Revista radu stanca 2017 (publ)

Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu Colegiul Naţional “Octavian Goga” Sibiu Biblioteca ASTRA Sibiu Casa Corpului Didactic Sibiu

RADU STANCA - PAŞII POETULUI PRIN BURGUL MEDIEVAL -

Revista Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică, traduceri şi critică literară “Radu Stanca” Ediţia a III-a

EDITURA MAGISTER SIBIU 2017

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României “Radu Stanca—Paşii poetului prin burgul medieval”

Coordonatori: prof. Tischer Alexandra, prof. Maier Nicoleta Tehnoredactare și design: prof. Chirilă Diana, prof. Zaharescu Diana

ISSN 2393 – 316X ISSN-L 2393 – 316X

Volumul cuprinde lucrările prezentate în cadrul Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică „Radu Stanca – Pașii poetului prin burgul medieval”, organizat de Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu (CAEJ 2017).

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine integral autorilor care îşi asumă consecinţele de orice natură ale nerespectării drepturilor de autor.

EVENIMENT ORGANIZAT CU SPRIJINUL

Coperta: Fazal Sabin Colegiul Național ”Ion Creangă”, București

3

Dialog în Oglindă Talpoș Vlad, Clasaa XII-a Liceul ,,Constantin Brâncoveanu” Horezu Profesor coordonator: Bocoi Maria

Negoiță Maria-Andreea, Clasa a VIII-a, Școala Gimnazială ,,Iorgu Radu'', Bârlad Profesor coordonator: Popa Maria-Mihaela

DESPĂRȚIRE

ATÂTA NOAPTE E ÎN MINE

,,Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim, Ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră.

Greșeala ne este o dureroasă amintire A unei dorințe demult apuse.

”Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am,” Atât de trist e totul la fereastră Că lacrimile curg în vasta Lumină a lunii care trece Și varsă o tristețe rece.

Iertarea ne este acum o grea încercare, De a aspira la imposibile visuri.

Nu mă-ntreba nimic, nimic nu știu Nici dacă soarele mai e la mine, Nici dacă după noapte ziuă vine, Ori dacă stelele s-au stins pe cer.

Incertele frământări sunt sufleteasca zguduire, Trupurile-s răpuse de iminentele reproșuri.

(După ”Despărțire”)

E noapte-n mine, noapte e și-afară Și sufletul în mine se-nfioară, Încet se-aude pe o ulicioară Un sunet slab pe-o coardă de vioară.

Niţescu Ştefania, Clasa IX-a, Colegiul Naţional„Constantin Cantacuzino”, Târgovişte Profesor coordonator: Vîlciu Alina

Și-n ceasul care bate tot mai slab Mai lent se nalță un abur care-i cald Și-s trist și moale, parcă sunt mai palid, Mi-e frig, iar gândurile inima îmi ard.

FRUNZE ȘI FLORI Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Lasă-mă să îți leg cu vise coasta Și s-o sărut cu ale mele buze de infam.

(După ,,Frunzele (Elegie de toamnă)'')

Chipul tău plin de lumină caldă Să mă scalde în valuri parfumate Ar putea a o face oricând, și-ntr-o secundă M-aş preface în frunze de vânt măturate. Învăluită-n stranie și dulce culoare, Oferă-mi taina ta adânc ascunsă Și zboară-mi ușor gândurile amare De lângă a mea patimă străpunsă. Și în tăcerea surdă a lumânărilor Dăruiește-mi de grabă toate suflările Pe care mi le-ai furat în lumina zorilor, Căci în noaptea asta mă sperie și florile.

(După „Frunzele”) 4

Şi casa-mi devine un cimitir, Patul un jalnic mormânt Iar cel mai bun sfătuitor al meu Îmbracă un straşnic veşmânt. Şi curge tristeţea şi dorul Şi-al meu şi al ei laolaltă, Se varsă uşor şi amorul Şi inima rămâne apoi O simplă şi biata unealtă. Şi-n zorii zilei ce vin, Totul îmi pare senin.

Nici urmă de moarte sau de fum, Nici de ţigara făcută scrum.

Inspir greoi, Miroase a parfum Şi-mi văd de drum...

Hoinala Lavinia,Clasa a XI-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea TIMPUL… Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut- şi totuşi a perit.

Credeai că timpul stă pe loc, Că moartea e un mit. Şi am crezut şi eu Că n-am să mă sfârşesc în veci Până-ntr-o zi când m-ai privit absent S-ai spus că ai să pleci.

Dar n-ai plecat, eu ştiu, Mi-ai fost răpit, Însă speranţa de a te găsi, Cu timpul s-a topit.

Diana Ionescu, Clasa a XI-a, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni Profesor coordonator: Vrînceanu Georgiana

Te-ai dus, te-ai dus în zbor Şi ai lăsat în aer Mirosul tău adormitor. Şi acum...

Miroase a ploaie, a cărţi prăfuite, Miroase-a cafea, a haine-nvechite Miroase-a trecut, a lumea de ieri Ce-a fost o iluzie la care mai speri.

Miroase a flori, miroase-a culori, A tot ce a fost şi-a pierit până-n zori.

URCUȘ Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme...

Tu urci colina cu același pas, Eu mai anevoios și mai alene.

Cine e timpul? Cine se crede?

Ne fură din viaţă şi nimeni nu vede.

De ce-l urmărim? De ce-l preaslăvim?

Ne este duşman ! De ce nu-l oprim ?

Și totuși mergem amândoi-nainte Mânați de aceeași unică dorință, Eu nevoit să calc peste morminte, Tu ocolindu-le cu ușurință...

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă, Întortocheat și greu. Dar sus pe culme, Acolo unde panorama-i vastă, Și unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

Hoinala Lavinia, Clasa a XI-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Profesor coordonator: dr. Oprea Geanina

Acolo cel ce-ajunge dintre noi Nu va privi zadarnic înapoi...

ÎNCHIPUIRE...

De la un timp mă vizitează moartea Aproape zilnic la căderea serii Când inimile oamenilor bat încet În umbra confuză a tăcerii. Îmi cere un foc şi-o ţigară, Se dezbracă de haina de seară Şi-n fumul ce-l scoate nervoasă Îşi lasă amarul să iasă.

(După ”Urcuș”)

5

Teodora Diaconu, Clasa a XI-a Liceul ,,Constantin Noica”, Sibiu Profesor coordonator: Petrina Dobrotă

Mîrza Andra Elena Colegiul Național ,,Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Rădulescu Cătălina

ATINGERE FATALĂ NARCIS Se ţine după mine cineva De mi-aş întoarce capul l-aş vedea Îl simt în spatele meu Mă urmăreşte de ceva timp Îl vreau acolo mereu.

Simt o mângâiere Ce m-atinge uşor pe spate Un sentiment plăcut O atingere angelică.

Aş merge până în Iad Pentru a mai simţi Încă o dată mângâierea lui.

Sunt cel mai frumos din orașul acesta, Pe străzile pline când ies n-am pereche!

Când trec parc-Apollo își adună orchestra Și vântul îmi recită poeme la ureche.

De-ar fi întreaga lume oglindă de cristal S-ar omorî pe sine în toată strălucirea-mi, S-ar arunca într-altul hotar peste hotar Ca să își stingă-n spectru orb orbirea.

Parcă doar eu-s acela ce-nalță-n nopți luceferi, Ne-ntrecem în grandoare- ei dimineața apun. Și parc-aș învârti Pământ în jur de Soare Căci vrea din orice unghi a mă sorbi nebun.

Teodora Diaconu, Clasa a XI-a Liceul ,,Constantin Noica”, Sibiu Profesor coordonator: Petrina Dobrotă

Sunt cel mai frumos din orașul acesta, În ochii mei reflect oceane, cer și mări Și îmi repetă secolii povesteaMereu mă veți cunoaște, eu nu pot ca să mor ! (după ,,Sunt cel mai frumos din orașul acesta”)

20 Fac reverenţa cuvenită Şi mă retrag din adunare.

Afară – o lume nebună Prea banală pentru mine.

Un loc pustiu. La depărtare Unde nimeni nu moare Unde totul e permis Unde limita e cerul Acolo unde lumea e a mea.

Linişte. Pustietate. Întuneric.

Revin cu picioarele pe Pământ Realizez că lumea aceasta Va rămâne un vis neîmplinit.

ABSTINENȚĂ De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău și să ți-l răvășească ?

Când mâna mea ți-ar fi dansat prin bucle Cu dragoste profundă…de ce-o lași să cerșească ?

De ce dai voie soarelui s-atingă Cu raza lui fierbinte obrazul tău cel alb ?

Privește chipul meu, cel înroșit de frică, Cum te-ar mai mângâia prin sărutări, suav. Și spune-mi, trandafirul, ai cărui spini rănesc, Cum ți-a furat sărutul fără alai de scuze ?

Femeie, doar privește-mi în ochi cât te iubesc, Privește-mi mâna, chipul…privește a mele buze! (după ,,De ce dai voie vântului să umble ?”)

6

chemarea picioarele se pierd cad în genunchi, implor sfârșitul până nu-mi arde iubirea lui din corp, nu poate exista moarte. sunt cel mai frumos din orașul acesta – acum întotdeauna plâng ochii lacrimi de sânge albastru, inocență de copil pierdut. sunt un fulg de zăpadă. pe pielea arsă mă chinui. secunde de durere aspră. inelul cu piatră strălucitoare, iubirea mea, îmi cade. mâinile se prăbușesc amorțite. sufletul mort numele lui tatuat în vene dispar în uitare.

Ion Irina Colegiul Național ”Ion Neculce”, Bucuresti Profesor coordonator: Aronescu Maria Daniela INTROVERTIT Încolăcit în mine ca iedera pe sârmă Ascund destăinuirea inimii.

Sângele mi-l vărs pe post de lacrimi.

Nu reuşesc...mă istovesc, Gura pecetluieşte sentimente Sunt propriul meu duşman Sunt un nimic, aruncat în van...

Sparg amintiri, Întuneric...sunt un nemernicNevrednic de nectarul vieţii Netrebnic , sparg scoici la malul gheţii.

Umbra mă îmbrăţişează, Mă-nchid în mine, ferec orice intrare.

Un suflet luminat de-un sfeşnic Sunt goală înăuntru-mi Nu mă descopăr nimănui.

Mă voi elibera la răsărit Trupul ce îmi e cuşcă, Atent zămislit, Se va isprăvi necontenit ...

Voi arde pân-la asfinţit . Şi voi renaşte !

Ştefănescu Brenda-Ayana, Clasa a VII-a Şcoala Gimnazială Nr. 150, Bucureşti Profesor coordonator: Agica Delia LUMEA – O POVESTE Lucrurile lumii acesteia Sunt bătute de vânturi ca trestia, Rupte sunt de şerpii vii ai nopţii Şi-nghiţite-s apoi de gura ceţii.

LăzăriciuPaula, Clasa a XI-a Liceul ,,Constantin Noica”, Sibiu Profesor coordonator: Petrina Dobrotă

Dar deodată ceaţa ţipă îndurerată, Lumina flăcărilor aurii o sfâşie încântată, Şarpele nopţii o indeamnă spre izbândă, Lăsând loc pentru o lumină plăpândă.

găsesc în camera asta întunecată un ciob un glas de copilă speriată cântă într-un tren o lacrimă uscată pe obraji roșii și reci. aștept. depărtarea mă îmbrățișează mă rupe de iubirea mamei, mă rupe din ochii ei mari și dulci, mă dezlipește de putere urlă inima, urlă versuri uitate. îmi mușc mâinile. părul blond arde. mirosul îmi taie respirația. îmi descompune sufletul în mijlocul ochilor speriați. pielea albă se topește încet. se sting cuvinte pe buze vinete și însângerate. mi s-a ars sărutul ultimei zile palmele mi se lipesc de podeaua murdară, zidurile mă strâng, urletele copiilor strigă,

Ca şarpele viaţa este, Uneori de coşmar, alteori de poveste, O poveste făurită de-un condei cu har, Care la naştere ne-a fost dat in dar.

Lucrurile lumii acesteia sunt o poveste Ce chiar viaţa noastră este: Cu nori şi ceaţă Sau cu un soare plin de viaţă.

7

Și mă-ntrebam de am destin, sau am destină.

Găinaru George-Sebastian, Clasa a VIII-a Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri”, Galaţi Profesor coordonator: Chitic Laila

Privesc prin ochiul blond de-acoperiș privat, Să văd ce știri au mai ieșit, ce-i nou? Și dacă aflu primul, tot, mă simt erou!

Privesc la burgul meu schimbat!

SORŢI ŞI RIME N-o asculta când vine de departe.

N-o asculta când vine din vecini.

Ascult-o când inima-ţi migrează-n noapte, Din suflet îţi pornesc, spre cer, noi rădăcini.

Scobor dintr-o zodie nenorocoasă.

Am coroană din frunze de laur strâmbe Și las în urmă uimiri tălâmbe Iar Luna mă cuprinde în brațe focoasă.

Citeşte-o la apus ori mai târziu, pe-nstelat Şi-apoi contemplă cioburile de-o fiinţă Pe care-n vis sau în realitate le-ai uitat Cândva, odată cu cea dintâi dorinţă.

Prin lege: Dau voie cerului ce se topește Să râdă tare, veșnic și mereu De norul și arcul cel de curcubeu Și râsul lui, să fie-un râs nebun. Firește!

Ȋnalţă-te pe ale sale versuri ne-mblânzite Şi-apoi priveşte-atent la tot ce e în jos, Căci sute de-orizonturi ar putea fi ‘nainte, Şi-o nouă lume inundată de frumos.

Dau voie-n ceruri în Olimp, la zei Să fure toată fericirea de sub soare, Să se-nmulțească și să zboare…

Orice să facă! Mira-s-ar lumea, și de ei!

Ţi-e greu, la început, să numeri clipele Şi, fără a-ţi da seama cum acestea trec, Te-arunci într-un abis de sărutări senile Văzând eterne vieţi cum se petrec.

De două ori calc într-un loc, și apăsat Că graba nu îmi e de trebuiță.

Dar sângele îmi fierbe în ființă Și stau de luni până de luni!, că nu-i păcat.

Şi, la final, în gând cu ultimul cuvânt, Dai drumul poeziei pe fereastră.

Priveşti spre lună cum o duce-un vânt Şi cum se unduieşte lin, măiastră.

Și merg pe gard, mereu mă țin de drum Te iau de mână, să mergem amândoi.

Dau timpu-napoi mereu de joi până de joi Așa e viața mea,... e un album.

Nu mai văd pe cer decât o stea Şi-n ea se-ascunde ultima speranţă C-o s-ajung să rânduiesc,iar, lumea…

Amestecând cafeaua, dar mâine dimineaţă.

Am spiritul liber și semăn speranță.

Mă uit împrejur, nimica nu-i greu. Îmi place ce fac și-aș face mereu.

Viața-mi e roz, eu dau nuanță!

Bacriu Iuliana Maria, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Profesor coordonator: Rusu Anca

Prin ochiul blond de-acoperiș privat, Privesc la tot ce am dat eu drumu’ Și tot ce am făcut mi-am asumat Și mă semnez: sunt EU… NEBUNU’

SEARĂ MEDIEVALĂ În turn s-au pornit iarăși vechile plângeri Liliecii stau toți cu aripile-n jos Și ca și ei, neghiob, mă uit… pe dos Mă uit la ei și îmi par îngeri.

Orbecăiam prin pod după lumină. Și mă jucam cu cretă albă, Și mâzgăleam o insulară floare dalbă.

8

MARTORUL Puteți întreba orice… reveniți la starea iscoditoare de copil care un a renunțat niciodată la întrebările pe care și le-a pus în copilărie...

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Tic tic,tac tac, tic tac, tic tac…

Timpul mă strigă, dar eu prefer să mă fac că nu îl aud.

Pășesc mai departe, târându-mi picioarele prin grămezi de frunze moarte.

Pașii mei le strică dezordinea și parcă le aud tânguirea.

Pe sub bolți de piatră, iedera a pus stăpânire pe ziduri. Cutezătoare și grațioasă s-a cățărat, sfidând cărămizile roase de timp. Încotro? Poate vor să ajungă în turlele cetății înaintea tuturor.

De acolo, să împartă cu vântul tânguirile și secretele văzute de sus.

Poate vor să fie martorele cu trenă verde a unor destăinuiri secrete la ceas de noapte, în care șoaptele vin precum săgețile otrăvite.

Se ridică pe vârfuri ca să vadă dincolo de gard, și dacă nu ajung destul își lungesc și gâtul. Au auzit și ele ceva și vor să tragă cu urechea.

Sunt ca vecinele bârfitoare: să vadă și să știe tot.

Dar ele o fac cu eleganță… în tăcere… Și atunci frunzele tremură cu emoție, ca niște cercei lungi și dezlânați și le dau de gol… și vântul care le încurcă râde de ele, râde până cade pe spate.

Doar iedera știe povestea vechiului burg. Întrebați-le! Vă veți mira câte știu….

Au fost acolo când prințul promitea că va încăleca pe un cal alb, să vină în secret sub geamul prințesei; au fost acolo când prințesa ofta numărând bătăile orologiului; au fost acolo cănd îi strecura primul bilet de amor, parfumat, între faldurile evantaiului și tot acolo le-a găsit și caleașca care îi ducea ca miri la altar… erau acolo…

Martor al timpului, al împlinirilor și al suspinelor, al trubadurilor și al trădărilor..

Dacă vrei să afli ceva, întreabă iedera. Dar, ai grijă cum pui întrebarea.

Iedera îți va răspunde.

Timpul plecat, prin moarte în nemurire se mai întoarce printre noi prin poveștile lor.

Paraschiv Florin, Clasa a VI-a Colegiul Național “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr.

Geanina Oprea SUFLET DE TOAMNĂ „Hai să credem tot ce spunem – E un joc foarte frumos …”

Suflet de copil se-arată Într-un joc frumos... clipe cenușii inimi pline de bucurii, Ce viață poate fi !

Frunzele par vii.

Frunze în vânt rămân în gând, crengile lăsate, de mult visate, alunecă pe dos, pe spate, Rămânând mereu uitate !

Suflet de toamnă alunecă spre zi, joc pentru copii...

Formând glasuri de copii, Pentru iarna ce va veni, Plină de bucurii, Toamnă, când ai să mai vii? te aștept în fiecare zi... !

9

Îmi iau ramas bun şi plec agale.

Irene Drăgușin, Clasa a VI-a C Școala gimnazială „Regina Maria” Sibiu Profesor coordonator: Camelia Silea

Aripi de foc se vad în zare.

Iubirea mea, dragul meu soare, Fac reverenţa cuvenită Şi mă retrag din adunare…

UNDE SUNT ANII INOCENȚEI? Tu urci colina cu același pas, Eu mai anevoios și mai alene.

Mitea Teodora Mihaela Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Achim Stoian

Și ne plimbăm pe străzile cetății vechi Iar luna falnică se-arată,

CUM AM FURAT NOAPTEA

Tu zâmbești și speri duios Eu visez la tot ce-a fost frumos.

Numai noaptea vino, când tăcerea Se loveşte tainic de fereşti, Atunci poţi să cobori de pe Lună Fără ca ea să te întoarcă din drum.

Topeşte-ţi inima şi fă-o frânghie, Leag-o în jurul Lunii şi vino la geamul meu.

Tu ți-ai păstrat acea sclipire, Eu am pierdut-o-n apele copilăriei. În glasul tău domol, cântece și poezii răsună Glasul meu este pierdut în umbră.

Şi-apoi, când o să te întorci din călătoria spaţiu-timp Şi corpul, speranţele şi visele o să ţi se dezintegreze, Păstrează-ţi ochii în buzunar.

Iar când noaptea o să se întoarcă iarăşi, Fur-o şi ascunde-o în irisul tău.

Atunci, o să putem călători amândoi pe Lună Căci tu o să aduci noaptea oriunde. Şi de-o să vină să ne ceară întunericu-napoi, O să mă răpeşti şi pe mine în irisul tău, Dragul meu, o să trăim veşnic în ochii tăi Unde e noapte tot timpul.

Tu ai suflet de copil, gând de rândunică Eu am sufletul pustiu, de vis, de dor, de frică.

Amândoi trecem prin viață Amândoi trecem prin foc, Dar tu știi să arzi cuminte Când eu m-aprind pe loc.

Oare ăsta mi-e destinul?

Oare ăsta îmi e locul?

Un dor am, o sclipire Un suflet de poveste.

Numai noaptea vino...

Iar viața mi se întregește Când codrul iarăși mă vestește Că luna a răsărit clar în înaltul cerului.

Dragă codrule, îmi place să mă reîntorc la tine Să-mi împrospătezi sufletul, misterios, Și să descopăr ceva incredibil de frumos: Brațele tale însuflețite cum mă cuprind de pretutindeni! Într-un târziu, familia razelor de soare Stă și plânge pe obrazul meu: Din nou s-a înălțat bulgărele de aur Pe cerul mare, ca un zeu!

Mândreanu Cristina, Clasa a VIII-a Şcoala Gimnazială Maria Rosetti, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana LA RĂSĂRIT Fac reverenţa cuvenită Şi mă retrag din adunare, Şi printr-o pala luminiţă Îsufleţesc o albăstriţă. Şi printr-o magică suflare, Dispar stele-n fum de lumânare…

Iar eu împodobită cu petale, 10

Mihale Mara-Ianula, Clasa a V-a Şcoala Gimnazială Maria Rosetti, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana Și dup-un an Radu se-întoarse, Cu-o floare roșie ca de mătase, Pentru iubita lui ce-l așteptase.

Ea îi sări la pieptu-i ars de soare Și cu un glas blând îi șopti, Glas de privighetoare: O, Radule, iubitul meu, să nu mai pleci pe mare!

CEA MAI FRUMOASĂ FLOARE ,,Ce să-ți aduc, iubito, de pe mare?

O întrebă în șoapte într-o zi.”

Din insula ce-o vezi acum în zare, Cea mai frumoasă floare-o vreau, să știi!

Corabia deja plecase

11

Creaţie Liberă - Proză FRUMOASA MASCĂ A CIUMEI Sergiu Man, laureat al edițiilor anterioare Unică. Ar fi o insultă să mă fi adresat ei altfel. Mi-aș renega sufletul să mă mai gândesc la ea. Din momentul în care mi-a dat voie să-mi răsfrâng scopul și talentul sub aura ei, am știut că nu e cale de întoarcere, și că tot ceea ce era menit să devină o bucată moartă de nimic va grăi dincolo de frumusețea ei. Să-mi fie exitența surghiunită dacă m-aș fi gândit înainte că un asemenea început, ca oricare altele, fusese altceva decât plin de speranță. Dar mai apoi mi-am întors privirea spre ei, moment în care speranțele ciumei nu erau nimic altceva decât profeții nefaste.

Numele meu va trece neremarcat de filele pervertite ale istoriei, sau cel puțin asta sper, ca peste nenumărate apusuri, un simplu soldat de pământ ca mine va rămâne neremarcat. Dar prezentul mă chinuie cu titulauri nedemne față de ceea ce intenționasem defapt să aduc: renegat, lider al rebeliunii, cel care a pus capăt ciumei, cel care a furat cioburile eternității, iar lista continuă... . Însă dacă ar fi după mine, Doctorul se potrivește contextului mai bine decât o blană de hermelină pe un scut victorian.

Am fost cel mai de încredere artizan al unei entități care întrece valoarea cuvântului sub orice aspect. Asta obișnuiam să cred. Mă simțeam compleșit de orice unghi ascuțit al corpului ei, o preotoasă a creației, ai cărei sâni, se spune, că nu-și hrăniseră vreodată creația. La ultima noastră întrevedere era așezată grossier pe catedră, învelită de voaluri aurii menite să distorsioneze impresia de perfecțiune a șoldurilor sale rotunde și pronunțate. Tocurile încălțărilor sale atârnau sfidătoare deasupra colierului de servitori. Tunica de aur îi lăsa la vedere umerii în timp ce simbolul puterii sale mă privea din capul pieptului. Ultima dată când am avut plăcerea să o văd întreagă. „Doctorule, spune-mi, în ce stadiu se află boala?” Mă abordase cu vocea ei care înglobase un întreg spectacol de cabaret, incluzând culisele, publicul și cortegiul rămas la intrare. „Virusul implantat sub grija mea. În scurt timp primii purtători vor ieși la suprafață.

Epidemia e pe cale să înceapă. ” Raportul meu și așa contras se încheiase. Am vrut să trec cât mai repede la adevăratul motiv al vizitei mele. „Mulțumesc, nu că m-aș fi așteptat la altceva.” A bătut din palme, iar undele sonore miau făcut timpanele să tremure. În ciuda oricărui capriciu pe care l-aș fi putut dezlănțui, a trebuit să continui. „Nu am venit până aici doar ca să-mi pierd vremea cu informații pe care le cunoașteți deja.” Doi iriși brăzdați de galben au trecut prin mine odată ce am încheiat. „Este de părerea mea că... virusul va fi eradicat de către populație. Locuitorii lumii acestea au o capacitate de adaptare și o voință de trăi nemaiîntâlnită. Colonia noastră e sortită eșecului de această dată. ” Perdelele palanchinului s-au despărțit în timp ce pumnul meu ținea tot mai strans mânerul spadei din teacă. Umbra preaiubitei mele ciume a întunecat fiecare culoare altminteri vie din jurul meu. Dacă brațul meu ar fi încercat să-i atingă genunchii, poate dacă mă ridicam pe vârfuri acet gest absolut interzis se putea împlini.

12

Pentru câteva momente scurte nu mai era o contesă renegată de către propria rasă, ci o încarnare a tot ceea ce Universul avea de oferit. Bărbia ei ușor arcuită și ridicată, gâtul ei subțire de lebădă, pelerina ce se revărsa de sub tunică peste coapse, piciorul drept pășind în față. Dacă suita pictorilor din univers s-ar fi adunat atunci în spatele meu, viziunile lor susceptibile i-ar fi lăsat inconștienți de atâta grandoare. Corul de servitori s-a ascuns printre umbre atunci când glasul ei a răsunat pentru ultima dată. „Ce înseamnă toate nesăbuințele astea?! ” Și-a întins palmele. Două manifestări incandescente s-au prelins din lumina solară în palmele sale. Două noi galaxii s-au format în palmele ei. Domnea peste ele. Chiar în acele momente scurte în care valurile de lumină se roteau agresiv în jurul degetelor sale sculptate angelic, civilizații se nășteau și se pierdeau în acele firicele de pirită mistuită de foc.

Aceasta era adevărata natură a ciumei. Incapabilă de înțelegere sau compasiune pentru tot ceea ce nu se închina capirciilor sale. M-am aplecat în fața ei fără să realizez gestul. Dar nesupunerea mea avea să mă coste oricum... . „Nu ți-am permis să lei iei apărarea! Nu ți-am permis să crezi în ei! Nu am nicio intenție în a-i cruța! Merită tot ceea ce le este destinat! Viitorul mi-a vorbit. Și m-a făcut să fiu conștientă de valoarea lor. Nu urmăresc nimic altceva decât să înrobească!” „Iar tot ceea ce e destinat să fie înrobit se va întoarce împotriva lor atunci când va considera.” Mi-am îndreptat coloana. „Ei vor da naștere la frumusețe, și la viitor. Eu nu voi fi cel care le va răpune destinul. Am văzut în ei frumusețea pe care nu am vazut-o în nimic altceva... nici măcar în tine. Am văzut în ei amprente de metal răscucit și sticlă arsă, mănăstiri bântuite la malul mării, toate lacătele ruginite pe care le vor deschide în cele din urmă. Am văzut în ei speranță.”

Porțile iadului s-au deschis atunci.

Rebelii au dat năvală în sala tronului. Soldați, fierari, servitori și preoți deopotrivă se reuniseră sub un singur scop. Să sfârșească pandemia ce avea să urmeze.

Ciuma s-a încordat, pregătită să dizolve masele sub tocurile încălțărilor sale acoperite cu piele neagră. Cioburile rebelilor zburau în aer urmate de strigătele lor disperate. Ciuma nu avea să fie adusă la tăcere încă. Dar apoi nimeni nu s-a așteptat să-mi audă strigătul răgușit urmat de tăișul sabiei făurite din bismuth străpungând pieptul stăpânei noastre, nu departe de gâtul ei subțire și nevinovat. Conturul și linia trupului ei începea să se piardă. În scurt timp nu a mai rămas decât bijuteriia cu aspect sulforos ce-i încrusta pieptul, și un chip de ceară rece.

Atunci am realizat că toată acea perfecțiune lăudată nu era decât o legendă. Și atunci... pe cine omorâsem defapt?

Ghica Elena Daria, Clasa a VI-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea 13

PRIETENUL MEU, URUBURU Septembrie... prima zi de şcoală a venit. Vacanţa a trecut cât ai zice „peşte”! Din nou la şcoală, teme de făcut şi învăţat, diverse proiecte şi... pauzele par aşa de mici! Am luat ghiozdanul în spate şi am plecat spre şcoală. Ghiozdanl era greu... prea greu, dar am zis să merg în continuare. Pe drum am realizat că nu am învăţat lecţia la biologie. ”Vai!”, gândesc eu. ”Chiar azi când mă ascultă!” Eram speriată. Am ajuns la şcoală. Îmi las ghiozdanul şi mă apuc să citesc lecţia.

Profesoara intră în clasă: - Cine vrea să ne spună lecţia de astăzi?

O voce din spatele meu spune: - Eu! - Cine a spus asta? întreb eu.

- Eu, uriaşul tău personal, dar bănuiesc că nu vrei să mă strigi aşa. Poţi să mă strigi Uruburu. Între timp, mă ridic şi încep să spun cu o voce scăzută: - Plantele sunt...

- Stop! spune uriaşul. O să spun eu lecţia!

Uriaşul spune lecţia şi eu iau nota 10. Am scăpat.

Urmează ora de sport. Uriaşul trebuie să rămână în clasă. Norocul meu că astăzi mi-am luat ghiozdanul cel mare, pentru că altfel uriaşul meu nu încăpea. Dar eu nu ştiam ceva. Nu ştiam că Uruburu are puteri magice, se poate face mic cât să încapă în buzunar, dar mărimea lui naturală este de 7 metri. El are puterea să stea mic doar 20 de minute, apoi se face, din nou, mare.

Ora de sport. Începem cu alergarea.”Vai, au trecut 20 de minute!” Uruburu sare din buzunar.

Speriat, mă ia în palma lui şi zboară spre cer. Am ajuns la magazinul de vestimentaţie pentru nori.

Intrăm, crezând că pot găsi ceva de îmbrăcat pentru Uruburu, dar erau numai rochii transparente, pantaloni cu fulger, tricouri cu ploaie şi o rochie albă. Nu am găsit nimic, erau mărimi prea mici!

Mergem în spaţiu, verişorii lui Uruburu locuiau pe Marte. Ajungem. Verişorii lui Uruburu, Kipity şi Gwerty, ne-au dat ceva de mâncare. Mie mi-a ajuns o firimitură din mâncarea lor, apoi Gwerty îi dă lui Uruburu o jachetă şi nişte blugi, îl dă pe păr cu fixativ, acum Uruburu era şi el cool. Şi era aşa de fericit! Apoi am plecat spre casă. Eu şi Uruburu am ajuns acasă şi ne-am jucat până seara târziu. I-am dat un pupic şi am adormit ca doi purceluşi de lapte. Îl iubesc pe Uruburu, dar să nu uitaţi este doar al meu, nu este de vânzare!

Ancău Teodora, Clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Tischer Alexandra 14

POATE AM VEDEA ÎNGERI "Dacă ar exista aparate care să developeze imaginile din ochi, am ști mai mult despre ultimele momente din viața omului ... " – Marin Sorescu Sau este foarte posibil ca aceste momente să rămână eternul mister ce ne fascinează încă de la începuturile timpului. Dar oare chiar am fi capabili să înțelegem ceea ce am vedea în acele imagini? Am fi în stare să trecem dincolo de condiția noastră de jalnici muritori și am încerca să descifrăm mesajele? Iar întrebarea ce trebuie pusă este: ce am vedea?

Am vedea rude de mult trecute în neființă care așteaptă cu nerăbdare să întâmpine sufletul muritorului ce luptă pentru ultimele lui suflări? Am vedea oare mame ce își așteaptă copiii pentru a-i îmbrățișa după nenumărate decenii pline de dor? Am vedea copii, ce poate din circumstanțe știute doar de mamele ale căror sufelete se zbat între viață și moarte, au fost opriți din a avea luxul cunoașterii lumii noastre? Am vedea prieteni necuvântători ce le-au fost aproape oamenilor de-a lungul vieții? Am vedea un colaj de momente marcante? Poate traume. Sau primul schimb de priviri dintre doi tineri ce aveau să cunoască iubirea în toate sensurile ei profunde, apoi fragmente dintr-o scrisoare care nu ar fi trebuit vreodată deschisă, dar care din neatenție a fost lăsata pe noptiera din dreapta patului, partea pe care insistase să doarmă ea, dezvăluindu-i astfel infidelitatea. Iar lui, acum, ultimele bătăi alea inimii îi sunt consumate irevocabil pe amintirea descoperirii ce i-a destrămat fericirea și i-a năruit orice dorință de a căuta o altă jumătate sau de a se lăsa iar pradă iubirii.

Sau... poate am vedea îngeri. Pare nebunesc acest gând, de a cunoaște divinitatea, de a fi atât de aproape de răspunsurile pe care le căutăm o viață întreagă. Ne-ar consola cu ceva descoperirea acesteia? Poate am simți că momentele de rugăciune cu care ne-a fost hrănit sufletul nu au fost în zadar. Frică. Groază. Eliberare. Sentimente ce stau toate sub semnul incertitudinii.

Ce impact ar avea o asemenea descoperire asupra vieților noastre? Am realiza în sfârșit că există viață dincolo de moarte sau am căuta calea spre purificare, spre o existență mai bună, mai în concordanța cu legile divine? Și cei ce nu au adus numai durere în viețile altora, cei ce și-au vândut sufletul, cei ce au dus în disgrație societatea în care trăim, ei ce ar vedea? Fiindcă asumându-ne cunoștințe despre divinitate, nu putem exclude sub orice formă existența unei forțe la fel de puternice, opuse ei. Nu am putea cunoaște binele fără prezența răului. Așadar, ne-am cutremura la vederea tuturor spaimelor noastre? Am tremura asemenea unui copil căruia îi este frică de întuneric dacă am face cunoștință cu ceea ce se află cu mult mai jos de paradis? Am fi îngroziți să aflăm că într-adevăr există o dimensiune în care sunt trimise sufletele lipsite de moralitate? Am trăi mai departe cu povara fricii de toți demonii ce credeam că sunt doar povești scormonite de bătrâni senili pe patul de moarte? Am vedea infernul? Întrebarea și mai arzătoare este: ochii nevăzătorilor ar putea distinge pentru prima dată vreo imagine? Le-ar fi ochii mângâiați de lumină pentru prima oară, când ultimele licăriri de viață le părăsesc încet corpul? Sau ar fi doar sentimente... dar cum am putea developa sentimente în imagini? Cum ar arăta singurătatea? Pacea sufletească? Durerea?

Developarea unor asemenea imagini ar ridica doar și mai multe întrebări care vor rămâne la un moment dat fără vreun răspuns valid sau care ar putea satisface vreodată curiozitatea noastră. Omenirea are această sete de cunoaștere. Nimic nu ne satură. Nimic nu ar fi destul pentru a umple golul pe care l-ar lăsa întrebările despre ultimele noastre momente. Desigur, am oferi un răspuns unora dintre cele deja existente, dar mereu mai este ceva de aflat, de cercetat, de descifrat.

15

Unele lucruri trebuie să rămână mistere pentru ca în lume să mai poata exista magie, spiritualitate și toate ce dau sens vieților noastre.

Dar mai există o variantă: dacă nu am vedea nimic, nici cea mai mică urmă sau formă pe care să o putem distinge. Nimic. Ce răspuns am putea da unei întrebări neadresate?

Lavinia Hoinala, Clasa a XI-a Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea PLOAIE DE GÂNDURI… Aud ploaia! Da, o aud! Dar de ce ea nu mă aude pe mine? Văd norii posomorâţi, parcă proaspăt pictaţi în gri. Cine i-a pictat? Eu nu! Îi văd şi mă întreb de ce ei nu mă văd pe mine? Simt pământul umed sub tălpi… îl simt, dar el nu mă simte pe mine. Eu oare exist? De ce sunt singură atunci? Poate că nu sunt, însă vocea mi-e închisă într-un loc ocult, îndepărtat şi rece şi sufletul mi-e ascuns unde niciun ochi şi nicio minte nu ar putea ajunge. E dincolo de toate lucrurile înţelese, e ca şi cum n-ar fi. De aceea nimeni nu-mi răspunde, de aceea vorbesc doar printre rânduri! Sunt pierdută! Mă caut şi vreau să mă găsesc curând! Mă simt ca un cuvânt cu foarte multe litere, ciudat şi fără vreo explicaţie. O să ajung la graniţa dintre lumi foarte pustie, căci am să dau fiecărei zile ce vine câte o literă din mine. Până atunci, cine vrea să mă desluşească să-şi cumpere mai multe vieţi.

Staţi puţin! Ce fac eu aici? Ar trebui să mă opresc. Ce tot spun? Nici nu am început măcar!

Tristeţea din mine a scris până acum şi ea trebuie ignorată! Ea doar îmi întunecă câmpul vizual şi nu mă lasă să mă înalţ, mă trage în jos, în adâncuri nebuloase. Dacă face asta, cum mai ies eu de acolo? Revin mai târziu! Acum las bucuria să-şi aştearnă povestea pe foaie.

Ce înseamnă pentru mine mai exact a fi fericită? Înseamnă a fi conştientă că doar cu un simplu gând pot avea orice şi pot schimba orice. Cum poate viaţa asta să fie mai puţin decât minunată, când ne-a fost lăsată la îndemână o putere specială şi anume puterea cuvântului şi a gândului? Noi putem să fim tot ceea ce gândim, dar asta numai cu ajutorul credinţei! De ce nu zâmbim tot timpul? Cu siguranţă am atrage şi mai multe zâmbete! De ce nu spunem „mulţumesc” tot timpul? Am putea mulţumi pentru atâtea lucruri ce ne înconjoară, dar noi nu ne dăm seama de importanţa lor. Noi, de fapt, nu ştim nimic, căci, dacă am şti, atunci cuvintele şi gândurile negative ar fi şterse din memoria şi vieţile noastre.

Eu sunt fericită! Da, sunt! Nu mă auzi, nu? N-ai cum! Vocea mea e încă acolo ascunsă şi nu pot să vorbesc, dar gândesc. Mă gândesc cum TU încerci să reproduci strigătele mele de bucurie.

Da! Faci foarte bine! Dă-le tu glas cuvintelor mele! Şi, în schimb, eu îţi mulţumesc! Mă simt ca o bărcuţă ce pluteşte pe versurile melodiei mele preferate. E imposibil să mă scufund şi, chiar dacă aş face-o, n-aş avea probleme, fiindcă ştiu să înot. E aşa uşor să închizi ochii şi să pluteşti, să fie muzica cea care te ghidează. Iar, atunci când vin zilele alea furtunoase pe marea ta, fă-le cu mâna 16

şi zâmbeşte-le. Aşa, îşi vor da seama că au venit la omul nepotrivit şi se vor dizolva mai repede decât zahărul într-un ceai fierbinte!

De fapt, nici nu mai ştiu ce mai simt! Toate stările mele alternează. O fi normal? Oricum ar fi, nu mă sperie nimic, până la urmă nebunia face parte din noi. Toţi suntem bolnavi, dar ne ascundem în spatele unei carcase ruginite. Exact! Cu toţii suntem nişte roboţi! Unii funcţionează mai bine, iar alţii s-au stricat de-a lungul anilor. Pot spune că eu sunt un roboţel contaminat de o boală foarte grea şi anume „dragostea”. Cum s-a întâmplat asta? Am lăsat cutiuţa inimii deschisă, fiindcă îmi fusese furat un şurub.Virusul acesta răspândit în atmosferă a pătruns şi s-a fixat pe fiecare coardă a inimii mele. Inima mea e o chitară! Ce, nu ştiaţi? Ea nu face doar „bum-bum”, ci cântă în fiecare zi o melodie nouă. Vreţi să ştiţi ce cântă acum? Ei bine, nu cântă nimic! S-a oprit să asculte şi ea ploaia. Nu ştiu ce limbă vorbeşte aceasta. Spune tot timpul „pic-pic”. Chiar îmi pare rău de ea că pică de fiecare dată, dar partea bună e că se ridică, se ridică sufletul ei sub forma vaporilor şi la fel ca şi noi tot în cer ajunge. Şi cum am spus, eu chiar sunt bolnavă. M-am îndrăgostit! Dar, nu de oricine! M-am îndrăgostit de soare, de stele, de lună, de noapte, de flori, de ploaie, de cuvinte şi de sunete! Poţi tu oare să înţelegi? Poţi măcar să-ţi dai seama cât sufăr din cauza acestei boli contagioase? Da, sufăr! De ce? Pentru că soarele mă arde cu nepăsare, stelele habar n-au că exist, luna nu mă lasă să-i vorbesc, ci mă obligă să dorm, noaptea îşi lasă frica să mă bântuie, florile se ofilesc, ploaia mă udă cu dispreţ şi nu mă aude, cuvintele se întorc împotriva mea, iar sunetele nu mă lasă să te ascult.

Să lăsăm în urmă ce au scris celelalte părţi din mine. Partea asta vrea să vorbească despre un alt subiect. Ştiaţi că lumea în care trăim seamănă, de fapt, cu un cub? Nu mă credeţi? Treaba voastră! Ştiaţi că noi nu vedem decât o faţă a cubului? De ce facem asta? Pentru că am ajuns să fim nişte oameni limitaţi, dar noi nu ne-am născut pentru aşa ceva. Eu una vreau să văd şi celelalte cinci feţe, vreau să văd şi muchiile şi colţurile, vreau ca lumea mea să fie completă! Şi ca să fie completă trebuie să încep să o construiesc încă de acum! Voi desena zâmbete, voi colora prieteni, voi modela încredere, voi aşterne pace, voi şterge răul şi voi încorona binele. Voi face toate acestea şi mult mai mult, pentru că eu m-am născut să merit tot ce-i mai frumos, toţi ne-am născut pentru aşa ceva!

Ar trebui să mă opresc! Of, dar nu prea pot! E ca şi cum aş opri timpul să mai treacă. Aşa sunt gândurile mele, vin şi iar vin, iar eu nu le pot stăpâni. Nici nu mă gândesc să mă înţeleagă cineva, până la urmă nici măcar eu nu pot face asta şi mă îndoiesc că o să o pot face vreodată.

Aud iar ploaia! Da, o aud! Dar ea nu mă aude pe mine…

Tomescu Larisa, Clasa a X-a B Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Alexandra Tischer 17

PLEC, DAR NU VREAU SĂ TE PIERD… E târziu! E târziu să dăm timpul înapoi! E târziu pentru noi! E târziu să mai sperăm în iubirea noastră. E prea târziu! Nu există sentiment mai puternic, suferință mai apăsătoare ca ceea pe care o lasă în urmă despărțirea..

Trecuse deja ceva timp și începeam să mă resemneze gândul că ești fericit. Nu mai plângeam când vedeam momentele de fericire capturate în fotografiile cu voi.. zâmbeam, pentru că te vedeam fericit și îi mulțumeam în gând ei, că deși mi-a luat tot ceea ce aveam mai scump, reușea să te facă pe tine fericit, fiind împăcată cu gândul că fericirea mea a fost sacrificată pentru tine și cred că tu știi cel mai bine că am făcut mereu tot ce am putut ca să fii tu bine.. Pentru că, da! Te iubeam... și te iubesc și acum. Credeam în fericirea voastră și încercam să te uit, evitând orice îmi aducea aminte de tine ca să pot avea șansa de a-mi găsi liniștea în altceva.. Știam că nu voi mai putea iubi pe nimeni la fel ca pe tine, pentru că simt că iubirea noastră este unică și infinită, fără început și mai ales, fără sfârșit. Am conștientizat acest lucru acum câțiva ani, la o petrecere când v-am întâlnit pe voi, aruncând zâmbete tuturor cunoscuților. Te-ai desprins de la brațul ei şi te-ai apropiat, m-ai salutat prietenește, mi-ai strâns mâna și ai plecat mai departe. Mi-am simțit inima zdrobită și am simțit că voi plânge, dar am hotărât să fiu calmă! Totul se terminase între noi, dar ce mă durea cel mai tare era că tu m-ai uitat, m-ai scos pentru totdeauna din amintirile tale, în inima ta ne mai având loc decât ea..

Spre miezul nopții am ieșit să mă plimb puțin pe afară. Atmosfera încărcată de emoțiile care mă înconjurau și căldura insuportabilă din încăpere mă sufocau. Te-am zărit departe, în capătul aleii de lângă clădire. Tot ce vedeam era doar o umbră și fumul de țigară scos de aceasta, dar știam că ești tu.. nu aș avea cum să uit vreodată silueta ta sau sufletul tău, pe care acum, pentru prima dată, îl simțeam străin. M-am îndreptat spre tine pentru că nu apucasem să vorbim prea mult în seara aceea. În câteva clipe stăteam față în față și lacrimi începeau să îmi inunde ochii..

Atât de sensibilă sunt în preajma ta... M-ai strâns în brațe atât de tare încât lacrimi au început să îmi acopere întreaga față, mă simțeam atât de bine în brațele tale încât nu ți-aş mai fi dat drumul niciodată. M-ai sărutat pe frunte și m-ai întrebat ce fac, dacă sunt bine. Printre lacrimi am reușit să pot să spun doar "Sunt bine" chiar dacă inima îmi urla de durere și în capul meu singurul gând era că trebuie să te implor să te întorci. Dar nu a fost nevoie.. pentru că m-ai luat de mână și miai spus: La naiba! Nu suntem bine! Tu nu ești bine și eu nu mai pot fără tine! Iubirea noastră e prea puternică! Cu fiecare zi devine şi mai devoratoare, aducând valuri de iluzii şi remuşcări. Nu îi putem face față! Dacă noi continuăm împreună ne vom distruge, pentru că dragostea e unică prin forțele ei, e mai puternică decât amândoi! Iubirea aceasta va înseamna împlinirea noastră, dar nu aici și nu acum. " N-am mai spus nimic! Te-am strâns în brațe pentru ultima dată în acea seară și ne-am jurat amândoi că nu ne vom uita niciodată! Peste două ore urma să anunți logodna cu ea.. tristețea mi-a invadat sufletul, sfâșiat de iubirea imposibilă pentru noi. Durerea este la fel de puternică și după mult timp de atunci. Nu te-am mai văzut niciodată, nici măcar în poze, dar știu că nu ne vom uita niciodată. Încă mai simt sărutul tău, lacrimile îl fac să nu mai aibă același gust, dar îl simt... Îmi doresc să am șansa de a redeveni cea care eram înainte să te cunosc pe tine. Cât de dureros e gândul că puteam să fiu fericită lângă tine, dar destinul nu și-a dorit asta pentru noi, chinuindu-ne și secându-ne de orice șansă la împlinire! Chiar și acum, după mulți ani, îmi lipsești...

18

Munteanu Darius, Clasa a V-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea

ÎN CĂUTAREA LUI MOȘU A fost odată ca niciodată o capră care avea ... , o, stai, povestea greșită! A fost acum nu prea mult timp un băiat pe nume John. Lui John îi plăcea mult luna decembrie datorită sărbătorilor, îi plăcea să împodobească bradul, să stea cu familia, vacanța și, desigur, îi plăceau cadourile. Cui nu-i plac, oare, cadourile? Cel care aduce cadourile este, bineînţeles, Moș Crăciun.

John în fiecare an se ascundea după brad ca să-l întâlnească pe moșu', să-i pună niște întrebări, cum ar fi: "Cât a costat atelierul de jucării?", "Câți ani are?" și "Câți verzișori bagă în buzunar în fiecare an?". Va încerca asta și anul acesta, dar va fi mai special, în Ajunul Crăciunului, familia Rickward, cu fiul lor, Ben, (prietenul cel mai bun al lui John) vor veni la cină și Ben va rămâne peste noapte. În noaptea de Ajun, după cină, Ben și John stăteau ascunși în sufragerie. Ca să fie sigur că moșul va veni lângă brad au pus niște fursecuri și o cola pe o măsuță.

Dintr-o dată, se aud niște clopoței și o voce răgușită: - Ho, ho, câh (tușit), cred că am răcit!

Cei doi se uită pe geam și îl văd pe Moș Crăciun la fel cum îl văzuseră în reclamele de la TV, cam gras cu nasul roșu. Dar deasupra lui apare ceva ce seamănă a fi un OZN ! Venind din OZN era in fel de rază verde care l-a dus pe Moșu' în obiectul zburător. Copiii ies repede afară și intră în raza verde strigând: - Moșule, venim după tine și cadouri!

Acolo, John și Ben s-au ascuns sub sania moșului. Atunci apar extratereștrii (care semănau mult cu porcii) și spre surprinderea lor vorbeau limba română. Copiii au aflat că planul lor era de a-l răpi pe Moș Crăciun, să-l folosească pe planeta lor (Marte), pentru că moșul lor, Moș Cărbune, a rămas împotmolit în nisip mișcător. După câteva ore au ajuns pe Marte și băieții au găsit niște costume speciale, care îi ajută să respire și au fugit rapid de pe farfuria zburătoare fără ca nimeni să-i vadă. Au mers, au mers până s-au întâlnit cu un marțian: - Salut marțiane, suntem de pe Terra! spune John.

- Ah! Extratereștrii! strigă marțianul panicat.

- Hei, calmează-te! am venit aici pentru a ne salva moșul pe care ni l-au luat doi marțieni! îi explică Ben. - O, cred că am văzut asta în pagina de știri a revistei "Rât fenomenal"!

- Și ai putea să ne cazezi undeva?

- Sigur! La mine în crater, dar e contra cost!

Copiii se caută în buzunare și văd că au doar bomboanele cu caramel pe care urmau să le mănânce dimineața următoare după micul dejun. Extraterestrul acceptă bomboanele și îi conduce 19

pe cei doi la el acasă, adică la el la crater. A doua zi, după micul dejun, care însemna roci prăjite, John și Ben se pregătesc să-i înfrunte pe marțieni și să salveze pe moșul și cadourile. Ei și-au făcut niște arme din fiarele găsite în garajul marțianului, care era un crater mai mic lângă craterul casă, și pornesc spre castelul exratereștrilor. Castelul era păzit de doi porci - marțieni, dar Ben a avut telefonul la el și, din fericire, avea 4 G nelimitat și le-a arătat paznicilor niște imagini cu ce se întâmplă cu porcii de Crăciun în România. Paznicii i-au lăsat pe copii în castel numaidecât! Acolo l-au văzut pe Moș Crăciun legat de un scaun și stând pe un tron era chiar Rutin, președintele Rusiei. Acesta voia sa-l înroleze pe moșu' în Partidul Comunist Rus și să aducă numai pe Marte și în Rusia cadouri! John a hotărât să facă o cursă pe porci (exratereștri), iar câștigătorul îl lua pe Moș Crăciun. Cursa a început și extraterestrul lui John, din păcate, a avut probleme de stomac.

Rutin înainta fericit, când, de nicăieri, a apărut marțianul care îi cazase pe copii, salvând situația și John a câștigat cursa, pentru că porcului lui Rutin i s-a făcut rău din motive necunoscute încă.

Pentru că băieţilor și moșului li s-a făcut milă de Rutin și de marțieni, l-au scos pe Moș Cărbune din nisipul mișcător, apoi au plecat înapoi pe Pământ ca să livreze cadourile. Copiii s-au bucurat că au primit, în sfârșit, cadourile, după o zi întârziere! Și John și-a primit răspunsurile la întrebări, dar acestea sunt confidențiale! Și uite-așa John și Ben au salvat Crăciunul!

Paraschiv Florin, Clasa a VI-a Colegiul Național “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea

SĂ PRINDEM FRUNZELE… Vă plac... frunzele? Mie nu! De ce? Fiindcă sunt tare obraznice şi foarte greu de găsit, mai ales că fug dintr-o parte în alta. Eu cu Costel, Ştefan, Nelu şi George ne-am hotărât într-un cuvânt să mergem după cele mai scumpe frunze din lume, Frunza de Aur, Frunza Timpului, Frunza Crăciunului, Frunza Curcubeu și Frunza Frunzelor. Fiecare ne-am ales câte o frunză şi ne-am documentat despre ele. Eu am ales Frunza Timpului cu care poţi opri timpul. Era frunza cel mai greu de obţinut! Toţi am plecat din pădurea de lângă casa lui Nelu şi am luat-o fiecare pe drumul lui.

Am mers şi am mers şi până la urmă am văzut un drum făcut din crengi. Am călcat pe o creangă şi mi-a picat un bol de lapte în cap. Am călcat pe altă creangă şi mi-a apărut un nor micuţ deasupra capului care-mi turna apă cu găleata. Apoi am reuşit să calc pe una norocoasă şi mi-a apărut o cheie în mână. Îmi era teamă pentru ceilalţi, pentru că nu ştiam dacă se vor descurca şi ei. Am mers înainte şi am dat de o uşă. Semăna cu uşa casei mele. Am încercat cheia pe care o aveam, dar nu a mers. Apoi am încercat să caut cheia potrivită. Am căutat mai întâi sub preş, acolo 20

ţinem şi noi cheia casei. Se pare că acolo a şi fost. Am mers mai departe şi am găsit frunza. Dar nu a fost aşa uşor să o prind. Fugea de mine atât de repede încât nu puteam să o prind! Într-un final, am sărit cu putere pe ea şi am reuşit să o prind. Ne-am întâlnit din nou toţi în acelaşi loc de unde am plecat. Doar eu am reuşit să ajung cu frunza. teafăr şi nevătămat! Chiar dacă eram plin de crengi, lapte, ploua doar peste mine şi mai aveam şi un cucui în cap! Era interesant să opresc timpul, puteam să fac tot ce îmi trecea prin minte! Păcat că am pierdut frunza în timp ce mergeam spre casă!

Vă vine să credeţi ce mi-a apărut în faţă?... ... un şir de elefanţi şi un roi de albine!

Paraschiv Florin, Clasa a VI-a Colegiul Național “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea

CITITORUL, DOMNUL PUFULICI Domnul Pufulici este un antrenor de karate din oraşul Pufulenia. El e un simplu ursuleţ care îşi face treaba foarte bine în sala lui de karate, numită şi vestita “La karate din cărţi”!

Nu ştim de ce se numeşte aşa, poate este un agent secret al keabubului, cine ştie! Poate vă spuneţi în gând că viaţa lui e plictisitoare. Nu e chiar aşa, noaptea se prinde de stelele de pe cer şi cu ajutorul unui suflu magic, ajunge la senseiul lui de mic copil! Un sensei al cărţilor! Poate credeaţi că Pufulici este un antrenor de un anumit sport! Da, aveţi dreptate, dar el practică doar un anumit tip de karate, al cărţilor! În fiecare seară, după ce ajunge în biblioteca senseiului, unde se află peste un miliard de cărţi, alege mereu cartea lui preferată şi o citeşte de atâtea ori până când şi paginile cărţii se satură să fie aruncate una peste alta! Cartea lui se numeşte “Karate” şi de aici vine şi numele sălii unde locuieşte doar ziua. E doar un ursuleţ din pluş, ce poate să facă o fire aşa blândă ca el? Asta m-a întrebat si senseiul acestuia.

- Mereu te văd cu o singură carte în mână şi o citeşti cu atâta plăcere şi cel mai important lucru este că o faci din inimă! Dar mulţi dintre elevii mei nu au fost ca tine! Fiecare citea o carte şi o arunca prin toată biblioteca! În tine văd ceva special, fiule, ceva special!

Pufulici întoarse capul imediat ce auzise primele cuvinte rostite de sensei. Era puţin confuz.

El nu ştia despre ce tot vorbea senseiul, nu ştia la ce se referea când spunea că vede în el ceva special. A trecut şi noaptea aceea şi Pufulici s-a întors în sala lui de karate. A stat să se gândească la spusele senseiului şi a încercat ceva ce nimeni nu a mai încercat vreodată! A vrut să atingă cea mai grea carte de atins din istorie! Cartea de pe muntele Pufulenia! Ca să ajungi acolo, îţi trebuie o vitejie de neînţeles şi un curaj pe care nimeni nu l-ar avea! A strâns din dinţi şi a încercat să îşi găsească ţelul, să aibă curaj pentru a “ghici” ce se află în el. Tot oraşul auzise de veste şi spunea că nu se va întoarce viu şi că e un nebun. Pufulici nu a ascultat de ceea ce au spus ceilalţi şi a mers la poalele muntelui. Primul lui obstacol a fost unul psihic, ce îi punea mintea la încercare cu diferite întrebări! Da, întrebări din cărţi, dar el nu citise altceva decât cartea lui preferată şi nu putea răspunde, aşa că a făcut tot ce l-a învăţat cartea lui: “Când dai de un obstacol, răspunde 21

logic şi nu încerca să fugi de el. Nu renunţa în faţa nimănui şi răspunde în felul tău”! Aşa a şi făcut! Pufulici a răspuns la fiecare întrebare greşit, dar asta era şi ghicitoarea, să spun aşa! El nu avea cum să ştie evenimente din alte cărţi şi a răspuns total aiurea, dar important este că a trecut mai departe! A avut o grămadă de probe fizice, prin care a trecut tot în felul lui! Căzând de fiecare dată! După multe încercări, a ajuns în vârful muntelui! A atins cartea şi, dintr-o dată, acesta se află în biblioteca senseiului! Cartea s-a mişcat singură şi a intrat în cartea lui Pufulici. Era mirat şi speriat! Acesta a luat cartea şi a început să se uite la ea, citind şi citind! Era cartea infinită, cartea care nu există! Doar el mai exista pe planetă!

Era un singur cititor…

Subțirelu Iulia, Clasa a VI- a Colegiul Național “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea COPILUL ŞI MAREA Oare care mare? Marea bucurie a vieții, marea bucurie de a trăi sau marea la care mergem vara ? Huh… atât de multe întrebări şi atât de puține răspunsuri! Cred că este vorba despre marea la care mergem vara.

Ce înseamnă pentru mine marea ? Marea este infinitul, o infinitate de culori care îți dezvăluie miile de secrete ale sale. Poate că în adâncul mării, acolo, în oraşul scufundat, se întâmplă mii de lucruri de care nici nu ştim, la care nici nu visăm. De când eram mică, mă gândeam că marea are secrete faţă de noi, dar le ține bine ascunse. Frumusețea mării mereu m-a captivat, mă gândeam că acolo, în depărtare, marea se uneşte cu pământul şi că este înghițită de apusul de foc al soarelui. Marea este acel imens de apă în care, încet-încet, eu însămi devin una cu ea. Marea este acea întindere care îmi trimite valuri în întâmpinare, valuri mici sau mari care mă înspăimântă prin vâltoarea lor.

Am întâlnit marea prima oară, cred, că pe la patru ani. La acea vârstă nu mi-a plăcut, nu m-am lăsat dusă din bărcuţa în care am stat toată vacanța şi pe care mama o mânuia dibace spre bucuria mea! Era prea “mare” pentru mine! În anul următor am descoperit încet, încet, bucuria cioburilor de soare răsfrânte în zbuciumul mării ce venea să-şi întâmpine țărmul. Am descoperit mireasma sărată care îmi gâdilan ările, am descoperit şoaptele ei care mă adormeau în fiecare seară. Am descoprit marea furioasă pe vântul care nu-i dădea pace, nisipul, plastilina nouă ce căpăta forme de castel, broscuță sau vaporaş în mâinile mele de copil. Am descoperit tovarăşii mării: pescăruşii al căror glas o strigau de dimineața până seara. Şi cred că ştiți şi voi, deja, am auzit marea care le răspundea prietenos, scoicile, mici bijuterii pe care, în marea ei dărnicie, mi le trimitea să mi le agăț la gât. Nu îmi prea place să mă bălăcesc în mare, dar îmi place să o admir de acolo, de pe ponton, îmi place când simt furtuna, marea este mai agitată ca de obicei, plânge îndelung. Asta îmi place, să o văd cum se înfurie pe mine. Ştiu că ar trebui să scriu despre cum mă bălăcesc vara în apă şi că visul meu este să revin şi la anul… Astea sunt doar nişte nimicuri, asta 22

pot face în cadă acasă, mă gândesc că oricine merge la mare, ar trebui să stea doar câteva ore, să se uite la ea, să o simtă şi apoi să plece. Mai mult, este un sacrilegiu! Iubesc marea doar pentru faptul că este adâncă precum neantul şi că acolo ți se scufundă orice gând care nu îți dă pace.

Asta simt eu pentru mare, un sentiment de linişte, pace şi armonie în suflet. Nimic altceva, poate doar senzaţia de somn! Uneori obosesc să mă uit la mare. Este ca şi acum, privesc în gol spre infinit, gândindu-mă că acolo, undeva, poate fi acel ceva la care toţi sperăm. Acel colț de rai care ne este dat tuturor! Dar pentru a vedea acel colț de rai trebuie să vezi în acel orice nesemnificativ, ceva semnificativ.

Marea… eterna poveste! Iubesc marea… ador liniştea pe care mi-o transmite!

Oare, alții ce simt?....

DE CE CAD FRUNZELE? … Tu nu te-ai întrebat niciodată de ce cad frunzele? Eu m-am întrebat de atâtea ori şi nu am reuşit să găsesc un răspuns până într-o zi! Când strângeam frunzele pictate în culori de ruginiu, am auzit: - Tu, alo, de ce m-ai călcat?

- Cine eşti tu? am întrebat speriată.

- Sunt frunza, bucățica de viață de sub piciorul tău!

- O! Scuză-mă, te rog, că te-am călcat! Este toamnă, iar eu nu m-am gândit că voi mai trăiți!

- Desigur că trăim, dar hai cu mine! Vreau să îți arăt ceva!

Fiind un copil foarte curios, am mers cu Frunzuliță, căci aşa se numea noul meu prieten, în spatele casei unde el a măiestrit o vrajă cu frunzulițe şi într-o clipă am devenit şi eu o mică frunză.

- Unde mă aflu? am întrebat eu.

- Te afli în regatul nostru, care se numeşte Frunzuliță-Frunziță-Înfrunzit-Frunziş. Tare complicat nume!

- Oau, ce oraş frumos aveți!

Peste tot, mii de frunze roboteau, discutau, era forfotă mare!

- Ţie îți place să citeşti?

- Sigur că da!

- Ai noroc, Argintiu Argintărescu va oferi autografe la noua lui carte! Doreşti şi tu unul?

- Sigur, de ce nu!

Am luat autograful, dar se făcuse foarte târziu! Frunzuliță, prietenul meu, a insistat să-i fiu musafir peste noapte.

A doua zi, m-am trezit cu aceeaşi întrebare pe buze: „De ce cad frunzele?”. Frunzuliță mi-a povestit că în centrul pământului se dă o dată pe an o petrecere mare. Frunzele pleacă noaptea, tiptil, de pe crengile copacilor, se gătesc în veşminte ruginii şi se-aştern cuminți în somn adânc pe pământ până ce căldura le trezeşte din nou. Apoi, se întorc în copacii supărați de atâta singurătate, iar, când vântul va bate apăsător, ele se vor pregăti din nou de petrecere.

După ce am aflat răspunsul, am revenit în lumea mea. În fiecare noapte, când pleacă frunzele la petrecere, îmi bat în geam. Le-aştept în fiecare toamnă!

23

Popa Teodor Ioan Vlad, Clasa a XI-a Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu Profesor coordonator: Oțoiu Carmen FLUTURII DIN FEREASTRĂ FLÚTURE, fluturi, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit și catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunți de culori diferite, a căror larvă este o omidă.

Mă numesc Ivan. În vremea aceea a începutului de primăvară, a tinereții mele, tocmai terminasem Facultatea de Arhitectură.

Treceam deseori pe acolo, dar până atunci nu o văzusem. Mergeam diminețile la plimbare înspre orașul de jos prin gangul acela, o boltă largă, albastră, cu două ferestre mari zidite la poalele ei, dar atunci era pentru prima dată cănd înaintea mea apărea fereastra.

Nu pot spune că aceea a fost o zi diferită de celelalte. Îmi făceam plimbarea matinală, trecând pe sub bolta albastră. O țigancă bătrână, niciodată nu o mai zărisem pe acolo, și nu de multe ori aveam să o mai zăresc, vindea flori înăuntru. Lalele și boboci de trandafiri împânzeau pervazul celor două ferestre de cărămidă.

-Nu vrei, domnișorule, un boboc de trandafir? Nu-s scumpi, și sunt proaspeți.

I-am aruncat scuza mea obișnuită, aceea de a nu avea mărunt, pregătit să îi refuz viitoarele insistențe și am trecut mai departe. Am ieșit din gang și am coborât cele trei trepte pavate. Țiganca strigă după mine. M-am întors pregătit să îi răspund, când am zărit fereastra. Era deasupra gangului. Rama albă din lemnul uscat de soare abia se mai ținea în zidul albastru al casei. Nu părea locuită. Un cearșaf decolorat oprea privitorilor vederea înăuntru. Materialul înflorat devenise aproape alb și părea copt, doar contururile unor petale de primăvară se mai desenau în spatele geamului de sticlă. Era pentru prima dată când o vedeam, era frumoasă și singură pe peretele casei, era doar a mea.

I-am cumpărat țigăncii un boboc de lalea și m-am întors să privesc fereastra. Încercam să ghicesc cine poate locui acolo. Bătrâna își luă în brațe ghivecele de flori și catrafusele și mă lăsă singur doar cu fereastra. De atunci, mi-am schimbat ruta plimbărilor matinale. În fiecare zi treceam prin gang în sens invers privind fereastra. Credeam că e pustie și m-am gândit să intru în casa scării. Am urcat până la primul etaj pe o scară interioară. O ușă îngustă, luminată de 24

ferestrele prăfuite ale palierului mă întâmpina la capătul balustrăzii. O plăcuță aurită desemna soneria și numele proprietarului: ”Aurelian Rus”. Am sunat. Zgomote de linguri și vase trântite, niște pași înceți și nesiguri, târâiți, se apropiau de ușă. Vizorul ușii se deschise brusc, o rază de lumină îmi dezvălui micile particule de praf ce dansau între mine și lemnul ușii. O pupilă severă, căutătoare, mă scormonea până în măduva spinării. Albul ochilor era plin de vinișoare roșii și aducea mai mult cu un pergament învechit. Clipi de câteva ori și întredeschise ușa. Primei pupile i se adăugă perechea ei. Un bătrânel nebărbierit, cu părul vâlvoi, mă privea nedumerit.

Andrei?

Am îngânat nedumerit un ”nu” printre buze.

Nu ești Andrei? Nu mai așteptă răspunsul și îmi trânti ușa în nas.

Am plecat dezamăgit. Următoarea zi am încercat din nou. Am trecut iarăși, prin examinarea atentă a celor două pupile și, după ce am negat numele de Andrei, surprins că bătrânul îmi punea din nou aceeași întrebare, îmi trânti din nou ușa în față.

Fereastra era închisă tot timpul. Devenisem obsedat de ea, de misterul a ce poate ascunde.

O priveam tot mai des, făceam plimbări singuratice, numai ca să o pot privi. Vroiam să privesc dinspre interior spre exterior, să văd lumea prin rama albă. M-am încumetat pentru a treia oară.

- Andrei?

- Da, eu sunt.

- Ce mă bucur... ce dor mi-a fost!

L-am privit mirat. Cum putea să nu mă recunoască.

Intră, intră.

Un miros de fum și cafea măcinată împânzea holul înghesuit, în care tocmai intrasem. Un tavan de lemn, mâncat de cari, scârțâia deasupra mea, ca și cum cineva ar fi pășit odată cu mine la etajul de deasupra. O bibliotecă murdară și plină de praf acoperea pereții holului. Uși se deschideau în stânga și în dreapta mea.

- Îl mai știi pe Deniamin ? Bătrânelul zâmbea și mângâia un clopot de sticlă. Am șters pelicula de praf și am privit înăuntrul geamului. Un craniu mic de om mă privea cu pupilele oarbe.

Maxilarul lipsit de carne îmi zâmbea până la urechi.

M-am îndepărtat tulburat.

-Vino, vino. Bătrânul șopti, dispărând în spatele unei uși.

Două șevalete mari, o masă și trei roți de motocicletă zăceau pe mocheta prăfuită de un roșu aprins.

-Stai jos.

Mă împinse pe fotoliul din fața mesei. O vestă de lână lipsită de nasturi îmbrățișa spătarul fotoliului, acoperind căptușeala sfâșiată a vremii.

Bătrânul dispăru. O atmosferă întunecată învăluia casa. În spatele frumoasei ferestre, o lume tristă și îmbătrânită, murdară și mirosind a cafea și igrasie mi se dezvăluia.

Domnul Aurelian se întoarse cu un serviciu de ceai. Îmi înmână o ceșcuță. Am primit-o neîncrezător. Îmi imaginam cei doi ochi ai craniului zâmbăreţ, cum mă priveau de sub lichidul fierbinte. Am gustat...era doar cafea.

-Ce mare ai crescut, Andrei ! O să dormi la mine acum?

-Nu, nu pot, am o casă a mea, nu departe.

-Dar ai să mă vizitezi, nu-i așa?

Mâinile rugătoare prinseră cu putere mânerul fotoliului. (Îți venea să îi plângi de milă numai privindu-l…)

-Da, am sa vin.

25

-Mai pictezi?

Am îngânat neîncrezător un ”da”, neștiind dacă acel Andrei obișnuia să picteze.

-Foarte bine, vreau să îmi pictezi ceva. De mult nu mai pot picta. Să treci mâine pe aici, și nu uita, să îmi cumperi o cutie de cafea. Am rămas cu puțină, și până vine Teodora nu știu dacă îmi ajunge.

Nu am apucat să văd fereastra, m-am întors acasă. Cine era Teodora, cine era pictorul acela ciudat, care părea că nu se hrănește cu nimic altceva afară de cafea? *** A doua zi m-am întors la ușa domnului Rus. -Cine ești?

-Andrei.

-Tu ești? Chiar tu ești? Intră, ce dor mi-a fost de tine !

De data aceasta am stat până mai târziu, sperând să văd fereastra…

După o nouă prezentare a lui Deniamin, după o discuție despre cafea, mă duse în camera cu șevalete. Îmi aduse niște pensule uscate, un borcan cu apă, culori și o pânză.

-Vreau să mă pictezi.

-Dar...

-Ai nevoie de lumină. Se apropie de un perete întunecat al camerei. Trase de ceea ce părea a fi un cearșaf. Fereastra de deasupra gangului albastru limpezi camera cu lumină. Acum o puteam vedea în întreaga ei frumusețe. Stătea în fața șevaletului dezgolită și plină de lumină.

O junglă de verdeață se descoperi la vederea luminii. Un perete umed, la poalele căruia se aflau trei bonsai uscați și un insectar uriaș, respira în spatele meu. O colecție mare de fluturi și molii de noapte acoperea jumătate de perete. Un șir de gândaci roșii mișunară pe podea speriați de lumina neobișnuită. Iedera invada interiorul. Frunze, în formă de carouri și sulițe late, împânzeau zugrăveala și tavanul camerelor, doar pereții exteriori ai ferestrei, erau curați, de un albastru gol și adânc.

Mici râme mișunau prin umezeală. Mirosul de cafea fu înlocuit de un miros de pământ și de semințe proaspăt cultivate. *** Ajunsesem să trec în fiecare zi pe la domnul Aurelian. De fiecare dată, ne cunoșteam, îl mințeam spunându-i că sunt Alfredo, doar ca să privesc fereastra. În fiecare zi, trăgeam cearșaful jos, desfăceam aripile de sticlă ale ferestrei, jungla de iederă și insectarul erau învăluite de lumină iar râmele începeau să mișune.

Am început să pictez, încercam să îl pictez pe bătrân, dar nu părea că voi reuși. În fiecare zi, începeam o pânză nouă, pe care la finalul zilei o stricam admirând dezordinea portretelor, pe care le făceam. Uneori, păreau a fi maimuțe, elefanți, fețe de copii, fazani. Ultima dată, Aurelianul desenat se asemăna mai degrabă cu zâmbărețul Deniamin.

Cafeaua o cumpăram odată la două zile. Nu înțelegeam unde dispărea. De-abia mai târziu aveam să aflu că în boabele măcinate pictorul creștea omizi ce așteptau să devină fluturi. De fiecare dată, când pictam, dispărea in camera de lângă cea a șevaletului și avea grijă de omizi și fluturi. Când ieșea de acolo, preț de câteva clipe, un fâlfâit firav de aripi și piciorușe de insecte oarbe se auzea în toată casa. Uneori, în buzunare, sau agățate de halat mai tremurau aripioare desperecheate de fluturi, iar buricele degetelor erau pline de cafea și solzi colorați sau antene de fluturi.

26

*** Renunțasem la scurtele mele plimbări, petreceam tot mai mult timp în fața șevaletului, încercând să pictez portretul artistului. Borcanul cu apă se umplea și se golea de fiecare dată, când devenea de o culoare pământie și opacă. În fiecare seară, distrugeam portretul, iar dimineața mă prezentam în fața ușii domnului Aurelian cu numele de Andrei și cu o pânză în mâini. Însă acea dimineață a fost altfel. Intrând în gang, m-am întâlnit cu bătrâna țigancă. Am cumpărat un buchet de flori și am bătut la ușă. Un ochi apăru ca de obicei în vizor. Dar era alt ochi. Un ochi mare, de un verde închis, cu albul imaculat și cu pupila jucăușă, dilatându-se tot mai mult pe când mă privea prin ocheanul îngust. Pupila deveni atât de mare încât numai un inel de verde se mai vedea din restul ochiului. Acesta se încordă atât de mult de mirare, încât părea precum mușchii feței, ce se întind la maxim într-un zâmbet de copil.

Ușa se deschise brusc și în prag apăru o tânără. Avea umerii acoperiți de un șal lung, pe sub care se vedea până la genunchi o rochiță subțire de primăvară. Îți place? Am făcut-o ieri seară, din vechile draperii ale lui Papa.

Am recunoscut modelul decolorat al cearșafului de la fereastră.

- Cine ești?

- Andrei.

- Nu ai cum să fii Andrei. Andrei e mort. A fost fratele meu, a dispărut când eram mici.

Eu sunt Teodora, iar Aurelian este tatăl meu. D-ta cine ești?

- Ivan.

- Sunteți pictor?

- Nu, dar tatăl dumneavoastră așa crede, și într-o zi m-a rugat să îi pictez un portret.

Altfel, nu pot să văd fereastra. Dinăuntru este mai frumoasă decât din afară. Mă veți putea ierta?

-Ce nostim sunteți! De ce să mă supăr? Papa este mereu singur. Iar eu sunt la facultate.

Ne vedem rar, așa că i-ar prinde bine un prieten. De când a murit mama a devenit solitar, dar nu trist. Nu mai poate să primească amintiri. E precum un caiet plin, nu mai ai unde să scrii nimic.

Fiecare zi e aceeași pentru el, ziua plecării mele la facultate; ultima lui amintire, și o retrăieșete la nesfârșit. Dar, cu timpul, a început să amestece amintirile. A uitat că Andrei, fratele meu geamăn, a murit. Crede că e și el cu mine la internat. Nu mai poate picta, vede tot mai rău, dar în schimb crește fluturi. El însuși începe să semene tot mai mult cu o molie. Dar intră, să nu te țin în prag. Du-te și pictează.

Casa era schimbată, era luminoasă, iar iedera de pe pereți înflorise. Nici o insectă nu mișca, biblioteca era curată, iar șevaletul mă aștepta împreună cu niște pensule spălate.

Am început din nou să pictez. Domnul Aurelian fiind mai tot timpul în camera cu fluturi, ajunsesem să pictez mai mult pentru Teodora decât pentru el. Pictam și începuse să îmi placă.

Tânăra ștergea praful, curăța insectarul și făcea de mâncare cât timp eu stăteam în fața ferestrei, iar Papa creștea fluturi.

Seara, fata mi se alătura, dar niciodată nu îmi privea pictura. Stătea în fața mea pe un scaun, între mine și fereastră, și mă privea cum îmi mișc mâinile neîndemânatice pe pânză. Nu mai cumpăram pânze noi. De când venise ea, pictam la același tablou.

- Cât ai să stai? am întrebat-o într-o seară.

- Nu știu, până la toamnă. Am renunțat la facultate, dar Papa nu știe. Acum aștept, vreau să văd ce se va mai întâmpla, doar vreau să stau. Să stau și să simt cum timpul curge pe lângă mine nepăsător. Ochii migdalați mă priveau în lumina ferestrei. Verdele ei închis mă privea, păreau aripile unui fluture Sfynx. Mă îndrăgostisem de ea la fel cum mă îndrăgostisem de fereastră, 27

la fel de brusc și de neașteptat. Nu am avut curajul să îi spun. De fiecare dată când se apropia de mine mă îndepărtam adâncit în pictură. *** Domnul Aurelian Rus muri înainte să îi pot arăta pictura. Eram la mine în cameră pictând, când un zgomot de sticlă spartă se auzi din camera fluturilor. Am fugit și eu, și Teodora, care răsări dintr-una din camerele laterale. De sub ușă, un râuleț de cafea se scurgea. Micul fluviu negru coti la dreapta, trecu pragul camerei mele, se scurse dealungul insectarului, șerpui printre roțile de motocicletă și se opri în dreptul ferestrei.

Am intrat în camera cu fluturi. Geamul încăperii era numai cioburi. Un nor de fluturi zbura în depărtare pe deasupra acoperișurilor. Domnul Aurelian zăcea pe scaun cu Deniamin cel zâmbăreț în mână și cu borcanul de cafea ce i se scurgea în poală. Teodora îl înmormântă la începutul verii. De atunci ea avu grijă de noile omizi, ce răsăriseră deodată în timpul nopții, la 40 de zile de când bătrânul murise. Tabloul l-am terminat la scurt timp după parastasul de șase săptămâni, dar Teodora nu vroia să îl vadă decât atunci când se vor naște fluturii ei. Țopăia fericită prin casă așteptând momentul. La sfârșitul lui august s-a născut primul fluture. Un ”Ochi de Păun” de noapte, uriaș, se înălță din mormanul de cafea, toate cele patru aripi ale sale privindune cu ochii lor pictați pe mici solzi migdalați.

-Seamănă cu Papa.

Am zâmbit privind-ui fericirea copilărescă.

-Ce ai să faci cu el?

Teodora mă privi și deschie larg fereastra ca răspuns întrebării mele. Păunul zburător ieși pe geam. Alți fluturi nou-născuți îl urmară până ce grămăjoarele de cafea se goliră.

-Acum vreau să văd tabloul.

Am urmat-o în camera vecină și am înlăturat cearșaful ce proteja pânza.

Fata îl privi și un zâmbet larg i se întimpări pe chip. Tabloul nu era un portret, ci fereastra așa cum o văzusem în dimineața în care țiganca încercase să îmi vândă lalelele.

-Dar de ce peretele casei e verde și nu albastru, cum ar trebui să fie?

-Peretele din tablou nu este zidul ce îl vezi tu afară.

Cele două irisuri mari de culoarea pădurii se apropiară și mă sărutară. Am rămas surprins, neștiind cum să răspund.

-Al cui este portretul, Ivan, al meu sau al lui Papa?

-Nu știu...

28

Vochițu Alina Elena,Clasa a IX-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea OCEANIDE “Dacă ar exista aparate care să developeze imaginile din ochi, am şti mai mult despre ultimile momente din viaţa omului...”... ... —Oceanide, reciti Mira, cu vocea însufleţită de un entuziasm ieşit din comun.

Purta pe braţe o carte groasă, cu coperta cartonată şi pagini lucioase, şi o mânuia cu dibăcie, având grijă la colţuri şi totodată nescăpându-şi fratele mai mic din ochi. Kazimir o sorbea din priviri. Curiozitatea însetată i se citea în ochii albaştri, încât băiatul ajunse să se ridice în genunchi pe scaunul bibliotecii, ca să-şi urmărească mai îndeaproape sora. Spera, cel mai probabil, ca asta să-l ajute să desluşească mult mai mult din misterele mitologiei despre care Mira îi citea în acele momente, din acea minunăţie pe care o găsiseră din întâmplare, pe când se aventuraseră în biblioteca oraşului. Scăpaseră cumva din câmpul vizual al doamnei Haimovici, pe când aceasta făcea inventarul, şi cutreieraseră coridoarele interminabile precum nişte exploratori într-o lume necunoscută.

—Mai spune, Mira!

—Ai răbdare! îl repezi fata, închizând pentru o clipă cartea. Poate te las pe tine să citeşti!

Kazimir păru îngrozit de un asemenea gând. Se aşeză cum se cuvenea pe scaun şi îşi coborî bărbia peste braţele încrucişate pe suprafaţa mesei, cu ochii îndreptaţi spre desenele aurii de pe coperta cărţii. După ce-i mai aruncă o privire piezişă, aspră ca cea pe care doamna Haimovici leo mai adresa atunci când nu-şi învăţau bine lecţiile, Mira oftă forţat şi deschise din nou cartea.

—Oceanidele, repetă ea, sunt fiicele marelui ocean, ale lui Thetys şi Oceanus.

—Cine este Thetys?

—Zeiţa mărilor, Kaz! Ţi-am mai spus!

—Şi cum arată?

—Nu ştiu, aici nu este nicio poză!

Kazimir se ridică din nou în genunchi, ca şi cum nu se încredea în vorbele surorii sale.

Mira se apropie cu paşi mărunţi de masă şi puse cartea deschisă pe suprafaţa acesteia. Exact cum spusese, cartea era lipsită de desene la acel capitol. Tot ceea ce Kazimir reuşea să descifreze din acele două pagini consecutive, pline de scris, erau câteva litere pe care le învăţase şi el la grădiniţă, plus câteva cuvinte ce nu păreau să aibă vreun sens. În rest, totul era un lung şir de coduri indescifrabile, pe care doar Mira era capabilă să le citească.

—Unde crezi că este? întrebă băiatul, cu tristeţe în glas.

Mira îşi duse o mână la bărbie, privind lung spre cele două pagini.

—Uite, Kaz! exclamă ea câteva momente mai târziu. Aici lipseşte o pagină, vezi?

Kazimir se lungi peste masă, cu capul aplecat într-o poziţie nu tocmai confortabilă. Îşi miji ochii, dar nu păru să observe ceea ce Mira îi arăta cu insistenţă.

—Vezi bucăţelele ăstea de hârtie? încercă ea să-i explice. Între paginile acestea două trebuia să mai existe încă o filă. Ce număr vine după douăzeci şi cinci?

Kazimir stătu o clipă să se gândească.

—Douăzeci şi şase.

—Exact. Iar următoarea pagină este douăzeci şi opt, aşadar desenul a fost rupt.

—Oh! murmură Kazimir, coborându-şi privirea întristat. Voiam să o văd pe zeiţa mărilor.

29

—Poate că foaia a căzut atunci când am luat cartea. Vino, să mergem şi să verificăm la raftul unde am găsit-o.

Băiatul sări imediat în picioare, legănând alert din cap. Mira închise cartea, o puse cu grijă sub braţ şi îşi luă fratele mai mic de mână, îndrumându-l cu hotărâre printre dulapurile înalte, la ale căror ultime rafturi nu ajungea nici măcar doamna Haimovici fără scăriţă. Nu le luă mult să ajungă la locul cu pricina, undeva tocmai în adâncul bibliotecii, unde lumina ce intra pe geam nu reuşea să străpungă umbrele ridicate de dulapuri. Kazimir îşi strângea sora cu putere, iar Mira continua să înainteze, până când consideră că se aflau în locul potrivit. Dacă-şi aducea bine aminte, şi era sigură că nu se înşela, pentru că doamna Haimovici îi spusese că are memorie vizuală foarte bună, luase cartea exact din acelaşi loc unde era aşezată scăriţa roşie pe care se urcau bibliotecarele ca să ajungă la ultimele rafturi. La fel ca prima dată, se opri în dreptul scăriţei. Privi lung în sus, până la antepenultimul raft, şi se întoarse spre Kazimir, punându-i cartea în braţe.

—Ţine asta, îi zise ea, ca mai apoi să se întoarcă şi să se urce pe scăriţă cu graţia unei feline pe timp de amurg.

Kazimir o privi cu sufletul la gură, strângând la piept cartea ce-i fusese înmânată. Mira se cocoţă încrezătoare şi inspectă cu dificultate raftul cu pricina, pipăind cu vârfurile degetelor lemnul prăfuit, printre spaţiile dintre cărţi. În ciuda faptului că era urcată pe ultima treaptă a scăriţei, tot nu ajungea suficient de bine. Însă, la un moment dat, degetele ei apucară ceva şi fata se uită cu speranţă în jos, la Kazimir, animată de entuziasm. În toată graba ce o cuprinse, uită că se afla cocoţată undeva la vreo jumătate de metru de pământ, iar când se întoarse, piciorul îi alunecă de pe scară, odată cu bucata de hârtie găsită. Mira nu apucă să vadă decât imaginea aceea albastră care se apropia în zbor de ea. Apoi, învălmăşeala de umbre şi strigătul lui Kazimir se pierdură pentru o clipă în întuneric, ca mai apoi lumina să revină. Când Mira îşi deschise ochii —pe care îi ţinuse strâns închişi încă din momentul în care-şi pierduse echilibrul—, biblioteca doamnei Haimovici nu mai arăta aşa cum trebuia să fi arătat. De fapt, fata nu mai era la bibliotecă.

Mocheta maro ce era, de obicei, întinsă pe jos fusese înlocuită de fineţea unui nisip auriu, iar liniştea umplută de murmurul necontenit al valurilor ce muşcau din faleză. Deasupra, cerul era înnorat, iar marea părea furioasă, agitată, cum Mira nu o mai văzuse vreodată. Mai încolo însă, rezemată în tăcere de o stâncă pe care crescuseră alge, se afla o femeie. Părul lung şi blond atingea cu vârfurile umede nisipul, iar rochia pe care o purta, de un albastru adânc, întunecat, avea poale albe, precum spuma ce apăruse la mal în urma valurilor. Umerii i se scuturau. La un moment dat întinse mâna şi atinse cu blândeţe stânca, pentru ca mai apoi să se întoarcă spre mare. În urma ei nişte sclipiri ca de artificii se ridicară spre cerul înnorat.

Mira se săltă în picioare, iar mişcarea îi atrase atenţia femeii. Capul acesteia se întoarse spre ea şi fata nu reuşi să-şi înăbuşe uimirea. Femeia era, fără doar ş poate, incredibil de frumoasă, cum ea nu mai văzuse! Avea ochii la fel de albaştri ca apa Mării Caraibelor din atlasul ei de geografie, cu gene lungi şi blonde, cu sprâncene arcuite şi buze subţiri. Când o văzură, se lungiră într-un zâmbet. Rochia ei, îşi dădu seama Mira, părea să se contopească cu apa adusă de valuri. Cu fiecare pas pe care-l făcea înainte, spre larg, femeia părea să se scufunde de bunăvoie în adâncurile întunecate, misterioase ale mării, sub razele palide ale soarelui ce nu putea trece de norii plumburii. Mira strigă după ea, dar prezenţa străvezie se pierdu în adâncuri. Mai întâi rochia, trupul şi, în cele din urmă, părul de culoarea grânelor, care-i aducea aminte într-o oarecare măsură de mişcarea lină a anemonelor în recifele de corali, se risipiră în apă precum se dizolvă vitaminele lui Kazimir într-un pahar. Deşi alergă până la apă cu sufletul la gură, Mira nu o prinse din urmă. Privi lung şi neîncrezătoare spre întinderea albastră, apoi se aplecă să-şi treacă 30

mâna prin apa rece, iar imaginea se întunecă şi se lumină pentru a doua oară.

—Mira! Mira, te rog, trezeşte-te! O să ne găsească bunica şi se va supăra!

Kazimir părea, şi era, de fapt, foarte speriat. Când deschise ochii, Mira fu uimită să-l vadă acolo. Mai uimită, chiar decât fusese atunci când se văzuse pe acea plajă, întrucât acum se afla din nou în bibliotecă, lângă fratele ei mai mic, care o privea îngrijorat. O durea puţin spatele şi se ridică cu dificultate în şezut, dar îşi reveni rapid.

—Unde a dispărut marea? întrebă ea, privind debusolată în jurul său.

—Ce mare?

Pentru câteva secunde amândoi se priviră, iar Mira îşi dădu seama că liniştea bibliotecii îi displăcea mai mult decât simfonia valurilor.

—Uite! exclamă Kazimir deodată, ridicând ceva dinaintea privirii ei. Ai găsit foaia!

Mira o privi neîncrezătoare câteva clipe. Într-adevăr, pe foaia pe care Kazimir o ţinea între degete se afla un desen şi erau inscripţionate numerele douăzeci şi şase şi douăzeci şi şapte, însă ce o uimi pe Mira fu să recunoască făptura cu trup blajin, colorată în nuanţe de albastru şi verde.

Era femeia de mai devreme, purtând aceeaşi rochie magică, având părul la fel de lung, înconjurată de aceleaşi sclipiri de artificii.

—Aceasta este? întrebă băiatul, împingându-se curios în umărul surorii sale.

Mira apucă hârtia între propriile degete, zâmbi şi dădu din cap.

—Da, Kaz! Aceasta este Thetys, zeiţa mărilor şi mama tuturor oceanidelor!

Ioniță Clara, Clasa a XII-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea

31

ILUZIA REALITĂȚII Jocul nepăsător al inimii absente - totul se pierde în derivă, blesteamă raţiunea unui gând picurându-şi calea. Cade, se rostogoleşte, se face plin de fărâmişurile mişcării, cercurile create în zborul derizoriu contopindu-l cu trăirea. Devine esenţă, se împrăştie, e simţită, cade asemeni, se pierde iaraşi... Jocul nemuririi unui apogeu de clipe e încrederea în ceea nu se poate contura, e visul încruntat al vocii fărămiţând coarde adânci, ca şi strigătele neprofanate de îngeri. Jocul pustiului în adrenalina găsirii golului, dar scăpând ei prea devreme, înainte ca anestezia să-şi fi pierdut efectul, simte un gol. Golul fusese acolo, nesimţit, necuvântat, golit de el. De el? De el...

Jocul cuvintelor ca distanţare de epicentrul unui suflet se poartă ca o manifestare menită convieţuirii cu tine în marele joc al vieţii cu ceilalţi. Jocul echilibristicului, un joc învăţat prin detaşarea de frică, înghiţirea efectului factorului de risc şi cultivarea lui până când organismul se obişnuieşte, sau jocul norilor cu soarele, joc din care scapă picături sau raze... Sau ambele… Jocul nearmonios al acelor raze în continuă cădere, sau al acelor stropi ce se ating, se împreună, se despart, se rostogolesc, se izbesc, iarăşi cad într-un etern de nemurire, iar căderile par a marca destructurări bruşte ale formei fine, acum ciopârţită printre materia iritată a pământului greu, murdar. Un joc se continuă cu altul... apoi cu altul...

Acum stropii şi-au constituit un echilibru, curgând pe mici poteci fluide, ungând praful terestru, bătrân, calm şi căzut în mizerie, dar neted în familiaritatea particulelor ce-l ţes. Razele au stat pe tuşă, dar îşi adună vioiciunea şi se avântă topind ploaia. Le era dor de prietenii lor de joacă, aşa că acum îi răpesc înapoi, sub formă degajată, transparentă, ca o răsuflare uşurată a pământului răcorit apoi încălzit.... Toate aceste jocuri străine conduc spre un alt joc… jocul de pretutindeni…, dar unde poate conduce acest joc? Jocurile sunt intenţii simple şi spontane ale înnăscutului de a-şi procrea premeditar trăiri şi replici la societate, gesturi mimice de înţelegere fără cauză, acţiuni nedestinate conştient unui scop. Copiii sunt învăţăceii vieţii, spirite nefinite în actualizarea prezentului, cu gânduri temporare, uşor traversând ficţiunea toposului, mereu ascendând către ceea ce poate provoca un zâmbet.

Picură iarăşi ploaia… Se aud câteva tunete care zguduie cerul, spărgându-l prin chipuri de lumină. Ne putem auzi uneori făcându-ne loc prin ploaie. Ne ferim, avem ochii semi-închişi, ca şi cum lumina ştearsă şi zdrenţuită ar deveni obositoare când îi este plânsă sudoarea, dar ceva inert, abolit în convexul intern al fiecăruia, ar vrea să-l convigă fără explicaţii pe om să-şi descalţe picioarele legate în materiale dure, să-şi ude învelişurile permeabile până la piele, să-şi scuture părul, să-şi steargă genele, să-şi cureţe obrajii, să-şi ude buzele cu apă cerească, să-şi exalteze sufletul dezlănţuit prin jocul chemărilor, lăsând amintirile de odinioară să îl transforme în copilul mereu mustrat pentru imprundenţe. Martori ai schimbărilor lumii, oamenii suferă propriile transformări. Unora le este mai uşor să se regăsească în amintiri decât în acţiunile prezente, alţii doar visează cu ochii deschişi către acele picături de ploaie care se împreună cu lacrimile de regret faţă de anii adormiţi în gunoiul trecutului. Am vrea poate mulţi să ne putem juca cu viaţa, să avem pe cineva care să ne certe frecvent, să ne pedepsească pentru ca încălcările regulilor să capete o semnificaţie şi mai amplă întru irosirea destinului. Jucăriile de care dispunem sunt simple situaţii pe care alegerile le stimulează, dar le lăsăm aievea pierdute în clipe menite uitării, fără să confruntăm inamicii jocului- noi înşine, sub forma luată de amintirea fricii.

Jocuri de vise duse până la violarea persuasivă a visării, care nu mai continuă, ci sunt condensate într-o stare de completare generală, pasivă, fără influenţe dinamice, se revarsă la bătaia clopotului ce marchează joaca. Fiecare ar trebui să se joace cu jocul dat, care devine imediat jucărie. Cărţile sunt jocuri de cuvinte care culminează cu joaca personajelor, însă lectura 32

instigă o joacă a cititorului, în care personajele îşi joacă roluri. Lectorul ia, de asemenea, rolul naratarului- un lector închipuit, şi, deopotrivă, se regăseşte în jocul semnalelor unor personaje, întregul "loc de joacă" devenind un haos al jucăriilor minţii- cărţile. Am vrea uneori să ţinem în braţe emoţiile, să le strângem încăpăţânat la piept, să le păstrăm impropriu, până se vor contopi cu entitatea ce veghează spre jocul complex al vieţii. Dar, cădem în propriul joc de cristalizări ale dorinţelor, cădem uşor, plutind şi neînţelegând, sau greu, bruscând legile gravitaţiei prin greutatea povarei ce ne-o însuşim, ca pe o ultimă catadicsire la simţire. Un copil cu ochi străini de viaţă îşi umple sufletul cu jocuri, în timp ce un om străin de jocuri îşi va umple sufletul cu viaţa periodică. De altfel, nu se închid goluri în niciunul dintre cazuri, jocul vieţii fiind acel suprem izvor căutat pentru umplerea descheiturii vii, sângerânde intern şi ascuns.

Viaţa se tânguie îngenuncheată sub presiunea jocurilor Universului, iar toate sunt doar idei pocnite din deget la strigătul unui jucator pe care nu l-am putea cunoaşte sau înţelege, fiindcă el, “vinovatul”, este acelaşi cu întemeietorul jocului. Întemeietori ai jocurilor pe care ajung să le trăiască, oamenii discern în amănunte trăirea empirică, specifică spiritului mai întâai decât lucidităţii întocmite. Chimitizăm lumea, experimentând toate reacţiile posibile, deşi produşii de reacţie nu fac parte din tiparul prevăzut... Sintetizăm vise, în ochii care privesc spre un orizont plin de bulele roz ale fericirii, fiind gata oricând să-i închidem prin credinţa în imposibil... Facem faţă primejdiilor exagerate, pentru ca viaţa să nu înceapă a se roti în cercul rutinii... Înconjurăm orice sentiment, amplificându-l până la detaşare... Dăm nume trărilor, botezându-ne şi sufletul totodată... Emanăm stări ciudate, respingem valurile ţunamice ale realului, îmbătându-ne cu picături din speranţă... În tot acest timp, de departe, se observă amprentele paşilor care pictează hărţi din jocul fără trucuri, al entităţii umane... Toate sunt jocuri...Toate conduc spre alte jocuri.

Dar ne-ar fi imposibil să ştim numele propriului joc - un joc străin - fără să plagiem un joc zeiesc, al rolului pe care trebuie să-l joci, fără să-i ştii replicile. Viaţa este şansa în care îţi poţi învăţa rolul, pentru ca apoi să-l poţi juca aşa cum ţi-a fost încredinţat... ... iluzia realităţii... ... tragică nelibertate...

33

Ştefănescu Brenda-Ayana, Clasa a VII-a Şcoala Gimnazială Nr. 150, Bucureşti Profesor coordonator: Agica Delia

O PLANETĂ CUM VREAU EU “Ce bună ar fi acum o portocală!”, mă gândeam. Şi undeva în zare am văzut cum începe să se formeze o portocală.

“Ia să o întreb pe pisica Vasilica dacă vrea să mănânce o portocală”. Şi portocala a luat forma unei pisici portocalii.

“Oare pisicile pot mirosi a mere?” Şi pisica cu gust de portocale a început să miroasă a mere.

“Oare pisicile portocalii cu gust de portocale şi miros de mere pot fi planete? În ce galaxie? Oare unei pisici portocalii i-ar plăcea mai mult să fie o planetă telurică sau o stea centrală?”

“Pot fi ce vrei tu”, mi-a răspuns pisica Vasilica cu gust de portocale şi aromă de mere. “Pot fi planeta pe care să locuieşti fericită, ca într-o cetate sau steaua ta centrală, care să îţi dea lumină atunci când ai nevoie.” “Grozav! Eu vreau să fii o planetă.” “Permite-mi atunci să mă prezint: din clipa aceasta sunt planeta ta personala: Planeta Vasilica în formă de pisică cu gust de portocale şi aromă de mere. Să adaug şi puţină scorţişoară?” “Mi-e teamă că scorţişoara va atrage şi alţi doritori. Aş vrea să te păstrez doar pentru mine. Te pot vizita?” “Nu trebuie decât să-ţi doreşti. Trimite-mi un gând şi mă vei cunoaşte.”

Cred că torcea, pentru că simţeam ceva vibrând sub picioare. Aş fi tors şi eu de încântare, dar nu ştiam cum. Mă simţeam bine, dar nu ştiam de ce. În sfârşit tot ce era nesuferit dispăruse. Şi temele lungi, şi profesorii stresanţi, şi lecţiile plictisitoare, şi praful de răutate, şi vacarmul de suflete meschine şi ... mă simţeam bine.

Cred că o să mă mut aici. Pe planeta mea. O să mă împrietenesc cu gusturile, aromele si senzaţiile şi o să mă joc cu cuvintele mele. O să învăţ să trăiesc printre amintiri şi vise şi din când în când voi comanda o ploaie de dorinţe. Oare ora de română nu se poate ţine şi fără mine? Mă rog, dacă face doamna prezenţa, o să mă întorc. Dar o să o rog pe planeta Vasilica, în formă de pisică, cu gust de portocale şi aroma de mere să se facă mică-mică şi să nu toarcă, pentru a o putea strecura în buzunar. Şi, când doamna n-o să se uite, o să o scot şi o să mă joc cu ea şi cu celelalte cuvinte.

34

Critică Niţescu Ştefania, Clasa a IX-a Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino”, Târgovişte Profesor coordonator: Vîlciu Alina

„FLOAREA SOARELUI” de RADU STANCA Opera literară „Floarea-soarelui”, de Radu Stanca, oferă un complex amalgam de emoții și concepte sintetizate într-o idee generală, anume iubirea.

Poezia debutează cu o comparație între eul liric și floarea soarelui, asociindu-și astfel existența cu un element al cadrului natural. O comparație asemănătoare se regăsește în versurile următoare, în care ființa iubită este asemuită luminii, în acest mod evidențiindu-se importanţa persoanei cât și iubirea neasemuită pe care eul liric o are pentru ea, fapt dedus și din mișcarea acestuia continuă spre ea. De asemenea, la dispariția fetei, eul liric devine pustiu și trist, plecânduși chipul, neputând să mai aspire spre înalt.

Ideea este consolidată în cea de-a două strofă unde se zugrăvește imaginea iubitului singur ce își așteaptă iubita. Momentul zilei în care aceasta reapare este răsăritul, perioadă asociată renașterii luminii și prilejului de bucurie și deșteptare din gândurile împovărătoare ce se instalează în mintea eului liric pe parcursul absenței fetei.

Cea de-a treia strofă debutează cu o imagine sinestezică ce îmbină simțul auditiv cu cel vizual și evidențiază modul în care eul lirc asimilează fiecare clipă din prezența fetei, astfel dovedindu-și iubirea și aprecierea, iar epitetul metaforic „câmpul plin de harnica speranţă” accentueaza truda cu care eul liric nu abandonează ideea că are să o revadă pe iubita sa în fiecare dimineață, la răsărit. Următoarele două versuri marchează eliberarea eului liric, care, după efortul depus în noaptea ce a trecut, este liber să fie fericit, simțurile sale destinzându-se în lumină, lumină ce marchează însuși iubirea. În finalul poeziei, este ilustrat portretul îndrăgostitului fericit care se lasă dominat de sentimentele frumoase ce îi acaparează ființa. Epitetul „arterele rebele” are rolul de a accentua vârsta plină de neliniște atât sufletească cât și trupească în care se află eul liric. Ultimele două versuri închid strofa cât și poezia cu o imagine vizuală care aduce în atenția cititorului frumusețea ce s-a născut în interiorul eului liric ca urmare a prezenței copleșitoare a iubitei.

Titlul se află în strânsă legătură cu conținutul textului, ambele făcând referire pe de o parte la condițiile biologice în care floarea-soarelui urmărește lumina pe cer, așa cum și autorul își ghidează viața spre cea dragă inimii lui, iar pe de altă parte, legătura dintre termenii floarea și soarelui este una de apartenenţă, floarea fiind creația soarelui, idee ce poate fi asemuită cu modul în care binele a crescut în eul liric datorită iubitei acestuia.

Așadar, poezia exprimă sentimente profunde de iubire și admirație față de persoana iubită, care devine sursă de inspirație și lumină pentru îndrăgostit, acesta orânduindu-și viața în jurul iubitei, fiind copleșit cu emoție pozitivă care declanșează în adâncul ființei o schimbare spre frumos .

35

Deaconescu Andreea-Maria, Clasa a XI-a, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni, Argeș Profesor coordonator: Vrînceanu Georgiana

IPOSTAZELE EULUI ÎN LIRICA STĂNCIANĂ Noaptea, plimbarea și cetatea. Acestea erau substantivele cele mai comune pentru poetul Radu Stanca, cu care, în genere, alcătuia și-o invitație adresată prietenilor din tinerețe: “Facem la noapte o plimbare prin cetate.”. Cel din urmă cuvânt, purtător al mantiei inspiraționale pentru poet, este spațiul baroc, izbăvitor, al faldurilor baladești care se pogoară atotputernice noapte de noapte.

Spațiul baladesc imaginat în creațiile sale lirice este cel al burgului sibian, cu cetăți divine comparate în psalmii biblici cu însuși Dumnezeu („turn de tărie”), de o atmosferă medievalromantică, cu domnițe închise în turnuri, castele, instrumentar de război, etc. Sibiul este, deci, per excellentiam, „orașul estetic”, în interiorul căruia ipostazele eului se contopesc și se preling pe lângă gleznele vizitatorului într-o muzică presată, mută, a trubadurului.

Nicolae Manolescu amintea de aceste ipostaze ale poetului medieval în “Istoria critică a literaturii române”: „El este autor și personaj, Radu Stanca, dar și Regele visător, Ioana d’Arc lamentânduse pe rug, studentul alchimist, Buffalo Bill, domnul îndoliat din castelul în ruine, Arhimede simțindu-se apărat de cercurile lui în fața soldatului.”. În poezia “Liliacul”, de exemplu, dedublarea se produce sistematic, noua ființă renăscută din poetul burgului fiind o himeră cu chip de “domn înalt, în doliu” : „Din când în când din sufletul meu seara/ Ca dintr-un vechi landou întunecos,/ Un domn înalt, în doliu, alb ca ceara,/ Lâng-un grilaj de poartă se dă jos”. Noțiunea de aequo animo este cel puțin demnă de atenție. În tratatul Les Passions de l'âme, Descartes se sprijină pe filosofia dezvoltată în lucrările sale precedente, în special în ceea ce privește distincția dintre „suflet” și „corp”: sufletul este un lucru care gândește (res cogitans), lipsit de întindere și fără părți; corpul este un lucru întins (res extensa), care nu gândește, definit doar prin întinderea, forma și mișcarea sa. Această distincție reprezintă esența dualismului cartezian. La Radu Stanca, trecutul reîncarnat se scutură, împroșcând nu cu iubirea de natură livrească, ci, mai degrabă, cu un soi de rămășițe ale ungherului intrisec, personificat printr-un liliac: „la ușa raclei joacă-n aer/ Bătând din aripi vesel un liliac...” „Something is rotten in the state of Denmark!” e celebrul vers al piesei shakesperiene Hamlet, pe care-l regăsim într-o ipostază transfigurată și în poezia stanciană Regele visător: „E ceva putred, grav în Danemarca!”. Poetul este acum Regele, acel rege al declinului refugiat în apele unei Danemarci ipotetice: „Și-n timp ce moartea umblă-n Danemarca/ Nestingherită, plină de oroare,/ Învăluit în straie orbitoare/ Eu, Regele, mă plimb visând cu barca...”. Această plimbare pe ape într-o stare de reverie, netulburată de caznele cavalerilor care “hotărăsc, dar lămpile sunt stinse”, sau de ale cetățenilor care “Mor… cu miile pe uliți” amintește de cea a luntrașului Charon, personajul subpământean din mitologia greacă, fiu al lui Nyx. Ca rege-luntraș, poetul primește, deci, sarcina trecerii cetățenilor peste apele tulburi ale Styxului, căpătând apoi, drept simbrie, un obol pe care să-l pună în gura morților-fii risipitori. În „Baladă studențească”, studentul, robul paradisurilor artificiale, este de data aceasta portavocea autorului fascinat de cunoașterea omului, a universului și a zeilor. Acest “tânăr ciudat” cu “ochi străin, demonic foarte” se ascunde sub masca unui “chip suav”, dornic să cerceteze serul dătător de forme noi, mimetice. Exercițiul acesta romantic este potențat chiar de portretul studentului enigmatic și rece, un fel de Luceafăr al poeziei stanciene. Interesantă este 36

influența orientală, din care poetul relevă simbolul dijinn-ului (ca produs al fenomenului alchimic): “Lichidul cu reflexe albăstrii/ Iscă un fum cu forma unei fete”. Relația dintre cei doi evoluează, sesizăm constanța în ritualul înfăptuit la ora șapte; studentul devine însuși prizonierul djinn-ului care i-a îndeplinit ultima poruncă, astfel că domnul „solemn, în frac, necunoscut”, poate fi considerat Iblis, marele „diavol”, superiorul spiritului inofensiv. Și experiența onirică este, însă, de notat: „poate totul n-a fost decât un vis/ Ori vreo halucinație”. Poetul este proiecția vecinului, studentului, „domnului”, djinn-ul și a sinelui: el este pretutindeni în cetate, în camera de studiu, pe strada Fingerling, în ungherul întunecos.

Un alt exercițiu stilistic, al jocului de motive, este sesizabil în “Nocturnă”. Locația favorită a poetului e burgul baroc, Sibiul, posacul local pavat cu morți: “Intru-n Sibiu încet ca-ntr-oncăpere/ În care e un mort (…)”. Parcă, binevenite și asonante aceastei secvențe nu ar fi decât versurile bacoviene „M-afund într-o crâșmă să scriu/ Sau râd și pornesc înspre casă,/ Și-acolo mă-nchid ca-n sicriu.”, decupate din poezia „Spre toamnă”. Deosebirea între cele două viziuni este, însă, la nivelul sugestiei: în timp ce eul liric stancian intră în casă, cel bacovian iese.

Radu Stanca este, inevitabil, un amic al ruinelor – îl vezi, cu ochii minții, deghizat într-o himeră, într-un Rege visător, student ori djinn pe strada Fingerling, umblând în căutarea a noi și noi motive și a răstălmăcirii cronotopului. Burgul sibian îi este într-atât sursă de inspirație, cât și loc de manifestare a multiplelor euri. El face parte din timp, fiind atât de vechi și nou ca însăși Cetatea.

37

Mihalea Cristian Colegiul Național ”Ion Neculce”, Bucuresti Profesor coordonator: Aronescu Maria Daniela Fugit irreparabile tempus Înainte de a porni în viaţă poate că oamenii ar trebui să primească un dicţionar, un glosar cu definiţiile noţiunilor pe care le vor trăi , despre care vorbesc o viaţă şi pe care poate niciodată nu ajung să le cunoască cu adevărat , astfel ar putea alege lucrurile şi faptele pe care vor să le trăiască .

Omul ar afla că „este ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență şi limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului şi structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere şi apte de a efectua mişcări fine şi creierul deosebit de dezvoltat.”

Viaţa „reprezintă starea ființelor organizate care cresc sau se conservă (a plantelor, a animalelor, a omului); timp scurs de la naștere până la moarte.”

Senectutea, „bătrâneţea este etapa finală din viaţa fiinţelor, caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor fiziologice; vârstă înaintată a unui om, planta, animal…”

Timpul „este mediu omogen şi nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile…, care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz.

Oare este Timpul o unitate de măsură? Poate El să evidențieze, să valorifice şi să stabilească structuri pentru neant? Este o umbră? Este roata soarelui şi-a lunii? Este rostul dintre viață și moarte! Timpul este dimensiunea trecerii. Poate Timpul să se oprească, să înlemnească, să se piardă, să se dilate ? Din toate stările sale omul va alege ceea ce la un moment dat, îl poate reprezenta…. Îl poate percepe ca atare. În acest fel omul îşi măsoară în timp viaţa până la senectuteşi mai apoi până la moarte.

Timpul a fost reprezentat în lucrări care ilustrează întocmai trecerea Lui: de la ceasurile care se topesc ale suprarealistului Salvador Dali… la portretul umanizat al Tatălui Timp, operele de artă care vorbesc despre timp au făcut istorie. Motivul trecerii timpului s-a regăsit în numeroase lucrări ale artiştilor renascentişti şi futurişti, rămânând actual până în prezent. Puţini sunt scriitorii care au scris povești despre timp sub forma unor măști, a unor personaje: animale, plante. Sunt autori care pot creea o operă poetică psihologică...Astfel am descoperit o operă „şireată”, un text al lui Radu Stanca, un scriitor, dramaturg, traducător înzestrat cu un talent nativ deosebit. El propune schimbări ale sensurilor cu rolul de a adânci semnificația poetică. El a schimbat realitatea prin ficțiunea simbolică, care este realizată prin analogii, simboluri și semne ce sugerează viața.

Tema reprezintă un aspect general al realității surprins artistic într-o operă literară. În operele lui Radu Stanca este greu de intuit tema... Fiecare cititor poate interpreta, la modul cel mai personal sensurile acestora. Radu Stanca este un autor care lasă publicul- cititor să completeze asupra semnificației textului. În opinia mea tema poeziei „Vulpea” este cea a vieții... a bătrâneții... a trecerii ireversibile a timpului.

Autorul aduce în prim plan două prezenţe: un tânăr spartan şi o vulpe. Cunoaştem faptul că spartanii sunt învățați să îndure orice, așa cum se prezintă şi poetul prin vocea eului. Modul în 38

care vulpea „îşi vâră colţii” , cum mușcă, cum îl face să sufere, să țipe: „Dacă mă mușcă tac șin dur în taină”/„Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite,/ Prea mare-i furtul ca să țip că doare...”.

Vulpea reprezintă bătrânețea, iar tânarul spartan este omul trecut prin viață, care a juns la bătrânețe... Autorul ne aseamănă mușcătura unui animal cu cea a bătrâneții... o rană adâncă, insuportabilă, însă privind în trecut, la frumusețile vieții, la momentele importante prin care a trecut, această durere poate fi tratată cu emoția tinereții. Tânărul spartan este sfâșiat de durerea muşcăturii, dar îndură în taină... nu vrea să „tulbure lumea ce petrece”. În ultima strofă „tânărul” ne mărturiseșe faptul că ascunde în el „o vulpe... care atâta timp cât tace/ Și mușcă-adânc din carnea mea, e bine.../ Ce-am să mă fac când va porni să latre?”.

Spartanului îi este frică de momentul în care vulpea va începe să „latre”, deoarece lătratul reprezintă şi ultimile momente din viața unui om, momentul în care durerea bătrâneții este atât de mare încât nu mai poți rezista și vei rosti ultimile cuvinte.

Toată lumea poartă această „vulpe” pe interiorul său, iar la un moment dat aceasta se va enerva şi va mușca.

Viaţa, care poate fi tumuloasă, vicleană, şireată la început, dar care pare că îi place spartanuluipenultimul vers al textului , pentru ca în final să pară îngrijorat de faptul că ar putea să se îmblânzească şi să fie „câine”.

Radu Stanca a reuși să ne prezinte într-o formă filozofică, cum viața unui om ajunge să se tremine şi cum privind înapoi și amintindu-ți de trecut tace și îndură orice mușcătură din partea vieții.

Bibliografie: http://poetii-nostri.ro/radu-stanca-vulpea-poezie-id-2924/ https://dexonline.ro/ Boldea, Iulian-Teatralitatea şi estetism în poezia lui Radu Stanca Pasca Maria ,Dorina- Timpul în poezia blagiana din perspective psihologice

Frătean Denisa-Maria, Clasa a XI-a 39

Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Stoian Achim IUBIREA - ÎNTRE SALVARE ȘI DAMNARE Iubirea e un sentiment autotelic. Ea a surâs, a izvorât, s-a răsfățat și a pătruns mai apoi în concepția și în operele multor scriitori. S-a identificat în toate formele specifice vremurile respective. Reală, fără îndoială, a conturat ceea ce omul primordial nu a reușit să redea prin cuvinte, articulând sunete doar cu vibrația sufletului. Poeziile lui Radu Stanca reușesc însă o recuperare a arhetipului, a stării originare prin sentimente profunde, invocând puterea miturilor grecești, a eroilor antici, a Bibliei…. Poetul s-a născut purtând morbul romantismului în sine. Cu toate acestea, va găsi el firul Ariadnei în acest labirint în care toate ieșirile, oricum de negăsit, au fost zidite?

Prin meditațiile sale asupra iubirii și timpului, asupra condiției umane, Radu Stanca propune o variantă întrebării insurmontabile: este iubirea un mijloc de salvare sau de damnare, de condamnare veșnică a sufletului? Dilema, depășind granițele percepției omenești, își găsește răspunsul în multe forme, uneori complementare, alteori antitetice…

Având acestea drept preambul, ne propunem să oferim o exegeză utopiei poetului de a contura un sens integral cursului vieții. În subsidiar, prin analiza anumitor poezii, vom urmări ipostazele în care se află omul de-a lungul timpului și vom evidenția varietatea modelelor de „a supraviețui” într-un univers cinic. Primul sărut, primul contact vizual pot conduce la osmoza dintre cele două suflete, sau, din contră, la îndepărtarea lor. Prin intermediul acestei dihotomii, Radu Stanca încearcă să găsească alternative acestei controversate probleme, propunând solitudinea sau erudiția ca forme de a surmonta neputința unei împliniri prin iubire.

Poezia lui Radu Stanca formează un tot unitar, un holos. Toate operele sale curg și decurg una din cealaltă, oferind lectorului o perspectivă largă asupra acestei teme inepuizabile. El propune o abordare exhaustivă asupra iubirii și timpului, deși cuvintele, de multe ori, îi limitează puterea creatoare, afundându-l și mai mult în meditația asupra sensului vieții, asupra valorilor și dorinței de evadare…Atunci când pasărea roșie și Araratul se ivesc la orizont, atunci când totul pare o ghidare spre ieșirea din spirala lui Möbius, când iubirea pare a fi harfa lui Orfeu, apare din nou potopul…Un nou potop, un alt naufragiu, de data aceasta parcă și mai înverșunat. Oare va mai reuși dragostea să elibereze cuplul supus unui ordo amoris sau își va găsi sfârșitul undeva pe fundul mării, încolăcit de flori și idealuri?

Această căutare perpetuă își are originile în „Biblică”, poezie ce postulează cu reperul temporal „La început”, parafrazând prima expresie din cartea I a Bibliei, Geneza „La început a fost cuvântul”, amplificând forța creatoare și unificatoare a iubirii, văzută în ipostaza de poruncă dumnezeiască. Totul a luat naștere în urma unui sărut „La început a fost sărutul/ Și el era pe gura ta…/Depus pe gura mea sfinți văzduhul/ Și lumea s-a născut atunci din duhul sărutului ce ne unea”.

Acesta a reîntregit cuplul, a apropiat eul masculin de cel feminin, contopindu-i într-o singură persoană, formând o ființă androgină primordială. Cu toate acestea, starea de păcat în care s-a născut omul l-a depărtat de Divinitate, a distanțat cele două entități, alungându-le din Eden. De aici a început călătoria omului pe mare, în căutarea perechii, în căutarea sinelui complementar.

Omul nu s-a mulțumit cu resemnarea, ci a perseverat… La fel și proiecția lirică a lui Radu Stanca a fost osândită să caute mai departe un „el” și o „ea” care se iubesc și se reîntregesc, dar căutarea a fost febrilă și scrisul un chin. Scrisul nu e o plăcere, e un travaliu, o nevoie de refulare, de descătușare. Astfel, căutarea devine o necesitate, o nevoie acută și poetul, în „Navigare necesse 40

est” scoate în evidență dorința eului de a găsi o cârmă, de a fi stăpânul propriei existențe, de a face din iubire propria ancoră… În această creație, sirenele insidioase își dezlănțuie cântecul lasciv mai acut și mai aprig decât în oricare alt poem „Și iarăși mă împinge/ În mijlocul genunii/ Fecioarele furtunii/ Mă joacă ca pe-o minge”. Se pare că eul liric era un novice în arta de „a supraviețui”, nu știa de sfaturile vrăjitoarei Circe cu ajutorul cărora Ulise a reușit să supraviețuiască, nu știa nici de cântecul fermecat al lui Orfeu… S-a lăsat purtat în larg, văzând cum „Mă depărtez, m-apropiu/ De țărmul plin de opiu/ De portul cu arvuna”. În strofa de final își recunoaște înfrângerea, decăderea, simte cum lumea îl inundă, îl sufocă „Dar zbuciumul căutării/ Se vede că-n zadar e/ Și rătăcesc pe mare/ La voia întâmplării”.

Cu toate acestea, fără ca el să știe, „a naviga” e un mijloc de inițiere, și nu un sfârșit sau o dezamăgire, e un scop în sine și nu o destinație. Astfel, poetul devine cârma eului deznădăjduit și hotărăște să-l transpună într-o altă corabie, de data aceasta una mai rapidă, capabilă să facă profeții, fiind confecționată din stejarul sfânt de la Dodone. Această navă perfectă, numită Argo, îl va ajuta să găsească răspunsul la întrebarea lui. În „Argonautică” Radu Stanca scoate în evidență puterea salvatoare a iubirii care dăinuie în timp, a dragostei statornice „Și-acum iat-o, limpede curgere/ Lunecând prin vâltori, printre fulgere/ Neatinsă, înaltă imagină./Pe când toate în jur sunt paragină…”. Așa cum făpturile obosite se odihnesc uneori în acel „lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului” conceput de Marin Sorescu, tot așa și lectorul trebuie să zăbovească puțin printre versurile acestei meditații pentru a se regenera cu sevă nouă. Această poezie are la bază la mitul argonauților, cei cincizeci de eroi considerați floarea bravurii și eroismului epocii lor care pleacă în căutarea lânii de aur, o bogăție materială. După multe încercări și obstacole, au reușit să ajungă pe pământul făgăduinței unde au comis un hybris luând lâna de aur pe ascuns și fugind cu Medeea, bogăția spirituală a lui Iason și ajutorul de nelipsit în vederea îndeplinirii misiunii lor. Acesta este un model al iubirii ca forță salvatoare, ca „act centrifug de altoire metafizică” (José Ortega y Gasset). Așa cum Noe reușește să scape din urgia potopului, folosindu-se de ajutorul unui porumbel, la fel cuplul din poezia „Argonautică” demonstrează că toate încercările de a periclita corabia vieții sunt zadarnice atunci când căpitanul său este iubirea vegheatoare „Își închide cu grijă aripile/ Și de acolo, din vârful catargului/ E stăpâna urgiei și-a largului”. Statornicia ei „Nici un val nu-i abate privirile/ Nici un sunet la cârmă rotirile” va fi răsplătită cu victoria asupra morții lăuntrice. Corabia căutătoare trece din Purgatoriu în Paradis „În zadar însă fură cu toatele./ Până la urmă scăzură și apele”, conducând spre o ipotetică refacere cosmică. În opoziție cu acest exemplu de iubire ca forță salvatoare, dacă ne abatem privirile spre un alt ocean, spre o altă mare, putem observa că pe o altă corabie se află durerea. În „Cea mai frumoasă floare”, iubirea nu mai reprezintă un mijloc de salvare, ci de damnare, un far spre pierzanie.

Orbirea lăuntrică, dorința de a epata, indecizia, intensitatea prea mare a sentimentelor au de cele mai multe ori repercusiuni grave „Dar florile, prea multe într-o seară/ Cu pești de aur prinși la subțiori/ Corabia de foc o scufundară/ Și toți muriră-ncolăciți de flori”. Candida floare devine simbolul anticipativ al neîmplinirii, un simbol mortuar care conduce sufletul pereche în Infern, în chinul veșnic al misiunii eșuate.

O singură cârmă, o singură Nirvana, și totuși o multitudine de neinițiați în arta de „a se dărui” care nu reușesc să-și conducă nava la liman. Oare va reuși Radu Stanca să arate adevărata cale, adevăratul drum? Oare va găsi el o definiție pentru „a iubi” sau pentru „a fi iubit”? Printr-un simbolic pact faustic, cu siguranță ar fi primit revelația, dar nu aceasta a fost menirea lui pe pământ. Nu el a fost poetul mesianic, ci Octavian Goga, așadar el a încercat doar să ofere alternative pentru a scăpa de riscul unei melodrame terestre. Prima alternativă evidențiată este 41

înțelepciunea. Așadar, în „Arhimede și soldatul” el face o pledoarie pentru cunoaștere ca singurul țel și ideal pe care o ființă efemeră ar trebui să îl aibă „Și chiar dacă le vezi întinse în zgură/ Esența lor e tot idee pură”, „Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele/ Înconjurat de cercurile mele/ Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber/ Cât timp le am pe ele, eu sunt liber”. Poezia face aluzie la biografia matematicianului Arhimede care a fost ucis de un soldat roman în ciuda ordinului primit de a fi lăsat în viață. El și-a consacrat întreaga existență științei, culturii, fiind o alternativă a iubirii. Ambele îți oferă libertate, dar pot duce și la suprimarea acesteia.

Obosit și meditativ, proiecția lirică a lui Radu Stanca în opera „Corydon” conchide că poți fi „cel mai frumos din orașul acesta”, în deplină solitudine, departe de ispititoarele mreji ale iubirii sau înșelătoarele deziluzii ale cunoașterii absolute. Poetul propune astfel singurătatea sau narcisismul ca posibile mijloace de a depăși angoasele ce survin alegerilor făcute pe parcursul vieții. Uneori trebuie puțină emfază pentru a străbate cu demnitate burgul, pentru a scăpa de povara existențială „De mine vorbește-n oraș toată lumea/ De mine se teme în taină tot burgul/ Sunt prințul penumbrelor, eu sunt amurgul”. Dar oare acest dandy, acest tânăr îndrăgostit de propria imagine, nu va fi pedepsit de zei, la fel ca Narcis odinioară și nu va deveni el doar un simbol, o iluzie? A nesocoti dorința nimfelor, a te opune cursului normal al vieții poate constitui un hybris și se pedepsește cu moartea.

Concluzionând, consider că Radu Stanca ne-a oferit o perspectivă detaliată asupra timpului și iubirii, asupra ciclicității vieții, reușind să traseze o cale pentru toți cei care se pierd în lume ca într-o orgie perpetuă. Viața nu e infailibilă, e plină de „valuri”, de încercări, de iubiri ascunse sub diferite măști, dar există un refugiu, o scăpare pentru fiecare. Lupta iubire-singurătate se poartă în lumea intrinsecă a fiecăruia și își găsește răspunsul doar în lirica poetului. Totuși, întrebarea care se cere a fi pusă este: în care poem ne vom găsi împlinirea.

David Ana-Maria, Clasa a VIII-a Şcoala Gimnazială Mironeasa, IAŞI 42

Profesor coordonator: Enescu Elena-Larisa FATA ȘI ZMEUL- O DRAGOSTE IMPOSIBILĂ Poetul Radu Stanca este considerat unul dintre precursorii postmodernismului actual şi a făcut parte din Cercul literar de la Sibiu, în anii 1940, alături de poeţi precum Şt. A. Doinaş şi L. Blaga. Poeziile sale de dragoste sunt scrise în descendenţa liricii erotice eminesciene, dar au numeroase elemente de modernitate, adaptate concepţiilor şi stilului său propriu. ”Fata şi zmeul” de Radu Stanca este o operă literară scrisă în versuri, în care autorul îşi transmite în mod direct gândurile, ideile şi sentimentele prin intermediul eului liric. Mesajul liric al poetului este filtrat şi transmis prin arta de a povesti întâmplarea, iar personajele capătă o alură simbolică ce reprezintă întruchiparea existenţială a eului liric, personaje care nu sunt altceva decât măşti ale autorului, transfigurări ale propriilor idei, gânduri şi concepţii.

Poezia Fata şi zmeul este inspirată din literatura populară şi are la bază mitul Zburătorului, unul dintre cele patru mituri fundamentale româneşti, pe care scriitorul îl prelucrează într-o manieră nouă şi originală. Tratat anterior de poetul Mihai Eminescu în poemele Luceafărul, şi Călin (file din poveste), cât şi de Ion H. Rădulescu, Radu Stanca impune prin opera sa literară o altă viziune asupra miticului Zburător, prin demitizarea acestuia, în finalul poeziei. Construinduşi poezia în jurul acestui mit preluat din literatura populară, autorul ,,narează” povestea de iubire dintre o fiinţă pământeană, fiica unui domn, şi o fiinţă supranaturală întruchipată de un zmeu.

Asemenea fiicei de împărat din Luceafărul lui Eminescu, eroina din poemul lui Stanca se îndrăgosteşte de zmeu, o fiinţă care provine dintr-o altă lume. În poezie se pot identifica tema iubirii dintre o fiinţă pământeană şi una supranaturală, tema duală viaţă-moarte, cât şi tema luptei dintre bine şi rău preluată din basmele populare. În prima strofă, descrierea zmeului ce ,,avea braţe de vipere” şi în ,,trupul zvelt un şarpe” arată faptul că acesta are o înfăţişare aparte ducându-ne cu gândul la motivul simbolic al şarpelui şi semnificaţiile mitologice ale acestuia. În folclorul românesc şarpele are o semnificaţie dublă fiind un simbol erotic şi funerar în acelaşi timp. Însă, în mitologia românească, şarpele este considerat un simbol malefic, ca urmare a greşelii ,,originare”, ipostază în care apare cu precădere în basmele şi baladele populare. În poemul lui Stanca, trupul sub formă de şarpe al zmeului aminteşte de şarpele biblic care s-a strecurat în grădina Edenului pentru a o ispiti pe prima femeie. De aceea, în cea de-a doua strofă, tatăl fetei, ,,domnul ţării”, înţelegând pericolul din partea zmeului pentru fiica sa, porunceşte ca acesta să fie ucis, urmând ca eroul să primească drept răsplată tronul şi mâna fiicei sale. În cea de-a treia strofă, este descrisă lupta dintre voinic şi zmeu la cărui trup se ,,prăvăleşte-n scrum” la final. Lupta dintre cei doi poate semnifica triumful binelui asupra răului, temă specifică basmelor, dar poate avea şi conotaţii religioase, prin comparaţia cu lupta dintre Sf. Gheorghe şi balaur. În ultima strofă, adevărul este revelat iar fata îşi mărturiseşte dragostea faţă de zmeu şi nicidecum pentru voinic, o fiinţă pământeană ca ea.

Observăm astfel, cum Radu Stanca, conform accepţiunilor moderniste, demitizează mitul Zburătorului prin dragostea fetei oferită zmeului – o fiinţă dintr-o altă lume, şi nu voinicului – eroul pământean, aşa cum se întâmplă în încheierea poemului Luceafărul. Tot în final, observăm că autorul încalcă inclusiv legile basmului întrucât fata nu se îndrăgosteşte de voinicul care o salvează de zmeu, ci dimpotrivă, îi pare rău că cel din urmă a pierit ucis. Poezia nu are un happyend, cum se întâmplă la sfârşitul poemului eminescian. Eroii încalcă legile firii umane şi sfârşesc în mod tragic din cauza incompatibilităţii naturii lor.

Dincolo de substratul mitologic şi conotaţiile religioase, parcurgând textul de la început până la 43

sfârşit sesizăm că acesta are o tematică, atmosferă şi o modalitatea de construcţie ce ne introduc în lumea mirifică a basmului deoarece regăsim motivul fetei de împărat, tema luptei dintre bine şi rău cât şi personajele specifice: voinicul, împăratul (domnul ţării), fiica acestuia (fata de împărat) şi zmeul (Zburătorul). Originaliatatea poeziei însă, provine din abaterea de la tradiţia basmului şi încălcarea legilor acestuia. Observăm că fiica domnului ţării nu se îndrăgosteşte de voinicul ce ucide zmeul şi o salvează, ci suferă din cauză că acesta din urmă piere în luptă. Tocmai din această situaţie nouă se naşte originalitatea poetului care atrage atenţia prin noutate şi neobişnuit.

La nivel semantic, utilizarea cuvintelor ,,spadă”, ,,tron”, ,,voinicul” ne introduc în lumea basmului, dar care se abate de la structura şi atmosfera tradiţională şi introduce în schimb un element de mister medieval, cu un aer uşor în stil gotic. Astfel, poezia înfăţişează personaje care se mişcă într-un ev mediu întunecat, cu influenţe mitice şi sunt puse în faţa unor situaţii limită, ce amintesc de aventurile cavalereşti. În concluzie, Radu Stanca a reuşit şi a impus un model propriu al poeziilor sale, care pentru cititorul din secolul XXI, constituie un prilej de a se delecta cu o poezie modernă şi extrem de interesantă.

Bădăruţă-Haşigan Ionuţ, Colegiul Naţional „Octavian Goga” Profesor coordonator: Vișan Ramona

MARELE PREMIU AL JURIULUI

RADU STANCA ÎN OGLINDA TIMPULUI Reprezentant de seamă al Cercului literar de la Sibiu, Radu Stanca este un poet al evocărilor fastuoase şi al sentimentului elegiac al trecerii, ce rescrie în versurile sale spectacolul inefabil al existenţei, într-o expresie teatralizantă şi patetică, gravă şi solemnă totodată.

Prin poezia „Oglinda timpului” poetul se raliază la marea cultură aducând în prim plan tematica cronosului, o temă recurentă a liricii sale. Ideea ireversibilității fluxului temporal progresează în acord cu trăirile eului din planul existențial al corporalității efemere și al perisabilității ontologice.

Poezia este o nouă ars doloris, abordată din perspectiva acceptării și înțelegerii efemeritatii ființei umane. În prima parte, poetul se expune cu o indiferență simulată transformărilor pe care timpul, demon distructiv, le-a săpat în „obrazul” și „inima” sa prin „lent omor”, „cu premeditare”.

Metamorfozele realului sunt simțite de poet ca o ruptură, o deconectare de propria-i ființă, ca o „crimă surdă” ce destructurează unitatea trup-suflet, lăsându-l pe poet uimit în așteaptarea unui răspuns sau a unor certitudini în fața celui care „ucide”.

Dincolo de masca „acrelii …de cireş sălbatic”, poetul descoperă urmele adânci lăsate de cel care 44

omoară „vârând îndemânatic/ tot mai adânc în inimă tăişul”, raportându-se cu sinceritate la chipul său redefinit mereu de timpul care „înaintează” , „umplând cu spuma mării părul”. Prin „amintiri tulburătoare” se deschide calea spre trecutul său fracturat de timpul individual, dizolvat în „oglinda sa neîndurătoare”.

Circumscris metaforei dominante, discursul liric se dezvoltă succesiv și pulsează dinamica poeziei prin implicarea afectivă a poetului care se accentuează odată cu ieşirea din starea de „nepăsare” în fața realității și cu efortul de oprire a timpului prin amintiri, amintirea fiind panaceul de eternizare a umanului. În lupta cu cronos și din dorința de a învinge, poetul înţelege că numai memoria poate restitui timpul, ca singură modalitate de amânare a destinului: „Suntem memoria noastră, acea grămadă de oglinzi sparte”, spunea Borges.

Timpul etern, abstract, una dintre categoriile apriorice kantiene, exercită presiune asupra omului, care biologic trebuie să trăiască într-un timp limitat. Poetul apelează la simbolistica oglinzilor în încercarea de salvare a umanului de efemeritatea și ireversibilitatea temporală, întâlnindu-se astfel ideologic cu Seneca, gânditor grec care spunea că oglinzile au fost descoperite pentru ca omul să se cunoască pe sine însuşi, dar şi pentru a-i reflecta adevărul (vezi trimiterea la Meduza pietrificată de malefica față reflectată în scutul lui Perseu).

Procesul dizolvării relației opoziționale a planului fizic, real, degradat și contaminat de trecerea timpului cu cel al amintirilor, al trecutului, se realizează prin fenomenul de oglindire, un miracol spre o lume dincolo de imagine, o revelaţie a accesului spre lumea transcedentală. Forțat de contextul existential, de ruptura iremediabilă a ciclicității temporale, poetul și-a găsit forța interioară de a se desprinde, de a se detașa de realul imaginii sale din oglindă și de a se întoarce spre sine: „Am azvârlit oglinda la o parte /Să nu mai văd cum timpu-înaintează”.

Prin adevăr și cunoaștere, valori esențial universale, Radu Stanca dă sens umanului, îmbogățit cu „povețe” acumulate trecând prin viață, povețe împrăştiate de sfidătorul Timp, experimentând provizoriu o stare interioară emoţională în care simțurile par înșelate odată ce pătrund dincolo de orizontul lucrurilor.

Momentul de maximă luciditate și afectivitate este produs de impactul existenţial între cele două stări de incompatibilitate: pe de o parte, timpul zgomotos, agresiv, „auzit cum râde și sfidează” printre țăndările oglinzii sparte și pe de altă parte, el, Poetul în fața cioburilor, „multiplicat în ele”, surprins în momentul revelației ce-i dă puterea de a râde la rândul său, aproape complice.

Viziunea poetului, ipostaziat ca fiinţă proteică cu „ atât de multe feţe” aminteşte de jocul existent încă de la Platon între Acelaşi şi Celălalt, reflectând caracterul „paradoxal” al identităţii. De la afirmaţia lui Heraclit, conform căruia nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu, la aforismul lui A. Rimbaud „Eu este un altul” , la mărturisirea lui Tudor Arghezi „ sunt în mine nişte doi” până la mărturisirea lui Radu Stanca „Şi ridicând de jos acele ţăndări/ Eu m-am multimplicat în ele” se subliniază constant faptul că identitatea se construieşte prin confruntarea dintre acelaşi şi altul, dintre simultaneitate şi alteritate. Într-o prezumtivă asociere cu figuri mitologice, Ianus şi Proteu ar corespunde ipostazelor majore ale acestei instanţe lirice proteice.

Omenirea, prin vocea poetului, avertizează subiectul liric personificat, că metamorfoza spectaculară a eului, proteismul este un remediu împotriva neantului.: „O! Timpule, tu ce împarţi poveţe/ De mult timp vei avea acum nevoie/ Ca să ucizi atât de multe feţe”. Fragmentul consemnează momentul în care fluiditatea lirică e „spartă” pentru ca apoi energiile să se risipească într-un fenomen atemporal - „trecând, cum trec pe mare vechi catarge”- care are menirea de restabilire a echilibrului. Din punct de vedere compoziţional, recunoaştem utilizarea unor rapeluri intertextuale autohtone sau universale de tipul citatului: „- O, timpule, te-opreşte! Şi voi, grăbite ore,/ Lăsaţi al vostru zbor;( Lacul, Lamartine), aluziei livreşti ( „Acelei clipe aş 45

putea să-i spun, întâia oară:/ Rămâi, că eşti atâta de frumoasă!”( Faust, Goethe) / „Opreşte trecerea.[…] opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.”( L.Blaga, În marea trecere). Privit din perspecivă livrescă, textul lui Radu Stanca este şi o replică la marea creaţie eminesciană, fiind şi el o glosă asupra timpului ireversibil şi fatal.

Finalul este surprinzător de inedit: poetul nu încearcă să refacă oglinda spartă, sinonimă cu restituiri și fracturi de memorie, ci învață să supraviețuiască „multiplicat” în ţăndările și cioburile create în lupta cu Timpul unde fiecare ciob devine o lume, fragment de memorie, de amintire, de suflet și de viață: „De mult timp vei avea de-acum nevoie/Ca să ucizi atât de multe feţe”. Aşadar, deşi timpul nu-i aparține poetului, i-a dat mai „multe feţe”. Speranța umanului de a surprinde timpul și de a nu se lăsa înfrânt în lupta sa e captată de optimismul din finalul poeziei „căci pe măsură ce le vei ucide“, „tot mai mărunte țăndări îmi voi sparge”. Spărgându-le, poetul se multiplică și reintegrează umanul în marea oglindă a vieții.

Concluzionând, timpul şi omul sunt la Radu Stanca misterele esenţiale. Problema timpului implică şi problema eului, căci, până la urmă ce este eul ? Este trecut, prezent şi anticiparea timpului ce va să vină, a viitorului. Aceste două enigme, aceste două probleme esenţiale ale filosofiei şi din fericire şi pentru noi, nu vor fi niciodată rezolvate, aşa că putem continua la nesfârşit să ţesem teorii, pentru ca apoi să le desfacem şi să încercăm altele noi.

Bibliografie Jorge Luis Borges, Borges despre Borges, Cluj, Editura Dacia, 1990 Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, Bucureşti Polirom, 2010 Radu Stanca, Versuri, Cluj, Editura Dacia, 1980

Creaţie Liberă – Poezie 46

Drama statuilor de la Universitate şi alea 17 amintiri create acolo

Talpoș Vlad, Clasa a XII-a Liceul ,,Constantin Brâncoveanu”, Horezu Profesor coordonator: Bocoi Maria

Goana spre fericire de pe Magheru Şi troc de sentimente la Kogălniceanu.

Zilele impare, la fel ca şi paşii mei, în care mă învăţai vals prin bălţile din Rahova.

IUBIRE ÎNTRUPATĂ Iubirea este pura imagine sufletească, Culoarea-i vibrația trupească a Spiritului uman ce-și contemplă Divina creație întru talent și aspirație.

Bucăţi din iubirea noastră ce cad ca şi tencuiala din Centrul Vechi Protestele din oraş în care ne-am pierdut în mulţime şi nu ne-am mai găsit din ziua aia.

-Dragă, suflet, iubirea-ți este un Amalgam de sentimente restrânse Într-o permanentă sinceritate.

Amintirile sunt ingestia trecutului, Prezentu-i absorția rememorării, Viitorul - suspansul iminent Al copleșitoarelor emoții.

Nagy Andrei, Clasa a XI-a Școala Centrală București Profesor coordonator: Scarlat Mădălina Câmpanu Elena Diana, Clasa a XI-a Școala Centrală București Profesor coordonator: Scarlat Mădălina

GUST DE MINE ȘI DE TINE Am să-mi pun mâinile pe pieptul tău, ș-o să bată inima ta în palma mea, vreau să-ți fiu blestem şi chin, chin de dor şi neuitare apăsat, să-ți pătrund în inimă şi în venele de-a lungul corpului.

Să-ți fiu muză şi perfect, şi chiar şi nenorocit uneori.

Să-ți fiu beția de pe buze şi tutunul de pe mână, să-ți fiu şi dragoste şi obsesie.

Să fiu demonul ce-ți răscoleşte insistent visul, ce-ți răscoleşte trupul pe timp de zi, şi mintea pe timp de noapte, să-ți înnebunesc ochii cu al meu zâmbet şi trupul cu ale mele buze.

Parfumul meu să ți se întipărească pe haine, pe buzele tale atât de roşii şi ireale.

Vocea mea să o guşti în fiecare dimineață

ORAȘ 42 de trepte fix până în faţa metroului pe care îl voi pierde, 10 metri de peron pe care să-mi plimb disperarea unei noi întârzieri.

Oglinda retrovizoare în care-mi văd machiajul întins şi sufletul puţin şifonat, Pentru că la Unirii m-am lovit de oameni Şi-mi amintesc să dau uitării uitarea şi pe tine, Al doilea scaun de pe partea stângă unde mă vei găsi mereu în drumul spre casă Şi ţigara de pe scările de la Romană.

Primul vagon şi primele schimburi de priviri mirate cu ceilalţi, 47

alături de o cafea, un biscuite şi un mi-e dor.

Eu te-aş iubi, dragostea mea te-aş nenoroci, iremediabil, gemetele să ți le aud pe pielea mea, iar trupul tău peste al meu să zacă.

Udroiu Maria Teodora, Clasa a X-a Colegiul Naţional„Constantin Cantacuzino”, Târgovişte Profesor coordonator: Vîlciu Alina Dorințele unui suflet trist Vreau să uit de mine, Să zbor, Sau să mă scufund. Și mai vreau să uit de tine, Să pleci, Să te transformi în pământ.

Oltean Iulia, Clasa a X-a Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Vișan Ramona

Vreau să uit de noi, Vestitorii ploii, De suflete goi.

ACRU MORMAN…

Vreau să uit amintirile, Să opresc ploile Și să răsară soarele.

Am sub pleoape nori, Ploi pentru pozele cu noi…

Am să le înec culorile ….

Să rămână negre, de al tău suflet Intensitate…

Îmi vreau diminețile, Îmi vreau înapoi culorile Cu care să colorez inimile.

Sfârşitul e un început aparte, Cu amintiri presărate…

Să nu bei!

Că ai să mă îneci în tine.

Vreau steaua mea la care visez, Îmi vreau aripile pierdute Să pot zbura spre luna mea.

Vreau să mă abandonez, Să mă pierd când visez, Aici nu mă mai întorc.

Încerc să caut mereu alţi ochi, Dar am în rană un ciob: e amintirea! Şi nu mă lasă să găsesc în alt suflet fericirea.

Vreau să mă rătăcesc Pe tărâmuri fermecate, Inima să-mi colorez În culorile fericirii.

Raţiunea e doar un copil însetat de sân Când îl hrăneşti, destoinic omori în mine un gând păgân.

Neîntinată-ţi fiinţa trece în nefiinţă, În anotimp, în pură ştiinţă.

Pleci în zâmbet şi distracţie Trimiţi după mine ploi şi vânt Minutele trec în gând, le transform în ore Rând pe rând…

Acru morman ….

Ghiţă Andrei Doru, Clasa a XI-a Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino”, Târgovişte Profesor coordonator: Vîlciu Alina

48

DESPRE CĂLIMARĂ...

A unui biet poet părăsit.

Și stau lucruri pe masa cu călimară, Secrete uitate, pe-o parte abandonate, Să nu pierzi urma amintirilor, atâta-mi doresc. Și noi transformați ușor, doar că acum fără umor, Ci doar triști, ca pe sfârșite o vară...

Urme negre curgeau pe hârtie Acoperind albul nepătat De gânduri și tristeţe vie Încununate cu-n ritm apăsat. Și versuri lungi, uniforme, Se formau spre inima distrusă Unde, legată cu asprime, Plângea iubirea, ascunsă.

Aievea-n colivii, spunem prostii mii, Fiind doar niște copii.

Marea-ntrebare-i de ce se-ntâmplă, Și oare destinul de ce ne-o alungă, Perfid în gândire, dragostea noastră-i poruncă.

Chipul plin de culoare Se ridică pentru o secundă Și printre lacrimi de floare Se profilă curată o oglindă Un biet om, bătrân, sărac, Cu inima plină de cicatrici, Cu un chip ușor posac Și o viață plină de piedici.

Când vei dori uitare, Gândește-te că nu-nseamnă alinare.

Portretele-mpreună, pe-un perete-ntunecat, Mi-aduc mereu aminte că e mare păcat, Să uiți pe cineva ce cândva te-a marcat.

Un bărbat bogat, înger luminos, Cu un suflet afundat în iubire Și un chip nespus de frumos Privind spre o viață sătulă de împlinire.

O himeră, o stafie, O poezie ce trăiește Și pe sine se tot scrie În lumina ce-o umbrește.

Niţescu Ştefania, Clasa a IX-a Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino”, Târgovişte Profesor coordonator: Vîlciu Alina

Toate prinse la un loc În dulcele joc al vieții, Hrănind un întreg foc Pentru gloria rece a morții.

POETUL

Și își puse jos pana, Se ridică de la masa aglomerată, Își imbrăcă cu grijă haina Apoi plecă să găsească o noua fată.

Prin valuri de rochii catifelate Un om grăbit și-ngândurat s-arată, Purtând cu sine foi albe, parfumate, Însemnate cu-o poezie de mult uitată.

O altă stea fără cusur Pe care s-o privească ore-n șir La umbra unui verde mur, Admirându-i fiecare fir.

Și cu mâna-i grea, frumoasă, Deschide ușa unei odăi pustii În care domnea miros de ceară arsă Și prindeau viață mii de molii.

O nouă iubire orbitoare Dincolo de limite omnești, O iubire plină de culoare Despre care să scrie povești.

Într-un colt luminat lângă fereastră, Sub tavanul înclinat spre răsărit, Se profila o umbră albastră 49

Şi-n piaţa cetății căuta poetul A lui nouă divină mângâiere, Care să-i acopere sufletul Cu cea mai frumoasă floare.

Deaconescu Andreea-Maria, Clasa a XI-a, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni Profesor coordonator:Vrînceanu Georgiana DOMNIȚA DE TABLĂ Domnița mea frumoasă de tablă cu șerpi în păr și cu dinții râzând, pe scut eu te-aș pune s-aștepți sângerând însă uit că de ieri trecutul nu curge decât spumegând.

Popa Sebastian, Clasa a XI-a Colegiul Naţional„Constantin Cantacuzino”, Târgovişte Profesor coordonator: Vîlciu Alina DE-A V-AŢI ASCUNSELEA

Barbarii de piatră colinele-ngroapă aievea aud un tun șuierând dar și de aș fi un fuior de lumină prin zeci de dale m-aș strecura tremurând trubadurii s-ascult.

10,20 și numărătoarea a început Umbre pe pereți aleargă necontrolat, și ușor, ușor încep și eu să fug...

30, mi-e frică, nu mă mai joc, vreau să dispar, să mă fac nevăzut De ce îmi plouă fața și ochii mi se scurg ?

Privesc efigia de carne a bunului dac prin câte mâini de țăran a trecut și tot ce-mi doresc de sub umbra cetății e doamna de tablă sculptată-n zamac.

40,50 iar toți din jurul meu au dispărut Blocuri din beton se încruntă la mine și mă batjocoresc profund 60, joc machiavelic și scârbos, m-ai mințit și te-am crezut 70, m-ai păcălit, și m-ai făcut, ca vocea celor dragi să n-o mai aud curând.

Mă pitesc după o statuie cu trupul desfigurat 80, ” Te rog ajută-mă, căutătorul nu mai are mult de numărat ! ” 90, timpul obosește și odată cu el și al meu trup Negrul acesta m-a făcut să umblu precum ceilalți, am fost complet năuc...

Mi-aș fi dorit ca viața mea să fie alta Dar...

100, cine nu-i gata, este luat cu lopata !

50

Deaconescu Andreea-Maria, Clasa a XI-a, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni Profesor coordonator: Vrînceanu Georgiana

Mîrza Andra Elena, Colegiul Național ,,Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Rădulescu Cătălina

DESPRE SFÂNTUL GRAAL SAU O CĂUTARE ÎN BOCANCII ÎNNĂMOLIȚI

SUFLET MORT -Tu, ce cați' în ceasul nopții s-asculți cântul selenar Și în adâncimea bolții coborât-ai iar și iar, Tu, ce-n ochi citea-vei mituri și în vorbe cauți mantre, De ce ți-s în lacrimi ochii și buzele însângerate?

Tu ce vezi în orice chip oglindirea celui Sfânt Și-ntr-un fir de iarbă proaspăt al Edenului pământ, Tu, ce faci ca dintr-un zâmbet să te-mbeți de feerie Și în versul tău platonic doarme-ntreaga veșnicie...

Cum de azi a ta inimă se preface în nisip Și pierdut ți se scurg pașii prin orașul de nimic?

Tu, ce ieri cătai' în astre s-asculți îngerii cum cântă Și pe demoni îi făceai să se plece întru rugă, Când în ochi îți strălucea neatinsa infinire Și cu lună și cu soare și cu-ntreaga fericire, De ce azi prin vise sterpe vrei în noapte să te-ascunzi, Iar când sufletul îți geme doare groaznic săi răspunzi?

Te-ascultam cu ochii-n ceață, mai că nu voiam s-aud Și tânjeam fără speranță la fantasmicu-mi trecut.

-Azi sunt mult prea obosit, de puteri mi-i suflul stors, Blestematul epilog mi-l recit stins pe de rost.

Cum puteam eu din otravă să culeg dulcea ambrozie, L-am sfidat pe Dumnezeu ori îmi fu doar o iluzie?

Ce-ncercam, ca și un orb, să văd focurile-n beznă?

Viața îmi era un drog pentru inima-mi nebună, Adoram orice trăire că-i durere, exaltare

un cerber se tot plimbă peste podețul roșu de jargoane și un pastel de sticlă adoarme la ospăț; domnița stă frumoasă-n tronul de cafea iar prunii s-au prelins pe turn cu trei sclipiri de os mai brun & lepădat ca boala la fel ca un napoleon cu indigestie severă ce vine și socoate că nu-i ajung soldații și-n postul unei lupte anunță oastea să culeagă panseluțe

ZIUA ELIBERĂRII În sala restriștei cu lungi coridoare vuiesc trubaduri și gloate de ochi azi sulița intră-n peretele temniții și trădătorul e aninat de zălog.

Vuiesc perdele și călindarele gem ostașii ies din celule cu iuda proscrisă în pâlcuri vin pe maidan de-l acuză și capul-i se-nvârte spre jos, peste turn.

Când omul cetății se-nchină la ceruri pomenește de sfinți și leproși dar nimeni de-a fir de castel nu îngaimă de straja păgână ce Sibiu'-adumbri.

51

Doar să simt că sunt în viață, sufletul că îmi tresare.

Ideal mi-era și plânsul, măreție zăcea-n el Și în goană o lua pulsu-mi, mă-nălța din iad în cer. Și cu bune și cu rele viața îmi era un film, Iară eu protagonistul, câtă dramă...cât sofism!

Dar s-a terminat scenariul, și-acum îmi mai sunt?

Totu-n jur e-atât de negru, șters, fatidic, muribund...

Vă târâți înspre morminte să vă odihniți odat' Într-o lume devastată de mândrie cu asalt.

Prea mă chinuim aievea a vedea ce nu se vede Și-acum ochii greu mă dor, sufletul mi-e plin de sete.

Nu mai pot gândi a patos și a jind la tot ce văd, Sunt bolnav...cerșesc iar raiul Cu iluzia-i cu tot!

O UMBRĂ ÎN MARE… Spre marea însorită Cu dorul de visare Ieşind pe uşă văd Ascunsă în uitare O umbră prin amintiri, Ce mă veghea din zare.

Mă-ndrept spre ea fugind, Uitând de dor de mare.

Ascult paşii grăbiți, nisipul ce-l apasă…

Lumina lunii cade Pe fața-mi ostenită.

O simt cum îmi surâde, Crezând c-a fost găsită.

Nimic nu mă opreşte Acum sau niciodată, Fantasma mă pândeşte De mine e legată.

Căzând în marea rece Ce-o simt acum mai caldă.

Aştept ca ea să plece Sunt, oare, eu o pradă?

De-a lungul străzii late, O voce grea răsună.

Mă-ntreabă ce-am pățit, De sunt rănită oare…

Privesc în depărtare.

O văd… e tot aici, Ascunsă-n întuneric Ca florile de maci, În marea cea albastră şi- nsorită…

Angelescu Ana Maria, Clasa a XI-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea DRUM SPRE INFINIT… Acum că suntem toţi aici Și apa ne încălzește picioarele reci…

Vom dedica eternitatea razelor de soare, Ascultând surâsul vântului. Și vom lăsa…

Poate… insectele să se joace pe pielea palidă…

Cum lăsăm și atingerile tandre să ne dea fiori.

Părul lung să imite mișcarea valurilor, Iar apusul să ne trimită o scrisoare… de adio…

52

în mări Departe, înecate, Să stea în nisip, toate. şi mergi pe diferie poteci şi ascunde-ţi şoaptele în veci În timp, aruncate, Să adoarmă în linişte, poate şi aleargă pe diferite câmpii şi ascunde-ţi gândurile în colivii În siguranţă, amestecate, Să se schimbe, abandonate şi hoinăreşte pe diferite alei şi ascunde aici tot ce vrei În pământ, îngropate, Ca să le regăseşti culcate. Şi când termini de ascuns sau găsit Nu uita să te întorci cu bine, şi, chiar dacă, probabil, ai uitat de noi Eu tot o să mă regăsesc în tine...

Proteasa Cătălina Alexandra, Clasa a XI-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea IUBIREA AMORFĂ Priomordial sentiment insipid, Ce straşnic face inima să bată Tu ştii că ea pulsează nesfârşit Dar tu o simţi ca prima dată.

Ce simt acum nici eu nu ştiu E gol, poate îmi e rău, poate e foame Dar tot ce fac reacţionează diferit E stimulată de ale tale toate.

Tremur, stau, respir, despărţită pe jumătate Gândirea-i specioasă, cumulată toată-n date E o lumină oarbă ce te conduce în pustietate Efemeră siguranţă te alungă în hazarde.

Seamănă azi cu ieri şi mâine cu azi Eu uit ce tot ştiam, rămâi tu ca răgaz şi peste tot te văd, că peste tot exişti Măcar priveşte-mă să ştiu că nu mă minţi...

Bălan Briana Cleopatra, Clasa a IX-a B Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Profesor coordonator: Târziu-Gal Andreea

REÎNTREGIREA SINELUI E prea târziu să te gândeşti la noi şi prea devreme să te gândeşti la mine, Dar poţi pleca în călătorii să te cunoşti, Că poate aşa te vei întâlni pe tine... şi străbate diferite cărări şi ascunde-ţi visele

MUZICĂ, IAR… Var de stele, De aur, de pietre Metamorfoză a ceea ce pot avea ...

Gândurile se sparg, Le duc, le pierd, Le chem, le neg, Acasă – doar aripă neagră.

Nimeni nu vrea, nimeni nu ştie.

Mă opresc, mă descarc, adorm.

53

Irisul e floarea pe care aş planta-o în mine – pământ pentru floare.

Alb, simplu – obiect. Nu e o floare care sămi placă.

E doar linişte provocată, nimic mai mult.

Nu violet, alb. Poate galben. Atât.

Simt ca un om, mireasma ta e din nou limpede.

Două zâmbete şi ziua de mâine.

Rus Maria, Clasa a IX-a B Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Profesor coordonator: Târziu-Gal Andreea Hoha Pop Diana Codruţa, Clasa a IX-a B Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Profesor coordonator:Târziu-Gal Andreea

IUBIREA Poate că e ciudat ...

Dacă iubeşti pe cineva, Îi dai drumul să zboare.

Ce e iubirea, de fapt?

Poate un glas, un sărut furat Şi, desigur, pierdut.

Poate că iubirea e ceva roşu, Ceva ce am văzut, cândva, pe stradă.

Nu ştiu, caut mereu, Chiar azi- altă culoare.

DE DIMINEAȚĂ La ora aceasta am nevoie de ceva să-mi limpezească ochii.

Aripile acestea mă pot trezi?

Pleoapele – prizonierele somnului.

Nu mă pot ridica azi din pat să fiu om. Îmi adâncesc faţa în pernă şi gândurile, Poate voi uita.

Albă, o altă realitate paralelă vieţii mele, cred.

Trebuie să cobor din vise, să-mi caut picioarele Soarele deja înghite capete.

Nu va fi etern el, visul; nu.

Isvoranu Ana, Clasa a XI-a A Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Profesor coordonator: Târziu-Gal Andreea

Stanciu Eliza, Clasa a IX-a B Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Profesor coordonator: Târziu-Gal Andreea

SEMINȚE Nu îmi plac florile, totuşi Irisul are ceva aparte. atâta eleganţă şi graţie ... Nu e genul de floare pe care să o pun într-un ghiveci, pe masa din bucătărie, şi sigur nu aş pune-o la fereastră. Nu ar fi suficient.

POLEN A văzut o singură culoare, Galben – polenul din floare.

A adormit privindu-şi mâinile, Fiecare deget însemna un vis.

Somnul lui galben – un ţipăt Spre soare. Agonie.

54

Nu mai ştie motivul, Memoria – covor de polen.

A adormit iar. În gând – propriul zeu.

Bărbulescu Maria Ștefania, Clasa a IX-a, Colegiul Tehnic Motru Profesor coordonator: Georgescu Corina DE CE IAR? Iar e noapte și iar vorbim polemicile tale mă țin trează și iar nu dormim.

Tu îmi scrii și iar sunt poezii dar nu-mi sunt destinate mie eu sunt o altă poezie care nu are rimele pe care să rezonezi tu sunt un poem al luminii nu al întunericului.

Lorena Lăzărescu, Clasa a XI-a Liceul ,,Constantin Noica”, Sibiu Profesor coordonator: Petrina Dobrotă REGINA NOPȚII

Devian Antonia, Clasa a XI-a Colegiul National ”Octavian Goga” Sibiu, Profesor coordonator: Alexandra Tischer

Sunt un suflet răvășit Doritor de alinare, Un trup firav și prea rănit Sclav al morții-n închisoare.

Copacii au în loc de rădăcini Sfinţi, Care s-au ridicat de la masă Şi au îngenuncheat sub pământ Pentru rugăciune.

Suntem stele sclipitoare Ne veghem cu drag iubirea, Tu erai doar călătoare Ai luat cu tine fericirea.

Copacii au în loc de ramuri copii, Copii ce se bucură de viață și cer Şi spre infinitul divin vor să zboare.

Strălucim în miezul nopții Ca un cântec cristalin, Ne renaștem din cenușă, Apoi iarăși, tot murim.

Copacii în loc de frunze au păsări , Păsări plăpânde şi viu colorate Păsări zburânde, încet spre pământ se coboară.

Strâng în mână disperarea Să-mi strivesc amarul vis, Tu deja ți-ai făurit cărarea, Eu mă sting, pierdută în abis.

Copacii în loc de flori au iubire Care primăvară răsare Căutând nemurire.

Eram sclavi ai mărturiei, Nu credeam în legea sorții Tu ești regele mâniei, Iar eu sunt regina nopții.

Copacii nu sunt copaci.

Copacii sunt dreptate. Şi viaţă și foc. Şi rugă şi moarte.

55

Murășan Ligia, Clasa a XII-a, Liceul teoretic ”Octavian Goga” Huedin Profesor coordonator: Loi Daciana

Badea Andrada, Clasa a XI-a Liceul Constantin Brâncoveanu, jud. Vâlcea Profesor coordonator: Bocoi Maria

UNIVERS GOL…

COCOLOȘ DE PRAF DE STELE

Sunt atât de departe de tine…

Ne desparte-o galaxie de clipe transparente, un abis nesfârşit de aşteptare, un ocean de nisip din clepsidra spartă de tine…

Mi-am măturat gândul, Am găsit sub el un cocoloș de praf de stele.

Mi-am uns cu el mâinile și mi-am cuprins chipul...

I-am năclăit aripile cu vâscoasa mea conștiință, Aproape că i le rupsesem...

Deodată, un sunet spinteca cerul minții mele; Curgeau cioburi deasupra mea, Unse cu angoasa conștiinței, Iar eu le prindeam în brațe ca pe un prunc.

Eram desculță, Iar din inima tălpii Îmi șiroiau amintirile.

Mă vedeam din nou copil alergând pe alei, Acest cocoloș îmi era acum mamă și tată, N-avea să mă mai părăsească niciodată, Autoportret într-o oglindă spartă, Așa simțeam acum eternitatea gândului Ce mă lăsase prizonieră a timpului, A vieții și a conștiinței deodată.

Viorile minții răsunau cu ecou...

“Tu nu știi ce-i iubirea” Îmi șopteau vocile dinlăntrul meu, Mă sufocau colierele conștiinței, Nu puteam să mă ridic De focul ce-mi învăluia coapsele. Și cocoloșul meu ardea în flăcări Odată cu mine...

Zadarnic mi se frângeau aripile, Zadarnic mă mințeam că eu nu știu să iubesc, Căci conștiința n-o puteam mătura Și nici trecutul șterge sau urma mea.

Zbor printre stele de plumb, respir aer de foc; mă contopesc cu Universul într-o ploaie de cenuşă…

Timpul mi-a îngheţat inima, plutesc pe cel mai îndepărtat inel al lui Saturn, ca o lună-mpietrită, rămasă singură să plângă toţi sorii din ea….

TIMP DE GENEZĂ Cerul de-opal s-a uzat, iar timpul ancestral e vechi, sufletu-mi vetust e spart în infinite, deşarte perechi… Îmi voi purta paşii molatici de-a lungul potecilor cu vise, ochii-mi vor privi sălbatici în inimile albe deschise.

Buzele-mi udate cu mir şopti-vor vechi romanţe de iubire unde atingerile-s de caşmir, iar noaptea-ngheaţă orice simţire…

Vântul efemer al renaşterii amăgeşte orice tânără făptură, ecourile lui urlă din clipa zidirii, ca în rândurile galbene din Scriptură…

56

Manea Mariana, C.T ”Lazăr Edeleanu”, Ploiești Profesor coordonator: Anisoiu Beatrice Daniela

Vălean Rareş, Clasa a VIII-a Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Profesor coordonator: Târziu-Gal Andreea

LUMEA CUVINTELOR

SFERA

Cuvântul este gând articulat, La rang înalt te-a ridicat.

Exprimă clar, concret, tot ce gândești, Prin El, scriind, simți că te naști poet.

Sfera umanităţii Conţine toate teoremele vieţii.

Nu o atinge! Te avertizez: Vei şti tot, dar nu vei şti să apreciezi ...

Uneori e mai bine să nu ştii aproape nimic, Copil inocent, fericit.

Mai târziu, cuvintele tale – jucăriile tale, Jumătate a şti, jumătate a nu şti.

Cuvinte dragi, de amor, de dor, Ne duc treptat în lumea lor, Ne-nvăluie ca într-o poveste Și au la bază deseori cuvântul "Este".

Cuvinte simple sau întortocheate Poeți fiind le folosim pe toate.

Creăm sonete, idile și pasteluri, Sperând că suntem azi artiști.

Un mic Verlaine, un tânăr Heliade Ori, de ce nu, un crâncen bard avangardist.

Cuvintele de nu ar exista...

Omul s-ar simți slăbit și făr-avânt în viitor.

Cu ele râdem și glumim, strigăm revolta și durerea, Scandăm lozinci și șușotim...

Cuvintele în lumea lor trăiesc prin noi Și se topesc de dorul poeților de pe pământ Ce scormonesc și în vis fărâme de idei cu iz de poezie.

Subțirelu Iulia, Clasa a VI- a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea CÂNTECUL PRIMĂVERII „Verde crud, verde crud...” câtă lumină dă soarele ca să apari cât doarme luna să te aşezi şi-apoi dispari stele răzleţe dansează pe cerul mare ai cale liberă, aşază-te din nou până în soare zâmbeşte cald, mângâie-mi blând sufletul şi “vino” noaptea la mine-n gând înfioară clipa ce trece pe lângă mine zboară încet în sus, în jos şi-apoi în tine eşti verde smarald, sunt verde crud... atât de crud şopteşte-ncet, încet, eu te aud cântă naturii, dă viaţă lumii tu eşti Stăpânul… cea care dă speranţă vremii…

57

Paraschiv Florin, Clasa a VI-a Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea

Badea Ioana Cristina, Clasa a VIIa Liceul de Arte ”Marin Sorescu” Craiova, Judetul Dolj Profesor coordonator: Angela Melania Cristea

Vocala Micuță, Draguță Învață, Scrie, Compune Silabe, Sunete, Semivocale, Cuvinte Descrie, Sugerează, Exprimă Expresivă, Importantă Vocala

COPILĂRIE Copilăria este o stea Desprinsă din zăpezi De pe care privești în jos La mormanul de nisip Unde ți-ai îngropat visele.

Auzi cum bate vântul Și știi că este mama, Subțire ca o frunză galbenă Agățată de cer. Îți este dor de topoganul Unde îți rostogoleai gândurile.

Leagănul scârțâie Iar timpul pare că a ruginit. Ți-ai prins aripi colorate Și zbori deasupra pajiștii Ca un zmeu care se înalță Deasupra copilăriei.

Singură, cartea mă însoțește Ca un fluture cu aripi fosforescente.

Literele ei veghează ca un far Peste copilăria mea.

Cratima Dreaptă, Alintată Desparte, Împarte, Împacă Morfologie, Sintaxă, Propoziţie, Semne Distanţează, Creează, Turteşte Firavă, Blajină Cratima

Tu, dragă natură Tu prea frumoasă zană, Prea frumoasă făptură luminată, Natură, dragă natură!

Cu copaci zvelți si voinici!

Printre ramurile tale Pătrund razele soarelui.

Natură, dragă natură, Te-au distrus si te-au corupt!

A ta privire încântătoare Odată îmi mângâia sufletul...

Trifan Oana, Clasa a VIII-a Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Profesor coordonator: Târziu-Gal Andreea *** Cum e cercul, aşa e şi fericirea, O cale infinită până la găsirea ei.

Cum sunt liniile, aşa e şi tristeţea.

Deşi sunt multe, Fericirea le înconjoară Ca o închisoare protectoare Pentru viaţă.

Infinită mişcare, Centrul tău, cercul tău.

58

Un oraș magic, primitor.

Găinaru George-Sebastian, Clasa a VIII-a Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri” Galaţi Profesor coordonator: Chitic Laila

Clipele dulci petrecute cu tine Îmi amintesc de copilărie, De povești spuse de mama Mereu ascultând cu atenție, taina.

Natură, dragă natură! Şi, deodată, se deschide uşa necuvintelor pe care, cândva, El o ţinea închisă cu lacătul tăcerii şi, dincolo de prag, se vede sufletul Lui murdar de cerneală şi de lacrimi albe de la atâta şters; plouă cu litere, iar soarele cântă doina de jale pentru El... şi ceaţa densă a gândului se risipeşte, iar trupul Său cade în valurile dulci şi amare undeva,ale Destinului... şi tot speră că, în adâncuri îşi va găsi într-un final...

Veşnicia.

Dar totuși simt că încă bate În mine o speranță-aparte, Copilărie sibiană Cu dor de joacă năzdrăvană.

Teodora Șeican, Clasa a VII-a C Școala Generală ”Regina Maria”, Sibiu Profesor coordonator: Camelia Silea COPILĂRIE A fost un timp acela plin de vrajă!

Un timp pe care nu-l voi mai găsi!

Aș vrea să pun azi gândurilor strajă, Prin amintiri să pot tot hoinări.

A fost un timp lipsit de negre grijuri, Un timp în care toate erau joc.

Dar ai zburat copilărie-n aburi.

Unde te-ai dus? În care tainic loc?

Eu nu te las să pleci pe totdeauna. În inimă, în gând te voi păstra.

Privesc și-acum, ca fermecată, luna Și stelele încerc a număra.

Medeea Dordea, Clasa a VI-a Școala gimnazială Regina Maria Sibiu Profesor coordonator: Camelia Silea

Printre povești, covoare fermecate, Printre dragoni, prințese și eroi, Voi rătăci vrăjită ca-ntr-o carte, Să caut timpul scurs, pe-a sale foi.

ORAȘ DE VIS Intru-n Sibiu cum intră ceața-n luna, Mai mult alunecând decât cu pasul, În turn, stau și ascult întruna Cum bate-n noapte ceasul.

DRAGOSTEA Lucrurile lumii acesteia Sunt bătute de vânturi ca trestia.

Dar singură dragostea frățească, Numai ea poate azi să ne unească.

Luminat de lună, podul Lucește-n praf de stele, Stând martor unei istorii Zbuciumate și rebele.

Dacă voi chiar vreți să mă-ntrebați, Nu-i întâlnită numai printre frați.

Nu apare nici doar între gemeni, E între amici și între semeni.

Când simt că pleoapele-mi apasă De amintirea unui dor, Pășesc timid, lăsând în spate 59

E simplu. Mi-e bine! Port dop în ureche.

De tu cauți dragostea curată, Bun exemplu e dragostea de tată.

E dragoste de sacrificiu, Nu poți să-i găsești chiar niciun viciu.

Și-n tot burgul meu medieval, Eu? sunt prințesa fără de cal!

Plutesc într-un nor, sunt în dilemă, Că tot ce-mi lipsește: e o emblemă!

Apoi este iubirea de mamă, Iubire care nu se mai destramă.

Odată ce deplin o înțelegi, Vei fi ca unul dintre-acei mari regi.

Fac lumea să se-oprească-n loc Când trec cu stil în tenișii cu toc.

Gândesc profund, gândesc și privesc…

Aprob doar din cap, evit să vorbesc.

Oare ce rămâne, ce nu trece, În această nesigură lume rece?

Toate trec în fugă, duse de vânt.

Doar dragostea din inimi e lucru sfânt.

Stă lumea-n loc și mă privește, Și Soarele pe cer se-oprește, noaptea, din alergatul după Lună, Și fulgerul mirat, uită să tună!

Nu, nu-mi trebuie aur să port! Îmi iau doar treiningul de sport. Și peste… coroană, mantie și scut. Și ies în stradă sabia de îmi ascut.

Uimesc mereu! vecinele așteaptă Să vadă cât sunt de deșteaptă.

Fac cozi după porți, după gard Să vadă: ce mai am… pe hard…???

Ochiul cel verde îl port cu mine.

E plin de venin, dar… vede bine.

Cel de oțel….îl port, dar închis. Și-l am fardat cu negru deschis!

Bacriu Iuliana Maria, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Profesor coordonator: Rusu Anca

În loc de păr am crengi mătăsoase Și muguri pe ram și flori prețioase.

Am haruri multiple și-un teanc de ispite Sunt sora Meduzei, am limbi otrăvite.

Prințesa din burg Născutu-m-am simplu, atotștiutoare, Din stropi de lumină, din rouă de floare.

Vorbit-a de mine și strada și burgul, Mama e Ziua, tata-i Amurgul.

În colț de burg lumea vuiește.

Acolo se-adună, cu suflet bârfește!

Că... născutu-m-am simplu, atotștiutoare Din stropi de lumină și rouă de floare!

Burgul vuit-a cu mic și cu mare Plătit-am cu aur pe-a mea ursitoare.

Sunt deocheată de priviri pătimașe Și-n loc de ovații… săgeți ucigașe!

În colț de burg lumea vorbește.

Acolo se-adună, cu suflet bârfește.

Eu, … zbor aiurea, că nu am pereche!

60

CINA CEA DE DRAGOSTE RADU STANCA Ţi-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni Sau pentru ce bolesc de dorul lor?

Din boala asta s-ar putea să mor Că prea mă pârjolesc negri-ţi tăciuni...

Mai bine lasă-ţi pleoapele pe ei Să nu-i mai văd cum ard sub obroc.

Rămâie totul doar un simplu joc Fără dureri şi fără de temei...

Dar nu rămâne, ştiu...Şi din belşug Cresc flăcările-n jurul meu, de dor...

Iubito! vino iute c-un ulcior Ca să-mi aduni cenuşa de pe rug...

61

Traduceri Mocanu Alexandra, Clasa a V-a B Poarta Albă Profesor coordonator: Ciobanu Cati ASCENT On how you remained unchanged, As much as I changed by the time You climb the hill with the same step, I - lazilier and more difficult.

And yet both we go ahead Lead by the same unique desire, I had to step over graves You walk by them easily ...

Diana Ionescu, clasa a XI-a, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni, Argeș Profesor coordonator: Vrînceanu Georgiana

ASCENT As unchanged as you remained, As altered I am by time...

You are running up that hill at the same pace, While I am so doing ardously and slower.

TRUBADURUL MINCINOS DE RADU STANCA Eu am, iubito,-n Spania un castel.

Porțile lui sunt prinse-n căngi de aur Și lângă fiecare stă un maur Cu fes de-argint, cu scut și cu cercel.

However, we are still moving forward Drawn by the same unique desire, While I am forced to walk all over corpses, You are avoiding them like they are fire...

Pe socluri mari și verzi dorm lei regești Și prin alei se plimbă triști păunii, Cadâne moi cu lungi și grele funii Târăsc prin ierburi leneșe calești.

This is our path; a coastline, Twisted and harsh. But up on top, Where the panorama must be wide, Where, within cliffs, an ancient elm stands,

La geamuri, vergi albastre străjuiesc, Și prin odăi, din amfore rotunde, Un fum verzui dezbracă și ascunde Bazine cu făpturi ce dănțuiesc.

May the first one who reaches this goal Never have to look back in vain at all.

Castelul are turnuri fără preț Și turnurile-n vârf au streșini care Când strălucesc aprins în depărtare Opresc în loc pe orice călăreț.

It's our way; coastal road, Tortuous and difficult. But up on the ridge, There where's a vast bird's-eye wiew, And where, among the rocks, the old elm exists,

În zori de zi în curți se joacă cerbi Și prin fântâni se scaldă porumbițe, Iar pomii încărcați cu flori și vițe Se leagănă-n văzduh ca niște șerpi.

There's one who reaches of us He will not look back in vain ...

62

Nu pas de om se-aude prin alei Ci pas duminical de antilopă, Doar rozele tresar într-o sincopă Când se presimte-n preșuri mersul ei.

No hay rastro humano escuchado en las calles Sino un paso dominguero de antílope, Sólo las rosas sobresaltan paralizadas Al sentir su llegada en la alfombra.

En un rincón con pieles de martes esparcidas Enanitos sorben miel de las magnolias.

Ahí, recibo heraldos en las almohadas Y bebo el tabaco de largas pipas huesudas.

Într-un ungher cu blăni de jder pe jos Piticii scunzi beau miere din magnolii, Acolo eu primesc, pe perne, solii Și sorb tutun din pipe lungi de os.

Acolo, la un gong, pe tăvi de-argint Îmi vin fazani umpluți și fructe coapte Și curge vinul negru zi și noapte În cupele de crin și mărgărint.

Eu am, iubito,-n Spania un castel Și, dacă vrei, te fac stăpână-n el!

Ahí, en los platillos, sobre bandejas plateadas Llegándome faisánes rellenos y frutas cocidas Fluye el vino negro noche y día En las copas de lilium y lirio hechas.

EL MENTIROSO TROVADOR

Tengo, mi amor, en España un castillo ¡Y su dueña serás si se te ocurre pedirlo

Tengo, mi amor, en España un castillo.

Sus puertas atrapadas en dorados garfios Y cerca de ambas se halla un moro Con escudo, pendiente y fez de oro.

Văcaru-Sora Mihai-Ștefan Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator : Colpoș Codruța

En verdosos pedestales descansan majestuosos leones Y tristes pavos reales se tambalean por callejones, Suaves odaliscas con cuerdas pesadamente largas Arrastrando perezosos carro por las hierbas.

ARS DOLORIS Necesito un nuevo sufrimiento Para que me pueda acomodar al olvido, Pues en tempestad solamente una tempestad Logra saciar, a peñas, la libertad.

Necesito un dolor sin precedente, Para poder derrotar el antiguo dolor, Pues solamente cuando lamente en silencio Por tu silencio nolamentaré más.

Asomados a las ventanas, palos azulados vigilan, Y por las habitaciones, desde ánforas redondas, Un humo verde desviste y esconde Estanques con criaturas que bailan.

Por qué te sorprendes ? Hay suficiente espacio dentro de mi Por un volcan que espera arojar, Hay suficiente espaciodentro de mi por el vino Vertido, en grandes dias, de copa en copa.

Soy más desenfadado que una lesion, Más vasto que una cueva de eras Y quizas hay suficiente espacio dentro de mi Tanto para ti como para el silencio.

Solamente para mi no hay lugar en mi, Solo yo no encuentro mi lugar en mi, Por ello deseo un nuevo sufrimiento, Del que mi fuego chupete a su fuego,

El castillo posee torres sin precio Y aleros situados en sus cimas que Cuando resplandecen en las lejanías Son capaces de frenar a cualquier jinete.

Al amanecer ciervos juguetean Y entre las fuentes palomas se bañan, Los arbustos llenos de flores y viñas En el aire se sacuden como culebras.

63

Vor crește neguri numai în aparență calme.

Por ello deseo un nuevo encogimiento Que mi harpa aprete entre la scuerdas.

Pues solo cuandoarde en mil hogueras, No arderé más en mi hoguera encendida.

Cuvântul de-altadată nu-l vom mai folosi, Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra și vom fi Cu mâinile pe scuturi severi și plini de pace.

BALADA STUDENȚEASCĂ Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu Nimic despre vecinul meu ca scrumul.

Poate-a plecat în zori, de timpuriu, Poate-a murit, căutând zadarnic fumul.

Triști, vom cunoaște ceasul nu după dezmierdări Ci întrebând în stânga și-n dreapta trecătorii, Mai morți ca morții, singuri și fără remușcări, Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Sau poate totul n-a fost decât vis Ori vreo halucinaţie, pe care Am încercat-o lâng-un manuscris Într-un amurg cu vânt şi febră mare.

Săruturile noastre cu flăcările lor N-o să mai incendieze pădurile albastre Iar sufletele noastre, zburând încetișor, N-o să se mai înalțe căzând mereu spre astre.

LA BALADA DE ESTUDIANTE Desde aquélla noche negra no sé Nada de mi vecino como la ceniza.

Quizás hay apartidom temprano en la madrugada, Quizás haya muerto, buscando en vano el humo.

Ca niște ghimpi vom scoate treptat din amândoi Aducerile-aminte și vom privi la chipul Iubirii care cade șovăitor în noi Cum dintr-un țărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

O quizás todo hay asido un sueño O alguna alucinación, que He intentado al lado de un manuscrito En un crepúsculo de viento y de fiebregrande.

Dar liniștea de-atuncea n-o vom mai regăsi, Și singuri vom petrece cele din urmă clipe

Cristina Oprea, Clasa a XI-a Liceul Teoretic „Iulia Zamfirescu”, Mioveni Profesor coordonator : Nora Ciocănea

SÉPARATION Il nous faudrait des milliers d’années pour rebâtir Ce que nous avons brisé hier soir après nous être séparés Et même alors il n’est pas sûr que nous puissions nous tenir Moi pour ton rameau en or, toi pour ma feuille bleutée Une ombre restera toujours entre nous deux pourtant (Nous qui étions jadis collés comme deux poignets Sur la poitrine d’une morte) mais éternellement Croîtront des vagues à l’âme apparemment apaisées.

DESPĂRȚIRE de RADU STANCA Ne-ar trebui o mie de ani sa reclădim Ce-am sfarâmat aseară cu despărțirea noastră Și nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi ( Noi care-am fost pe vremuri lipiți ca două palme Pe pieptul unei moarte) și vesnic între noi 64

Le mot dit autrefois jamais plus nous ne l’emploierons, Le silence exquis d’antan nous ne le garderons jamais.

Nous resterons au-dessus comme les dieux et nous aurons Dans nos mains les boucliers, sévères et pleins de paix.

FRUNZELE (ELEGIE DE TOAMNĂ) de Radu Stanca

Tristes, nous ne saurons plus l’heure d’après nos baisers Mais en la demandant autour de nous, aux passants.

Plus morts que les morts, seuls et sans regrets, Comme les nuages dans le Cosmos en nous heurtant.

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Tous nos baisers avec leurs flammes N’embraseront plus les mêmes forêts bleues Et en volant tout paisiblement, nos deux âmes Ne s’élèveront plus en tombant vers les étoiles des cieux.

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Mais ce silence d’antan jamais ne reviendra Et nous passerons tout seuls nos derniers instants Pendant que la mouette de notre amour mourra Une dernière fois des ses grandes ailes battant …

Fais du feu et arpente la maison Sans rien dire, ni même un mot, Je veux être chez toi comme chez moi…

Ne pas sentir les feuilles voler au vent.

Comme des épines nous arracherons peu à peu Les souvenirs et nous regarderons l’image friable De notre amour qui tombe en chavirant en nous deux Comme d’un rivage rocheux au golfe profond le sable. În timp ce pescărușul iubirii va muri Bătând încă o dată din largile-i aripe...

Couverte de vêtements de nuit Assieds-toi près de moi avec une pelote, Et dévide-la toujours, sans cesse, Pour que je n’entende pas les feuilles qui, sous les pas, grelottent…

Défends-moi, à tes côtés, contre la vaste Terreur de l’automne qui hante…

Et ne me demande pas cette nuit Pourquoi les feuilles m’épouvantent…

65

Gălăşanu Catalin Colegiul Național Pedagogic ,,Constantin Bratescu”, Constanta Profesor coordonator: Radu Irina

POEM You will stay with me, after you go too, The same, untouched, the same inviting odour.

A peculiar island with ways and paths But they bring nowhere my little stroll.

You will stay with me, when you’ll try too To join the woods to lose your heart in there See! Your untouched trail is in my dream I can, anytime, to follow you.

And I would find you, without you even know, And I would find you, wherever you will hide.

My dream is as a regal heel shoe, That regal shoe, that only matches you.

POEM de Radu Stanca O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, O insulă ciudată cu drumuri şi poteci Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine şi când vei încerca Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.

Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa. Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc, Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.

Visarea mea e ca un condur împărătesc Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

ARGONAUTICĂ de Radu Stanca Lucrurile lumii acesteia Sînt bătute de vînturi ca trestia, Numai dragostea noastră stă dreaptă În bătaia vîntului şi aşteaptă.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.

Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori ; Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

Desfăcută de toate ispitele Îşi închide cu grijă aripile Şi de-acolo, din vîrful catargului, E stăpîna urgiei şi-a largului.

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba, Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.

Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.

Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

Nici un val nu-i abate privirile, Nici un sunet la cîrmă rotirile, Printre pîclele moi ce se scutură Numai părul de aur îl flutură. Împrejurul ei toate furtunile Răscoliră cu sete genunile, În zadar însă fură cu toatele.

Pîn-la urmă scăzură şi apele. Şi acum iat-o-n limpede curgere, Lunecînd prin vîltori, printre fulgere, Neatinsă, înaltă imagină.

Pe cînd toate în jur sînt paragină...

And I would find you, without you even know, And I would find you, wherever you will hide.

My dream is as a regal heel shoe, That regal shoe, that only matches you.

66

Opened by all the lures, Is closing it’s wings mindfully, And from there, from the mast’s peak, Is the queen of wraths and depths.

You will stay with me, after you’ll fly too, From my darkened hear, like a caged canary My odd melancholy will eye you in the clouds, My odd melancholy aims better than a gun.

No wave strays her sight, No sound at the rudders spinings, Through the soft mists shaking, Only the golden hair waving.

And my sight will know from every costume, Whatever mask you wear, my sight will see through it.

My dreaming-from a lot others would lead to you, My sadness-from a lot others would recognize you.

Around her all the gales, Stirring thirstly the abyss, In vain, plilfering, Till last the waters decreased.

And now look at her in the clean draining, Slipping through whirlpools, through the lightings, Untouched, the heighten portrait,

ARGONAUTICA The things of this world, Are beaten like the reeds, But only our love stays still, In the wind’s beat waiting.

While all the things are already wasted.

67

Mureșan Denisa Iulia Clasa: a XI-a A Seminarul Teologic Liceal ”Sf. Iosif Marturisitorul” Prof. indrumator: Pop Olivia Ioana

Pletea Ana-Maria, Clasa a XI- a A Seminarul Teologic Ortodox "Sf. Iosif Marturisitorul" Baia Mare FLOAREA-SOARELUI Radu Stanca

FRUNZELE Radu Stanca Aceasta îmi străbate trupu-ntreg, Şi-mi urcă prin arterele rebele, Până când, împlinit, rodesc şi leg Cu toate florile fiinţei mele.

Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Iar când apui în zarea călătoare Obrazul mi-l aplec către pământ.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa Şi numai când răsari tu dimineaţa, Descătuşând din neguri fruntea grea Eu îmi ridic setos spre tine faţa.

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Sorb razele pe care le trimiţi Pe câmpul plin de-o harnică speranţă, Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi Se umplu de-o frenetică substanţă.

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, nici un cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

THE SUNFLOWER Radu Stanca

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem.

Like the sunflower, I'm spinningon the field, Chasing your shining being, And when you're at dawn in the travelling horizon I bow my cheek to the ground.

Plescan Nicolas, Clasa a V-a Poarta Albă prof. coord. Ciobanu Cati LEAVES (AUTUMN ELEGY)

I'm standing all night long like this Andgreedily raise my face towards you Only when you rise in the morning, Unchaining my heavy brow from the night.

Don't ask me anything this night, Nor what time it is, or what thoughts I have You'd better let me close the window, Not to see the leaves falling from bough...

I'm sipping the rays you're sending to me On the field filled with a diligent hope, And I gradually feel how my weary nerves Are filled by a phrenetic substance…

Catch fire and walk trough the house Without saying anything, any word...

I want to feel as at my home Without feeling the leaves flying in the wind...

This –substance- comes and goes through my body, And goes up throughout my rebellious arteries, Until, fulfilled, procreates and connects With all the flowers of my flesh.

68

Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.

Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori ; Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

Jujescu Andreea, Clasa a IX-a C.N.Pedagogic, Drobeta Turnu Severin Profesor coordonator: Trotea Ionelia

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba, Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.

Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.

Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

LES FEUILLES Tu ne me demandes rien ce soir, Ni à quelle heure ou nice que je pensais.

Mieux laisse-moi de fermer ma fenêtre, Ne verra pas que les feuilles tombent du rameau...

POEME Fais le feu et marche à travers la maison Sans rien dire, pas de mots...

Je veux me sentir chez toi comme à la maison, Que je ne sente pas comme les feuilles volent dans le vent...

Tu resteras en moi même après m’avoir quitté, Aussi impénétrable, puis désirable aussi, Une sorte d’île étrange de routes et sentiers Qui nulle part ne ramènent ma piètre flânerie.

Vêtue dans les vêtements pour te coucher Installe- toi à côte de moi avec une boule, Et dévide toujours, sans cesse, Que je n’entende pas les feuilles, sous les pieds comment clochent…

Tu resteras en moi-même quand tu essaieras Rejoindre la forêt et là-dedans t’égarer.

Vois ! Ta trace est creusée dans ma rêverie à moi Et je peux, quand me plaise, la suivre et la chercher.

Défend-moiauprès de toi, de vaste Fléau d'automne qui fait rage...

Et ne me demande pas dans cette nuit Pourquoi m’effraient les feuilles…

Je te retrouverais malgré toute ton opposition, Et je saurais le lieu où tu t’abrites furtivement.

Ma rêverie ressemble au soulier de Cendrillon Qui n’acceptera que ton pied svelte seulement.

POEM – Radu Stanca O să rămâi în mine şi după ce-o săpleci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, O insulă ciudată cu drumuri şi poteci Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

Tu resteras en moi même après ton envolée De mon cœur noir, tel l’oiseau qui de sa cage s’enfuit.

Mon étrange tristesse même en nues saura viser ; Ma tristesse vise toujours beaucoup mieux qu’un fusil.

O să rămâi în mine şicând vei încerca Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.

Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa. Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc, Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.

Visarea mea e ca un condur împărătesc Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

Je te trouverais n’importe l’habit que tu changerais, Combien de masques tu mettrais afin de m’égarer.

Ma rêverie – en centaines de milliers te trouverait.

O să rămâi în mine şi după ce-o săzbori 69

Ma peine – en centaines de milliers te connaîtrait.

Mit Seetang an unseren Füßen öffnen wir die Augen weit um sie anzuschauen.

In diesem Augenblick – sieh-zwei Tränen erscheinen am Ende des Lides, fühlen wir uns wieder wie ein Kind

LE FOGLIE Radu Stanca Non chiedermi nulla questa notte, Nè che ora sia, nè i pensieri che ho.

Lasciami meglio chiudere la finestra, Affinchè non possa vedere come le foglie cadono dal ramo...

Wir weinen, weinen über unsere schwere Leidenschaften...

Umarmt preisen wir die prächtige Sonne die uns mit diesen seltenen Perlen beschenkt...

Fa' il fuoco e aggirati per la casa Senza dire nulla, nemmeno una parola...

Da te voglio sentirmi come a casa, Senza sentire volare nel vento le foglie...

Vișa Daniel Clasa a IX a , CNOG, Sibiu Prof. coord. Iancu Mirela

Rivestita in vesti da sera Appoggiati con un gomitolo accanto a me, E fila continuamente, senza fermarti, Per non sentire le foglie, sotto i passi, gemendo...

Difendimi in tua presenza, dalla vastità Della catastrofe dell'autunno che infierisce...

E non chiedermi in questa notte perchè mi impauriscono le foglie...

BIBLISCHE Zuerst war es der Kuss Und er war auf deinem Mund…

Auf meinem Mund gelegen, machte er die Welt heilig, Und die Welt wurde vom Geist des Kusses geboren, Des Kusses, der uns vereinte.

Aber Hochwasser fegten die Erde, Und wir starben unter der Last ...

Da kam ein Vogel geflogen, Roter Vogel, und das Ararat Stieg siegreich aus dem Meer.

Und wir erhoben uns mit ihm In Richtung des neuen, hellen Horizontes Und über den Abgrund Trugen wir den Kuss vom Anfang der Welt.

Elekes Karola, Clasa a X-a Liceul Teoretic ”Nagy Mozes”, Tg. Secuiesc Profesor coordonator: Bajka Zsuzsa BLÄTTER (FRUNZELE-ELEGIE DE TOAMNĂ) Frag mich nichts an diesem Abend Nicht mal wie spät es sei, nicht nur was ich dänke Lass mich lieber das Fenster schließen Um nicht zu sehen wie die Blätter vom Zweige fallen.

BIBLICA La început a fost sărutul Și el era pe gura ta ...

Depus pe gura mea sfinți văzduhul, Și lumea s-a născut atunci din duhul Sărutului ce ne unea ...

Gib Acht für die ganze Umgebung Der Ärger von Herbstspukt.

Und frag mich nicht an diesem Abend: Warum ängatigen mich die Blätter?

Dar ape mari cuprinseră uscatul Și noi muream tăcuți sub greul lor ...

Veni atunci o pasare în zbor, Pasare roșie, și Araratul Se înălta din mari biruitor ...

Iar noi ne-am ridicat cu el odata 70

Spre zarea nouă și înseninată Purtând peste abisele genunii Sărutul de la începutul lumii.

Manițiu Lorena, Clasa a XI-a B Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Mateescu Mirela

RADU STANCA - FATA SI ZMEUL

SONET de Radu Stanca

Avea în braţe vipere, Şi-n trupul zvelt un şarpe, Îl îndrăgeau frumoasele Cântând molcom din harpe.

Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut – si totuşi a pierit, Aşa incât mi-am zis că o să moară Si dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Dar domnul ţării porunci Ca celui ce-l dă gata Fata mezină îi va fi, Cu tron cu tot, răsplata.

Si chiar dac-ar mai trece inc-o seară Si multe alte-apoi, in şir sporit, Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.

Va dăinui-ntre noi la nesfârsit.

Cruciş cad spadele acum, Şi-n ochi mijeşte plânsul.

Un trup se prăvăleşte-n scrum, Altul stă-nfipt pe dânsul.

Si amândoi, căutând desăvârşirea, Vom invăta-mpreună că iubirea-i Cea mai puternică din slăbiciuni…

Dar fata-nmărmurită-n prag Îşi rupe sânul, greul. « Vai, nu voinicul mi-a fost drag, Ci zmeul ! »

DAS MÄDCHEN UND DER DRACHE Cicur Oana, Clasa a IX-a Colegiul Național”Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Maier Nicoleta

Hielt in den Händen Nattern, Eine Schlange im schlanken Körper, Die Schönen hatten ihn lieb Gemütlich aus Harpen frohlockend.

DAS SONETT Wie Forscher nach seltenen Perlen so tauchen wir. Doch finden wir kaum Muscheln und auch kaum Korallen.

Entmutigt, kommen wir zum Ufer.

Aber der Herr des Landes befahl, Dass derjenige, der den Drachen besiegt, Seine Jüngste samt Thron Als Lohn bekommt.

Wir legen uns müßig in den Sonnenschein, um die lebhaften Strahlen zu verschlingen.

Mach Feuer und gehaus dem Haus OhneWorte, ohne etwas zu sagen Ich will fühlen, dass ich bei dir zu Hause bin Um nicht zu fühlen wie die Blätter vom Wind verweht.

Viele Schwerter kreuzen nun, Und in den Augen rollen Tränen, Eine Leiche in die Asche fällt, Die andere sich in ihr pfählt.

Aber das Mädchen auf der Schwelle starrt, Zerreißt von der Brust sich die Schmerzen, ”Oh, jeh, nicht der Mutige war mir lieb, Der Drache lag mir am Herzen!”

Hüllst du dich in der Bettwäsche ein Sitzt du hier neben mir wie eine Schlaufe Berichtige immer, ohne Pause Damit ich nicht höre, die Blätter unter den Schritten.

71

SONNET Radu Stanca

PAR CONSÉQUENTTU NE M’AIMES PLUS

Tu disait qu’elle ne mourrait jamais Cette minute – et elle est morte pourtant, Et je me disait que l`amour aussi mourrait après Mais tu vois, il ne l`est pas vraiment.

Par conséquent tu ne m’aimes plus, Tu ne veux plus de trésors inaltérables, De fait tu désires des trésors véritables, Des actions, pas de rêves ou de contes révolus.

Et même si une autre soirée passait Et beaucoup d`autres après, de plus en plus, L`amour, il ne disparaîtra jamais, De-aceea pune-ti mâinile pe poale Si-asteaptă-mă sub geamurile tale.

Eu voi veni cu tainice cununi Il résistera entre nous dans l’absolu.

Alors mets les mains sur tes genoux Et attends- moi à la fenêtre, où Je viendrai avec des couronnes secrètes.

Tu me dis que l’infini, ça n’existe pas encore, Tu me dis que tout cela ont été des dons, Au-delà des fausses visions Tu veux me faire croire que tu es mort.

Tu as raison, on parlait des langues différentes Dans un univers divergent, nos mots donnaient l’accord.

Misérablement, en ayant des larmes monocordes, Ainsi deux fronts se montraient distants.

Et pour tous les deux, cherchant la perfection, L`amour sera une véritable leçon Et la plus forte des faiblesses nettes…

Cependant, je me souviendrai Toujours et à jamais de toi, très beau, Parmi des dizaines et des centaines de mots, Avec toi, je compte un autre mort, c’est vrai.

Par conséquent tu ne m’aimes plus.

Cîrstina Miruna, Clasa a X-a B Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Mateescu Mirela PRIN URMARE NU MAI IUBEȘTI

Natea Iulia, Clasaa Xa B Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Mateescu Mirela

Prin urmare nu mă mai iubești, nu mai vrei comori înflăcărate, vrei de-acum comori adevărate, fapte, nu himere și povești.

Zici acum că toate-au un sfârșit, zici acum că toate-au fost doar daruri, vrei pesemne dincolo de geamuri să mă faci să cred că ai murit.

Ai dreptate, alte limbi vorbeam şi-alte zări ținteam cu-aceleași vorbe sub tristeți şi lacrimi monocorde două frunți străine-ncrucișam. Și cu toate-acestea am să-ți port o frumoasă aducere aminte, printre zeci şi sute de cuvinte număr azi cu tine încă-un mort.

Prin urmare nu mă mai iubești.

VANITATE LA PONTUL EUXIN Mare zadarnică ! Mare zadarnică !

Arsă de patimă eşti prea nedarnică.

Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mare de platină, mare de platină, Tu nu eşti dulce nici cât o lacrimă, Încât degeaba ţi-admir stihiile Cu gust amar, ca zădărniciile.

Inaccesibilă şi neavută, Nu cunoşti gura – ah ! – care sărută ...

72

Mocanu Alexandra, Clasa a V-a Poarta Albă Profesor coordonator: Ciobanu Cati

Pletea Ana Maria, Clasa a XI-a Seminarul Teologic Liceal "Sf. Iosif Mărturisitorul", Baia Mare Profesor coordonator : Pop Olivia Ioana

VANITY AT EUXIN PONTOS Adio la prieteni Radu Stanca

Vain sea! Vain sea!

Burned by passion, you're too stingy.

With all the water you've collected in your belly You don't have that drop wich can quench me

Fac reverența cuvenită Și mă retrag din adunare.

O altă umbră mă invită.

Stimate umbre, salutare!

Platinum sea, platinum sea, You're not sweet nor as a tear, That you admire your ghost in vain With bitter taste, as vanity

Nu încercați la despărțire Să-ncrucișați cu mine spada.

De-acum las totu-n părăsire, De-acum am rupt-o cu balada.

Inaccessible and never loved, You don't know mouth - oh! - the kissing mouth...

Rămâneți, cum sunteți, la mese Și nu vă pierdeți dispoziția.

LA PLUS BELLE FLEUR Radu Stanca

VANITÉ AU PONT EUXIN

Qu'est-ce qu’je pourrais t’apporter, mon amour, de la mer?

Le demandait a voix basse un jour. „Des iles perdues en loin La plus belle fleur, quelle soit?”

Mer insignifiante! Mer insignifiante!

Toujours mesquine, mais de passions brûlante.

Le ventre plein des eaux jamais potables La goutte te manque pour m’éteindre le sable.

Maintenant entrevoir a peine dans le mat A terre avec les yeux fermes et la main dans la poitrine Un visage blanc, des mesures hors blanc Et dans ses yeux brillants d'un sommeil paien.

Puis mer de platine, puis mer de platine, La larme la plus douce n’est jamais ta mine, C’est inutile que je t’admire l’abîme D’un goût amer, qui a senti l’infime.

T’es inabordable dans ta pauvreté, Ignorant la bouche qui- ah! donne les baisers…

Une annee tout entière par des iles ensoleillees Et la navire s’arette et couvra en elle...

Tas de fleurs, parce que chaque fleur La plus belle à sa facon, elle était.

Mais trop de fleurs dans un soir Avec des poissons d'or pris aux soubras, Un feu de navire coule Et tous s’en mouri entourés de fleurs.

Au bord il y a deux filles en attends „Ce qoui que tu voullais comme cadeau cette annee?”

Je ne me souviens pas? Il me semble...

73

La plus belle coquille de l'ocean.

L'ARTE DEL DOLORE Radu Stanca

ADIEU A MES AMIS Radu Stanca

Ho bisogno di una nuova sofferenza Per potermi abituare con la dimenticanza, Poichè nella tempesta solo una tempesta Placa, sulle rocce, la liberazione.

Je fais la révérence due Alors que je quitte la réunion.

Mais une autre ombre m'inviter.

Chère ombre, je vous salue!

Şi pentru tine şi pentru tăcere.

Ho bisogno din un dolore incomparabile, Per poter infrangere il vecchio dolore, Poichè solo quando piangerò in silenzio Per il tuo silenzio non piangerò più.

N’essayez pas dans la séparation De vous luttez avec moi.

Maintenant je lasse tout, Maintenant j'ai fini avec la ballade.

Perchè ti stupisci? C'è abbastanza spazio in me Per un vulcano che aspetta di eruttare, C'è abbastanza spazio in me per il vino Versato, in grandi giorni, da coppa in coppa.

Sono più spazioso di una ferita, Più vasto din una caverna dell'ere E forse c'è abbastanza spazio in me sia per te sia per il tacere.

Restez comme vous êtes, sur les tables Et ne vous perdez pas l'humeur.

Mureșan Denisa Iulia, Clasa a XI-a Seminarul Teologic Liceal ”Sf. Iosif Mărturisitorul”, Baia Mare Prof. indrumator: Pop Olivia Ioana

Solo per me non c'e spazio in me, Io da solo non trovo in me lo spazio Perciò voglio una nuova sofferenza Dalla quale il mio fuoco possa assorbire il fuoco.

ARS DOLORIS de Radu Stanca Îmi trebuie o nouă suferinţă Ca să mă pot deprinde cu uitarea, Căci în furtună numai o furtună Astîmpără, pe stînci, descătuşarea.

Perciò voglio un nuovo affronto Che possa la mia arpa stringere tra le corde.

Poichè solo quando arderò in mille roghi, Sul mio rogo acceso non arderò più.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn, Durerea veche să mi-o pot înfrînge, Căci numai cînd voi plînge în tăcere Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge.

Cioboata Denisa, Clasa a V-a B Poarta Albă Profesor coordonator: Ciobanu Cati

De ce te miri? E loc destul în mine Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă, E loc destul în mine pentru vinul Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

ARS DOLORIS I need a new suffering So I can learn to oblivion, For only a storm in storm Appease, on the rocks, the unleashing.

Sînt mai încăpător decît o rană, Mai vast decît o peşteră din ere

I have a pain like no other, My old pain I can defeat, For only when I cry in silence 74

For your silence I will not complain.

Bădăruţă-Haşigan Ionuţ,Clasa a Xa I Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator : Mateescu Mirela

Why are you surprised? There's place enough in me For a volcano waiting to erupt, There's place enough in me for the wine Poured, the great days of the cup in cup.

ZIC SI EU… Radu Stanca Ce multe versuri, ah! ce multe versuri Şi totuşi ce puţină poezie!

Unde te uiţi podoabe, panglici, dresuri, Nicio revoltă, nicio bucurie.

O secetă imensă peste toate.

Emoţii false, măşti şi platitudini.

Poetu-şi face locul dând din coate Şi-n templu poze ia, nu atitudini. …

Unde sunt timpii când feream urechea De ritmuri încâlcite şi vulgare, Când şlefuiam imaginea, străvechea, Cu noi oglinzi albastre, sublunare?

Pe-atuncea poezia, în fiinţă Şoptită tainic, ca o rugăciune, Era o profesiune de credinţă.

Astăzi credinţa e o profesiune.

I am larger than a wound, Broader than a cave from ages And maybe there's space enough in me And for you and for silence.

Only for me there is no place in me, I don't find my own place, That's why I want a new suffering Of which my fire sips its own fire That's why I want a new clenching That my harp tightens in its strings.

For only when I burn in thousands of pyres, On my burning pyre I will not burn anymore.

Claudiu Lingurar, Clasa a XI-a A Seminarul Teologic Ortodox "Sf. Iosif Marturisitorul" Baia Mare Profesor coordonator : Pop Olivia Ioana D’APRÈS MOI ...

Tellement de paroles, ah! tellement de paroles.

Et pourtant, si peu de poésie !

Rien que des parures, des collants, des banderoles, Pas d’émeute, pas d’euphorie Partout une sécheresse immense De fausses émotions, des masques et des platitudes En jouant des coudes, le poète se fait une place Et dans le temple on prend des photos, pas d’attitudes. …

Où sont les moments où je ne voulais pas entendre Des rythmes complexes et vulgaires, 75

Frătean Denisa, clasa a XI-a B Colegiul National „Octavian Goga”,Sibiu Profesor coordonator: Mirela Mateescu

Lorsqu’on stylisait l’image, antique, mais tendre Avec de nouveaux miroirs bleus, sublunaires?

Jadis - la poésie en soi, Chuchotée en cachette, comme une prière, C'était une profession de foi.

Aujourd'hui, la foi, une profession entière.

NAVIGARE NECESSE EST – Radu Stanca Încolăcit în mine Ca iedera pe sârmă, Străbat fără de cârmă Pustietăţi marine.

BIBLICA Radu Stanca

Plutesc pe-ntinse locuri Cu-o sete grea, amară, Şi-aproape nu e seară Pe ţărm să nu văd focuri.

All inizio c’era un bacio Ed era nella tua boca Messo su le mie labra benediceva l’aria E dall baccio che ci univa Si crease il mondo

Dar ţărmul e departe, Şi-n larg mă-mpinge vântul.

Cât ai clipi, pământul A dispărut în parte.

Dar vântul reîncepe Sălbatic peste ape.

Ma grandi aque prendevanno l’asciuto E sotto la loro pessanteza noi morivammo L’ucellino rosso e Aratul Dall mare si alzava vincitore E acanto a lui ci siamo alzati Verso il tramontto nuovo e serenno Portando sopra il abisso Il baccio che a creatto il mondo .

Şi iarăşi mă împinge În mijlocul genunii.

A bird came then upon the wing, Red bird and the Ararat Raised from the seas triumphantly And we raised with him at the same time Towards the new and brightened up the horizon Crying over the abysses of the chasm The kiss from the beginning of the world.

Glodeanu Eduard, Clasa a V a Poarta Albă Profesor coordonator: Ciobanu Cati BIBLICAL At the begining it was the kiss And it was on your mouth.

Fallen on my mouth, it blesses the air And then the world was born of the spirit Of the kiss united us.

NAVIGARE NECESSE EST Entortillé en moi Comme le lierre sur le fil Je parcours sans gouvernail Des déserts marins.

But large waters had overrun the land, And we were dying under the ir burden

Je flotte sur des lieux plats Avec une soif lourde et désolante Et presqu’il n’y a pas de soir 76

Sans voir sur des rivages, des feux.

durch die sonnige Insel gefahren.

Tausende Blumen bleiben, Jede ist die schönste in ihrer Art und Weise.

Un point dans le lointain Mais il m’apparaît de nouveau Quand le vent cesse.

Mais le rivage est loin Et le vent me pousse en large Mais la terre soudainement est disparue partiellement. À peine on distingue encore Un point dans le lointain Mais il m’apparaît de nouveau Quand le vent cesse.

À peine on distingue encore Mais le vent recommence Sauvage sur les eaux.

Et il me pousse encore Au milieu de l’abîme Les vierges de l’orage Me jouent comme une balle.

Et il m’est encore proche Quand les aubes sont en train d’apparaître Dar iar îmi reapare Şi iar îmi e aproape Când zorii stau să crape. Şi uite-aşa, într-una, Mă depărtez, m-apropiu De ţărmul plin de opiu, De portul cu arvuna ...

Et voilà, comme ça, sans cesse Je m’éloigne, j’approche Du rivage plein d’opium Du port avec l’acompte.

Entortillé en moi Comme le lierre sur le fil Je cherche partout un gouvernail Pour amarrer bien.

Încolăcit în mine, Ca iedera pe sârmă, Caut peste tot o cârmă Să ancorez cu bine.

Mais le tourment de la recherche On voit qu’il est en vain Et je vagabonde au long de la mer À tout hasard.

Dar zbuciumul căutării Se vede că-n zadar e, Şi rătăcesc pe mare La voia întâmplării ...

CEA MAI FRUMOASĂ FLOARE Radu Stanca

Elekes Karola, Clasa a X-a Liceul Teoretic ”Nagy Mozes”, Tg. Secuiesc. jud. Covasna Prof. Bajka Zsuzsa

Ce sa-ti aduc, iubito, de pe mare?"

O intreba in soapte intr-o zi.

"Din insule pierdute-n departare Cea mai frumoasa floare - care-o fi"

DIE SCHÖNSTEBLUME Er hat eines Tages geflüstert: -Was kann ich für dich mitbringen, mein Schatz, von Meer?

-Von der weitesten Insel, die schönste Blume möchte ich.

Abia se mai zareste-acum catargul.

Pe tarm cu ochii-nchisi si mana-n san O fata alba, alb masoara largul, Si-n ochii ei clipeste-un somn pagan.

Man sieht jetzt kaum die Mast.

An der Küste, in die Weite schauend.

Träumt ein Mädchen In ihren Augen einheidnicher Blick.

Un an intreg prin insule cu soare Corabia opri si stranse-n ea Morman de flori, caci fiecare floare Aber die Blumen, zuviele an einem Abend Mit Goldfisch, mit zu vielen Frachte Das Segelist in dem Feuer untergegangen

Ein ganzes Jahr das Schiff 77

Şi stăm aşa de fiecare dată Până târziu, la ore matinale, Doi cunoscuţi ce pun tăcuţi la cale, În taină, o afacere-nsemnată.

Und alle Blumen sind zunichtegegangen.

An der Küste warten zwei Mädchen: -Was hast du für Geschenk gewünscht?

-Ich erinnere mich nicht daran.

Vielleicht die schönste Muschel aus dem

Der Besuch Radu Stanca

Ozean.

Seit einer Weile besucht mich der Tod Fast täglich bei der Dämmerung, Erscheint mir auf der Schwelle, Minister des Schweigens, Und nimmt mir langsam, sorgfältig, das Buch aus der Hand...

Sucaciu Raisa, clasa a XI a F Colegiul Național”Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Maier Nicoleta VIZITA Radu Stanca

Und wir bleiben so jedes Mal, Bis spät bis in die Morgenstunden, Zwei Bekannte, die im Geheimen , eine wichtige Abmachung planen.

De la un timp mă vizitează moartea Aproape zilnic la căderea serii, Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii, Şi-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea...

Bacriu Iuliana Maria, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Profesor coordonator: Rusu Anca THE LEAVES – AUTUMN ELEGY Don’t ask me anything tonight, Neither what time it is not what I’m thinking about Better let me close the window, So that I won’t see the leaves falling from the branch…..

Set the fire and stay inside the house And don’t say anything. Don’t say a single word….

I want to feel at home when I’m with you So that I won’t feel the leaves flying in the wind…

Wrapped in you sleeping clothes Sit next to me, just like a ball of thread And keep unwinding it over and over So that I won’t hear the leaves sighing under my feet…

Take me by your side and give me refuge From the wrath of this autumn that is haunting us And do not ask me tonight Why the leaves are frightening me…..

Bacriu Iuliana Maria, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Profesor coordonator: Rusu Anca 78

THE GIRL AND THE DRAGON

Lingurar Claudiu Seminarul Teologic Ortodox "Sf. Iosif Mărturisitorul", Baia Mare Profesor coordonator: Pop Olivia Ioana

He had vipers in his arms And his slender body had a snake , The beauties worshipped him In tender harp songs ache.

BIBLICA But the king one day gave order That he who kills him shall have The youngest daughter’s hand, Along with the throne as reward.

All inizio c’era un bacio Ed era nella tua boca Messo su le mie labra benediceva l’aria E dall baccio che ci univa Si crease il mondo

Crossed fall the swords now, And in the eyes flow the tears.

A body crumbles into ashes, Another one leans sticking it.

Ma grandi aque prendevanno l’asciuto E sotto la loro pessanteza noi morivammo L’ucellino rosso e Aratul Dall mare si alzava vincitore E acanto a lui ci siamo alzati Verso il tramontto nuovo e serenno Portando sopra il abisso Il baccio che a creatto il mondo .

But the stunned girl in the door’s threshhold Tears her chest, her burden. „Oh ,it wasn’t the knight that I loved But the dragon!’

Fata si zmeul Avea în brațe vipere, Și-n trupul zvelt un șarpe, Îl îndrăgeau frumoasele Cântând molcom din harpe.

Dar domnul țării poruncii Ca celui ce-l dă gata Fata mezină îi va fi, Cu tron cu tot răsplata.

Cruciș cad spadele acum, Și-n ochi mijeste plânsul.

Un trup se prăvălește-n scrum, Altul stă-nfipt pe dânsul.

Dar fata-nmărmurită-n prag Își rupe sânul, greul.

“Vai, nu voinicul mi-a fost drag, Ci zmeul!”

79

Enache Iuliana Mariana Palatul Copiilor „Adrian Băran” Slatina, jud.Olt IL FIORE PIÙ BELLO ( CEA MAI FRUMOASĂ FLOARE ) ”Che ti devo portare, amore, dal mare” Lo domando nei sussuri in un giorno. ”Dall'isole persenelle distanze Il fiore più bello – quell' chesara”.

Apena si vede l'albero adesso.

Sulla riva con gliocchi chiusi et con la mano nel seno Una Bianca ragazza,bianco misura l'ampio, Et nei suoi occhi lampeggia un sonno pagano.

Un ann'interotra le isole con sole La nave si fermo et prese dentro di lei Un mucchio di fiori, perchè ognifiore Era al modo suo il fiore più bello.

Però i fiori, molti per una sera, Con pesci d'oro appesi sottol'ascelle, Immersono la nave di fuoco Et tutti mourirono arrotolati dai fiori.

Sulla riva due ragazze stano in attesa: ”Che vuoi quest'anno come regalo?” ”Non ricordo. Mi sembra…

La più bella conchiglia dal oceano”…

”Sibiul este cetatea umbrelor. Lucrurile sunt toate topite în umbră. Faptele sunt toate încolăcite unele în altele. Istoria trece dintr-o încăpere într-alta fără să închidă în urmă-i uși. Între oameni, corespondențele se suprapun, între vârste, limitele dispar. Totul trece printr-o zodie a sa - zodie specială, zodie sibiană. O zodie în care stăpânesc umbrele. Nimic nu e definitiv limitat, nici un contur nu e tras până la urmă, niciun sunet complet încheiat. Pe deasupra Sibiului plutește un cer particular care face din bătrâni tineri, din tineri bătrâni, din moderni niște medievali, din medievali niște existențe prezente, vii.(...)”

(Radu Stanca - Sibiu, cetatea umbrelor)

80

Creație plastică

Ghiorghie Matei, clasa a IX- a F Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

Neghină Constantin, clasa a XI-a I Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

81

Dinuț Elena Alexandra, clasa a IX-a F Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

Florea Iulia, clasa a IX-a F Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

82

Grancea Iuliana, clasa a X-a G Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

Bîclea Simona, clasa a XI- a C Liceul Teoretic „Sfânta Maria”, Galați

83

Cliseru Andreea, clasa a X-a I Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

Postelnicu Ana-Maria, clasa a XII-a C Liceul Teoretic „Sfânta Maria”, Galați 84

Poienaru Andrei, Cls. a IX-a, C.Tehnic Energetic, Sibiu

Rădulescu Adelina, clasa a IX-a C.N.O.G.Sibiu

CC

Mihălțan Vlad, cls. a VII-a, C.N.O.G Sibiu Ioniță Alexandra Ioana, Liceul de Arte ”Haricleea Darclee”, Brăila (Albert Camus)

85

Ars amandi Conf. Univ. Dr. Dragoș Varga Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu La o privire de ansamblu a creaţiei stanciene se impune constatarea că o compartimentare riguroasă a temelor reprezentative atât din poezie, cât şi din dramaturgie, este, practic, greu de realizat. Nu se poate vorbi de o poezie exclusiv erotică sau thanatică deoarece, în cele mai multe din poemele şi piesele sale, iubirea, moartea, timpul sunt teme complementare, eventuala lor disociere fiind plauzibilă numai din raţiuni exegetice, în scopul nuanţării vreunei coordonate speciale a personalităţii lui Radu Stanca: poet al morţii, al iubirii, al durerii. Exceptând câteva din poeziile erotice naiv-sentimentale ale începuturilor, cu ecouri eminesciene, care nu sunt totuşi lipsite de o anumită graţie, tema iubirii este aproape întotdeauna colaterală, dacă nu chiar prioritară (întrucât apare ca unică certitudine a existenţei) temei morţii. Scriind despre teatrul lui Radu Stanca, T. Tihan remarca faptul că acesta relevă, înainte de toate, o atitudine în faţa vieţii şi a morţii, grupându-se în jurul sentimentului erotic. Fiecare piesă reclamă, în opinia sa, prezenţa Erosului, “tiparul matrice al teatrului lui Radu Stanca” , un Eros de început de lume, prefigurat deja în poezia sa, şi care ar reprezenta adevăratul personaj al tragediilor stanciene, orientând categoric opţiunile eroilor şi determinându-le condiţia tragică. Iubirea, sentiment tutelar al întregii opere, este şi în balade o cale de cunoaştere, un ideal spre care autorul tinde continuu, dar care îi este refuzat în ipostaza sa absolută.

Poetul nu oferă reţete de iniţiere în tainele iubirii, ci, prin iubire, întrevede posibilităţi de iniţiere în tainele mult mai adânci ale sufletului, Erosul fiind, în fapt, oglinda în care sunt reflectate firele complicate ale propriului destin. În poezia ce acordă titlul volumului proiectat antum, “prefaţându”-l în acelaşi timp (Doti), sensul acestei iniţieri este prefigurat într-un monolog liric care aparţine, nu întâmplător, iubitei:

“Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!

Eşti primul muritor care mă vezi.

Te-ai furişat în templul meu hoţeşte Şi-acum ajuns aici, cunoşti şi crezi. […]

Aşa cum stau aici, aproape goală, Sunt mai frumoasă ca un imn păgân. […]

Străinule, intrat aici hoţeşte!

Hoinarule, căzut în mreaja mea!

Ia-mi palma desfăcută şi citeşte: Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!”.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală! Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sâni!

Trimiterea culturală la mitul sabinei Poppeea şi la enigmaticul său văl sugerează destul de clar esenţa Erosului stancian, plămădit din acelaşi aluat cu magnificele iluzii ale cneazului valah: mister, inaccesibilitate, fascinaţie şi, nu în ultimul rând, transa specifică stărilor de graţie.

Pasiunea pentru ceea ce este ascuns, inaccesibil, a suscitat de-a lungul timpului o serie de critici, venite în special din partea moraliştilor ce considerau scandaloasă renunţarea la prezentul lumii pentru a nu mai trăi decât într-un extaz distrugător, punând totul în slujba unei himere. Or, după 86

cum demonstrează Jean Starobinski, “ascunsul este cealaltă latură a unei prezenţe. Puterea absenţei […] ne readuce la puterea pe care o deţin, într-un mod destul de inegal, anumite obiecte reale: ele desemnează, în spatele lor, un spaţiu magic; sunt indiciul a altceva decât ele. Obstacol şi semn interpus, vălul Poppeei dă naştere unei perfecţiuni sustrase care, prin chiar fuga ei, cere să fie reluată în stăpânire de către dorinţa noastră. […] Fascinaţia emană dintr-o prezenţă reală care ne obligă să-i preferăm ceea ce ea disimulează, departele pe care ne împiedică să-l atingem în chiar clipa în care ea se oferă” . Pe de o parte, Poppeea fascinează prin latura ei ascunsă, pe de altă parte, însă, ea se expune riscului ca faţa ei descoperită să-şi decepţioneze iubiţii; în final, remarcă profesorul genevez, Poppeea nu e vinovată, deoarece iubiţii nu mor pentru ea, ci pentru făgăduielile pe care nu şi le ţine. Între primul şi ultimul vers al poemului ce deschide volumul (“Dă-mi la o parte vălul şi priveşte” şi “Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta”), e proiectat mirobolantul spectacol erotic al cavalerului iluziei. “Vălul” iubitei este, ca şi “viziera” cavalerului, un accesoriu obligatoriu deoarece el întreţine iluzia unui Eros ce se vrea ideal poetic spiritualizat. Dar pentru ca el să rămână ceea ce este, adică ideal spiritual, el trebuie să fie intangibil; căderea vălului echivalează cu o năruire a Himerei, de aceea imaginea iubitei din poezia erotică stanciană are, cu puţine excepţii, inconsistenţa “umbrelor” ce populează spaţiul ficţiunilor sale. Fausticul student din halucinanta “fantasmagorie cu sfârşit tragic” (Baladă studenţească) încearcă, prin practicarea unui soi de alchimie diabolică, să dea viaţă unei fantome de dincolo de lume. Alter-ego al poetului, tânărul student cu al său “ochi străin, demonic foarte”, reuşeşte după nenumărate tentative eşuate, să dea o semi-consistenţă “visului” său, iscând un “fum de forma unei fete”:

“O fată cu păr lung, de abur pur, Cu sânii goi, săltând ca nişte valuri, O negură dansând jur împrejur Într-o profuzie stranie de voaluri. […]

Un sul de-argint, subţire ca un vaer. […]

Nu-l mai pândesc prin pâclă urmărind Ca în extaz, nebun de bucurie, Spirala ei în dansul de absint, Fluidul scurs prin sticla străvezie…”

(Baladă studenţească)

În fiecare noapte, aşadar, Din serul nou creştea încet în aer Un trup înalt, albastru, sublunar,

Himera reprezintă însăşi inexistenţa şi semnifică, în opinia lui Ilie Guţan, pendularea succesivă între două lumi, la limita dintre real şi ireal, care pentru o clipă se confundă, pentru a se despărţi definitiv. Fragilitatea visului este sinonimă cu fragilitatea fiinţei, iar trezirea la realitate are gustul amar al eşecului, însemnând “păbuşire din miracol în obişnuit, din absolut şi metafizic, în relativ şi contingent” : “Sau poate totul n-a fost decât vis / Ori vreo halucinaţie pe care / Am încercat-o lâng-un manuscris / Într-un amurg cu vânt şi febră mare”. În clipa în care femeia iubită pierde această evanescenţă, iar “vălul” e dat la o parte, deziluziile sunt pe măsura intensităţii sentimentului erotic. În puţinele poeme în care iubita e înfăţişată în ipostaza ei umană, fără atributele lumii i-reale în care o proiecteză poetul, ea îşi etalează, cu o nedezminţită seninătate, nestatornicia, incapacitatea de a se ridica la înălţimea sentimentelor poetului, chiar o anume indiferenţă faţă de iubirea idealizată a celui care “poate-a murit căutând zadarnic fumul”. În Cea mai frumoasă floare, Fata şi zmeul şi Domniţa blestemată, incluse în 87

ciclul Baladele regelui, decorul baladesc e prilej pentru o demistificare, nu lipsită de accente autoironice, a imaginii iubitei: Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.

“Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?’

O întrebă în şoaptă într-o zi.

‘Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi.’

Dar florile prea multe într-o seară Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Abia se mai zăreşte-acum catargul.

Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Pe ţărm stau două fete-n aşteptare: ‘Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?’

‘Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare – Cea mai frumoasă scoică din ocean’…”

(Cea mai frumoasă floare)

Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi strânse-n ea

Poezia erotică a lui Radu Stanca nu se doreşte nici un moment o glorificare a iubitei, cât o idealizare a iubirii; imaginea femeii reprezentate în poemele sale este semnificativă numai în măsura în care reprezintă o proiecţie a idealului său de feminitate. Astfel, poetul se doreşte un cântăreţ al iubirii eterne care, dintre lucrurile lumii acesteia “bătute de vânturi ca trestia”, “ … stă dreaptă / În bătaia vântului şi-aşteaptă. /[…]/ Neatinsă, înaltă imagină. / Pe când toate în jur sunt paragină” (Argonautică). În ciclul dedicat exclusiv temei iubirii, sugestiv intitulat Cina cea de dragoste, întâlnim majoritatea ipostazelor eroticii stanciene, de la cea etern-spiritualizată până la cea voluptuos-senzuală. În fiecare din aceste reprezentări iubitei îi este atribuită o putere de seducţie asemănătoare cu a Meduzei, de aceea privirea, despre care Starobinski spunea că este întotdeauna un exces, nu va putea trece niciodată de vălul protector. Volumul prefigurat de autor începe aşadar cu aceeaşi “poantă”, specifică lui Radu Stanca, disimulatorie: “Dă-mi la o parte vălul şi priveşte”. De aceea, în restul poeziilor de dragoste privirea este constant ocolită, fiind plină de ispite fatale:

“Ca marea ce nicicând nu oboseşte Nici eu nu obosesc cântând iubirea Ce-ţi port, mai mult pe-ascuns şi tâlhăreşte Decât pe faţă, înfruntându-ţi firea.

Dar ce să fac; pesemne potriveşte Un zeu nebun astfel nepotrivirea, Încât, când ochiul meu te desluşeşte, Nu-ţi pot afla, oricât ţi-o caut, privirea”.

(Sonet)

Sub semnul tutelar al iubirii, poetul aşază toate “lucrurile lumii acesteia”, altfel spus, ea devine principiu demiurgic absolut, înlocuind concepţia biblică despre puterea Cuvântului întemeietor.

“Sărutul de la începutul lumii” consfinţeşte un soi de amor universalis care postulează însăşi existenţa fiinţei umane. În reformularea concentrată a legendei Genezei biblice, Monica Lazăr descifrează şi unele aluzii discrete la Erosul platonician ca element de organizare cosmică a 88

haosului primordial: “La început a fost sărutul / Şi el era pe gura ta… / Depus pe gura mea sfinţi văzduhul / Şi lumea s-a născut din duhul / Sărutului ce ne unea…” (Biblică). Cam în acelaşi sens e dezvoltat motivul şi în Poem-ul ce deschide Manualul de dragoste al lui Ştefan Aug. Doinaş (“La început a fost cuvântul Iubire”), compararea celor două justificând ideea premeditării unor poeme ce pleacă de la o temă comună sau de la un titlu, precum s-a constatat cu privire la Symposion, antrenând concomitent şi o viziune unitară asupra acestor teme, în condiţiile unor realizări tehnice net diferite.

Ideea acestui Eros cu valenţe demiurgice va căpăta, în teatru, o expresie mult mai bine închegată în special prin imaginea cuplului tragic din capodopera dramatică a lui Radu Stanca, Dona Juana.

Iubirea ce stăpâneşte simţirile cuplului tragic (Don Juan-Dona Juana) este o iubire cosmogonică, în sensul unei afinităţi elective ce presupune mai mult decât simplele porniri instinctuale sau casnice, precum în cazul cuplului comic al piesei (Fiorelo şi Fiorela), ci un fel de atracţie universală cu rădăcini în timpuri străvechi, la începuturile lumii. De aceea erosul donjuanesc, ridicat la dimensiuni cosmice, este toposul în care are loc întâlnirea tragică dintre Iubire, Frumuseţe şi Moarte. Iar frumuseţea e consfinţită nu numai de aspectul fizic al celor doi, ci, în primul rând, de frumuseţea cuvâtului rostit. Este o artă a iubirii destinată numai celor aleşi: Don Juan îi vorbeşte Donei Juana, la fel cum au făcut-o toţi bărbaţii înaintea lui, dar îi vorbeşte despre dragoste şi moarte folosind “cuvintele care au înfiorat atâtea fecioare şi le-au învecinat cu moartea”. Ars amandi este, în realitate, arta de a vorbi despre iubire, aşa cum nimeni altcineva na mai făcut-o. În comedia tragică a lui Radu Stanca momentul efectiv al acestui discurs despre iubire şi moarte care o va îngenunchea pe Dona Juana nu este redat, preferându-se, din motive ce ţin de natura spectacolului dramatic, acţiunea în detrimentul “narativului”. Se poate lesne subînţelege că discursul seducătorului Don Juan îşi are rădăcinile şi liniile de forţă în poezia erotică stanciană, astfel încât reconstituirea lui se va face prin lecturarea poemelor de dragoste cele mai reprezentative din Ars doloris (Doti, La iubita moartă, Numai noaptea, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Întâia odă a lui Lactanţiu pentru iubita sa, A doua odă a lui Lactanţiu pentru iubita sa) şi Cina cea de dragoste (Argonautică, cele şapte sonete, O! dacă moartea…, Frunzele, De ce dai voie vântului ş.a.). În forma ei cea mai intensă, erotica stanciană capătă accente religioase, sub auspiciile ei poetul asistând la propria-i prefacere; “domniţa-ntocmită din fum şi-ntâmplare” are atributele sacralităţii, iubirea conferindu-i un statut apropiat de cel al divinităţii. Dacă în “Lamentaţia poetului pentru iubita sa” invocaţiile poetului mai păstrează ceva din tensiunea pasională a îndrăgostitului (“Pe tine te laud, prea frumoaso, pe tine / Şi ţie, prea tainico, ţie mă-nchin, /[…]

Pe tine cânt, prea înalto, pe tine…”), într-unul din sonetele ciclului dedicat iubirii pasiunea va lua forma adoraţiei divine, urmând etapele liturghiei creştine:

“… Biserica mea neagră! Ce cântări Să-ţi mai înalţ, cu iambii şi cu tropii, Ca-n ochii tăi, cu binecuvântări, Să strălucească înc-o dată stropii.

Însângerat de drum sunt istovit Deci lasă-mă să intru-n tinda ta, Căci m-am şi spovedit şi canonit…

Acum vin să-mi dai cuminecarea…”

(Sonet)

Deschide-te şi nu mai amâna!

Această slujbă-o cere îndurarea!

89

Alteori frumuseţea neegalată a iubitei îi aţâţă privirile, “grăunţe sensuale”, ce descoperă detaliile unui portret feminin plin de senzualitate, desprins parcă din Cântarea Cântărilor (“trupul ei zvelt e uşor ca o coardă”, “…în buze zdrobiţi […] curg întruna / Ciorchini nevăzuţi plini cu must şi cu sânge”, “doi miei nou născuţi i se joacă pe umeri”, “doi porumbei de pe piept stau săi zboare”), dar apropierea de ea nu depăşeşte nici un moment faza contemplaţiei, deşi, sub imperiul autoamăgirii, un alt reprezentant alegoric al poetului, Lactanţiu, poet de factură epicureană (250-317), îşi trâmbiţează provocator intrarea în posesie, iluzorie deoarece în final destăinuie că, de fapt, şi, ca şi toţi ceilalţi, rămâne indiferentă la “sărmanul său cântec”:

“Ah! Cum vă deplâng că voi nu-i puteţi strânge Ca mine, cu palmele leneşe, sânii, Că umerii ei nu-i puteţi ca şi mine Desface uşor de sub acul mantilei.

Şi-n joc să-i cunoaşteţi dulceaţa făpturii. […]

De-aţi şti cât de netedă-i ea n-aţi mai râde, De-aţi şti cum alunecă palma când trece Pe şoldul ei alb n-aţi mai sta la-ndoială Să-ntindeţi pe lira mea struna dorită”.

(A doua odă a lui Lactanţiu pentru iubita sa)

Ah! Cum vă deplâng că voi n-aveţi prilejul Să ştiţi gustul buzelor ei parfumate, Să beţi ca şi mine sărutul ei aprig

În orice registru ar fi surprinsă evoluţia sentimentului erotic, fie mistic-înălţător (Sonet), fie insinuant-tanathic (O! dacă moartea, La iubita moartă) sau pasional-senzualist (Pisica, De n-ar fi decât visul, Fetişism etc.), metamorfoza poetului este cea care va da măsura intensităţii acestei iubiri, metamorfoză ce implică trecerea de la real la ireal, de la diurn la nocturn, de la profan la sacru, dinspre viaţă înspre moarte. Lactanţiu exprimă deschis această încredere nezdruncinată în capacitatea iubirii de a modela personalitatea umană:

“Nu-ncape-ndoială: prin noaptea de vrajă Prin care străbat, amăgindu-mi privirea, De când te iubesc văd aceeaşi nălucă,

De când te iubesc sunt un om nou cu totul…” (Întâia odă a lui Lactanţiu pentru iubita sa)

Mai mult, iubirea nu e deplină dacă nu ia calea cântecului şi nu e împărtăşită tuturor, conform datului dintotdeauna al artei de a fi deschisă publicului larg. Lactanţiu invită pe oricine să ia parte la “marea taină” şi la celebrarea frumuseţii iubitei, invocând în sprijinul inspiraţiei sale poetice şi pe atotputernicii zei:

“O! Zei! Înduraţi-vă şi daţi-mi iarăşi Puterea de-a scoate un sunet din flaut.

De câteva zile iubesc iar şi-s dornic Să-mi fac cunoscut tuturora secretul. […]

Dar voi staţi! Şi singur alerg prin dumbravă Şi nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec.

Nici Ea măcar, Ea pentru care de-o vreme Nici masă nu am, nici culcuş, nici odihnă”.

(A doua odă a lui Lactanţiu pentru iubita sa) 90

Ion Vartic observă, pe bună dreptate, că Lactanţiu e un latin care nu-şi cântă iubirea ca ceilalţi, el nu adresează, asemenea lui Catul, insulte iubitei indiferente, necăutând cu tot dinadinsul reciprocitatea pasională şi mulţumindu-se cu proslăvirea frumuseţii iubitei şi a iubirii în general: “Fardul, ‘zulufii albaştri’, toga aurită, fruntea-ncununată de ‘panglica roză’ ori coturnii parfumaţi, toate acestea ocrotesc inocenţa, ca şi pasiunea, frustrată de reciprocitate, a acestui trubadur latin. Sub impertinenta impudoare se ascunde o neaşteptată candoare” . Există, încă, în acest mod de a iubi, reminiscenţe ale unui cod al dragostei desprins parcă din perioadele de glorie ale poeziei trubadureşti. S-a vorbit mult despre ipostaza trubadurescă a lui Radu Stanca, neinsistându-se niciodată asupra vreunui aspect care să legifereze apropierea, or erotica stanciană are ceva din modelul complicat al dragostei curteneşti a secolelor XI-XIII, apărută mai întâi ca un refuz plin de dispreţ de a limita erotismul numai la satisfacerea instinctelor, în sensul unei spiritualizări a elanului elementar. Principalele trăsături ale iubirii trubadureşti (atitudinea de supunere şi fidelitate faţă de o iubită crudă şi nepăsătoare la declaraţiile adoratorului, preamărirea quasi-religioasă a frumuseţii Doamnei) se transmit, pe calea unor afinităţi greu de explicat ţinând cont de depărtarea în timp, şi în poezia stanciană. Marea descoperire a trubadurilor este aceea că dragostea poate fi şi altceva decât “fluviul de foc, decât dogoritoarea poftă neîntrecută a trupului” . Iubirea nu se manifestă, la ei, prin tehnici de seducţie, ci prin celebrări nesfârşite ale doamnelor inimilor lor. Exaltarea Doamnei făcea să se nască, în sufletul îndrăgostitului, plin de curtenie, un sentiment de-a dreptul religios, de care nu este străin nici Radu Stanca. În fapt, crede H.-I. Marrou, numai comparaţia cu psihologia misticilor poate să ne dea o idee despre ceea ce înseamnă dragostea pentru trubaduri, şi anume sursă de progres interior, de perfecţiune morală: “Adevăratul îndrăgostit crede despre Doamna sa ceea ce crede un mistic despre Dumnezeu; Ei îi închină toate faptele sale; mai mult chiar, […] datorită Ei o face” .

Calificarea lui Lactanţiu drept un “trubadur latin” şi, prin extrapolare, a lui Radu Stanca drept un “trubadur modern” are în vedere tocmai această putere modelatoare a iubirii: “De când te iubesc sunt un om nou cu totul…”. Prins în mrejele iubirii, lui Lactanţiu nu-i mai plac nici lancea, nici arcul, ci filosofii şi poeţii, a uitat “mirosul nisipului ud din arenă”, “gâlceava soldaţilor seara în castru” şi “gustul vânatului fript în pădure”, în Senat nu mai ia cuvântul; în schimb, jertfeşte Afroditei şi ziua şi noaptea, îşi cântă iubirea “din flaut”, închinându-i celei adorate fiecare gest: “Pe unde păşeşti pun liberţii de strajă / O altă sandală nu cumva să treacă. / Paharul din care-ai băut, pe altarul / Strămoşilor mei îl păstrez cu sfinţenie”. Cântarea trubadurilor este cea mai frumoasă pentru că ea este alimentată din acest nesecat izvor de inspiraţie, dragostea, ridicată la rangul unui cult. În cele mai frumoase dintre poemele sale de dragoste, Radu Stanca este contemporan cu rafinatul Bernard de Ventadour, probabil cel mai reprezentativ dintre “îndrăgostiţii” poeţi ai epocii trubadurilor, pentru care, de asemenea, frumuseţea cântecului era direct proporţională cu intensitatea sentimentului erotic. Cităm, spre exemplificare, câteva versuri demne de a figura ca motto la oricare dintre poeziile de dragoste ale lui Radu Stanca:

“Non es meravelha s’ieu chan Mielhs de nulh autre chantador Que plus mi tra’l cors ves amor E mielhs sui faitz a son coman…”

“Nu e minune că eu cânt Mult mai frumos decât oricine, Mai caldă-i dragostea în mine Şi mai supus iubirii sunt.” (traducere de Victor Bercescu)

91

Exploatarea acestui filon poetic, trubaduresc, care la noi a fost, în general, ocolit, nefiind compatibil cu supralicitata doctrină a specificului naţional, dă o coloratură aparte creaţiei stanciene. Declamativă, teatrală, muzicală în cel mai înalt grad, poezia erotică a trubadurului sibian aduce, în ciuda izvoarelor ei “vechi”, un aer de prospeţime în poezia română, saturată de prea multele iubiri cu iz autohton sau de cele elaborate în laboratoarele experimentale ale curentelor moderniste. Nu pentru că ar exista mai multe feluri de iubire, ci pentru că există mai multe feluri de a cânta iubirea, dintre toate, Radu Stanca optând pentru o formulă care cu uşurinţă putea fi calificată drept paseistă şi cosmopolită, dar nu putea fi decât fericită în contextul literaturii noastre postbelice; mai mult, el renunţă la a mai fi “eminescian” cu orice preţ, eternul complex al literatului român (deşi “eminescianismele” sale nu sunt tocmai rare), compunând poeme desprinse parcă din epoca lui Bertrand de Born, Bernard de Ventadour sau Arnaut Daniel. Ştefan Aug. Doinaş susţine că Radu Stanca era un adevărat trubadur, deşi preferinţele sale nu coborau în timp decât până la Goethe, pentru teoria baladei, şi până la Börries von Münchhausen, pentru practica ei. Cu toate acestea, asemănările dintre baladele stanciene şi lirica poeţilor francezi şi germani din secolele XI, XII şi XIII sunt destule pentru a releva faptul că tânărul “hidalg al poeziei” are o sensibilitate ce corespunde tiparului trubaduresc: tonalitatea poemelor, manierele cavalereşti în care e glorificată iubita, preferinţa pentru lamentaţia baladescă, elemente ce trimit, în opinia lui Doinaş, la genurile aube, planh, sirventes şi romance, cultivate de provensali, sau la Lied-urile şi Leich-urile germanilor; acest Ev Mediu de curtoazie cavalerească este, însă, la Radu Stanca, învăluit “în atmosfera de tip laic a alchimiştilor”, numele pronunţate de poet uneori fiind, după cum mărturiseşte autorul Manualului de dragoste, cele ale lui Walter von der Vogelweide, Wolfram von Eschenbach (sec. XII – XIII) şi al mai tardivului Angelus Silesius (sec. XVII) . În lirica erotică şi elegiacă a lui Radu Stanca, Ovid S. Crohmălniceanu şi Klaus Heitmann identifică în primul rând urme ale influenţei eminesciene: tonul elegiac asemănător, o dulce somnolenţă a voluptăţii erotice, lipsa oricărui resentiment faţă de persoana iubită sau “simplitatea suverană a discursului poetic”, eliberat de podoabele stilistice şi accentuând cu precădere intensitatea şi autenticitatea sentimentelor: “Altfel decât în versurile sale trubadureşti, ‘jucate’, aici Radu Stanca e un admirabil poet liric în accepţiunea strictă a cuvântului. Iar curajul de a fi strict atât într-o epocă de ermetism verbal, îl singularizează şi-i vădeşte vocaţia" . Separarea atât de netă între versurile “jucate”, de factură trubadurescă, şi poezia strict lirică, de factură eminesciană, este, credem, neplauzibilă, deoarece poezia autentică a trubadurilor, cea care a influenţat, atât tematic, cât şi formal, lirica de dragoste a lui Dante, a lui Petrarca, dând un impuls liric major în literatură europeană occidentală, era ea însăşi esenţial lirică. Prin urmare, chiar şi “eminescianismul” stancian este unul filtrat printr-o sensibilitate tipic trubadurescă, aducând “un aer uşor medieval”, mustind de europenitate, în vremea barbară a României postbelice. ………………..

92

PREMIILE EDIȚIEI A TREIA A CONCURSULUI 2017 Clasamentul secțiunii TRADUCERI:

Premiul I 1.Elekes Karola, Liceul Teoretic ”Nagy Mozes”, Tg. Secuiesc.

2. Sandu Rebeca, Colegiul Economic ”Anghel Rugină” Vaslui Premiul II 1.Surugiu Maria, Colegiul Economic ”Anghel Rugină”, Vaslui 2.Cicur Oana, Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu 3. Vișa Daniel, Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu 3. Ionescu Diana, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni, Argeș Premiul III 1.Frătean Denisa, Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu 2.Sucaciu Raisa, Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Mențiuni: 1.Petrea Alexandrina Catrinel Colegiul Economic ”Anghel Rugină” Vaslui 2.Stegaru Sabina Stefania, Collège National ,,Ferdinand I -er,, Bacău 3.Daniela Hrenciuc, Colegiul Tehnic “Laţcu-Vodã”, Siret 4.Mureșan Denisa Iulia, Seminarul Teologic Liceal ”Sf. Iosif Mărturisitorul”, Baia Mare 5.Claudiu Lingurar, Seminarul Teologic Ortodox "Sf. Iosif Mărturisitorul", Baia Mare 6.Cîrstina Miruna, Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu 7. Gălăşanu Cătălin, Colegiul Național Pedagogic ,,Constantin Bratescu”, Constanța 8.Mocanu Alexandra, Poarta Albă

Clasamentul secțiunii CREAȚIE PLASTICĂ: Premiul I 1. Rădulescu Adelina, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu 93

2. Dinuț Elena Alexandra, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Premiul II 1. Postelnicu Ana-Maria, Liceul teoretic ”Sfânta Maria” Galați 2. Florea Iulia, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Premiul III Mihălțan Vlad, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Mențiuni: 1.

2.

3.

4.

Bîclea Simona, Liceul Teoretic „Sfânta Maria”, Galați Grancea Iuliana, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Popa Ana-Maria, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Sincu Iulia Cristina, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Premii speciale: Neghină Constantin, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Ioniță Alexandra Ioana, Liceul de Arte ”Haricleea Darclee”, Brăila

Clasamentul secțiunii CRITICĂ LITERARĂ: Premiul I Deaconescu Andreea-Maria, cls. a XI-a, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni, Argeș Premiul II Frătean Denisa-Maria, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Premiul III Mihalea Cristian, Colegiul Național ”Ion Neculce”, Bucuresti Mențiune David Ana-Maria, Şcoala Gimnazială Mironeasa, IAŞI Marele Premiu al Juriului: ”Radu Stanca în oglinda timpului” Bădăruţă-Haşigan Ionuţ, Colegiul Naţional „Octavian Goga”

94

Clasamentul secțiunii PROZĂ: Premiul I Popa Teodor Ioan Vlad, cls. a XI-a, Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu Premiul II Ioniță Clara, cls. a XII-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Premiul III Vochițu Alina Elena, cls. a IX-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Mențiuni Munteanu Darius, cls. a V-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Ştefănescu Brenda-Ayana, cls. a VII-a, Şcoala Gimnazială nr 150, Bucureşti Ghica Elena Daria, cls. a VI-a, Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Premiul special: Tomescu Larisa, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Clasamentul secțiunii CREAȚIE LIBERĂ/ POEZIE (LICEU): Premiul I Badea Andrada, cls. a XI-a, Liceul Constantin Brâncoveanu, jud. Vâlcea Premiul II Nagy Andrei, cls.a XI-a, Școala Centrală București Premiul III 1.Câmpanu Elena Diana, cls.a XI-a, Școala Centrală București 2.Deaconescu Andreea-Maria, cls. a XI-a, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni 95

Mențiuni 1.Isvoranu Ana, cls. a XI-a A, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa 2.Hoha Pop Diana Codruţa, cls. a IX-a B Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa 3.Proteasa Cătălina Alexandra, cls. a XI-a , C.N. ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea 4.Mîrza Andra Elena, Colegiul Național ,,Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești 5.Talpoș Vlad, cls. a XII-a,Liceul ,,Constantin Brâncoveanu”, Horezu Premiul Special: Murășan Ligia, cls. aXII-a, Liceul Teoretic ”Octavian Goga” Huedin

Clasamentul secțiunii CREAȚIE LIBERA/POEZIE (GIMNAZIU): Premiul I Teodora Șeican, cls. a VII-a C, Școala Generală ”Regina Maria”, Sibiu Premiul II Vălean Rareş, cls. a VIII-a Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa Premiul III Găinaru George-Sebastian, cls. a VIII-a, Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri” Galaţi Mențiuni 1. Subțirelu Iulia, cls. a VI- a, C. N. „Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea 2. Badea Ioana Cristina, cls. a VIIa, Liceul de Arte ”Marin Sorescu” Craiova, Judetul Dolj 3. Trifan Oana, cls. a VIII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa

Clasamentul secțiunii ”DIALOG ÎN OGLINDĂ”(LICEU)

Premiul I Diana Ionescu, clasa a XI-a, Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”, Mioveni Premiul II Mîrza Andra Elena, Colegiul Național ,,Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești

96

Premiul III Talpoș Vlad, cls. a XII-a, Liceul ,,Constantin Brâncoveanu”, Horezu Mențiuni 1.Niţescu Ştefania, cls. a IX-a, Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino”, Târgovişte 2.Ion Irina, Colegiul Național ”Ion Neculce”, București Premiu Special Lăzăriciu Paula, cls. a XI-a, Liceul ,,Constantin Noica”, Sibiu

Premiile Secțiunii ” ”DIALOG ÎN OGLINDĂ”(GIMNAZIU)

Premiul I Ştefănescu Brenda-Ayana, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială nr 150, Bucureşti Premiul II Bacriu Iuliana Maria, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Premiul III Găinaru George-Sebastian, Clasa a VIII-a, Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri” Galaţi Mențiune Negoiță Maria-Andreea, cls.a VIII-a, Școala Gimnazială ,,Iorgu Radu'', Bârlad

Mulțumiri speciale echipei revistei online Literatura de azi (www.literaturadeazi.ro), Daniel Cristea-Enache (director), Odilia Roșianu (redactor șef), Ilinca Bernea, Conf.univ Dr. Marilena Milcu, conf.univ Dr. Claudia Bucura, Ing. Iulian Svasta, președintele Fundației Svasta, Ianina Roberts, președintele Clubului Lions Brukenthal Sibiu, Florin Coșuleț…

Notă: Imaginile din revistă au fost preluate de pe Google Image, în general cu specificația ”Nu sunt supuse drepturilor de autor”.

97

98