Critică

Daria-Ioana Covrig, clasa a XII-a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Achim Stoian

Critică cerie plastic ăitică

Sufletul stancian în psihologia Antichității

Un spirit alexandrin de cea mai pură condiție, un asianic desăvârșit ale cărui lumi interioare sunt deopotrivă mecanice și friabile, geniul stancian s-a format sub umbrela tăcutului Blaga, pentru a reprezenta, „prin virtuozitatea meșteșugului și pe baza unor canoane prestigioase, viziunile profeților și ale marilor inspirați”1. Poezia lui Radu Stanca, reprezentând o veritabilă revelație, este expresia unei „sensibilități neoromantice”, care stă sub semnul pur al artei, fiind sieși suficientă. Un blazon stancian este volumul „Ars doloris”, o artă reîntoarsă mereu la surse, căci, pentru a ființa perpetuu, ea se hrănește din alte suferințe. În viziunea poetului, tristețea, ținând de sfera sentimentelor umane, este „o stare sufletească oarecare în declin”, cu precizarea că este o „stare intermediară”, „de echilibru în dezechilibru”, care pune în surdină marile pasiuni. În ordinea creației, tristețea este un mod al acelui „insuficient creator” goethean transpus în expresia „numai insuficientul este artistic”. Tristețea nu este identică cu atmosfera („stimmung”-ul), ci doar o prezență obligatorie, ea având „cele mai largi repercusiuni în lumea eului”. Are loc un transfer simpatetic al unei stări sufletești asupra universului, o însuflețire a acestuia în registru melancolic. Astfel, în poeziile înscrise în acest volum, tristeții i se conferă o aură aristocratică ce transgresează simplul sentimentalism. Un autoportret spiritual-fantezist ne întâmpină în poezia „Horoscop”, meditație elegiacă ce instalează în universul stancian alte coordonate esențiale: sciziunea eului și spaima de o alteritate difuză. Din versurile lui Radu Stanca răzbate un orgoliu nedisimulat, transcris în imagini calofile. Prin raportare la filonul filosofic cristalizat, textul poate fi interpretat drept o replică la poezia romantică eminesciană, „Odă în metru antic”. Poetul se transcende pe sine, într-un joc estetic de o supremă grație. El nu se mai exprimă „pe sine”, ci „în sine”, unde descoperă esențele care îl depășesc infinit. Viața sa lăuntrică este o oglindire a macrocosmosului obiectiv în microcosmosul subiectiv al eului liric, univers ce traduce lumea concretă prin apelul la filtrul senzorial, dar care oferă o perspectivă nemărginită asupra existenței, depășind barierele omului-limită. Prin raportare la mitologia greco-latină clasică, „cerul primei […] lacrimi” devine un tabel astrologic afectiv, în care „stele învrăjbite”, ce comportă o dimensiune a suferinței, gravitează în jurul instanței stanciene, prinsă între soartă și ideal. Introspecția devine, astfel, legenda decriptării realității și augmentării ei, dar și o cale estuarică de cunoaștere absolută. Lumea intrinsecă a vocii poetice se proiectează în atemporalitate, mișcându-se continuu pe axa timpului, a cărui constantă rămâne durerea geniului supus chinurilor infernului.

1 Mircea Cărtărescu, „Postmodernismul românesc”, București, Humanitas, 1999, p.302 45

În acest sens, eul liric în ipostaza de căutător spiritual, își explorează durerile lăuntrice, pentru a ajunge la substanța lor, deoarece „marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeți”2 . Într-un proces invers, el recurge la transpunerea în plan oniric, univers compensativ pentru romantici, unde găsește rădăcinile emoțiilor negative, ce zugrăvesc o „stare de refugiu intelectual”3 . Considerând acestea, „visările” și „tristețile” coexistă sub imperiul principiului dualității, „yin și yang”. În mod analogic, vocea eminesciană evocă reflectarea solitară la suferință, facilitată de dimensiunea visului: „visători la steaua / Singurătății”. De asemenea, și în viziunea lui Eminescu, acest sentiment aparent malefic, este învestit cu un efect cathartic: „Suferință tu, dureros de dulce...”. În „illo tempore”, imaginea stanciană se metamorfozează în zeul Ianus, emblemă a începuturilor, reprezentat cu două fețe orientate în direcții opuse: un chip al unui bărbat tânăr, fără barbă, care privește spre viitor, și figura unui bătrân cu barbă, transformat în trecut. Această poză, acționând ca un element anticipativ pentru destinul funest al omului înzestrat cu atribute excepționale, ilustrează discrepanța dintre aparența coerentă („o singură înfățișare”) și esența scindată („două fețe”) a acestuia. Ruptura lăuntrică a instanței eminesciene este subliniată în finalul poeziei, prin ruga-lamentație a vocii poetice, care visează fără speranță la întregirea identității: „Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!”. Odată cu trecerea implacabilă a timpului, imaginea divină se pietrifică și devine lipsită de viață, transformându-se într-o ființă jumătate reală-jumătate simulacru, situată între veridicitatea reprezentării și hieratismul evocării. Aspectul îngroșat al unor „chipuri hâde”, ornate cu „panglici purpurii , de sânge”, ca însemn al sacrificiului suprem, al vărsării de sânge sub egida zeului Marte, ilustrează un decor frust. Exteriorizările contrare („ochiu-mi drept cu hohot râde, / Cel stâng sentunecă şi plânge”) se constituie într-o manifestare explozivă a scindării Sine-Alter ego, ce generează un tumult de sentimente. Motivul literar al ochiului, oglindă a spiritului și poartă senzorială către suflet, proiectează, deci, atât natura sacră, cât și pe cea demonică ale omului. În tandem cu alter ego-ul creionat de Radu Stanca, și cel însuflețit de Mihai Eminescu este mișcat de esențe malefice, distinse prin simbolul ochiului, ce înfioară Sinele: „Piară-mi ochii turburători din cale”.

„Nemişcătoarea [...] mişcare” subliniază moartea prin împietrire, dinamica lipsită de substanță, care -în mod paradoxal- „Clamează-ntruna, în tăcere”, așadar se manifestă violent în interior și silențios în exterior. De asemenea, „La fiecare închinare”, ce evidențiază supunerea în fața destinului în calitate de mancurt, „Glasul […] cere, cere...” să fie remarcat, pentru ca vocea lirică să urmeze calea interioară. Totuși, cântecul din repertoriul legendarului Orfeu, zugrăvind neîncrederea în cuvântul desacralizat, există, în continuare, latent în om, profilând posibilitatea salvării ființei prin arta sonoră. Cu toate acestea, „Buzele, însă, ele-s arse” și „Cântecul n-o sa-l poată spune”, ceea ce evidențiază imposibilitatea de afirmare și de vindecare autentică, deoarece resursele au fost consumate. Neputința salvării prin mijloace proprii este un alt numitor comun cu poemul eminescian, întrucât ardoarea pasiunii este indestructibilă, sfidând legile fizicii: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării”. Călătorind în timp, instanța poetică îmbracă veșmântul medieval al unui luptător ce devine din învins, învingător, demonstrându-și forța titanică fizică: „Învins, înving, dar numai trupul”. Totuși, reiterând antiteza trup-suflet, spiritul său își continuă bătălia, pentru care deține instrumentele necesare apărării, metamorfozate în scut, dar nu și armele indispensabile ofensivei ce ar aduce victoria definitivă, întrucât acestea au fost epuizate în tumultul războiului interior. La împlinirea a treizeci de ani de existență, această „stare de asediu” a fost descrisă și în poezia „5

2 Radu Stanca, „Ceva despre tristețe”, în „Universul literar”, an LI, nr. 28, 11 iulie 1942 3 Idem

46

martie 1950”, în care poetul mărturisea: „Lupt veșnic când cu cei de dinafară, / Când cu cei tainici dinăuntrul meu”. Formula lapidară „N-am semeni” condensează drama omului de geniu, care trăiește teama de acest „celălalt” ce sălășluiește în propriul sine. Ruptura interioară este sugerată prin intermediul motivului literar al geamănului necunoscut, care, în concepția jungiană reprezintă partea întunecată pe care fiecare individ o închide în sine, dar o stăpânește. Conflictul personal ajunge la paroxism când se instalează o stare de amnezie totală, care dorește a fi înlăturată prin întrebări retorice asupra existenței. Eul-obiect se privește pe sine din exterior, pentru a-și investiga profunzimile lăuntrice, constând în integritatea sau fragmentarea identității („Sunt singur? / Suntem doi?”), în convențiile temporale, fie ale unui timp obiectiv, tragic, sau ale unui subiectiv, etern („O clipă / Sau o vecie?”) ori natura umană luciferică sau angelică, ce evocă metamorfozările contradictorii, prin care Luceafărul a căpătat materialitate, dar nu și pulsație biologică („Diavol? Înger?”). În afinitate cu „aripile de plumb” bacoviene, în care vibrează obsesia thanatică, cele stanciene absorb ființa în anorganic, anulând accesul la transcendent prin restructurarea universului sub forma unui pâlnii, precum în „Infernul” lui Dante Alighieri: „Dar nu mă-nalț deloc, ci sânger”. Similar, posibilitatea limitată de cunoaștere a omului, care implică suferință, este descrisă și de poetul modernist Lucian Blaga, în poezia „Biografie”: „De pe-un umăr pe altul / tăcând îmi trec steaua ca o povară.” Ajuns la apogeu, pentru a nu perturba echilibrul universal, genialitatea sa se dovedește a fi fatală, tensiunea lăuntrică sforțându-se până la rupere: „Şi cad pe culmile semețe / Răpus de-atâta încordare”. Această poză a unei divinități pământești damnate este recurentă în literatură, definind geniul eminescian („Nemuritor și rece” – „Luceafărul”) și anticipându-l pe cel stănescian („blestemat și semizeu” – „În dulcele stil clasic”). În final, drama eminesciană este aceeași, deoarece aspirația spre absolut, implicând încălcarea normelor cosmice, atrage după sine moartea simbolică, drept pedeapsă pentru hybrisul comis: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...”. În lumina semmnificațiilor operei lirice, eul poetic, prizonier al anteriorității și al posterității, deopotrivă, dobândește conștiința metamorfozării într-o ființă superioară, urcând cronologic treptele „devenirii”, proces complex ce se proiectează într-un sistem durativ nedeterminat, al cărui punct de echilibru este imaginea zeului „cu două fețe”. Către acest ax converg multiple avatare, ce materializează drumul ascendent de la inconștiență la conștiința de sine: luptător medieval (ipostază a războinicului) – erou orfic (poză a artistului) – basorelief din sfera mineralului (element ce îl înscrie în perenitate). Mai mult decât atât, citirea horoscopului stancian oferă o dublă deschidere temporală, prelungind trecutul în prezent și dilatând prezentul până în viitor, pentru a ajunge la conștiința supremă a trecerii, fiindcă „știind de unde vii, ai știi unde mergi”4. Realizând „că trecerea de aici dincolo nu ar fi bruscă, ci lentă – atât de lentă, încît ți-ai da seama treptat cum te transformi în altceva și […] te-ai trezi dintr-o dată altceva”5, poezia pare o mărturie emoționantă și dureroasă a cuiva care a trecut prin Infern, dar a supraviețuit. Hărăzit atât cu o viziune anacronică, cât și cu o concepție diacronică asupra lumii, acesta ar ajunge într-o dimensiune uraniană acronică, ce nu comportă limitări de niciun fel, plasându-se deasupra obiectivității. Aici, dincolo de trecut și de prezent, instanța poetică ar atinge paroxismul genialității sale, căci și-ar da „seama atît de inutilitatea uneia, cît și de inutilitatea celeilalte”6 . În „Horoscopul” stancian, în care destinul trebuie înlocuit cu conștiința de sine, suferința nu mai este un accident, ci o regulă. Ezitând între admirația față de eleganța arhitecturii literare și

4 Radu Stanca, „Madona cu zîmbetul... (Rivala). Dramoletă florentină într-un act”, SIBIU, 1944, p. 128 5 Idem 6 Idem

47

interesul pentru calitatea emoției instilate în versuri, cititorul e transportat senzorial într-un spațiu secund, levitând deasupra celor două formule. Acest peisaj psihologic, în care se regăsesc în egală măsură fervoarea și gravitatea oferă o largă deschidere artistică. În acest context, se poate realiza un paralelism cu tabloul impresionist, „Noapte înstelată”, semnat de pictorul Vincent Van Gogh, în care pe cerul brăzdat de stele fuzionează elementele cromatice contrastante, ce sugerează o dinamică proteică, dar zdruncitoare, în timp ce structura masivă întunecată consemnează perspectiva prizonieratului. Radu Stanca, un „poet singular” prin care curge seva unui romantism doar aparent „anacronic”, rămâne poetul care a știut contempla „jocul de imagini al poeziei”, deopotrivă cu seninătate, dar și cu o severitate impusă de propria-i exigență în direcția „purificării lirismului” și al realei lui înnoiri.

Resurse

1. „Radu Stanca - 111 cele mai frumoase poezii”, Editura Nemira 2. BOLDEA Iulian, „Radu Stanca. LIRISMUL SPECTACULAR” 3. JELEA Alexandra, „Radu Stanca – eseul totalității” 4. POANTĂ Petru, „Poetica lui Radu Stanca”, Revista TRIBUNA, Cluj, anul VII, 4-15 iulie 2008, pag. 11-12 5. POPA Carmen, „Radu Stanca, profil spiritual & artă poetică” 6. „ «Starea de poveste» într-o poezie a lui Radu Stanca” în rev. „Asachi” (Piatra Neamț), nr. 99, anul VII, mai 1997

Cîrstocea Maria Andreea, clasa a X-a Colegiul Ferdinand I Măneciu, Prahova Profesor coordonator: Stan Elena

Doti sau scenariul perfect al iubirii

Titlul operei „Doti” reprezintă prenumele iubitei poetului. Prin titlu se anticipează persoana care este descrisă cu atât patos, în versurile poetului. Titlul este poarta spre lumea iubirii, văzută prin ochii femeii care își inițiază partenerul în arta menită să întrețină viața. Eul liric dovedește suficientă empatie sentimentală, să se substituie iubitei sale și să radiografieze sentimentele de iubire din perspectivă feminină. Dincolo de cortina fragilității feminine care are nevoie de protecție se află glasul ei puternic care proclamă nevoia de a fi iubită și de a-și îndeplini menirea de femeie cu ajutorul bărbatului. Trupul femeii este definit metaforic ca fiind un templu. Ce altceva poate fi corpul în care se plămădește o nouă viață din iubire:„ Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!/Eşti primul muritor care mă vezi./Te-ai furişat în templul meu hoţeşte/Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.” Tema poeziei este iubirea. Prin iubire se remarcă dorința puternică a persoanei iubite, care se lasă condusă și descoperită de partenerul vieții sale. Prin atingerile și privirile tăcute ale celor doi, se evidențiază dragostea puternică fiind pusă în valoare de inimă. Inima este zgomotul puternic din liniștea misterioasă și sediul sentimentelor. Ea este capabilă să însuflețească un trup de piatră. În timp ce trupul de piatră se supune legilor supraviețuirii, inima este cea care îl umanizează.

48

Opera este formată din șase catrene. În fiecare strofă este descrisă iubita poetului. Trecând de la o iubire absolută și vraja sub care se lasă călăuzită iubita, la rolul de conducere care îi revine femeii la finalul poeziei. Îndemnul ei este acela ca bărbatul să îi recunoască supremația, fiindcă: „Ia-mi palma desfăcută şi citeşte:/Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!” Radu Stanca nu conturează portretul „femeii bărbate” specific lui Caragiale, ci dorește să spună că în viața fiecărui bărbat stă o femeie puternică și ea îi influențează destinul. Femeia iubită este cea care îl face să devină tată, să aibă o familie, să se simtă împlinit. În primele trei strofe, se remarcă vulnerabilitatea femeii. Fiind supusă bărbatului. Aceasta îi permite omului iubit să fie descoperită și să i se cunoască trăsăturile feminine: „Descoperă-mă toată, cundrăzneală / Și lasă-ți palma aspră și pe sâni. ” Sânii simbolizează capacitatea de a procrea, dar sunt în același timp si locul în care se află inima, motorul care întreține viața și iubirea. În strofa a patra se observă tăcerea. „Tăcerea care acum se înfioară.” Prin acest vers se evidențiază trecerea de la dialogul dintre cei doi, la inițierea limbajului dintre cele două trupuri. Iubirea este cea care nu poate fi distrusă de tăcere. Este cel mai puternic sentiment. Nu poate fi doborât de nimic. Iubirea este edenul. Acești doi îndrăgostiți formează edenul prin sentimentele profunde pe care și le transmit unul celuilalt. În strofa a cincea accentul este pus pe inimă. „ Bagă de seamă! Inima, străvechea , / Ca pe un etern semnal mi-o urmăresc!” Din liniștea celor doi, sentimentul iubirii este cel care răsună în inimă. Inima este supusă dragostei. Când sentimentele sunt duse la absolut. Inima dă semnale persoanei, încercând să trezească la realitate stăpânul îndrăgostit. În ultima strofă, se evidențiază puterea de a domina care îi este atribuită femeii, ea devenind poruncitoarea dragostei dintre cei doi. Bărbatul fiind dus de val, ajunge să fie păcălit de femeie. „ Ia-mi palma desfăcută și citește: Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!” Opera este structurată astfel: formată din șase catrene rima este încrucișată, iar măsura versurilor este de 10 silabe. Se remarcă și prezența mijloacelor artistice. Prezența figurilor de stil și a imaginilor artistice, conturează opera. Prin prezența lor, poezia are un grad de sensibilitate ridicat. „În trupul meu de piatră inima”, această metaforă evidențiază puterea inimii într-un trup dur și rece. Inima este locul cald și sensibil din întregul corp. „ Când ochii mi-s închiși, ciulesc urechea” este o imagine audititivă care semnifică dorința poetului de a nu se lăsa dominat de femeie, încercând să îi urmărească fiecare gest. În concluzie, prin opera Doti , poetul Radu Stanca iși arată sensibilitatea și iubirea pe care i le poartă femeii. Devenind de la rolul dominant la rolul de supus în fața iubitei sale.

Vasilache Miruna, cls. a X-a Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”, București Profesor coordonator: Roșca Teodora

RADU STANCA

„O insulă ciudată cu drumuri şi poteci/Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.”- Poem. La fel cum viața are diferite metode prin care ne asigură uimirea și admirația față de a trăi, la fel și acest artist a reușit întotdeauna, prin moduri inedite, să uimească și să impresioneze cititorul, indiferent de perioada în care lectura lui Radu Stanca se bucură de atenția cuvenită. Deși a pătruns în toate

49

genurile literare, poezia romantică dar în același timp având un aer modern marchează cititorul în cel mai adânc fel.

Într-o perioadă în care poezia este pe al doilea loc după proză, Radu Stanca reușește să captiveze, să atingă corzi sensibile ale sufletului uman prin redarea minuțioasă a unor trăiri complexe. Artistul, așadar, explică cu grație inexplicabilul. Prin metode sintactice și stilistice care par la prima vedere elementare („Ah!/Cum vă deplâng[...]”-A doua odă a lui Lactaniu pentru iubita sa) pune în evidență simplitatea omenească ce ne face atât de complecși ca ființe. Stanca folosește, de altfel, repetiții ale unor fraze sau cuvinte pe cât de comune, pe atât de esențiale în obținerea unui poem de impact. Nu îi este teamă să jongleze printre stiluri pentru a găsi formula cea mai bună de a exprima inexprimabilul. Până la urmă, cuvântul este doar o unealtă, care în mâini pricepute se transformă în senzație, trăire, experiență, sentiment („Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara/Cu flori demult uscate (dar pentru tine vii)/Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara/Şi, cine ştie, poate şiacuma îmi mai scrii...”- Anacronism romantic). Exemplul din „Anacronism romantic” explică faptul că tumultul interior, frământarea romanticului este o neîmplinire clasică, neclintită de timp și spațiu. De altfel, Stanca accentuează prin adverbul „acuma” că redarea unui sentiment atât de complicat și indescifrabil ca iubirea se poate produce folosind cea mai elementară formă a limbii. Așadar, spiritul misterios de melancolic al romanticului se poate transpune pe hârtie prin cuvinte simple în mâinile unui maestru -de altfel o gândire postmodernistă, pe care Stanca totuși a îmbinato cu grația romantismului.

Prin poezia „Cina cea de dragoste”, Stanca uimește prin valențele romantice puternice. De la titlu cu o conotație biblică, până la punctuația preponderent melancolică („Că prea mă pârjolesc negriţi tăciuni...”), scriitorul surprinde iubirea în cea mai pură formă- dorul. Un adevărat amalgam de romantism despre care Maiorescu scria, o stare de neliniște pe care Eminescu a visat-o de atâtea ori în codru.

Abordând teme diverse (mitologie, religie) dintr-un punct de vedere romantic, poetul Radu Stanca îi aduce în lumină pe Adam și Eva ai lui Rebreanu, observăndu-se omniprezența aceleiași povești de iubire în poeziile lui, așadar devenind un laitmotiv pentru stilul lui. Solemnizată, muza este mai mult decât o femeie, devine o entitate, un ideal al îndrăgostitului, un miros de flori, o rază de soare, o barcă a unui Rege, o idee sau o problemă, chiar și cosmosul pentru Arhimede. Stanca surprinde sufletul de îndragostit, care trăiește în umbra neîmplinirii și melancoliei, care respiră prin visul de foc al muzei lui, care vede doar idealul imposibil de a se reuni cu o atingere deșartă de o iluzie frântă de realitate. În „Poem”, repetiția „O să rămâi în mine” accentuează faptul că iubita este o ființă unică, ce îl marchează și îl formează pe înnamorat spiritual și emoțional. „Uneori tinerii sunt îndrăgostiți de ideea iubirii, nu de o persoană anume”. Radu Stanca reușește să creeze opere nemaipomenite pe acest principiu clasic, având deci puterea de a vorbi prin scrierile sale tinerilor, indiferent de perioada în care îi sunt citite poeziile.

Maxim Anca Ştefania, clasa a X-a Colegiul Naţional „Dr. Ioan Meşotă”, Braşov Profesor coordonator: Magdalena Hărăbor

ORFEU IN VECHEA CETATE

Ivită miraculos din faşa Mării Negre, amintind de strălucirea greacă şi de înţelepciunea românească deopotrivă, se înalţă cu elan arzător, PASĂREA. Zborul ei nestăvilit cuprinde într-o sărutare duioasă meleagurile peste care se întind ruinele cetăţilor elenistice, evocând imaginea unui

50

paradis în destrămare. Bătăile repetate ale aripilor străpung liniştea dimineţii şi parcă auzi, odată ce-ţi deschizi inima, suflarea cea dintâi a unei noi zile. Zidurile cetăţii o cunosc; căci din cele mai vechi timpuri, Ea le oferă în dar cântecul ei, asemenea unui aed, căutând să transforme melosul originar în cântec al lumii. Zidurile ar spune că Pasărea nu se avântă niciodată printre stele, însă jinduieşte la universul nesfârşit al astrelor, răsărit asemenea unei ispite peste amurgul fiecărei zile. Trupul Ei prinde contururi bizare şi se confundă cu lumina pură, ingenuă a soarelui, cu albastrul nesfârşit al văzduhului, cu albul diafan al vreunui nor trecător, cu ploaia răcoritoare venită de nicăieri, ce curăţă mereu amărăciunea zilei abia isprăvite. „Forma ei e la fel de spontană ca spiritul, şi niciodată nu o putem atinge”, mărturisesc uşor contrariate zidurile, şi se întreabă dacă măcar zeii au cunoscut-o şi i-au înţeles vreodată cântecul încifrat. În farmecul dimineţii, sunetul aripilor se rostogoleşte până la fereastra urbei şi trezeşte din amorţire simţurile, gândirea. Cerul stă sub o perpetuă aşteptare, îmbujorându-se de nerăbdare. Raze aurii se ridică asemenea unor fulgere, ivindu-se glorios de după zidurile cetăţii, în inima căreia dospesc basmele. Freamătul obositor al burgului medieval încă nu începuse, de aceea se putea simţi mirosul proaspăt al mării, al soarelui, a cărui lumină creştea treptat, şi al aerului lipsit de căldura letargică a verii. Cu elan tremurător, Pasărea străbate cetatea, răspândind cântecul ei prin cotloanele sufleteşti, întreaga aşezare palpitând de emoţia creatoare. Unii cetăţeni, însă, rămân impasibili la cântecul gingaş şi melancolic al Făpturii Măiestre, căci porţile inimii lor sunt demult ferecate. Alţii, iubitori ai raţiunii şi ai cunoaşterii îngrădite de dogmele logicii, îi ascultă încrezători lira, crezând cu naivitate că taina ei este unifaţetată şi poate fi pătrunsă de ascuţimea minţii. Cei rămaşi nu încearcă să înţeleagă pe deplin esenţa cântului miraculos, ci îi contemplă cu uimire misterul inefabil, căci frumuseţea miezului său rezidă chiar în simpla sa însuşire de a fi criptic. Asemeni lui Pygmalion, Pasărea priveşte cu întristare către stele, încercând să îşi facă lira uitată din goana neîndurătoare a timpului, şi dispare, zburând spre înalturi, lăsând cetatea încă hipnotizată de reverberaţiile creaţiei sale. Aici, în cetatea de la malul mării, sub ochii curioşi ai locuitorilor, dospesc misterele, turbulenţele sufleteşti, seismele conştiinţei, cuvintele nerostite şi...cântecul miraculos şi atemporal al poeziei.

Bîrsan Ionela, clasa a XI-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela

SONET de Radu Stanca

Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut – şi totuşi a pierit, Aşa încât mi-am zis că o să moară Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară Şi multe alte-apoi, în şir sporit, Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară. Va dăinui-ntre noi la nesfârşit. De-aceea pune-ţi mâinile pe poale Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale. Eu voi veni cu tainice cununi

51 Şi amândoi, căutând desăvârşirea, Vom învăţa-mpreună că iubirea-i Cea mai puternică din slăbiciuni...

Poezia Sonet de Radu Stanca străbate barierele temporale și face o călătorie în trecut întrun moment de amăgire, un moment promis ce nu i-a fost oferit, ci luat de sub picioare, de parcă nu i-ar fi aparținut niciodată cu adevărat. Textul literar creionează un portret simbol de suferință în care avem conturate cu precizie sentimente veșnice, de nesiguranță, de amărăciune, care încă dăinuie și care încă își pun amprenta asupra sentimentelor îndrăgostiților și creației. Titlul pe care poetul îl alege are o semnificație aparte, eul liric aflat în ipostaza îndrăgostitului își propune să creeze un prototip al creației, dar și al iubirii. Astfel, titlul denumește o poezie cu formă fixă și contribuie la descifrarea acestei opere. Concordanța dintre titlul poeziei și versurile acesteia este pusă în evidență prin stările interioare ale eului liric regăsite în cele 14 versuri. La nivelul textului se remarcă o simbioză a temelor importante abordate de poet: iubirea, creația, timpul și moartea. Compozițional, textul este împărțit în 4 strofe, primele două fiind alcătuite din 4 versuri, iar ultimele două cuprizând doar 3 versuri, pentru a se putea forma un sonet. Prima strofă debutează cu verbul de zicere a spune, la persoana a II-a, prin intermediul căreia ne sunt prezentate gândurile și sentimentele eului liric, prezentate în proiecție cu ajutorul verbelor la modul conjunctiv să piară, să moară, să dispară. Principial, textul se raportează la creație, la iubirea pentru vechile rigori, canoane, la poetul orfic capabil să cânte iubirea propriuzisă dintre iubit și iubită. Strofa a doua impresionează prin intensitatea încrederii pe care poetul o are, gândindu-se la iubirea care va dura și răzbate peste timpul neîndurător, o iubire asemenea creatorului nemărginit, atât pentru creație cât și pentru ființa dragă, un mit al jertfei pentru creație; astfel, cel care aspiră spre absolut va cădea răpus de propriul ideal. A treia strofă este în același timp, o rugăminte, un îndemn și o promisiune, pe care scriitorul i le adresează persoanei iubite și precizează să-l aștepte că se va întoarce. Metafora geamurile marchează la nivelul textului un spațiu de comunicare între cele două lumi; creația încifrată nu este accesibilă oricui. Prin epitetul inversat tainice cununi ni se transmite necunoscutul, neînțeles de noi, cunoscut doar de el, creatorul de artă, prin cuvânt și iubire. A patra strofă aduce în plan simbolic mitul Androginului, aparența și esența vor da naștere unei creații cu totul deosebită, în cele din urmă, cea mai puternică slăbiciune este iubirea. Iubirea este cea mai puternică formă de energie, care poate pune stăpânire asupra noastră, care ne face să proiectăm lucruri de care nu ne credeam capabili și care ne transformă, o iubire aflată între bine și rău sau o iubire aflată sub semnul lui Eros sau Thanatos. La nivelul textului este vorba de o moarte simbolică, astfel orice început presupune și un sfârșit, o îndepărtare de la canon prin spargerea barierelor impuse de curentul neomodernist. Măsura versurilor variază între 9-11 silabe, rima este încrucișată, iar la nivelul limbajului domină termenii din câmpul semantic al iubirii, ceea ce putem afirma că iubirea se realizează prin intermediul cunoașterii tainelor creației, iubitei. Aparent un text al iubirii, poezia Sonet de Radu Stanca devine o metaforã a iubirii şi a creaţiei.

52