Creaţie Liberă – Poezie

Buzilă Vlad Petru, clasa a V-a Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”, Sibiu Profesor îndrumător: Dimulete Lăcrămioara Geta

Cetatea mea

Cu cetatea mea în minte Aș putea scrie romane. Ale sale ziduri ‘nalte Oprind invazii dușmane.

Calfe și harnici zidari Pentru oraș au construit Un șir de ziduri mari, Un scut de neclintit.

Oameni isteți și muncitori Un burg semeț au înălțat. Comerțul său înfloritor Ducându-i faima-n lung și-n lat.

Floricioiu Angelina-Maria, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Sibiu Profesor coordonator: Prof. dr. MariaDaniela Pănăzan Lorinczi

Succesul

V-ați întrebat vreodată ce este succesul? O floare magnifică și ireală, Care dacă nu este îngrijită, îi vei pierde progresul, Și vei ajunge la situația inițială.

Mulți nu gândesc așa departe, Fac lucrurile doar să fie realizate și nu au un scop, Apoi se trezesc că viața le-a trecut fără a avea vreo însemnătate, Deoarece pentru ei a fost dor un simplu joc. Aud spunându-se că pentru a reuși trebuie să muncești. Nu contrazic, dar nici nu accept. Factorii principali pentru a reuși este să primești, Trebuie să profiți de oportunitate și să ai talent. E drept, viața nu e corectă, Ești pus să înfrunți obstacole dificile, Iar alții poți spune că primesc pentru orice o instrucțiune completă, De parcă nu ar fi la fel principiile.

Succesul în viață este ca o intuiție, Poți alege să o accepți sau să o respingi. Dacă încerci este doar din curaj și ambiție Dacă nu, ai doar de pierdut și reușita cât mai departe o împingi.

Frica

Dacă frica ar prinde viață, ce i-ai spune? Ai mustra-o și învinovăți-o pentru tot ce ți-a făcut? Dar totuși este vina ta, pentru greșelile tale așa comune Sau pentru că nu ai știut să te coordonezi singur de la început.

În nenumărate momente te-a înfrânat, Te-a făcut să renunți și să pierzi, Urmându-te ca o felină la vânat, Făcându-te să fugi și în tine să nu te mai încrezi.

Ți-a creat o închisoare separată de realitate, Unde reușita nu mai este o soluție, Dar ca în toate problemele, există o rezolvare pentru a ieși din captivitate, Iar aceasta se numește evoluție.

Trebuie să te desparți de gândul că nu este posibil,

18

În final, ce te doboară ajunge doar să te fac mai puternic. Aliază-te cu frica pentru a fi invincibil Și atotputernic.

Frica nu trebuie privită ca personajul negativ, Ba din contră, ea este aici pentru a te maturiza, Iar în viață pentru a da golul decisiv, Trebuie să încerci sau vei ajunge în universul fricii alternativ.

Maia-Daniela Loloiu, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” Sibiu Profesor coordonator: Prof. dr. MariaDaniela Pănăzan Lorinczi Vasilache Andreea Alina, clasa a VII-a Școala Gimnazială “Gheorghe Poalelungi” Măstăcani, Galați Profesor coordonator: Lungu Carmen Valerica

Motto: Sunt doar o fată, pe nume Maia…

Nonșalanța speranței

Eu, printre gândurile mele

Privesc seara pe fereastră Și zăresc grădina noastră, De gard viu și verde apărată, Printr-o poartă albastră separată De lumea de lângă, lumea vecinilor Care, câteodată, joacă rolul străinilor În poveștile mele, de imaginație inventate, Din cărți împrumutate...

În zile calde de vară, Printre fire de iarbă, la țară, Îmi place, în gând, să aduc ploaia... Dar, sunt doar o fată, pe nume Maia.

Cerneală

Înalt și scund, verde sau albastru, Sau roșu, ca depărtatul astru, Suflet rece, ființă diformă, Gânduri în nostalgie transformă. Înăuntrul său, pagini negre scrie, Cu cerneală palidă, vișinie, Descrie tristețe, e ”scriitorul”, Aleargă și prinde cuvinte multe, Dorul. Pe drum pornesc, spre depărtări, Pe adânci ulițe străvechi, încrucișate, Scăldate în ale naturii cântări: Triluri și triste zumzete întortocheate.

Pe drum pornesc, pe cărări anevoie, Cu pasul greu și ostenit, În minte-mi cântă o melodioasă simfonie Din instrumentul magic, de imaginație sprijinit.

Mă chinuiesc să trăiesc cum ar trebui sau trăiesc așa? O să-mi spună cineva cu adevărat că sunt așa cum sunt?

Trăim pentru a spera, existăm pentru a îndeplini ceea ce sperăm, dar de ce o facem? Doar pentru a ne simți importanți? Doar pentru a fi fericiți?

De ce ne punem viitorul în mâinile cunoașterii supreme? De ce continuăm să credem și să sperăm că visurile se vor împlini?

Și dacă nu se vor realiza în sfârșit, nu vom mai ascunde adevărul, vom fi mulțumiți cu noi. Și totuși… vom continua să sperăm.

Popa Turtureanu Rareș Ionuț, clasa a V-a A Colegiul Național “Nicolae Grigorescu” Câmpina

19

Profesor coordinator: Koutoulias Florentina Mihaela

Poetul Cetății

Am transformat un weekend în vacanță!!! Pornesc la drum, ca de atâtea ori, Cu mama conducând caleașca-n față Și eu descoperind pe geam comori....

Voi fii un personaj într-o poveste Și mama ghidul meu cel iscusit. Pentru-nceput, parchez lângă ferestre Sculptate parcă într-un biscuit.

Așa îmi pare în această piață Clădirea-n care noi vom locui... E roz bombon si crem, plină de viață Înveselind asfaltul gri.

Prin poarta mare intră întâi Gretel, Și eu, sfiosul Hansel, o urmez. Miroase-a turtă dulce și a Brezel Sunt în poveste poate...sau visez?

Se-aude-o muzică ...ca de fanfară Parcă se schimbă garda la palat. În Piața Mare-i paradă militară Mă simt Ionel, maiorul vizitat. Și Ochii Pieței, triști mă urmăresc... Cobor Pasajul Scării agățat de ace Ca Peter Pan zburând mă auresc De praful zânei care-l toarce.

Iau flinta-n măna, tolba si săgeata. Sunt clar, în casa unui Tartarin... Îchid o clipă ochii, deschid poarta Și mă trezesc în parcul cu arini.

În tren cu abur mă apucă noaptea, Spre dinozauri, fluturi ce vorbesc. În zori nu știu cum să-ncui poarta, Prin care visele ne părăsesc.

Am apucat încet pe-o potecuță, Sunt într-un sat lipovenesc, În barcă, pe năvod, stă o undiță... Mi-e dor să pescuiesc! Mă simt Patrocle-n parcul din Dumbravă, Lizuca e cu mine, povestind, căntând... Mergem la școală și apoi în grabă Pornim în joacă, alergând și fluierând.

Când Luna-așează raze-n fața ceții Moș Ene vine-n sunet de viori. Astăzi sunt Arthur- Poetul Cetății Adorm visând în cercuri de culori!

Pe o spirală urc în Turnul Mare În care mulți turiști s-au adunat. Ascult cum bate ceasul a-nserare Și Piața Mare cu cea Mică stând la sfat.

Pășesc timid în Oficina-n care Dulapuri cu sticluțe mă privesc... Sunt Harry Poter cu micuța vrajitoare După rețete, poțiuni îi pregătesc.

Apoi condus sub bolte, calc pe piatră Și leg ghiuleaua pe care-am zburat Cu lacăt gros, de fonta înghețată... Munchausen sunt...baron îndatorat!

Înaintând pe pod, mă simt bizar... Am nasul mult prea lung și tot mai crește. În umbră-mi văd urechi ca de măgar Și vocea mea tușește măgărește...

Popescu Alexandra, clasa a VII-a Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” Sibiu Profesor coordonator: Prof. dr. MariaDaniela Pănăzan Lorinczi

20

Luna cea elegantă

O minge elegantă, Se înalță încet, pe bolta întunecată, Spulberând lumina fratelui, Devenind stăpâna cerului.

Cu părul său sclipind magic, Înfățișând un zâmbet tragic, O poartă largă în clopotul de argint își creează, Iar bezna pământeană o cercetează.

Pletele sale aurii

Învăluie munți și câmpii. Iar ochii săi azurii și adânci Veghează necontenit până și în cele mai îndepărtate lunci.

Sumbră, însă înțeleaptă Postura mândră și-o îndreaptă, Iar o asemenea atitudine dominantă, Numai și numai Luna poate să o aibă.

Cel mai valoros amic

Cel ce petrece cu tine, Pășește prin necazuri alături de tine, Te susține, nu te judecă Și rănile sufletului ți le vindecă. În miez de noapte să-l suni, C-or fi ploi, c-or fi furtuni, Va izbuti să sosească, durerea să ți-o alunge Iar sentimentele dureroase din inimă ți le va smulge.

Ce plăcută e euforia prieteniei, A simțămintelor pozitive simfonie, Un izvor al loialității, O poveste a sincerității.

O ființă cu un loc în inimă pecetluit, Cu sufletul din dragoste alcătuit, Îți va fi alături neîncetat, Cu o răbdare nemărginită și un interes nelimitat.

Rafaela Fernandez Samodaiev, clasa a VI-a Colegiul Național "Octavian Goga", Sibiu Profesor coordonator: Kovacs Alexandra Elena

Ruga trandafirului

Pe un albastru profund, Stă un alb rotund Iar stelele apar ca niște pistrui, Pe obrajul blajin al nimănui. Era într-o grădină, un trandafir, Noaptea arăta ca un safir. Stătea plictisit și se plângea: −Vreau și eu să călătoresc,

Să fug- e tot ce îmi doresc!

Vreau să scap de această grădină,

Să fiu liber, fără rădăcină...

A doua zi, pe când trandafirul se amăgea, Prin grădină un copil mergea Trandafirul îl rugă: −Te rog,vino să mă culegi,

Pe mine să mă alegi,

Să mergem departe

Și să stăm împreună până la moarte!

Copilul, fermecat de frumusețea trandafirului L-a smuls din rădăcina pământului, Însă trandafirul s-a uscat, Și doar atunci a fost eliberat cu adevărat ...

Vasilache Andreea Alina, clasa a VII-a Școala Gimnazială ,,Gheorghe Poalelungi” Măstăcani, Galați Profesor coordonator: Lungu Carmen Valerica

Un joc inofensiv

Am luat niște cuvinte, le-am aruncat pe o hârtie. Am construit castele, împărății, mi-am creat propria poveste de lume neștiută.

Am ascuns ce mi-a plăcut. Le-am ținut strâns lângă mine, le-am protejat, poveștile ce încă miroseau a învechită copilărie. Într-un final, le-am lăsat să plece. Le iubeam, dar trebuiau să fie descoperite, să intre într-un joc inofensiv de literatură iubit.

21

Bintiuc Andreea, cls. a IX-a Liceul Economic „Virgil Madgearu”, Constanța Profesor coordonator: Iftime Alina

Sentința timpului...

Lacrimi curg ... Dar le las să se usuce, Să se îmbibe-n piele, Să facă parte din mine. Zâmbesc, Aiurea de des, Asta mi-e sentința. Prefer să mă ascund în gura cărții, Să adorm învelită de cuvintele grele pe care le spun, pe care le simt, pe care le mint, pe care le scriu.

Însă, inconștientă fiind, Văd un fir de fum, de umbre, Își caută fețe, forme speriate, sparte de vină. Umblam prin mintea ceasului, Fugeam pe urma lui, Scuturam florile timpului, Era doar vina lui...

Îi răzbunam petalele, Îi izbeam tăcerea, Îi simțeam suflarea, Dar îmi alina durerea.

Eram într-un loc ascuns, incolor și bizar, Vântul bătea surd, iar eu îl controlam. Ciudată mi-e sentința, când durerea moare, Timpul se predă... și îmi dă uitare.

Nicolae Maria-Irina Colegiul Naţional “Octavian Goga” Sibiu Professor coordinator: Stoian Achim

Cer albastru și senin

Cer albastru și senin, mereu de lumină plin De ce plângi tu uneori, si te acoperi tot cu nori?

De ce fulgere se scurg de pe fruntea ta de-amurg? De ce ți-e galsu-ndurerat teribil tunet răsunat?

“Pământul e greu de privit, Și nimeni nu e pe el fericit.

Copacii pădurii se-ndoaie si mor Și stânca se sfarmă, si munții cobor,

Și oamenii pier, si gâzele mor, Căci toate sub soare își au vremea lor....

Toate se trec si toate cobor, dar durerea rămâne, și ochii mă dor

Cum să privesc cristalin si rece Greul pe care lumea îl petrece?

Nu am cum, și nici nu vreau De accea ploaie dau

Ploaie multă si curată Care-alină a lumii soartă.

Altfel, nici nu aș putea Cer senin a mai avea.”

Bolovan Mălina, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj

22

Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela

Cetatea fără ziduri

În astă vreme de război Nu poți tu a da-napoi, Sângele ce-l mult vărsat Pentru veșnicie blestemat.

Durere mare a abătut Un război de mult pierdut, Cu săbii și dorințe spulberate, Dar și cu oase sfărâmate.

Suferința stăpânea, Vremurile cum voia. Oamenii îi controla Și din suflet chinuia.

Tot ce-a mai rămas în viață Era cetatea, o speranță. Singurul loc încă drept, Care plânge fără resentiment.

Iată-mă aici pe mine În mijlocul cetății divine, Optimist și cu speranță, Că n-a pierit încă viața.

Eram singur, pustiit, Necăjit și amăgit, Că n-avea cine s-asculteCe grăiesc eu unui munte.

Și uite așa mă regăseam Doar în poezii iubeam, Căci nimeni lângă mine nu era Exact așa cum îmi plăcea.

Doar în versuri era pace Nimeni nu voia s-atace Cetatea ce adăpostea Gândurile cum putea.

Ș-aveam și eu pe atunci o armă, Și mult au vrut ei ca s-o vadă S-o ia pradă, s-o încerce Ca să vadă dacă merge. Căci mare le era mirarea Cum de rezistam eu c-oroarea? Ce-i nimicea rând, pe rând Luându-le gând, cu gând.

Nimeni nu m-a înțeles Când, am început să povestesc De-un război închipuit, Nefiind decât un mit.

Toți spuneau că am înebunit Că visez, într-un mod nemaiîntâlnit. Că mă joc cu mintea lor Și că, de fapt, eu sunt problema tuturor.

Și-mi era milă când vedeam, Că nu înțeleg ce spuneam, Că vedeau un singur zid Ce le îngrădea privirile în vid.

Eu singur eram fericit, În lumea mea de-ndrăgostit, De imaginație călăuzit, Arma mea de-a pururi devedit.

Sima Camelia, clasa a XII-a Liceul Teoretic Teiuș Profesor coordonator: Corina Oltean

Nostalgie

Ai uitat de mine, De mult timp nu am mai vorbit. De zile întregi ne amăgim, Acum suntem ca doi străini. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi, Inima mea zici că e un strigoi. Aleargă după iubirea ta, După tine și fericirea ta. Clipele cu tine erau cele mai frumoase. Acum sunt doar amintiri ce trebuie uitate, Amintiri ce în trecut erau plăcute, În prezent sunt doar niște imagini mute .

23

Aș vrea să mă desprind De tot ce e legat de tine. Să uit de zilele cu noi, De clipele cu tine. Ochii mei sunt plini de lacrimi, Am inima sfâșiată. Suntem ca doi străini Ce se iubeau odata.

În lumea mea

Când te-am văzut prima dată Inima mi-a stat în loc. Cu privirea ta pătrunzătoare Inimii mi-ai dat foc. Cu vorbele tale dulci Mințile mi le-ai luat, Și cu ochii tăi frumoși, Rău m-ai fermecat. Mă ucizi ușor cu ea, Cu superba iubire a ta. Inima tu mi-o topești Ușor, ușor când mă privești. Vino! Iubitule în lumea mea, Să ne iubim la nesfârșit, Să ne hrănim cu ea și să ramânem Tu și eu, până la sfârșit.

Czinege Daria, clasa a IX-a Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Bistrița Profesor coordonator: Andreea Târziu-Gal

Iz urban

Într-o lume plină de nimicuri urbane, Zâmbetul tău mi-a devenit suflare, Aș putea începe să cred - inspirație. Îmi pare atât de bine că te-am văzut, dar e luni ... ce termen brut. Luni mă uit în jur și văd fețe triste, Oameni nevoiași răsfoind agresiv reviste, Luni cerul e urât, Luni e o zi de început Uneori de sfârșit.

Ciulavu Alexandru, clasa a IX-a Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, Gorj Profesor coordonator: Banciulea Ionela Manuela

Gânduri de noapte

Încă un suflet blestemat cade în abisul uitării, Și se rotește și se rotește, gol și putrezit, Ajungând într-un final pe fundul mării Unde nu se aude decât un șoptit Și anume cel al uitării.

Multe sorți prea triste și pline de regret Au ajuns pe această cale întunecată Fără vreun început sau sfârșit concret Fără să ajungă pe lumea cealaltă.

O rază de lumină, dar în zadar Peisajul acesta sumbru rămâne neschimbat, De m-ar încălzi această rază măcar Dar orice șansă la viață am ratat.

Stau în noapte și meditez asupra vieții, Dacă am lăsat vreo urmă a existenței mele, Sau am fost asemenea firului ierbii, Un mic detaliu sub cerul plin de stele.

Ivan Francesca, clasa a IX-a A Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Bistrița Profesor coordonator: Andreea Târziu-Gal

Îmi șterg amintirile mă arunc -toată- în șemineu. ghețarul îmi topește sufletul… e mort, nimic nou. m-am luminat încet, odată cu întunericul din decembrie.

24

Lună de miere amară repetată. este același an și un noiembrie uitat în fiecare dintre luni zile eu.

Lucaci Cristian, clasa a X-a Liceul Teoretic „Traian”, Bucureşti sector 2 Profesor coordonator: Reiter-Sandu Ionica

Valuri

Repezit în amonte curg Valuri de oameni tineri, Lăsând goale case la munte Cu bătrâni ce n-au pe nimeni.

La nesfârșit din an în an Din sate valuri izvorăsc, Dorind un trai bucureștean Ce-ngroapă amintiri ce se târăsc. Înspre paradisul citadin Generațiile se tot varsă, Secând închis în chin Un izvor ce a stat să-i crească.

Și un poet înghite-oftatul Privitor la cei din faţa porții, Așteptând să treacă pragul Spre București, cămin al sorții.

De atunci valuri se tot scurg Și generații-n sens opus aleargă, Căci din orașul făr' cusur Valuri spre sat se tot îndreaptă.

Obor bătrân

Afară ninge, stau la geam Și privesc nedumerit Cum stă târgu-nzăpezit Și nimeni nu-i calcă pe drum, ... nimeni. Dar cine i-ar călca pe drum Când nu duce nicăieri? Cum e azi, a fost și ieri Și nimeni nu-l deszăpezește, ... nimeni.

Și de ce să îl deszăpezești Când nimănui nu-i de folos? Tarabele sunt de prisos Și Oborul e îmbătrânit, ... Oborul.

Și a îmbătrânit sărmanul Că doar bătrâni mai vin la el, Privind nostalgici fără zel Cum Oborul stă pierdut, ... Oborul.

Când de acasă totul poți avea, Cu un buton ceri o comandă, Ca să cumpere din piață Cine-ar colinda atâta drum, ... cine?

Neam din neamuri de samsari În mormânt se răsucesc Când tradiția piere-ncet Și n-are cine s-o mai ducă, ... cine?

Tinerii prin piață nu mai trec, Iar târgu-i vechi mormânt De-or intra bătrânii în pământ Și Obor va fi pustiu, ... și Obor.

Năprasnica ninsoare a-ncetat, Zăpada e pierdută Iarna demult trecută, Dar Obor tot stă înzăpezit, ... dar Obor.

Strada minţii

25 Din ceaţa nopții apar iar pe-aceeași stradă în același context

de nimeni înțeles, dar cunoscut de toți fie că mersul după pâine e pretext fie că doar vreau să mă plimb. Tot aici ajung să-mi țes gândurile şi tot aici pașii îmi port pe strada Baicului, stradă ce leagă alte străzi: Olimpiadei, Lehliu, Frâului… Dar mie-mi leagă drumul pe care-mi clădesc gândul, gândul atât de temporar și absent, trecător ca toţi cei ce au trecut înainte aici şi ca toți cei ce vor trece ca și cum gândurile lor sunt imprimate în asfalt iar sentimentele atârnă așteptând un trecător să le culeagă doar pentru a lăsa și el o urmă. În timp ce trec pe trotuarul străzii Baicului în minte-mi trec destule gânduri atât de libere, atât de efemere, încât însăși mintea mea este un drum dintr-un întreg Oraș.

Matei Gabriela Alexandra, cls. a XII-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu” , Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina

Dragă bunico,

Bunico, ai plecat poate prea repede! Te-ai stins ca o lumânare-n țintirim, Te mai văd în fântâna cea limpede, Și stau de mă întreb: de ce murim?

Să plâng aș vrea, să sorb ape de lacrimi, Apoi să te aduc în lumea mea! Simt cum mă prind în brațe, cele patimi, Și de mi-e teamă, ochiu-mi lăcrima!

Zână mă vezi, apoi…albă mireasă! Așa-mi spuneai în nopțile cu lună, În inimă-ți, eu sunt a ta crăiasă, Dar nimeni, asta, nu mai poa’ să spună!

Stoica Elena Mărcuţa, alasa a X-a Liceul teoretic “Constantin Noica” Sibiu

26

Profesor coordonator: Lăduncă Roxana Rădăcini

În umbra pașilor tăi zace crima odioasă O parte din sufletul tău, prinde rădăcini în a mea coastă. Infiltrat, în colțul inimii dintr-o simplă joacă de copii Se absoarbe simțul realității. Ce rost să ai viață dacă nu poți trăi? Ce rost să trăiești fără a iubi? Nestingherit îmi furi orice speranță, Lăsând doar amprente ce trupu-mi apasă. Retina percepe involuntar amintirea Șiroaie năpădesc acum fantezia. Ecoul răsună ca un ultim elogiu Vitraliile se sparg constituind un nou doliu. Ruptă de lumea , ce azi e bucăți Depravată, plină de insecurități Construiesc din resturi două jumătăți. Blocată-n chirpici îmi clădesc cetate Fugind, stând pe loc de singurătate. Prizonier, captiv în acest scenariu Întocmit la poli opuși unul de altul: Obrajii-mi brăzdați de răcoarea uitării Ai tăi ard, umiliți de patima îmbătării Legați prin cuvinte, reînnoim jurământul Nu ne vom lasă unul de altul. Suntem pe veci apărați de ziduri Respirând lacom întreg oxigenul. Privirile oglindesc edenul Edenul pe dos, integru , tot negru. Ascunși în centrul cetății Bandajăm rănile de atunci Întrebându-ne tăcut: Ce am pierdut? Încordați, ghemuiți și confuzi Ne agățăm suprapuși Ce am pierdut? Ceasul se clatină îndoielnic, Insinuând scurgerea vremii. Brațele-mi atârnă neputincioase Retoricul „ de ce?” îmi trece prin oase. Cu două bătăi de cord și nimic mai mult Îmi arunc cu avânt amintirea Ce am pierdut? Ruina zidită pe coate de lut Se pierde-n trecut

Fiind un memorial neîntrecut Ce lasă în urmă doar scrum de tutun.

Zmochină Narcisa-Lăcrămioara, cls. a XI-a Liceul Tehnologic “Nicolae Bălcescu” , Alexandria Profesor coordonator: Dinu Caliopi-Alina

Marea de flori

Cascade de câmpii-nflorite Se varsă-n depărtări de mări, Furtuni de boare-abia șoptite, Pe-aripi de valuri trec călări!

E verde, prea albastra mare! Din unde cresc flori viorii, Petalele se cern din soare, Albe ninsori prea feciorii!

E caldă zarea dimineții! Se scaldă peștii în potire, Pe maluri cântă doar poeții, Din dulci, mângâietoare lire!

Hapco Valeria, cls. a XI-a Liceul Tehnologic „Grigore Antipa”, Bacău Profesor coordonator: Bobu Gabriela

Agonia sufletului

În bezna suferinței aspre se-aud strigăte-ndurerate, Apar imagini plin de sânge și-nfiorarea corpului apare, Aruncă una și încă una, nici țipete nu mai aude… “Te rog eu, Doamne…ajută-mă !”

O ia de mână și-o învârte, mai mătură cu ea pământul, Ridică mâna și o pocnește, și-ncă una, și-ncă una, Peretele de lângă spate menține sunetul cel drastic, Iar sângele de pe tavan pătrunde inima-n amar, Suntem noi trei, iar el e unul, am fi mai mulți dar tot n-ajunge, Ȋn fața noastră calea duce spre eliberare, De-aș ține eu controlul asupra jalnicului trup ... Dar uite nu mișc nici o mână pentru a ieși din șoc. Treptat el se opreşte, liniștea cumplit trăiește, El se ridică, pleacă afară, iar noi tot stăm în nemișcare, Revine…nu cu mâna goală ̶ mai are-n ea și moartea amară, Aruncă-n noi cu apa moartei și o întinde-n toată partea.

Ea se ridică așa cum este, cu ochii lăcrimați în sânge, Ne ia de mână și ne-ndreptă spre liberarea noastră, Oprindu-ne pentru-a zări în spate, vedem focul cum răzbate, E tot mai mare și mai mare. Nu mai ȋncape ȋndoială. Fugeam la vale …o scăpare… dar nu știam că e pierzare,

27

Ne-ndreptam spre noua cale, una de suferință mare. Acolo ne-aștepta împovărare…mocnind nemulţumire mare… Trădați am fost, batjocoriți… ucişi, bătuţi şi umiliţi.

Frânghia strângea ei gâtul…repetat. Unul din noi spre bine a plecat. Dar am rămas lângă frânghie …sperând că poate el ȋnvie… Am suferit și eu de toate, dar nu m-am dat la o parte. Mă scufundam în agonie, doream și eu să am frânghie Să nu mai simt… să stau în pace … Strigam în zori , stricam și vocea - dar am luptat ca niciodată! Și-atunci răsplata mi-a fost dată de cel cunoscut ȋndată, El a venit în viața mea zicând că-i Domn și El Shaddai, Strigam la El , ceream în bocet. Salvare vreau! Acum! îndată! Nimic îndată nu îți vine… dar totuși s-a produs speranță. În efemera lume am gasit pacea.

Antonache Ilinca-Maria, cls. a X-a Colegiul Național ,,Barbu Ștribei” Călărași

Ultimatum

Copil de păpădie, unde-ai plecat? Nu-ți mai place oare-acasă?

miros de nuci răscoapte-n vatră și melci de pe asfalt hoinărind alene, nu-ți mai fac cu ochiul?

două scăunele jupuite din pânză murdară stau sus, în podul casei copiii care ți le pătau ireversibil sunt acum la facultăți, oameni mari și-ai vrut să pleci și tu cu ei la oraș, dar te-a domolit mamaie că RATB-ul e scump și nu se merită, însă ai tânjit după pepsi-cola și polar și n-au mai avut ce-ți face...

visai la romanțe, în Unirii, “La Mama”, și seri prin Cișmigiu fără țigări în mână, perechi de blugi nemțești la mâna-doua, ori un nou televizor cu tub în camera de cămin…

taxiul-ți-a toți banii pe o lună căci teatrul e departe de "acasă", ori doamna de la piață n-ar lăsa la preț, iar culturalizarea e o piesă necesară în viața de bucureștean

28

și uite că nici Capitala veche, iară nici post-comunistu-i miros de mâncare de la Scara Blocului nu te mai țin lipit de brațul meu nici chiar acum… Vopseaua de pe Trecerea de Pietoni unde ți-ai întâlnit primul tău sărut s-a desprins și ea de ceva vreme și cutreieră acum pe tălpi de pantofi prin Circul foamei.

dar Ea s-a dus apoi la alt student, un inginer sus-pus de-ai lui părinți, iar la televizor nu rula niciun documentar despre iubire, orgoliul tău îmbătrânit geme dezamăgire...

arareori te-ntorci pe aici, te miri mereu că toate stau să cadă... falimentara nu mai e nici ea ce-a fost odată, acum e centru de votare pe lângă poșta veche, și tot pe-acolo moși și babe ce-ți citeau ție povești se-apropie acum de vârsta alor tăi…

fumează-ți visele, lacrimi care sar fără încetare, bilete de carton pierdute prin hale memorii triste de atunci și suprimate de șuieratul trenului pleacă din Gara de Nord pentru ultima dată…

Lodroman Denisa, clasa a XII-a Liceul Teoretic Teiuș, Alba Profesor coordonator: Corina Oltean

Ah! Iubirea…

Când te-am privit în ochi Intens, numai o dată, Inima mi s-a oprit în loc, Eram topită toată.

Tu te uitai duios la mine, Cu ochii doritori, M-am apropiat ușor de tineEram nevăzători.

De atunci cu gândul Sunt numai la tine Pe stradă bate vântul, Te caut prin mulțime.

29

Tu te ascunzi de mine, Privirea ți-o ferești, Când eu te vreau pe tine... Tu mă părăsești.

Aș vrea să mă desprind De tot ce e legat de tine, Dar când în vis eu te cuprind Nu pot să scap de tine!

A mea inimă mai bate Pentru tot ceea ce simt, De tine nu se mai desparte, Deși eşti doar un mit.

Singurătății mă dai pradă, Prin nopți de gheață trec, Dar port în ochi acea dovadă, Că nu m-ai lăsat să plec.

Cochet

- Pamflet inspirat de poezia “Corydon” de Radu Stanca -

Este un chipeș, ce-i drept, fără cusur, Cu tatuaje pe brațe galopeaza fudul, Pe degete are inele făurite cu aur, Și-a luat pe el, din casă, a lui tezaur, Are impresia că poate fi dur ca un taur.

Se crede un prinț cu alură domnească, În cartierele pline de oameni ai străzii și ghene, El defilează confident cu pelerină de pene, Alături de blugii lui strâmți cu vedere la glezne, Se crede un prinț cu alură domnească.

Eu sunt produsul flamboiantului păun, Fur orice privire din împrejurarea mea, Eu unul atrag invidia pe care oricine și-o dorea, Dar nu e ușor, drept să vă spun, Să fiu acel fiu al opulentului păun!

Simt briza în noua mea creastă albastră, Merg cu adidașii mei noi pe străzile neasfaltate, La brâu e borseta cu lanțuri de pleu aurite, metale curate, Nu mă dezic să mă prezint în fața lumii cu firme furate, Am gesturi fine de divă și unghiile îmi sunt viu colorate.

30

Mă uit spre asfințit cu ochelarii de soare din plastic, Îmi iau geaca de fâș cu căptușeală de puf, să-mi umfle egoul, Mă îndrept cu pas domol, pentru că am timp până vine metroul, Stau cu mâinile în buzunar și mestec gumă mentolată estetic, Deoarece nu se vede de la masca de față, sunt un fantastic.

Este un chipeș, ce-i drept, fără cusur, Cu tatuaje pe brațe galopeaza fudul, Pe degete are inele făurite cu aur, Și-a luat pe el, din casă, a lui tezaur, Are impresia că poate fi dur ca un taur.

Negrea Iulia, clasa a X-a B Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Bistrița Profesor coordonator: Andreea Târziu-Gal

Secret

Secretul pe care niciodată nu-l rostesc Se află în profunzimea a ceea ce gândesc E adevărat, distanța desparte în atâtea feluri Dar cum mă poate opri, fiind atâtea țeluri!? Voiai să spui mai mult sau doar atât e totul? Privesc ușor în jur pentru a găsi scopul.

Am fost acolo unde nu credeam că voi reuși, Întâlnind enigme fine în a le desluși Am sperat și mi-am dorit Simțămintele mele sunt dificil de definit Am cercetat și am găsit un sens Nu aș fi crezut că voi gândi așa intens.

Nu naturalul crește? Felul în care acționezi te deosebește Fiindcă... Știm noi, Faptul că aceste cuvinte fără dovezi pot stârni un război Căci 'echilibrul' rostit de noi atât de des Creează certitudini cu subînțeles.

Aduceri aminte pe care le știam uitate Mă conduc subtil către realitate M-am simțit pierdut în atâtea piese Mi-am găsit curajul prin acțiuni alese Estompat în ceea ce numesc 'secret' Secretul pe care ți-l comunic, de fapt, discret.

31

Brad Lorena, clasa a XII-a Colegiul Naţional ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Stoian Achim

Orașul În taina neștiinței de după apus, Când casele curioase ne priveau de sus, Iar pe străzile goale noi ne credeam singuri, Orașul, să știi, ne urmărea prin ziduri.

Cunoaște orice loc prin care am trecut, Știe chiar și clipa în care ne-am cunoscut. A-nțeles orice cuvânt pe care nu ți l-am spus. El a fost mereu bunul nostru intrus.

A trimis luna să ne privească pe geam Când fericiți în liniște împreunați visam. Iar apoi, ploaia, ca să ne dea de veste Că mai putem sta o noapte-n poveste.

Când nu ne-ajungeam, ne-a clădit o punte, Să trecem cu pași mari pe drumuri mărunte. Dar ne-a trecut timpul și noi ne-am prăbușit Când prudențe incerte minciuni au devenit.

Poate-am călcat strâmb căci nu eram siguri De vedeam adevăruri sau doar simple mituri. Greșind încontinuu, ne dovedeam curajul, În final, pierzând tot, mai puțin orașul.

Orașul nu doarme. Cu ochi străvezii, El stă și veghează, fie noapte sau zi. Degeaba ne-ascundem, degeaba fugim, Orașul ne știe și când noi nu ne știm.

Când în urmă ai lăsat un vechi anturaj, Nu te-a mai știut nimeni...doar un întreg oraș. Iar acum de-aș pleca în căutarea ta, M-ar ghida certitudinea că mi te-ai arăta.

Aș merge în parcul la care duce drumul Ce după tot acest timp încă-ți poartă parfumul. Acolo m-aș pune pe o bancă rece Și te-aș vedea-n orice om ce prin față mi-ar trece.

Iar apoi mi-aș da seama fără prea mari uimiri Că voi avea să mă mulțumesc doar cu amintiri, Urmând să merg acasă printre suspine, În orașul nostru gol, plin de chipuri străine.

32

Vasile Prode, clasa a XI-a, Liceul Teoretic ,,Constantin Noica” Sibiu Profesor coordonator: Petrina Dobrotă un anotimp care nu se mai termină

așa se alintă komartin unsprezece ani mai târziu de la un anotimp în berceni. un anotimp aici în sibiu e cât în berceni copiii din fața blocului desenează soarele ieșit din norii prafului de cretă. singura rază care intră prin geam îmi mângâie ochiul și obrazul ca o mică gheară de felină. zâmbitor somnul e cel mai apreciat atunci când te doare măseaua am fost întotdeauna curios cum reacționează alți oameni când au dureri dentare și nu pot sta în fața termopanului când revine un anotimp, când orice ai vedea în mâna cuiva ți s-ar părea că e un ghiocel lângă un arici somnoros. n-am să mă impacientez, perdeaua albă și transparentă nu e o palmă solidă și deschisă ca o carte dealul gușteriței nu mai e o mobilă veche & ruginită la care te uiți cu regret. în bucătărie domină frigul aprinderea becului înseamnă escaladare pe răceala neonului ca pe un vârf din Alaska. 09:09 nu sunt superstițios în dimineața asta, fiecare instrument muzical auzit e al pițigoilor care mi-au furat din prăjitura lăsată pe balcon la bronzat, oțetarii roșii care nu-și au locul aici respiră, muguresc ca ultima oară când ți-am spus de soarele aflat pe tricepsul tău și cum ne va devora întregul oraș într-o bună zi de tras draperiile încearcă să-ți amintești dimineața chiar a început cu mâinile tale acoperindu-mă cu o plapumă încălzită pe balcon.

33