Art Out nr. 9 by Art Out Magazine

Echipa

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare. ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694 Art Out nr. 9 Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Director: Laura Lucia Mihalca Redactor şef: Laura Lucia Mihalca Redactor adjunct: Mihai Moldoveanu Coordonatori număr: Mihai Moldoveanu Echipa redacţională Andreea Giorgiana Nicolae Cristina Niculae Ioana Niţică Iulia Ardelean Laura Lucia Mihalca Mihai Moldoveanu Redactori colaboratori Adrian Botez Adrian Grauenfels Aylin Bayhan Corina Barbir Diana Guţu Elias Lazarus Emilia Cernăianu Irina Zamfirescu Loredana Brumă Mădălina Timofte Oana Toderică Pavel Șușară Ștefan Lucian Mureșanu Victoria Ceban Corectura: Denisa Nicoleta Viașu Grafică copertă: Ruxandra Marin Design & DTP: Alina Daniela Nicu Webadmin: Alexandru Alexandrescu Responsabil comunicare & marketing: Simona Maria Vladu Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale membrilor redacţiei. Contact: www.artout.ro; redactie@artout.ro

Editorial

Demascarea: arătări fantomatice...

la orizont - fantasmele trecutului şi alte viziuni Teama? Un fel de paralizie. Cred că se poate vorbi despre nevoia de frică. Da, ați citit bine, nevoia fiecărui om de... frică. O nevoie care în timp a fost satisfăcută prin căutarea și consumarea laturii grotești, sinistre, terifiante sau chiar macabre din artă și din societate. Încă din Grecia Antică, teatrul era văzut ca o artă purificatoare: răul era anihilat, odată ”consumat” vizual de spectatorul (pasiv) aflat la spectacol. Această nevoie de frică era întreținută prin tragedii. Masca purtată de actori era intermediar în relația public - scenă - actori. Delimita o lume de alta, realul de verosimil, virtual, ireal, imaginar. Luptele cu gladiatori au continuat să alimenteze nevoia de frică și de violență a omului. Spectacolele toreadorilor, care au loc și astăzi, au întreținut această nevoie, chiar dacă sub o formă mai ludică și care pare mai puțin sângeroasă. Apocalipsa a reprezentat și reprezintă încă un motiv foarte puternic de frică. Așa cum avea să arate și Georges Duby în cartea sa Anul 1000, acest moment al anului 1000 a fost privit și simțit de cei din epocă drept “teroarea iminentă a sfârșitului lumii”. Duby a vorbit (și pe bună dreptate!) despre “paradigmele milenariste” și despre acest’’miraj istoric”. Putem accepta foarte ușor demonstrația lui Duby, dintr-un motiv foarte simplu: și omul contemporan dezvoltă aceleași temeri, dacă e să ne gândim că aceeași reacție a putut fi observată în jurul datei de 11.11.2011 și aceeași reacție este provocată de data de 12.12.2012, deși cea din urmă este mult supradimensionata de presă și televiziuni și speculată de toți cei care pot avea vreun interes comercial sau publicitar din aceasta. În acest număr discutăm importanța măștilor, rolul monștrilor în viața oamenilor și ideile legate de fantome și cum au apărut și dispărut ele. Vorbim despre monștrii, poate și sub influența Haloween-ului, un eveniment social de descătușare a componenței negative/ terifiante din mentalul uman, un eveniment de import, preluat de români fără a sta prea mult pe gânduri. Se observă teroare în special în filmografia lui Hitchcock, continuată apoi sub cu totul alte forme de filme moderne precum Nosferatu , Godzila sau Terminator. Vorbim despre măști în ambele accepțiuni ale lor: atât obiectul în sine - referindu-ne aici în special la măștile de teatru, cât și măștile sociale, sub toate accepțiunile lor. Vorbim despre fantome, apariții și dispariții întâlnite în castelele (neo)gotice sau în legende și scrieri. Așadar, în numărul 9 urmărim ceea ce ne populează mai mult gândurile decât sufletele: Măști, monștri și fantome.

Laura Lucia Mihalca

Director, redactor şef

Editorial

Art Out numărul 9, un număr monstruos de fascinant Șase, vine numărul 9! Un număr al măștilor, monștrilor și fantomelor. Dar stați fără grijă! Căci noi, in numărul 9, am reușit să exorcizăm cifra monstruoasă 6 și să o întoarcem cu susul in jos. Pentru că în acest număr ne vom elibera, prin catarsis, de orice fel de frică. Și pentru cei care încă nu cred că Art Out este cea mai tare revistă: Iată ce citim în numărul 9: Începem in forță cu multașteptata întoarcere a rubricii 3x3. Aici lucrurile încep rău dar se termină bine. În această rubrică vom păși ca primul om pe lună într-un peisaj pustiu în care vom simți în ceafă priviri ciudate îndreptate asupra noastră. O doamnă cu clapete se va certa cu un hamal, iar privirea mea va fi distrasă de niște mașini de epocă. Apoi, după toate aceste întâmplări grotești, lucrurile vor lua o turnură neașteptat de bună: Vom regăsi arta afișului, vom sta de vorbă cu Horia, Cloșca și Crișan și vom asista chiar la încoronarea Reginei Maria. Și asta nu e totul! La tema numărului vom începem prin a vedea ce este oroarea și grotescul. Câțiva gargui simpatici ne vor speria pe la spate. Apoi vom vorbi de măști, monștri și fantome. Vom descoperi, chiar, că există infinite tipuri de măști… Și asta până când, într-un final, vom lăsa măștile la o parte. Pentru că noi credem în chipuri, frumuseți și suflete vii. Degeaba poemele întunecării vor încerca să ne mai sperie. Căci noi atunci vom fi deja vindecați. Nu ne va mai rămâne decât să râdem de vânătorii de fantome… Cu sufletul împăcat, ne vom întoarcem din nou în timp și vom comemora, într-un spirit ludic, pe cel născut pe 25 octombrie. Dar oare despre cine este vorba? Vom vedea apoi cum a evoluat de-a lungul anilor povestea Halei Matache, ca să ajungem, într-un final să ne veselim la Caru’ cu bere. Corespondenții noștri externi ne vor fascina și ei cu povești despre artiști internaționali și despre festivaluri de peste mări și țări ( Samuel Bak, Târgului Internațional de Artă Contemporană de la Paris și festivalul TEMPS D’IMAGES) Din acest număr nu lipsesc însă nici opiniile pertinente ale unor critici de artă importanți. Vom încheia cu literatură și film. Pentru că, in rubrica Buzunar literar vom zăbovi un pic asupra Cărții negre de Orhan Pamuk. Iar apoi vom vedea, prin ochelari speciali 3D, cum literatura se transforma in film, prin ecranizarea Aventurilor lui Tintin scrise de belgianul Hergé. Veți fi iremediabil fascinați!

…V-am spus toate acestea ca să nu spuneți că nu aveți ce citi…

Mihai Moldoveanu

Redactor adjunct

Editorial

Foto: Cine eşti tu – Laura Lucia Mihalca; tuş şi tempera/ carton; 50/70 cm Cetatea religiei – Laura Lucia Mihalca; fotografie digitala

Cuprins

Art Out nr. 9/2011, anul I

ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949

CUPRINS EDITORIAL de Laura Lucia Mihalca / Mihai Moldoveanu pg. 3x3 EXPO de Mihai Moldoveanu / Ioana Nițică / Cristina Niculae pg. MĂȘTI, MONȘTRI ȘI FANTOME Oroarea ca aspect al sincerității artistice - Victoria Ceban pg. Gargui- un monstru simpatic - Emilia Cernăianu pg. pg. Fantoma ’’uriașului’’ mascat - Andreea Giorgiana Nicolae Măști ( Real/Ireal) - Elias Lazarus pg. Măștile ( sau cine suntem noi?) - Iulia Ardelean pg. Măști, monștri și fantome? - Ioana Nițică pg. ADĂUGURI LITERARE Poemele întunecării- Drumul spre Paradis – Adrian Botez pg. Marele secret al lui Dracula – Mihai Moldoveanu pg. CÂNDVA Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori- Pablo Picasso – Mihai Moldoveanu pg. ARHICTONIC Gaudi și fantoma propriei imaginații – Aylin Bayhan pg. DE-A LUNGUL ANILOR pg. Hala Matache- de la monument istoric la monument simbol – Irina Zamfirescu CASE CARE NU MAI PLÂNG Caru’ cu bere – Diana Guţu pg. CORESPONDENȚI EXTERNI Samuel Bak, omul conștiinței tulburate – Adrian Grauenfels pg. FIAC 2011 – Loredana Brumă pg. Festivalul TEMPS D’IMAGES – Mădălina Timofte pg. OPINII Jucării mari. De la ludic la subversiv în arta din spatiul public – Oana Toderică pg. Artistul de mâine și lumea de astăzi – Pavel Șușară pg. Amnarul și amarul gânditorului perpetuu – Ștefan Lucian Mureșanu pg. BUZUNARUL LITERAR Cartea Neagră de Orhan Pamuk – Emilia Cernăianu pg. STOP CADRU Aventurile lui Tintin- Secretul Licornului – Mihai Moldoveanu pg. ART OUT STORY Halloween – Corina Barbir pg. PROIECTE IMPRESII- Jurnal în imagini –Alina Manole pg. PROIECTE STUDENŢEŞTI În pielea lui Gregor Samsa –Daniela Buzgan pg. CONCURS FOTOGRAFIA LUNII Câștigătorii concursului foto Art Out via Facebook pg.

4 12 16 17 19 20 22 23 24 25 27 28 30 31 53 62 88 90 94 95 98 99 101 112 121 127

Parteneriat media

3x3 Expo

Fotografii asigurate de Cristina Niculae

3x3 Expo

Istoria în 192 de imagini Afișul Polonez (1917 – 2007) 21 septembrie 2011 – 8 ianuarie 2012, Muzeul Naţional de Artă al României Misiune: M.N.A.R.- 13. Ora stelară: 13 şi ceva. Peisajul: selenar. Da, cred că sunt primul om care a ajuns vreodată să vadă această expoziție. Nici curatorul nu pare a fi văzut-o încă. Pagina cărții de oaspeți este încă albă. Pașii mei singuratici se aud prin holul muzeului. Sunt un explorator în pustiu. Doar privirile stranii pe care le simt în ceafă îmi relevă faptul că sunt urmărit de muzeografii care mă depășesc numeric cu mult. Pe pereți stau atârnate afișe puse în rame. Mi-ar fi plăcut să le văd lipite pe panouri sau pe suporturi speciale de afiș, ca acelea artnouveau din Paris. Niște afișe în ramă par a-și pierde statutul de afiș și a se transforma în tablouri de pus în muzeu. Mi-ar fi plăcut să mă plimb printre ele, să le văd ca în mediul lor natural, ca pe stradă. Așa îmi par o colecție de colaje. La plecare am rupt tăcerea și am scris în cartea de oaspeți: Art Out a fost aici! Mihai Moldoveanu Despre ARTA MARELUI PEISAJ - afișul (urban), nu vă pot spune decât că însăși conceptuala prins viață pentru prima dată, datorită afișului. Însă nu a oricărui afiș, ci a afișului colorat. Culoarea și afișul, afișul și culoarea, coordonate ce n-ar exista una fără cealaltă. Graficul, inovativul, uneori lipsa perfecțiunii detaliilor, însă îmbogățită cu elemente urbane, duc la exuberanța unei simple bucăți de hârtie la o dimensiune globală ce și-a purtat anii vieții pe buzele tuturor oamenilor. Pe lângă ușurința promovării oricărui concept, afișul e vital. Da, e susținător de medii (social, economic, cultural) însă totodată e mesaj clar, concis, conturat al oricărei informații ce-și are finalitatea în ochii omului. Ioana Nițică Trei instituţii: Institutul Polonez, Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul Afişului din Wilanów. 192 de afişe. De ce afişe? Afişul este o operă cu multiple funcţii: el uneşte sfera artei cu realitatea vieţii politice, sociale şi economice dintr-o anumită zonă şi un anumit timp. Trecând de la A II-a Republică Poloneză şi Perioada Interbelică, dominate de valorile capitaliste şi democratice, la Al Doilea Război Mondial şi Republica Populară Poloneză (1956 – 1980), marcate de conflicte militare, distrugeri şi transfigurarea cauzată de comunism, ajungem să descoperim o nouă Polonie – a III-a Republică, contemporană şi eliberată de constrângerile cenzurii şi represiunii. Când România intra în perioada sa de „dezgheţ” ideologic, principalul model pentru grafica românească a anilor ‘60-‘70 a fost afişul polonez. Operele stârnesc atât râsul (reclame la produse ca săpunul sau fierul de călcat electric), cât şi tristeţea (distrugerea capitalei în urma Celui De-al Doilea Război Mondial, influenţa comunistă), respectul (figura lui Papa Ioan Paul al II-lea) şi detaşarea (afişe pentru piese de teatru, filme şi concerte). Cristina Niculae

3x3 Expo

Portret în istorie 27 octombrie 2011 – 15 februarie 2012, Muzeul Naţional de Istorie alRomâniei Mi-am revenit! Zumzet. Mult zumzet. Câteva urlete anunță prezența unui grup de elevi nomazi. Mă aflu în incinta Muzeului Național de Istorie al României, într-un fel de sală de expoziție, mai bine zis, o anexă a holului. O doamnă cu clapete pe urechi se ceartă cu un hamal care trage un cărucior uriaș. Eu privesc cu abnegație expoziția dedicată portretului în istorie. Mă uit la macheta cetății Poenari (un fel de marotă care este pusă la mai toate expozițiile posibile). Cei drept, privirea îmi este atrasă inexorabil de expoziția de automobile de epocă de peste drum. Dar să ne concentrăm:. Mă gândesc imediat la relația portret-realitate. Ce anume este portretul? O înfățișare ideală? Imagine pe care pictorul vrea să ne-o arate. Un simbol artistic? Şi care este relația portretului cu figura personajului istoric? Cele două figuri se aseamănă iconic, dar sunt atât de diferite ca sens. Interesant! Mihai Moldoveanu Iată cum am vorbit despre Țara Românească și Victoria împotriva Imperiului Otoman cu Mihai Viteazul, sub fumul aproape invizibil al cădelniței de la biserica Sf. Gheorghe, ctitorită de Constantin Brâncoveanu. Am luat apoi drumul Moldovei cu cărturarul Dimitrie Cantemir, citind cu voce tare din scrierile sale din secolul al XVIII-lea, Mihail Sturdza ținându-ne de cele mai multe ori companie, uitându-se la ceas repetitiv. Am retrăit Răscoala, sub semn de Transilvania cu Horea, Cloșca și Crișan de jur împrejurul meu. Despre mișcarea din 1821, cu sabia la vedere, aranjându-mi-o deloc ostentativ, Tudor Vladimirescu nu s-a ferit să-mi povestească teatrul de război ce-ar fi putut deveni din Țara Românească. Anul revoluției din 1848 răsuna și azi, poate sub sigiliul lui Nicolae Bălcescu, a avocățimii lui Avram Iancu sau a șederii la Aiud a lui Simion Balint. Despre suveranitatea României, în loc de povestit cu Carol I, doar i-am oferit o plecăciune, deoarece cu Regina Maria aveam mai târziu o întâlnire intimă, sub semnul coroanei sale. Ioana Nițică Pentru cei care doresc o incursiune dinamică şi relaxantă în istoria Românilor, această expoziţie este ideală. Începând cu Vlad Ţepeş, trecând pe lângă grupul revoluţionarilor de la 1848 şi finalizând cu oamenii politici ai primei jumătăţi a secolului al XX-lea, urmărim, în majoritate în ulei pe pânză, figuri demne sau luminoase, gânditoare sau visătoare, severe sau zâmbitoare. Avem ocazia să privim şi să simţim pensulaţia unor pictori anonimi sau a unor figuri consacrate cum ar fi Theodor Aman (portretul lui Tudor Vladimirescu, 1873) sau Gheorghe Tătărescu (figura lui Nicolae Bălcescu, 1851). La final sau printre tablouri şi panouri informative, avem ocazia să admirăm şi obiecte personale oficiale, reviste şi documente reprezentative pentru personalităţi ca Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr, Iuliu Maniu, Regina Maria, Carol I şi Carol al II-lea. Cristina Niculae

3x3 Expo

Coroana Reginei Maria 20 octombrie – 27 noiembrie 2011, Muzeul Naţional de Istorie al României

Mă uit la coroană și îmi imaginez povestea. Citesc prezentarea din spate și mă transpun în urmă cu aproape un secol. Regina istorisește ea însăși cum a fost ceremonia încoronării, în acea zi de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. Mi-a plăcut sfârșitul comentariului, atunci când spune că, în România, lucrurile organizatorice merg mai greu și asta pentru că România nu este obișnuită cu astfel de evenimente deoarece nu are tradiție în organizare. Și îmi dau seama atunci că tocmai asta înseamnă Coroana: Tradiție. Căci sub protecția Coroanei regilor și reginelor României, nu numai organizarea țării a prosperat, ci și cultura și arta. Coroana regală înseamnă noblețe și tradiție, bun gust și rafinament. Coroana a încurajat dezvoltarea României moderne. Coroana a patronat cultura României. Să ne simțim, așadar, protejați stând sub bolta Coroanei monarhiei noastre! Mihai Moldoveanu Retrăiesc încoronarea de la Alba Iulia a reginei, alături de însăși împlinirea visului ei și-al țării, cu ocazia Exponatului lunii - Coroana Reginei Maria. Îmi amintește că sunt scut viu al unei Inimi uitate și mă roagă să spun și altora despre țara, inima ei și coroană. Sub promisiune, sub veșnicia coroanei sale (sub lumina aurului transilvănean, sub crucile gravate și spicele de grâu solar), sub cei 136 de ani de la nașterea sa, sub numele românesc și originea ce mi-o port cu sfințenie și credință, îndrăznesc să-i las scrisă o strofă pe lumina din jurul României ei: Regină ce Maria ți-a dat țara ca nume/O lună și o viață ne adunăm sub semn de rugăciune/Ți-am veșnicit coroana, te veșnicim pe tine/Și ruga cea de azi, sănceapă de la mine. Ioana Nițică Expoziţia de mici dimensiuni ne apropie într-un mod simplu şi intim de acest obiect preţios singular care împodobea capul Reginei Maria a României. După ce inspectăm cele 5 panouri cu informaţii şi imagini ale coroanei, putem admira în linişte creaţia în aur transilvănean de pe fond indigo. Descrierea amănunţită a piesei ne dezvăluie preferinţele artistice ale reginei, care dorea a fi legată de trecutul medieval şi influenţele bizantine ale Ţării Româneşti. Aflăm că piesa a fost comandată la Casa de Bijuterii Falize din Paris, a costat mai mult decât fusese estimat iniţial şi livrarea a întârziat. Fotografiile artistice cu regina purtând fabuloasa coroană sunt completate de cele oficiale din timpul încoronării de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922. Un gust plăcut al călătoriei într-un timp în care România atinsese o culme mai înaltă ne este lăsat de gândurile acestei Prime Doamne despre ziua încoronării. Cristina Niculae

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome

Oroarea ca aspect al sincerității artistice Macabrul, urâtul, sinistrul, violența, groaza au fost subiectele prezente în creația multor artiști, subiecte care, de altfel, impresionează prin nivelul său înalt de expresivitate. De la scenele Apocalipsei menite să educe omul prin trădătorul simț al spaimei, până la manifestările artei contemporane ce înfățișează adesea fobiile artistului, propriile experiențe tragice, violente sau viziunea sa asupra fragilității unei vieți omenești,” arta urâtului” a cunoscut o evoluție foarte diversă. Direcțiile artei şi ale frumuseţii sunt adesea separate, fapt ce a impus apariția altor categorii estetice Odată ce arta presupune comunicarea artistului cu spectatorul, ea nu poate exprima doar frumosul, ori o comunicare sinceră emană întregul spectru de emoții din cele mai complementare. Complexitatea comunicării artistice diversifică, dar și potențează mesajul artistic, conferind și un puternic aspect de autenticitate, de subiectivitate. Așa cum artiștii sunt ceva mai sensibili, dar și din fireasca dorință de a marca, de a șoca chiar, subiectele macabre își au un loc bine determinat în cadrul artelor vizuale. La fel și contextul, evenimentele fie cele care țin direct de personalitatea artistului, ori cele ce țin de masă, de întreaga societate nu pot să existe fără a polariza starea psihologică a artistului. Sinceritatea este elementul fără de care nu poate exista o operă de artă, element ce a devenit și mai necesar acum, în era informațională, când comunicarea nu este obligatoriu face-to-face, când fiecare se retrage în propriile trăiri, oferindu-le celor din jur doar propria mască. Artista britanică TraceyEmin în lucrările sale înfățișează violența la care sunt supuse femeile, dar și copilăria, fapt ce se datorează experienței nefaste: artista a trăit un viol de către cineva mai în vârstă ca ea la 13 ani. Inspirându-se și din creația lui Munch, dar și din cea a lui Egon Schiele, artista reia acea atmosferă, expresivitate înfățișată de predecesorii săi. Instalațiile artistei cu fire de neon, simple fraze scrise pe fundalul întunecat reprezintă un mod de comunicare vizuală a artistei. Montate după scrisul de mână al artistei, instalațiile păstrează aspectul sincerității, devorând măștile și ridicând la suprafață personalitatea artistei, un concept total diferit de limbajul plastic tradițional. O nouă epocă cere o nouă formă de exprimare, trecerea pe o altă dimensiune. Dacă e să ne axăm pe latura subiectivă, mie îmi plac nespus de mult picturile macabre ale lui Goya, creația inter și postbelică a lui Otto Dix, grotescul din picturile lui Grosz. Sinistrul, frica descătușează ființa umană, o mobilizează, îi conferă noi puteri. Prezentă chiar și la simplu nivel vizual, ea marchează ființa umană, amplifică nivelul adrenalinei în sânge, dilată pupila și nu în ultimul rând, prin energia emanată, își lasă amprenta asupra ființei umane. O operă de artă nu poate exista fiind goală la nivelul emoțional, ori golul are predispoziția pentru plin, iar umplută cu emoții înfricoşătoare mai are și un plus de expresie și de autenticitate în același timp.

Victoria Ceban 16

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome

Gargui

un monstru simpatic Când constructorul s-a gândit cum să devieze apa de ploaie de pe casă, a pus la capătul jgheabului un gâtlej pe care l-a inclus întro figură decorativă. Gargouille(gât în franceză) sau mai amuzant gargariser, care sugerează bolboroseala apei dată pe gât, a dat numele acelor mici monștri sculptați în piatră pe care îi vedem la construcțiile din Evul Mediu. De reținut că arhitectura face o distincție precisă între funcția jgheabului de apă și figurile ornamentale. Acestea din urmă, pur decorative, sunt denumite figuri grotești (grotesque), iar cele care îndeplinesc funcția de scurgere se numesc gargui. Garguiul se spune că sperie duhurile rele și protejează clădirea pe care se află. Legenda povestește despre un fel de balaur cu aripi de liliac, cu un gât lung la capătul căruia o gură fioroasă aruncă flăcări. Un cavaler l-a răpus, i-a tăiat capul și l-a pus pe zidurile unei biserici ca să alunge spiritele demonice. Capul de balaur și-a făcut bine treaba și de atunci, fiecare biserică a căpătat o serie de capete bizare prin care se scurge apa. Este interesant cum, încă de la vechii egipteni și apoi pe templele grecești, avem scurgeri de apă terminate cu diferite figuri. Acestea erau din terracotta și înfățișau lei, vulturi sau diverse personaje mitologice. De exemplu, grecii credeau în himere și le plasau pe fiecare colț de acoperiș ale templelor în care aveau tezaure. În mitologia lor grifonii păzeau aurul. Găsim gargui maimuțe, rinoceri, hipopotami sau combinații de animale-oameni. Sunt scoase în evidență caractere umane care se aseamănă cu animalele, ca în fabule sau caricaturi – animale antropomorfizate. Unele animale, cum ar fi rinocerii şi hipopotamii, pentru că nu erau cunoscute în perioada medievală, nu au o valoare simbolică. Un sculptor care și-a petrecut aproape patruzeci de ani restaurând catedrale a atras atenția asupra împletirii simbolurilor inter-religioase din Evul Mediu, mai ales în comunitățile în care populațiile musulmane erau în număr mare. El vede în gargui ”un mesaj de pace și toleranță”. Acesta ar putea fi un nou simbol, modern, al demonilor care pot face bine. De altfel, Carl Jung observă că un simbol este adesea greu de înțeles pentru că este un produs natural și spontan. Nimeni nu a stat la masa de lucru cu un creion în mână, pornit să inventeze simboluri. Cele mai multe sunt produse colective și au funcții religioase. Psihologii sugerează că garguiele reprezintă temeri și superstiții medievale, iar în momentul în care viața a început să fie din ce în ce mai sigură, au căpătat o tentă comică. Deși se vor înspăimântătoare, tocmai căutarea urâtului a dat naștere la figuri simpatic caraghioase, combinații amuzante care te fac să zâmbești. Monștri simpatici. Iată o listă cu cele mai comune animale-simbol: Leul. După cum am văzut, apare din cele mai vechi timpuri, așa că este considerat cea mai comună figură de animal folosită pentru un gargui. Leul este legat de soare, coama lui poate fi ușor asociată cu strălucitoarea coamă a soarelui. Este în același timp un lucru bun și unul rău: e bună mândria, dar este și unul din cele șapte păcate capitale (superbia). Pisica este o variațiune a leului, dar biata de ea, în timp ce în Egipt este venerată, în Evul Mediu occidental este asociată cu Satana și vrăjitoria.

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome Câinele este și el o figură comună de gargui. Câinele este un prieten fidel, inteligent și de asemenea, un foarte bun păzitor. Dar, în mod curios, pentru lăcomia cu care fură mâncarea, este privit ca un personaj vulnerabil la tentațiile Satanei. Lupul, fratele sălbatic al câinelui, este considerat un animal de temut și deci respectabil. Capabil să lupte atât singur, cât și în haită, lupul este mai mult un simbol al conducătorului, unul de temut desigur, dar și cu putere de protecție. Nu ne surprinde să aflăm că lupul era simbolul preotului capabil să lupte împotriva Satanei și să conducă credincioșii prin hățișurile vieții. Dintre cele șapte păcate capitale, câinele și lupul erau asociați cu lăcomia (avariţia). Vulturul este o pasăre puternică despre care se spunea că mănâncă dragoni. Era respectat pentru capacitatea lui de a vedea la mare distanță și se spunea că se reînnoiește periodic, uitându-se de aproape la soare. Șarpele, pe care îl cunoaștem încă de la Adam și Eva, reprezintă lupta dintre bine și rău. Simbolizează și el unul din cele șapte păcate, și anume invidia. Șarpele este nemuritor pentru că își schimbă mereu pielea sau își regenerează corpul dacă este tăiat. Asta îi mai adaugă și simbolul nemuririi, de aceea de multe ori îl vedem cum își înghite coada formând un cerc – cercul perpetuării vieții (ouroboros). Capra poartă două simboluri: primul este o asemănare cu Cristos datorită abilității de a se cățăra pe stânci abrupte pentru a găsi hrană, iar celălalt este luxul (luxuria), primul păcat capital pentru care capra este asemănată cu Satana. Nu am găsit o explicație a acestui ultim simbol, dar este foarte probabil să vină din mitologiile orientale unde capra sugerează traiul boem pe spinarea altora. Maimuța reprezintă omul care strâmbă, la propriu și la figurat. Ea era considerată un animal stupid și viclean care își folosește puțina inteligență în scopuri necurate. De aceea, maimuța este asociată cu lenea (acedia), un alt păcat capital. Himera este una din cele mai interesante creaturi pentru că împletește părți din diferite animale cu trăsături umane. Cele mai cunoscute sunt grifonii, centaurii, harpiile și sirenele. Himerele erau folosite pentru a avertiza oamenii să nu subestimeze puterea Satanei. Din păcate, datorită unor accidente nefericite, în 1724 o lege londoneză a impus ca terminațiile jgheaburilor să ajungă până la nivelul străzilor și de atunci nu mai apar gargui pe marginile de sus ale zidurilor. Fotografii din sursa libera

Emilia Cernăianu

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome

Fantoma ”uriașului” mascat Măștile sunt purtate de conștiință. Nu se contopesc perfect cu fața noastră printr-o simplă întâmplare - la un bal mascat e foarte probabil, dar chiar și atunci ne alegem de multe ori personajul. Îmi amintesc măștile din carton alb presărat cu cioburi de globuri colorate, conturându-ne ochii în zile de sărbătoare. Simplu accesoriu. Eram oare conștienți că purtăm o mască și trebuie să intrăm în rolul respectiv sau gândeam pur și simplu că suntem mai frumoși? Enigmatic. Astăzi poate că am pierdut numărul măștilor pe care le tot purtăm. Cel mai greu de suportat este masca omului fericit. Când fericirea este naturală, vorbim despre cel mai simplu sentiment din lume. Când trebuie să ”purtăm” fericirea, ne slăbește teribil greutatea ei, poate mai mult decât cea a nefericirii. Răsună apoi întrebarea: cine ar vrea să poarte o mască a morții? Și totuși, cine l-ar refuza pe Brad Pitt în producția ”Meet Joe Black”, imaginea ideală a morții? Paradoxal. Purtăm măști din precauție. Tocmai din acest motiv ele nu se regăsesc în niciun CV. Conștiința ascunde până și faptul că suntem mascați. Altfel, ar fi inutilă precauția. Monștrii sunt – într-o versiune modernă – acele găuri negre din spațiu care pândesc să înghită lumea. Sunt absurzi și lipsiți de culoare. Știm că au o privire destructivă chiar și atunci când nu le percepem ochii. Sunt parte din povești nemuritoare, parte din coșmarurile copilăriei. Ne surprind prin imperfecțiunea lor, deși excelează în răutate. Purtând nume sinistre, se bucură de o identitate. I-am inventat. Le-am creat o lume în care vor juca rolul de sperietori. Rămânem pietrificați în fața lor, fie că sunt dincolo de ecran sau pe paginile unei cărți de povești mai puțin potrivite pentru copii. Sunt uriași – în dimensiune, în urâțenie, în răutate. Nu la fel ca oamenii – ei sunt uriași în sensibilitate. Fantomele sunt urmele pe care omul le lasă în spate atunci când își ia zborul. Dacă s-ar putea reîntoarce fizic, ar fi probabil acel corp translucid, lipsit de substanță, rătăcind în întuneric pe culoare lungi, decorate cu tablouri antice. Excelent produs al fanteziei umane, pe melodii de suspans și dramă. Omul dispărut străbate trecutul și invadează gândurile celor cunoscuți. Bucata albă de pânză sau cearșaful ce lasă ochii neacoperiți învăluie posibila fantomă în mister. Da – este un mister modul în care plecăm și locul în care ajungem. Ar fi o imagine aproape perfectă dacă nu ne-am întoarce către oameni pentru că îi iubim și ne lipsesc. Fantomele, în schimb, ne sperie. Sunt trupuri goale de pânză, spirite în zbor? Nu. Sunt ceea ce rămâne când omul a plecat - teama că s-ar putea întoarce de dincolo. Copiii care plâng, pictați de Bragolin, ne aduc mai aproape de fantome. Tablourile care au bântuit lumea întreagă cu ceva timp în urmă sunt menționate în contextul unor incendii devastatoare – de altfel, acestea se află pe lista neoficială a tablourilor ”blestemate” – omenirea poate fi bântuită așadar de o simplă imagine. Nu-i nevoie de mișcări sau zgomote. Drumul liber către conștiință poate fi parcurs de orice monstru, de orice fantomă, la orice oră, iar când ne lovim de ei, nicio mască nu ne mai ascunde. În final, în noaptea de Halloween, masca nu e decât o formalitate. Știm cu toții că deținem o colecție personală de măști interioare – însă până la suferință.

Andreea Giorgiana Nicolae 19

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome

Măști (Real/Ireal) Întotdeauna fascinat de măști, măști ce îmi ascundeau chipul, lăsând persoanele să-mi simtă fiecare gest, fiecare cuvânt, să vadă dincolo de mască, cu o gândire clară. De fiecare dată când aud cuvântul mască, gândul îmi zboară, ca o rândunică, atât de departe. Mă gândesc la Veneția, orașul din laguna italiană, la faimoasele măști “vârful de lance”, ce atrag atenția într-un mod deosebit, ducându-ne cu gândul la cine se ascunde în spatele ei. Un chip frumos, fin, gingaș. Căci masca este menită să ne ofere adăpostul anonimatului. Sau la Japonia, locul de proveniență al măștilor Hannya, cele ce au atras întotdeauna atenția și admirația tuturor persoanelor. Masca folosită în teatrul japonez, reprezentând un demon gelos, cu un aspect ciudat, asemănător cu diavolul, datorită coarnelor. Acesta este doar conceptul de iad în budismul japonez. Hannya, monștrii tereștrii, un amalgam de sentimente confuze, ca și pasiunea, ura, gelozia sau invidia, ce ne transformă pe toți în monștrii îngrozitori. Dar și la Egipt, la Tutankhamon și masca lui supradimensionată din aur. Există tot felul de măști, cele reale, create cu scopul de a ne ascunde chipul, păstrând anonimatul, misterul, farmecul, bucurându-ne de un libertinaj mascat. Dar și acele măști ireale, ce nu pot fi văzute, atinse. Dezvoltate inconștient, le afișăm tot timpul, înlocuind personalitatea reală în favoarea personalității ideale, fără un scop anume. Și asta se întâmplă încă de când ne descoperim adevărata identitate, considerând masca ca o formă de adaptare socială, într-un mediu nou, diferit, într-o societate plină de indivizi, ce-și maschează adevăratele intenții, după cuvinte rostite cu scopul de a ne mângâia orgoliul, spuse pe un ton cald și suav, ca și vocea protectoare a unei mame. Alegem să afișăm măști, subțiri ca pânza sau groase ca un zid, de fiecare dată când interacționăm, cu o dorinţă ciudată de a părea altcineva, generând diverse impresii, plăcute, greșite, bazate pe o proiecție inconsistentă cu realitatea. Dar pe măsură ce timpul trece, ne diferențiem și ne exprimăm adevărata personalitate. Chiar dacă măștile sunt naturale și ne simțim confortabil cu ele, sunt un aspect firesc al vieții sociale, pentru că atunci suntem percepuți exact așa cum ne dorim. Și le purtăm o viață întreagă, fără să realizăm sau să recunoaștem acest lucru. Nu vrem să fim văzuți așa cum suntem în realitate, vulnerabili, fară un scut de protecţie, suntem doar oameni, cu calități și defecte, căpătate în anii trecuți peste noi. Această mască este doar o proiecţie menită să ne ascundă adevărata personalitate, pentru o falsă stare de confort. O mască a perfecțiunii, ce ne transformă în altcineva, cineva perfect, dar nu ne putem da seama că suntem perfecți și așa. Și totuși, vrem să ajungem undeva, unde nici măcar noi nu știm. Se întâmplă să mai afirmăm și acuzăm cu tărie că suntem înconjurați de persoane false, persoane ce la rândul lor poartă o mască, la care nu pot renunţa, arătându-și adevărata față într-o lume dispusă să accepte orice. Pretindem sinceritate persoanelor din jurul nostru, când nici noi nu suntem chiar atât de sinceri. Toți ne-am creat o mască, involuntar, chiar dacă ne dăm sau nu seama de asta, este echivalentul personalității perfecte. O personalitate manifestată în mediul înconjurător. Dar este o mare diferență între personalitatea reală și cea ideală. Măștile noastre au la bază, mentalitatea și filozofia de viață a altor persoane. Se poate spune că ăsta este spiritul de turmă, pentru că am întâlnit prea puține persoane ce au îndrăznit să se despartă de turmă și să o ia pe altă cale. Trăind cu o mască ar fi trebui să fie simplu. Afișând o altă față, putem fi oricine şi orice, un romantic pervers, un excentric, un artist boem sau un afacerist onest. Creată să ne protejeze sau să înșele, nu ne încumetam să renunțăm la ea, cu o judecată clară și un suflet împăcat. Că într-o piesă de teatru, la final, când măștile cad, cortina se lasă și o liniște apăsătoare se răspândește printre actori.

Fotografie: Elias Lazarus

Elias Lazarus

HALLOWEEN

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome

Măștile (sau cine suntem noi?) Uneori prefer să nu ştiu ce se ascunde în spatele măştii cuiva. Alteori descopăr că ceea ce credeam eu a fi o mască e adevăratul lui chip - sau invers. E un joc grotesc acesta al măştilor. Există infinite tipuri de măşti. Dacă ar fi să le amintesc în ordine cronologică, prima este cea pe care o primim încă înainte de a veni pe lume. Mă refer la nume. Numele meu este primul văl care mi-a acoperit propriul Eu. Şi nici măcar nu-mi aparţine. Această mască a numelui meu o mai poartă alte atâtea persoane. Ceea ce face din mine o umbră, o... fantomă. Păcat. Dacă ar fi să rezum, aş spune - fără să generalizez prea mult - că întreaga noastră viaţă este o suprapunere de măşti: după cea a numelui vin masca religiei, a etniei, a naţionalităţii, a clasei sociale. Din umilul meu punct de vedere, toate acestea nu sunt elemente care să mă distingă de ceilalţi, ci dimpotrivă: din comoditatea umanităţii, s-a considerat că e mai uşor să împărţim oamenii ca pe nişte bomboane colorate (cele roşii la cele roşii, cele verzi la cele verzi, şamd) decât să se ofere o identitate clară şi distinctă fiecăruia dintre noi. Atât de timpuriu este punctul nostru de evoluţie încât nu ne putem permite o identitate, ci doar o pseudo-identitate? Mă simt dezbrăcată de mine şi acoperită nu doar cu o mască, ci cu un întreg costum de concepte şi valori, dintre care pe multe nici măcar nu le regăsesc în mine. Păcat. Dacă ar fi să fiu subiectivă, aş vorbi despre acea mască a bunelor maniere. Niciodată nu am înţeles de ce ar trebui să spunem “mulţumesc” sau “cu plăcere”. Sunt de acord cu acea categorie a bunelor maniere care fac viaţa mai uşoară – de exemplu mersul pe partea dreaptă a trotuarului - dar nu sunt de acord cu cele cărora nu le văd nicio utilitate. Recunosc că port totuşi cu bună-ştiinţă această mască. Între asta şi cea de “needucată”, am ales-o pe cea dintâi. Câteodată e nevoie şi de un compromis. Păcat. Dacă ar fi să caut partea bună a acestor atâtea măşti, aş menţiona teama de a descoperi ce e în spatele lor. Am senzaţia că mă protejează de monştrii din spatele lor atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic. Masca eticii, de pildă, pe care – într-o măsură mai mică sau mai mare - o purtăm cu toţii ne împiedică să ne omorâm între noi ca fiarele. Dar oare toţi considerăm cu adevărat că nu e etic să ucizi? Uneori mi-e teamă de ce s-ar putea ascunde în spatele propriilor măşti. Deşi încerc asiduu să mă descopăr, nu mă simt încă pregătită să înfăţişez în faţa propriilor ochi adevărata mea natură. Mă protejez deci de mine. Păcat. Dacă ar fi să caut partea proastă a măştilor, ei bine... Dacă ar fi să iau sensul “ad literam” al cuvântului “mască”, aş menţiona că întotdeauna mi-a plăcut senzaţia pe care mi-o oferă o încăpere plină de chipuri acoperite de măşti, despre care pot spune două lucruri total opuse, ambele însă perfect adevărate: şi anume că nu cunosc pe nimeni şi îi cunosc pe toţi. Dacă totul s-ar rezuma la asta, ar fi frumos. Însă acei oameni îşi pot scoate măştile lor de carton sau plastic, iar eu pot spune aceleaşi două lucruri despre ei. Păcat. Dacă ar fi să superficializez, aş aduce în discuţie cea mai des întâlnită şi uşor sesizabilă mască: cea a personalităţii. Consider că de-asta sunt personalităţile numite “personalităţi”: pentru că nimeni nu ştie ce se găseşte în spatele măştii de fizician/scriitoare/artist/şamd pe care respectivul o poartă. Odată cu această tipologie profesională, fiecare adoptă şi o anume personalitate pe care să o afişeze în public (şi acum mă refer la sensul comun al cuvântului). Cunosc, deci, puţini oameni. Consider că sunt înconjurată de personalităţi. O mască prea des întâlnită şi prea des confundată cu adevăratul Eu al fiecăruia. Şi cel mai trist: uneori confundată chiar de cel care o poartă. Păcat. Dacă ar fi să cad în abisul morbidului, aş menţiona cea mai lugubră, mai sinistră şi mai înfiorătoare mască: cea a vieţii. Nu o dată mi s-a întâmplat ca în urma unei analize a cuiva din juru-mi să ajung la concluzia că acel cineva nu trăieşte, ci doar se preface că trăieşte. Cu înfrigurare în suflet am constatat că omul nu ştie ce înseamnă a trăi. Omul e în aşteptare. Toţi lasă viaţa să aştepte, pe motiv că acum “au treabă, n-au timp”. Avem impresia că trăim. Dar “a-ţi curge sângele prin vene” nu înseamnă “a trăi’, ci doar “a nu fi mort”. ‘A trăi” înseamnă a simţi că-ţi curge sângele prin vene, a-l auzi cum curge, a-l vedea cum curge; a simţi, auzi şi vedea la o intensitate aflată în prag de transă tot ce ne înconjoară. “A trăi” înseamnă a da jos toate măştile şi a te simţi la o intensitate perfectă pe tine însuţi. Nu cunosc nicio persoană care trăieşte. Păcat. Daţi-vă jos măştile şi trăiţi!

Iulia Ardelean 22

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome

Măști, monștrii și fantome? Nu cred în măști, monștrii și fantome. Acum da, recunosc că-mi asum reală credință în chipuri, frumuseți și suflete vii. Rămâne secretul nostru. Și nu, nu-l ascund după chipuri vesele, triste, încruntate, c-un zâmbet sau nu în colțul gurii, nu-l ascund după arătări inimaginabile, nedemne, incitante la prima vedere și nu, nu-l ascund după ceva ce nu există. Secretul meu cum că nu cred rămâne între noi. Da? Ne măscuim, ne ascundem, ne camuflăm. Ne înjosim, ne deformăm, ne pocim. Ne arătăm, ne năzărim, ne plăsmuim. Suntem măști, monștrii, fantome. Nu doar oameni. Nu mă credeți? Într-un secol în care umanitatea însăși e ridicată la rang de ARTĂ, suntem exemplul viu de operă (proprie) a propriei vieți. Nu sună atipic/anormal decât dacă nu ați privit îndeajuns în jur. Nu spun c-am falsa, anula orice concepție în pofida alteia noi, că am rezona cu orice altceva mai puțin cu noi înșine. Nu spun că realitatea noastră e alta decât o arătăm, că gândurile ne sunt altele față de cele împărtășite și inima bate la altă intensitate decât normală. Nu spun că apărem atunci când (nu) trebuie, că ne justificăm inimaginabil, că uităm de unde suntem, ce căutăm și de unde venim. O lume a măștilor, a monștrilor, a fantomelor există. Ireal sau nu, există. E la tot pasul, e în tot locul. Chiar și cineva ca mine începe să creadă în ele, deși practic nu crede. De ce? Fiecare suntem pe rând, parte din ele. Nu că ne-am fi plictisit de statutul uman dăruit în ziua creării omului, ci fiindcă viața și ritmul ei, ne împing adesea spre cuvintele cu pricina: A (ne) MASCA, (a adera la) MONSTRUOZITATE și (a ne confunda cu) FANTOMA. Devenim, deci, din oameni alte ființe, atipice, unice, personalizate, caracteristice altei lumi/vieți, neacceptate - dar dorite, imitate, asociate, modificate. Cu un suflu deasupra, (re)devenim oameni. Un colaj ambiguu de forțe, întuneric, forme, ia amploare. Ori fiindcă oamenii nu mai rămân oameni, ori fiindcă grotescului îi e urât de unul singur pe o vreme ca asta, de toamnă ușor sătulă de ploaie, vânt, frig, brumă, nori leneși și soare mut. M-am hotărât: cred în chipuri, frumuseți și suflete vii. Căci cred în om, prezent și viață.

Ioana Nițică 23

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome-Adaugiri literare

Poemele întunecării Drumul spre Paradis

Faci la dreapta – apoi la stânga – la stânga şi iar la dreapta – şi iată paradisul! ... nu simt nimic prin deget – n-am niciun presentiment – când dau clic pe un fişier: se va deschide – nu se va deschide... - ... şi peste ce voi da – acolo – în deschiderea tainei – precum deschiderea corolei negre (cât şi bezna păcatelor toate – vrăjit învoalat - dezinvoltă) - a unei flori rare prinsă între mii şi mii de dosare... ... nu mai ştiu ce înseamnă afară – în această continuă boală a mea de înăuntru: poate că acolo – afară - sunt comori de frunze şi zei – poate că oamenii numai acolo se găsesc între ei... - ... pur şi simplu mi-e silă de oameni – de zei – de găsire – de ieşire...: miezul răului – binelui – putorii şi miresmei – pentru mine – numai înăuntru se află – acolo de unde bat clopotele - cu-ndârjire - spre nord – numai şi surzind de tot clopotarii: SPRE NORD! ... sunt precum toţi – scriu precum toţi – nu e deosebire de discurs între mine şi un cimpanzeu: poate – nu ştiu: numai că niciun cimpanzeu nu se va declara vreodată complet translucid – isteric de translucid – fiind gata să ucidă pe primul care-i va încălca imperiul translucidităţii! ... de ce să mai scrii – când toţi scriu? – ... de ce? – Pentru că Hristos m-a întrebat ceva – şi nu e politicos să nu-i dau răspuns... - ... dar răspunsurile seamănă între ele! - ... poate – dar nu seamănă între ele nici întrebările Lui - nici durerile – nici obrăzniciile şi nici rugăciunile stoarse – precum puroiul din rănile sufletului meu – infectat de-atâta aşteptare Cumplită – lipsită de rost – sadică umilitoare răzvrătitoare: nici o răzvrătire nu seamănă cu alta – pentru că – mereu – scapă de sub controlul oricui – având în vedere gradul perfect aleatoriu de înnebunire a hoardelor de dureri cu totul inexplicabile – din imperiul de crin hialin al fistulelor... ... a – era să uit: nici stelele nu seamănă una cu alta – ... chiar mai puţin (brutal – agresiv mai puţin) seamănă - decât scriitorii de scrisori - răspunzând către Hrist...! – ... dacă nu crezi – acuşi îţi dau cu o supernovă în dovleacul tău teribil de friabil – pe care ţi-l crezi impermeabil! ... faci la dreapta – apoi la stânga – la stânga mereu şi iar la dreapta – per total – te-ai învârtit în loc... – în jurul propriei cozi... - ... dar n-ai pierdut nimic din Paradis – nici o clipă: fii liniştit – dacă nu – avem pentru tine noi – tranchilizante! - ... abia atunci să vezi tu ce Paradis îţi dăm pe cocoaşă!

Adrian Botez 24

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome-Adaugiri literare

O poveste adevărată scrisă de un vampir - Marele secret al lui Dracula – - Fragment inedit, în premieră absolută, doar pentru Art Out Unchiul Tom era supărat peste măsură de ignorantul său nepot care îi anula practic toată munca sa de o viață. Așa că îl apucă bine de mână și îl trase vânjos după el până ce ajunseră în fața unui cavou mare, plin cu flori. - Nepoate, acesta este cavoul pe care îl tot pândesc de astăzi de dimineață. Acum este momentul să o facem! - Unchiule, dar întârziem la film! - Taci și ascultă! De azi dimineață tot fac măsurători și acum sunt sigur! Cavoul ăsta este bântuit! E sigur, sigur! Toate măsurătorile o arată! Și am măsurat de trei ori! Dar cred că mi-au simțit prezența și nu vor să mi se arate. Așa că am nevoie de o momeală. Am nevoie de tine! - Unchiule, am început să mă plictisesc și mă cam doare un genunchi. - Nu acum! Acum nu te doare nimic. Fii atent care-i planul! Eu am să deschid ușor cavoul. Atât de încet, încât să nu observe nimeni. Și tu, hap, te bagi înăuntru. Apoi te închid acolo... He, hehe, dar doar așa formal, cum ar veni. Și tu stai acolo și te sperii și începi să plângi! - Mi-a spus mama că nu e frumos să plângi! - Nu, măi, nu plângi, dar faci ceva, te sperii, țipi, orice! Și eu atunci am să mă ascund acolo, departe în boscheți și am să încep să filmez. Și asta este! Fantomele nu o să-mi mai simte prezenţa pentru că vezi tu, boschetul acela eu l-am împrejmuit cu o pânză de țânțari! - Dar aici nu sunt țânțari, au venit ăia cu spray-urile! - Nu prostănacule, nu de țânțari îmi este mie. Aia este o cușcă Faraday! O să-mi ecraneze emanațiile energetice astfel încât spiritele să nu-mi simtă prezenţa. - Păi vreau și eu cușcă Faraday, unchiule! Pot? Măcar de Crăciun? - Dar ai spus că nu crezi în Moș Crăciun... În fine, să lăsăm astea. Tu nu ai nevoie de cușcă, asta este și ideea. Tu o să stai ca momeală pentru spirite. Fantomele o să-ți simtă frica și o să vină la tine și atunci Pac! O să apară pe film. Stai liniștit, tu nu o să le vezi, s-ar putea însă doar să le simți prezența energetică. Dar ele vor influența substanțele de pe film și vor apărea ca niște sfere albe. Să vezi ce față o să facă domn’ primar. El nu crede în fantome. Dar lasă că o să le demonstrez lor! Zis și făcut. Unchiul Tom îl băgă pe săracul Încă Tomy în cavou și închise porțile de metal cu grijă, să nu îi audă nimeni, dar nu înainte de a-i reaminti nepotului său să plângă, să țipe, ce mai, adică să se sperie zdravăn ca să atragă fantomele. A trecut mai bine de o jumătate de oră de când Unchiul Tom tot filmează cavoul. Aparatele lui sofisticate încă nu i-au indicat nicio prezență electromagnetică. Dar nu e timpul pierdut. Doar dacă ar ține bateria, că bandă e destulă. Dar ce se întâmplă? Cineva se apropie. Niște pași se aud din ce în ce mai tare. Niște tocuri? Stimata doamnă MacGyver la acea vreme nu era nici doamnă, nu era nici MacGyver. Însă bunica ei preferată murise de doar două zile, așa că tânăra domnișoară se simțise obligată să îi aducă la mormânt

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome un buchet mare de lalele. Ce sobră era viitoarea doamnă MacGyver! Ce elegant mergea și ce tocuri drăguțe avea. Picioarele ei se legănau elegant. Oricine ar fi admirat-o, cu excepția poate a Unchiului Tom care o bombănea în sinea lui. Îi intrase deja în cadru și se apropia din ce în ce mai tare de sicriulmomeală. O zi întreagă de muncă era pe punctul de a eșua lamentabil. Stimata viitoare doamnă MacGyver ajunse în fața cavoului bunicii sale și o lacrimă de cristal îi căzu pe piatra rece și monumentală. Ar fi vrut să se așeze pe o băncuță și să se reculeagă, dar mai întâi trebuia să lase jos florile. Nu știa însă unde să le pună. Dacă le-ar fi lăsat pe piatra de jos, atunci le-ar fi risipit vântul și ploile. Așa că s-a gândit, stimata viitoare doamnă MacGyver să deschidă ușa cavoului pentru a putea lăsa florile chiar pe mormântul de piatră dinăuntru. Greșit plan! Căci tocmai când dădea să intre, minunatele lalele i-au căzut din mână pe jos. Sau de fapt, s-ar putea spune că i-au sărit din mână în toate direcțiile. Săraca viitoare doamnă MacGyver! Încă de atunci avea inima cam slabă. Căci înăuntru nu era nimic deosebit în afară de câteva lumânări topite, de niște frunze uscate și de drăgălașa prezență a lui Încă Tomy. Așa că viitoarea doamnă MacGyver se trezi scoțând un țipăt scurt care străbătu tot cimitirul. Dar în scurt timp îi reveni gingașa roșeață din obraji și începu să urle furioasă: - Să vină paznicul să vadă că toți copiii străzii vin aici! Că doar nu de-asta îi plătim! Unde sunt paznicii? Unchiul Tom, vizibil iritat de atitudinea pe care o avea viitoarea doamnă MacGyver asupra dragului său nepot, ieși de sub cușca Faraday (cu puțină greutate, ce-i drept) și în timp ce se străduia să-și dea jos plasa de pe umărul stâng îi spuse dojenitor: - Domnișoară, cum a fost la început a fost bine! Dacă mai puteți să strigați încă o dată așa ar putea să iasă ceva, eu mă bag la loc și filmez în continuare! Dar domnișoara nu împărtășea aceeași pasiune a ezotericului și spiritismului. - O să vă dau pe toți pe mâna poliției! Unde e paznicul? Și urletele sale se pierdeau în zare precum roua dimineții se scurge de pe frunzele pline de miresme alese. Ce supărare mare pe Unchiul Tom! Planul lui fusese compromis. Nu mai avea de ce să mai continue. Așadar se duse să-l scoată pe nepotul său din cavou și să plece acasă. Spera doar, undeva în adâncul inimii sale, că poate măcar o fantomă mai tânără și mai neexperimentată să se fi lăsat atrasă de teama lui Încă Tomy și poate că își va fi făcut apariția, fie ea și discretă, pe pelicula de film. Și asta pentru că speranța moare ultima. Și astfel, cu sentimente nobile, se îndreptă spre cavou să își recupereze nepotul speriat și obosit de atâta momit. Dar ce să vezi?! Ditamai găliganul dormea dus cu capul pe mormânt și cu picioarele crăcănate. Nici că-i păsa de fantome și frică. Păi așa ne-am înțeles noi? Nu era vorba să te sperii ca să atragi fantomele? Cu tine mai adormit decât morții cimitirului nicio fantomă nu vei putea să momești. Și jap, îi trase o palmă peste ceafă, să-l țină mine. Dar nu apucă să-l bată prea mult, că paznicul îi dădu afară pe amândoi și Unchiul Tom primi o amendă zdravănă. De atunci Unchiul Tom nu a mai pus niciodată piciorul în Statele Unite. Nici nu a mai fost invitat și nici nu a mai venit. Va urma!

Mihai Moldoveanu

Candva

Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori Pablo Picasso Opere de Picasso, necunoscute publicului, descoperite recent titrează Radio România Actualități pe site. Recent, adică în noiembrie 2010, dar, așa cum v-am obișnuit deja, noi vă ținem la curent cu tot ceea ce este de ultimă oră sau lună, mai bine zis (căci acestnumăr este dedicat lunilor octombrie și noiembrie). Este vorba despre un francez de 70 de ani, electrician pensionar, care își ducea veacul pe însorita Coastă de Azur. El și cu soția sa erau fericiții posesori ai unui însemnat număr de lucrări semnate de marele maestru cubist. Lucrările au fost evaluate la câteva zeci de milioane de euro, însă septuagenarul a fost arestat. Autoritățile (oamenii legii- ca să zicem așa, mai jurnalistic) nu l-au crezut atunci când acesta le-a explicat că el, de fapt, le primise de la Picasso drept răsplată pentru că îi montase niște sisteme de alarmă prin casă. Sâmbătă, 29 octombrie 2011, prestigiosul Cotidian al oltenilor de pretutindeni ne informează sec: Tablouri furate ale lui Picasso, găsite în Serbia. Picturile fuseseră furate în 2008 din Elveția, orașul Pfaffikon (pare-se prin preajma Zurich-ului, la o aruncătură de băț). Și atunci stau și mă gândesc: oare câte lucrări a creat Pablo Picasso în lunga sa viață întinsă pe două veacuri? Wikipedia mă ajută ca întotdeauna:50 000 avea numai asupra sa atunci când a murit! E drept, pe site-ul oficial spune că ar fi creat doar22 000 de lucrări în timpul vieții sale. Dar eu cred că Wikipedia are dreptate! Mai aflu și că mama lui îl chema la masă folosind numele dePablo Diego José Francisco de Paula Juan NepomucenoMaría de losRemediosCipriano de la Santísima Trinidad MartyrPatricioClitoRuíz y Picasso Lopez în varianta românească a wikipedia și Pablo Diego José Francisco de Paula Juan NepomucenoMaría de losRemediosCipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso în varianta englezească. Vă las pe dumneavoastră să sesizați diferența. Așadar, zic că e băiat adevărat acest Picasso. Extrem de productiv. Nu se încurca niciodată la numere mici, nici când vine vorba de tablouri, dar nici la nume și bani. Păcat că avea doar un singur electrician. Și pentru că zilele acestea, mai exact pe 25 octombrie, a împlinit exact 130 de ani, îi urăm la mulți ani și la mai mare! P.S: Și noi, la Art Out, avem câteva sute de lucrări semnate de Picasso, dar nu le-am declarat niciodată, tocmai din acest motiv (vezi cazul cu electricianul). Le ținem ascunse, în cel mai mare secret, în cămăruța de la Galerie (vis-a-vis de blocul Caca Makka). Vedem noi ce facem cu ele... Vine ea și vremea lor! Fotografie din sursa libera

Mihai Moldoveanu 27

ArhitecTonic

Măști, monștri și fantome Gaudi și fantoma propriei imaginații

Dacă am învățat ceva in urma research-ului pe care l-am făcut pentru tema acestui număr este că lumea noastră este adâncită in multe concepții prestabilite. Cu gândul la măști, monștrii și fantome, am încercat să găsesc sensuri comune, comparații parabolice sau legături corelative pentru a compune un întreg care sa transmită ceva. Dar m-am întrebat : cum altcumva aș putea fi originală când atâția alții au făcut-o deja cu mult înaintea mea? Masca rămâne o dedublare a propriului sine. Monstrul-personajul negativ dintr-o povestire fictivă. Fantoma-forma eterica a sufletelor neîmpăcate. Arhitectură? Nicidecum. Roman fantastic? Mai degrabă. După ciorne întregi cu frânturi de idei si gânduri incomplete ale memoriei mele involuntare am ales poate cel mai necomplicat drum către tema noastră de luna aceasta. M-am gândit să abordez latura “paranaturală” a arhitecturii și implicit, maeștrii neînțeleși ai epocii trecute. Si cine altul ar fi potrivit cu acest titlu, dacă nu marele GAUDI? Dacă fantomele ar fi gândurile ce ne bântuie, monștrii-propriile noastre frustrări iar măstileparalela noastră intr-o lume imaterială? Sa privim pentru un moment operele lui Gaudi : Sagrada Familia, Casa Josep Batlló ,La Pedrera, Casa Vicens, Casa Botines, Casa Calvet...toate exemple ale imensitătii,volubilitatii, excentricitătii. Cu alte cuvinte, o lume interioara vrăjita in care coloanele și arcele butante se ramifică sub aspectul unor copaci, fațada pare a se topi, turnurile se transformă in coșuri de fum iar balcoanele preiau forme anatomice zoomorfe, mozaicurile îmbracă exterioare intr-o aura cromatică iar acoperișurile se transformă in valuri cărămizii.

ArhitecTonic Punctul culminant al creației gaudiene a fost reprezentat de Catedrala La Sagrada Familia. Începută la 19 martie 1882, La Sagrada a fost plasată in centrul Barcelonei, devenind ulterior chiar “inima” arhitecturală a orașului. Construcția sa continuă încă de acum 125 de ani, mulți alții urmând ulterior planurile inițiale. Întrucât Gaudi a fost obsedat de ideea inventării unui concept original în arhitectură, acesta nu s-a mulțumit știind că La Sagrada urma să devină o catedrală neo-gotică. Analizând îndeaproape catedralele din epoca sa, și-a asumat sarcina de a elimina toate defectele structurale ale acestora si de a schimba modul în care le privim. Astfel a introdus conceptul de acoperiș dublu din piatră pentru a oferi clădirii mai multă rezistență; a construit de asemenea așa-zisele coloane înclinate cu ajutorul cărora a revoluționat structura catedralei; a verticalizat întreg proiectul pentru a câștiga supresia elementelor expuse la exterior. Pas cu pas, neo-goticul a luat forma modernismului care, mai târziu, s-a definit intr-un mod particular ca gaudism. De la coloanele ca niște arbori, până la sculptura integrată in arhitectură și simbolismul din spatele ornamentației, Gaudi a reușit sa creeze un univers paralel in care el-demiurgul suprem dirija orchestra propriii imaginații. Ce anume ar fi putut influența psihicul unui asemenea artist? Cum a putut acest maestru sa ne transmită masca sa sub o formă atât de complexă și totodată atât de magică? Niciodată nu vom putea știi ce monștrii interiori au dus la nașterea unor asemenea opere de artă. Daca i-am cunoaște, cu siguranța ne-am speria. Doar sunt monștrii iar noi nu credem in povești de copii mici.. Cu toate acestea rămânem curioși și nu încetăm sa ne pierdem răsuflarea in fața acestor malformații perfecte ale arhitecturii moderne. Fotografii: colaj realizat de Aylin Bayhan cu fotografii din surse libere.

Aylin Bayhan

De-a lungul anilor- Despre Hala Matache

De-a lungul anilor Dacă până în vara anului 2011 Hala Matache era o clădire istorică, acum Hala Matache este o clădire istorică simbol pentru democrația participativă. Undeva în iarna anului 2010 destinul Halei Matache a fost decis tranșant în birourile Primăriei Municipiului București – clădirea avea să fie demolată, iar pe fostul amplasament să se întindă o șosea. Eroarea în care administrația publică s-a aflat în momentul luării acestei decizii a fost majoră. Proiectul propus nu era sustenabil (toate capitalele Europei cu probleme de trafic iau măsuri în sensul descurajării traficului, nu invers), nu era legal (au existat multiple procese din care Primăria a ieșit ca fiind ilegală) și nu era conform cu respectarea valorilor arhitecturale ale Bucureștiului. Atunci a fost declanșată una dintre cele mai susținute și mediatizate campanii de advocacy din București: Salvați Hala Matache! Hala Matache, un edificiu protejat de lege, cu o valoare socială și arhitecturală vitală pentru zona Buzești - Berzei avea nevoie de un SMURD comunitar! Mai bine de 30 de organizații non-guvernamentale timp de mai mult de jumătate de an au trăit pentru Hala Matache. Au existat, pe parcursul verii, ateliere interdisciplinare în care arhitecți, urbaniști, antropologi, sociologi au încercat să ofere soluții, astfel încât Hala să nu fie sacrificată. Proiectul care a salvat Hala a fost al Arhitecților Voluntari care au propus porticarea clădirii și, deci, neafectarea profilului străzii, în forma în care a fost gândită de PMB. Totul s-a terminat într-o conferință de presă în care Primarul General al Capitalei anunța, alături de Ministrul Dezvoltării Regionale și Turismului că va face tot posibilul să păstreze Hala. Nu avea curajul să își asume conservarea edificiului. Sau poate orgoliul îl împiedica să recunoască public că Hala trebuie salvată cu orice preț. Acum suntem la distanță de aproape un an. Hala este azi mărturia eficienței participării publice. Retorica cetățeanului desconsiderat de către proprii aleși, a individului dezarmat de mecanismele sinuoase ale administrației publice au azi o clădire simbol care să le demonstreze că un cetățean poate muta munții din loc și păstra o clădire pe locul ei. În iarna ce a trecut au existat oameni care și-au croit drum zi și noapte să vadă dacă Hala mai este. S-au luptat cu poliția locală care favoriza furtul din Hală a elementelor de susținere ori a acoperișului. Acum Hala este pe locul ei, însă în continuare victima abandonului Primăriei Municipiului București. Lupta dusă în ultimele două luni a fost pentru un nou acoperiș. Săptămâna trecută acesta a fost instalat. Urmează lupta pentru deschiderea unui punct de informare pentru cetățeni pe una dintre laturile clădirii. Probabil că va dura tot luni. Dar abandonul nu este o soluție, nu abandonul orașului de către proprii cetățeni. Hala este în picioare, însă este tot suferindă. Cu toate astea, ea este mărturia că cetățenii pot să intervină în procesul de administrare a orașului. A fi cetățean nu este un titlu onorific ori un statut legal – a fi cetățean este a-ți administra propriul oraș, alături de aceia cărora le-ai dat drept de semnătură. Azi, Hala este simbolul cetățeanului treaz.

Irina Zamfirescu 30

Case care nu mai plang

Loredana Bruma

EMOลขIE DE TOAMNฤ

Loredana Bruma

EMOลขIE DE TOAMNฤ

Loredana Bruma

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Monica Murgu

Case care nu mai plang

Caru’ cu Bere

Str. Stavropoleos nr. 5 Clădirea de pe strada Stavropoleos nr.5, monument istoric de categorie B, este o berărie autentică, fiind construită în urmă cu peste 110 ani după standardele unor localuri similare din Austria şi Germania. Astăzi, renumele său este legat de “tradiţie, calitate, rafinament” şi de respectul pentru arhitectură de valoare. Amprenta arhitecturală trezeşte imaginaţia privitorului. Un impact puternic îl are şi bogăţia cu care este decorat interiorul: coloane marmorate, picturi murale, vitralii, corpuri de iluminat, balustrade sculptate în lemn, elemente de feronerie şi multe altele care se ţes împreună în mod armonios şi care i-au conferit locului faima pe care o păstrează până azi. Povestea Carului Conform documentelor din epocă, berăria - în clădirea care o găzduieşte astăzi - a fost inaugurată în anul 1899, după lucrări care au durat 15 luni. Fondatorul localului a fost ardeleanul Nicolae Mircea, împreună cu fraţii săi, Victor şi Ignat, originari din Ardeal, din zona Sighişoara-Braşov. Însă, firma Caru` cu bere exista încă din anul 1879 şi funcţiona în alte locaţii, fiind deschisă de Ion Căbăşanu, unchiul fraţilor Mircea. Construcţia actualei berării a fost realizată după proiectul arhitectului de origine poloneză Zigfrid Kofczinsky, care a participat la edificarea mai multor obiective arhitecturale importante din România, inclusiv Castelul Peleş. De la înfiinţare, localul a funcţionat sub administrarea fraţilor Mircea până în anul 1905, după care este gestionat doar de Nicolae Mircea, care conduce berăria până în 1929, data decesului său, însă amprenta lui asupra locului nu a putut fi ştearsă nici chiar de perioada comunistă. După moartea sa, administrarea Carului este păstrată în familie şi se constituie societatea “Succesiunea Nicolae Mircea – Radu Mircea & Comp.” (reprezentată de membri ai familiei), care a funcţionat până în 1949, an în care clădirea este rechiziţionată de Statul comunist (măsură excepţională prin care un organ al administraţiei de stat îi obligă pe cetăţeni la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile pentru nevoile statului). În perioada comunistă, localul a continuat să funcţioneze cu vechii salariaţi, însă treptat s-a impus o administraţie de tip socialist, localul nemaifiind apreciat la adevărata valoare, ajungându-se chiar în situaţia ca picturile murale să fie acoperite cu vopsea. În anul 2006, descendenţii fondatorului Nicolae Mircea reuşesc să reintre în posesia clădirii, realizând lucrări de reabilitare. Evoluția arhitecturală În opinia arhitectului şi profesorului universitar Peter Derer, clădirea este rezultatul influenţei romantismului de şcoală germană, vizibil atât prin arhitectura exterioară, cât şi prin arhitectură şi ornamentaţiile interiorului. Arhitectul Monica Mărgineanu-Cârstoiu semnalează etalarea de numeroase detalii gotice, iar lambriurile, pictura cu tematica sa, vitraliile, bogatele decoraţii în metal, stucaturile sunt elementele care amintesc de tipul medieval, apreciază istoricul de artă Cezara Mucenic. Clădirea se desfăşoară pe mai multe niveluri: - subsolul, cu destinaţie iniţială de cramă - actualmente devenit muzeu al berii şi loc de servire, dar şi spaţiul tehnologic; - parterul, împreună cu cele două balcoane de la supantă, cu destinaţia de berărie-restaurant; - două etaje şi mansardă, cu destinaţia de spaţii de locuit ce găzduiau familia proprietarului şi o parte din personalul localului. Berăria face corp comun cu clădirea de pe strada Lipscani, nr. 14, având o intrare secundară şi pe aici. Localul se prezintă ca o hală de bere, în care distingem o zonă centrală unde este amplasat barul şi care este acoperită cu un vitraliu protejat de luminator. Mai regăsim alte două zone cu tavane boltite, unde sunt dispuse mesele. Accesul spre balcoane se face prin intermediul a două scări ornamentale (câte una pe fiecare parte) lucrate din lemn masiv de stejar cu îmbinări fără cuie, execuţie dificilă pusă în operă de un meşter analfabet. Caru’ cu Bere, în forma pe care o cunoaştem astăzi, a fost desăvârşit în 1924, după planurile aceluiaşi

Case care nu mai plang arhitect Zigfrid Kofczinsky. Atunci a fost extins prin adăugarea perimetrului unde în prezent se află barul şi scările care duc la balcon, până atunci având doar jumătate din dimensiunile actuale. Interiorul decorat este completat în acelaşi an, 1924, în baza proiectului elaborat de Kofczinsky. Decoraţiunile au fost restaurate în perioada 1983-1988 şi apoi curăţate în 2006. Din păcate, nu s-au găsit încă suficiente mărturii detaliate despre cum a fost decorată berăria în perioada de început. Bogăția interiorului În Caru` cu bere regăsim mai multe fresce, variate tipuri de stucaturi policrome poleite cu foiţă aurie (console, blazoane, plafoniere, capiteluri, baze de coloane, motive florale, benzi ornamentale, ancadramente), embleme cu însemnele tuturor breslelor din România şi cu cele ale armatei române, precum şi elemente de tâmplărie executate cu meşteşug. Cupolele înalte pictate în nuanţe de verde şi ocru, cu inserţii de auriu şi roşu, candelabrele sau vitraliile intens colorate reuşesc să atragă îndelung privirea vizitatorilor. Pictura murală - care poate fi admirată şi în prezent graţie restaurării - conturează cinci scene figurale unicat, amplasate în dreapta şi în stânga panoului central, înfăţişând momente legate de viaţa şi activităţile din perioada medievală. Privitorul regăseşte personaje aşezate la masă, care mănâncă şi beau bere din cupe, dar şi alaiuri vânătoreşti nobiliare, însoţite de care cu butoaie de bere şi vin. Se remarcă şi vitraliile care conţin culori şi personaje pline de viaţă, cu compoziţii ce ilustrează scene legate de servirea berii şi originea vinului. Cele două vitralii mari, din spatele barului central, poartă semnătura autorului Ziegler. Pe unul dintre acestea este reprezentat Gambrinus, regele legendar al Flandrei din vremea carolingiană, considerat descoperitorul şi protectorul berii. Celălalt înfăţişează o ţărancă în port naţional românesc lângă viţa de vie, făcând trimitere la vin, băutura tradiţională a poporului român. Lambriuri de stejar împrejmuiesc toate saloanele, acordând o notă distinsă încăperilor. Pasiunea arhitectului pentru detalii cu încărcătură estetică poate fi observată din atenţia acordată confecţionării obiectelor de tâmplărie metalică: lustre, aplice, clanţe, cuiere, dar şi a sistemelor de prindere a vitraliilor şi a geamurilor-vitrină de la faţadă, care pot fi coborâte la nivelul pardoselii. Un număr semnificativ de elemente metalice găsim inclusiv pe faţada principală şi în zona intrării. Intrarea în local se face printr-o uşă rotativă din lemn masiv, iar la exterior, te întâmpină emblema Carului: un cocoş în stânga şi o pisică în dreapta, care ar putea să-i sugereze vizitatorului: “Trezeşte-te de dimineaţă, ca un cocoş şi fii ager până în noapte, ca o pisică”. Încă din construcţie, berăria avea sistem propriu de climatizare, sursă proprie de apă - realizată ulterior, iar reziduurile piereau într-o instalaţie de ardere. Şi acum fumul de ţigară este absorbit prin boltă, cu ajutorul unei instalaţii care nu se vede cu ochiul liber, iar pe undeva prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau rece după caz. Este sistemul de aerisire şi climatizare din 1899 care funcţionează şi astăzi, cu unele completări şi îmbunătăţiri realizate de-a lungul anilor. Restaurarea din anii 1983-1988 La exterior, clădirea este nemodificată în timp, în schimb interiorul a suferit mai multe intervenţii. După rechiziţionarea şi preluarea de către stat din perioada comunistă, picturile murale originale au fost acoperite de execuţii fără valoare artistică, în încercarea regimului de a cenzura scenele inspirate din viaţa nobiliară, dar şi cele 48 de embleme murale reprezentând şi însemnele armatei române. Din fericire, răul a fost reparat, mare parte dintre frescele realizate în perioada interbelică fiind scoase din nou la lumină în urma restaurării din 1983-1988. În acea perioadă, monumentul istoric a beneficiat de ample lucrări de restaurare, consolidare şi conservare, reprezentând cea mai complexă intervenţie asupra localului de la edificarea acestuia, lucrări realizate cu finanţare din partea statului şi cu sprijinul artistic al Ministerului Culturii. Intervenţiile s-au efectuat pe baza unui proiect general de consolidare şi restaurare, coordonat de arhitectul Ion Barabaş. Lucrările de artă decorativă, coordonate de pictorulrestaurator Gheorghe Nicolae „Jack”, au solicitat la maximum echipa de specialişti din care au făcut parte artiştii Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu şi Mihai Buculei. Au fost consultaţi ingineri chimişti specializaţi în produse ceramice, alături de experţi în tehnologia prelucrării fierului forjat şi a metalelor neferoase. Genurile artistice în care este decorat interiorul, deosebit de complexe şi variate ca tehnică de execuţie, au constituit o provocare pentru restauratori. Fiecare element de ornamentaţie – picturi, stucaturi, mobilier, elemente de feronerie şi lemnărie – a fost evaluat şi recondiţionat respectând spiritul arhitecturii originare, fără a introduce modernitatea în această locaţie încărcată de istorie. Pereţii au fost în mare parte eliberaţi de stratul superficial de vopsea sau de mucegai, după care pictura a fost restaurată sau refăcută pe baza unor fotografii din arhiva familiei sau a unor recenzii de la Ministerul Culturii. Restaurarea vitraliilor a constituit o premieră în România. Conform proiectului din 1983, până la

Case care nu mai plang această lucrare în ţară nu se consemnase o altă restaurare de vitralii, acestea fiind doar copiate ca tehnică. Cu ocazia intervenţiei, o parte dintre ele au fost desprinse, restaurate şi reaşezate pe suporturi speciale, pentru a fi astfel puse în valoare. (Restaurator vitralii – Ion Cădar). Tot atunci au fost recondiţionate parţial şi porţiuni din pardoseală, originară din gresie decorativă cu motive florale, fabricată pe comandă specială în străinătate cu ocazia construcţiei berăriei. Completarea zonelor deteriorate a fost executată cu piese realizate la Cluj-Napoca. Mobilierul şi toată tâmplăria din interior, inclusiv lambriurile şi scările de lemn, au necesitat mici reparaţii şi recondiţionări, fiind păstrate, în mare parte, cele din structura iniţială a localului de la sfârşitul secolului al XIX-lea. O atenţie deosebită a fost acordată corpurilor de iluminat, refăcute de arh. Florian Dumitriu conform celor care apăreau pe o ilustrată ştampilată din 1914, ilustrată găsită cu ocazia restaurării din anii `80 într-o cutie metalică zidită în peretele din zona barului. Regăsirea strălucirii de altădată După căderea regimului comunist în 1989, localul a rămas în administrarea aceleiaşi societăţi, cunoscând un declin din punct de vedere al serviciilor. Noi lucrări de reabilitare s-au realizat abia în 2006, incluzând în primul rând intervenţii pentru consolidare, renovare-restaurare a instalaţiilor, recompartimentare a spaţiilor tehnologice interioare şi dotarea cu echipamente moderne. Opt luni s-a lucrat la renovare, cu o echipă de constructori şi restauratori acreditată de Ministerul Culturii. Picturile murale şi coloanele marmorate din stucatură au fost curăţate şi conservate. De asemenea, o parte dintre vitralii au necesitat curăţare, iar unele chiar reparaţii. Au fost luate teste din materialele clădirii şi verificate la Institutul de Construcţii, pentru a se stabilii soluţiile de consolidare. Mobilierul şi toată tâmplăria din interior au fost curăţate. În cazul lambriurilor, s-au îndepărtat straturile anterioare de lac şi au fost tratate cu lacuri mate pentru a le pune mai bine în valoare, fără a le modifica aspectul. Elementele de lemn sunt de acum restaurate în permanenţă de o echipă de meşteri experimentaţi, unii în vârstă de peste 77 de ani. Şi piesele de feronerie au beneficiat de o atenţie deosebită. Spre exemplu, cuierele metalice extrem de solide au fost recondiţionate ţinând cont că asemenea produse nu se mai fabrică. Cea mai solicitantă intervenţie ca timp şi resurse a fost reabilitarea tehnologică: modernizarea şi sporirea capacităţii reţelelor sanitare, de climatizare şi electrice, precum şi reabilitarea liftului de marfă. Aceste amenajări se impuneau pentru a asigura buna funcţionare şi deservire a localului la standardele actuale de operare, fiind determinate şi de schimbarea destinaţiei anumitor spaţii, cum sunt cele de la subsol şi de la bucătărie. De data aceasta, nici Ministerul Culturii, nici altă instituţie publică nu s-au implicat în sprijinirea proiectului, investiţia fiind realizată integral din fonduri private de către compania care a preluat administrarea berăriei, pentru ca în final aceste costuri să revină proprietarului. Vechea Cramă transformată în Muzeu Tot în 2006, subsolul a fost redecorat şi transformat în restaurant-muzeu al berii, loc unde clienţii pot găsi exponate care vorbesc despre istoria acestei băuturi. Iniţial, spaţiul a fost amenajat în 1935 ca salon de vânătoare şi cramă de vinuri, localul având pe atunci o capacitate de depozitare în butoaie a peste 77.000 de litri de vin. În acea perioadă, pe pereţi se găseau două fresce realizate de Brătescu Voineşti Jr., fiul scriitorului, care însă nu se mai păstrează. În cadrul restaurării din anii `80, crama a fost repictată cu compoziţii originale înfăţişând scene legate de viticultură. În prezent, în urma reabilitării din 2006, între bolţile subsolului găsim imagini pe pânză care povestesc istoria berii de-a lungul unei perioade care începe de la babilonieni şi se desfăşoară până în epoca modernă. Trecut prin numeroase transformări, Caru` încă aminteşte de atmosfera Bucureştiului de la începutul secolului XX, devenind o legendă vie, reper atât pentru turiştii străini, cât şi pentru bucureştenii căutători ai „comorilor de altă dată” ale capitalei.

Diana Guțu 52

Corespondenţi externi - Arta vazuta de Adrian Grauenfels

Samuel Bak, omul conștiinței tulburate muncă, evreii trec prin momente de mare disperare, de fugă şi refugiu în locuri incredibile. Bak îşi pierde toată familia, doar el şi mama sa reuşesc să se sustragă măcelului. Tatăl este împuşcat în 1944, cu câteva zile înainte de eliberarea Vilnei de către armata sovietică. Bak nu este un om religios, dar este pătruns de tradiţie şi atmosfera spiritului evreiesc. Într-o

Internaţional recunoscut, dar absent în muzeele noastre, Samuel Bak este printre puţinii pictori care au supravieţuit Holocaustului. Dedicată picturii, cariera sa amplăoferă un periplu impresionant, acoperind 50 de ani de perpetuă căutare şi rafinare stilistică, prin care Bakcreează o estetică specială a unei lumi apocaliptice. Prin picturi, el caută să vorbească despre “ce nu se poate vorbi”, evadarea din moarte.O mare parte din picturile sale sunt interpretări al miracolului supravieţuirii.El simte nevoia de a diseca această şansă a vieţii; artistul ne arată cum un băiat de 11 ani vede ororile războiului. Picturile sale se distilează în timp, se maturizează. Procesul cognitiv se coace cu fiecare pictură adăugată. Bak s-a născut la Vilna, Lituania în 1933, într-o familie de evrei mândri de identitatea lor. La 6 ani copilul este şocat de schimbarea brutală a regimului şi părăseşte şcoala. Naziştii apar cu o nouă ordine: ghetoul, acţiunile criminale, lagărele de

conversaţie avută în 1972 cu criticul A.Kaufman, Bak admite:”În ultima mie de ani factorul major al picturii stă în povestea ei. Eu însumi am o istorie de povestit şi mă simt dator să plasez mesaje în pictură. Mă simt obligat nu de vreo religie, ci de starea metafizică a lumii care nu are limite definite. Personal, datorez faptului că nu am o fire religioasă, salvarea mea fizică: dintr-o comunitate de 80000 de suflete, numai 150 de persoane am scăpat cu viaţă.În majoritatea picturilor mele veţi găsi cel puţin un element în ruină, simbolizând tinereţea, generaţia mea distrusă.” Bak ia lecţii de Idiş, Germană şi Ebraică, studiază pictura la München, acolo descoperă arta Bavariei şi arta marilor maeştrii. În 1948 Bak soseşte în Israel, în plin război de independenţă. Face serviciul militar în armata israeliană, apoi în 1952 este admis la şcoala de artă Bezalel din Ierusalim. Instalează prima sa expoziţie solo la Roma, în anul 1959. Din 1963 capătă recunoaştere internaţională, şi an de an apare în expoziţii la Londra, Tel Aviv, Boston, Roma, Bruxelles etc. O serie memorabilă este Familia (1974) o pictură de grup dedicată celor pieriţi. Personajele sunt dramatic expuse ca un ecou al suferinţei; pe fundal apar coşuri şi fumul crematoriilor.Ca şi în alte picturi pe această temă, Bak elaborează ingredientele traumei văzută prin ochii unui copil, brusc maturizat. Tot Bak explică: “Nu eu am ales Holocaustul, el mi-a pus pe umeri această

Corespondenţi externi neostoită sarcină a mărturiei”. Privind arta lui Bak, simţim că trăim întro lume afectată de trivial. Holocaustul este un subiect electrizant, artistul realizează impactul magnitudinii noţiunilor de viaţă şi moarte asupra observatorului. Declaraţia vizuală poate fi mai puternică decât cea narativă. Dar şi retoricul picturii are limite. De aceea, Bak se aliază cu reputatul scriitor israelian Amos Oz. Rezultatul este cartea de memorii “Pictat cu cuvinte”, carte care devine o parte integrală din programele americane de studiu ale Holocaustului. Dar Bak nu este deconectat de arta timpului său. Alegoriile sale în care o pară arde dând naştere la alte pere, pe fundalul unui oraş semi distrus ne aminteşte de lumea lui Bosh, unde naşterea şi moartea sunt simultane aspecte ale lumii în care ne aflăm. Stilul lui Bak a fost numit emblematic sau imaginar naturalist. Găsim asemănări cu suprarealismul unor pictori ca Miro, Ernst, Matta, dar influenţele decisive le capătă de la pictorii Giorgio de Chirico, Dali, Magritte. Şi totuşi, diferenţele sunt enorme. Dacă Magritte este fascinant prin mesaj, dar puţin interesat de estetica finală, Bak ne arată o atenţie specială pentru suprafeţe, o folosire senzuală a luminii şi rezonanţă culorilor.Peisajele sale amintesc de clasicul Leonardo sau de Van Eyck prin precizia detaliului şi tratament. De la Dali Bak împrumuta virtuozitatea desenului şi ştiinţa de a produce spaţii suprarealiste scăldate de o lumină aproape tangibilă. Mai puţin exhibiţionist decât Dali, Bak se detaşează treptat de provocativ, alegând subiecte care par a exista într-o lume fantastică, populată de simboluri aparte: fructe imense, pere făcute din tablă, din piatră sau împuşcate (în amintirea lui John Kennedy), îngeri abuzaţi şi neputincioşi, păsări de metal în zbor, ouă sângerânde sau în dialog cu piese de şah angajate în jocuri fără reguli, chei care deschid ziduri, obiecte sparte legate cu sfori sau curele, naturi moarte încătuşate în centuri metalice, ţintuite cu nituri şi balamale. Pre-

CorespondenĹŁi externi

tutindeni aluzii la efortul uman al unei nefericite reparări. Bak insistă în finisajul plastic spunând: “O pictură este gata când toate fragmentele sunt unite într-un întreg indivizibil, când ştii că nu mai poţi adăuga sau sustrage vreun element. Pictura e terminată când capătă o densitate egală şi când vidul a dispărut. Eu tratez un colţ de cer sau centrul tabloului cu acelaşi respect şi grijă, Vermeer de exemplu, a reuşit perfect să transfere imaginea pe pânză fără să-i altereze spiritul, apoi pictorul se retrage în umbră”. În ultimul deceniu, Bak reia seria de picturi “Îngerul Călătorilor” sub influenţa lui Albrecht Durer, iar într-o recentă serie de 125 desene şi picturi mixte numită Adam şi Eva, artistul plasează cuplul biblic într-o dilemă în care un Dumnezeu care a născut omul şi promis să nu-l distrugă devine un personaj confuz, dezorientat de lumea stranie de după război. În iarna anului 1972 Bak scrie unei edituri de artă: “Timpul nostru este umbrit de pericole, pic-

turile mele exprimă potenţialul destructiv care există şi se acumulează în lipsa efortului de a raţiona şi înlătura răul...”. La 77 de ani artistul continuă să trateze cu luciditate cea mai mare tragedie a planeteişi atrocităţile sale. Trăieşte la Boston şi multe lucrări ale colecţiei sale sunt permanent expuse în oraş la galeria Pucker. Fotografiile au fost asigurate de Adrian Grauenfels

Adrian Grauenfels

CorespondenĹŁi externi

Corespondenţi externi

FIAC 2011 Ca în fiecare an, în luna octombrie, Parisul devine gazda Târgului Internațional de Artă Contemporană. Cea de-a 38-a ediție a reunit în perioada 2023 octombrie 168 de galerii din 21 de țări din întreaga lume. Menit a oferi o privire de ansamblu asupra tendințelor actuale privind creația de artă actuală, târgul se desfășoară simultan în mai multe puncte din Paris, oferind suportul necesar prezentării unei game cât mai diverse de creații. În plus față de anii anteriori, în cadrul acestei ediții a fost organizată și o ”nocturnă a galeriilor”, fapt ce a permis realizarea de evenimente conexe în toate cartierele pariziene. Având ca punct principal de desfășurare Grand Palais, unde o parte dintre spațiile de expunere au fost deschise pentru prima dată cu această ocazie, Târgul a inclus pe harta evenimentelor Jardin des Tuileries, Jardin des Plantes și Muzeul de Istorie Naturală, cadrul ideal pentru a prezenta arta în spațiul urban, natural. Fotografii: Loredana Brumă

Loredana Brumă

CorespondenĹŁi externi

Corespondenţi externi

Festivalul TEMPS D’IMAGES

ediţia a IV-a, Cluj, 11-20 noiembrie, 2011 (note din timpul festivalului)

Clujul şi-a deschis din nou scenele pentru festivalul TEMPS D’IMAGES 2011, care se află chiar acum în plină desfăşurare (11-20 noiembrie). Ediţia cu numărul 4 îşi propune să aducă prin intermediul formelor performative (teatru, dans, video) o chestionare a realităţii în care trăim. Timpul este acum comunitatea în care trăim. Se dezvoltă prin transformări sociale şi politice. Cum putem reacţiona? Aceasta e întrebarea adresată la care artiştii şi performerii invitaţi propun imagini integrate contemporaneităţii, confruntându-se cu realitatea imediată, ei oferă publicului spectacole rupte din impactul cu cotidianul, din interiorul comunităţii unde fenomenele culturale se află poate prea aproape de periferia imaginară a societăţii. Edito-ul care deschide festivalul plasează astfel intersecţia cu realul, punct unde propriul nostru corp îşi construieşte o memorie „actuală” şi unde confruntarea este instrumentul prin care putem începe să înţelegem mai multe despre noi, despre societatea în care trăim şi cum tot acest cumul ne afectează. Deşi TEMPS D’IMAGES ne-a obişnuit deja cu includerea multor spectacole aduse din afara ţării, anul acesta

Corespondenţi externi accentul este pus pe scena locală şi anume pe producţiile româneşti realizate de tineri artişti, Festivalul formând astfel o Platformă a Artelor Performative Independente. Spectacolul care a deschis Festivalul a fost producţia Companiei Le Dahu, „Fabulous” (vineri, 11 noiembrie, ora 18:00, la Teatrul Maghiar de Stat), unde conceptul şi scenariul lui David Coste şi Maelle Faucheur au format prin mixed media o sondare a influenţei virtualului în viaţa contemporană. În aceeaşi zi, evenimentul care a marcat deschiderea oficială TEMPS D’IMAGES a fost proiecţia filmului „Până” (regia Wim Wenders) în prezenţa lui Robert Şturm şi Annei Wehsarg, care au fost invitaţi după programul filmului la o serie de Q&A deschisă publicului participant. Cei doi colaboratori apropriaţi ai Pinei Bausch au răspuns întrebărilor, creând o atmosferă emoţionantă prin reflecţia asupra memoriei legate de celebrul coregraf. Până Bausch a reprezentat imaginea totem pentru prima parte a festivalului căreia i-au fost dedicate o serie de evenimente speciale: „Opera Pinei Bausch” (lecture ţinut de Robert Şturm, director artistic al teatrului din Wuppertal, sâmbătă, 12 noiembrie, ora 19:00, Cinema Arta) şi workshop-ul Annei Wehsarg despre teatru-dans, un atelier compus din două părţi: tehnică şi de compoziţie (perioada 12-14 noiembrie, la Liceul de Coregrafe „Octavian Stroia”). „Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi” s-a întipărit în memoria publicului mai puternic decât un motto dintr-un flyer şi a devenit o stare de spirit în acest debut în forţă al Festivalului. În zona artei contemporane, expoziţia de video „Doppelganger al trecutului recent” (curator: Raluca Voinea, artişti: Anca Benera, Arnold Estefan şi Alexandra Pirici), montată în Turnul Croitorilor, pune la dispoziţie vizitatorilor incursiuni personale şi performative asupra istoriei României şi a simbolurilor naţionale. Un alt tip de parcurgere a istoriei recente, expoziţia „Afişul independent în 10 ani de precaritate” (de văzut în L’Atelier Cafe – Meeting Point-ul Festivalului) a ales să arate scena independentă a artelor din România aşa cum poate transpare prin intermediul afişului, mediu care transportă cu sine memoria condiţiilor dificile de producţie în teatrul şi dansul indie din ţară. Revenind la dansul contemporan, spectacolul Companiei Mouvoir, „Aş if (we would be)” a avut loc la Teatrul Naţional „Lucian Blaga”, marţi, 15 noiembrie. Colaborarea dintre Angela Melitopoulos şi Stephanie Thiersch a adus pe scenă un spectacol unde mişcarea corpului este condiţionată şi „de-condiţionată” prin coregrafia de tip mimetic în contactul cu realitatea imediată şi unde scenografia formează o geometrie care negociază imaginea artificială a video-ului cu prezenţa dinamică a corpurilor în mişcare. Festivalul TEMPS D’IMAGES se încheie pe 20 noiembrie, până atunci programul anunţă întâlniri inedite cu Theodor-Cristian Popescu (lecture: „Surplus de oameni sau surplus de idei. Pionierii teatrului independent românesc post 1989”), Vera Ion şi Sorin Poamă (lecture şi workshop: „Laboratorul scrie despre tine”), Alexandra Pirici (lecture: „Dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem”), Kinga Kelemen, Farid Fairuz, Nicoleta Esinencu, Jean-Lorin Sterian şi Irina Gădiuţă (lecture: „Artists Run Spaces”), Anca Benera şi Mihaela Michailov (lecture: „At Work în Factories”), spectacolele de teatru: „Flori de Mină” (în regia lui Aba Sebestyen), „Nil’s Fucked Up Day” (în regia lui Peca Ştefan), „X centimetri din Y kilometri” (în regia Gianinei Cărbunariu), „Capete înfierbântate” (în regia lui David Schwartz), „Rogvaiv” (producţia Teatrului Spălătorie, în regia lui Bogdan Georgescu), şi desigur dans: „Romanian Dance History 3” (Manuel Pelmuş, Farid Faruz), „(anti) aging” (Mădălina Dan, Mihaela Dancs), „Available” (spectacol în premieră, producţie Serial Paradise Company şi Gabriela Tudor Foundation), „After All” (concept: Vava Ştefănescu, performer: Carmen Coţofană), „Divas” (Companie: Gound Floor Group). În aceste coordonate, Festivalul TEMPS D’IMAGES este o experienţă vizuală şi culturală deschisă spre dialogul cu ceea ce ne înconjoară, un loc unde spectacolul devine o imagine cu „zgomotul” realităţii care ne invită să ne deschidem ochii şi să vedem mai bine, mai personal, societatea actuală din care cei mai mulţi vrem să evadăm. Priviţi! Timpul e acum. În spatele culiselor, persoanele responsabile pentru organizarea festivalului formează echipa ColectivĂ. Dacă de obicei întâlnirea cu numele organizatorilor este episodică pentru public (rendez-vous posibil numai pe ultima pagină a programului), dinamismul şi profesionalismul acestora este motorul festivalului. O simplă trecere în revistă nu este suficientă pentru a merge chiar în miezul „manifestului” TEMPS D’IMAGE 2011: focus on fenomene culturale actuale în contextul comunităţii şi al societăţii. Direcţionând acest motto chiar în interiorul mecanismului festivalului, putem vedea o adevărată comunitate activă şi implicată în confruntarea cu timpul în care trăim. Echipa ColectivĂ este formată (în cadrul festivalului) din: Laura Panait (Coordonator Media şi PR), Hilda Frum (Coordonator de proiect), Sebestyen Attila (Coordonator tehnic), Cristina Barsony (Coordonator logistică), Simina Corlat (Asistent PR), Andreea Mănescu (Asistent de proiect), Bogdan Buta (Responsabil Voluntari), Alexandra Friedman (Traduceri). Invitaţii acestei ediţii sunt Luiza Alecsandru şi Sinta Wibowo. Şi nu în ultimul rând, Miki Branişte, directorul festivalului, persoana căreia îi datorăm posibilitatea de a vedea în România festivalul TEMPS D’IMAGES, festival care împlineşte 4 ani la Cluj prin viziunea şi dedicaţia aceleiaşi Miki Branişte. Foto: Sursa libera

Mădălina Timofte 89

Opinii

OPINII Jucării mari. De la ludic la subversiv în artă din spaţiul public Jucăria e o reprezentare figurativă, o interpretare haioasă a unor fiinţe sau obiecte reale sau imaginare, cu cât e mai trăsnită, cu atât va fi mai îndrăgită. Dacă jucăriile sunt făcute de artişti şi au dimensiuni atipice, de la mare la foarte mare, devin artă contemporană şi pot împodobi spaţiul public. Arta şi jucăriile sunt perfect compatibile, arta are latura ei ludică, de experiment sau relaxare, iar jucăriile – calităţile estetice specifice. Multe din aceste lucrări încântă nu doar copii, dar şi oamenii mari. Animăluţe ca raţa, iepuraşul sau căţelul sunt subiecte preferate, artistic speculate şi materializate. Frumoase, pufoase şi uneori ironice, jucăriile devin clişee sociale. Jucăriile sunt vesele, haioase, ne îmbogăţesc viaţa şi câteodată ne pun pe gânduri. Niki de Saint Phalle creează lucrări ludice, viu colorate, decorate cu diverse structuri plastice, cu forme inedite şi materialităţi din cele mai diverse. Jeff Koons nu creează doar opere frumoase, ci şi problematice, subliniind prin aspectul lucrărilor sale, larga răspândire a fenomenului kitsch. Alt exemplu ar fi redimensionarea unui obiect de larg consum şi animarea spaţiului urban prin integrarea acestuia în diverse zone publice. Raţele lui Hofman sunt copii mari ale unor obiecte mici. Iar ultimul exemplu reprezintă un iepuraş mort cu ochii bulbucaţi şi organele împrăştiate lângă corp, al colectivului de artişti Gelitin. Primele sunt încă apropiate de sculptură clasică, având calităţi decorative deosebite, următoarele sunt la fel de expresive, dar folosesc materiale alternative. Dacă lucrările lui Koons sunt ironice şi atrăgătoare din punct de vedere estetic, iepurele relevă un simţ negru al umorului. Oferta artistică e foarte largă în ce priveşte jucăriile, acestea sunt doar câteva exemple relevante.

Artista franceză Niki de Saint Phalle, apreciată pe plan internaţional, a fost deosebit de creativă şi productivă, realizând numeroase sculpturi naive, ludice, decorate extravagant, provocând reale plăceri vizuale. Ponderea cea mai mare o au siluetele feminine - denumite Nanaş, după care urmează tot felul de personaje imaginare, creaturi mitice şi animale care ne interesează pe noi. Opera artistei a fost influenţată de marele arhitect spaniol Antonio Gaudi, care a îmbinat diverse tehnici decorative în edificiile şi parcurile sale - sculptură, mozaic, vitraliu, etc - cu mult gust şi originalitate. Un exemplu ar fi parcul cu sculpturi de mozaic “Cercul magic al reginei Califia” (Queen Califia’s Magic Circle Mosaic Sculpture Garden) din Escondido, California, finalizat în 2003, un parc “prietenos”, fiindcă vizitatorii pot interacţiona cu lucrările de artă. Saint Phalle a conceput parcul ca un cerc gigantic, având-o pe regină în centru, pe un imens vultur, înconjurată de făpturi inedite. Ansamblul este spectaculos şi reflectă grija pentru fiecare detaliu, lucrările având un grad ridicat de complexitate, o multitudine de culori, materialităţi, structuri decorative. Această bogăţie de culori, forme şi texturi par că frizează kitschul, dar radiază atâta pace şi bucurie, încât te copleşesc. În cadrul expoziţiei Play With Me (Joacă-te cu mine) de anul acesta (2011) de la Kunsthalle Würth Schwäbisch Hall, din Künzelsau, Germania - întâlnim tot felul de animale-jucării, expuse în spaţiul exterior: leu, crocodil, papagal, etc, ce demonstrează o imaginaţie şi o disponibilitate debordantă. Animalele sunt interpretate, stilizate şi modern decorate în stilul său specific. Spre exemplu, Leul gardian e o sculptură veselă şi haioasă, acoperită cu pietricele armonios îmbinate. Artista provoacă diverse experienţe estetice, inclusiv tactile, căci sculpturile sale sunt create special pentru a fi atinse, în acest scop sunt folosite forme şi materiale diverse cu texturi diferite. Artista explică

într-un interviu natura sculpturilor sale care „au o textură plăcută şi nu te pot răni. Poţi fi o parte a lor, e ca o căsătorie dintre sculptură şi copil sau adult. De asemenea, pot scoate la iveală copilul interior din adulţi.” Americanul Jeff Koons este unul dintre cei mai apreciaţi şi controversaţi artişti ai generaţiei sale. Acesta construieşte un monument original de 12 metri înălţime, alcătuit dintr-un schelet metalic împodobit cu flori viu colorate ce compune imaginea unui căţeluş mărit la scară, o lucrare atractivă şi ironică în acelaşi timp. Lucrarea Puppy a lui Jeff Koons a fost, iniţial, creată pentru Documenta în 1992, apoi expusă în cadrul Muzeului de artă contemporană din Sydney în 1995, iar din 1997 a fost instalată lângă Muzeul Guggenheim din Bilbao, ca lucrare permanentă. Forma figurativă este uşor recognoscibilă şi expresivă, iar decoraţiile florale variază şi dau savoare lucrării. Frumos colorată, aparent naivă, lucrarea demonstrează, însă, o viziune postmodernă, spre deosebire de lucrările anterioare, moderniste ale artistei Niki de Saint Phalle. Altă lucrare similară, tot cu un căţel, este Balloon Dog care imită forma jucăriei modelate dintr-un balon şi care e realizată din inox pictat în diferite variante (albastru, galben, oranj, roşu şi magenta), de data aceasta lucrarea impresionează prin finisajul lucios şi culorile ţipătoare. Artistul respinge existenţa ironiei sau a vreunui înţeles ascuns în lucrările sale, şi afirmă ca arta să se rezume la ce se vede. Artistul a reuşit să ridice kitschul pe culmi nebănuite şi chiar să-l instituţionalizeze într-un mod ingenios. Artiştii contemporani sunt acordaţi la evenimentele politice, economice, sociale şi culturale ale vremii, iar tematica abordată de aceştia corespunde acestei realităţi, cu toate contradicţiile ei. Arta pune în valoare produsele unei societăţi de consum, integrându-le în creaţia artistică, impunând o nouă viziune estetică. Subversivitatea este o caracteristică des întâlnită în arta artiştilor contemporani care folosesc elemente din cotidian în lucrările lor şi fac trimiteri la statutul obiectului de artă, în general. Filosoful german Hannes Bohringer, referindu-se la ironie („În căutarea simplităţii: o poetică”), consideră că „Raţiunea şi-a anticipat propriile limite şi a trebuit să îşi adune toată puterea, să se autodepăşească şi să devină glumeaţă, pentru a controla pasiunile cu viclenie. Gluma este ultimul triumf al raţiunii”. De asemenea, precizează „Gluma apare cu anumite prilejuri şi ocazii. (...) Ea întoarce situaţiile, cauzele şi consecinţele pe dos. Transformă un event (eveniment) într-un invent (invenţie). Ea nu poate şterge o întâmplare supărătoare, dar o poate suspenda, o poate face mai uşoară.” Următoarea lucrare e o replică a unei jucării obişnuite. În 2007, artistul olandez Florentijn Hofman a expus în spaţiul public o raţă gonflabilă mobilă de 26 de metri înălţime şi 32 de metri lungime, între Nantes şi Saint-Nazaire, în cadrul bienalei Estuaire. Mascota gigant a făcut senzaţie în public, de aceea a fost refăcută în diferite oraşe (Osaka, Hasselt, Sao Paulo, etc), cu diferite dimensiuni – de la 2 până la 12 metri înălţime. Ce o recomandă pe această raţă de cauciuc? „Raţa de cauciuc nu cunoaşte frontiere, nu discriminează şi nu are conotaţii politice. Raţa de cauciuc plutitoare e prietenoasă şi are proprietăţi terapeutice: poate

Opinii

Opinii alina şi defini tensiuni mondiale. Raţa de cauciuc e moale, simpatică şi potrivită pentru toate vârstele”, astfel îşi descrie şi promovează artistul opera. „Nu există în principiu o deosebire între artă şi non-artă, între evenimente artistice şi alte evenimente, poate cel mult faptul că instituţia „artă” furnizează un cadru provizoriu pentru atenţia nedirecţionată, fluidă, un decupaj pentru experienţe limitate, până când nu mai avem nevoie de acest ajutor. (...) E necesară numai puţină atenţie. Atenţia are însă nevoie de un sprijin, de un soclu. De obicei arta are nevoie de ceva care să o sprijine, să o deosebească de alte lucruri, să o pună în evidenţă: un muzeu, o „celulă albă” (O’Doherty), o coloană, un soclu, un cadru.” (Hannes Bohringer- „În căutarea simplităţii: o poetică”). În acest caz, ajutorul este supra-dimensionarea, artistul ridică o jucărie banală la rang de monument de artă, reprezentativă pentru societatea actuală. Redimensionarea unor obiecte cotidiene devine o modalitate răspândită în arta contemporană, începând cu artistul pop Claes Oldenburg, diferenţa constă în caracteristicile obiectelor selectate pentru a fi scoase în prim plan. Hofman a mai expus şi alte vietăţi în format supradimensionat, abordând diferite tehnici şi, implicit, materiale: iepure (din lemn), câine (caniche gonflabil), urs (beton), şobolan (paie), maimuţă (gonflabilă, acoperită cu şlapi), cioară (metal) şi lista poate continua. Ultima lucrare, şi cea mai mare dintre toate (aproximativ 60 de metri lungime) reprezintă un imens iepure roz de jucărie, creat de colectivul de artişti vienezi “GELITIN” (Ali Janka, Wolfgang Gantner, Tobias Urban, Florian Reither) şi expusă în 2005 pe creasta unui munte (Colletto Fava, 1600 m), deasupra oraşului Artesina din Piemonte, Italia. Artiştii (sau bunicile colaboratoare) au lucrat cinci ani pentru a coase de mână lâna roz folosită ca epidermă pentru marele iepuraş, care va rămâne expus pentru douăzeci de ani în situ. Lucrarea textilă e realizată din materiale naturale, munţi de paie acoperite cu împletituri de lână, şi poate fi încadrată curentului Land Art. Gelitin a creat poetic un peisaj colorat în rozul hârtiei igienice cu dealuri şi văi pe care le poţi escalada. Artiştii preiau una dintre cele mai răspândite şi populare jucării şi concep un sfârşit tragic pentru iepurele care pare căzut din cer, dintr-o lume a uriaşilor. Aici îşi pierde calitatea de jucărie, devine teren pentru plimbare şi joacă, spaţiu de odihnă şi contemplare, peisaj suprarealist. Iepuraşul roz e simpatic, în ciuda organelor ieşite şi a putrezirii inevitabile. Tocmai asta îl particularizează, îl deosebeşte de mulţi alţi iepuraşi, alte jucării sau alte lucrări de artă temporare. Moartea iepuraşului roz, simbol al inocenţei, nu ne întristează prea tare, căci timpul va transforma lucrarea, care se va degrada, şi implicit, re-integra în natură. Fotografii asigurate de Oana Toderică

Oana Toderică

Opinii

Artistul de mâine şi lumea de astăzi (un context pentru Ciprian Paleologu) Încă din anii `70, câţiva artişti români, pe atunci foarte tineri, dar astăzi nume notorii ale artei româneşti (Paul Neagu, Doru Covrig, Napoleon Tiron) au redescoperit valoarea plastică şi morală a corpului uman. Fie printr-un figurativism special, fie prin exploatarera directă a expresiei corporale în cadrul unor acţiuni (performance), ei au încercat, după mai bine de cincizeci de ani de supremaţie a nonfigurativului, dacă nu punem la socoteală realismul socialist din ţările comuniste, în esenţă şi el un abstracţionism sui generis, reconectarea expresiei artistice şi a gândirii specifice la vechea paradigmă antropocentrică, zguduită serios de către experienţele avangardiste. Fără a ilustra un fenomen local sau unul necunoscut în arta europeană - această întoarcere spre figurativ reprezenta o tendinţă puternică pe plan mondial artiştii români au pus câteva accente foarte importante, mai ales în perspectiva istorică şi psihologică a unei Românii prizoniere într-un sistem pentru care noţiunea de totalitarism este una aproape bucolică. În mod cert, propunerile lor, dar şi ale altor artişti din aceeaşi perioadă, au marcat primele momente a ceea ce s-ar putea numi neoantropocentrismul românesc. Lor le-au urmat, într-o adevărată avalanşă, artiştii generaţiei optzeci, în special sculptorii, dar şi unii pictori, mai ales transilvăneni, influenţaţi evident de energiile expresioniste central-europene. Aici intră, alături de mulţi alţii, sculptorii Darie Dup, Aurel Vlad, Titi Ceară, Mircea Roman, Ion Mândrescu, Laurenţiu Mogoşanu, iar, dintre pictori, Virgil Fâciu, Teodor Graur, Valeriu Mladin, Constantin Butoi, Vioara Bara, Anca Mureşan etc. Spre deosebire de vechiul antropocentrism, acela clasico-renascentist, în filosofia căruia chipul şi prezenţa umană aveau o valoare afirmativă şi constituiau modelul absolut al definirii universului, neoantropocentriasmul are valoarea unui avertisment, este matafora deplină a fragilităţii şi a entropiei. Fiinţă relativă, strivită sub dubla presiune a Cosmosului şi a istoriei, omul decade din funcţia sa narcisiacă de măsură a lucrurilor şi devine o formă precară, un schelet ambulant în căutarea sceptică a propriului conţinut. Omul lui Paul Neagu este plin de sertare şi de rotiţe, omul lui Doru Covrig reprezintă o arhitectură modulată mecanic, omul lui Tiron sugerează, şi el, o construcţie vidă, însingurată şi mimetică, în timp ce omul optzeciştilor fie interferează cu zoologicul (Darie Dup), fie se resoarbe în propria sa substanţă (Mircea Roman), fie participă la marele cortegiu funerar al propriei sale condiţii (Aurel Vlad). În această descendenţă, celebră din punctul de vedere al performanţei artistice, dar zguduită moral de frisonul conştiinţei tragice şi al revoltei irepresibile, se aşază, în mod cert, şi pictura lui Ciprian Paleologu. Pe de o parte, el sugerează acea cădere, acea regresie dinspre uman spre homuncul, prin crearea unor forme la limita tridimensionalului cu bidimensionalul, forme obţinute prin decupaj mecanic şi printr-o energie cromatică paroxistică, de certă sorginte expresionistă, iar, pe de altă parte, contrabalansează acest spectru al disoluţiei prin propunerea unei noi ordini şi a unei atitudini salvatoare. Lucrând pe două fronturi, al denunţului şi al mântuirii, al apocalipsei şi al purificării, Ciprian Paleologu iese din schema neoantropocentriştilor pe care am sugerat-o până acum. El nu se mulţumeşte doar să constate şi să sancţioneze implicit, ci riscă şi propunerea unei alternative. Şi aici, în această alternativă, el se întâlneşte cu proiecţiile lui Paul Neagu. Lumea pe care pictorul o propune ca soluţie la riscurile decăderii, la umanitatea prăbuşită în propria sa carcasă, este una a construcţiei raţionale şi a viziunilor riguroase, dacă aparenta contradicţie a termenilor poate fi acceptată. Ca şi Paul Neagu, Ciprian Paleologu îşi aşază un important segment al creaţiei sale sub semnul unui anumit cartezianism. Altfel spus, ceea ce, îndeobşte, pare pândit de amorf şi de infernala maşinărie a contorsiunii, primeşte, finalmente, promisiunea unei geometrii solare şi a unei noi ordini edenice. Disputat în egală măsură de voluptăţile dionisiace ale exprimării şi de responabilităţile înalte ale unui moralist lipsit de orice ipocrizie, Ciprian Paleologu este un artist singular şi cu totul neobişnuit în peisajul nostru de astăzi. Unul care, deşi încă tânăr, a spus deja foarte multe lucruri despre responsabilităţile artistului de mâine şi despre disfuncţiile lumii în care trăim astăzi.

Pavel Şuşară 94

Opinii

Amnarul și amarul gânditorului perpetuu

Moto: Eu sunt un monstru pentru voi, urzind un dor de vremuri noi. (George Bacovia) Cuvinte cheie: amnar, amar, regim diurn, om, entitate, literat, profan, energii, tensiuni, întuneric, lumină. Două concepte care au definit şi vor determina de-a lungul timpului starea de fapt a omului perpetuu, a literatului şi a ideilor, a profanului şi a termenilor, se vor distinge în acest studiu ca fascicule unduitoare ale unor energii matriciale. Două elemente cu totul diferite, care au strălucit, una prin lumină, cealaltă prin înţelepciune. Singure, fără interpuşi, aceste două constituente ale existenţei în istorie a omenescului au fasciculat fiinţare ca neființă în timp. Ambele au adus un plus luminii, reflectând în timp inteligenţa. Raţiunea fiind ea însăşi lumină din întuneric, iradiantă şi perturbantă a fasciculelor în dispersie. Paronimia lor a deschis drumul spre iniţiere omului, a cărei fiinţă zăcuse în timpul istoric şi a făcut să le putem întâlni în Universul sacru al vieţii: Semantic vorbind, spune Gilbert Durand, se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil: noaptea având o existenţă simbolică autonomă. Regimul Diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei. Imaginarul s-a născut din întuneric, dar el nu a putut fi văzut acolo, pentru a-l înălţa spre lumină, decât de cel iniţiat în ale imaginaţiei şi care a dat valoare umbrelor petrecătoare de nevoi sumbre, tainice şi devoratoare de idei. Întunericul nu face decât să înspăimânte profanul şi să-l facă să îngenuncheze neluminii, pentru că purul şi umbra sunt doar două componente care definesc existenţa imaginaţiei literatului, poet sau prozator, în drumul pe care îl parcurge definindu-şi arta. Revenind la titlul eseului întreb: ce sunt acele două elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folosirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice

Opinii în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului sau amarul, starea funebră a simţurilor şi a inimii deznădăjduite? Litera N a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului? O energie a străfulgerat cugetarea şi s-a adăugat unui termen ce în veacuri avea să denumească obiectul dătător de schimbări, în civilizaţia profundă şi încă nepătrunsă a omului. O candelă uriaşă s-a aprins în faţa celui căzut cu faţa la pământ şi l-a ajutat să vadă pe cel care i-a produs amarul. Şi, mă întreb, cu ce l-a ajutat că l-a văzut când el era atât de neînsemnat? Însă, din tot ceea ce a fost lut, cel ales de puterea celestă a fi iniţiat, s-a dezvoltat ca o creaţie a specificităţii lumii sale, eul său fiindu-i autorul propriului său personaj, totodată, împrumutat şi opus altuia: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, /Şi, din contră cea aievea ne părea cu neputinţă. /Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este/Ceea ce poate să convie unei inime oneste; /Iar în lumea cea comună a visa e un pericol, /Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol . Actualitatea gândirii entităţii noastre este uimitoare şi coborâtoare în miile de ani trecuţi peste ceea ce suntem acum, cu o existenţă de care ne bucurăm că suntem oameni ai unui timp nou, modern! Comportamentul entităţii om, definit ca o expresie a unei relaţii a organismului cu mediul înconjurător, este direct proporţional cu un alt comportament determinat de necesitatea unui răspuns la o incitare endogenă sau exogenă sau de ambele feluri. De ce ne temem când teama suntem noi prin tot ceea ce facem nechibzuit? Al cui ajutor îl vrem de ne prosternăm voit răului nostru, cerând apoi duioşie din partea spaţiului deusian, care se depărtează lăsându-ne în jocul tensiunilor energetice, pe care noi, ca sumă de energii, le sorbim cu toate elementele din trupurile noastre, în special ale minţii, care ne ameţeşte poziţia bipedă, lăsându-ne să cădem, la greu, în genunchi, după ajutor. Şi atunci strigăm că amară-i viaţa pe care o trăim în teritoriul dăltuit, încă de la naştere, spaţiului nostru vital. Întunericul domină atât amnarul cât şi amarul când neputinţa omului, de a vedea cu ochiul minţii, este învăluită de cenuşiul întunecat al suspinului: Dacă eşti tu însuţi, înainte de toate tu însuţi, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viaţă, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Pentru Univers, omul a fost o grea încercare deusiană de a echilibra tensiunile energetice ale matricei de unde a desprins această entitate şi a depus-o, pentru existenţă, în elementul teluric al organismului, pe care îl avem atât de complicat, însă miraculos de bine structurat. Ceva mai frumos ca acest templu uman nu cred că se mai poate întâlni undeva în timpul istoric al existenţei. Păcatul este însă tocmai faptul că acestui lăcaş i s-a dat aşteptarea ca interes de viaţă tumultuoasă: Aşteptarea era echivalentul psihic al unui proces de eroziune a substanţei nervoase. Moara sufletului lucra fără grăunţe, îşi măcina doar pietrele . Gânditorul vieţii rostuite a profanului îndestulat în graţiile nevolniciei huzurului, suspină pentru ideea nepreţuită în cuvintele sărăcite de valoare, rostite în pauza râgâită şi schimonosită a celui care toacă elementul luciferic de al schimbului şi a valorii lui neînsemnate, banul. Schimb al nimicniciei şi al nonvalorii tronează peste cei bântuiţi de întuneric; mulţi, foarte mulţi pentru că în rândul acestora intră şi cei doritori de cerşeală, de hoţii mărunte, de vicii, sodomii, sărăcia voită a cerşetorului este egală cu păcatul îmbogăţirii dorite a profanului: La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, /auriu, de nufãr/Numai ciocãnitoarea vesteşte rana copacului. /Dar nu mai sufãr . Suferinţa este mâna neocolitoare a sufletului gânditor, rezultat al unor experienţe peste care iniţiaţii trec: Pe drum cãrunt, cu capãtul aproape, /Şi chiar dac-am oftat, sau mi-a plâns inima/Prin stinse nopţi, el a iubit tăcut, că prin iubire a învins greul scriindu-l pe cenuşia pagină celestă a Universului vizibil îndurerat. Prin Univers înţelegând toată lumea materială şi imaterială, nemărginită în timp şi spaţiu, infinit diversificată şi caracterizată printr-o multitudine de forme aflate în diverse stadii evolutive. Universul există în mod obiectiv, independent de voinţa noastră, dar legat de entitatea om prin matricea ce se află sus, undeva, în care atunci când vom pleca de pe Pământ ne vom rândui ideile în ea: Tumultul mişcãrii risipit, încolţit în freamãt/Protecţia îngerilor izbãvitoare de geamãt/Anuleazã singurãtãţi, încununeazã împãrat/Omul cu sufletul reînfrunzit, despovãrat. Amnarul l-a ajutat pe om ca sursă de aprindere a focului, pentru încălzirea trupului în vreme rece, a pregătirii hranei pentru vigoarea de a înţelege că răul e mai puternic decât binele, el fiind, totodată, şi sclipirea literatului, poet sau prozator, într-o lume definită fără inspiraţie, pentru că inspiraţia este divină şi nu dăruită tuturor; amarul l-a învăţat pe om să mediteze asupra situaţiei sale existenţiale, să cântărească vorbele şi faptele, să audă prin vuietul vremii paşii îndepărtaţi şi respiraţiile duşmanilor, care îi căutau fiinţa să îi distrugă năzuinţele: Sfârşit, îmi vãd umbra cãzutã pe mal, /Vine un câine-nfiorat şi grãbit/Şi sângele-mi linge-n delirul carnal, /Muşcã din mine flãmând şi scârbit... Amnarul loveşte cremenea pentru a scoate scântei aşa cum vuietul celest izvorăşte prin lumină ideea gânditorului, care aşteaptă îngenuncheat sclipirea. Cremenea este mintea geniului creat să se aprindă când fasciculul de idei îi străpunge cu mii de săgeţi creierul. Atunci, literatul se ridică, prinde, tremurând la început, pana cu care scrijelește pe piatra de granit şi lasă, apoi, să se rostogolească în cuvinte cerneală din creierul lui ce macerează continuu idei: Şi-a strãmoşilor credinţe, mii de gesturi rituale/E o muzicã divinã, energii universale... /Declanşate şi-n strãfunduri, plânge apa în adâncuri. /Dans, balans, focul planetei se revarsã prin pãmânturi/Şi ironic propulseazã în afarã... Universul... Geniul sfinţeşte, se roteşte în jurul axei vieţii şi îi dă nădejdea că sufletul lui, îmbrăcat în creaţia sa, se ridică spre înaltul cerului, căutându-i mai întâi matricea fiinţei sale celeste, ca după aceea să revină în mediul teluric al trupului său, şi să dea trăire artei sale. Amnarul aflat în mâna doritorului de lumină loveşte cu putere cremenea, şi atunci, scântei de erudiţie pornesc un joc măiestru.

Opinii Amarul a fost cântecul greu al durerii ce încă apasă fiinţa omului, acea durere fizică şi sufletească ce îl răpun pe cel neiniţiat. Amarul este greu ca un plumb răsturnat din cuva topitoriei sorţii, ce caută, prin întinderea lui în spaţiu şi timp să distrugă frumuseţea morală: Dormea întors amorul meu de plumb/Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -/Stam singur lângă mort... şi era frig... /Şi-i atârnau aripile de plumb. Literatul modelează durerea, o încântă cu slovele lui, o apropie de obrazul chinuit de gânduri şi aşteaptă liniştit să-i smulgă derma care îi acoperă suferinţa tăcândă. Paronime ale luminii şi ale suferinţei, ale iniţierii şi ale aşteptării fuziunii sufletului cu un timp mai bun. Tot ce este suferinţă vine de la nepriceperea noastră de a nu şti să alegem energiile benefice, care ne înconjoară şi care se limitează atunci când negativismul vampiric ne vlăguieşte, aplecându-ne în faţa răului. Amarul este o şcoală de meditaţie profundă a minţii, a durerii dar şi a puterii de a ne înţelege existenţa: Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Am putea oare defini această fiinţare telurică a noastră sau este numai o plăsmuire a creierului şi a imaginaţiei pure a minţii, ce ne lasă să ne pierdem vremea cu toate nimicurile care ne distrug?; să nu uităm că avem puterea dată de a discerne singuri, în tot ceea ce facem. Şi iar ne înşelăm când afirmăm că pe pământ suntem singuri şi neajutoraţi. Trăim din impresii şi unii dintre noi se hrănesc cu lumina oarbă a închipuirii. E un joc al fantasmelor albastre, al adâncirii omului profan în neştiut. Literatul mimează neînţelegerea jocului pentru că el este un dat al lumii acesteia, în lumea profană a pământului rămâne un exaltat, un vehement al facerii fiinţei prin fiinţă: Creatorii au identitate accentuată. Ei se particularizează ca personalităţi prin raportare la comunitate şi dovedesc o vitalitate specifică. Creează, dă strălucire cuvântului şi îl așează acolo unde îi este cu adevărat locul, nu unde profanul îl aruncă umplându-l de abjecţii, de neintitulări mestecate în criza de timp a afacerii, a minimalizării importanţei cuvântului şi aducerii acestuia în nesclipiri. Suntem născuţi din mama-om pe care pruncul o cunoaşte încă din pântece. Unii plâng când se nasc, lăcrimând încă din primele clipe ale vieţii pentru ceea ce nădăjduiesc, alţii aşteaptă palma celui care îi pune în dreptul vieţii, fiind necunoscătorii amarului fiinţei telurice. Literatul este lumina celestului universal valabil existenţei pe Pământ, este Universul însuşi pentru că lui i s-a dat prin naştere descifrarea tăcută a verbului existenţial: Literatul adevărat sădeşte slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emană culturalismul incandescent. Creierul lui este brăzdat de energii ce pot schimba cu ajutorul celor două viziuni, deusian şi luciferic, esenţa cuvântului. Cuvântul fiind idee, ideea Dumnezeu. Poezia şi proza sunt elemente angelice când spiritul cunoaşte în totalitatea lui esenţa creaţiei, desăvârşirea ei ca desluşire nedesluşită în tainica sferă a imaginaţiei, idei în devenire în care imaginarul joacă pueril conştiinţa. Umbra este dublul entităţii în obscur, te însoţeşte şi se tulbură când deviaţiile energetice ale corpului întâlnesc opusul magnetic al altor energii. Divinul tresaltă cu neînţelegerile, tainicele ascunzişuri ale memoriei în perpetuă mişcare a dansului angelic al ideilor. Arta este o îndeletnicire dăruită de puterea celestă celui născut să fie artist, amnarul dându-i puterea de a lumina obscurul, însă nu a-l dezvălui în faţa profanului pentru că nici aşa nu ar înţelege taina luminii, iar amarul este gustul stării produs de cel care din spatele creatorului nu a înţeles-o, în schimb, i-a pătat-o cu dorinţa snoabă de a o avea. A sădi, în întunericul lumii căzute acea verticală a geniului artei luminii, prin ruga unei prezenţe slăvitoare, e vocaţia nestăpânită de idei şi gânduri ale oricărui literat, poet sau prozator, ce merge spre nemurire. Gilbert Durand Structurile antropologice ale imaginarului, p.67. Mihai Eminescu, Scrisoarea II. Mircea Eliade, Huliganii. Lucian Blaga, Luntrea lui Caraion, p.184. Elisabeta Iosif, La marginea timpului, pag.1, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. Cristian Neagu, Clipa dintre noi, pag.2, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. Silvia Armenescu, Pădurea, pag.2, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. Alensis de Nobilis, În numele crucii, pag.3, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. Elisabeta Iosif, Clepsidra, pag.6, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. George Bacovia, Plumb. Emil Cioran, Pe culmile disperării, p.13. Fotografie: Ștefan Lucian Mureșanu

Ştefan Lucian Mureşanu

Buzunar literar

Cartea Neagră de Orhan Pamuk Mi-a luat trei săptămâni să citesc cartea, este lungă şi grea, nu mi-a oferit cheia de la început, am avut nevoie de răbdare ca să-i ghicesc sensurile. Nici nu sunt sigură că am înţeles tot, de fapt cum aş putea să înţeleg o lume în care n-am trăit. Arabescurile gândirii mistice sufi îmi sunt aproape necunoscute și abia acum am aflat că mimetismul este o caracteristică a școlilor sufice. Lunga poveste de vreo 600 de pagini are numai trei personaje principale, dintre care una singură prezentă activ, celelalte două fiind dispărute odată cu începerea poveștii, văzute doar prin ochii solitarului rămas să ni le evoce. Personajele din planurile secundare, îmi vine să le spun personaje colaterale, sunt figuri istorice, unele reale, altele închipuite, cu ajutorul cărora se ţese o reţea de poveşti în poveşti, unele mai seducătoare decât altele. Tema de dezbatere este una din obsesiile lui Pamuk: dorinţa de a trăi alte vieţi și măștile în spatele cărora ne adăpostim. Şi are dreptate, este parcă un blestem aruncat pe fiinţa umană să nu se mulţumească cu ceea ce este, să nu-i placă propria viaţă, să-și dorească viaţa altuia, s-o imite şi chiar să caute să şi-o însuşească. Galip, personajul prezent-activ este îndrăgostit de soţia lui încă din copilărie. Aceasta, mai întâi s-a măritat cu altcineva, a divorţat şi s-a re-măritat cu Galip, iar acum, la începutul cărţii, se decide să plece de-acasă, lăsându-i soţului doar un bileţel scris pe fugă „cu un pix de culoare verde”. Galip nu spune nimănui că soţia i-a plecat şi pornește să o caute prin Istanbul. Este un Istanbul pe care cu greu mi-l pot imagina, acoperit de zăpadă, mai tot timpul în întuneric. Celâl este fratele vitreg al soţiei plecate, un jurnalist-foiletonist non-confomist, cu care familia nu se poate mândri, dar cu care Galip crede că a fugit soţia sa, pentru că, în mod suspect, exact în acelaşi timp, și acesta dispare de acasă. În procesul căutării soţiei, care devine un proces de transformare, Galip intră în casa lui Celâl, se îmbracă cu pijamaua lui, îi citeşte toate articolele, notiţele şi jurnalele, începe să scrie articole în numele lui, i se strecoară pe sub piele, îi intră în creier şi i se înghesuie în suflet. Îi trăieşte viaţa pentru că propria viaţă nu-i place, pe-a lui Celâl o găsește mai bună, acum în plus având-o şi pe iubita lui soţie. Folosindu-se de această poveste, Pamuk dezvoltă ideea de identitate personală. Refuzul de a mai trăi în conformitate cu mediul, lupta cu sine pe care fiecare o dă atunci când realizează că poartă tot timpul măşti, imposibilitatea de a mai renunţa la vreo mască fără riscul de a fi exclus, excomunicat, de familie şi prieteni şi de aici, dorinţa de a trăi viaţa altcuiva, sunt temele pe care le aduce în carte cu ajutorul tuturor personajelor. Dar este viaţa altcuiva mai bună? Este viaţa celorlalţi aşa cum o vedem noi sau este tot o galerie de măşti în spatele cărora se deapănă tristeţi covârşitoare? De pildă, viaţa lui Celâl nu-i chiar aşa de grozavă. Celâl este misterios, nu se ştie mai nimic despre viaţa lui particulară, apare brav în articolele pe care le scrie, dar se simte nespus de singur, este speriat de câtă singurătate a adunat, spune că crima este „un tip de acţiune care se învaţă de la alţii”, chiar şi crima din gelozie pe care, de altfel, o consideră banală este „o imitaţie inconştientă a literaturii”. Imitația este o altă ramură a ideii de identitate personală pe care trebuie să ți-o făurești cumva, iar dacă nu știi cum, copiezi pe cineva în locul căruia ai vrea să fii. La finalul cărţii aceste gânduri îşi dezvăluie sensul premonitoriu. Celâl însuşi ar vrea să fie altcineva şi se luptă cu nevoia asta într-un capitol „Trebuie să fiu eu însumi”. „Există oare vreo cale de a fi doar tu însuţi?” Ar mai fi câteva alternative la viaţa nedorită. Într-una din poveşti se aduce un omagiu visului ca o a doua viaţă şi se dau sfaturi insomniacilor, ce să facă să-şi atragă somnul pentru a trăi un vis. În somn ai vreme să combini cel care ești cu cel care ai vrea să fii. Toate personajele ar vrea de fapt să fie altcineva pentru că nu le place ceea ce sunt sau, mai mult decât atât, le este teamă să recunoască ceea ce sunt pentru că ar putea suferi de pe urma unei respingeri brutale. Așadar purtăm măști. Toți, fără excepție. Avem o mască pentru familie, o alta pentru cei pe care vrem să-i impresionăm, de la care avem nevoie de admirație, o mască specială pentru persoana iubită și câte o mască mai specială pentru fiecare dintre cei de care vrem să scăpăm, sau ”măștile pe care le poate așterne invidia pe chipul omului”. Dacă te uiți cu atenție poți vedea că pe chipurile noastre se deslușesc litere sau se pot vedea hărți. Galip visează că intră în târgul Raiului ”unde nu se târguiește nimic”, pentru că nu există bani, dar există chipuri pe care ți le poți pune ca pe niște măști. Totul pornește de la o imitație (zice Pamuk în numele nu știu cărui personaj), a lumii care pare fericită, fericire pe care ne-o dorim și noi. Asta m-a pus pe gânduri pentru că deși știu că așa este, în același timp parcă nu-i chiar așa, însă nu știu precis când este așa și când este altfel, când masca se confundă cu chipul adevărat, când încetezi să mai imiți, când copia devine mai bună decât originalul și cine este în stare să vadă diferența.

Emilia Cernăianu 98

Stop Cadru!

Stop Cadru! Aventurile lui Tintin -Secretul Licornului-

Lansat în Belgia și în restul Europei cu aproape două luni înainte de S.U.A., Aventurile lui Tintin este o ecranizare digitală a celebrei serii de benzi desenate create de belgianul Georges Prosper Remi, cunoscut sub pseudonimul Hergé. Filmul este regizat de Steven Spielberg. Și așa ne amintim ceea ce spunea chiar el, în urmă cu ceva timp, și anume că în viitor filmele se vor face doar din fața unui computer. Și iată că viitorul este acum. Căci animația digitală este impresionantă, iar nivelul detaliilor egalează chiar și pe maeștrii de la Pixar. Construcția personajelor este și ea foarte atent gândită: regăsim atât personaje cu aspecte caricaturale, cât și figuri cu trăsături normale, ca și cum graficienii ar fi vrut să ne arate că ei pot să rivalizeze cu ”starea civilă’’ (cum se spunea odinioară despre Balzac). Trecerea de la bandă desenată la animație computerizată se face încă de la început, atunci când un pictor simpatic (alter ego al lui Hergé) îi face portretul lui Tintin, cât mai simplu, încercând să surprindă doar liniile esențiale care conturează capul său ca de copil’’. (Hergé ne mărturisește chiar el că s-a visat toată viața un tânăr aventurier, aidoma lui Tintin). Și tot odinioară se spunea despre capodoperele renașterii timpurii că, dacă maestrul ar fi pictat o muscă pe haina unui personaj din tablou, atunci privitorul ar fi încercat să o dea la o parte, atât de bine semăna cu realitatea. Și iată că, la câteva sute de ani de atunci, putem spune și noi că animația 3D a ajuns la un așa grad de profesionalism, încât, în timpul scenelor de luptă, ne vine să ne ferim, să nu ne intre o sabie în ochi, darămite o muscă. În ceea ce privește scenariul, acesta încearcă să adune laolaltă trei dintre poveştile lui Hergé (Crabul cu clești de aur, Secretul Licornului şi Comoara lui Red Rackam). Rezultatul este însă unul hollywoodian.

Stop Cadru! Momentele culminante ale filmului amintesc, mai degrabă, de zborul lui Jake Sully din Avatar. Rafinamentul european este înlocuit de spiritul de aventură și de spectaculos al americanilor. Trebuie să recunosc că povestea inițială este mai frumoasă. În original, Tintin îi cumpăra cadou o corabie machetă prietenului său, căpitanul Haddock, dintr-o piață din Brussels. Apoi cei doi descoperă că vasul era o replică a corabiei Licornului condusă pe vremuri de strămoșul căpitanului. În varianta din film, Tintin cumpără vasul pentru el, și apoi este răpit de oamenii lui Ivan Ivanovitch Sakharine și dus pe nava acestuia, unde îl descoperă pe Căpitanul Haddock cu care face cunoștință tocmai atunci. În plus, scenariul are și multe puncte previzibile: când Tintin a descoperit că există, de fapt, două nave, mie îmi venea să mă ridic de pe scaun și să-i spun vecinului din spatele meu (singurul de altfel din toată sala) “vezi că trebuie să fie și o a treia machetă!’’ Iar atunci când cei doi încercau să fugă din vas cu o barcă de salvare, eram sigur că vor rupe funiile, trăgând în ele cu pistolul). Cu toate acestea, filmul reușește să surprindă caracteristicile amuzante esențiale ale căpitanului Haddock (nu mai are sens să menționăm că celebrul căpitan a fost votat ca fiind cel mai carismatic personaj care apare în benzile desenate cu Tintin. Fanii săi au numărat nu mai puțin de 200 de înjurături și insulte diferite pe care căpitanul le folosește în mod regulat). De asemenea, căpitanul este renumit pentru preferințele sale pentru alcool. Doar atunci când bea, mintea i se trezește și începe să-și amintească povestea despre Vasul Licornului pe care i-o spusese bunicul său pe patul de moarte. Nu în ultimul rând, căpitanul face un foc de tabără pe barca de salvare, reușind să piardă în acest fel până și ultima ambarcațiune din flota sa. Desigur, mai sunt și alți căpitani de vas care beau, înjură și îşi pierd flota, dar nu sunt la fel de carismatici precum căpitanul Haddock. Mă întreb oare de ce? Frumoasă mi se pare și ideea duelului modern, replică a celui petrecut în trecut între piratul Red Rackham și strămoșul căpitanului Haddock, Sir Francisc Haddock. Doar că acum este vorba despre un duel mecanic, petrecut în port, și nu pe mare, ce are loc prin luptă între brațele a două macarale de mare tonaj. Una peste alta, filmul reușește să reconstituie o parte din atmosfera benzilor desenate cu Tintin. Însă regia rămâne punctul forte. Imaginile generate pe calculator sunt impresionante și ne face să ne gândim la oare ce va mai urma. Căci dacă acum suntem, la începutul Renașterii cinematografice, uimindu-ne ca Văsari în fața unei fresce de Giotto, mă gândesc oare cum o să arate noul Michelangelo? Uite așa v-am spus eu multe despre film, dar nu v-am spus chiar totul... Căci mai bine vă invit să vedeți chiar voi Aventurile lui Tintin! Pentru că sălile sunt prea goale pentru filme atât de pline de aventură!

Foto: sursă liberă

Mihai Moldoveanu 100

H A L L O W E E N

CASE CARE NU MAI PLANG

Art Out Story

Lorelai Le Breau She is a 21 year old lady coming from a noble family. She has an older sister that looks almost like her and has a very strong conection with her. Her sister’s name is Maia. She has a best friend since her early ages of childhood from who she is almost never separated. She acts as a sister with her,protects her and supports her. Her best friend’s name is Kora, a very shy girl. She has a very gentle yet strong personality, ready to help anyone in need. At the ball she meets a misterious man for who she falls almost imediately. He later proves to be a vampire lord called Wolf. She gets mad at him and tries to escape, but fails to do so.

Karina Yurikova Karina is a 22 year old lady coming from a noble russian family. She’s very strong and independent. She’s not quite very sociable and usually enjoys to be alone. Despite that she is very mature and has a strong set of morals she strictly follows. She meets a man at the ball with whom she becomes interested in due to his way of thinking and his beliefs, that happen to match hers. Later she finds out that that man is actually one of the vampire lords, that goes by the name of Blade. She fights him, but in the end she loses to him.

Kora Nightsky She is a very shy person usually. Very calm, kind and friendly. If she gets angry, and that rarely happens, her personality flips to the opposite and becomes very evil. She takes some time to calm down afterwards. She doesn’t have too much self-condence so her best friend, Lorelai, cheers her up when she’s sad and morallysupports her to get some courage to do things she’s afraid to do or things she thinks she ain’t good at.She loves to draw a lot and spends some time on it. She meets Zack at the ball, acting shy at frst, but feels more comfortable arround him after they start talking more. She feels like herself arround him. She likes his energetic and happy personality. She later nds out he’s a vampire lord, but she is not so scared as she believes the one she met is his true self.

102

Art Out Story

Luna La Vivante She comes from a noble family, she’s the king’s cousin. She has a calm attitude, speaking her mind clearly and very logical. She’s very mature and can’t stand injustice. She is 24 years old. Her best friend is Maia whom she trusts and respects. At the ball she goes out in the royal garden for fresh air and finds a young man reading a book. She is interested in him and goes to talk. She finds him pleasant and charming. Later finds out he’s a vampire lord. She’s shocked, but not scared. Later, after she gets to know him better, she falls in love with him.

Maia Le Breau A 25 year old noble lady. Has a younger sister called Lorelai wich she loves and shares a deep bond. She is very calm and understanding with everyone she meets. She’s kind and protective of the ones she loves. She meets Wynn at the ball and thinks of him as a charming gentleman. After she learns that he actually is the Lord vampire she is a bit startled, but she is brave and tries to keep herself calm and protect everyone. She later understands the situation and thinks it’s not that bad as long as they hve their freedom. She falls in love with Wynn. She is grateful to have escaped a forceful marriage with the king, a cruel, self-centered man.

Altair Valentine He is the vampire lord Wynn’s uncle, advisor and protector. He has alot of respect for Wynn. He raised Wynn and the others after their parents were killed in a war started by the evil vampire wizard, Selphir, by Selphir himself. He is kind and calm, always trying to help Wynn and the others with their duties and giving them advices. He is very loyal to them and cares for them enormously like they’re his own children. His own daughter died along with his wife in the war that Selphir started, killed by wherewolves.

103

Art Out Story

Zack Valentine One of the vampire lords. He’s human age would be 23. He’s always very cheerful, kind, loving and optimistic. He’s got charm and values friendship and love. Despite all that he’s serious when the situation calls it and would help anyone in need. He cares of his brothers very much and would protect them with the price of his life. He respects Blade a lot and is very close to Wolf. In search for a moon marked girl at the ball he encounters Kora,a very shy, sweet girl,for who he falls in love almost imediately. when he discovers she is one of the girls they’re looking for he’s overjoyed. He cares for her very much and stays by her side all the time making sure she’s safe.

Blade Valentine Vampire lord. His human age would be 25. He has a brother the same age as him, called Gabriel, with whom he has a strong bond. They’re almost always toghether. Blade is quiet, mature and very wise. He supervises on Zack daily making sure he doesn’t go overboard with his happy personality and annoy Gabriel or Wynn. He trust his brothers, especially Wynn and Gabriel.

Wolf Valentine He is the youngest of the vampire lords. His human age is about 21 years old. He is very quiet. He rarely speaks his mind. Although Zack considers Wolf the closest to him he doesnt seem to feel the same way. He’s very detached from everyone. He prefers to be alone and think about things. He meets Lorelai at the ball. At frst he thinks she’s too happy, but she gets to win his heart fast. After he discovers she has a moon birthmark he decides she is the one he’s gonna take as a wife.

104

Art Out Story

Wynn Valentine He’s the Lord Vampire. He rules over the land of the monsters. He is the oldest of the brothers, his human age would be about 27 years old. He is very calm and understanding and he tries to maintain peace among his brothers and among the monsters of the land. He likes to see everyone happy and getting along. He becomes sad if his brothers fight each other. His emotions are hard to read,but usually Blade and Altair are the only ones to know what he’s feeling and thinking. He usually has a sweet smiling look on his face. He trusts his uncle and his brothers very much. He meets Maia at the ball and he’s imediately enchanted by her kind and calm personality. He is really happy to find out she is one of the maidens they were searching for.

Gabriel Valentine He is one of the vampire lords and he’s the same age as Blade(25). He’s a bit conceited, but he isn’t a bad person. He loves reading books,spending all day in the palace library. He is very kind and values life the most. He secretly cares about his brothers, even if sometimes he insults them.He doesn’t like to show his emotions thinking it would be embarrasing for him to do so and that he would probably look as stupid as Zack. He cares for all his brothers but he mostly trusts Blade. He sometimes likes to compete with Wynn in sword games. He can be charming and very kind. He doesn’t like Wolf very much because of his behaviour. He thinks he’s plotting something. He thinks the prophecy left by the goddess to them is something stupid that he doesn’t bother with. He is forced into this by his brothers though. He meets Luna at the ball, in the pallace garden. He thought that she is preety nice and loved her interest for books and poems. He changes his mind thinking maybe it wasn’t so bad to come in the human world to find a bride. He notices the moon mark on her left arm and he knows he found the girl he was looking for. 105

PROIECTE

Selphir

-evil vampir that started the war -a cruel,evil,deceiving and power-hungry vampire -green eyes,dark red hair -has a daughter as evil as he is

Goddess Nyx

Vespera

-Selphirâ&#x20AC;&#x2122;s daughter -green eyes,red hair -evil,deceiving,expert in black magic

Art Out Story

This is a special night for the people of Crown Kingdom.Itâ&#x20AC;&#x2122;s the Halloween night and everyone has been invited to the kingâ&#x20AC;&#x2122;s party.

They are all having a great time at the party. But this is also a special night for another reason...only on this day creatures may come visit our dimention.

107

Art Out Story

And it just happens that today...six vampires step into this world with a mission to fullfil before midnight...

Ah,finally here.What a beautiful night it is.

108

Art Out Story

I won’t go with you, but i’ll lead you to the pallace.I’ll be waiting here.

Yeah, let’s get this over with quickly...hope everyone’s ready.

I’m all fired up about this.Can’t wait to get myself a girl.

Because the goddess said so.I don’t like this either, but we have to.Let’s just finish what we came to do without getting in too much trouble.

I’m not even interested in this nonsense.Why do I have to go on this “bride picking”?I’d rather be in the library reading a book.

109

Art Out Story

At the pallace, at the entrance of the royal ball room...

Finally here...Ok, time for fun...

Whoa, this looks great...Look at all these beautiful ladies....

Well, Iâ&#x20AC;&#x2122;m going to explore....Just call me when itâ&#x20AC;&#x2122;s time to go...

110

Art Out Story I’ll make a sign when it’s time to go back.

You’re right.Let’s split and search for the ladies.

Whatever, let’s just split and get this over with.I want to go back in my library.

That idiot is too excited about this...let’s hope he finds a good one...

And that’s where it all began...

These vampires aren’t searching for just any ladies.The goddess of their world told them that they should search for human girls on the Halloween night, at the king’s party, that bear a half moon as a birth mark on their body.

By choosing these ladies as their wives the goddess announced that they will save their already crumbling world as the ladies posess some really interesting abilities.But these powers need to be awakened first.

Their fate has been decided.

End of chapter 1.

Halloween This is a story about a weird twist of fate, a story about girls that have a special mark and a story about the vampires that search for them in order to save their world. It’s not only a love story, but also a horror story about stolen destiny and horrible monsters. A few rules for anyone interested to work on this comic: - a chapter is about 5-10 pages long. - it can be made in any style (manga, marvel, koreean, b&w, color) you choose. - do not change the pairs that I made - you can add you own characters to the comic, but keep the main ones as they are - you can continue the action in the story as you imagine it - the comic’s reading order will be from right to left - the comic must have a gothic athmosphere (refering here to the background places and clothes) That’s about it.Good luck. 111

Vernisajul expoziţiei “ Impresii - jurnal în imagini” centrul de conferinţe hotel WTC / Pullman.

În acest moment particip cu lucrări la expoziţia “Arta Contemporană “(artişti expozanţi: Stefan Pelmuş, Ana Ruxandra Ilfoveanu, Marinela Mantescu, Ion Grigore, Florin Barză, Eugen Raportoru, Mihail Gavril, Carmen Vaideanu, Lucia Juncu, Alina Manole, Cozmin Movila, Adrian Socaciu, Marcel Chirnoagă şi Mihail Gavrilov) în foaierul Nova Building prin Galeria Elite Prof Art, în perioada 15.11. – 30.11.2011 şi la expoziţia “Călătorind prin lume“, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 12.11. – 26.11.2011, iar pentru sfârşitul anului pregătesc participarea la o expoziţie de grup din subsolul Cărtureşti, la ceainăria Arthur Verona. IMPRESII – Jurnal în imagini Expoziţia de pictură “ IMPRESII – jurnal în imagini” semnată Alina Manole organizată de DanaArtGallery este găzduită de hotel World Trade Center, Pullman, centrul de conferinţe în perioada 14 noiembrie- 15 decembrie 2011. Prezentare expoziţie: “ IMPRESII – jurnal în imagini” deoarece chiar asta se întâmplă – inspiraţia, ideile vin din majoritatea faptelor cotidiene. De exemplu seria cu păsări pe care o puteţi vedea expusă la hotel Pullman în acestă perioadă, a apărut din invitaţia pe care am primit-o de curand de la o galerie de a participa la o expoziţie de grup cu tema “Călătorind prin lume“ iar din momentul respectiv am început să mă gândesc ce ilustrează cel mai bine călătoria, iar răspunsul a fost- zborul aşa că am început să ilustrez ideea de zbor/ călătorie şi a apărut o întreagă serie de zburătoare. Ca o întâmplare amuzantă vreau să mai amintesc faptul că la scurt timp după ce am pictat un papagal în zbor m-am trezit că şi în realitate un papagal în zbor ne-a intrat pe geam, asemănarea dintre cei doi e izbitoare. Tot în cadrul expoziţiei deschise la hotel Pullman mai puteţi vedea un panou dedicat autoportretelor. Am început să abordez tema autoportretului încă din timpul liceului cand învăţam să desenez anatomie, subiectul mi s-a parut foarte potrivit pentru tot felul de experimente aşa că am continuat cu autoportretele şi în timpul facultaţii şi la masterat şi după toate studiile universitare, chiar de curând am ales să încerc o serie de colaje la care am folosit de la fotografii până la tot felul de autoportrete – pictograme. 112

PUNCT. LINIE. PUNCT

Proiecte Concept: Pictorul pune pe pânză “ impresiile ” sale. Expoziţia propusă de mine adună o bună parte din preocupările pe care le-am avut în ultimii ani, astfel vizitatorul poate parcurge traseul expoziţional de parcă ar face o călătorie prin lumea aşa cum e ea văzută de mine. Subiectele pe care le abordez sunt diverse- fie ca e vorba de peisaje, flori, nuduri, teme alegorice din toate scot la iveală ceea ce mă impresionează, redau trăirile mele şi atmosfera specifică pe care mi-o transmite subiectul ales ; uneori pornesc de la un concept abstract şi îl redau prin ceva concret, sau dimpotrivă pornesc de la elemente clare şi încerc să extrag din ele esenţialul care de multe ori se dovedeşte a fi destul de abstract ca abordare. Pictura este asemeni unui jurnal personal pentru ca artistul îşi deschide sufletul în faţa pânzei şi în timpul creaţiei reuşeşte de multe ori să se confeseze, să spună ceea ce simte. ALINA MANOLE Grafic designer, membră UAP Urmează Liceul de Arte N. Tonitza şi apoi Universitatea de Arte Bucuresti, facultatea Design, specializarea Design Grafic (2003-2007). În perioada 2007-2009 urmează masterul, specializarea Design Grafic. Alina Manole face parte din noua generaţie în arta vizuală, devenind membră UAP din anul 2010.

Autoportret - colaj şi pictură pe pânză 114

Proiecte

A piece of my world - colaj şi pictură pe pânză EXPOZIŢII Expoziţie “Arta Contemporană “( artişti expozanţi: Stefan Pelmuş, Ana Ruxandra Ilfoveanu, Marinela Mantescu, Ion Grigore, Florin Barză, Eugen Raportoru, Mihail Gavril, Carmen Vaideanu, Lucia Juncu, Alina Manole, Cozmin Movila, Adrian Socaciu, Marcel Chirnoagă si Mihail Gavrilov) ) in foaierul Nova Building prin Galeria Elite Prof Art, în perioada 15.11. – 30.11.2011 Expoziţie “Călătorind prin lume“, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 12.11. – 26.11.2011 Expoziţia “IMPRESII- pictura ca un jurnal“, la Ceainaria ceai et caetara din Braşov, în perioada 24 octombrie – 22 noiembrie 2011 Expoziţie “Alter Ego“, la Galeria Odeon, expoziţie organizată de teatrul Odeon în parteneriat cu DanaArtGallery în perioada 5-26 octombrie 2011 Expoziţie “Culorile toamnei“, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 28.09. – 14.10.2011 Salonul naţional de artă plastică “ATITUDINI CONTEMPORANE” ediţia a IV-a 2011 DEMERSUL LUDIC : Târgovişte: Teatrul Tony Bulandra 1apr.–15apr.; Hunedoara: Galeria de Arte 18apr.-11mai; Râmnicu Vâlcea: Galeria de Artă UAP Muzeul Judeţean 13-mai.–3-iun.; Buzău: Galeria de artă UAP “Ion Andreescu” 5-iun.–18-iun.; Brăila:Teatrul “Maria Filotti” 20-iun.–8-iul ; Tulcea: Biblioteca Judeţeană “Panait Cerna” 10-iul.–29-iul.; Iaşi: Galeri115

Nud cu fundă şi mâini - acrilic pe pânză

Proiecte ile UAP “Cupola” şi “Tonitza” 1aug.-10aug.; Curtea de Argeş: Casa de Cultură “George Topârceanu” 11-aug.–5 sep.; Slobozia: Centrul Cultural UNESCO “Ionel Perlea” 8 sep–30 sep.; Bucureşti: Muzeul Militar Român 1oct.-30 oct. Expoziţie “Ferestre spre frumos“, la hotel Epoque, în perioada 20 iulie- 5 august 2011 Expoziţie “Salonul artelor“, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 09.06. – 22.06.2011 Expoziţie de grup cu titlul “ Project: Human “, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 25.05- 08.06 2011 Expoziţia de pictură în perioada 1-24 aprilie 2011 cu titlul “Simfonie de culori” , la ceainăria Ceai et Caetera , Braşov Expoziţia de pictură “OPEN 2011” , Alina Manole şi Daniela Zbarcea, organizată de DanaArt gallery, la La Scena, în perioada 9 ianuarie- 20 februarie 2011 Participarea cu lucrări la Târgul European de Artă Contemporană ST -ART 2010 din Strasbourg, Franţa ST -ART, prin DanaArtGalley, în perioada 25.11 – 29 .11.2010 Expoziţia personală de pictură “Nuduri Feminine” de la Teatrul Masca, în perioada 19.11-10.12. 2010 Expoziţie de instalaţie în « Magic Land » ( curtea Palatului Cantacuzino) din cadrul SIMN în perioada 26-30 mai 2010 Expoziţia personală de pictură “ Tuşe primavărătice” de la Opera Naţională Bucureşti în perioada 25 aprilie -7 mai 2010 Expoziţia de fotografie organizată de Danaartgallery la metrou: “Ipostaze urbane-Contraste” în perioada 20.03.-3.04.2010 Expoziţie de fotografie la Muzeul Naţional de Artă al României în cadrul concursului de fotografie organizat de century 21:« România în Century 21. Arhitectura în România » in anul 2008 Expoziţie de pictură la Hotelul Elizeu anul 2007 Expoziţia de afişe “ Cinema iubit’’ editia 2007 din cadrul festivalului de film studenţesc Expoziţia de afişe “Books from Holland’’ de la Galeria Galeria Expoziţia de afişe “Ziua mondială a proprietăţii intelectuale’’ în sediul Ministerul Culturii şi Cultelor Expoziţia de afişe “Târgul de carte Bucureşti 2005’’ la Galeriile 3/4 TNB Expoziţia de afişe din cadrul expoziţiei “Cele mai frumoase cărţi din: România, Cehia, Anglia, Germania, Elveţia’’ de la Galeria Nouă www.alinamanole.wordpress.com Fotografii publicate cu acordul Alinei Manole.

Balerina lebădă - acrilic pe pânză

117

Vultur - acrilic pe pânză

Proiecte studenţeşti

120

Proiecte studenţeşti

In pielea lui Gregor Samsa Se poate vorbi despre personajul creat de Franz Kafka precum fiind pur fictiv având în vedere sursele de inspiraţie ale acestuia - Jakob Wassermann şi Leopold von Sacher-Masoch, dar se pare că prozatorul a încercat mai degrabă o ilustrare fantastică a sinelui, din cauza insomniei de care acesta suferea. Motivul suferinţei lui Gregor se suprapune cu viaţa aparent banală a lui Kafka, iar această transformare inexplicabilă din om în insectă, survine în urma mustrărilor de conştiinţa conform cărora ei devin inutili pentru familie, ba chiar mai mult, devin o povară. Simbolul gândacului, al insectei, în general are oînsemnătate negativă, fiind o imagine a anxietăţii, a fricii, a urâtului. Metamorfoza abordată în lucrările mele are la bază concepţia continuă a transformării, de aici simbolul cercului, al agoniei în cazul de faţă, continuu, ciclic. Membrele personajului pot face o trimitere la artiştii primitivi în ceea ce priveşte distorsionarea formelor, iar ideea de a păstra imaginea figurativă a lui Gregor a venit in sprijinul ilustrării acestuia în chip de martir. Tehnica aleasă este pointe sîche, iar imaginile alăturate nu provin, din păcate, în urma imprimării. Gravură format cerc – “Adaptare în spaţiu închis” Gravură format semicerc – “Martirul”

Daniela Buzgan

în anul III, secţia grafică, profesor coordonator Ion Atanasiu

121

Proiecte studenţeşti

122

Proiecte studenţeşti

123

Proiecte studenţeşti

124

Proiecte studenţeşti

125

Proiecte studenţeşti

126

Concurs fotografia lunii

Concursul foto Art Out al numărului 9 via Facebook Tema numărului: Măști, monștri și fantome Începând cu luna august, Art Out organizează în fiecare lună concurs foto tematic, tema lunii corespunzând subiectului dosarului tematic al numărului revistei Art Out din acea lună. Pentru o promovare cât mai bună, am ales ca mediul în care să se desfășoare concursul foto să fie pagina de facebook Art Out. Numărul de like-uri a determinat câștigătorii lunii, ale căror fotografii le vedeți mai jos. Concurs numarul 9 - câștigători: Premiul I: Denisa Viașu Premiul II: Milu Moi

locul I

Fotografii publicate cu acordul autorilor. Participă și tu! Uploadeaza fotografia ta în albumul lunii pe pagina noastră de facebook http://www.facebook.com/ArtOutMagazine, strânge cât mai multe like-uri și dacă te numeri printre câștigători, îți publicăm fotografia în revistă.

locul II Tema lunii decembrie: Visul unei nopți de iarnă.

Succes! 127