Creaţie Liberă – Proză

Floricioiu Angelina, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Sibiu Profesor coordonator: Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi

EFECTUL LUCRURILOR SIMPLE

Viața nu este întotdeauna perfectă. Am fost născută din nimic. Familie săracă, insuficiență financiară și mulți frați care nu au ales cele mai bune sau legale căi de a urma în viață. Sunt Aislinn, în Irlanda, țara mea natală înseamnă „vis”, ceea ce mi-a dat întotdeauna puterea de a lupta în continuare. Am experimentat denigrări și multe vorbe judecându-mă, spunându-mi că nu voi reuși, încercând să mă dezarmeze și descurajeze, dar uite-mă aici, fondatoarea uneia dintre cele mai de succes companii existente. Drumul cu gropi și nepavat nu m-a împins înapoi, ivirea succesului m-a orbit și m-a ajutat tot mai mult pentru a-mi îndeplini scopul. Era 24 aprilie, o dată pe care nu o voi putea uita, copacii abia înfloriți cu mireasma lor îmbietoare pretutindeni, adierile ușoare ale vântului și sunetul traficului. Era o dimineață obișnuită, sau așa credeam pe moment, urcând cu liftul din sticlă admiram panorama orașului, până când un sunet a indicat deschiderea ușilor către biroul ultimului etaj. Mergând ușor către mijlocul încăperii, am observat un plic ușor gălbui cu o emblemă roșie situat pe măsuța de cafea. Am rupt încet hârtia și am început să citesc scrisoarea scrisă în cerneală albastră. Am rămas șocată, de obicei amenințările nu mă surprindeau, poate le puteam numi a fi la ordinea zilei, nici unele nu ajungeau în mâna mea personal, dar ceea ce m-a surprins a fost menționarea numelui fratelui meu mai mic, Ricardo, un detaliu care am ales să îl țin ascuns de public, așa că nu mi-a picat ușor, simțind neliniștea și îngrijorarea încet, încet făcându-și apariția. Înainte de a termina de citit am chemat-o pe Alya, secretara firmei de peste 2 ani, care era tot timpul la curent cu știrile, pentru a întreba-o despre expeditorul plicului și dacă viața mea personală a fost divulgată. Nu după mult timp, ușile liftului au dezvăluit-o pe Alya, o femeie înaltă, cu părul roșcat și ochi verzi ca smaraldul. Părea într-o stare ușor agitată, dar încerca să o ascundă cu un zâmbet larg. -Poți să iei un loc pe scaun și te rog calmează-te altfel nu vom putea discuta, am spus eu cu o voce calmă, fără pic de emoție în glas. -M-ați chemat urgent acum câteva minute, lucru care nu vă stă în comportamentul de zi cu zi, mia zis ea în timp ce îmi întindea hârtiile cu ultimele știri și filmările camerelor de supravegheat din timpul depunerii plicului, care din nefericire, nu erau îndeajuns de clare pentru a identifică persoana. După ce am gândit-o puțin, am decis că pot să am încredere în Alya și i-am povestit despre scrisoare și am citit-o cu voce tare în continuare. Expeditorul știa ce vroia, era simplu, compania, iar dacă nu mă supuneam, Ricardo nu avea să fie bine. Femeia de lângă mine părea confuză, clar îi trebuiau explicații, dar oare e înțelept să i le dau? E evident că singură nu voi ajunge nicăieri și ea e cea mai apropiată ființă pe care o pot numi ajutor. Oare merită să îmi asum riscul? În final am decis să o fac, cu riscul la eșec. I-am povestit trecutul meu, al familiei, binele și răul, munca și succesul. Următoarele săptămâni au trecut parcă într-un minut. Programul obișnuit, semnarea actelor, întâlniri cu potențiali clienți și menținerea afacerii pe linia de plutire mi-au ocupat mai tot timpul.

34

Acum că stau să mă gândesc, poate ar fi trebuit să acord mai multă atenție detalilor. Nu am mai primit o a doua scrisoare. Poate a fost doar o falsă acuzație care a avut norocul să fie adevărată. Chiar dacă aș fi vrut nu aș fi putut contacta poliția. Dacă ar fi căutat mai adânc ar fi găsit niște lucruri din trecut care nu mi-ar ajuta imaginea. Stând adânc cufundată în posibilități, ușa liftului sa deschis și a dezvăluit-o pe Alya. Normal nu aș fi de acord cu un astfel de comportament haotic, dar plicul cu sigiliu roșu din mâna ei mi-a atras atenția. Era o continuare în care era o poză cu Ricardo și o adresă la care răpitorul sugera să ne întâlnim pentru a vorbi între patru ochi. Căutând locația pe computer, am găsit un adăpost militar abandonat, iar eu nici nu aveam de gând să-i îndeplinesc cerințele. Data stabilită se apropia din ce în ce mai mult, orice sunet sau mișcare care nu era la locul ei mă agita. Oare ce mi se întâmpla e chiar real? Nu am reușit să găsesc nici un indiciu investigând pe cont propriu, totul era bine pus la punct, fără nici o urmă lăsată în urmă. Ricardo era singura și cea mai dragă rudă cu care am păstrat legătura. Era pur ghinion. Nu aveam de ales, eram sub presiunea timpului, singura alegere promițătoare era să mă întâlnesc cu cel care mi-a pus bețe în roate tot acest timp. Până la urmă era doar o întâlnire pentru a vorbi, nu? Sau cel puțin așa încercam să mă consolez cu ce aveam de gând să fac. Ajunsă la locație, totul era întunecos și sinistru. Sigura persoană care știa ce se întâmpla era Alya, partenera mea. Am observat adăpostul militar și am început să mă îndrept spre el. Va fi totul în regulă fără a-mi pune pe tavă compania pentru care am lucrat din greu toți acești ani? Poate voi reuși să fac o înțelegere. În mijlocul sesiunii mele de gândit o pungă mi-a fost pusă pe cap și totul a devenit negru. M-am trezit legată de un scaun cu frânghii și fața încă acoperită. Aerul din încăpere era uscat și cu ușor miros de combustibil. Nu după mult timp după ce m-am trezit, orice mi-ar fi fost pus pe cap a fost îndepărtat și în fața ochilor mei era Ricardo nevătămat cu un zâmbet încrezător pe față. -Dacă nu este chiar surioara mea preferată care a ales să fugă de viața care îi era sortită? Cum mai este viața? Am citit multe articole de laudă despre minunata Aislinn. -Ce se întâmplă și de ce sunt legată? am întrebat eu încercând să îmi ascund teama. -Dragă surioară, tocmai ți-ai distrus orice șansă la un viitor venind aici. Ce ai crezut? Că săracul Ricardo avea nevoie de ajutor? Am de gând să îți explic tot dacă tot ești aici deoarece nu vei mai avea contact cu exteriorul o perioadă lungă de timp. Tocmai anunță știrile cum ai fost dată dispărută. Cu puțin ajutor din partea dragei tale secretare, Alya, am reușit să am totul doar pentru mine. Chiar credeai că toate actele acelea zilnice sunt contracte? Păcat că nu l-ai citit pe cel în care îmi înmânai afacerea mie, doar tu mai erai în drum pentru a avea totul pentru mine. Povestea mea nu a mai evoluat prea mult din acel punct. Încă sunt ținută captivă din cauza greșelilor mele. M-am împăcat cu ideea acum ceva timp, dar uneori îmi lipsesc chiar și cele mai simple lucruri, cum ar fi zgomotul străzilor aglomerate ale dimineții. Dar viața nu este întotdeauna perfectă, așa e?

35

Petre Daria-Maria, cls. a VII-a Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, Câmpina, Prahova Profesor coordonator: Koutoulias Florentina Mihaela

EMOȚII IN SIBIU- UN BURG MEDIEVAL

Sibiul, un oraș plin de istorie, un ansamblu unitar care contopește elementele arhitecturale tipice unui burg medieval Germanic cu cele specifice barocului vienez. Sibiul este stropul de istorie de care are nevoie fiecare țară, este stropul de lumină într-o cameră întunecoasă. Acesta este format din străzi înguste și abrupte, de-a lungul cărora se aliniază vechi case săsești, viu colorate, în care acum câteva sute de ani locuiau meșteșugari mândri și fericiți că aveau ce pune pe masă. Piețele, care pe timp de zi sunt pline, pe care nu există loc nici măcar pentru un fluture să se așeze pe o floare pentru a extrage polen, iar care pe timp de noapte sunt pline de lumini care mișună pe strada întunecoasă, dând impresia de cerul pe care luminează stelele strălucitoare, sunt împodobite de plante viu colorate pe timp de vară, iar pe timp de iarnă sunt împodobite cu ornamente de Crăciun. Orașul mirific de pe malul Cibinului s-a dezvoltat pe locul anticei așezări daco-romane Cedonia. Întemeierea sa este legată de colonizarea sașilor în Transilvania, în secolul al XII-lea, de către regele Geza al II-lea. Zidurile, prevăzute cu treizeci și nouă de turnuri de apărare și cinci bastioane, se întindeau pe aproximativ patru kilometri. În fiecare an oamenii vizitează Sibiul pentru istoria deținută de acesta, copiii ascultă povești de pe vremuri, iar bătrânii stau la aer curat și citesc cărți. Sibiul, burgul medieval fără de care România nu ar mai fi atât de vie și interesantă.

Fleșeriu Alicia Ioana, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Sibiu Profesor coordonator: Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi

BĂIATUL DIN CEALALTĂ PARTE

În viața Freyei nu se întâmpla niciodată nimic. Totul era mereu cum și-o imagina toată lumea. Dar niciodată cum și-o imagina ea. Visa la o viață ca a oamenilor – în orașe mari, cu automobile și vieți normale. Dar oamenii nu ar fi primit-o niciodată, cum nu au primit pe nimeni. Tot timpul au fost respinși, li se aruncau priviri urâte pe stradă. Mulți din neamul ei au fost exilați, și ca să scape de ei, oamenii au început războiul, din cauza căruia au trebuit să fugă și să se ascundă. La început erau vânați, dar de câteva secole au fost lăsați în pace.

Acum, zânele trăiau fericite pe un continent împădurit, în care oamenii nu aveau cum să trăiască sau să îi găsească. Ele aveau case colorate și în forme amuzante, cu ferestruici mici și rotunde și acoperișuri făcute din lut ars la soare. Copii mergeau la școală, adulții munceau, totul era normal. Defapt nu era. Toată lumea ducea o viață bună, lungă și fericită, nimeni nu înțelegea tristețea. Mai puțin Freya. Dar nimeni nu știa asta, nu deoarece era un secret, deoarece pe nimeni nu interesa. De când era mică, Freya avea coșmaruri. Nu aveau legătură cu viața ei. Era viața altcuiva, cineva care suferea. Avea coșmarurile de zece ani. Totul arăta atât de diferit în ele. Părea mai ... trist. Locurile nu erau foarte colorate, și tot timpul i se întâmpla ceva rău băiatului. Așa că Freya a scris tot ce se

36

întâmpla în jurnale, pe care le păstra. În tot timpul acesta, ea și-a făcut un plan. Pe care îl v-a aplica la lăsarea întunericului.

Urma să plece în lumea oamenilor, și să îl caute pe băiat. Nimeni nu știa, lumea ar fi crezut-o bolnavă, nu ar fi înțeles. Așa că la răsăritul lunii, s-a furișat afară din casă și a plecat spre oceanul nesfârșit. Avea provizii adunate într-o bărcuță ascunsă în desișul copacilor, care ar trebui să o țină o lună, deși nimic nu era sigur. Așa că și-a părăsit vechea viață pentru a-l căuta pe băiatul din cealaltă parte a coșmarurilor ei.

~

Era încă o zi în care Arjuna trebuia doar să se prefacă, la fel ca întotdeauna, că totul este normal. Ca să-și calmeze gândurile, s-a dus pe plajă, unde era tot timpul pustiu. Toată lumea era prea ocupată pentru așa ceva. Dar lui îi plăcea să pozeze oceanul, valurile din larg și să le observe cum se spărgeau pe stâncile de sub el. Dar când s-a uitat pe obiectiv, undeva departe în larg, se afla o corabie. Sau poate era o barcă. Cineva se afla pe ea, și nu părea bine. Așa că a fugit pe mal, iar când a ajuns bărcuța, înauntru se afla o fată, care părea atât de firavă și înfometată încât îi era frică să nu cmva să nu mai fie în viață, și un ghiozdan. Nu știa ce să facă, dar nu o putea lăsa acolo, așa că șia pus ghiozdanul în spate și a luat-o pe necunoscută în brațe și s-a îndreptat spre apartamentul lui.

După câteva ore, fata s-a trezit, și clar se poate spune că era foarte speriată de noul mediu. Prima dată a țipat, iar Arjuna a fost nevoit să o asigure de trei ori că nu o să îi facă nimic până să se calmeze. După aceea i-a povestit tot, și a cerut propriile explicații. A spus că numele ei este Freya, și că vine de departe pentru a căuta pe cineva. Dar nu îi știa nici numele, și nu știa nici cum arată. Dar era destul de sigură că îl v-a recunoaște dacă îl v-a vedea. Așa că prima soluție a lui Arjuna a fost să viziteze orașul, iar Freya a fost dea- cord.

Pentru ea totul era uimitor. Arhitectura i se părea atât de simplă și diferită, nimic nu i se părea monoton. Îi arăta lui Arjuna întruna locuri care i se păreau frumoase, și de fiecare dată când încerca să îi facă o poză ei, zâmbea atât de larg încât îl făcea și pe el să zâmbească. Alteori făcea fețe caeaghioase, scotea limba la obiectiv sau se strâmba. Câteodată o poza când stătea cu spatele la obiectiv. Chiar dacă abea o cunoștea, era ceva magic la ea, de la numele ei, la părul ei, până la ochii ei de un verde pe care nu l-a mai văzut vreodată. Timpul a trecut neașteptat de repede, și când s-a înserat au plecat spre apartament. În timp ce mâncau pe canapea și se uitau la pozele făcute de Arjuna, acesta a întrebat-o cum o să-l găsescă pe băiat. -Sinceră, nu sunt sigură. Credeam că o să-l recunosc dacă îl văd, dar nu mai sunt sigură. Tot ce știu despre el sunt amintirile lui pe care le visam. Le am scrise în caietele din ghiozdanul meu. Mi se părea destul, dar acum mi se pare imposibil, a recunoscut Freya, și părea foarte supărată. -Faptul că ai venit de pe alt continent, cu o barcă doar ca să cauți un băiat căruia îi visai amintirile? În primul rând aș zice că e nebunie curată, dar după văd cât de mult îți dorești să îl găsești și nu mai pare ciudat. Dacă vrei, te pot ajuta. Poate îl recunosc după ce ai scris în caiete. Cunosc destul de multe persoane.

A dat repede din cap și s-a dus după ghiozdan. Dar oare chiar voia să ajute o necunoscută să găsescă un băiat căruia i-a visat viața? Înainte să se poată răzgândi, ea a intrat în camerăă și orice dubiui-a părăsit capul. În ulltimul timp a devenit tot mai greu să zâmbească, dar cu ea totul părea mai ușor. S-a așezat lângă el și a deschis un caiet, în care era scrisul unui copil mic, vechi de cel puțin opt ani. A spus că sunt în ordine cronolo- gică. Așa ca Arjuna a început să citească, fiecare cuvânt de pe fiecare pagină. A început să-și citească viața scrisă pe hârtie. Și nu în scrisul lui, pe foi pe care după ce termina le ardea. Nu, era scrisul unei fete, care și-a dorit atât de tare să găsească omul pe care îl visa încât și-a riscat viața. Pentru el. Și dacă nu o găsea de dimineață pe plaja, nu mai era aici. -Ce ai să faci când o să-l găsești? -Vreau doar să îl ajut.

37

Au trecut cinci ani de când Arjuna a găsit o fatâ aproape moartă pe plajă, care a ajuns să-l salveze în mai multe ori decât și-ar putea imagina cineva vreodată. Dar el nu a putut face la fel. Iar acum e mai simplu să zâmbești când te gândești că asta și-ar dori ea. Așa că, singur la înmormântarea ei, și-a dat voie să plângă, dar de mâine va zâmbi ca să arate lumii ce suflet minunat au vânat. Iar gândul că o să se reîntâlnească și o să își trăiască finalul fericit este singura lui alinare.

Arieșan Andreea, clasa a VIII-a Liceul Teoretic ”Samuil Micu”, Sărmașu, Mureș Profesor coordonator: Popa-Bondrea Florina

CE ESTE POETUL?...CE ESTE POEZIA?

Poeții sunt cei care ne ajută să vedem lumea altfel, în cele mai puține cuvinte, care au o mare emoție și, deși nu ieșim în totalitate din realitate,metaforele expresive și comparațiile bine alese fac textul liric mai misterios și greu de pătruns.Consider că varsta contează atât pentru cel care citește textul cât și pentru cel care îl scrie pentru că lumea este diferită prin ochii fiecăruia. Chiar și cunoștințele dobândite sunt în număr mai mare pentru cel ce a cercetat mai mult despre arta exprimării emoțiilor în versuri Poezia este acea creație care este complicat și greu de descifrat, deoarece nimeni nu vede un vers la fel, modul în care îl gândim se raportează și la experiențele trăite. Personal, ador creațiile vechi pentru că îmi oferă stări pe care nu le pot exprima, de multe ori, în cuvinte.Cred că o poezie care conține cât mai multe figuri de stil este una mai interesantă. ,,Cetatea" este un grup de oameni care au pasiuni comune, iar explicațiile pe care le găsesc textelor sunt asemănătoare.Sau această ,,cetate" mai poate fi și inima și gândirea noastră în care poetul încearcă să intre pentru a ne face să simțim diferite stări, uneori, încearcă să ne schimbe percepția asupra vieții.

Alexia Maria Mirițescu, clasa a IX-a Colegiul Național Sfântul Sava, București Profesor coordonator: Iulia Pop

NEMAIVĂZUTUL PELEȘ

Anton nu vede, își trăiește viața fără culori și imagini, doar din imaginație, emoții și sentimente. Nu a văzut niciodată culoarea florilor și a pomilor înfloriți, pământul îmbrăcat în alb, apusul sau răsăritul de soare, oamenii și animalele. Anton este un adolescent dintr-un orășel de pe malul Dunării, din sudul Germaniei. De când era mic, mama lui îi povestea despre castelele din toata lumea, dar cel mai mult îl fascinau cele din România, în special Castelul Peleș. Zilele au trecut, anii s-au scurs, iar Anton nu a vizitat vreodată vreun castel, până când, întro zi de iunie, cu o zi înainte să împlinească 15 ani, familia sa a decis să-l ducă în vizită la Castelul Peleș.

38

Traumele sale îl apăsau tot mai mult, iar gândul că nu va putea niciodată să vadă cu adevărat Castelul Peleș îl frământa pe parcursului drumului spre Sinaia. Odată ajuns în curtea castelului, ciripitul păsărilor parcă-l chema să cânte cu ele, iar sunetul ierbii fremătând în vânt îi răsuna puternic în urechi de parcă era o furnică în mijlocul unei păduri seculare. Sunetele naturii erau o terapie magică pentru băiat, ajutându-l să treacă mai ușor peste problemele emoționale accentuate de adolescență. În castel, ghidul le descrie caracterele stilistice fascinante ale arhitecturii Peleşului. Pentru Anton, acestea nu erau fascinante, erau simple vorbe goale care vibrau în urechile lui. Umblând pe coridoarele castelului a încercat să-și imagineze pentru câteva secunde vorbele ghidului: “Castelul are 160 de camere... (Dar cum arată o cameră? se întreabă retoric băiatul), împodobite cu lambriuri sculptate din lemn de nuc și frasin creț, picturi cu personaje alegorice, vitralii policrome și ornamente aurite, parcă pictate de soare. Băiatul încerca să-și imagineze culoarea soarelui. Un val de bucurie îi traversa pieptul. El nu putea să vadă culorile, dar putea să le simtă ca emoții. Ghidul tot povestea despre arhitectura castelului, despre Holul de Onoare care era grandios, având lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri și statuete. Luxul și bogăția îl învăluiau pe băiat într-un aer confident și o fericire paroxistică îi traversa sufletul odată cu trecerea prin Dormitorul Regal. Simțea degetele de la picioare cum se înmuiau în covorul roșu aprins care pentru el era doar un material moale care-i făcea vizita mai plăcută. Vizitatorii au urcat niște scări și s-au îndreptat către Biblioteca Regală. Au pășit după colț spre stânga. Anton auzea doar șoaptele și mirările celorlalți vizitatori „Ce frumos!” exclamă o fetiță din spatele lui’, „Privește toate cărțile acestea cu coperți din piele și gravate cu litere de aur!” spuse un bărbat fascinat de peisaj. Anton nu știa cum arată o carte, nu avusese niciodată șansa să citească o carte normală, doar mirosul de pergament ronțăit de timp îl îndruma oarecum spre carte. Au mers din cameră în cameră timp de două ore. Pe parcursul drumului Anton era puțin întristat de exclamațiile fascinante ale vizitatorilor la adresa castelului. El nu putea să se bucure pe deplin de această vizită. Peleșul era un castel aparte pentru el, îl făcea să se simtă precum regele Carol I plimbându-se pe coridoarele lungi și prin camerele largi, îmbogățite cu obiecte vechi, dar atât de frumoase, parcă smulse dintr-un rai regal. Își dorea măcar pentru o secundă să se bucure pe deplin de splendoarea Castelului Peleș, o bijuterie regală românească. Își dorea ca această vizită să fie cel mai frumos cadou de ziua lui. Ultima oprire a fost Sala de Concerte. Ghidul le-a descris Pianul „Girafă”, confecționat din lemn, în formă de liră, tot ansamblul fiind aurit. - Și acum v-am pregătit o frumoasă surpriză, un concert de pian, spune ghidul cu bucurie în glas.

Corpul lui Anton vibra de o emoție profundă. “LA-ul, prima notă care se auzea în sală, îi inunda complet creierul cu o vibrație ușoară a muzicii clasice, care-l purta lin prin universul imaginației și sentimentelor profunde, și-i dădea o stare mistică, purtându-l aproape de ce-i era mai drag, sunetul muzicii. Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întrebă dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață. În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combină cu eternitatea “eternă” și se termină cu un sunet grav, totul.

39

Popovici Loredana Ștefania, cls. a X-a Colegiul Național Alexandru Vlahuță, Râmnicu Sărat

REFLEXIA UNUI VAMPIR

Întins pe podeaua rece la fel ca mâinile sale stătea întins Adolas în casa pustie care fusese a unchiului său. Fugise de lângă familia sa, pentru că nu simțea că locul lui era acolo și simțea că au o influență nefastă asupra sa. Se simțea prizonier în propria viață și încerca să evadeze prin plecarea sa, dar se simțea urmărit asemenea unui deținut care deși se află sub cerul liber este încă urmărit de autorități, numai că el era urmărit de trecutul său. Era vampir și ura asta din tot sufetul. Nu-și putea vedea reflexia în oglindă, iar acest fapt îl facea să-și pună întrebări cu privire la existența lui care nu era suținută. Era o jumătate și chiar dacă ar fi vrut să găsească o persoană care să-i umple golul nu putea, pentru că în opinia lui o ființă ca el nu putea iubii un om și tot ce ar fi ieșit de aici ar fi o relație toxică hrănită de frica de a nu-l răni pe celălalt. Își dorea din tot sufletul ca razele soarelui să-i mângâie obrajii, dar acestea îi provocau răni adânci, așa că se gândea că nu mai este nimic de făcut decât să stea nemișcat pe podea. Zilele au trecut creindu-se monotonia, până când într-o zi stând la fereastră vede o fată cu părul lung și cafeniu trecând pe stradă. Era frumoasă și mlădioasă. Timpul trecea mai ușor cu gândul că o va revedea. Într-o zi fata a obervat privirile tăioase care pătrundeau sticla geamului și erau dedicate frumuseții ei. S-a gândit să bată la ușa băiatului pentru a-l cunoaște. Acesta îi deschide. Surpinderea provocată de vizita neașteptată se citește pe chipul său palid. Fata face primii pași în interiorul casei întunecate. Pentru fetele de vârsta ei această experiență ar fi fost înspăimântătoare, dar ea nu se temea de nimic.Îndrăzneață din pragul ușii îi spune: -Bună, sunt Ella. Am văzut că mă privești de la geam și am zis să vin să te salut.....dacă tu nu ai curaj, adaugă ea. -Nu-i vorba de curaj, ci doar nu am vrut să deranjez, spune el șoptind și refuzând contactul vizual. -Nu îmi este frică să fiu deranjată și îmi place să descopăr oameni noi și interesanți. -Nu e nimic interesant la mine, îi retează băiatul vorba. -Hmm...un băiat care locuiește singur într-o casă veche și care stă ore în șir la geam privind oamenii, e chiar foarte normal. Primul lucru pe care trebuie sa-l știi despre mine este că nu sunt naivă, pot vedea misterul din această cameră însoțit de panica din ochii tăi când îți dai seama că aș putea afla marele tău secret. Zicând asta fata pleacă lasandu-l pe băiat scufundat în gânduri: ,,Cum poate fii așa curajoasă să intre aici? Cum și-a dat seama că ascund ceva? A spus că nu se teme să fie deranjată, dar oare nu s-ar teme știind că sunt vampir? Totuși e mai frumoasă de aproape’’... Fata a început să vină tot mai des și între ei s-a creat o legătură puternică. Cu toate astea Adolas nu era împăcat cu ideea asta și frica că o va rănii îi cuprinda corpul atunci când îi privea zâmbetul prinzându-l într-o strâmtoare care-l făcea să vrea să o alunge. La un moment dat își luă inima în dinți și îi spune să nu mai vină. -Aș vrea să nu mai vii pe aici....spune Adols timid. -De ce? îl întreabă Ella smulgându-se din brațele băiatului. -Nu vreau să te mai văd...îi spune băiatul cu glasul tremurând. -Nu mai vrei să mă vezi? Văd în ochii tăi că mă minți, de fapt tot corpul te trădează. Nu vezi că tremuri din toate încheieturile. -Păi e frig aici...

40

-Nu mai minții! Știi cât urăsc asta. Simt că îmi ascunzi ceva, poate misterul pe care l- am simțit de la primul pas în casa asta și pe care nici până acum nu l-am descoperit. -Ei bine dacă tot vrei să știi... sunt vampir, sunt un monstru. -Asta a fost tot, pentru atâta lucru te-ai panicat așa? -Când ai pășit în casa asta ai spus că nu ești o naivă și fix asta te dovedești a fi. Crezi că este simplu să fii ca mine? Mă hrănesc cu viețile oamenilor, cu zâmbetul lor, cu nefericirea lui care, în mod ironic, este un bine pentru mine. Până și acel roșu inocent din obraji li-l răpesc. Nu pot ieșii afară și nu văd nimic când mă uit în oglindă. Sunt o mână de cenușă în bătaia vântului care mă plimbă prin lume fără niciun scop. Nu vreau să trăiești ca mine, ca un monstru. -Te-ai gândit că tu ești așa pentu că așa îți dorești să fii, pentru că asta gândești tu despre tine și asta vrei să vezi tu când te uiți în oglindă. Ai fugit de familia ta că nu ți-ai putut asuma viața și identitatea ta și te hrănești cu identitățile altor oameni. -Nu am fugit de nimeni, răspunde Adolas ferm. -Nu? Tocmai acum fugi de mine și de iubire, stai singur crezând că esti defectiv de plural. Mintea ta te stăpânește pe tine, nu tu pe ea. Dacă te-ai vedea prin ochii mei nu ai mai zice că ești un monstru, ci doar un băiat cu ochii negri, stralucitori, fără pic de ură în privire, care poate iubi. Dar nu vrea! Și poate că tu chiar nu poți iubi , fapul că ești egoist și îmi interzici mie să te iubesc ...asta este chiar crud! Rostind acestea, Ella plecă înainte ca vreo lacrimă să-i spele obraji. În urma ei rămâne Adolas rulând la nesfârșit în minte cuvintele ei. Simțea că, de dragul ei, ar încerca să schimbe unghiul din care se privea. Zile la rând își spunea că poate ieși afară, că nu are colți și că se poate alimenta cu hrană obijnuită. Avea energie mai multă ca niciodată. Scoate oglinda pe care o împachetase, pentru că nu îi trebuise până atunci și își vede fața pentru prima oară. Când deschide ușa și iese afară soarele nu-l rănește. Aleargă mai entuziasmat ca niciodată către școala unde se afla Ella. Aceasta îl vede și este, în același timp, fericită să-l întâlnească, dar și înspăitantă că va fi rănit. Stringând fericit și luănd-o în brațe îi spune: -Vezi Ella? Sunt om și te iubesc! -Eu am văzut mereu.

Argeșeanu Alexandra Ștefania, clasa a XI-a A Liceul Tehnologic ,,C.N.Plopșor” Plenița, Dolj Profesor coordonator: Tatiana Pirpilică

DIN SPATELE CORTINEI

Visele-mi sunt bântuite de aceleași voci necruțătoare. Sunt voci de mult uitate de umanitate, dar încă actuale pentru sărmanul nemuritor. Oamenii trăiesc și uită. Din generație în generație esența se pierde; deși conținutul câtorva povești rămâne, vor înțelege ei vreodată contextul? Ei știu doar să judece și o fac cu atâta ușurință... Cunosc ei motivele, trăirile și viețile străbunilor? Și chiar dacă ar ști ar putea înțelege provocările și împrejurările aprige ale trecutului? Oamenii vorbesc, judecă și critică doar pe baza unor frânturi, pe baza unor povești care nu prezintă nici pe departe vremurile apuse. Ei nu știu cum e să fii acolo mereu. În umbra fiecărui război, fiecărei victorii, martor a mii de invenții revoluționare și prieten cu nume mari ale istoriei pe care să-i cunoști drept simpli oameni. Nu vor înțelege niciodată cum este să trăiești printre umbre în timp ce tot mersul lumii te influențează. Fără prietenii apropiate din cauza diferențelor fiziologice ce se observă în

41

timp, fără acțiuni importante fiindcă vei putea ajunge faimos și nu vrei să fii recunoascut peste ani, fără să fii implicat în ceva în mod direct, iar de când a apărut camera foto, internetul și toată nebunia asta a vieții în lumea mass-mediei să simți lipsa unui trai normal. Timpul trece mai repede acum pentru oameni, viețile lor au devenit mai scurte și sunt atenți la oricine mișcă în jurul lor, dar eu sunt atentă la fiecare generație. După secole pline de suspans și călătorii îndelungate am decis să părăsesc viața cotidiană a muritorilor. Am umblat prin lume ca albina printre flori și am adunat informații precum adună ea polen. Căutam istorie, istorie antică fiindcă tot ce a urmat după mi-a fost contemporan. Voiam să știu detalii dinainte de întemeierea Romei, de pe vremea în care piramidele erau doar un proiect sau poate de când zeii greci se luptau pe Pământ (știu că asta a fost cu mult înaintea antichității, dar m-ar fi putut ajuta fiindcă existența mea ar fi putut avea legătură cu ei...). Am căutat în fiecare cotlon al lumii... printre oameni și ființe himerice, printre creaturile ascunse în umbră și marii intelecți ai istoriei. Nimeni nu știa nimic despre mine... Nu mă așteptam să știe ceva despre mine ca persoana, dar despre locul unde m-am născut... Am încercat să le explic, chiar am încercat. Toată copilăria am încercat să-mi amintesc acea noapte, cuvintele aruncate în jurul meu, împrejurările, dar aminirile mele n-au fost suficiente pentru a-mi descoperi rădăcinile. În satul unde am crescut era mereu liniște. Nimeni nu se certa, niciun conflict nu apărea la orizont. Discuțiile oamenilor mereu liniștite mi se păreau stranii pe atunci. Era mult prea diferit față de cum știam eu că arată lumea. Familia care m-a găsit -sau căreia am fost încredințată, încă nu știu sigur- nu mi-a spus nimic despre trecut. Nici cine au fost părinții mei, nici locul unde m-am născut, nu știu absolut nimic, nimic dinainte de acea noapte care-mi bântuie visele. Nu știu dacă au știut sau nu, dar mi-au ascuns fiecare amănunt, iar acea noapte a tras linii în viața mea. Foc... Flăcările cuprindeau totul. Case, animale, oameni, totul era înghițit de văpăile ațâțate de vânt. N-am strigat, n-am plâns, n-am ieșit. Mi-era groază de ceea ce mă putea aștepta afară. Preferam să fiu prinsă în vâltoarea roșie decât să cad în mâinile lor murdare. Țipetele de groază mă asigurau că se dezlănțuise iadul, iar strigătele feroce ale asasinilor îmi înghețau sângele în vene. Zgomotul morții se auzea totuși în depărtare. Până când cineva s-a apropiat. Am auzit vocea bărbătească de parcă mi-ar fi urlat în ureche. M-am abținut să nu scâncesc. -Unde e fata? a tunat el făcându-mi inima aproape să se opreasca încercând să nu scot vreun

sunet.

-Nu știu despre ce vorbești, s-a auzit vocea mamei de dincolo de ușa încuiată. Am vrut să sar, să ies la ei, să o protejez cumva. Am vrut să strig, să-i spun că mă pot sacrifica pentru ea, dar nu ar fi suportat asta. Am rămas nemișcată, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. I-am auzit țipătul plin de durere când sabia i-a străpuns corpul și am urlat și eu. Oricât aș fi încercat să mă abțin, i-am simțit groaza și durerea în acel moment și n-am mai rezistat. Aveam doar câțiva anișori, nici măcar nu știam cum să controlez ceea ce simțeam. Nici mai târziu n-am știut, iar când am reușit am încetat să mai simt -definitiv. Apoi totul e în ceață. Știu doar că m-am trezit într-o casă străină înconjurată de necunoscuți. Și mi-am început o nouă viață, forțată fiind în continuare să-mi ascund simțirile. Când am ajuns la vârsta maturității am fost nevoită să plec. Părinții mei adoptivi muriseră și ei, dar nu la fel precum cei biologici. Decesul lor a fost unul pașnic cum le fusese întreaga viață. Asta pentru că eu învățasem că trebuie să fiu anonimă. Am plecat prin lume atunci. Mă simțeam liberă. Liberă să pun întrebări în stânga și în dreapta, liberă să merg oriunde atâta timp cât rămân o simplă persoană prin mulțime. N-aveam nevoie de mâncare, de apă sau de somn. Eram plină de energie, eram plină de speranță. Timpul a trecut peste lume, dar nu și peste trupul meu. Totuși sufletul mi-a fost marcat. Miam pierdut sentimentele și nu numai cele colective, ci și pe cele personale. Am devenit rece și mam ascuns în spatele cortinei din punctul cel mai întunecat al umbrelor.

42

Am adunat cărți de prin toată lumea în călătoriile mele, câte am putut să duc. Mereu am văzut în ele istoria, lumea ascunsă oamenilor de rând, secretele uitate, poveștile distinse. Am învățat că complexitatea umanității stă tocmai în simplitatea sa. În ultimul timp am schimbat papirusurile despre creație cu anumite cărți mai ,,noi”. Citind așa-zisele cărți clasice de dragoste eu nu văd clișeele fiindcă sentimentele descrise îmi par magie. Am văzut de-alungul timpului cupluri mai mult sau mai puțin fericite, desigur, dar n-am înțeles niciodată ce ar putea simți ei. Singura urmă de iubire din sufletul meu a fost distribuită unor persoane de mult uitate în istorie. De îndrăgostit nici nu se pune problema. Îmi oprisem sentimentele cu mult înainte de a înțelege viețile oamenilor și cursul lor firesc. Astfel când citesc despre sentimente și romantism îmi pare mai straniu decât presimțirea voastră agitată când citiți despre războaie și modalități de tortură. Mi-am ridicat ziduri în jurul inimii. Nu știu exact cum am reușit, dar uneori simt cum mă strâng, cum zidurile cetății din interiorul meu se apropie, îmi presează sufletul captiv între ele. Dar nu vă gândiți că am avut o viață atât de odioasă. Și inima mea are patru cămăruțe și toate au bătut la un ison pentru lume. N-am putut iubi oamenii, dar n-am nimic personal cu ei, nu cu toți cel puțin. În schimb, am iubit natura, am iubit poezia și posibilitatea bruscă a schimbării. Am străbătut pământul în lung și-n lat, dar încă am sentimentul că n-am apucat să vad tot. Dar totuși m-am oprit. M-am mutat într-un vechi conac dintr-un sat uitat de lume, undeva în nordul Finlandei. Eu nu simt fruigul și nici căldura. Sunt conștientă de existența lor, dar nu mă afectează. Am devenit pe cât de anonimă am vrut încât nimic nu se mai răsfrânge direct asupra mea. M-am mutat aici fiindcă după secole de activitate frustrantă prin toate vâltorile schimbării aveam nevoie de liniște, liniște care acum nu-mi mai părea stranie, ci familiară. Aici inima mea a început să bată pe ritmul poeziei. Am trecut prin istorie și nu știu când se va opri drumul meu prin această lume și nici ce va urma după. Nu știu cine am fost, dar știu cine sunt. Nu mă consider un fugar, o persoană speriată de realitate care se ascunde în mulțime, ci o ființă care a învățat să trăiască printre oameni pentru a-i salva (de ei înșiși, de mine, de forțele necunoscutului). N-am aflat niciodată ce aș fi putut face dacă alegeam să-mi asum riscurile. Încă mă învinovățesc pentru ce s-a întâmplat în acea noapte, iar acea voce și multe altele îmi vorbesc în vise, mă ademenesc, mă mituiesc, îmi spulberă conștiința. Vor să dau frâu liber puterilor ce sălășluiesc în interiorul meu și mă chinui din răsputeri să nu-i ascult, deși uneori încearcă să-mi controleze mintea. .Eu sunt sigură că toți acei oameni au murit fiindcă eu trăiam și a fost suficient pentru a hotărî să-mi controlez emoțiile. Acum prefer să-mi scriu gândurile. E o modalitate prin care mă regăsesc. Dacă eu am cunoscut istoria să las ceva în urma mea care să poată fi cunoscut altora. Unele poezii sună dubios, de parcă n-ar avea niciun sens, dar îmi spun că nu reprezintă lucrări care să fie citite cu mintea, ci cu sufletul. Scriu când mă trezesc din coșmaruri în toiul nopții plină de sudoare. Nu știu ce notez atunci. Doar apuc un creion și o bucată de hârtie și mâzgălesc până când liniștea îmi revine în suflet. Abia a doua zi citesc și înțeleg. Totul vine din străfundul minții și al sufletului. Nimic nu e clar. Simbolistica folosită e ceva personal, iar poezia e zidită în cetatea din interiorul meu, din bucățile inimii mele frânte cu secole în urmă. Unele îmi marchează fidel gândurile, altele semnifică cuvintele lor, cuvinte ce-mi îngrozesc ființa și mă fac să încremenesc în fiecare noapte.

,,Când coboară luna, și pieptu-ți tresare, Când soare se pierde, privește lumină Uită de tine, aleargă prin mare, Ascultă chemarea a morții, sublimă.

Visează al nopții cer mai adânc, Cunoaște-ți străbunii uitați în umbră, Dincolo de al flăcărilor crâng

43

Și adu crezare într-o lume sumbră.

Deschide-ți sufletul, pornește simțire! Vino la noi cu foc în glas și-n privire Pregătită să mori pentru nemurire Și să trăiești puternică printre sicrie.”

44