Critică cerie plastic Daria-Ioana Covrig, clasa a XII-a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Achim Stoian ăitică Sufletul stancian în psihologia Antichității Un spirit alexandrin de cea mai pură condiție, un asianic desăvârșit ale cărui lumi interioare sunt deopotrivă mecanice și friabile, geniul stancian s-a format sub umbrela tăcutului Blaga, pentru a reprezenta, „prin virtuozitatea meșteșugului și pe baza unor canoane prestigioase, viziunile profeților și ale marilor inspirați”1. Poezia lui Radu Stanca, reprezentând o veritabilă revelație, este expresia unei „sensibilități neoromantice”, care stă sub semnul pur al artei, fiind sieși suficientă. Un blazon stancian este volumul „Ars doloris”, o artă reîntoarsă mereu la surse, căci, pentru a ființa perpetuu, ea se hrănește din alte suferințe. În viziunea poetului, tristețea, ținând de sfera sentimentelor umane, este „o stare sufletească oarecare în declin”, cu precizarea că este o „stare intermediară”, „de echilibru în dezechilibru”, care pune în surdină marile pasiuni. În ordinea creației, tristețea este un mod al acelui „insuficient creator” goethean transpus în expresia „numai insuficientul este artistic”. Tristețea nu este identică cu atmosfera („stimmung”-ul), ci doar o prezență obligatorie, ea având „cele mai largi repercusiuni în lumea eului”. Are loc un transfer simpatetic al unei stări sufletești asupra universului, o însuflețire a acestuia în registru melancolic. Astfel, în poeziile înscrise în acest volum, tristeții i se conferă o aură aristocratică ce transgresează simplul sentimentalism. Un autoportret spiritual-fantezist ne întâmpină în poezia „Horoscop”, meditație elegiacă ce instalează în universul stancian alte coordonate esențiale: sciziunea eului și spaima de o alteritate difuză. Din versurile lui Radu Stanca răzbate un orgoliu nedisimulat, transcris în imagini calofile. Prin raportare la filonul filosofic cristalizat, textul poate fi interpretat drept o replică la poezia romantică eminesciană, „Odă în metru antic”. Poetul se transcende pe sine, într-un joc estetic de o supremă grație. El nu se mai exprimă „pe sine”, ci „în sine”, unde descoperă esențele care îl depășesc infinit. Viața sa lăuntrică este o oglindire a macrocosmosului obiectiv în microcosmosul subiectiv al eului liric, univers ce traduce lumea concretă prin apelul la filtrul senzorial, dar care oferă o perspectivă nemărginită asupra existenței, depășind barierele omului-limită. Prin raportare la mitologia greco-latină clasică, „cerul primei […] lacrimi” devine un tabel astrologic afectiv, în care „stele învrăjbite”, ce comportă o dimensiune a suferinței, gravitează în jurul instanței stanciene, prinsă între soartă și ideal. Introspecția devine, astfel, legenda decriptării realității și augmentării ei, dar și o cale estuarică de cunoaștere absolută. Lumea intrinsecă a vocii poetice se proiectează în atemporalitate, mișcându-se continuu pe axa timpului, a cărui constantă rămâne durerea geniului supus chinurilor infernului.
1
Mircea Cărtărescu, „Postmodernismul românesc”, București, Humanitas, 1999, p.302
45
