pomii svelţi, sărutul vântului.

Now I want to hear pure sounds And with the saint’s tunic donned. The organ awaits in the wall like timber of green and browns With tall, slender trees, the kiss of wind.

Să se fi scurs pe noi un val de șoapte Sau doar ecoul unui vechi mormânt? Știu? Prin 1707 Ea a murit la orga așteptând

Did a wave of whispers spill onto us merely Or just the echo of an old tomb resting? I know! During the 1707th year, She died next to the organ awaiting. But it’s alright. Since then there have past ages And my wound has closed under my left breast. You can open again these pages! Now I will listen to them free of tears suppressed.

Dar nu-i nimic. De-atunci sunt ani de zile Și rana mi s-a-nchis sub sânul stâng. Poți sa deschizi din nou aceste file! Acum am să le-ascult fără să plâng.

Brenda - Ayana Stefanescu, clasa a XI-a Colegiul Naţional “Matei Basarab”, București Profesor coordonator: Adriana Enescu Seara medievala

Medieval Evening

În turn s-au pornit iarăși vechile plângeri. Liliecii stau toți cu aripile-n jos. Iubito! Te-aștept să cobori și să sângeri Și-alături de mine să suferi frumos. O! Vino! Pe scara de piatră coturnul Foșnindu-l. O! Vino din cadra de-argint! De vânt se îndoaie și pomul și turnul, Armurile toate se-ndoaie vuind. Ridică-te, deci, de acolo de unde Dormi prinsă cu lacăte grele și mari. Acest paravan de paingi ne ascunde. Ascunși, vom privi cavalerii lunari. Am spada la brâu, peste piept scutur zale.

In the tower the old cries started again. The bats all have fallen wings . Darling! I’m waiting for you to come down and bleed Beside me to suffer beautifully. Oh! Come! On the stone steps Your sabot creaking. Oh! Do come from the silver icon! Both the tree and the tower bend in the wind, Rumbling all armours bend. Therefore, rise from where You sleep chained by big, heavy locks. Hidden away behind this great spider wall. Hidden, we will gaze at the lunar knights. I wear my sword by the waist, across the chest I shake the chain. Come with bare shoulders in a belt Wearing the locket of my pale sadness, My deep sadness locket. A slow gavotte will cross the room, A royal skeleton seated on the throne, Desired knight I will buckle your sandal And in my arms I will sweetly cradle you. Earrings, amulets, necklace and bracelet Will be taken off by my outstretched hands, But you, hold yourself tall, slim and translucent When, surrounded by mystery, you will come nearer. Come closer, though, and disturb The festival, the feast and my noble guests

Tu vino cu umerii goi și-n cordon Purtând medalionul tristeților pale, Al multelor mele tristeți medalion. O lentă gavotă străbate-va sala, Pe tron un schelet suveran va ședea, Dorit cavaler iți voi prinde sandala Și-n brațe cu dulceață te voi legăna. Cercei, amulete, colier și brățară Cu mâinile-ntinse pe jos iți voi da, Dar tu să fii-naltă, subțire și rară Când, plină de taine, te vei apropia. Apropie-te, însă, și tulbură toată Serbarea, festinul și oaspeții mari

Precum altădată (O! Foarte-altădată) Adânc tulburai castelani legendari. Acuma castelul e doar o ruină, Dar tu vino, chiar dacă numai schelet. Sunt și eu fantomă. Vom fi o patină A evului nostru tăcut și discret. O! Vino! Prin vremea aceasta barbară S-aducem un aer ușor medieval, Să facem lumină în curți și pe scară, Să-ntindem ghirlandă cu flori pe portal. Și-n zgomotul oaselor leneș atinse Și-n sunetul tristului, vechi menestrel,

Like you used to do long ago (Oh, very long ago) Deeply disturb legendary lords. Now the castle is nothing but ruins, But do come, even if nothing but a skeleton, I am a ghost myself. We will be a patina On our silent and discreet times. Oh! Come! Through this barbaric times To bring a lightly medieval air, To light the courts and the stair, To stretch a flower garland over the portal. In the noise of the bones lazily touched And in the sound of the sad, old minstrel,

Cu ochii pierduți și cu brațele-ntinse Să punem fanionul din nou pe crenel. În turn s-au pornit vechile plângeri, Liliecii stau toți cu aripile-n jos, Iar eu te aștept să cobori și să sângeri Și-alături de mine să suferi frumos.

With vacant eyes and arms outstretched Let’s put the pennant again on the crenel. The old cryings began in the tower, The bats are all hanging with downward wings, While I’m waiting for you to descend and bleed To beautifully suffer alongside me. .

Zic si eu…

I’m Just Saying

Ce multe versuri, ah! ce multe versuri Şi totuşi ce puţină poezie! Unde te uiţi podoabe, panglici, dresuri, Nicio revoltă, nicio bucurie. O secetă imensă peste toate. Emoţii false, măşti şi platitudini. Poetu-şi face locul dând din coate Şi-n templu poze ia, nu atitudini. Unde sunt timpii când feream urechea De ritmuri încâlcite şi vulgare, Când şlefuiam imaginea, străvechea, Cu noi oglinzi albastre, sublunare? Pe-atuncea poezia, în fiinţă Şoptită tainic, ca o rugăciune, Era o profesiune de credinţă. Astăzi credinţa e o profesiune.

So many verses, oh! so many verses And yet so little poetry! Wherever you look just ribbons, tights and jewelry, No outrage, no joy. An immense drought covering all. False emotions, masks and platitudes. The poet is elbowing space to make room Taking not attitudes, but photos in his temple. Where are the times when I was keeping my ear far From tangled and vulgar rhythms When we improved the view, the ancient one, With new blue, sublunar mirrors? At that time poetry, in essence Whispered secretly, like a devotion, Was a faith promise. Now faith is a profession.

Pădurean Anisia, clasa a IX-a Colegiul Naţional “Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Colpoş Maria-Codruţa Argonautică

Argonautica

Lucrurile lumii acesteia Sunt bătute de vânturi ca trestia, Numai dragostea noastră stă dreaptă În bătaia vântului şi aşteaptă.

The world’s belongings Are blown away by winds of reed. It’s only our love standing straight Waiting in the blow of the wind.

Desfăcută de toate ispitele Îşi închide cu grijă aripile Şi de-acolo, din vârful catargului, E stăpâna urgiei şi-a largului.

Torn away by every temptation, She carefully closes her wings And from there, the top of the mast, She’s the queen of vexation and the sea.

Niciun val nu-i abate privirile, Niciun sunet la cârmă rotirile, Printre pâclele moi ce se scutură Numai părul de aur îl flutură.

No wave averts her gaze, Lack of noise from the spins of the rudder, Through the soft mists that tremble Only her golden hair flutters.

Împrejurul ei toate furtunile Răscoliră cu sete genunile, În zadar însă fură cu toatele. Pân-la urmă scăzură şi apele.

Around her, every storm Rummaged the deep with thirst. It was all in vain, After all, the waters decreased.

Şi acum iat-o-n limpede curgere, Lunecând prin vâltori, printre fulgere, Neatinsă, înaltă imagină. Pe când toate în jur sunt paragină...

Watch her in clear flow, Sliding through whirlpools, through lightning, Untouched, higher power. When everything is derelict.

Pădurean Anisia, clasa a IX-a Colegiul Naţional “Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Colpoş Maria-Codruţa Silentium nocturn

Silentium nocturn

Taci, să s-audă noaptea care vine! Taci, să s-audă pasul ei sfios! De-acum începe-alt glas să cânte-n mine, De-acuma glasul tău e de prisos.

Quiet, so the ever-approaching night is heard! Quiet, so her shy step is heard! From this point onwards, a different voice sings in me. From this point onwards, your voice is futile.

Tăcere! Numai noaptea să cuvânte! Ea singură cu glasul ei sonor! Tu stai şi-ascultă-n pajişte ce vânt e, Ce vânt însângerat, prevestitor.

Silence! Only the night can speak! Only her with its sonor utter. You could only stay in the meadow and listen to the wind, What a bloody, precursory wind.

Nu te mişca! Să nu cumva să scape Urechii mele glasu-acela pur Pe care îl aud tot mai aproape Şi tot mai clar, mai fără de-nconjur.

Don’t you move! Lest it escapes That pure utter by my ear That I hear closer and closer, Clearer and clearer, with no surround.

Nu tulbura cu sunetele tale Această gravă muzică de sus, Mai bine taci sub vastele portale Sub care stai cu umărul adus.

Don’t disturb with your noise This grave music from Above, You’d better stay quiet beneath the vast portals Beneath the ones you stay with your shoulder bowed.

Mai bine taci în noaptea care vine Şi-n care-atâtea patimi mari se nasc.

You’d better stay quiet in the everapproaching night In which passions are born.

Din nepătrunsa, larga-ntunecime Nu poţi să ştii ce noi dureri mă pasc.

From the unknown, vast void. You wouldn’t know the new pains that I suffer.

Iubito!-n noaptea asta-mpărătească Numai tăcerea las-o să vorbească!

Darling! In this kingdom of a night Allow only the silence to speak!

Cea mai frumoasa floare

The most exquisite flower

«Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?» O întrebă în şoapte într-o zi. «Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi»

«What should I bring to you, my beloved, from the sea?» He one day asked her in a whisper. «From long lost island at far The most exquisite flower there might be.»

Abia se mai zăreşte-acum catargul. Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul, Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

The mast is now barely seen On the shore with eyes wide shut and hand inside her breast A fairy white girl, whitely measures the high seas, While in her eyes a pagan sleep is flickering.

Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi strânse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.

A whole year throughout the sunny islands The ship stopped and gathered A pile of flowers, as each flower Was the most exquisite in its way.

Dar florile, prea multe într-o seară, Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară, Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

But flowers, too many in one naight, With golden fish wrapped around n flowers. Sank the fire ship And each and one had died wrapped around in flowers.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare: «Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?» «Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare – Cea mai frumoasă scoică din ocean»...

On the shore tow girls are in await: «What would you desire as a gift this year?» «I cannot remember. It seems to me – The most exquisite shell in the ocean»

Floarea-soarelui

The sunflower

Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Iar când apui în zarea călătoare Obrazul mi-l aplec către pământ.

I turn in circles, like the sunflower, on the field Around your brightly figure And when you set into the travelling horizon I turn my cheek down onto the Earth.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa Şi numai când răsari tu dimineaţa, Descătuşând din neguri fruntea grea Eu îmi ridic setos spre tine faţa.

All through the night I remain prone like so And only when you arise in the morning, Unleashing the heavy forehead from the mists I thirstly lift my face towards you.

Sorb razele pe care le trimiţi Pe câmpul plin de-o harnică speranţă, Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi Se umplu de-o frenetică substanţă.

I gulp the rays that you send On the field full of diligent hope, And I, slowly feel, as my overwrought nerves Become full of a frantic substance.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg, Şi-mi urcă prin arterele rebele, Până când, împlinit, rodesc şi leg Cu toate florile fiinţei mele.

It crosses my entire body, And climbs throughout my rebellious arteries, Until, fulfilled, I blossomand bind With all the flowers of my self being.

Panait Melisa, clasa a XI-a Colegiul Național de Informatică „Matei Basarab”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Toma Mihaela Zic și eu...

I’m just saying...

Anghel Daria, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela Cântec de toamnă

Chanson de vieillesse

Nu te teme, nu te teme Dacă iar mor crizanteme, Dacă iarăşi pier în zare Păsările cântătoare... Nici nu plânge, nici nu plânge Când rupi frunza şi vezi sânge, Când rupi creanga şi prin creangă Moartea zice din talangă... Nu-ţi fă rană, nu-ţi fă rană Din a toamnei grea dojană, Nici nu spune, nici nu spune Gândurilor să se-adune... Veşnicia dacă şade Frunza, însă, cade, cade... Stelele din zeci şi sute Se răresc şi se fac slute... Sufletul se-nvârte-n sine Poticnindu-se de ştime... Luntrea lunecă pe apă Iară apa sapă, sapă, Sapă tot ce-i stă în cale Şi te-acoperă de jale...

N'aie pas peur, n'aie pas peur Si les chrysanthémes meurent à nouveau, Si les oiseaux chanteurs Périssent à nouveau... Tu ni ne pleure, ni ne pleure Quand tu brises la feuille et quand tu vois du sang, Quand tu brises la branche et à travers la branche La mort dit tu talang... Ne te blesse pas, ne te blesse pas De vieillesse lourde remontrance Tu ne dis, ni ne dis Pensées à rassembler... L'étrrnité si elle s'assied La feuille, cependant, tombe, tombe... L'âme tourne d'elle-même Trébuchant sur l'estime... Le caveau glisse sur l'eau Et l'eau creuse, creuse, Creuse tout sur son passage Et cela te couvre de souffrance..

Pavel Mihaela, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela Cina cea de dragoste

Le souper d'amour

Ţi-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni Sau pentru ce bolesc de dorul lor? Din boala asta s-ar putea să mor Că prea mă pârjolesc negri-ţi tăciuni...

Une sorcière a mis du charbon dans tes yeux Ou pour les choses qu'ils font de leur désir? Je pourrais mourir de cette maladie Que je me brûle avec des braises noires ...

Mai bine lasă-ţi pleoapele pe ei Să nu-i mai văd cum ard sub obroc. Rămâie totul doar un simplu joc Fără dureri şi fără de temei...

Tu ferais mieux de laisser tes paupières dessus Ne les vois pas encore brûler sous le tapis. Tout rester qu' un simple jeu Sans douleur et sans aucune raison ...

Dar nu rămâne, ştiu...Şi din belşug Cresc flăcările-n jurul meu, de dor... Iubito! vino iute c-un ulcior Ca să-mi aduni cenuşa de pe rug...

Mais ça ne reste pas, je sais ... et en abondance Les flammes grandissent autour de moi, le désir ... Mon amour! viens vite avec un bol Pour récupérer mes cendres du feu ...

Cîrstoc Bianca, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela Balada studenţească

Ballade étudiante

Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu Nimic despre vecinul meu ca scrumul. Poate-a plecat în zori, de timpuriu, Poate-a murit, căutând zadarnic fumul.

Je ne sais pas depuis cette nuit noire Rien chez mon voisin comme des cendres. Peut-être est-il parti à l'aube, de bonne heure, Peut-être qu'il est mort, cherchant en vain de la fumée.

Sau poate totul n-a fost decât vis Ori vreo halucinaţie, pe care Am încercat-o lâng-un manuscris Într-un amurg cu vânt şi febră mare.

Ou peut-être que c'était juste un rêve Ou une hallucination, que Je l'ai essayé à côté d'un manuscrit Dans un crépuscule avec du vent et une forte fièvre.

Cristea Beatrice-Corina clasa a IX-a Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” Sibiu Profesor coordonator: Căzilă Delia Corydon Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Pe străzile pline când ies n-am pereche,

Corydon Je suis le plus beau de cette ville, Dans les rues bondées quand je sors, je suis unique, Si gracieusement portant une bague à mon oreille, La cravate et le gilet tellement fleuris. Je suis le plus beau de cette ville. Né de l'inceste de la lumière avec l`abîme, Mes yeux caressent le genou, Tout le monde en ville parle de moi Toute la ville a secrètement peur de moi. Je suis le prince des ombres, je suis le crépuscule… Je ne peux pas me débarrasser des regards passionnés, A travers mes cheveux fins et meurtris, ils passent comme un fil, Et tout le monde me demande: suis-je la mort, suis-je la vie? Pourquoi ai-je des chaussettes vertes, pourquoi le turban de pacha? Et je ne peux pas non plus m'échapper dans les rues secondaires… Des rubans, des cordons, des bagatelles qui me couvrent, Quand je marche, j'ai l'impression de marcher sur le sol depuis un piédestal. Je cache un œil (le rose) sous le monocle, Et toute la jambe quand je fais un pas je la découvre, Mais rapidement je le couvre, donc je peux le retrouver… L'autre œil, (le jaune) je le laisse s'amuser Regardant tout le monde s'accrocher de moi. Ha! Ha! Si seulement tu savais à quel point c'est bon, Sautant, sautillant pour mes lèvres noires. L'autre œil s'amuse et je le laisse s'amuser. Avec un crayon mystérieux j'améliore ma beauté, Je prends un bain de cidre trois fois par nuit, Et au lieu de cracher, j'ai quelque chose comme du lait, Les chaussures à rayures aident ma minceur Et un médicament pris dans le sang d'une noblesse de truie.

Atât de graţios port inelu-n ureche, Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta. Sunt cel mai frumos din oraşul acesta. Născut din incestul luminii cu-amurgul, Privirile mele dezmiardă genunea, De mine vorbeşte-n oraş toată lumea, De mine se teme în taină tot burgul. Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul… Nu-i chip să ma scap de priviri pătimaşe, Prin părul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa, Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa? De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe? Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe… Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr, Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu. Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu, Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr, Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr… Celalalt ochi, (cel galben) îl las să s-amuze Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine. Ha ! Ha ! Dac-aţi şti cât vă şade de bine, Sărind, ţopăind după negrele-mi buze. Celalalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze. C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea, Fac baie în cidru de trei ori pe noapte, Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, Pantofi cu baretă mi-ajută zvelteţea, Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea.

Daragiu Alexandra- Ștefania , clasa a IX-a Colegiul Național Ferdinand Bacău Profesor coordonator: Stanciu Florentina Séparation Il nous faudrait mille ans pour rebâtir Ce qu’on a brisé hier soir avec notre séparation Et ni même alors je n’en suis pas sûr qu’on puisse devenir Moi ton rameau d'or, toi ma feuille bleue. Une ombre poussera toujours entre nous deux Nous qui autrefois on restait collés comme deux paumes Sur la poitrine d'une morte et toujours entre nous deux Pousseront des nuages apparemment silencieux. Nous n'utiliserons plus le mot d'autrefois, nous Le silence unique depuis lors nous n’allons plus le taire Nous resterons toujours pareils aux dieux au-dessus Les mains sur des boucliers sévères et pacifiques. Tristes, moi et toi on connaîtra l’heure mais non plus après des caresses Mais en la demandant partout aux passants , Plus morts que les morts, seuls et sans remords, On se heurtera parfois dans l’espace comme les nuages. Nos baisers avec leurs flammes N’ allumeront plus les forêts bleues Et nos âmes, volant lentement, Ne se lèveront plus tout en tombant vers les étoiles.

Comme des épines, nous sortirons de nous deux peu à peu Les souvenirs et nous regarderons le visage De l'amour qui tombera sur nous en hésitant. Comment d'un rivage rocheux à une baie profonde le sable. Mais la paix de ce temps-là, nous ne la retrouverons plus Et seuls nous passerons nos derniers instants Pendant que la mouette de l'amour mourra Et encore une fois de ses larges ailes battra ...

Radu Nicoleta Georgiana, clasa a IX a Colegiul Național Ferdinand I, Bacău Profesor coordonator: Stanciu Florentina Frunzele (elegie de toamnă) Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Les Feuilles Ne me demande rien ce soir, Ni quelle heure il est, ni mes pensées. Me laisse mieux fermer la fenêtre, Que je ne voie pas les feuilles tombées

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt... Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Allume le feu et dans la maison promène-toi Sans rien dire, ni même une seule parole Je veux me sentir ici comme chez moi, Que je ne sente pas les feuilles voler aux vents...

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Habillée pour l’heure du coucher Assieds-toi près de moi avec une pelotte de laine à la main Que tu effiles toujours et incéssament, Que je n’entende les feuilles gémir sous mes pas

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Et protege-moi, toi, de cet immense Automne enragé qui me hante, moi ... Et ne me demande pas ce soir pourquoi les feuilles me font tant d’effroi...

Anghel Daria, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela De-aş fi rege De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată, Dar pe cei cu care-aş face-o lată I-aş ucide-a doua zi în beciuri.

Si j'étais roi Si j'étais roi, je me fêterais toujours Je prolongerais la fête en nuit, Mais ceux avec qui je ferais un marché Je les tuerais le lendemain dans les caves.

Mi-aş vopsi picioarele cu roşu, Şi-aş iubi bomboanele şi danţul, Seara aş ieşi, plimbând cu lanţul, Când ogarul verde, când cocoşul...

Je peindrais mes pieds en rouge/ en noblesse, Et j'aimerais les bonbons et la danse, Le soir je sortirais, en marchant avec la chaîne/ honnêteté, Quand le pauvre vert, quand le riche...

Şi din ţara mea şi-a frumuseţii Tuturor le-aş face câte-o parte, Încât veacuri multe după moarte M-ar cânta tâlharii şi poeţii.

Et de mon pays et de sa beauté Je les partagerais à tous un cadeau, Tant de siècles après ma mort 78

Des voleurs et des poètes me chanteraient volontiers. Radu Roberta Diana, clasa a IX-a F Colegiul Naţional “Ferdinand I”, Bacău Prof. coord. Stanciu Florentina Crépusculaire

J'entre en Sibiu lentement comme dans une pièce Dans lequel il y a un mort. Sur le côté droit Mes murs sont sourds de silence. Sur le côté gauche mon cœur sage. Autour de moi je vois des portes et dans ces portes des fenêtres, Et dans les fenêtres des yeux qui me tourmentent. Dans la ville de Sibiu douce comme une histoire Où je porte la visière sur mon visage tirée. À chaque pas enfoncé dans le sang, Je m’enfonce de plus en plus dans la nuit D'abord de bas en haut il me serre , Puis de haut en bas il me resserre. Les rues me dévorent l’une après l’autre, Et les escaliers me montent et me descendent, Que je ne sais plus: l'église est dans la flaque Du grand ciel, ou le ciel y descend. Et partout un silence comme dans le moment unique Quand la mer embrasse la terre. La chauve-souris léche son aile en sommeillant Et parmi les vieux arbres le vent bruit. J'entre en Sibiu comme la lune dans le brouillard, En glissant plus qu’en marchant, Et dans le silence cachant la tempête J'écoute l'horloge dans l'étrange tour. J'entre en Sibiu le visage pâle, écœuré Mais prêt sur les rues oubliées A chaque instant prêt à affronter Le mort qui se promène dans la cité.

Stoica Adelina Valeria, cls.a XII-a C Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina Nocturnă

Nocturne

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Am zidurile surde de tăcere. Pe partea stângă inima-nţeleaptă.

J'entre dans Sibiu lentement comme dans une pièce Dans laquelle il y a un mort. Sur le côté droit J'ai des murs sourds de silence. Sur le côté gauche, le cœur sage.

În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre, Iar în ferestre, ochi care mă-ngheaţă. Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste În care port viziera peste faţă.

Tout autour de moi je ne vois que de portes et dans les portes des fenêtres, Et dans les fenêtres, des yeux qui me figent. Dans un Sibiu tranquille comme dans une histoire Dans lequel je porte la visière sur mon visage.

Cu fiecare pas făcut prin sânge, Tot mai adânc pătrund în noaptea care Întâi de jos în sus mă strânge, Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.

À chaque pas fait par le sang, Je vais de plus en plus profondément dans la nuit qui D'abord de bas en haut, elle me serre dans ses bras Puis de haut en bas elle me rattrape par ses griffes.

Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta, Iar scările mă urcă şi coboară,

Les ruelles m'engloutissent de l'une à l'autre, Et les escaliers me montent et me descendent,

De nu mai ştiu: biserica e-n balta Cerului larg, sau ceru-n ea coboară. Şi peste tot o linişte ca-n clipa Când marea se sărută cu pământul. Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa Şi printre arbori vechi foşneşte vântul.

Que je ne sais plus: l'église est dans une flaque d'eau Vers le grand ciel, ou le ciel en elle descend. Et le silence partout comme le moment Quand la mer embrasse la terre. La chauve-souris lèche son aile pendant le sommeil Et parmi les vieux arbres le vent bruit.

Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna, Mai mult alunecând decât cu pasul, Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul. Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă. Dar pregătit pe străzile uitate În fiecare clipă să dau faţă Cu mortul care umblă prin cetate.

J'entre dans Sibiu comme la lune entre dans le brouillard, Plus glissant que marcher, Et dans le silence que la tempête s'y cache J'écoute le tic-tac de l'horloge dans l'étrange tour. J'entre dans Sibiu livide, fatigué de la vie. Mais prêt dans les rues oubliées Chaque instant à m’affronter Avec le mort marchant dans la forteresse. 80

Pavel Mihaela,clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela Cea mai frumoasă floare

La plus belle fleur

« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare? » O întrebă în şoapte într-o zi. « Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi »

«Que puis-je t'apporter, mon amour, de la mer? » Il lui a demandé dans un murmure dans une journné. «Dans les îles perdues au loin La plus belle fleur qui sera là »

Abia se mai zăreşte-acum catargul. Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul, Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Le mât est à peine visible maintenant. Sur le rivage, les yeux fermés et la main sur sa poitrine Une fille blanche et blanc mesure la largeur, Et un sommeil païen reste dans ses yeux.

Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi strânse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Une année entière par les îles ensoleillées Le navire s'est arrêté et s'en est resserré Tas de fleurs, parce que chaque fleur Etait la plus belle de sa manière. Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare : « Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an? » « Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare – Cea mai frumoasă scoică din ocean »...

Dar florile, prea multe într-o seară, Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară, Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Mais les fleurs, trop en une soirée, Avec des or poissons capturés dans le mince, Le navire de feu a coulé, Et ils sont tous morts enveloppés de fleurs.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare : « Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an? » « Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare – Cea mai frumoasă scoică din ocean »...

Sur le rivage il y a deux filles qui attendent «Qu'est-ce que tu as voulu comme cadeau cette année? » «Je ne me souviens pas. Je crois La plus belle coquille de l'océan »...

Hulpe Carmen Teodora, cls. a X-a Liceul Teoretic „Samuil Micu” Sărmașu, Mureș Profesor coordonator: Mititean Oana De-aș fi rege

Si j'étais roi

De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată, Dar pe cei cu care-aş face-o lată I-aş ucide-a doua zi în beciuri.

Si j’étais roi, je vivrais pour la fête Et j'offrais des plaisirs sans cesse, Pour ceux qui perdent la tête; Je les tuerais dans la fortresse.

Mi-aş vopsi picioarele cu roşu, Şi-aş iubi bomboanele şi danţul, Seara aş ieşi, plimbând cu lanţul, Când ogarul verde, când cocoşul...

Je peindrais pieds en rouge, J’aimerais bonbons et dance Chaque soir je promène et bouge Chien vert ou coq, pour la balance.

Şi din ţara mea şi-a frumuseţii Tuturor le-aş face câte-o parte, Încât veacuri multe după moarte M-ar cânta tâlharii şi poeţii.

De la beauté de mon pays Donnons à tous une grande partie, De ces siècles à l´infini Coquins, poètes et mélodies.

Zic și eu

Je dis juste que

Trop de paroles! c’est juste la mélodie Pourtant il ný a plus de poésie! Partout: bibelots, bijoux, rubans Pas de plaisir, pas de rébellion . La sécheresse accable tout Sans sentiments, mais masques et platitude Les écrivains sont désarmés surtout Et perdent alors le sens de láttitude. … Pourquoi on a tenu l’oreille fermée Ne pas ouïr les rythmes trop compliqués, Quand la vieille image qui scintillait Oblige la poésie toujours trembler? Alors, chaque poésie était familière Chantée dans notre âme, comme la prière Qui sóffre seule et entière; Mais là, on a perdu la lumière.

Dănilă Ștefania Maria, clasa a IX-a Colegiul Național Ferdinand I, Bacău Profesor coordonator: Stanciu Florentina Vizita

La visite

De la un timp mă vizitează moartea Aproape zilnic la căderea serii, Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii, Şi-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea...

Depuis quelque temps la mort me rend visite Presque tous les jours au soleil couchant, Elle surgit au seuil de ma porte, ministre du silence, Et prend mon livre de mes mains, avec lenteur, soigneusement...

Şi stăm aşa de fiecare dată Până târziu, la ore matinale, Doi cunoscuţi ce pun tăcuţi la cale, În taină, o afacere-nsemnată.

Et nous restons ainsi chaque soirée Très tard jusqu’à l’aube du matin, Deux connaissances silencieuses qui s’entendent, Sur une affaire importante, secrètement.

Stoica Adelina Valeria, cls.a XII-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordinator: Dinu Caliopi-Alina Urcuș

Montée

Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme ... Tu urci colina cu acelaşi pas, Eu mai anevoios şi mai alene.

Comme tu es restée immuable, Voilà à quel point je suis changé par le temps... Tu montes la colline du même pas, Moi, plus difficile et lentement.

Şi totuşi mergem amândoi-nainte Mânaţi de-aceeaşi unică dorinţă, Eu nevoit să calc peste morminte, Tu ocolindu-le cu uşurinţă ...

Et pourtant nous avançons tous les deux Conduis par le même seul désir, Moi, dû enjamber sur les tombes, Toi, les contournées facilement ...

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă, Întortocheat şi greu. Dar sus pe culme, Acolo unde panorama-i vastă, Şi unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

C'est notre chemin; route côtière, Tordu et lourd. Mais en haut, Là où le panorama est vaste, Et où, parmi les rochers, se trouve le vieil orme, C'est de là que celui qui arrive Il ne regardera pas en vain dehors ..

Acolo cel ce-ajunge dintre noi Nu va privi zadarnic înapoi ...

Matei Alexandra Gabriela, cls.a XII-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu” Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina Sunt cel mai frumos din orașul acesta

Je suis le plus beau de cette ville

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Pe străzile pline când ies n-am pereche,

Je suis le plus beau de cette ville, Dans les rues bondées quand je sors, je n'ai pas de partenaire, Si gracieusement je porte une bague à mon oreille Et si fleuris la cravate et le gilet. Je suis le plus beau de cette ville. Né de l'inceste de la lumière avec le crépuscule, Mes yeux caressent le ciel, Tout le monde en ville parle de moi, Toute la ville a secrètement peur de moi. Je suis le Prince des ombres, je suis le crépuscule… Je ne peux pas me débarrasser des regards passionnés, À travers mes cheveux meurtris, fins comme du fil, Et tout le monde me demande: suis-je la mort, suis-je la vie? Pourquoi ai-je des chaussettes vertes, pourquoi ce turban de tribun? Et je ne peux pas non plus m'échapper dans les rues secondaires… Des rubans, des cordons, rien ne me couvre,

Atât de graţios port inelu-n ureche Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta. Sunt cel mai frumos din oraşul acesta. Născut din incestul luminii cu-amurgul, Privirile mele dezmiardă genunea, De mine vorbeste-n oraş toată lumea, De mine se teme în taină tot burgul. Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul… Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe, Prin părul meu vânăt, subţiri trec ca aţa, Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa? De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe? Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe… Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,

Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu. Quand je marche, j'ai l'impression de marcher sur un piédestal. Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu Je cache un œil (le rose) sous le monocle Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,

Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze

Et toute la jambe quand je fais un pas je la découvre, Mais rapidement je la couvre, donc je peux la retrouver… L'autre œil (le jaune) je le laisse s'amuser

Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.

Regarder tout le monde s'accrocher de moi.

Ha! Ha! Dac-aţi şti cât vă şade de bine

Ha! Ha! Si seulement tu savais à quel point s’il te va bien

Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Sărind, ţopăind după negrele-mi buze. Celalalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze.

Sautant, sautillant après mes lèvres noires. L'autre œil s'amuse et je le laisse s'amuser.

C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,

Sau numai un turn rătăcit printre case,

Avec un crayon mystérieux j'améliore ma beauté, Je prends un bain de cidre trois fois par nuit Et au lieu de cracher, j'ai quelque chose comme du lait, Les chaussures à sangles aident ma minceur Et un médicament pris dans le sang de la truie, la noblesse. Toutes les dents de ma bouche sont poudrées d'or, Ma taille est aspirée dans mon corset sous ma chemise, Je ne fume que d'énormes pipes à opium, J'ai tatoué un taureau sur mon bras droit Et mon front est chaud avec des feuilles de laurier. À travers les ongles longs, mystérieux et peints, Le parapluie avec la tête de chat sourit Et je ne sais pas pourquoi, quand ma promenade est amicale, Quand je me contente de provoquer de nouvelles tentations, Des langues et des chiffons empoisonnés sortent de moi. De moi poussent des branches comme des arbres, soyeuses, Et la nature omnisciente elle-même Elle-même ne sait pas pas ce que je suis: homme ou fleur? Ou juste une tour perdue parmi les maisons,

Un turn de pe care cad pietre preţioase?

Une tour d'où tombent les pierres précieuses?

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Pe străzile pline când ies n-am pereche,

Je suis le plus beau de cette ville, Dans les rues bondées quand je sors, je n'ai pas de partenaire, Si gracieusement je porte une bague à mon oreille Et si cravate et gilet fleuris. Je suis le plus beau de cette ville.

Fac baie în cidru de trei ori pe noapte Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, Pantofi cu baretă-mi ajută zvelteţea Şi-un drog scos din sânge de scroafă, nobleţea. Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur, Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe, Fumez numai pipe de opiu uriaşe, Pe braţul meu drept tatuat-am un taur Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur. Prin lungile, tainice, unghii vopsite, Umbrelă cu cap de pisică rânjeşte Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte, Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite, Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite. Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase, Şi însăşi natura atotştiutoare Ea însăşi nu ştie ce sunt : om sau floare?

Atât de graţios port inelu-n ureche Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta. Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

Matei Alexandra Gabriela, cls.a XII-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu”, Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina Trubadurul mincions

Le Troubadour menteur

Eu am, iubito, -n Spania un castel. Porțile lui sunt prinse-n căngi de aur Și lângă fiecare stă un maur Cu fes de-argint, cu scut și cu cercel.

Mon amour, j’ai en Espagne un château. Ses portes sont fixées dans des lingots d'or Et à côté de chacun se trouve un Maure Avec fez en argent, bouclier et boucle d'oreille.

Pe socluri mari și verzi dorm lei regești

Les lions royaux dorment sur de grands piédestaux verts Et les paons marchent tristement dans les ruelles, Danseuse souples avec des cordes longues et lourdes Elles rampent à travers les herbes de paresseuses calèches.

Și prin alei se plimbă trist păunii, Cadâne moi cu lungi și grele funii Târăsc prin ierburi leneșe calești. La geamuri, vergi albastre străjuiesc, Și prin odăi, din amfore rotunde,

Aux fenêtres, des tiges bleues gardent, Et à travers les salles, ă travers des amphores rondes, Une fumée verte se déshabille et cache Bassins avec des créatures dansantes.

Un fum verzui dezbracă și ascunde Bazine cu făpturi ce dănțuiesc. Castelul are turnuri fară preț Și turnurile-n vârf au streșini care

Le château a des tours inestimables Et les tours au sommet ont des avant-toits qui Quand ils brillent au loin Elles arrêtent n'importe quel chevalier à la place.

Când strălucesc aprins în depărtare Opresc în loc pe orice călăreț. În zori de zi prin curți se joacă cerbi Și prin fântâni se scaldă porumbițe, Iar pomii încărcați cu flori și vițe Se leagănă-n văzduh ca niste șerpi.

A l'aube, les cerfs jouent dans les cours Et des colombes se baignent dans les puits, Et les arbres chargés de fleurs et de vignes Ils se balancent dans l'air comme des serpents.

Nu pas de om se-aude prin alei

Aucun pas humain ne peut être entendu dans les ruelles Mais pas de l'antilope du dimanche, Seules les roses sont surprises dans une syncope Quand sa démarche se fait sentir dans le sable.

Ci pas duminical de antilopă, Doar rozele tresar într-o sincopă Când se presimte-n presuri mersul ei.

Într-un ungher cu blăni de jder pe jos

Dans un coin avec des fourrures de martre sur le sol Les nains boivent du miel de magnolias. Là, je reçois, sur des oreillers des émissaires Et je sirote du tabac dans des pipes à os longs.

Piticii scunzi beau miere din magnolii. Acolo eu primesc, pe perne. solii Și sorb tutun din pipe lungi de os. Acolo, la un gong, pe tăvi de-argint Îmi vin fazani umpluți și fructe coapte Și curge vinul negru zi și noapte În cupele de crin și mărgărint.

Là, sur un gong, sur des plateaux argentés Je reçois des faisans farcis et des fruits mûrs Et le vin rouge coule jour et nuit Dans les coupes de lys et de perles.

Eu am, iubito, -n Spania un castel Și, dacă vrei, te fac stăpână-n el!

Mon amour, j’ai en Espagne un château Et, si vous voulez, je vous en ferai la maîtresse!

Cîrstoc Bianca, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela Floarea-soarelui Tournesol Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Iar când apui în zarea călătoare Obrazul mi-l aplec către pământ. Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa Şi numai când răsari tu dimineaţa, Descătuşând din neguri fruntea grea Eu îmi ridic setos spre tine faţa. Sorb razele pe care le trimiţi Pe câmpul plin de-o harnică speranţă, Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi Se umplu de-o frenetică substanţă. Aceasta îmi străbate trupu-ntreg, Şi-mi urcă prin arterele rebele, Până când, împlinit, rodesc şi leg Cu toate florile fiinţei mele.

Je tourne, comme un tournesol, sur le champ, Après ta créature brillante, Et quand tu atterris dans l'horizon ambulant Je baisse ma joue au sol. Je m'assois comme ça toute la nuit Et seulement quand tu te lèves le matin, Libérant son front lourd des brumes Je lève silencieusement mon visage vers toi. J'absorbe les rayons que tu envoies Sur le terrain plein de travailleur l'espoir, Et je sens progressivement mes nerfs se tendre Ils sont remplis d'une substance frénétique. Il traverse tout mon corps, Et ça grimpe dans mes artères rebelles, Jusqu'à ce que, accompli, je porte des fruits et je lie Avec toutes les fleurs de mon être.

Mariateresa Ierardi, clasa a X-a Uman Liceul Teoretic Teiuş Profesor coordonator: Romina Pop Adio la prieteni

Auf Wiedersehen Freunde

Fac reverența cuvenită Și mă retrag din adunare. O altă umbră mă invită. Stimate umbre, salutare!

Ich tue die richtige Ehrfurcht Und ich ziehe mich aus der Versammlung Ein weiterer Schatten lädt mich ein. Liebe Schatten, hallo!

Nu încercați la despărțire Să-ncrucișați cu mine spada. De-acum las totu-n părăsire, De-acum am rupt-o cu balada.

Versuchen Sie nicht die Trennung Kreuze das Schwert mit mir. Von nun an verlasse ich alles, Die Ballade brach ich jetzt.

Rămâneți, cum sunteți, la mese Și nu vă pierdeți dispoziția. Nici unuia că plec nu-i pese Nu-mi luați în seamă dispariția.

Bleiben Sie, wie Sie sind, an den Tischen Und verlieren Sie nicht Ihre Disposition. Niemand, den ich verlasse, kümmert sich Habe nichts dagegen meinem Verschwinden.

Eu merg acum în altă parte, La alt banchet, unde-i mai bine, Mă duc la chef cu doamna moarte. Acolo se petrece bine.

Ich gehe jetzt woanders hin, Bei einem anderen Bankett, wo es besser ist, Ich gehe mit der toten Dame zur Party. Da wo man richtig feiern kann

Acolo se servesc bucate Ca-n altă parte nicăierea. Tăceri de foc nenumărate. Grimase ce-nspăimântă firea.

Es werden Gerichte serviert Wie anderswo. Unzählige Feuerstille. Grimase, die die Natur erschreckt.

Iar la sfărșit amfitrioana, Ea însăși îți servește vinul Care-ți deschide larg Nirvana. Care-ți alină-n chinuri, chinul.

Und am Ende der Amphitruona, Sie selbst serviert dir den Wein Das öffnet Ihr weites Nirvana. Das tröstet dich in Qual, Qual.

Deci, reverența obișnuită Și mă retrag din adunare! O altă umbră mă invită. Stimate umbre, salutare!

Die übliche Ehrfurcht Und ich ziehe mich aus der Versammlung zurück! Ein weiterer Schatten lädt mich ein. Liebe Schatten, hallo!

Brenda - Ayana Stefanescu, clasa a XI-a Colegiul National “Matei Basarab”, Bucuresti Profesor coordonator: Liliana Natalia Tircomnicu Zic si eu…

Ich sag ja nur

Ce multe versuri, ah! ce multe versuri Şi totuşi ce puţină poezie! Unde te uiţi podoabe, panglici, dresuri, Nicio revoltă, nicio bucurie. O secetă imensă peste toate. Emoţii false, măşti şi platitudini. Poetu-şi face locul dând din coate Şi-n templu poze ia, nu atitudini. Unde sunt timpii când feream urechea De ritmuri încâlcite şi vulgare, Când şlefuiam imaginea, străvechea, Cu noi oglinzi albastre, sublunare? Pe-atuncea poezia, în fiinţă Şoptită tainic, ca o rugăciune, Era o profesiune de credinţă. Astăzi credinţa e o profesiune.

So viele Verse, oh! so viele Verse Und doch so wenig Poesie! Wo immer Sie nur Bänder, Strumpfhosen und Schmuck suchen, Keine Empörung, keine Freude. Eine immense Dürre, die alle bedeckt. Falsche Gefühle, Masken und Plattitüden. Der Dichter hat Raum, um Platz zu schaffen Nicht Einstellungen machen, sondern Fotos in seiner Schläfe. … Wo sind die Zeiten, in denen ich mein Ohr weit gehalten habe? Aus verworrenen und vulgären Rhythmen Als wir die Aussicht verbesserten, die alte, Mit neuen blauen, sublunaren Spiegeln? Zu dieser Zeit im Wesentlichen Poesie Insgeheim geflüstert wie eine Andacht, War ein Glaubensversprechen. Jetzt der Glaube ist ein Beruf.

Cea mai frumoasa floare

Die schönste Blume

“Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?” O întrebă în şoapte într-o zi. “Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi”

“Was kann ich dich, Liebste, aus dem Meer holen?” Er fragte sie eines Tages flüsternd. “Von Inseln in der Ferne verloren Die schönste Blume aller Zeiten”

Abia se mai zăreşte-acum catargul. Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul, Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân,

Der Mast ist jetzt kaum noch sichtbar. Am Ufer mit geschlossenen Augen und der Hand auf der Brust Ein weißes, weißes Mädchen misst die Breite, Und ein heidnischer Schlaf blitzt in ihren Augen auf.

Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi strânse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Ein ganzes Jahr durch die sonnigen Inseln Das Schiff hielt an und zog sich zusammen Blumenhaufen für jede Blume Sie war die schönste ihrer Art.

Dar florile, prea multe într-o seară, Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară, Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Aber die Blumen, zu viele an einem Abend, Mit Goldfischen in der dünnen gefangen, Das Feuerschiff sank, Und sie alle starben in Blumen gehüllt.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare: “Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?” “Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare – Cea mai frumoasă scoică din ocean”…

Am Ufer warten zwei Mädchen: “Was wolltest du dieses Jahr als Geschenk?” “Ich erinnere mich nicht. Es scheint mir Die schönste Muschel im Ozean”…

Daniel Damșa Școala Gimnazială Regina Maria, clasa 7C Profesor coordonator: Camelia Silea Vulpea

La volpe

Ca tânărul spartan ascund sub haină

Come il giovane spartano nascondo sotto il vestito La volpe rubata al tempo che passa. Se mi morde sopporto in silenzio Senza turbare la gente che festeggia Scherzo non curante e rido con gusto Mentre lei affonda le sue zanne dentro di me, Sento il sangue schizzare via come un vortice Ma faccio finta di star bene e di essere felice.

Vulpea furată-a timpului ce trece. Dacă mă muşcă tac şi-ndur în taină Fără să tulbur lumea ce petrece. Glumesc nepăsător şi râd cu hohot În timp ce ea îşi vâră colţii-n mine, Simt sângele ţâşnind cu mare clocot Dar mă prefac că-s vesel şi mi-e bine. Şi mă voi mai preface-n continuare Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite, Prea mare-i furtul ca să ţip că doare…

Ce-am să mă fac când va porni să latre?

E continuerò ancora a far finta Anche se il dolore si decuplica, E troppo grande il furto per poter gridare dal dolore... I sogni compiuti fanno così male... Come il giovane spartano nascondo in me Una volpe... che finchè starà zitta E morde profondamente la mia carne, va bene... Cosa farò quando inizierà ad abbaiare?

Lamentaţia Ioanei d'Arc pe rug

La lamentela di Giovanna d'Arco sul rogo

Aceasta-i vina mea: că n-am lăsat, Cu gând ascuns, feciori în preajma porţii. Şi-acum, când prima dată un bărbat Mă strânge-n braţe, sunt sortită morţii...

Questa è la mia colpa: che non ho lasciato, I ragazzi con pensieri nascosti vicino alla porta. E adesso, che per la prima volta un uomo Mi stringe tra le braccia, sono destinata alla morte...

Dar flăcările creşte-vor mereu, Creşte-va mult şi strania orgie. Şi, în curând, flămând, iubitul meu, Întâiul meu iubit, fără să ştie,

Cresceranno per sempre le fiamme, Crescerà molto anche la strana orgia. E presto, affamato, il mio amato, Il mio primo amato, senza saperlo,

Mă va cuprinde-atât de mult în el Încât nu va putea să mai despartă De trupul lui pe-al meu - şi-n alb inel Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă.

Mi avvolgerra così tanto in lui Che non potrà più separare Il suo corpo dal mio e in un bianco anello Mi amerà come fumo zvelto e nebbia morta.

Aşa dor visurile împlinite… Ca tânărul spartan ascund în mine O vulpe… care atâta timp cât tace Şi muşcă-adânc din carnea mea, e bine…

Erbaru Daniel, clasa a X-a Liceul Teoretic „Traian”, Bucureşti, sector 2 Prof. îndrumător: Reiter-Sandu Ionica Balada studențească

Ballata studentesca

Din noaptea-aceea neagră nu mai știu Nimic despre vecinul meu ca scrumul. Poate-a plecat în zori , de timpuriu, Poate-a murit, căutând zadarnic fumul.

Da quella notte oscura non seppi più nulla Del mio vicino come la cenere Forse andò via all’alba, molto presto Forse morì cercando in vano il fumo.

Sau poate totul n-a fost decât un vis Ori vreo halucinație, pe care Am încercat-o lâng-un manuscris Într-un amurg cu vânt și febră mare.

O forse tutto non è stato altro che un sogno Oppure un'allucinazione , alla quale Cercai vicino al manoscritto Ad un tramonto con vento e tanta febre.

Vizita

La visita

De la un timp mă vizitează moartea Aproape zilnic la căderea serii, Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii, Și-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea...

Da tempo mi visita la morte Quasi ogni giorno al calare della sera, Mi appare alla porta, il ministro del silenzio E dalle mani pian piano e accuratamente, mi prende il libro...

Și stăm așa de fiecare dată Până târziu, la ore matinale, Doi cunoscuți ce pun tăcuți la cale, În taină, o afacere-nsemnată.

E restiamo così ogni volta Fino a tardi, la mattina, Due conoscenti che taciono e pianificano, In segreto, accordi significativi.

Boboc Anna Maria, clasa a X-a Profesor coordonator: Nadiş Livia Colegiul Naţional “Vasile Goldiş” Arad Corydon

Corydon

Sono il più bello di questa città, Sulle strade piene quando esco non ho paragoni, Tanto grazioso porto l’anello nell’orecchio, E tanto fiorite la cravatta e la veste, Sono il più bello di questa città.

Nato dall’ incesto tra luce e crepuscolo, I miei sguardi accarezzano il baratro, Di me parla tutta la gente in città, Di me ha segretamente paura tutto il borgo, Sono il principe della penombra, io sono il crepuscolo…

Nu-i chip să ma scap de priviri pătimaşe,

Non c’è modo di scappare dagli sguardi passionali, Tra I miei capelli lividi, sottili, passano come l’ago, E tutti mi chiedono: sono la morte, sono la vita? Perchè ho i calzini verdi, per cosa fez di pascià? E non c’è modo di scappare neanche sulle strade di periferia…

Prin părul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa, Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa? De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe? Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe… Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr, Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu. Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu,

Nastri, nastrini, inezie mi coprono, Quando calpesto, sembra che passi sulla terra dal plinto. Un occhio (quello rosa) lo nascondo sotto il monocolo, E l’intero piede quando cammino lo scopro, Ma veloce lo copro, per poi scoprirlo di nuovo…

Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr, Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr… Cellalt ochi, (cel galben) îl las să s-amuze

L’altro occhio, (quello giallo) lo lascio divertirsi, Osservando come tutti son incollati a me come al velcro. Ha! Ha! Se sapeste quanto vi dona, Saltando, saltellando verso le mie nere labbra. L’altro occhio si diverte e lo lascio divertirsi.

Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine. Ha ! Ha ! Dac-aţi şti cât vă şade de bine, Sărind, ţopăind după negrele-mi buze. Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze.

C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,

Con una misteriosa matita mi aumento la bellezza, Faccio il bagno nel sidro tre volte la notte, E al posto dello sputo ho qualcosa come il latte, Scarpe con cinturino mi aiutan la sveltezza, E una droga tratta da sangue di scrofa la nobiltà.

Fac baie în cidru de trei ori pe noapte, Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, Pantofi cu baretă mi-ajută zvelteţea, Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea. Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,

Tutti i denti nella bocca mi sono impolverati d’oro, Il mio busto è ristretto nel corsetto sotto le camicie, Fumo soltanto pipe di oppio enormi, Sul mio braccio destro, ho tatuato un toro, E sulla mia fronte sono cinte foglie d’alloro.

Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe, Fumez numai pipe de opiu uriaşe, Pe braţul meu drept, tatuat-am un taur, Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur. Prin lungile, tainice, unghii vopsite Umbrela cu cap de pisică rânjeşte, Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,

Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.

Tra le lunghe, misteriose, unghie dipinte L’ombrello con testa da gatto sorride, E non so perchè, quando la passeggiata me lo permette, Quando sono soddisfatto di aver causato nuove tentazioni, Da me escono lingue e vipere avvelenate.

Da me crescono rami come sugli alberi, setosi, E la natura stessa onnisciente, Lei stessa non sa cosa sono: uomo o fiore? Oppure solo una torre smarrita fra le case, Una torre dalla quale cadono pietre preziose.

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Pe străzile pline când ies n-am pereche,

Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite,

Atât de graţios port inelu-n ureche, Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta. Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

Frunzele (elegie de toamnă)

Le foglie (elegia d’autunno)

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Non chiedermi niente stanotte, Ne che ora è, ne che pensieri ho. È meglio che mi lasci chiuder la finestra, Per non vedere le foglie come cadono dal ramo…

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt... Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Fa il fuoco ed erra per la casa, Senza dire niente, neanche una parola… Voglio sentirmi a casa tua, Per non sentire le foglie volare nel vento…

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Avvolta in abiti da sonno Siediti vicino a me con un gomitolo, E dipana sempre, senza fermarti, Per non sentire le foglie, sotto i passi, come gemono…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Proteggimi in tua presenza, dalla vasta Piaga dell’autunno che tormenta… E non mi chiedere in questa notte Perchè mi spaventano le foglie…

Voinescu Isabel, clasa a XI-a Profesor coordonator: Anna Weston, Santa Fe Preparatory School, New Mexico, SUA Cenușa

Ceniza

Ți-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni Sau pentru ce bolesc de dorul lor? Din boala asta s-ar putea să mor Că prea mă pârjolesc negri-ți tăciuni…

¿Apagó una bruja los carbones en tu ojo, o por qué sufro de su anhelo? De esa enfermedad, morir, yo puedo, Tus negros carbones me ardan tanto.

Mai bine lasă-ți pleoapele pe ei Să nu-i mai văd cum ard pe sub obroc. Rămâie totul doar un simplu joc Fără dureri și fără de temei…

Mejor cierra tus párpados sobre tus ojos, Para que no los vea quemándose debajo del techo, Todo sigue siendo solo un sencillo juego, Sin dolores y falta de motivos.

Dar nu rămâne, știu … Şi din belșug Cresc flăcările-n jurul meu, de dor.. Iubito! Vine iute c-un ulcior Ca să-mi aduni cenușa de pe rug…

Pero no sigue, yo sé… Y de abundancia, Crecen las llamas, abrazándome de anhelo, ¡Amor! Vengas pronto con ollas de barro, Para recoger la ceniza en la pira.

Sonet

Soneto

Ca marea ce nicicând nu oboseşte Nici eu nu obosesc cântând iubirea Ce-ți port, maim ult pe-ascuns și tâlhărește Decât pe față, înfruntându-ți firea.

Como el mar que nunca duerme Tampoco yo no me canso cantando mi amor por ti, más en secreto y clandestinamente que abiertamente, enfrentando tu fervor.

Dar ce să fac; pe semne potrivește Un zeu nebun astfel nepotrivirea, Încât, când ochiul meu te deslușește, Nu-ți pot afla, oricât ți-o caut, privirea.

Que puedo hacer; probablemente un Dios loco encaja así el no coincidente, Así que, cuando mi ojo te discierne, No puedo encontrar tu mirada, no importa cuánto busco.

C-apari, dispari e-un semn de întrebare. Ești val de țărm sau țărm desprins în mare Nici eu nu știu, ce-l ce te țin în brațe…

Apareces, desapareces es un signo de interrogar. ¿Estás una ola de orilla o una costa separada en el mar? Aún no sé, yo quién te doy abrazos…

De jocul tău, de-ar fi să-l iau în seamă, Ar trebui – firesc – să-mi fie teamă, Dar eu îl gust, în el atât nesaț e…

Si yo tengo en cuenta tu juego, debería - naturalmente- hacerme miedo, Pero me gusta, el tiene muchos deseos.

Bratu Cristina, clasa a XI-a Colegiul Naţional “Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Colpoş Maria-Codruţa Frunzele

Las hojas

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Esta noche no me preguntes nada, Ni qué hora es, ni qué pensamientos tengo. Mejor permíteme cerrar la ventana, Sin ver las hojas de la rama cayendo…

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt... Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Enciende el fuego y pasea por la casa Sin decir nada, ninguna palabra… Quiero sentirme como en mi casa, Sin sentir las hojas volando en el aire…

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Vestida de ropa de dormir Siéntate a mi lado con un bolo de lana, Para depurar recuerdos siempre, sin parar, Sin escuchar las hojas, bajo pasos, quejarse..

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Protégeme a tu alrededor, de la amplia Plaga del otoño que nos persigue… Y no me preguntes esta noche ¿Por qué me asustan las hojas? …

De ce dai voie vantului

¿Por qué permites al viento?

De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău și să ți-l răvășească? E mângâierea lui, făcute-n tumbe, Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

¿Por qué permites al viento caminar Por tu pelo y perturbarlo? ¿Es su consuelo, hecho en volteretas, Más caliente, más tierno, más celestial?

Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meștere în joc, mai fără număr Când te cuprind din cap până-n picioare, Când îți dau jos buchetul de pe umăr?

¿Son sus dedos agitando Más maestros en el juego, sin número Cuando abrazan tu cuerpo, Cuando te quitan el montón de tu hombro?

De ce lași vântul ca să-și pună palma Oriunde vrea și,-ncolăcindu-ți sânul, Prin fustele subțiri ce zbor de-a valma, Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

¿Por qué permites al viento poner la mano Donde quiera, y enrollarte el pecho, Por las faldas delgadas que vuelan libremente, Que te mire con ojos tan dulces, el viejo?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă Și vrea să-ți sărute gura-n voie, - În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă – Pe el îl lași ... iar mie, nu-mi dai voie ...

¿Por qué, cuando te vigila en secreto desde el césped Y quiere besarte tu boca, -Mientras yo estoy sufriendo llorandoA él lo dejas, pero a mí, me lo prohibes.. 97

Dănilă Cristina Maria, clasa a XI-a Colegiul Naţional “Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Colpoş Maria-Codruţa Urcuş

La subida

Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme... Tu urci colina cu acelaşi pas, Eu mai anevoios şi mai alene.

Cuanto sin cambios te has mantenido Por tanto me ha cambiado a mí el tiempo Tu subes la colina con el mismo ritmo de paso Yo más torpe y más despacito

Şi totuşi mergem amândoi-nainte Mânaţi de-aceeaşi unică dorinţă, Eu nevoit să calc peste morminte, Tu ocolindu-le cu uşurinţă...

Y aun así vamos los dos hacia delante Conducidos por el mismo deseo Yo necesitando pisar sobre las lápidas Tu rodeándolas con facilidad

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă, Întortocheat şi greu. Dar sus pe culme, Acolo unde panorama-i vastă, Şi unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

Éste es nuestro camino; camino de costa Turtuoso y dificil. Pero en la cumbre, Allí donde el panorama es extenso Y donde, entre las rocas, el viejo olmo está,

Acolo cel ce-ajunge dintre noi Nu va privi zadarnic înapoi...

Allí donde el que llegue No va a mirar hacia atrás en vano.

Balada studenţească

Balada estudiantil

Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu Nimic despre vecinul meu ca scrumul. Poate-a plecat în zori, de timpuriu, Poate-a murit, căutând zadarnic fumul.

Desde esa noche oscura ya no sé Nada sobre mi vecino como la cenzia Puede que se haya ido en la madrugada Puede que haya muerto, buscando ansiosamente el humo

Sau poate totul n-a fost decât vis Ori vreo halucinaţie, pe care Am încercat-o lâng-un manuscris Într-un amurg cu vânt şi febră mare.

O puede que todo haya sido solamente un sueño O una alucinación, que He probado al lado de un manuscrito En un crepusculo con viento y fiebre alta.

Sorin Creţoiu, clasa a XI-a Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Colpoş Maria-Codruţa Vizita

La visita

De la un timp mă vizitează moartea Aproape zilnic la căderea serii, Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii, Şi-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea...

La muerte me vista desde hace un tiempo Casi a diario al pasar el dia Viene a mi puerta, ministro del silencio Y despacito, con cuidado, me quita de las manos el libro

Şi stăm aşa de fiecare dată Până târziu, la ore matinale, Doi cunoscuţi ce pun tăcuţi la cale, În taină, o afacere-nsemnată.

Y nos quedamos así todo el tiempo Hasta tarde, en la madrugada Dos conocidos que en silencio están planendo Secretamente, un gran negocio.

Cina cea de dragoste

La cena de amor

Ţi-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni Sau pentru ce bolesc de dorul lor? Din boala asta s-ar putea să mor Că prea mă pârjolesc negri-ţi tăciuni...

Una bruja te puso carboncillo en los ojos ¿O por qué sufro tanto por su anhelo? Podria morir de este sufrimiento Que me estoy quemando con carbones negros

Mai bine lasă-ţi pleoapele pe ei Să nu-i mai văd cum ard sub obroc. Rămâie totul doar un simplu joc Fără dureri şi fără de temei...

Será mejor que dejes tus párpados en ellos Para no dejarme verlos arder debajo del celemín. Que se quede todo en un simple juego Sin dolor y sin objetivo

Dar nu rămâne, ştiu...Şi din belşug Cresc flăcările-n jurul meu, de dor... Iubito! vino iute c-un ulcior Ca să-mi aduni cenuşa de pe rug.

Pero no se queda, lo sé...Y en abundancia Las llamas crecen a mi alrededor,anhelando ¡Cariño! ven rapido con una jarra Para recoger mis cenizas del fuego.

Creație plastică

PREMIUL SPECIAL Hila Manuela, clasa a XI-a, Colegiul Naţional Octavian Goga Sibiu

PREMIUL I Ungheanu Ana Delia, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Traian, Bucureşti

100

PREMIUL al II-lea Ceaușilă Isabela-Alexandra, Liceul Tehnologic Johannes Lebel, Tălmaciu Liceul Tehnologic Johannes Lebel, Tălmaciu

PREMIUL al III-lea Pierşinaru Andreea-Mădălina, clasa a IX-a, Liceul Teoretic Traian, Bucureşti 101

Gyerko Damaris Alexandra clasa a IX- a, Liceul de Artă Sibiu

Carpatorea Bogdan Patricia Maria, clasa a X-a, Liceul de Artă Sibiu

Serediuc Anda Maria, clasa a X-a, Liceul de Artă Sibiu 102

Lupu Catrinel-Maria, clasa a IX- a, Liceul de Artă Sibiu

Nicodim Raluca Elena, clasa a X-a, Liceul de Artă Sibiu 103

Premiile ediției a șaptea a concursului 2021 Clasamentul secţiunii DIALOG ÎN OGLINDĂ (GIMNAZIU) PREMIUL I Dragomir Smaranda, clasa a V-a, Colegiul Naţional Octavian Goga Sibiu PREMIUL al II-lea Filip Marian, clasa a VIII-a, Colegiul Naţional Samuel von Brukenthal Sibiu

Clasamentul secţiunii DIALOG ÎN OGLINDĂ (LICEU) PREMIUL I Ichim Ramona, clasa a XII-a, Liceul Tehnologic Nicolae Bălcescu Alexandria Mocanu Eliza clasa a a XI-a , Liceul Tehnologic Nicolae Bălcescu Alexandria PREMIUL al II-lea Drăguț Alexia, clasa a IX-a, Colegiul Național Bilingv George Coșbuc București Pătrașcu Patricia Florina, clasa a IX-a, Colegiul Național Ion C. Brătianu Pitești Delcea Carmen, Clasa a X-a, Liceul Tehnologic Nicolae Bălcescu Alexandria PREMIUL al III-lea Petrescu Letiția, clasa a IX-a, Colegiul Național Bilingv George Coșbuc București Păun Valentina, clasa a XII-a , Liceul Tehnologic Nicolae Bălcescu Alexandria MENŢIUNI Nicolae Marina, clasa a IX-a, Liceul Tehnologic Nicolae Bălcescu Alexandria Ungur Alexandru Cristian, clasa a IX-a, Colegiul Național Bilingv George Coșbuc București Brad Lorena-Georgiana, clasa a XII-a, Colegiul Național Octavian Goga Sibiu

Clasamentul secţiunii CREAŢIE LIBERĂ - POEZIE (GIMNAZIU) PREMIUL I Popescu Alexandra, clasa a VII-a, Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr Sibiu Popa Tureanu Rareș-Ionuţ, clasa a V-a, Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu, Câmpina, Prahova PREMIUL al II-lea Loloiu Maia-Daniela, clasa a VII-a, Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr Sibiu Fernandez Samodaiev Rafaela, clasa a XII-a, Colegiul Naţional Octavian Goga Sibiu PREMIUL al III-lea Floricioiu Angelina-Maria, clasa a VII-a, Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr Sibiu 104

Vasilache Andreea-Alina, clasa a VII-a, Şc. Gimn. Gheorghe Poalelungi, Măstăcani, Galaţi MENŢIUNI Buzilă Vlad Petru, clasa a V-a, Colegiul Național Samuel von Brukenthal Sibiu

Clasamentul secţiunii CREAŢIE LIBERĂ - POEZIE ( LICEU) PREMIUL I Prode Vasile, Liceul Teoretic Constantin Noica Sibiu Zmochină Narcisa-Lăcrămioara, clasa a XII-a, Liceul Tehnologic Nicolae Bălcescu Alexandria PREMIUL al II-lea Lucaci Cristian, clasa a X-a, Liceul Teoretic Traian Bucureşti Brad Lorena-Georgiana, clasa a XII-a, Colegiul Național Octavian Goga Sibiu PREMIUL al III-lea Bintiuc Andreea, clasa a IX-a, Liceul Economic Virgil Madgearu Constanța Czinege Daria, clasa a IX-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistrița MENŢIUNI Ciulavu Alexandru, Clasa a IX- a, Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu , Gorj Lodroman Denisa, clasa a XII-a , Liceul Teoretic Teiuș Alba Pătrașcu Larisa, clasa a IX-a, Liceul Economic Virgil Madgearu Constanța

Clasamentul secţiunii CREAŢIE LIBERĂ - PROZĂ ( GIMNAZIU) PREMIUL I Floricioiu Angelina, clasa a VII-a, Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr Sibiu PREMIUL al II-lea Fleșeriu Alicia, clasa a VII-a, Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr Sibiu PREMIUL al III-lea Petre Daria-Maria, clasa a VII-a, Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu, Câmpina, Prahova / Arieșan Andreea, clasa a VIII-a, Liceul Teoretic Samuil Micu, Sărmașu, Mureș

Clasamentul secţiunii CREAŢIE LIBERĂ - PROZĂ ( LICEU) PREMIUL I Argeșanu Alexandra, clasa a XI-a, Liceul tehnologic C.N. Plopșor, Comuna Plenița, Jud. Dolj PREMIUL al II-lea Miriţeascu Alexia, clasa a IX-a, Colegiul Național Sfântul Sava, București PREMIUL al III-lea 105

Popovici Loredana Ştefania, clasa a X-a, Colegiul Național Alexandru Vlahuță Râmnicu Sărat

Clasamentul secţiunii CRITICĂ PREMIUL I Covrig Daria-Ioana, clasa a XII-a, Colegiul Naţional Octavian Goga Sibiu PREMIUL al II-lea Bîrsan Ionela, clasa a XI-a, Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu, Tg. Jiu , Gorj PREMIUL al III-lea Maxim Anca Ştefania, clasa a X-a, Colegiul Naţional Dr. Ioan Meşotă Braşov

Clasamentul secţiunii TRADUCERI (LIMBA ENGLEZĂ) PREMIUL I Voinescu Isabel, clasa a XI-a, Santa Fe Preparatory School PREMIUL al II-lea Ungheanu Ana Delia, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Traian Bucureşti Terian Dan Tudor, clasa a IX-a, Colegiul National Gheorghe Lazar Sibiu PREMIUL al III-lea Stefănescu Brenda-Ayana, clasa a XI-a, Colegiul Naţional Matei Basarab București Pădurean Anisia, clasa a IX-a, Colegiul National Octavian Goga Sibiu MENŢIUNI Matache Alexandru, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Traian Bucureşti Cristea Beatrice-Corina, clasa a IX-a, Colegiul National Gheorghe Lazar Sibiu Mastan Adina, clasa a XI-a, Colegiul Național de Informatică Matei Basarab Rm. Valcea

Clasamentul secţiunii TRADUCERI (LIMBA FRANCEZĂ) PREMIUL I Cristea Beatrice-Corina, clasa a IX-a, Colegiul National Gheorghe Lazar Sibiu PREMIUL al II-lea Matei Alexandra Gabriela, cls.a XII-a C, Liceul Tehnologic Nicolae Bălcescu Alexandria PREMIUL al III-lea Daragiu Alexandra-Ștefania, clasa a IX -a, Colegiul Național Ferdinand I Bacău MENŢIUNI Hulpe Carmen Teodora, clasa a X –a, Liceul Teoretic Samuil Micu Sărmașu Anghel Daria, clasa a IX- a, Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu

106

Clasamentul secţiunii TRADUCERI (LIMBA GERMANĂ) PREMIUL al II-lea Stefănescu Brenda-Ayana, clasa a XI-a, Colegiul Naţional Matei Basarab București PREMIUL al III-lea Mariateresa Ierardi, clasa a X –a, Liceul Teoretic Teiuş

Clasamentul secţiunii TRADUCERI (LIMBA ITALIANĂ) PREMIUL I Boboc Anna Maria, clasa a X-a, Colegiul Naţional Vasile Goldiş Arad PREMIUL al II-lea Damșa Daniel, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Regina Maria Sibiu PREMIUL al III-lea Erbaru Daniel, clasa a X-a, Liceul Teoretic Traian Bucureşti

Clasamentul secţiunii TRADUCERI (LIMBA SPANIOLĂ) PREMIUL I Bratu Cristina, clasa a XI-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu PREMIUL al II-lea Dănilă Cristina Maria, clasa a XI-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu PREMIUL al III-lea Voinescu Isabel, clasa a XI-a, Santa Fe Preparatory School, New Mexico, SUA MENŢIUNE Crețoiu Sorin, clasa a XI-a, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu,

Clasamentul secţiunii CREAŢIE PLASTICĂ (PICTURĂ) PREMIUL SPECIAL Hila Manuela, clasa a XI-a, Colegiul Naţional Octavian Goga Sibiu PREMIUL I Ungheanu Ana Delia, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Traian, Bucureşti PREMIUL al II-lea Ceaușilă Isabela-Alexandra, Liceul Tehnologic Johannes Lebel, Tălmaciu PREMIUL al III-lea Pierşinaru Andreea-Mădălina, clasa a IX-a, Liceul Teoretic Traian, Bucureşti 107

MENŢIUNI Plopeanu Ana-Andreea, clasa a IX-a, Colegiul National Octavian Goga Sibiu Veștemean Alicia, clasa a IX-a, Colegiul National Octavian Goga Sibiu

Clasamentul secţiunii CREAŢIE PLASTICĂ (GRAFICĂ) PREMIUL I Lupu Catrinel-Maria, clasa a IX- a, Liceul de Artă Sibiu PREMIUL al II-lea Serediuc Anda-Maria, clasa a X- a, Liceul de Artă Sibiu PREMIUL al III-lea Gyerko Damaris Alexandra, clasa a IX- a , Liceul de Artă Sibiu MENŢIUNI Cârpătorea Bogdan Patricia Maria, clasa a X- a, Liceul de Artă Sibiu Nicodim Raluca-Elena, clasa a X- a, Liceul de Artă Sibiu

108

Revista Concursului Radu Stanca 2021

Articles inside

Traduceri

Premiile ediției a șaptea a concursului 2021

Critică

Creaţie Liberă – Poezie

Creaţie Liberă – Proză

În loc de argument

Dialog în Oglindă