Art Out Nr. 1

Echipa

Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Redactor şef: Laura Mihalca Coordonator număr: Laura Mihalca Redactori (in ordine alfabetică): Alexandra Mihali & Cosmin Minea & Corina Vasile & Cristiana Şerbănescu & Cristina Matei & Ilinca Damian & Mihaela Velea & Mihai Baba & Mihai Racu & Oana Marinache & Sabin Borş

Art Out - ISSN 2069 – 6949

ISSN-L = 2069 – 6949

Colaboratori: Andreea Nicolae & Larisa Botnari & Silvia Prescură Design & DTP: Corina Barbir Corectura: Laura Mihalca Webadmin: Alex Alexandrescu Coperta: Failure – Răzvan Tulai Grafică copertă: Silvia Popa Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale redacţiei.

Editorial Art Out - libertate, interpretare, actual.

Vizăm nu atât scrieri de tipul critică de artă/ recenzie, cât mai degrabă o interpretare personală şi bine argumentată a faptelor de cultură, fie că vorbim de arte plastice/ arte decorative, arhitectură, istorie/istoria artei şi a arhitecturii sau probleme de restaurareconservare.

Propunem modalităţi de înţelegere, dar nu îngrădim, nu trasăm linii ferme în photo credits: Laura Mihalca sensul consumării acestor Vreau să-ţi plac sau să te enervez produse culturale.

Privind înapoi/ Privind înainte...Looking back/ looking forward Tema acestui număr a apărut foarte natural.

Poate pentru că, voluntar sau involuntar, la sfârşit, respectiv început de an regândim şi (re)evaluăm.

Poate pentru că privirea în urmă e necesară şi nu poate fi evitată, pentru a înţelege mai bine prezentul (şi cum s-a ajuns aici!) sau pentru a putea face proiecţii despre/pentru viitor.

Trecutul trebuie asumat, nu evitat! Chiar şi în artă.

Şi acum, ca în cazul majorităţii Consider această colaborare (dacă nu tuturor!) proiectelor, au dintre studenţi foarte eficientă şi existat multe persoane sceptice, extraordinară prin ceea ce îşi dar şi mulţi care ne-au sprijinit. propune, dar la fel de importantă Urmărim despărţirile şi văd şi abordareainterdisciplinară Ţin să le mulţumesc tuturor. pe care o propunem în cadrul Da, tuturor. Primilor pentru că revistei.

ne-au ambiţionat să continuăm, să credem în concretizarea acestui proiect editorial, aflat în primă fază doar pe câteva pagini în agendă şi în format electronic, gata oricând de a fi prezentat .

Cu atât mai mult trebuie să mulţumesc celor care ne-au sprijinit, au fost suportul nostru, confirmarea că tot ceea ce propunem este necesar la nivel local, chiar şi naţional, a fi pus în practică, împlinit.

Îmi doresc (şi sper sincer) ca această publicaţie să placă sau să enerveze la culme. A doua variantă m-ar bucură şi mai mult!! O scriere are personalitate, o revistă cu atât mai mult. De aici şi ideea mea că trebuie fie să enervăm, fie să atragem: să creăm dincolo de orice o impresie puternică.

TEXT DE: Laura Lucia Mihalca

continuităţile în timp, modul în care s-au ţesut, succedat şi influenţat curentele şi stilurile artistice pe axa temporală. O axă pe care alţii o gândesc secvenţial, dar pe care eu prefer să o gândesc continuă, ca banda lui Moebius.

Există limite? Dacă da, ce loc au în artă? Trebuie păstrate sau eliminate?

Mai multe răspunsuri posibile în dosarul tematic al acestui număr.

Cuprins

DE-A LUNGUL ANILOR Restaurând...de-a lungul anilor – Ilinca Damian Pg. 5 Recuperări ale complexului Ştirbei din Calea Victoriei - Oana Marinache Pg. 7 INTER VIEW Dorel Zaica – un pictor al sufletului şi al luminii – Laura Mihalca 3X3 Silvia Prescură Ilinca Damian Alexandra Mihali INTER VIEW Nicolae Alexi – Un mit contemporan Laura Lucia Mihalca VISUAL ARTS Individul ca frecvenţă. Granulare şi codare. - Sabin Borş ArhitecTonic ArhitecTonic – Mihai Baba Art IN – Mihai Racu Tema numărului: PRIVIND ÎNAINTE/ PRIVIND ÎNAPOI LOOKING BACK / LOOKING FORWARD Looking back/ looking forward – Larisa Botnari Între înainte şi înapoi – Laura Mihalca Atunci a fost, atunci va fi... - Andreea Nicolae Looking back & looking forward – Cristiana Şerbănescu Legături sau conexiuni – Cristina Matei PROIECTE STUDENŢEŞTI : Carmen Nistor Silvia Mihăilescu Silvia Popa Zotikos Răzvan Tulai GRAFICHERI Gravura – potir al neliniştii Corina Vasile DE PICTURA Două picturi prerafaelite – Cosmin Minea THE ARCHITECTONICS OF ART – Laura Mihalca BUZUNARUL MUZICAL High Violet – Mihaela Velea

Pg. 12 Pg. 23 Pg. 25 Pg. 29 Pg. 39 Pg. 46 Pg. 57 Pg. 59 Pg. 61 Pg. 62 Pg. 64 Pg. 64 Pg.67 Pg. 68 Pg. 72 Pg. 74 Pg. 76 Pg. 80 Pg. 83 Pg. 86 Pg. 89 Pg. 95

De-a lungul anilor

Restaurând...de-a lungul anilor Cultura e un domeniu de nișă în spațiul românesc actual. Pornind de la această premisă, ne e mai ușor să înțelegem anumite aspecte care intervin în viața noastră cea de toate zilele. Cum ar fi că prezentarea unei expoziții de artă/cărți nou-apărute la televizor dureaza 3 minute și nu e niciodată difuzată pe un post/la o oră cu audiență mare. Sau că radiourile cele mai difuzate folosesc un umor mult spus mediocru.

Domeniul restaurării-conservării nu este câtuși de puțin atât de nou pe cât se crede. Interesul pentru păstrarea artei vechi a apărut cam din Renaștere, undeva prin vestul Europei, când apar colecționarii de artă și, implicit primele colecții. Observând perisabilitatea operei de artă în timp, oamenii au început să își pună problema prelungirii vieții acesteia.

Ideea de „conservare” apare pe la 1600-1700.

Sute de ani s-au folosit metode care de care mai diferite; de la conceptul restaurării operei de artă prin aducerea sa în spiritul timpului respectiv până la înțelegerea faptului că opera de artă e un fapt unic și irepetabil și stă mărturie veacurilor trecute a fost un drum lung și plin de pierderi irecuperabile.

Ei bine, în acest context, vin eu și spun că sunt studentă la arte. Și nu numai atât, studiez chiar restaurare-conservare. Și acesta e momentul în care totul intră pe un făgaș care intr-o lume civilizată s-ar numi „proză fantastică” (iar când spun asta, mă gândesc la De-a lungul timpului a existat ideea că Mircea Eliade și lumile create in proza lui, aparent normale, dar lipsite de fapt de acest opera de artă trebuie restaurată așadar adusă la zi. Prin alte cuvine, pictorii luau atribut). icoana/tabloul și fin, sau mai grosier, începeau să retușeze: ba un pantofior înnegrit de fum, Restaurarea e un domeniu foarte puțin ba o hăinuță care părea cam decolorată, ba un mediatizat la noi. Se vorbește de ea ori cu chip care nu era în concordanță cu normele de mult simț critic (și puțină racordare la realifrumusețe ale vremii. Rezultatul era o imagine tate, aș zice) ori creând imaginea unui univviu colorată, frumoasă, în deplin acord cu cele ers exotic, pe care muritorii de rând nu îl vor noi din jurul ei. Dar cât mai a mai rămas din cunoaște niciodată, fiind destinat doar celor vechea imagine? Azi numim acest fapt, repictaleși. Ei, bine, eu cred că acest domeniu ar are. Nu neg existența unor metode arhaice de trebui destinat spre cunoaștere tuturor. Bine, restaurare, care presupuneau folosirea unor tuturor celor interesați, sunt tentată să soluții diverse, majoritatea găsindu-se în apadaug. De aceea, voi prezenta câteva coorropierea atelierului artistului: de exemplu o donate, de departe incomplete, întrucât emulsie de ou era bună atât pentru pictarea fiecărei idei ar trebui să îi fie acordat cel puțin icoanei noi, cât și pentru îndepărtarea despațiul unui articol, dar care să mai lumineze punerilor de pe o icoană veche. acest colț obscur și vag abordat.

pag.5

De-a lungul anilor

Azi, restaurarea e un domeniu interdisciplinar. Sunt necesare cunoștințe de chimie, istoria artei, iconografie, colaborări cu fizicieni, chimiști, biologi, toate întru găsirea unei soluții optime pentru Dar, în secolul al XX-lea, odată cu evoluția științei, păstrarea patrimoniului. Fiecare cu dezvoltarea anumitor ramuri ale cunoașterii, cu operă de artă este considerată un aprofundarea unor noțiuni, până atunci ignorate sau caz unic. neapreciate, s-a ajuns și la conceptul actual de Ce-i drept, acestui domeniu i se restaurare-conservare (cu accent pe conservare). acordă importanță diferită, în În această perioadă, restauratorul începe să fie funcție de colțișorul Europei în care preocupat de cunoașterea piesei: caută date despre te afli. Italia, Marea Britanie sau rețetele folosite în prepararea pigmenților atât în surse Belgia au un mare respect pentru istorice cât și în testele de laborator și încearcă să restaurare, poate și datorită tradiției înțeleagă modul de lucru al artistului. Înțelege că mate- îndelungate în școli de artă, colecții rialele folosite de el trebuie să fie compatibile cu mate- impersionante acumulate, artiști rialele originale, iar tot ce face trebuie făcut în vederea renumiți pe plan mondial etc. In spațiul occidental arta chiar e un punerii în evidență a piesei. domeniu important în societate, Diferitele școli de restaurare au păreri proprii putem spune. La noi, încă e considasupra abordării operei de artă: în linii mari, școlile erat la începuturi, pentru că abia a franceză, flamadă, olandeză, spaniolă și italiană, ieșit din laboratoarele muzeale și a consideră că este bine să se păstreze cât mai mult din avut ghinionul să o facă într-o aspectul inițial al piesei. Pe de altă parte, școala perioadă sumbră pentru cultura germană caută mijloace noi și îndrăznețe de renovare. autohtonă. Școala engleză pune accent foarte mare pe testele preliminare de laborator și pe folosirea noilor descoperiri Referințe: 1. Mihail Mihalcu „Conservarea obiecștiințifice.

Acestea au fost practic rase de pe fața pământului și construite după bunul plac al lui Lecompte de Nouy.

Valoarea istorică a monumentului devine în acest punct nulă, iar în lista monumentelor de arhitectură mai apare un spațiu gol.

În anul 1971 se deschid, în țara noastră, primele șantiere pilot la biserica mănăstirii Humor și la Biserica Neagră din Brașov, coordonate științific de ICCROM și de Institutul Central de Restaurare de la Roma, care presupuneau restaurarea picturilor murale (exterioare la Humor).

telor de artă și a monumentelor istorice”, Ed. Științifică, București, 1970 2. Paolo și Laura Mora, Paul Phillipot „Conservarea picturilor murale”, Ed, Meridiane, București, 1986 3. Cesare Brandi „Teoria restaurării”, Ed. Meridiane, București, 1996.

Ilinca Damian

pag.6

De-a lungul anilor

Arhiva ANR, fototeca, album 144, f.16, nedatat

Articolul de faţă se doreşte o primă privire aruncată în trecut din dorinţa de a încerca o recuperare a clădirilor azi dispărute pe baza d o c u mentelor şi fotografiilor de arhivă, marcând etape Protestele din jurul proiectelor imo- istorice ale ansamblului. biliare ce îl au în vedere nu sunt decât la început, semnalele de alarmă din presă Cred că materialele tratând distrugerile de-a lungul ultimilor “brute” ne oferă cea mai ani şi punctând mai mult sau mai puţin bună dovadă asupra valodocumentat valoarea artistică şi istorică rii istorice şi artistice chiar a întregului ansamblu ce includea până şi a unor clădiri-anexe ale în toamna lui 2008 grajduri, pivniţe şi palatului. depozite de vinuri istorice. pag.7 Organizarea celei de-a patra ediţii a Bienalei Tinerilor Artişti între 8 octombrie şi 9 noiembrie 2010 în fostul palat Ştirbey de pe Calea Vicotriei nr. 107 a prilejuit publicului (re-) întâlnirea cu un monument istoric uitat în ultimii douăzeci de ani.

Fotografii proprii facute din UNArte, 2008, suprafaţa liberă de orice construcţii din spatele palatului

De-a lungul anilor

Gheorghe Crutzescu menţionează în lucrarea sa “Podul Mogoşoaiei, povestea unei străzi” (Editura SOCEC & Co. S.A.R., Bucureşti, 1943, p.

273):

“România ilustrată”anul X, nr. 5, martie 1914, f.13

“Pe la începutul veacului trecut era aci o casă veche pe un loc nespus de mare, care se întindea pe tot spaâiul cuprins între Podul Mogoşoaiei şi actualele străzia Banului, General Budişteanu fostă Manea Brutaru şi Calea Griviţei. În aceste case, reparate o dată pe la 1820 şi încă odata cu 20 de ani mai târziu, şi care nu s-au mai schimbat de atunci, trăieşte de peste un veac şi jumătate acelaţi neam, pildă rară de statornicie.”

din partea stângă îi înfăţişa pe În partea dreaptă se aflau artiştii Oscar oameni politici (senatori, miniştri, Spaethe şi Ary Murnu, actorul iubitor de foşti prefecţi şi primari ai capibăuturi Iancu Brezeanu, Barbu Delavrancea, talei) cunoscuţi în epocă şi rude George Ranetti şi N. Ţăranu de la revista prin alianţă cu prinţul Ştirbey umoristică Furnica. cum ar fi Titu Maiorescu, Vintilă Cercetarea unor periodice de Brătianu, Ion Kalinderu, C. Dissepocă (“România ilustrată”anul X, nr. 5, escu, Ion. I.C. Brătianu (cumnat, al martie 1914) m-au dus la descoperirea doilea soţ al Elisei Ştirbey), Take unor fresce de Ary Murnu comandate Ionescu, Alexandru Marghiloman de prinţul Barbu Ştirbey pentru (cumnat, primul soţ al Elisei pivniţele unde organiza chiar şi baluri Ştirbey), Barbu Delavrancea. pentru înalta societate. Din articol nu Scurt istoric al etapelor de construcţie reiese localizarea acestor fresce, fără ale diferitelor corpuri de pe proprietatea DMBAN Văcăreşti, fondul alte mărturii nu pot identifica locul cu Ştirbey. Casă în 1780 pe proprietatea boiPMB Serviciul Tehnic, dosaprecizie. În alegerea temei decoraţiei erilor Ştirbey menţionată în Arhiva ANR, rul 20/ 1882, f.67 se îmbinau atât gustul artistic al pro- fondul Ministerul Finanţelor - Serviciul Barbu prietarului cât şi personalitatea sa din Succesiunilor, dosarul succesiuniipag.8 Ştirbey nr. 159/1946, f.4 pag.8 domeniul politic: o primă frescă

De-a lungul anilor Cel mai probabil între 1835 – 1837 este ridicat un palat pentru viitorul domn al Ţării Româneşti Barbu Dimitrie Ştirbey, architectul fiind Sanjouand. În 1882 fiul fostului domnitor, prinţul Alexandru B.Ştirbey schimbă faţada spre Calea Victoriei nr. 97, architect Hartmann. Se remarcă parterul puternic bosat, etajul marcat de coloane în stil ionic, turnul estic. Corpul central pe trei nivele şi cu o deschidere pe trei travee este decroşat şi supraînălţat printr-un atic. În acest proiect în partea superioară nu apar cariatidele, ci tot niste pilastri ionici.

1895 moştenitor al palatului este prinţul Barbu Ştirbey .

Arhiva DMBAN Văcăreşti, fondul PMB Serviciul Tehnic, dosarul 20/ 1882, f.69, pivniţe

Arhiva DMBAN Văcăreşti, fondul PMB Serviciul Tehnic, dosarul 20/ 1882, f.70,

Arhiva DMBAN Văcăreşti, fondul PMB Serviciul Tehnic, dosarul 20/ 1882, f.71, etaj 1

pag.9

De-a lungul anilor

România Ilustrată, Octombrie 1926, în fundal lângă palat se afla o construcţie sub formă de semicerc adăpostea grajdurile , în prim plan pivniţe şi depozite de vinuri,

1900 vânzarea terenului viran din str. Manea Brutaru În 1897 are loc exproprierea a 67,32 m.p. din strada Banului colţ şi strada Banului lăsat prin testament de Alexandru B. Ştirbey pentru case pentru 4 dintre fiicele sale, proiect cu Victoriei. neexecutabil. În 1899 după aliniere şi expropriere are loc renovarea curţii şi a În acelaşi an casa de 65 m.p. din Calea Victoriei nr. 123 (la casei portarului (adresa este intersecţia cu Calea Griviţei) a principelui minor George Ştirbey intră în reparaţii şi reconstrucţia dependinţelor Calea Victoriei nr. 97). din fundul curţii, architect Alex. Hecht.La corpul A Dărâmarea grilajului, a zidului de reparaţii constând în reînnoirea plafoanelor şi a împrejmuire şi a casei vechi a por- duşumelelor, tencuieli în interior. tarului – înlocuirea cu un nou La corpul A reparaţii constând în reînnoirea plafoanelor şi a grilaj de fier pe un soclu de piatră duşumelelor, tencuieli în interior.

La corpul B se recomandă dărâmarea şi construirea din nou. şi o nouă locuinţă a portarului de 1911 construcţia în curte pe dreapta a unei pivniţe în 96,18 m.p. unire cu cele două existente, suprafaţa de 71,94 m.p., arhitect constructor Carol Wiener. pag.10

De-a lungul anilor

Ştefan Ionescu, Podul Mogoşoaiei: Calea Victoriei, Sfatul popular al capitalei, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, 1961, p. 113

În 1946 în Calea Victoriei nr. 107 apar următoarele informaţii legate de proprietate şi starea de întreţinere: (Arhiva ANR, fondul M i n i s t e r u l Finanţelor - Serviciul Succesiunilor, dosarul succesiunii Barbu Ştirbey nr.

159/1946)

Carte poştală reprodusă din lucrarea lui George Potra „Din Bucureşti de altădată”.

Construcţiile acoperă 2151 m.p. si sunt şase la număr: Imobilul A este o casa domneasca de 615 m.p. din 1780, fiind compusă din subsol (pivniţă vinuri, instalaţiile de filtrare, umplere şi spălare a sticlelor, amenajări speciale pentru păstrarea, condiţionarea şi comercializarea vinurilor, zidărie foarte groasă cu rezistenţă ca a betonului - stare foarte bună), parter (10 camere, o bucătărie, două băi şi dependinţe, ornamentaţii în stil, tavane cu borduri în relief, lucrate din lemn de stejar, în parte obişnuite - stare potrivită), etaj (10 camere, o bucătărie şi trei băi – o stare mai rea ca parterul din cauza cutremurului şi a bombardamentelor, zidurile crăpate fiind legate cu traverse de fier) şi mansardă de 150 m.p. ( 6 camere pentru personal, joase şi puţin spaţioase).

Corpurile administrative sunt individualizate prin litere şi ne lipsesc orice planuri de situaţie sau schiţe din dosar. Construcţia B este veche, are o suprafaţa de 67 m.p., fiind doar parter, starea sa era potrivită în 1946.

Cu C este desemnată cel mai probabil construcţia semicirculară cu o suprafaţa de 275 m.p., ce avea parter (grajduri) şi etaj (locuinţa personalului, fără comfort), zid şi acoperiş de tablă, aflată atunci într-o stare rea de întreţinere.

Cladirea D ocupa o suprafaţa de 568 m.p. cu faţa spre strada Banului, subsol (pivniţe), parter şi etaj (411 m.p.). Destinat administraţiei şi vânzării vinurilor, construcţie era mai nouă, foarte bine întreţinută, fiind dotată cu apă şi electricitate, parchet, sobe de teracotă, acoperiş de tiglă, fundaţie de beton.

S u p r a f a ţ a Corpul E avea o suprafaţă de 93 m.p., parter era acoperit cu duşumele, acoperişul era din tablă veche şi proprietăţii este de uzată, instalaţii de apă şi lumină, starea de întreţinere potrivit spre rea.

11886 m.p. din care: Corpul F cu o suprafaţă de 40 m.p., parter, construit din cărămidă, avea acoperiş de tablă, era potrivit 3580 m.p. Calea Vic- întreţinut. toriei, 4256 m.p. Materialele prezentate fac parte din lucrarea de licenţă (promoţia iunie 2011) a strada Banului, 4050 Oanei Marinache despre „Reşedinţe ale prinţului Barbu Ştirbey: Bucureşti, m.p. strada C-tin Buftea, Braşov. Arhitectură şi decoraţie interioară.”, coordonator conf.univ.dr. Ioana Budişteanu pag.11 Beldiman, Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, Universitatea de Arte Bucureşti

Inter view-Dorel Zaica

Inter view

În ceea ce îl priveşte pe artistul Dorel Zaica, a avut numeroase expoziţii, atât în România, cât şi în străinătate, numesc doar expoziţiile personale din Barcelona şi din sudul Spaniei, din Salt Lake City, cea din cadrul Pavilionului Expoziţiei de carte românească contemporană din Frankfurt, sau din cadrul Galeriei de Artă a Centrului Cultural Istoric din Diest şi la Salzburg.

Mărturisesc că încă de prima dată de când am intrat în atelierul artistului şi pedagogului Dorel Zaica, am învăţat foarte multe. Atelierul său e un loc dominat de linişte, în care se regăsesc lucrări în gips, pentru elevii ce vin aici, dar şi tablouri ale artistului şi serii de obiecte decorative pe care le priveşti ore în şir cu plăcere. Un film vechi, de colecţie, este lăsat pe fundal.

Frânturi de jazz se aud în surdină.

Pictor şi grafician, profesor de desen şi de pictură, director al liceului de arte plastice Nicolae Tonitza între 1990-1992, Dorel Zaica este cunoscut în primul rând pentru activitatea sa pedagogică cu totul excepţională, ce a vizat explorarea unor metode de dezvoltare a capacităţii creatoare, cunoscute apoi sub numele de “experimenAm cunoscut întâi de toate un tul Zaica” . suflet mare, un om incredibil de blând şi de calm, gata mereu să A deschis serii de expoziţii cu ajute, să îndrume, să dea sfaturi aceste experimente la Muzeul Naţional celor mai mici sau mai mari, de Artă a României, Muzeul Colecţiilor, răspunzând cu drag şi cu multă sinCasa Americii Latine, Televiziunea ceritate la atâtea şi atâtea întrebări.

Română, Opera Română, Sediul Şi totuşi, iată că mai rămân lucruri U.N.E.S.C.O din Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, Institutul Cultural Român, neştiute publicului larg şi care, o Muzeul Ţăranului Român ş.a.m.d., fiind dată aflate, pot fi o altă deschidere poate printre puţinii artişti pedagogi spre a a - l cunoaşte (mai bine). care aduce în atenţia publicului atât de mult copiii, elevii săi şi, cel mai impor- Fotografie publicată cu acordul arpag.12 tistului. tant, care expune alături de aceştia.

Inter view

Fotografii publicate cu acordul artistului.

Laura Mihalca: Sunteţi cunoscut mai ales ca pedagog, atât cu experimentul Zaica, cât şi cu altele asemenea. Aş vrea să vorbim mai mult despre artistul Dorel Zaica. Ce vă inspiră cel mai mult?

Dorel Zaica: În faza în care mă aflu acum, sunt într-o nouă perioadă. Ea a început anul trecut, o dată cu expoziţia de la Teatrul Naţional din Bucureşti, din foaierul sălii Amfiteatru, unde am deschis o expoziţie cu o tematică religioasă, prezentă în lucrările ucenicilor mei, dar unde am expus şi lucrări personale. Aceste picturi s-au bucurat şi de prezenţa pe simeze a unor gânduri exprimate de copii.

Următoarea fază a fost expoziţia din luna octombrie a acestui an (2010), organizată la Aula Bibliotecii Centrale Universitare, unde de data aceasta au fost doar lucrări personale de pictură cu aceeaşi tematică religioasă. Perioada aceasta vine ca o prelungire a unei exprimări vechi de mai multe decenii, unde siluete umane stilizate exprimau o scriere plastică a claustrării, a lipsei de libertate a cuvântului, a mizeriilor de tot felul, îndurate de cei din jurul meu în timpul dictaturilor. În final, după cum se vede, mi-am găsit în sfârşit drumul, influenţat fiind şi de literatura cu caracter religios pe care am citit-o cu interes şi bucurie în ultimii ani.

pag.13

Inter view

L.M.: Există proporţii în relaţia Dorel Zaica artist plastic şi pedagogul Dorel Zaica? Simţiţi un astfel de raport?

D.Z.: Răspunsul la întrebarea aceasta a fost deja dat adineaori, în sensul că expoziţia precedentă era şi a pictorului şi a profesorului Zaica, nefiind singura pe care am conceput-o în această asociere.

L.M.: În general, alegeţi pictura ca mijloc de exprimare. Dar ştiu că aţi făcut serii de schiţe şi de bijuterii, mobilier sau obiecte decorative. Cum altfel v-aţi mai raportat domeniului artistic?

D.Z.: Nu aş putea spune că am adunat suficiente desene pentru a avea expoziţii de alt gen înafara celor de pictură, excepţie făcând experienţa de la catedră, unde am zburdat cu elevii şi pe alte genuri artistice. În cadrul exerciţiilor de repere creative, am abordat mai multe genuri: grafică, ceramică, imprimeuri textile, design vestimentar, fotografie etc. Mai nou, pregătesc o carte, unde de data asta, împreună cu Teodor Zaica, fiul meu cel mic, am produs 100 de ilustraţii, va fi un album Adam şi Eva cu subtitlul Poveste de îngândurare, unde înafara exprimării de data asta realizată prin intermediul graficii de carte, va fi inclus şi efortul de a întocmi un chestionar şi de a aduna nişte răspunsuri de ale copiilor pe tema păcatelor omeneşti. Şi de data asta, când voi face o expoziţie personală de grafică de carte, expoziţia va cuprinde şi desene ale adolescentului Teodor, dar şi gânduri ale copiilor despre păcatele oamenilor care s-au înmulţit îngrijorător de mult de la facerea lumii încoace, încât ajung să pericliteze existenţa planetei. Această neglijenţă fioroasă cu privire la planeta noastră, să ne gândim la lipsa de grijă cu privire la poluarea planetei, provine tot din păcate omeneşti, să le zicem nepăsări umane, în relaţie cu pământul, apa şi aerul, animalele şi plantele, cu tot ceea ce există în jurul nostru.

M-am gandit să apelez la sufletele curate ale copiilor, pentru a vedea ei ce spun la ideea de laudă, de nepăsare, de furt, de batjocorire ş.a.m.d, să vedem ce spun ei despre aceste rătăciri.

Pornind de la Adam şi Eva, oamenii au tot păcătuit, păcatele s-au înmulţit, s-au tot înmulţit, s-au tot împrăştiat şi întins, încât acum devine un subiect dramatic de abordat nu doar în artă, dar ar trebui dezbătut zic eu şi în Parlamentele lumii, din moment ce a ajuns omul ca în afara bombelor distrugătoare, să vină cu ideea bezmetică de a introduce otrăvuri şi în mâncăruri şi în băuturile recoritoare.

pag.14

Inter view

L.M.: Se schimbă foarte mult tendinţele, în special în lumea artei. Cum vă situaţi în cadrul artei contemporane? Apariţiile de tip new media, în special video, vă îngreunează demersul?

D.Z.: Eu nu sunt un avangardist, deşi mi-aş fi dorit, mai ales când eram tânăr, iar pictura pe care o fac acum nu este altceva decât o pictură cu caracter religios, care împrumută ceva din artă realistă, dar deopotrivă şi elemente din exprimările moderne.

L.M.: Credeţi că s-a făcut totul în artă? Avem tendinţa, de multe ori, de a spune acest lucru. Care va fi viitorul?

D.Z.: Nu avem cum să spunem vreodată că s-a făcut totul în artă. În ceea ce priveşte viitorul, putem afla răspunsul făcând comparaţia între arta de azi şi cea din vremurile trecute. Vor exista desigur mai multe curente şi vom avea din abundenţă tot felul de experimente îndrăzneţe.

L.M.: Aveţi unele lucrări de care vă simţiţi mai legat?

D.Z.: Aa, sigur că da. Sunt câteva teme care tot revin şi acum constat pe propria persoană că într-adevăr, aşa cum începusem să aflu încă mai de multicel, artiştii se învârt de-a lungul vieţii în jurul unor teme, în jurul unor exprimari care le sunt dragi, care i-au preocupat şi pe care le-au reluat. În faza asta am ajuns şi eu. De pildă aş putea spune că Înlănţuirea, sau Grădinărirea, ori Poarta, mai recent şi acest Adam şi Eva de la ultima expoziţie, Taina sau Truda cu sinele, Căinţa, Chilia pustniciei, Fiinţarea curăţiei şi Ochiul Domnului la năpasta omului sunt câteva din lucrările preferate, pe care simt că încă le voi continua prin noi variante.

L.M.: Există artişti care v-au marcat în mod esenţial de-a lungul vieţii? Cum? Cu care dintre ei rezonati mai mult şi de ce?

D.Z.: Fără îndoială că Brâncuşi m-a marcat cel mai mult, se şi simte acest lucru din stilizările siluetelor umane. Mai greu a fost cu desprinderea de această influenţă, dar până la urmă simt că se şi produce lucrul acesta, atunci când respectivele semne volumetrice încep să se aplatizeze, să devină mai puţin carnale, mai puţin exprimate în volum, mai învăluite în mister.

L.M.: V-aş invita la o privire retrospectivă de-a lungul timpului. Vă mai amintiţi “primii pasi” în lumea artei? În ce au constat şi de ce anume au fost influenţaţi?

D.Z.: Primii paşi au fost cam haotici, expoziţia de debut, care a fost făcută atât la Timişoara, cât şi la Galateea, era o expoziţie neomogenă, făcută din lucrări disparate, care trădau perioada de căutări.

pag.15

Inter view

Ochiul Domnului la năpasta omului – photo credits Laura Mihalca

Inter view

Poarta – photo credits Laura Mihalca

Inter view

Căinţa – photo credits Laura Mihalca

Inter view

Adam şi Eva – photo credits Laura Mihalca

Inter view

L.M.: Aveţi colegi cu care aţi legat prietenii?

D.Z.: Da, sigur că da. Paul Neagu, care mi-a fost prieten şi coleg, apoi Horia Bernea, iar înainte de ei, Sileanu Ştefan, în perioada de liceu şi primii doi ani de facultate, după care el a trecut la teatru, apoi mai târziu, o perioadă, Ion Dumitriu. Aceştia mi-au fost prietenii cei mai apropiaţi.

L.M.: Aveţi profesori care v-au marcat?

D.Z.: Eugen Schileru, profesor de istoria artelor şi profesorul Gheorghe Ghiţescu, de anatomie artistică. Alţi doi profesori de excepţie au fost: Horia Mihai şi o fiinţă dragă, foarte preţioasă pentru mine, Danu Teodor.

L.M.: Revenind la profesorul Dorel Zaica, aveţi anumite momente care vă revin în minte mai des din întreaga dumneavoastră carieră de pedagog?

D.Z.: Sigur, au fost nişte momente cheie pentru mine acei cei 13 ani petrecuţi în Şcoala generală nr. 84, unde am început primele mele experimente pedagogice legate de suita de exerciţii de dezvoltarea creativităţii, apoi continuarea lor în liceul Tonitza şi suita de expoziţii din ţară şi din străinătate pe aceste preocupări, culminând cu expoziţia din Salt Lake City, unde am expus peste 400 de lucrări, etalate în 9 săli, cu aceste eforturi de a închega un prim curs de educaţie a creativităţii în învăţământ.

Din păcate, în ţară nu am putut să conving pe nimeni că ar trebui să începem aplicarea, introducerea unei asemenea gimnastici în învăţământ, cu toate că ar fi util pentru toate categoriile de elevi, nu doar pentru cei dintr-o şcoală de artă şi asta o spun cu mâna pe inimă, asistând la salturile extraordinare ale copiilor care au parcurs un ciclu sau chiar două, deoarece am predat şi unor copii mititei, începând cu ciclul primar, continuând cu cel gimnazial. Care au fost rezultatele lor, în comparaţie cu cei care nu au făcut acest tip de exerciţiu săptămânal?

Diferenţa m-a făcut să realizez că s-ar face un foarte mare salt calitativ în învăţământ prin introducerea unui asemenea curs.

Un lucru care mă preocupă în permanenţă este faptul că, adunând o zestre atât de mare de gânduri ale copiilor scrise şi mai ales rostite, se poate trece deja la o analiză efectuată de către oameni de ştiinţă din domeniile antropologiei, sociologiei, psihologiei, pedagogiei şi, nu în ultimul rând, o mai mare aplecare a lumii scriitorilor, a profesorilor universitari, a catedrelor de filologie de la Universitate unde pot fi luate în colimatorii aceste gânduri pentru o omologare a literaturii gândite, create de copii. Gândurile copiilor mus -

pag.20

Inter view

tesc de poezie, de curăţie sufletească, de farmec, de umor, care au stârnit admiraţia poeţilor şi prozatorilor. Unii dintre ei au preluat aceste exprimări şi le-au folosit ca mottouri în proza şi poezia lor.

Cred este că nu este departe momentul în care literatura copiilor va fi luată în seamă, recunoscută, iar această preocupare a mea de a stă de vorba cu copiii întâlniţi, pentru a scoate de la ei percepţia lumii înconjuratoare, simt că o dată şi o dată se va permanentiza acest gen de comunicare al adulţilor lucrători cu copiii. Mi se pare greşită atitudinea şcolii, care prin preconcepţia că adultul trebuie să ofere în permanenţă cât mai multe date copiilor şi să primească de la ei doar răspunsuri la probleme ce vizează lecţiile parcurse, neinteresandu-se şi de problemele personale ale copiilor, indiferent de domeniul lor. În general, adultul consideră că cei mici nu au bagajul necesar să justifice nişte explicaţii, presupuneri sau aprecieri.

Pentru o ilustrare mai convingătoare a farmecului exprimării copiilor, voi cita câteva alcătuiri inedite : • “ Ceaţa este un întuneric luminos.” (Mihai Dumitrescu, grădiniţă, 5 ani) • “ Întrebare: De ce omul este o adevărată fabrică de dorinţe?

Răspuns: Omul este o adevărată fabrică de dorinţe, pentru că se naşte din dorinţa de viaţă şi moare cu dorinţa de a fi veşnic. ” (Matei Filimon, clasa a VIII-a, 14 ani) • “ Întrebare: Câţi ani ţine copilăria?

Răspuns: Copilăria ţine 5 ani şi după aia vine şcoala. ” (Ion Mirică, clasa I, 6 ani) • “ Se spune despre artişti că umblă cu capu-n nori, e pentru că artistul vrea mereu să-l vadă pe Dumnezeu.” (Irina Moscu, clasa a VI-a, 12 ani) • “ Întrebare: De ce spun unele persoane despre călugări: “Saracii de ei nu-şi trăiesc viaţa; păcat, că mulţi sunt tineri!”?!

Răspuns: “Nu-şi trăiesc viata”, spun unii despre călugări, deoarece li se pare greşit cum călugării prea şi-au lipit viaţa de suflet şi nu şi-au lipit-o de trup, cum fac alţi oameni. ” (Paul Păun, clasa a VI-a, 12 ani) • “ Vecin este omul de alături, care, când pleci o vreme de acasă, nu-ţi lasă câinele flămând, floarea să se ofilească şi nici peştele muribund. ” (Ana Maria Cordoş, clasa a VIII-a, 14 ani) • “ Întrebare: ce poţi să spui despre un om alcoolic?

Răspuns: Alcoolicul este nedespartitul prieten de duşmanul lui.”

(Cătălina Vasilescu, clasa a VIII-a, 14 ani)

pag.21

Inter view

“Intrebare: Oare e o treabă grea să ajungem foarte credincioşi? Dacă ne grăbim putem să fim socotiţi fiinţe pline de credinţă într-o lună-două?

Răspuns: Nu e o treabă foarte uşoară să devenim foarte credincioşi, că trebuie să trăim cu grijă să nu facem niciun păcat şi e foarte greu să nu greşeşti, că nu suntem profesori de trăit. ” (Ana Firuţi, clasa a III-a, 9 ani) • “ Îmi fac cruce când întru în biserică pentru că aşa zic prezent în limba Domnului.”

•

(Diana Pamfil, 15 ani) • “Ruina e o casă care de-abia mai răsuflă.” (Ioana Mitran, clasa a IV-a, 10 ani) • “Valurile sunt vapoare de apă.” (Adrian Ioniţă, clasa a II-a, 8 ani) • “ Mie mi-ar plăcea ca şcoala să fie ca un parc şi o cofetărie, unde să se dea budincă scoasă caldă, cum face bunica şi lecţiile să le predea poeţii. ” (Cristina Niţă, clasa a VI-a, 12 ani) • “ În bisericile ortodoxe sfinţii sunt slabi, alungiţi la faţă şi la corp, pentru că aşa arată cei care sunt mai buni la suflet, că lor le-a mai rămas în corp doar sufletul, au ajuns numai piele şi suflet. ” (Tudor Matache, clasa a V-a, 12 ani) • “ Talentul la desen e ca o mână cu o gândire înăuntrul ei. ” (Paul Păun, clasa a IV-a, 10 ani) • “ Coarnele dracului nu sunt nici pentru atac, nici pentru apărare, ele sunt doar firma care ne arată că sub ele e atelierul răului. ” (Andrei Mihail Lotreanu, clasa a VII-a, 13 ani) • “Desenul este când spui linii pe hârtie. ” (Bogdan Topârceanu, clasa a V-a, 10 ani) L.M.: Închei cu un alt tip de întrebări. Care este cea mai impresionantă imagine pe care aţi văzut-o vreodată? Dar cel mai frumos sunet auzit?

D.Z.: Probabil că pentru mine, cea mai impresionantă imagine ar fi Meteorele, eu le-am pictat după nişte fotografii care m-au impresionat teribil de mult, dar dacă le-aş vedea în realitate, probabil că mi-ar produce o emoţie greu de comparat.

Preludiul lui Bach şi Ave Mariile lui Bach/ Gounod şi Schubert mi se revelează ca nişte pagini muzicale de înaltă măreţie, dar sunt demne de amintit şi fragmente din Liturghiile ortodoxe vechi din secolele XIII-XIV-XV-XVI. De fapt la această întrebare ar trebui să aleg zeci de piese muzicale În bisericile ortodoxe sfinţii sunt slabi, alungiţi la faţă şi la corp, pentru că aşa arată cei care sunt mai buni la suflet, că lor le-a mai rămas în corp doar sufletul, au ajuns numai piele şi suflet. măreţe.

L.M.: Mulţumesc mult pentru că aţi acceptat invitaţia acestui interviu, pentru că ne-aţi lăsat să vă descoperim, printre poveşti şi amintiri.

D.Z.: Şi eu mulţumesc.

Laura Lucia Mihalca

pag.22

3 x 3 expo

Instantanee

Stând şi privind ninsoarea de la geamul Universităţii, îmi este imposibil să nu mă întorc în timp, fie şi fictiv, preţ de o secundă şi să-mi imaginez cum era această privelişte în urmă cu jumătate de secol. Oare era la fel?

Oare s-a schimbat mult de atunci şi până acum? Oare mai putem regăsi timpul pierdut? Cu siguranţă( şi tristeţe) nu. Farmecul acelor timpuri s-a dus, acel parfum s-a evaporat, evanescent, însă un lucru nu a dispărut: fantezia noastră creatoare.

Cu ajutorul curatorilor expoziţiei „ S p a ţ i u l modernităţii româneşti”, putem retrăi acele vremuri, ne punem în pielea acelor personaje care se plimbau pe Magheru, în paltoanele lor negre, clasice, la un pas distanţă de caleşti şi maşini de epocă( de asemenea negre, impunătoare),

Nicolae Tonitza - Cap de copil photo credits: Laura Mihalca

pentru a se odihni apoi la o măsuţă cochetă dintr-un grup concentric( de măsuţe, de oameni).

Oameni ce poartă patina acelor timpuri. Oameni care se duc vara la Balcic sau Eforie( loc cu pretenţii la acea vreme) şi iarna la Predeal. Oameni ce-şi construiesc case de vacanţă pe malul lacului Snagov. În esenţă, lucrurile nu prea s-au schimbat de atunci.

Doar mentalitatea e alta. Şi ritmul vieţii.

Privind o fotografie de epocă cu bulevardul Magheru, o instanţă fulgurantă, cu trecători, tramvai si maşini de epocă, ai impresia că timpul se opreşte în loc, că intri într-o capsulă a timpului, într-un vid al spaţiului. Oamenii trăiau şi atunci, făceau sport şi atunci, plecau în concedii, locuiau în blocuri suburbane( HLM-uri mioritice), călătoreau şi atunci, mergeau la film, la spectacole de teatru(animate de prezenţe internaţionale, deopotrivă occidentale şi orientale).

pag.23

3x3

expo

Nicolae Tonitza - Zi trista la Balcic photo credits: Laura Mihalca

Putem surpinde astfel de instantanee în cadrul expoziţiei „Operele ruseşti în zorii baletelor”, ce ne înfăţişează atât costumele specifice oamenilor simpli , dim bumbac, cu motive florale, cât şi pe cele ale demnitarilorşi soţiilor acestora, mult mai preţioase, lucrate manual, împodobite cu detalii unice. În fond, detaliul face diferenţa. „Grupul celor patru” a vrut să ne arate o altă perspectivă asupra lumii, cu tot ce are ea mai colorat, pitoresc şi viu.

Silvia Prescură

pag.24

3x3

expo

„Spațiul modernității românești”, Muzeul Țăranului Român” Ordinul Arhitecților ne prezintă la Muzeul Țăranului Român o expoziție amplă care acoperă 40 de ani din arhitectura românească (perioada 1906-1947). Dar sunt acei 40 de ani in care România este in plin process de afirmare pe scena europeană, de definire ca stat modern și, în același timp, caută să își păstreze tradițiile și, de ce nu, să le expună la nivel internațional. Cum se reflectă aceste lucruri în arhitectură?

Dacă privim arhitectura ca formă de expresie, observăm că se schimbă de la o epoca la alta, in funcție de dorintele, ideile si reperele care ghidează omul timpului respectiv.

Așadar, ce soluții arhitecturale am gasit? Ce ne definește si ce împrumutăm? Ordinul Arhitectilor ne propune câteva răspunsuri la aceste intrebări.

Sunt explorate aici două puncte-reper ale acestei perioade: progresul, idee fundamentală a începutului de secol XX și tradiția, mult discutată. însă necesară unei societăți în formare,. Acestea sunt observate din trei perspective distincte: locuința civilă, lumea instituțională și arhitectura timpului liber. O secțiune este dedicată expozițiilor naționale și internaționale la care statul român ia parte. Toate acestea sunt prezentate prin arhivele bogate a trei arhitecți ai epocii: Paul Smărăndescu, încă influențat de Beaux-Arts și mai tinerii Henriette Delavrancea și Octav Doicescu, pregătiți să adopte noile idei, lumea occidentală și provocările care se vor ivi în crearea societății românești.

Vedem in acești 40 de ani case cu influențe tradiționale și imobile de anvergură, case de vacanță sau reședințe personale impozante și lotizări pentru blocuri muncitorești.

Reconstrucția din perioada interbelică ne aduce și mai aproape de lumea occidentală, prin împrumutarea mai multor soluții arhitecturale. Suntem transpuși în perioada în care se experimentează mult pentru găsirea unor noi soluții, iar arhitectul incă foloseste exclusiv creionul in proiectele sale.

Am fost surprinsă și puțin amuzată de modul de prezentare al panourilor explicative, atât de tipic pentru organizatorii săi. Puțin deranjantă mi s-a parut cromatica acestora, oarecum agitată. Dar, pe de altă parte, pe o cromatică mai simplă, ar fi devenit ușor plictisitoare, cel putin pentru cei din afara domeniului prezentat. Un punct forte il constituie însă organizarea expoziției: un volum foarte mare de informații, susținut de lucrări din arhive, premisele din prologul expoziției fiind susținute foarte bine pe tot parcursul acesteia.

Ilinca Damian

pag.25

3x3

expo

„Grupul celor patru” Dacă la Muzeul Țăranului vedem spațiile ocupate de oamenii României Mari, la Artmark vedem oamenii, în pânzele a trei fini observatori ai sufletului românesc și în sculpturile unui al patrulea.

Foarte încântată am fost să văd o expoziție-retrospectivă, aș putea spune, despre activitatea Grupului celor patru. Înființat în 1926, acesta reunește pictorii Nicolae Tonitza, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu și sculptorul Oscar Han, într-un cvartet de excepție.

Ştefan Dimitrescu - Târg la Sălişte photo credits: Laura Mihalca

Artmark ne prezintă o expoziție amplă, în care se întrepătrund patru puncte de vedere, evocând subiecte precum portretul, peisajul (fie că reflectă viața la țară sau zona Balcicului) sau nudul feminin. Cei patru abordează aceleași subiecte, însă.

O mare parte a lucrărilor sunt portrete din diferite medii: oameni ai satului românesc, copii, tinere, intelectuali, orașeni, fiecare tratat cu aceeași seriozitate și cu o sensibilitate aparte. Fiecare artist are o viziune proprie asupra temei și, cu toate acestea, lucrările sunt unite printr-un lirism de excepție. Oamenii portretizați au o tristețe resemnată, indiferent din mediul din care provin. Dacă pe omul simplu de la țară îl găsim poate obosit de munca grea și îi simtim truda, pe orășeanul din interioare comode îl vedem cuprins de spleen-ul remanent vietii urbane si de o ușoară complacere. Lumea din ramă e pașnică și binevoitoare.

Interesante sunt și studiile adiacente lucrarilor finite, în care se poate observa gândirea din spatele culorii, uneori pragmatică, alteori de o finețe desăvârșită.

Expoziția oferă o privire panoramică asupra artei românești interbelice și, prin intermediul acesteia. a vieții urbane sau rurale surprinsă cu inteligență și un subtil simț critic.

Ilinca Damian

pag.26

3x3 expo

„Operele rusești în zorii baletelor”

Fotografie de Oana Marinache copyright MNAR

sau operă pentru care au fost produse: vor trece prin diferite țări și teatre, vor fi refolosite pentru alte piese decat cele pentru care au fost concepute, având o viață lungă și agitată pentru ca mai apoi să ajungă abandonate in depozite. Istoria unui set, sau uneori a fiecarei piese in parte, este reconstituită din ștampilele și insemnările Reprezintă o scurtă incursiune în lumea sce- pe care unele le au in interior, sau din dinografiei rusești, prin intermediul unor cos- verse acte și bonuri administrative. tume care in mare măsura nu au mai fost Datorită responsabilității cu care au fost expuse niciodată, iar istoria lor nu a mai fost lucrate, acordându-se atenție fiecărui detastudiată până acum. liu în parte, acestea pot fi admirate în stare La granița dintre secolele al XIX-lea si al bună și astăzi. Unele piese sunt pictate sau XX-lea, opera rusească pune in scenă o serie imprimate cu motive tradiționale, care, conde spectacole care prezintă episoade din isto- form unei licențe scenografice, sunt mai ria Rusiei („Ivan cel Groaznic”-1873, „Boris mari decât in mod normal pentru a putea fi Godunov”-1874 sau „Horanșcina”-1911) sau observate de la distanță. De aceea, mă basme („Fata de zăpadă”-1882). Acestea vor fi așteptam ca la apropiere, de exemplu costureluate, schimbate pe alocuri, puse sub altă mele populare să pară prea inflorate, dar am fost uimită să imi dau seama că dacă nu aș fi regie și la un moment dat abandonate. știut, nici nu aș fi observat. Iată frumusețea Expoziția prezintă povestea costumelor proporțiilor bine calculate, mi-am zis, folosite in spectacolele sus-menționate, care fericită că mi-am bucurat ochii și mintea cu din momentul conceperii lor, vor împărtăși o expoziție cu adevărat deosebită.

Ilinca Damian destinul mereu schimbător al companiilor

pag.27

3x3 expo

„Operele rusești în zorii baletelor”

fotografii de Oana Marinache copyright MNAR.

pag.28

3x3 expo

Spațiul modernității se transpune prin intermediul arhitecturii

Octav Doicescu: proiect pentrru marirea uzinelor Industria Aeronautica Romana (Brasov, 1937) - perspectiva; arhiva OD, UAR foto Carmen Popescu

Spațiul modernității se transpune prin intermediul arhitecturii prezentă în imaginile oferite de expoziția Spațiul modernității românești 1906 – 1947. Intrăm în spațiul expozițional și ne confruntăm cu o serie de texte explicative care ne ajută să ne identificăm cu mediul și cu ceea ce e acesta reprezintă în contextul de față.

Expoziția aduce un tribut stilului „românesc” sau „național”, care s-a manifestat în ultimele două decenii ale secolului XX.

Cursul acestui moment al arhitecturii românești are o valoare socială care cuprinde atât categoria politicului – guvernul punea preț pe această arhitectură pe care au luat-o popagandistic, ca o valoare națională, cât și societatea elitelor, care vor cunoaște această evoluție artistică. Limbajul arhitecutral folosit atunci era preluat de la școala pariziană, unde au studiat și arhitecții români. Alipirea acestor influențe noi, moderne, la contextul cultural tradițional este susținută de nevoia unei țări periferice de a se sincroniza cu Occidentul. Alteori, tradiția era într-u totul înlăturată. Aceste direcții sunt surprinse în cadrul expoziției prin intermediul a trei arhitecți ai începutului de secol al XX lea, respectiv: Paul Smărăndescu, Heriette Delavrancea și Octav Doicescu. Conceptul expozițional este surprins în cadrul a 3 mari teme: Orașul, Timpul liber, Expoziții, ceea ce face să amintească atmosfera unei etape a arhitecturii din spațiul românesc. Cu această ocazie se configurează profilul celor trei arhitecți și contextul în care ei au creat și au compus imagini urbanistice la cererea unor oameni de cultură sau implicați politic. Aceasta a dus la schimbări majore în aspectul orașelor și inclusiv al periferiilor (mai ales în cazul temei: Timpul liber).

pag.29

3x3 expo

Expoziția debutează cu modelul caselor de arhitecți. Acest subiect pune în discuție raportul arhitectului cu propriul cămin, cu propiul mediu până la propria lui inserare în societate. Acest deput expozițional este de la sine înțeles ca o explicație la teoria comform căreia, totul pornește de la lăuntricitate, de la om, răsfrângându-se apoi spre lume. Dacă extindem acest dat, putem spune că locuința arhitectului este un manifest, deoarece aici își poate pune propriul crez artistic, reflectat în cazul de față, nu doar la nivelul interiorului, dar și la felul în care e compusă fațada. În acest caz se vorbește despre Paul Smărăndescu – exponent al „stilului național” – care își constriuește singur, propria casă, ca tip de locuință unifamilială. Sub această tipologie intră și casele de alte tipuri de proprietari sau cele construite de către uzine pentru muncitorii săi în cadrul unor lotizări coerente și regulate. Într-un sens mai larg, este urmărită atmosfera generală a cotidianului românesc, respectiv, viața activă, urbană, cu ceea ce implică aceasta în interesul arhitecturii. Aici este pusă în discuție problema construcțiilor pentru instituții și birouri care conferă o imagine oficială a statului. Proiectele instituționale adoptă „stilul național” care se amestecă cu unele formule arhitecturale din istoria universală a acestui domeniu. Între modernism și tradiționalism epurat se configurează și construcțiile de birouri, din dorința de a respecta moda. Acum se conturează o abiguitate ce depinde de factori externi actului creator în sine, cum ar fi destinația imobilului.

Ritmul orașului se poate observa și prin intermediul culturii care cere noi construcții (biblioteci și teatre), dar și prin cerințele elitelor ori a dorinței de integrare spre o linie de dezvoltare modernă (prin construirea aeroportului Băneasa).

Totuși, din supra-saturația unui astfel de ritm cosmopolit, elita se retrage în natură, construindu-și case la munte, la mare, ori la țară. Arhitectul se confruntă cu noi provocări care includ diferite tipuri de locuință, de la case de vacanță, la hoteluri. Această evoluție a dus la apariția unei exprimări mai libere, care include atât o orientare tradiționalistă, cât și una modernistă, depinzând de diferiți factori (comanditarul, locul, gustul artistului).

Turul nostru se finalizează cu exeplificarea unor exoziții în care a fost reprezentată arhitectura românească: Expoziția „Luna Bucureștilor” 1936, Expoziția Inernațională de la Paris 1937, Târgul Internațional de la New York 1939, Expoziția Nașională de la Chișinău 1942.

Expoziția intitulată Spațiul modernității românești 1906 – 1947 a fost organizată de către Fundația pentru Arhitectură și Urbanism SIMETRIA, alături de Ordinul Arhitecților.

Expoziția a fost găzduită de Muzeul Țăranului Român, în perioada: 27 octombrie – 12 decembrie 2010.

Alexandra Mihali

pag.30

3x3 expo

Henriette Delavrancea: vila Popovici-Lupa (Balcic, 1934) - interior; arhiva HD, MTR - foto Carmen Popescu

3x3 expo

Henriette Delavrancea: vila Stefan Cosa (Balcic, 1935) - perspectiva; arhiva HD, MTR - foto Carmen Popescu

3x3 expo

Octav Doicescu: "Casa romaneasca" la Expozitia Internationala din New York (1939) - perspectiva; arhiva OD, UAR - foto Carmen Popescu

3x3 expo

Paul Smarandescu: concurs pentru Senatul Rom창niei (Bucuresti, 1911) - fatada; arhiva PS, BNR - foto Carmen Popescu

3x3 expo

Paul Smarandescu: hotel Parc (Sinaia, 1929) - fatada; arhiva PS, BNR - foto Carmen Popescu

Ne întoarcem în timp Ne întoarcem în timp, mereu melancolici, mereu dornici de a retrăi trecutul pentru a ne putea alimenta prezentul cu valori nemuritoare. Expoziția organizată de Centrul Cultural Art Society intitulată: Grupul celor patru realizează o incursiune în istorie, mai exact, în jurul anilor 1920 evidențiind atmosfera artistică din România acelor vremuri.

Această expoziție se configurează cu ajutorul curatorului Ruxandra Garofeanu din dorința de a ne reaminti – nouă, celor ce ne bucurăm de aceste realizări artistice – de cei ce stau sub atenția avangardei în scriei precum cele de la Contimporanul sau Integral și care încă ne mai acaparează și nouă atenția prin intermediul plăcutei amintiri.

Vom face cunoștință cu cei ce odinioară alcătuiau o prietenie și îi vom prezenta pe mermbrii grupului: Francisc Șirato (1877 – 1953), Ștefan Dimitrescu (1866 – 1933), Nicolae Tonitza (1886 – 1940), Oscar Han (1891 – 1976).

Am luat un creion și o hârtie. (...) Acesta a fost statutul nostru: expoziția anuală. (Oscar Han, „Dălți și pensule”, ed. Minerva, 1970, București, pag. 436) - astfel a început totul; în anul 1925, cei patru s-au strâns acasă la Tonitza și și-au propus acest țel. Un an mai târziu, la 7 martie, a avut loc prima expoziție a grupului în care fiecare se individualiza prin calitatea căutărilor și a soluționărilor picturale pe care le întâlneau în demersul lor artistic. Aceste valori se întâlnesc în puncte comune de expresie, se susțin și se întregesc, realcătuind unitatea grupului la nivel artistic. Mai mult decât arta, ceea ce îi leagă pe membrii grupului în discuție este un sentiment reciproc de devoțiune și de prietenie care s-a consolidat în timp, prin mecanismul firii lucrurilor.

3x3 expo

Odată cu moartea lui Ștefan Dimitrescu, se stinge și Grupul celor patru, în 1933; un an mai târziu, cei trei rămași organizează o expoziție în care apare un Autoportret al celui plecat, ca semn comemorativ.

Expoziția de la Centrul Cultural Art Society se configurează în spațiile de expunere cu o cursivitate și o tematică subînțeleasă care încearcă să readucă aerul anilor de început al Grupului celor patru în contemporaneitate. Această reconstrucție îmbină opere ale celor patru artiști în spațiul expozițional amintind de căutările expozanților. Amenajarea lucrărilor în expoziție pune în evidență relația dintre desenul pregătitor și pictura ca rezultat al unui demers amplu și a unor căutări tehnice, compoziționale, artistice în general. Acest aspect apare evident atunci când pătrundem dincolo de cotidian și ne întâlnim, cu studiile lui Ștefan Dimitrescu pentru Cină și cu studiul si lucrarea propriu-zisă, realizată de Nicolae Tonitza având ca subiect: casa dascălului. Astfel ne întâmpină expoziția care se dovedește a fi promițătoare și bogat documentată, mai ales dacă ținem seama de numeroasele instituții culturale care au oferit din propriul patrimoniu pentru materializarea aceastei cercetări. Lucrările expuse ilustrează, în linii mari, pitorescul românesc și inspirația balcică. În urma vizionării unei astfel de expoziții, ne rămâne în memorie un fragment de artă românească, o prietenie și imaginea unor creații artistice pe care le vom putea revedea – disparate – în muzeele din țară. Expoziția a reunit patru nume de artiști, sub un singur acoperământ și sub un singur ideal: acela de a face si de a dărui artă.

Alexandra Mihali

pag.36

O dată pătrunși în cadrul expoziției Muzeul Naţional de Artă al României, Centrul Naţional de Costume de Scenă din Moulins, Institutul Francez din Bucureşti şi Ambasada Franţei în România găzduiește expoziţia Operele ruseşti în zorii Baletelor ruseşti 1901-1913 care are loc în perioada 11 noiembrie 2010 – 16 ianuarie 2011.

Odată pătrunși în cadrul expoziției, ne confruntăm cu o altă lume decât cea obișnuită, respectiv cu lumea teatrului. Ne simțim în culisele unui teatru rus, acolo unde actorii își schimbă înfățișarea și devin, din simplii oameni ai lumii cotidiene, personaje legendare, istorice, ori personaje de poveste, dobândind astfel o nouă identitate, o nouă atmosferă lăuntrică, noi gesturi, o altă viață. În acest spațiu artificial, al expoziției, ne imaginăm cum acești actori fictivi, imaginari, ar putea să își desfășoare activitatea scenografică în fața noastră.

Aceste scene sunt susținute de costumele pe care le vedem oriunde am merge și care se pliază perfect pe contextul epocii din care provin, și mai mult decât atât, asupra istoriei pe care ele le reprezintă prin personajele pe care le îmbracă. Manechinele încep să se miște și să își spună replicile într-un ritm ireal și într-un spațiu atemporal.

Costumele ne amintesc de opere cu subiect istoric sau legendar realizate de marii compozitori ruși: Boris Godunov şi Hovanşcina de Musorgski, Ivan cel Groaznic sau Fata din Pskov şi Snegurocika sau Fata de zăpadă de Rimski-Korsakov și montate de Serghei Diaghilev în Franţa în primul sfert al secolului al XX-lea. Aceste reprezentații au fost puse în scenă în cuprinsul aniilor: 2009 – 2010, la Moulins, la Centrul Naţional de Costume de Scenă, cu ocazia centenarului Baletelor Ruseşti ale lui Diaghilev şi a anului Franţa-Rusia 2010.

3x3 expo

Alături de povestea pe care costumele o spun prin simpla lor prezență în expoziție, este un joc de culoare și motive florale și geometrice care compun o imagine totală a artei spectacolului. Costumele feminine, simple, în culori pastelate de ocru și albastru cu benzi fin contrastante ne fac introducerea în lumea plină de fast a costumelor bogat decorate, care traduc prin bogăția și luxul lor, statutul social al personajului înfățișat de acestea. Mergând mai departe pe traseul expoziției ne întâlnim cu veștminte feminine decorate cu motive florale bogat stilizate, păstrând aceeași notă cromatică. Expoziția ne poartă mai departe spre a descoperi vestimentația diferitelor stări sociale, dar și a diferitelor momente din viața omului, în care costumul traduce starea personajului și reflectă o lume lăuntrică.

Toate aceste valori evidente ale costumelor sunt luate în seamă și conservate temeinic de Centrul Național al Costumului de Scenă din Moulins (CNCS), inaugurat pe 1 iulie 2006 şi prezidat de creatorul de modă Christian Lacroix, ca primă instituţie din lume consacrată în exclusivitate conservării patrimoniului material al artelor spectacolului (teatru, operă, dans etc.), mai exact costumelor şi decorurilor.

Azi, aceste costume continuă să fie apreciate, fapt pentru care se organizează astfel de expoziții ce au menirea de a suscita privitorul și de a-i face cunoștință cu această lume a materialului, a formei și nu în ultimul rând, a personajului ce îmbracă această compoziție vestimentară.

Alexandra Mihali

pag.37

3x3 expo

fotografii de Oana Marinache copyright MNAR

fotografii de Oana Marinache copyright MNAR

Inter view

Nicolae Alexi -un mit contemporan

Profesor la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti şi unul dintre cei mai mari graficieni români, Nicolae Alexi (n. la 23 martie 1947 în comuna Drauseni, jud. Braşov) a avut numeroase expoziţii colective şi personale, dar şi participări la bienale: în 1981, Bienala de desen din Worclaw - Polonia; în 1983 la Bienala de la Sao Paolo Brazilia, culminând cu obţinerea în 1993 a medaliei de aur la Bienala de Artă Contemporană din Emiratele Arabe Unite.

A fost distins cu numeroase premii, de la premiul Academiei Române din Roma din 1985, la Premiul Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) în 1987, la Marele Premiu UAP pentru activitatea artistică în 1998, respectiv Premiul UAP secţia grafică în 2006.

Atelierul său este un spaţiu primitor, plin de obiecte cu propriile istorii.

Când am ajuns aici, geamul era deschis. În stânga, porumbeii se desfătau în libertate şi cotropiseră deja o bună parte din atelier, obişnuiţi fiind să primească grăunţe.

Pentru orice iubitor de artă, întâlnirea cu Nicolae Alexi este o bucurie totală: în primul rând pentru că ai impresia că îl ai în faţă pe Salvador Dali în persoană (poartă aceeaşi mustaţă răsucită la capete şi are aceeaşi misterioasă şi vie privire) şi în al doilea rând pentru că devine foarte repede familiar, se lasă descoperit, vrea acest lucru.

Nu este unul din artiştii plini de taine, dimpotrivă, este dintre cei plini de poveşti, după cum urmează să aflăm: pag.39

Inter view

Nicolae Alexi: Sunt multe de povestit, cu ce vrei să încep ?

Laura Mihalca: Aş vrea ca lumea să cunoască mai bine din bucătăria internă a artistului Nicolae Alexi. Care este sursa universului său grafic? Ce îl inspiră cel mai mult?

N. A.: Sursa mea de inspiraţie? O primă serie sunt imputuri venite din afară, pe care nu le pot anticipa niciodată. O a doua sursă este o permanentă rememorare a istoriei imaginii.

L.M.: Cum vă situaţi în cadrul scenei artistice contemporane? Discursul este îngreunat de apariţiile de tip (new) media?

N. A: Toată lumea spune că sunt un artist contemporan. Ei, vezi, eu aş spune că mai repede sunt într-o zonă modernă decât contemporană. Altfel spus, nu sunt contemporan cu ei, ci sunt contemporan cu mine şi cu ceea ce fac eu. Cât despre apariţiile de tip new media, acestea nu-mi îngreunează discursul, sunt doar o zonă paralelă. Toate programele( softurile) de grafică apărute sunt extrem de utile, dar sunt un mijloc, un intrument.

Sunt tot o peniţă sau un creion. Te ajută doar să transmiţi un mesaj.

Ca profesor în cadrul UNARTE, încurajez foarte tare asta, dar ţin mereu ca studenţii să conştientizeze că programele prelucrează ce ai.

L. M.: Credeţi că s-a făcut totul în artă?

Avem tendinţa, de multe ori, de a spune acest lucru.

N. A.: Nu, nicidecum. Mereu va mai fi de făcut ceva. Desenul a fost, este şi rămâne mijlocul fundamental. Şi în lucrarea mea de licenţă, Recurs la desen, am scris despre asta. Orice proiect are un

desen mental. Poate şi de aceea eu nu mă consider grafician, ci plastician. Folosesc diferite mijloace pentru a mă exprima, dar desenul rămâne cel mai important. Sunt două direcţii în arta contemporană: cea a digitalismului, a mediei şi cea nu mai puţin contemporană, caracterizată de mijloacele tradiţionale, care trebuie să aibă mesaje la fel de contemporane. Artistul trebuie fie contemporan prin mesaj, nu prin mijloace. La noi (România), contează mai mult mijloacele decât mesajul. Oamenii au nevoie de poveste.

L. M.: Aveţi unele lucrări de care vă simţiţi mai legat ?

N. A.: Sunt foarte apropiat de lucrări un timp scurt. Nu am lucrări pe pereţi, după cum vezi, pentru că mă enervează.

Evit manierismul, e şi asta o formă de burghezie stilistică. Nu vreau să repet performanţele, vreau să uit o lucrare, o data terminată, pentru a putea lucra următoarele.

L. M.: Care este publicul căruia vă adresaţi? Aveţi un public-ţintă, dacă îi putem spune aşa?

N. A.: Da, da, am. Pe mine mă interesează foarte tare nu publicul cult/cultivat, ci eterogen, mai ales publicul pe care colegii mei îl ignoră. Nu mă adresez unui public de elită. Nu vreau. De aceea sunt mai epic în imagini.

L. M.: Aveţi artişti care v-au marcat traseul ?

N. A.: Hmm, interesantă întrebarea, aici e mult de povestit. În adolescenţă, am fost marcat de arta rusă, fiindcă asta se găsea la noi pe vremea aia. Asta mi se vindea, asta cumpăram: Isaac Levitan, pag.40 Alexander Deineka.

Inter view

Ulterior, mult mai târziu, am fost marcat de constructivismul rus: Anatoly Lanacharski, Vladimir Tatlin. Pe la 18 ani, pentru că eram în provincie, unde accesul la cultură era limitat, m-am apropiat de impresionism. Colecţia Skirai e una din cele mai deosebite, una din cele ce mi-au plăcut cel mai mult de-a lungul timpului. Apoi, fireşte, student fiind, am luat contact cu arta modernă. Dovedeam eclectism în lucrări. Suprarealismul? Nu mi-a plăcut niciodată Dali, în ciuda faptului că toată lumea mă aseamănă cu el datorită mustăţilor mele. Dar suprarealismul, da, desigur ... De Chirico, Magritte.

Lecţia cea mai mare pentru mine a fost Picasso. Apoi au venit artiştii Dada, Duchamp, Marcel Iancu. Arta pop şi neopop m-a marcat. Ultimul, nu demult, care m-a influenţat a fost Bacon. Mai recent a fost Freud, unde am şi rămas. Am avut apoi atitudini - repere pe Boes şi Kapur. În final, am fost influenţat de noul val, reconsiderarea feministă. Dar nu mă refer la cei pe care o consideră ei în şcoală emblema feminismului şi care le place atât de mult, nu ştiu de ce: Frida Kahlo. Nu, mă refer la Sylvie Fleurie şi la Marina Abramovici.

L. M.: Cu adevărat impresionant acest traseu. V-aş invita acum la o privire în timp.

Ce profesori v-au influenţat în mod major?

Aţi legat prietenii strânse de-a lungul timpului cu unii colegi?

N. A.: Pentru mine primul profesor important a fost cel din liceu., profesorul de artă de la liceul din Craiova, Ilie Marineanu.

Era...un doctor cultural, o bibliotecă şi o muzicotecă, dincolo de statutul său de profesor. El aş putea spune chiar că m-a adoptat, considerându-mă o persoană cu care putea comunica.

În facultate, aş numi pe Ion Biţan ca profesor ce m-a influenţat. În ce priveşte colegii...mulţi lucrează în alte domenii, ne-am disipat aşa. Puţini am rămas. Am o comunicare excelentă cu Aurel Bulacu. Am fost colegi din clasa a VI-a. Nu avem acelaşi stil în artă, şi totuşi am expus de multe ori împreună.

Simţim o compatibilitate de altă natură.

L. M.:Revenind la artistul Nicolae Alexi, ce proiecte aveţi în curs ?

N. A.: Am un prost obicei de a-mi propune un ciclu, ceea ce mă face să am un fel de sabie a lui Damocles deasupra capului. Îmi reproşez, dar nu mă dezvăţ.

Nu aşa trebuie. Aşa nu fac decât să-mi limitez imaginarul. Picasso nu şi-a propus o perioadă roz, a intrat în acea perioadă! Mă preocupă o anume chestiune pe care o văd, o anume atitudine pe care o metamorfozez într-un proiect.

Acum lucrez la un proiect numit HAINELE, un proiect despre ce credem noi că trebuie să creadă lumea despre noi.

Am pornit de la povestea “Hainele împăratului”. Este un ciclu de lucrări, preluări din istoria imaginii, din barocul francez, puse în contexte nefireşti, lucrări pe pânze de mari dimensiuni, ceea ce nu s-a mai lucrat.

De fapt nici nu ştiu dacă voi mai lucra la acest proiect, cred că nu. Trebuie să încep altceva.

A încheia un lucru înseamnă a se încheia de la sine.

Am şi proiectul 101 CONTEMPORANII MEI: o serie de secvenţe sociale. Am 40 de portrete realizate şi 15 neterminate.

pag.41

Inter view

Am imortalizat oameni de pe stradă, personalităţi mondene, actori, politicieni, profesori şi colegi de-ai mei, artişti, oameni diverşi. Practic toate tipurile de oameni. În ceea ce îi priveşte pe colegii mei, i-am pictat aşa cum pictează ei, ceea ce li s-a părut foarte interesant. Dacă unul pictează impresionist, aşa l-am pictat şi eu. Ar trebui să reiau acest proiect. Voi vedea...

L. M.: Mulţumesc foarte mult pentru că aţi acceptat invitaţia acestui interviu şi pentru că m-aţi lăsat să vă descopăr prin toate aceste poveşti şi amintiri.

N. A.:Şi eu mulţumesc!

Secretul frumuseții Fotografii puse la dispozitie de Nicolae Alexi

Inter view

La iarba verde cu Boucher Fotografii puse la dispozitie de Nicolae Alexi

Inter view

Dantelarie Fotografii puse la dispozitie de Nicolae Alexi

Inter view

Despre proiectul Hainele În lucrările lui Nicolae Alexi întâlnim întotdeauna o parte foarte << studiată >>, cu referinţe clare din istoria culturii şi civilizaţiei, în special din zona istoriei artei -La iarbă verde cu Boucher, dar e mereu prezent şi aspectul ludic, ironic, uneori misterior, alteori foarte direct explicat privitorului.

Fiecare personaj în parte are o poveste proprie, dar toate reunite compun acea istorie de viaţă, acel mesaj de contracarare privitor la ceea ce << a fost >> deja.

Simt revoltă potolită de căutarea bazată pe studiu, dar simt că această dorinţă de revoltă îşi are bazele în modul în care ne-am obişnuit să gândim imaginea şi lumea în genere. Şi această dorinţă e pe de o parte dirijată de criterii estetice, compozitionale şi care ţin de mesaj şi pe de altă parte e continuată de spiritul ludic prezent în toate lucrările artistului.

Imaginea uimeşte prin ineditul poveştii care ne este propusă. Realismul redării personajelor, atenţia pentru detalii, jocul texturilor şi al cadrelor în care acţiunea se desfăşoară, acestea sunt câteva din ingredientele universului pe care Nicolae Alexi ni-l propune.

Observăm personaje excepţionale în situaţii excepţionale, exact ca în dramaturgie. Vedem militari care în loc să lupte sau să fie în poziţie de marş, sunt fascinaţi de un travestit din prim plan care zâmbeşte şi care se află pe un piedestal (interesant joc al obiectelor!), înclinându-se uşor în faţa publicului, ca înaintea începerii unui spectacol, sau ca după terminarea lui.

Această atitudine o putem observa în compoziţia Secretul frumuseţii (fustă roşie). În lucrarea La iarbă verde cu Boucher, trecutul cu note romantice, delimitat de verdele din partea superioară a tabloului, intră în dialog cu personajele din prim plan, pe care le simţim mult mai aproape de noi poate şi prin localizarea în spaţiul compoziţiei, dar şi prin realismul căutat, prin ironia şi spiritul boem pe care le înglobează.

Dantelărie este poate una din cele mai riguroase din operele lui Nicolae Alexi, dar este în acelaşi timp teribil de ironică prin mişcări, gesturi şi atitudini.

Erotismul personajelor din planul secund are corespondent completar studiul detaliat al elementelor de vestimentaţie, aici dantelăria personajului central.

Nici tehnicile alese nu sunt întâmplătoare. Întâlnim creion, dar şi pastel, acuarelă. E un acord foarte bine gândit între alb-negru şi culoare.

Observăm contrastul puternic între elementele de grafică şi cele de culoare, între portretul central şi elementele de vestimentaţie care căpăta chiar note decorative, putând fi gândite singular.

Acest contrast nu face altceva decât să apropie de privitor acest portret, ducând chiar la identificarea spectatorului cu personajul.

Ne asumăm privirea, zâmbetul său reţinut, am zice că aproape şi mentalitatea.

Acest personaj pare să fi cunoscut deja povestea celorlaltor din planul secund, pare să o fi consumat şi asumat. Acum priveşte înainte către altceva. Către altceva nedefinit în lucrare, către ceva lăsat spre a fi apreciat/gândit/simţit de privitor.

Secretul frumuseţii (fustă roşie), La iarbă cu Boucher şi Dantelărie sunt exemple în care ludicul se îmbină cu studiul istoriei civilizaţiei, totul prin intermediul imaginii cu un puternic caracter epic.

Sunt invitaţii de a regândi situaţii, de a privi altfel, prin intermediul unor contexte actuale.

Laura mihalca

pag.45

Visual arts

Sabin Borș* * SABIN BORȘ (n. 1981), Masterand în filosofie, cu o teză despre raportul dintre scriitură, tipografie și politică, în contextul noilor media. Studii de filosofie la Cluj (Universitatea „Babeș-Bolyai”), cu specializarea în fenomenologie și filosofie contemporană. Editor asociat și editor online al publicației Arhitext, pregătește în prezent o serie de studii și cărți personale (Subtractions, The Zeroth of January), o carteobiect sub forma unui comentariu inedit al lui Jacques Derrida, alături de Bogdan Ghiu, precum și o serie de evenimente media/AV desfășurate sub numele Xpose Art Collective, parte a unui proiect on-/offline intitulat Skelectric. Digital Architectures. www.sabinbors.com / www.xposeartcollective.com

Individul ca frecvență. Granulare și codare** ** Însemnări în marginea proiectelor Modell5, semnat Kurt Hentschlaeger și Ulf Langheinrich, și Anti-Code, semnat Sabin Borș / Xpose Art Collective.

ARTOut, nr. 1 1/ ianuarie 2011

Individ – adică in-dividul, cel care (se) divide în sine, dintru sine, dinăuntrul său, excavare de sine, după sine, pentru o nouă economie a imaginii, a abuzului de imagine, a abuzării de sine, despre sine, ca imagine, prin imagine, o arheologie mediatică a sinelui, purtată nu din interiorul corpului, intestin, și nu înspre vreun orizont, ci pe, la suprafața dat-ului. Explorăm astăzi, excavăm – mai bine spus – tocmai vizibilizarea însăși, nici vizibil, nici invizibil, transparentizarea mediilor, a indivizilor, a „mijloacelor”, cu alte cuvinte trăim, fără-de-sine, în interiorul sau ca proces de vizibilizare, de trans-punere în (deplină) transparență a noastră, auto-deposedare de sine. În contemporaneitate, am devenit poate nimic altceva decât simple frecvențe, subiectivități „frecventabile”, ușor de deturnat de la sine, de la sine deturnabile, subiectivități pe care noile hiper-economii nu fac altceva decât să le comute, permutațional, pentru a ajunge – suprem ne-ajuns! – la declinarea ultimă a noastră. Nu mai avem acces la sine decât pe o imposibilă frecvență, ne digitalizăm, ne este digitalizată capacitatea ultimă de a mai rezona, analogic, cu noi înșine, de a ne mai putea pune în perspectivă fără tele-(inter-)medierea mediilor cărora am fost încredințați. Viața devine ea însăși o simplă frecvență, capacitatea poate, pe de altă parte, de a rezista, de a produce rezistență în fața comutării neîncetate de pe un canal pe altul al sinelui, frecvența de pe care încercăm rezistența, bruiajul tehnicii, al tehnicului, bruiaj al indivizilor deveniți „dezafectați” (Bernard Stiegler), dezafectare cu sens schimbat al juxtapunerilor la care ne obligă hipersocietatea de astăzi. pag.46 În acest număr vă prezentăm două proiecte.

Proiectul artiştilor austrieci: http://www.granularsynthesis.info/ns/?goto=modell%205 Site-ul artiştilor austrieci :www.granularsynthesis.info Proiectul lui Sabin Borş poate fi vazut pe:http://vimeo.com/12465112

Visual arts

Devenim, există riscul de a deveni simple modele, uzabile, dispensabile, riscul de a deveni elemenți seriali într-o economie societală bazată pe inflația de modele, de standarde, pe de o parte, și, pe de altă parte, inflația de „proiecte de viață”, de destine cărora suntem sortiți, pre-destinați, pre-determinați, pre-livrați. Nu doar clone de sine, ale sinelui, cât modele, variante, încercări de individ, oameni lăsați în crochiu, schițați, defragmentați, „dezafectați”. Perfectibili dar în același timp substituibili, oricând și oricum, unui nou model de om, unui nou model de subiectivitate, prinși între contracțiile economiilor care girează, astăzi, dacă nu viața (și de ce nu?), cel puțin desfășurarea ei. Excavare neîncetată, hiletehnie a individului, vizibilizare a materialității vieții, „transsubstanțiere”, prin imagine, ca imagine, a materialității vieții. Nu doar clone, nu doar duplicări ale sinelui, ale Identicului, ci decodificări ale acestuia, recodificări ale straturilor sale componente (ne-constitutive), decriptări și recriptări, arhivări și dezarhivări ale unei subiectivități-cod pentru care nu mai există parcurs, ci simplă „cale” (path).

Nu mai avem schimbare – comutăm, mutăm de pe o frecvență pe alta, de pe frecvența unei dorințe pe frecvența alteia, auto-dizolvându-ne ca subiecți, dezafectându-ne ca indivizi, de cele mai multe ori fără distanța unui repaus, a unei pauze, a unei (auto)cenzuri.

Dezafectarea materială care urmează hiper-industrializării societății este urmată, astăzi, de dezafectarea, de dez-afecțiunea individului, iar aceasta în mod mediatic, libidinal, compulsiv-obsesional. Suntem dezafectați prin debordare, prin deposedare de sine, fără-de-sine, mereu în exces față de sine, suntem desaturați în propriul nostru orizont, „dispărem” fără posibilitatea, fără măcar promisiunea de a mai putea compărea. Decontextualizarea mediilor începe, în mod necesar, prin decontextualizarea sinelui, prin decontextualizarea de sine, prin bucla acelorași medii, care re-constituie modelele de individ „necesare” timpului. Totul, pentru o mare dizolvare, pentru o deplină anulare, pentru o inautentică aneantizare – nihilism industrial-industrializat, tehnologic-tehnologizat. Codul, decodificarea umanului, frecvența, impulsul vieții sale sunt rupte, sunt extrase, pentru a re-compune un tip nou de individualitate, de „umanitate”, redistribuibil în alte scenarii, nu fără drama supra-tensionării „rezistenței” sale. Granulat, individul de astăzi este explodat, risipit, împrăștiat, pulverizat în scenarii im-proprii, în fața cărora trebuie să producă sau să re-producă scenarii ale rezistenței.

Granulat din interior, pe frecvența propriei sale vieți, umanul este astăzi excavat, adus la suprafață pentru a putea fi citit, scanat, reperat, codat într-un nou limbaj, gramatizat pe măsura noilor media, interceptat în propria sa memorie.

Suntem dezafectați astăzi, individual și – sau mai bine spus deci – politic printr-o economie de energie, prin transparentizarea progresivă și radicală a vieții, a mijloacelor de a trăi, a „frecvențelor” pe care suntem obligați să le asumăm, a codurilor care transpun, imagine în imagine, viața așa cum nu mai e ea, ca produs, ca re-producere, cultivare hiper-economică, de pag.47 piață, a umanului.

Visual arts

Anti-Code-1 (copyright Sabin Bors & Xpose Art Collective, 2010)

Anti-Code-2 (copyright Sabin Bors & Xpose Art Collective, 2010)

Visual arts

Anti-Code-3 (copyright Sabin Bors & Xpose Art Collective, 2010)

Anti-Code-4 (copyright Sabin Bors & Xpose Art Collective, 2010)

Visual arts

Nu mai asistăm astăzi, ci devenim, suntem deja imposibila frecvență pe care nu o putem stăpâni, prinși „tare” în mecanismele, în automatismele care dictează desfășurarea unei subiectivități im-proprii. Revoluțiile nu mai sunt reprimate astăzi în chip vizibil, printr-o violență în act, ci suntem chemați să ne auto-revoluționăm, ca produse, ca modele de oameni, ca variante de produs, printr-o violență a vizibilizării radicale a vieții. Compresia nu se mai realizează la nivelul unei politici, al unui program politic, ci la nivel individual, pentru auto-comprimarea individului, pentru autoreprimarea instinctului de a supraviețui transformării radicale a societății, unde rezistența e din ce în ce mai oarbă și mai inutilă. Suntem, astfel, decontextualizați, scoși în afara noastră, dezafectați, participăm imersiv la schimbarea de frecvențe pe care nu o putem controla, mecanizați, automatizați în sânul umanului, avem de devenit în mod impropriu. Comutați (democratic) de pe o frecvență pe alta de mediu, de produs, prinși între frecvențe, suntem calculați în propria noastră prezență, de propria noastră prezență, excavați fără rest. Telescopați la suprafața noastră, devenim funcție de imagine, funcție de sine, ne dezindividuăm (Bernard Stiegler), ne devalorizăm, asumând somatic pulsiunea frecvențelor, compulsiunile mediilor, tehno-genezele dezumanizate ale noilor tehnologii. În acest fel, deposedați de noi înșine, din noi înșine, subiecți ai dorinței (occidentale), subiecți ai aprinderii neîncetate, participăm (în mod democratizat) la economia neajunsului, la economiile ne-ajungerii noastre, lăsați mereu în prag fără putința de a-l trece, de a ne petrece pragul (im-)propriu. Indiferent de frecvență, individul este astăzi sortit ne-ajungerii, neajunsului propriului său „proiect de viață”.

Tehnică de sine, tehnic în sine, în interiorul sinelui, intra-sine, individul este astăzi cumulul calculabil al tehnologiilor și strategiilor somatizate, funcția unor raporturi inegale de piață, a unor coduri care devin tot mai organice, și care ne dau astăzi un corp tehnologic trăirilor denaturalizate. În fața obiectului activ, a mediilor active, subiectul este astăzi pasiv, actantul unor redundanțe involuntare, decodificate, re-criptate.

Tehnica de sine devine tehnică de consum, tehnică de acces, frecvență, cod, despersonalizare prin raportare i-mediată la tehnicile contemporane ale unui limbaj regramatizat, supus protocoalelor, supus economiilor calculului și funcțiilor rezultatului.

Dincolo, pe lângă, în plus față de supunerea prin intermediul unei deep attention, în plus față de „sinaptogeneza tinerelor generații” (Bernard Stiegler), care presupune, tocmai, pierderea atenției, implicit a individuării, individul este supus astăzi, ca frecvență, deficitelor hiperactive, hiper-activate, capturii i-mediate.

Nu ne mai individuăm „pe noi înșine”, (ne) individuăm frecvențele, ca frecvențe, transcendem în fond doar cod, ne decriptăm pentru a ne putea livra, în nud, tehnicii și economiei de codificare a produselor, ca produse, noi înșine model de noi înșine, chiar dacă aproape niciodată pentru noi înșine.

pag.50

Visual arts

Modell5 01 (photo by Blanca Rego)

Visual arts

Modell5 02 (photo by Blanca Rego)

Visual arts Suntem redundanți involuntar în fața „cererii” de performanță (bio-performanță, eco-performanță, electro-performanță, performativitate, conformare la standard), în chiar interioritatea noastră, ca interioritate, ca „proiect” tehnologic de viață, tehnologie de viață.

Rămânem anchilozați în propria noastră realitate, în codul nostru, puși-în-dispozitiv, ca aparate, conectați în permanență la economiile ocultării „suferinței non-participării” (Bernard Stiegler).

Suntem modelul viu, în viață, al următorului prag tehnologic, acela al re-sintetizării individului, al re-compunerii sale, tehno-informatic, tele-mediatic; suntem varianta unui mod de viață, a unei economii de viață, a unei economii a vieții. După „arhivă”, după scan, astăzi revoluțiile minore sunt purtate în teritoriul re-sintetizării noastre, al re-sintetizării prin inflația de dorință și de aprindere, instrumentar globalizat de deposedare, de participare forțată la noile forme de socialitate prin care societățile nu mai fac societate, implicit nu mai pot construi, nu se mai pot constitui sub formă de comunitate. Suntem comutați de pe o frecvență pe alta a dorințelor, a ideilor, a aspirațiilor, suntem decodificați și recodificați în masă, ca masă, tocmai pentru a nu mai ridica o comunitate. „Pe modelul”, adică în afara comunității, fără a compărea, individualizați în propriul nostru mecanism, automatizați în propriile noastre reflexe, în propria noastră prezență, în propriile noastre amintiri. „Pozăm”, luăm imagini, ne place să fim în imagine, pentru că totul devine imagine, totul e ex-pus, vizibilizat, totul e convertibil într-un alt „format”, totul poate fi formatat.

Modell5 03 (photo by Komfar Sengmueller)

pag.53

Visual arts Petrecerea a devenit astăzi formatare, re-formatare a experienței, a vieții, a individului, a capacității acestuia de a se individua, de a simboliza, cu alte cuvinte o filtrare, o re-filtrare a experienței și a participării la, în propria noastră viață.

Permutați în permanență, avem acces la propria noastră durere (conștiință de sine?) în mod mașinal, rece, ca durere a unei mașini, conștiință-fără-de-sine a unei mașini. Ca neajuns, ca ne-ajungere, durerea devine tot mai materială, mai materializată, conștiința este încredințată „materialului”, e pusă-în-element. (Să nu mai crezi, însă să poți vedea că este, că nu ești fără – economie a unui model generalizat) Suntem ex-puși propriei noastre dureri, liberalizați, ca produse umane, normativizați, a-normalizați. Durerea mașinală e tocmai bruiajul frecvențelor conștiinței, scurt-circuitarea conștiinței de sine a individului, granularea accesului la sine, codarea accesului la sine. Iar conștiința a devenit management, management-ul propriilor noastre obsesii, al (im-)propriilor noastre experiențe, în mod normativ educate și cultivate, generativ, ca generații, din generație în generație, generații-muta(n)te care răspund imperativelor hiper-solicitării printr-o debordantă, anihilantă hiper-atenție. Gramatizăm astăzi nu principiile unui limbaj, ci vidul semantic al mediilor, sistemele semio-electrice prin care devenim, noi înșine, mediu. Gramatizăm nu dat-ul „analogic” al vieții noastre, ci devenirea „digitală” a (im)propriei noastre individualități. Deposedați, devalorizați, devenim modelul unei vieți impracticabile.

Modell5 04 (copyright Kunstverein Hannover)

pag.54

Între granulare și codare, subiectul trebuie să găsească, astăzi mai mult ca oricând, o margine a propriei sale individualități, să scurtcircuiteze la rândul său, tehnic chiar, prin intermediul tehnologiei, terminațiile senzonervoase ale mediilor, să bruieze, să interfereze cu (im)propriul său sine, să își creeze șicane prin care sinele poate scăpa, se poate ex-pune ca margine, ca periferie a conștiinței (de sine). Între pragurile tehnice de limbaj, omul trebuie, tocmai, să re-insereze limba, mereu însă din afară, din exterior, din (in-)diferența de sine. Între granulare și codare, individul trebuie să-și bruieze propria frecvență, să rămână pe dinafară, pentru a mai putea avea acces la sine.

Visual arts

Modell5 05 (copyright Kunstverein Hannover)

Modell5 06 (photo by Komfar Sengmueller)

pag.55

Visual arts

Modell5 07 (copyright Granular Synthesis)

Modell5 08 (copyright Granular Synthesis)

ArhitecTonic

ArhitecTonic Pentru el, artă e atunci când privește o imagine și vede lucruri întâmplându-se în ea*. E alăturarea dintre fotografia unei colege sub un copac înfrunzit și statusul ei de mess „pătată cu umbre”.

Lucrând alene la proiectul de diplomă, privește în lungul străzii Iosif Vulcan. Parcă i-a fost dat să ia în chirie tocmai camera asta de la patru cu deschidere înspre cea mai impresionantă stradă din Cluj. E după-amiază și se va înnopta în curând. Din câte își poate da seama, carosabilul e dezăpezit, dar trotuarele au rămas așa, înghețate. Noroc că nu are drum în Obs azi.

Cască, se învârte cu scaunul și revine la calculator. Își încheie conversațiile începute și iese de pe mess, să nu-l deranjeze nimeni. Mno bun.Accese și curculații. Clic clic clic 5,2 clic enter. Se întreabă dacă este suficient de bun pentru a fi un arhitect. De fapt, care sunt realizările lui în domeniu?

Sunt alții mult mai buni ca el. Scutură strașnic din creștet și-și alungă gândurile astea neproductive. Până la urmă, a reușit să fie cu ea. Chiar dacă sa terminat (datorită deciziilor lui), ea l-a ales pe el. Asta trebuie să conteze cumva.

Destul! Se ridică brusc, merge în bucătărie și scoate din fridiger o doză de ArhitecTonic, energizantul lui preferat. Se întoarce șiCiudat: e offline, dar unele imagini de la avatar se mai văd. Hmm. Ar trebui să aibă poza ei pe undeva. Clic clic clic enter. Asta e. Înghite cu îndestulare licoarea fermecată și se adâncește în scaunul ergonomic, uitânduse la ea. Imediat se apucă și de lucru...

Liniile de cod se scurg în fața ochilor ei. Au mai rămas doar câte? Patru – patru minute până la eclipsă. Sprijinundu-și capul pe trei degete de la mâna stângă, își desprinde privirea de pe monitor și încearcă să vadă proiectul în ansamblu. Își amintește pe rând cum a aflat de concurs, cum i-a venit ideea, cum a trimis propunerea în răs-ultima clipă, cum a primit vestea bună după patru luni de așteptare, cum arăta aeroportul din Frankfurt când a părăsit Europa, cum s-a simțit când a intrat prima dată în noul ei birou etc.

Concentrându-se și mai tare, lasă și aceste amintiri la o parte și recapitulează în gând ce are, de fapt, de făcut: un monument dedicat lui Dalí – un ceas solar uriaș contruit din ceară în timpul eclipsei solare din 13 noiembrie 2012. „Arătătorul” va fi înconjurat de un pavaj fotosensibil. Uriașul triunghi se va topi deîndată ce soarele se va arăta din nou, lăsând o umbră fluidă, de diferite intensități pe pavaj. Impresia lăsată de umbra scursă va fi de fapt monumentul în sine, iar pavajul va servi drept punct de plecare pentru o nouă piață a Canberrei.

Singurul mod în care se poate construi un edificiu de dimensiunile acestea este randarea directă, un procedeu nou bazat pe arhitectura. parametrică. pag.57

ArhitecTonic Astfel, randarea finală nu este jpg-ul produs prin raytracing, ci clădirea în sine, construită în timp record de roboți constructori ce acționează împreună ca o uriasă imprimantă 3D. Dați drumul la gaz!

Parcurge în mare și ultimele rânduri de cod. Guvernul australian i-a pus la dispoziție o echipă întreagă de programatori și arhitecți, dar responsabilitatea întregului proiect e a ei, așa că trebuie să verifice toate detaliile.

- Ați evacuat zona?

- Am evacuat-o.

Norul de bioxid de carbon a fost soluția găsită de un tânăr malaezian pentru accelerarea topirii cerii – pentru a lega cât mai mult rezultatul de eclipsa solară.

Un minut. Un drăcusor o ispitește să intre în panică, dar ea se abține.

- Mai e ceva? Ok, eu ies să văd pe viu.

Când dispare soarele de tot, dați-i să randeze.

Surmenată, părăsește biroul. Urcând scările spre exterior amețește și se sprijină de perete. Abia acum simte oboseala. O simte, dar nu o acceptă. Încă nu. Înca zece minute. Apoi poate să cadă lată!

Se dezemeticește și urcă în continuare. Nu-i vine să creadă că a terminat la timp. Sigur a uitat ceva. Nu se poate să fi mers totul atât de ușor. În fine, acum e prea târziu să mai facă ceva.

A ajuns la buza taluzului ce mărginește viitoarea piață și inspiră adânc. E întuneric.

Roboții au început să lucreze, urmând un scenariu pe care ea l-a parcurs în minte de sute de ori. Știe unde trebuie să fie fiecare robot și, până acum, totul pare să meargă bine. Hopa! NB15 a rămas în urmă. Noroc cu algoritmii de redundanță. NB12, NB11 și HC2 se vor grăbi să-și termine treaba mai repede și vor veni să-l ajute pe NB15. Modelul crește văzând cu ochii.

Pfuai ce conentrat e norul ălă de bioxid de carbon. Parcă începe să o doară capul. Ei, aș! Doar e în aer liber, nu are cum s-o afecteze. O fi doar oboseala. Bun. Acum e-acum: iese soarele.

Roboții se retrag, demontând și schelele.

Daaa... Și-ncepe să se topească. Faaain. Se și observă deja o zonă mai întunecată pe pavaj. Nu-i rău deloc. Poate chiar o să meargă. A mai rămas doar soclul „arătătorului” în picioare, iar toată tensiunea acumulată în ultimele săptămâni începe să-i lase locul unei puternice euforii. Răsuflă ușurată, își privește opera și coboară trimfător înapoi în studio. Șampanii pregătite, doamna prim-ministru, familia ei și... râsete? De ce râde toată lumea de ea? Doar a mers bine. WTF? Te-ai bronzat cu urme, îi râde în față un coleg.

Da, așa o știe el: o fată obișnuită s-ar bronza cu urme de la costumul de baie. Ea s-ar bronza cu urme de frunze, stând sub un copac în timpul unei expuneri catalizate la soare.

Inspirat, motivat și revigorat, revine la planurile tribunalului Zalău. Și proiectul lui de diplomă va fi la fel de bun!

pag.58

ArhitecTonic

Art IN Când am fost rugat să scriu un articol pentru rubrica de arhitectură a unei reviste de artă m-am gândit prima dată la idea arhitecturii ca artă. Totuşi accept că subiectul e deja tratat foarte consistent în literatura de specialitate aşa că mi-am indreptat atenţia spe o altă direcţie: cea a contactului dintre arhitectura-artă şi arta sub diverse forme, mai exact spre cum locuieşte arta arhitectura.

Ca şi premisă vreau sa subliniez o diferenţă între arhitectură şi celelalte arte. Arhitectura are un caracter pragmatic, caracter ce rezidă din motive utilitare, fizice, economice, politice, sociale etc.. Ea radiografiază societatea care o produce şi sintetizează în general ideile deja filtrate şi sedimentate în mediul artistic, mediu care prin natura lui are un caracter mai dinamic, eliberat de multe restricţii. Diferenţa vizibilă în aceste aspectele legate de timp este importantă pentru a înţelege felul în care diferite domenii interferează.

Momentul zero, momentul edificării este doar o secvenţă (care uneori se întinde ea insăşi în timp! deci e un moment zero prelungit) din istoria unei clădiri. Din acest moment,al dării în folosinţă, clădirea începe sa fie martoră a trecerii timpului şi suportul unei serii de secvenţe. Fiecare utilizator intervine diferit şi arhitectura purtătoare a unui mesaj iniţial se îmbogăţeşte (sau, în unele cazuri mai nefericite, este sărăcită) de informaţie. Arhitectura e locuită, utilizată şi uzată. De multe ori acestă ”locuire” are caracteristicile de temporalitate şi mijloace care caracterizează mediul artistic. Daca restrângem discutia strict la contactul arhitectură-artă, utilizarea prin artă poate însemna înţelegerea obiectului de arhitectură, înţelegerea curgerii lui prin timp şi scrierea în adiţie de informaţie nouă pe un „hard disk” existent. Nu de fiecare dată această intervenţie este una permanentă dar, atunci când ea are loc, marchează un anumit moment care întregeşte gestul iniţial.

pag.59

ArhitecTonic

Photo credits Mihai Racu

ArhitecTonic

Photo credits Mihai Racu Am să îmi ilustrez ideea printr-o instalaţie care a „locuit” pentru ceva timp hala turbinelor de la Tate Modern. E vorba de Shibboleth (2007) a artistei Doris Salcedo, prima lucrare care intervine efectiv în arhitectura cladirii menţionate. O crevasă (despre felul în care a fost realizată au fost vehiculate numeroase ipoteze la momentul respectiv dar Tate a lăsat lucrurile învăluite în mister) în pardoseala de beton a sălii turbinelor reuşeşte să schimbe complet atributele spatiului. Sala respectivă e una de dimensiuni impresionante (înaltă de 5 etaje şi cu o suprafată de 3400 mp). Grandoarea îi e risipita de un gest dramatic, gest care ne face să ne concentrăm nu pe spaţiul în care ne aflăm, ci pe pardoseală. Astfel instalatia care vroia sa vorbească, asa cum îi spune şi numele, despre diviziunea între clase şi rase nu e doar un obiect conţinut ci un gest care dialoghează cu clădirea şi care o schimbă nu doar ca aspect ci şi ca înfăţisare. Intervenţia a fost una temporară dar ea a lasăt o urmă-martor a secvenţei respective.

Ce spune exemplul de mai sus este că arhitectura, pe lânga valoarea artistică proprie (Tate e o fosta clădire industrială conservată pentru atributele ei estetice), constituie un prilej pentru artă şi pentru interferenţă, un cadru care se cere înteles şi continuat. Uneori germenii continuarii sunt lăsati acolo, voluntar sau nu, de arhitect. Alteori ei apar în timp fiind generati de alte secvente precendete. Unul din scopurile arhitecturii este de a fi locuită, Mihai Racu apropriată şi asupra ei trebuie intervenit pentru a îi da o viaţă ai ei.

pag.60

Looking back/ looking forward

Looking back/ looking forward Îi cunoști goana, prin capilarele retinei, și-ai vrea să urli de durere. Iluzia simțurilor deformate... Timp-sălbăticie! Îi vezi pustietatea și nerostul... Îi simți zbuciumarea ca pe o rupere nesfîrșită. Și înțelegi că îi ești mort demult deja, cu toate spiritele nenăscute vreodată, cu toate aducerile aminte inventate și sterpe. Dar, refuzându-ți neantul, rămâi să tot bântui vechi cotloane sacre, când nu mai e nimic înainte și înapoi, doar nebunie. Trecut-fantomă!

Căci e o voluptate smintită: să treci ca prin fum, dintr-o imagine intr-alta, a nopților străbune, să-ți redeschizi iar și iar, ca într-o fantastică horă, brațe și ochi și durere, și răni fără leac; să primești, cu smerită trufie, mituri reîncarnate prin sânge, și să nu mai vezi... să nu mai dormi... să nu te mai trezești... Să fii, dar să nu iubești încă. Un cu totul altfel de timp!

A fost odată...

De-ar fi să mai fie, n-ar mai fi fost nicicând, căci n-am ști că a fost atunci când este...

Ca să-i pipăi zborul fugar, trebuie să i te amesteci, și să-i guști sfâșierea, cu nervurile trupului zămislind neființă și dor. Să-i chemi din nou diminețile verzi și să-i umpli de lacrimi râsul și ochii... Să-l faci să te trăiască, închis în carnea ta, și să-l auzi gemând, redeșteptat când îl credeai stins. Timp fără margini, și totuși îngrădit de atâtea plecări și întoarceri! Îl vei mai face vreodată una cu tine? Și de va fi ori de nu va mai fi? Nu vom ști, iarăși, orbiți de aceeași râvnă, ce ne incolăcește viitor și trecut într-o singură miraculoasă strigare: acum! Le vrei acum, stoarse din porii istorici ai firii, omenești sau divine; acum să te naști și tot acum să mori, de o mie de ori în unică secunda aceasta, să reparcurgi la nesfârșit înălțarea și prăbușirea, să ai prin vene strămoșii și nepoții sau să nu fii decât veșnicia însăși, concentrată in clipă!

Dar te doare, neființa în nicăieri doare! Roagă-ți toți dumnezeii să te elibereze de căutarea aceasta fără sorți de izbândă! Să nu-l mai vezi rupt în fâșii, timp nesăbuit și aproape ireal; doar să-i accepți o concretețe a capetelor. Atât... Și dacă ți-este răzvrătirea mult prea zdrobitoare, cere-i pământului trupul și sufletul nemuririi sale, și bucură-te doar de o contemplare fără substanță! Fă-te orice, lumină sau vânt, munte sau freamăt, numai nu timp... Numai nu alergare...

Timpul... privește-l doar simplu de tot și lasă-l să piară. Răsare în urmă-i trecutul și tu treci, mereu într-un prezent ce nu se vrea decât scurgere calmă și fină. Și amintiri, și visuri despre ideal, toate nu-ți sunt decât această dulce perindare. Și te împaci cu neputința contopirii, acceptând clipa în locul eternului zbucium, și, nemailăsându-te trăit, o trăiești la rându-ți, clipa aceea a ta... Clipă-mistuire!

Larisa Botnari

pag.61

Looking back/ looking forward

Între înainte şi înapoi “[...] Timpul nu iese din prezent, dar prezentul nu conteneşte a se mişca, prin salturi ce se calcă unele pe altele. Iată aşadar paradoxul prezentului: să constituie timpul, dar şi să treacă în acest timp constituit. [...]

E inutil să pretindem a recompune trecutul pornind de la unul din prezenturile care îl blochează, fie cel care a fost, fie cel în raport cu care el este acum trecut. [...]

S-ar spune mai întâi că trecutul este prins între două prezenturi: cel care a fost el şi cel în raport cu care el a trecut. ” (Giles Deleuze – Diferenţă şi repetiţie) Privind înapoi/ Privind înainte...Looking back/ Looking forward - două adverbe de loc care implică multe înţelesuri, mai multe decât cele ce ţin de localizare. În primul rând, avem două construcţii antonimice: privind înapoi / înainte.

Indică direcţia, dar totodată sunt şi sentimente implicate: întotdeauna vom resimţi nostalgie, dacă nu chiar şi melancolie pentru trecut, pentru acel << înapoi >>. Întotdeauna vom privi poate cu mirare, cu multă curiozitate, poate chiar şi cu teamă viitorul, acel << înainte >>.

Atrag atenţia asupra diferenţelor (şi asemănărilor!) semantice între aceste două adverbe. În engleză, construcţia looking back (privind înapoi) desemnează, potrivit dicţionarului Macmillan: “ gândi despre un timp sau eveniment care a avut loc în trecut”.

Looking forward (privind înainte), potrivit dicţionarului Cambridge, înseamnă ”a fi încântat şi nerăbdător cu privire la ceea ce urmează să se întâmple.”

Intuim prin această încantare că ştim, ne aşteptăm că o să ne placă ce urmează să se întâmple. În limba română1, sensurile sunt reduse mult mai mult la sfera reprezentării spaţiale, a indicării direcţiei: înapoi = în urma, în spate, în direcţia contrară înaintării, antonim cu înainte; înainte = în spaţiul aflat în faţă, în locul dintâi, în frunte; antonim: înapoi. Îndrăznesc să constat că sensurile coincid doar în privinţa construcţiei looking back (privind înapoi). În ceea ce priveşte cea de-a doua structură, sensurile diferă, privind înainte vizează doar coordonate locale, nuanţate de locuţiunea “in frunte”, în timp ce echivalentul englez presupune, după cum am văzut, şi încantare şi nerăbdare pentru ceva ce urmează să se întâmple.

Iată deci cum potrivit semanticii limbii engleze, această anticipare şi aşteptare e percepută în termeni mult mai optimişti. Putem deduce uşor, conform dicţionarelor engleze, că urmează să se întâmple ceva bun, dovadă încântarea şi nerăbdarea prepag.62 cizate.

Looking back/ looking forward Mai mult, Thesaurus.com alătură sensurilor construcţiei looking forward şi pe cele de “a intenţiona, a avea în minte, a determina, a spera”.

Merriam - Webster.com menţionează ca sens şi “a anticipa cu plăcere sau satisfacţie.”

Tot astfel cred că ar trebui să se întâmple şi în cazul artei. Privind înapoi, aflăm, cunoaştem, înţelegem. Acest tip de gândire a ceea ce a fost este absolut necesar, reprezintă educaţia, formarea, studiul atent.

Prezentul1 e poate legătură între înapoi şi înainte. Este un moment al consumării şi al asumării, un prilej de concluzii.

Pornind de la sensurile construcţiei looking forward, propun ideea că viitorul artei ar trebui privit cu încantare şi nerăbdare, că în cazul oricărei descoperiri ce urmează a fi făcută.

Ar trebui să sperăm, să anticipăm cu plăcere sau satisfacţie. Acest înainte constă în intenţionalitate, dar, mai mult decât atât, ar trebui să fie echivalentul unui mod pozitiv de a vedea şi de a reda lucrurile.

Trăim intr-o lume a mesajului şi a tehnicii/tehnologiei.

Consider absurdă comparaţia între Duchamp şi Dürer, de exmplu. Fiecare trebuie înţeles prin ceea ce propune.

Privirile comparative îşi pot avea rostul doar în cazul discuţiei unui anume grup, stil sau curent artistic şi merită luate în seamă doar pentru evidenţierea particularităţilor stilistice a fiecărui artist.

Cred că trebuie înţeles demersul tuturor şi apoi gândit fiecare traseu în parte, fiecare om al artelor în cauza.

Vom rezona mai mult cu anumite curente sau cu anumiţi artişti, si aceasta doar pentru că reprezintă alegeri personale, făcute aproape din instinct. (Aş spune că este la fel cum preferăm o anumită culoare, fără a putea explica foarte bine de ce, este o alegere subiectivă şi rapidă. Dar comparaţia e prea slabă, ideea însă rămâne.)

Se renunţă la realism (dacă ar rămâne, ar fi simplă copiere a ceea ce a fost deja), se trece dincolo de gest.

Mesajul şi tehnica sau chiar tehnologia rămân cele care primează.

Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să vă invit să vă situaţi între aici şi acolo, între înapoi şi înainte, în viaţă şi mai ales în artă.

Laura Mihalca

pag.63

1 Conform DEX 2 Notă: aceste fragmentări ale timpului sunt denumiri formale. În fapt, ele nu există cu adevărat. Nu sunt delimitări, ci continuităţi.

Le adoptăm pentru o mai bună coerenţă a exprimării acestor diferenţe.

Looking back/ looking forward

Atunci a fost, atunci va fi...

Orice clipă viitoare se reflectă într-una trecută.

Vom inventa viitorul. Am inventat trecutul. S-a născut muzica. Desprinsă din sfere înalte, perfecte – aș spune, unde armonia este infinită, ea rămâne veșnic îndatorată unor genii care i-au demonstrat măreția. Am cultivat imaginea, până la abstract și suprarealism, am accentuat fiecare nou impuls pentru a-i asigura nemurirea. Am trecut dincolo de culori, am descoperit un sens, am încercat sentimente și am îndrăznit să ridicăm ochii către sublim. Iar cuvintele... ele au spus totul.

Mă uit înapoi și caut... găsesc acele lucruri pe care le-au scris anticii - o lume însetată de cunoaștere. Privesc tăcută pânzele impresioniștilor pentru că nu știu ce aș putea spune în fața unei asemenea splendori. Ascult și reascult ”Sonata lunii” pentru că mă poartă cu gândul spre un mister îndepărtat și pentru că profunzimea ei rămâne mereu de nestrăbătut. Am trăit acele timpuri... dar cum? Deschizând ușa unui trecut pe care nu l-am trăit – nemurirea mi l-a adus sub forma amintirilor și a unor creații unice.

Privesc înainte... să spunem că anumite concepte s-au ”deformat” și că, privind dintr-o perspectivă 3D, vedem totul altfel. Se înregistrează o evoluție, într-adevăr... nu ne mai ascundem neapărat în spatele stilisticii în compozițiile noastre, căutăm grandiosul, dar ne lovim de material și comercial, oferim uneori un caracter practic acelor lucruri ce așteaptă să fie doar admirate... cu inima. Unde este sensibilitatea aceea, simplitatea acelor lucruri atât de reușite?

Astăzi... doar rămășițe. Imnul Uniunii Europene amintește doar de un mare clasic german, Schiller. I-a susținut imortalitatea însă știm noi oare ce a însemnat el în literatură și ce efect zdruncinător a avut moartea lui pentru Goethe?

Printre firimituri de timp, clipe uitate, trăim pentru a redescoperi tot, izbindu-ne însă de o versiune ultramodernă a aceleiași povești.

Andreea Giorgiana Nicolae

pag.64

Looking back/ looking forward

Looking Back/Looking Forward To be honest with you (and I will try to do so, throughout this entire article) I have put much thought into the subject matter of this first issue; insomuch as I couldn’t write down anything specific or purposeful. As if my initial goal wasn’t hard enough, I also wanted to write a movie-review, preferably one that integrated this idea of looking back/looking forward.

The choice that was made, although coherent and plausible (I am referring to “The Autobiography of Nicolae Ceauşescu” directed by Andrei Ujică) didn’t urge me to start writing. First of all, because this movie is/has been highly talked about and if you have any curiosity, you might as well search the Internet and find more than enough information about it (even an interview with the director, during which he justifies all the choices regarding the making of the documentary). Secondly, I truly believe that, in the last few years, a great deal of footage has appeared on the big screen concerning the Communist period. I am not judging its quality, I am just pointing out that if you want to look back and discover the “Golden Age” you have numerous options and more than enough perspectives on this theme. And if anyone disagrees and believes that there can never be enough movies made about this period, then I will just invoke my third and last reason of my tottery: I was two years old when the Revolution took place, so how can I properly write about a documentary that reflects a time which I never really confronted?

That being said (and thought upon) I still found myself in front of a dilemma: what should I write about in order to express my beliefs upon this concept of looking back/looking forward? Every time I considered this contiguity, the same image popped into my mind, that of two buttons placed side by side, whose symbols translate in two universally acknowledged actions:

pag.65

Looking back/ looking forward Rewind/Fast Forward. I remember them since I first learned how to use a video, then, a few years later, when I owned my very first walkman. Now, whether you own an iPod or a DVD-player, they are still there, waiting to be used. These two seemingly trivial push-buttons give you the illusion that you can act as a time-controller in your own small universe. You can go backwards and replay a song that is your new-found love or you can fast-forward to your favourite scenes in a movie, skipping all the parts that you hated or found boring. Unfortunately, life doesn’t come with default buttons, which is why you should choose your steps wisely.

While considering these two option buttons, I suddenly remembered a movie which twiddles with the idea of chronology - “Irréversible” (2002), directed and written by Gaspar Noé. Although it contains scenes of extreme and disturbing violence, the movie reveals an unconventional yet sincere use of the camera. But the most important aspect of this movie is that it tells the story in reverse – this is the main reason why I found it relevant for the theme. Gaspar Noé isn’t the first one who uses this technique; for instance, in “Memento” (2000) director Christopher Nolan begins the movie with a solution to a murder and tracks it backwards to its origin.

Assuming a correct chronological order of the events, this is how “Irréversible” would unfold: Alex (Monica Bellucci) and Marcus (Vincent Cassel) are two people very much in love who are sharing time in the intimacy of their apartment. In the next scene the couple meets Pierre (Albert Dupontel), a mutual friend who himself was once a lover of Alex.

They all go to a party where alcohol and drugs are involved. After a needless argue with Marcus, Alex decides to leave her drunken boyfriend at the party and go home to sleep. At the advice of a woman in the street, she takes a shortcut through an underground passage where she is brutally raped and beaten by a pimp nick-named Le Tenia (Jo Prestia). Consumed with a powerful need for revenge, Marcus and Pierre track down the rapist at a S&M club, where they mistake a man for Le Tenia and pound his face to pieces with a fire extinguisher. Broadly speaking, this is the accurate timeline of the story, the one which you rearrange in your own mind.

However, the director chooses to tell the story backwards. The film begins with its two extremely brutal scenes and goes back through time to the romantic scenes in the apartment. What are the grounds for this choice? Is the “rewind” button exploited here just for the beauty of it or does this technique offer a more significant meaning? Why does the effect take priority of the cause?

There are only two plausible answers I could think of. Primarily, the movie represents a moral statement against rape and violence. Hence the two brutal scenes which are filmed in a stationery camera shot that seems to go on forever make the movie almost unbearable to watch. Secondly, because the plot is told in reverse order, the distressing material is presented in the first half hour and as the movie carries on everything gets lighter and optimistic, ending in an ironically happy note.

I believe that Gaspar Noé is truly a man of skill when it comes to chronology. The opening line in the movie, Time destroys everything (more accurate, the ending line) dwells in your mind almost unconsciously as the scenes unroll.

Thus and so, I will end this “speech” by bringing you to mind that you are not part of a movie, you cannot start from the finish line and go backwards. Although you don’t have the option to rewind or fast forward, you can push your own inner buttons and think about how your actions are and Cristiana Şerbănescu how they remain once they are done.

pag.66

Looking back/ looking forward

Legături sau conexiuni?

Astăzi, acum. Ne căutăm, inevitabil, noi direcţii.

Ne aflăm într-o perioada a crizei aparente, simţită vizual, o perioadă e ECO-ului, în care principiul verde a atins (poate) apogeul. Principii, concursuri verzi, locuinţe verzi, dar chiar mai mult, produse pentru consum (culinare, cosmetice etc.) – bio şi eco, care au determinat o creştere impresionantă a spaţiilor pentru comercializarea – cu succes – a astfel de produse, a căror preţuri le depăşesc cu mult pe cele standard; şi toate, într-o perioadă de aşa-zisă criză.

Să fie, oare, chiar aşa?

Vrem noi direcţii, însă, nu ştim încotro să o apucăm. Ne ascundem îndoiala sub un astfel de manifest global, şi totodată, profităm de el pentru a naşte idei; ne putem scuza nereuşitele.

Astfel, în acest context, sfera artelor e, practic, imposibil de evitat. Arta, o “răsfrângere la puterea a doua a realităţii”1, a evoluat în paralel cu omul şi domeniile de activitate aferente lui, a cunoscut diverse interpretări sub antetele curentelor artistice. Şi toate, cu o formă sau alta, reprezintă un refugiu al ordinarului.

Legându-mă substanţial de arhitectură, primele idei s-au nascut din necesitatea omului pentru adăpost. După nevoia de hrană, omul a simţit nevoia de a se proteja, de a avea locul său pentru a se retrage după activitatea zilnică, de a trăi liniştea, a simţit nevoia unui loc “acasă” unde poate fi el însuşi. Astfel, arhitectura, asemeni altor arte aplicate, a apărut din nevoia de necesitate, din nevoia unui înveliş protector. Cu toate acestea, intenţia unui loc de refugiu, de retragere, îi denotă, inconştient, nevoii pentru artă.

Pe parcursul anilor şi a manifestelor artistice, arhitectura a trăit şi a cunoscut intonaţii variate, a fost “casă”, a fost “oraş”, şi totodată, a fost o sursă continuă de inspiraţie; în paralel cu ea s-au dezvoltat şi au evoluat celelalate domenii ale artei – domenii care, fie s-au născut ca şi artă, din dorinţa de artă, fie, şi-au dobândit pe parcurs această noţiune. Totuşi acest paralelism a surprins şi anumite puncte comune. Cu siguranţă, mişcarea modernă a fost unul dintre curentele care a reunit deopotrivă artele şi artiştii, care a propus comparaţii şi analogii între majoritatea formelor de artă (pictură, grafică, arhitectură, modă, hair design, artă decorativă, muzică etc.).

Astăzi, aflaţi la răscruce de drumuri, nu ne mai putem rătăci, căci nu există un singur drum bun. Fiecare drum are esenţa şi scopul său, depinde doar de noi, de modul în care îl interpretăm. Trecutul a fost; prezentul ne propune noi direcţii. Ca repere ale viitorului consider, acum, analogiile trecutului mai mult decât esenţiale.

Arhitectura se regăseşte în diverse arte, care, la rândul lor, se regăsesc în arhitectură. Dialogul lor e evident şi palpabil, vizual şi ideal, mai mult, prezentul îl găseşte necesar, când mâine va fi inevitabil1.

Cristina Matei

pag.67

*Platon **Prin acest articol sugerez relaţionarea diverselor arte (aplicate) la arhitectură, prin analiza analogiilor ce există între ele, având ca repere fragmente ale trecutului.

Fotograme

PROIECTE STUDENŢEŞTI Fotogramele sunt nişte experimente pe care le fac de ceva vreme cu foarte mare plăcere. Cu aceeaşi plăcere pe care o am când vine vorba de prelucratul în laborator al fotografiilor alb negru. Vreau să consider o joacă lucrul la fotograme. Întru în laborator, încep să adun materiale de prin sertare. e că şi cum aş merge la cumpărături într-un magazin nou. Apoi încep să mă joc cu obiectele şi lumina, să văd oare care este mai transparenţa: cutia albă de film sau mănuşa de latex? Şurubul oare prin ce se vede mai interesant? Prin pet-ul de apă plată sau prin pungile de ambalat?

Surprizele cele mari se produc tot în faţa tăviţei cu revelator. Acolo este punctul culminant. Şi până când hârtia este uscată, fugă din nou în camera de lucru, pentru o nouă compoziţie: foarfeca translucidă, bec ars, piuliţe, scrumieră, borcane vechi şi role de film.

Tehnică e simplă: se aşează obiectele direct pe hârtia fotografică. se expune aranjamentul la lumina aparatului de mărit. apoi hârtia se developează. Gata!

S-au folosit: hârtie fotografică alb/negru mată, lumina aparatului de mărit, filtru roşu, obiecte de prin sertare şi substanţe de developat.

CARMEN NISTOR pag.68

PROIECTE STUDENลขEล TI

CARMEN NISTOR

CARMEN NISTOR

PROIECTE STUDENลขEล TI

CARMEN NISTOR

Copyright Carmen Nistor.

PROIECTE STUDENŢEŞTI

Adăpostul de cai "Tei Toboc" Când eram mică am văzut un film. Era povestea prieteniei dintre o fată şi un cal..."Dark Horse"(1992).

Nu am avut ocazia să îngrijesc un cal, nu am călărit, dar mi-a plăcut să-i desenez.

După poze, din memorie.

Anul acesta m-a dus un prieten la adăpostul de cai, Tei Toboc. El merge ca voluntar acolo. A fost minunat să văd caii pe viu. Am facut multe fotografii. I-am desenat. Iniţial nu am avut un scop anume.

Apoi mi-a venit ideea să donez desene cu cai acestui adăpost.

Ele vor decora, deocamdată, pereţii birourilor.

Mă gândesc că în viitor vom putea face şi o licitaţie cu desene reprezentând caii, iar banii adunaţi, în urma ei vor putea fi folosiţi pentru îngrijirea cailor din adăpost.

Desenele donate până în prezent sunt: 1. Cap de cal (40X40 cm)- cărbune 2. Cap de cal (40X40 cm)- cărbune 3. Mânz (40X40 cm)- cărbune 4. Călin (53X53 cm)- cărbune 5. Cai nărăvaşi (53X53 cm)- tuş 6. Galop (53X53 cm)- tuş

pag.72

SILVIA MIHĂILESCU

PROIECTE STUDENŢEŞTI

SILVIA MIHĂILESCU

Copyright Silvia Mihăilescu

PROIECTE STUDENŢEŞTI

Trecerea timpului reprezintă tema de semestru dar este şi una din temele mele de atelier preferate.

Am preferat o abordare foarte personală prin alegerea unor fotografii din copilăria mea până în prezent şi le-am reprezentat grafic în tuş şi acuarel, pe măsură ce ele se adună în timp.

Am urmărit astfel să ilustrez timpul care a trecut peste mine, care m-a transformat şi în care am adunat amintiri, zâmbete, lacrimi, dar şi fotografii.

La sfârşit lucrările vor fi strânse şi legate într-un album făcut manual, care să imite pe albumele vechi, ale bunicilor, cu farmecul lor nostalgic.

Fotografiile prezintă momente fericite din viaţa mea, fiecare cu încărcătura ei sentimentală. De aceea am ales să le adun într-un album care să spună o poveste, o poveste sinceră de la început şi până în prezent.

SILVIA POPA

pag.74

PROIECTE STUDENลขEล TI

SILVIA POPA

PROIECTE STUDENลขEล TI

Copyright Silvia Popa

PROIECTE STUDENŢEŞTI

Filosofia zdBAA

Pentru mult timp arhitecții au fost nevoiți să proiecteze lucruri utile, sigure, frumoase și rezonabile. Acum, un nou generațiu de vajnic proiectant răsare din glia fertilă din fața Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj. Nesigur și tensionat, dar creativ și impunător, acest vizionar le arată coplanetarilor săi proiectanți la ce rezultate ar putea ajunge dacă și-ar pune în gând să enerveze publicul și clienții.

Filozofia zdBAA, conform lui Zotikos, susține că orice idee, oricât de inutilă pare azi, își va găsi un folos în timp sau va servi drept inspirație pentru o invenție utilă. Mesajul manifestului este, deci, unul pozitiv: și tu, creație neiscusită, ai un rost pe lumea asta!

Dacă nu ești de acord, Zotikos te așteaptă să te iei la sfadă cu el pe www.zdBAA.tk sau pe viu, la ZA 11.

Răspunsuri la întrebări pe care nu ți le pui: De ce .tk?

Pentru ca zdBAA este găzduit în servere de dud într-un beci domnesc din Moldova.

Cine e Zotikos?

Muahahahaha!

Răspunsuri la întrebări pe care ți le pui: Ce tehnică folosești?

Desen liber cu o tabletă grafica Wacom Bamboo, în Inkscape, sub Ubuntu.

Când a început totul?

Ideile se adună din 2006, însă blogul e în forma actuală doar din vara 2010.

pag.76

Only the best

ZOTIKOS

PROIECTE STUDENŢEŞTI

LAX

Life’s lessons

ZOTIKOS

PROIECTE STUDENลขEล TI

Right angles ZOTIKOS

PROIECTE STUDENŢEŞTI

Fisherman’s friend Copyright images: Zotikos

ZOTIKOS

PROIECTE STUDENŢEŞTI

RĂZVAN TULAI

“Failure” 2004, O fotografie realizată cu un aparat de 1,4 mpx şi multe veioze. Ideea mi-a venit după ce am visat întocmai cum să realizez această fotografie şi chiar şi aşa nu am fost mulţumit de rezultatul final. Mi-a luat o lună să prind un oarecare curaj pentru a o publica pe siteul clubului pe care activam, deoarece aveam o teamă că va fi catalogată "penibila”, "fara sens” sau alte lucruri care m-ar fi demoralizat (în ciuda faptului că fotografiile pe care le realizam erau în general flori şi peisaje). Datorită rezoluţiei foarte reduse prima prelucrare avea un aspect nefinisat şi chiar şi aşa a primit aprecieri neaşteptate. Aşa am început o serie de imagini regizate în care foile aveau rol dinamic iar subiectul îngheţa în cadru.

Nimic din această imagine nu a fost o întâmplare, totul fiind gândit şi deşi aş putea să vă propun o idee a ceea ce ar putea reprezenta prefer să las imaginaţia privitorului să se joace cu umbrele. pag.80

PROIECTE STUDENŢEŞTI “The come back #1” 2004, Lipsa unui aparat care să îmi satisfacă nevoile şi dorinţele m-au determinat să fac pauze destul de lungi şi în momente în care realizam imagini nu erau pe măsura aşteptărilor multora dintre colegii din club. Astfel după multe apostrofări şi “şicanări” am decis că trebuie să îmi reafirm poziţia ca fotograf. Ideea e simplă: “violenta vinde”, m-am folosit de acest lucru şi într-o oarecare măsură am reuşit, dar în acelaşi timp am dorit şi o oarecare limită la violentă, neprelucrand pistolul şi să se vadă clar că este unul de jucărie. În a 2-a imagine am primit şi feedbackuri în care mi se recomanda să folosesc un trandafir, aşadar un element schimbat putea să facă o diferenţă colosală de mesaj numai că am hotărât să rămân la “criminalul fără faţă”.

Copyright: Răzvan Tulai

The Come back 2

pag.81

PROIECTE STUDENŢEŞTI

“O dimineata racoroasa” – 2010.

De fiecare dată când mă grăbesc ratez peisaje incredibile şi deşi le ratez “voit” mă macină zile întregi. Uneori reuşesc să fac excepţii şi să fac o pauză din grabă şi să nu simt frigul sau somnul.

Deşi vine greu de crezut acest moment pe care îl consider perfect a fost surprins pe centura Bucureştiului între Chiajna şi Chitila. Maşina era parcată la 30 de metri şi plecasem cu obiectivul greşit. M-am întors să schimb obiectivul şi când mi-am refăcut cadrul mi-a apărut şi elementul dinamic care lipsea, 6 păsări frumoase.

“Energie de toamna”, 2010.

O plimbare prin pădure pentru a surprinde culorile toamnei şi un moment de sclipire a soarelui m-a făcut să realizez acest cadru. Ideea e simplă: pomul cu frunze din fundal reprezintă la un anumit nivel această crenguţă cu o singură frunză.

pag.82

Copyright: Răzvan Tulai

GRAFICHERI

GRAVURA-POTIR AL NELINIŞTII După cum astăzi omul nu-şi cunoaşte bine identitatea (spirituală) (exceptînd-o pe cea din BI), nici arta nu-şi vede eul, coordonatele şi se manifestă haotic, frămîntat, grăbit şi chiar utopic.

Ne oprim un pic asupra Bienalei Internaţionale de Gravură Experimentală, deschisă pînă în ianuarie 2011( în Bucureşti cu prelungire în Mogoşoaia; Sibiu), eveniment care păstrează aceleaşi interogaţii asupra gravurii contemporane. Ea cuprinde expoziţii şi conferinţe iar lucrările aparţin artiştilor romîni (perioada 70-80), polonezi, spanioli şi mexicani.

Gravura preia rănile artei, care sunt generate de om.

Jose Porras Gomez

pag.83

GRAFICHERI

Jose Porras Gomez Unde sunt sensibilitatea cercetată, răbdarea, dedicarea, dorinţa de descoperire, frumuseţea constructivă, bucuria, exaltarea? Ei bine, toate acestea nu mai fac trup comun cu lucrările expuse, spre o observare contemplativă, ci rămîne doar ca secvenţă, al cărei context este ascuns. Aşa este exemplul mexicanului Jose Porras Gomez cu lucrarea „produse de export” (xilogravură şi stencil), care probabil este realizată pe ambalajul unui obiect explozibil, după cum sugerează imaginile anexate. Însăşi îmbinarea instrumentalului şi a subtehnicilor este inedită: gravură lîngă stencil sau monitor cu prezentare video, cu reluare a imaginilor imprimate.

De reţinut este faptul că lucrările sunt nefinisate, unele chiar în stadiu de schiţă, lucru care arată că tehnica e subordonată conceptului. pag.84

GRAFICHERI

Marcello Balzaretti Photo credits: Corina Vasile Unghiul de vedere este amplu, cuprinzător, nu se ajunge la detalii, ci doar se sugerează ideea de textură, structură, siluetă în loc de formă concretă, etc. Ca idee concluzivă, expoziţia de la ATELIER 030202, brefează gravura ca tehnică a vitezei (viteză de execuţie, expunere, prezentare) şi a acţiunii mai mult mecanice decît a sensibilităţii omului: fotogravura-care este practic preluarea unei imagini şi nu construirea ei, stencil, frottage (Dario Ramirez „Autocronometrie”).

Mă rog ca gravura să iasă cu graţie şi strălucire din această încercare de exprimare experimentală minimalistă, spre adevărata ei apreciere.

Recomand bienala ca treaptă şi nu ca apogeu. Mai recomand publicaţia PRINTMAKING TODAY şi DOUBLE ELEPHANT PRINT WORKSHOP.

Corina Vasile

pag.85

De Pictura

ouă picturi prerafaelite

Dintre picturile prerafaeliţilor, două sunt preferatele mele.

Prima, „Ophelia”, de John Everett Millais este probabil cea mai cunoscută lucrare de acest gen. A fost numită pictura favorită a Marii Britanii şi este în prezent evaluată la 30 de milioane de lire sterline. Este extrem de populară în Japonia unde va ajunge la 2 expoziţii în 2008 şi unde au fost interzise reproducerile din frică că tinerele de acolo ar putea fi inspirate de pictură pentru a se sinucide. Tabloul ilustrează o scenă din „Hamlet” de William Shakespear unde Ophelia cântă în timp ce pluteşte pe un râu, înconjurată de flori, chiar înainte de a muri înecată. A fost o lucrare realizată în condiţii foarte grele: artistul a stat luni de zile pe malul unui râu pentru a picta peisajul iar Lizzie i-a pozat îmbrăcată într-o cadă plină cu apă. Pentru că era iarnă, Millais a încălzit apa din cadă cu câteva lămpi de gaz. O parte din acestea s-au stins la un moment dat dar Millas, fiind concentrat pe lucru, nu şi-a dat seama astfel că apa s-a răcit iar Lizzie s-a îmbolnăvit de pneumonie.

Destinul Opheliei, fata care a înnebunit şi a murit înecată, a inspirat multe picturi prerafaelite. Unii au picat-o rugându-se, alţii ca un înger sau ca o nebună. Waterhouse, cel care a creat „Doamna de Shalott”, a pictat 3 versiuni ale Opheliei. Într-una stă pierdută într-un câmp de flori, în alta, cu privire de nebună, se pregăteşte parcă să calce în apă iar în ultima îşi aranjează părul pe o cracă deasupra apei. Însă „Ophelia” de Millais le întrece pe toate. Pictura este apreciată, după cum se vede şi cu ochiul liber, pentru detaliile foarte frumoase de natură – florile, frunzele, crengile, sunt redate cu grijă, creând iluzia realităţii.

De asemenea genială este şi expresia fetei: cu privirea pierdută, cu gura între-deschisă, cu mâinile desfăcute într-un ultim gest extatic. Nu ştii dacă să te îndrăgosteşti de fată sau să te înspăimânţi. Misterioasă şi atrăgătoare, tragică şi deprimantă, Ophelia parcă reuşeşte să nu ajungă undeva în subconştient.

Priveşte-o atent! Fata îşi trăieşte cântând ultimele clipe. Dar ne e imposibil să ne imaginăm vreun cântec. Aproape scufundată în apă, îşi deschide mâinile a disperare şi apoi, parcă rămâne împietrită. Nu cumva e deja moarta? Dar ce mai contează, moartea pentru ea nu e decât o chestiune de timp. Destinul îi este stabilit. Va muri… a murit… un fior rece îmi trece prin tot corpul. Îmi iau ochii de la pictură, nu mai vreau s-o privesc. Şi totuşi… săraca fată… pictura îţi va rămâne parcă pe veci în faţa ochilor.

E o operă de neuitat şi poate de aceea „Ophelia” de John Everpag.86 ett Millais e tabloul favorit al englezilor.

De Pictura

Ophelia - John Everett Millais

Lady of shalott - John William Waterhouse Imagini furnizate de Cosmin Minea.

De Pictura

A doua pictură m-a impresionat profund. Am avut norocul s-o văd pe viu, la Tate Britain, la Londra şi, deşi nu ştiam nimic de prerafaeliţi atunci şi nu căutam decât picturile lui Turner, am rămas mască când am văzut „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse. Primul lucru care te izbeşte este realismul fetei. Acel chip, angelic, real, incredibil de real, m-a şocat. Chiar și cei care merg în muzee mai mult „că trebuie probabil că o să se oprească aproape împietriți când o să vadă acest tablou. E drept este şi foarte mare, 153 x 200 cm, iar dramatismul pe care-l simţi este aproape înfricoşător. Deşi transmite cam aceleaşi emoţii ca„Ophelia” de Millais, aici parcă senzaţiile sunt şi mai puternice. De altfel e interesantă legătura între cele 2 tablouri: În ambele personajul principal este o fată care pluteşte pe o apă, în ambele fata este pe cale să moară, în ambele este înconjurată de elemente frumoase de natură, etc. Este însă o diferenţă pe care eu o văd esenţială: În tabloul lui Waterhouse, fata este conştientă de tragismul destinului ei. Nu cântă cu mintea pierdută ca Ophelia ci mai degrabă îşi plânge soarta. Privirea nu-i mai este pierdută astfel că-i putem citi în ochi parcă toată tristeţea din lume. Scena pe care o descrie tabloul este finalul unei poveşti frumoase:Se întâmpla în evul mediu, în timpul cavalerilor şi al prinţeselor, pe vremea regelui Arthur…. Doamna de Shalott era o tânără fată care trăia singură într-un castel aflat pe un rău ce curgea spre Camelot. Și era blestemată să nu poată trăi decât într-un mod groaznic: nu putea privi lumea decât printr-o oglindă şi trebuia să ţeasă tot ceea ce vedea în oglindă pe o pânză. Aşa îşi petrecea toate viața Doamna de Shallot. Dar într-o zi, pe drumul care ducea spre Camelot, fata îl vede pe Sir Lancelot. Izbită de frumuseţea nemaiîntâlnită a cavalerului, îşi pierde capul, îi face cu mână şi se uită pe fereastră la el. Într-o clipă pânza pe care ea o tot ţesuse zboară afară iar oglinda se sparge. „Blestemul s-a abătut asupra mea” a murmurat disperată Doamna de Shalott. Fuge din castel, se urcă într-o barcă şi pluteşte către Camelot, reşedinţa lui Lancelot. Moare însă înainte să ajungă la castel iar când Sir Lancelot o vede, este uimit de frumuseţea ei şi îi organizează cele mai scumpe funeralii posibile.

O dragoste neîmpărtăşită, un destin tragic şi un final dramatic. Este o poveste medievală tipică pentru sursele de inspiraţie ale prerafaeliţilor. Waterhouse a ales momnetul cheie. Fata vrea să-l mai vadă încă o dată pe Lancelot, măcar o dată, dar presimte că sfârşitul e aproape şi că visul îi va rămâne neîmplinit. Observaţi: are privirea fixată pe crucifix, cele 3 lumânări sunt aprinse iar figura ei este mai mult decât sugestivă. Waterhouse o înfăţişează inclusiv cu o parte din pânza pe care a fost condamnată să o ţeasă o viaţă întreagă. S-a interpretat că povestea este o metaforă pentru condiţia artistului: pânza fetei este o reflecţie a lumii reale exact ca opera unui artist iar izolarea este o condiţie necesară pentru crearea unei opere de artă. Nu ai voie să te abaţi de la acest stil de viaţă astfel uite-te ce s-a întâmplat cu Doamna de Shalott. Acesta pare a fi mesajul pentru artist. Însă chiar și un om oarecare va cădea pe gânduri când va vedea „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse.

Cosmin Minea

pag.88

ARCHITECTONICS OF ART

ENCUENTRO The architectonics of art When we say Oscar Niemeyer, we say Brazil and vice versa.

When we say Oscar Niemeyer, we say Brazil and vice versa. And this since 1939, when Niemeyer assumed the leadership of the team of architects Lúcio Costa, Carlos Leão, Affonso Eduardo Reidy, Jorge Moreira, Ernani Vasconcellos, with Le Corbusier as a consultant, while having the major task of (re)difining the ‘novo homem, Brasileiro e moderno’ (new man, Brazilian and modern) given by the Ministery.

Take some good minutes and look at the Brasilia's architecture. You should see the Ministries Esplanade with several Niemeyer's buildings: the National Congress, the Cathedral, the National Museum and the National Library.

You should observe an extraordinary coherence, a stylistic unity and the harmonious volumes and materials employed, all a mark of a very special way to think the urban space, based on the attention payed to the details, wheather it's about shapes, whetaher it's about the expression.

Perhaps the most discussed and controversed architecture of Niemeyer is the most recent one, and on well-founded arguments. We talk about that one from 1960 to 2000, or, more precisely, to present. We talk here for exemple about The National Congress of Brasil (1960), Palacio de planalto (1960), The Juscelino Kubitschek Memorial(1981), The Niteroy Contemporany Art Museum (1996), or even The National Museum Honestino Guimaraès.

“It is not the right angle that attracts me, nor the straight line, hard and inflexible, created by man. What attracts me is the free and sensual curve — the curve that I find in the mountains of my country, in the sinuous course of its rivers, in the body of the beloved woman. “ (Oscar Niemeyer) In 1996, at the age of 89, he created the Niteroy Contemporany Art Museum (In Niteroi, a city next to Rio de Janeiro). The building flies from a rock, giving a view of the Guanabara Bay, Rio de Janeiro and Sugarloaf Mountain.

On 12 december 2010, on his 103 th anniversary, Patricia Parinejad exhibited a selection of photos with Oscar Niemeyer's buildings in the Niteroy Contemporany Art Museum.

pag.89

ARCHITECTONICS OF ART

Encuentro

Patricia Parinejad transforms the moment of meeting Niemeyer's architecture in a moment of visual poetry, through her photograpghy

Palacio de Planalto - copyright Patricia Parinejad

ARCHITECTONICS OF ART

ENCUENTRO

The Metropolitan Cathedral Nossa Senhora Aparecida - copyright Patricia Parinejad

ARCHITECTONICS OF ART Encuentro (Encounter) is the perfect proove of the ingenious connection between art and architecture, this time between Patricia Parinejad and Oscar Niemeyer.

The exhibition presents some of the brasilian's architectural works, a beautiful <<road >> followed by Patricia Parinejad during the last five years.

She is impressed by what she sees. When you are in front of one of Niemeyer's volumes, you can't pass away withought being touched.

This is the meaning of the exhibition: the meeting point (see Encuentro) between architecture and photography, in one of Niemeyer's projects. A context for a volumetric vision, expressed through feelings, this is what Patricia Parinejad proposes to the public.

We see an architecture of emotions, but also the attention payed to details. We see a sensible eye and the volumes as an intrigue.

What have Oscar Niemeyer and Patricia Parinejad in common? A sensitive way to think and to see the environment, but also a expression of transparency, a desire to present perhaps a better world, or at least another view of what we meet, of what we have in front of the eyes.

After all, they work with feelings and they do express them through their works.

In Patricia Parinejad's photos, we see the attention payed to skies and clouds, to lights and transparencies, to contrasts and harmonies. The photo becomes a watercolour.

Composition is everything. We feel that from her art, we can also feel from Niemeyer's architecture.

In a very far away thinking, I see her photos as haiku-s: the pleasure of the moment, that kind of ukiyo-e researched. We've got the rhythm imposed by a sensitive eye, we've got also a refference to the details of this nature.

If we look at her photos, we see the evident impact of the architecture in cause. We feel the volumes through the images that express them. It's a connection that is established from the moment we try to think the things we see. We consume and sometimes we assume this time. We go beyond the lines, beyond the volumes, beyond the concrete reality. After all, it's an invitation to follow or to create mentally a road faraway from us, but there where the object really is. We depict reality to repict it on a mental view, on a mental thinking. We want to follow that road, to see what is really there.

Encuentro is an exhibition, but also a invitation to re-think Oscar Nimeyer's architecture.

Patricia Parinejad just transforms the moment of meeting with his works in a moment of visual poetry.

And I find this sincere expression as the confirmation of the importance of that architecture.

They are some volumes alive, that haven't finished their role: they still inspire, they still communicate. The dialogue is not over.

Encuentro is an exhibition organised from 12 December 2010 to 31 March 2011 and curated by Guilherme Bueno. This is the first in-depth project about Niemeyer by a woman.

Sponsors of the exhibition: Hahnemuhle Fine Art, Imagem Impressa, Solucao e Imagem, Fasano Hotels, Suzanne Deal Both and David Both, Austin, Texas.

pag.92

ARCHITECTONICS OF ART Patricia Parinejad is a German-Persian photographer that took the Official Honorable Mention of the 2009 International Photography Awards for 'GREEN ART and has done work for many clients as: Air France, Tasche, Armani. She works as a contributing photographer for the German and international press and will publish in 2011 a book with the German publisher Kehrer Verlag featuring a comprehensive photographic essai about Oscar Niemeyer's Laura Mihalca architecture.

The Juscelino Kubitschek Memorial - copyright Patricia Parinejad

The Niteroi Contemporany Art Museum copyright: Patricia Parinejad

pag.93

ENCUENTRO

ARCHITECTONICS OF ART

The National Congress of Brasil - Copyright Patricia Parinejad

High Violet

BUZUNARUL MUZICAL Întotdeauna este fascinant să prinzi punctul în care o formaţie evoluează de la statutul de trupă underground la cel în care reuşeşte să adune mii de fani la un concert. În acest punct au ajuns de curând şi new-york-ezii de la The National, care au cântat săptămâna trecută pe Brixton Arena din Londra (capacitate - 5000 de suflete), reuşind să vândă toate biletele trei nopţi la rând. Cum au ajuns aici? Au avut răbdare.

The National au devenit populari într-un mod cât se poate de tradiţional, adică au scos câteva albume foarte bune pe care le-au cântat ori de câte ori au avut ocazia.

Trupa s-a format în anul 1999, în Brooklyn, când două perechi de fraţi alături de Matt Berninger au început să înregistreze tot felul de demo-uri mai în joacă, mai în serios şi totuşi mai mult pentru a-şi ocupă timpul. Toate acele demo-uri au format în cele din urmă primul lor album care poartă chiar numele formaţiei şi care a fost lansat în 2001.

Acesta a fost urmat doi ani mai târziu de „Sad Songs for Dirty Lovers” şi de EP-ul „Cherry Tree” în 2004. Deşi lansaseră două albume, de-abia după cel de-al treilea („Alligator”), formaţia a început să atragă atenţia publicului. Totuşi criticile pozitive au început să curgă de-abia odată cu cel de-al patrulea album al trupei, „Boxer”, în 2007.

The National fac parte dintr-un gen al muzicii încărcat cu tot felul de principii etice, în care imaturitatea nu are loc şi care şi-a pierdut cumva încărcătura clasică în favoarea ideilor abstracte şi a sampler-ului lipsit de orice încărcătură emoţională. Cu toatea astea membrii formaţiei trebuie aplaudaţi pentru reuşită lor de a face trei albume excepţionale care nu au nicio legătură cu tot ce am spus mai sus. E nevoie de curaj pentru a face astfel de muzică, dar atunci când o asculţi îţi dai seama cât de nonşalant o fac ei. Puteţi spune orice despre vocea monotonă a lui Berninger sau despre versurile lui uneori indescifrabile, dar nu există niciun fel de armură în spatele care să ascundă faptul că muzicienii simt aceleaşi lucruri ca oricine altcineva. Versurile sunt sincere, fără ascunzişuri.

Noul lor album „High Violet”, merge dincolo de nebuniile tinereţii. Este atât un nou pas cât şi o nouă eră pentru The National. Sunetul general nu este foarte diferit, din contră, este la fel de pur ca şi pe albumele precedente, însă există o atitudine complet diferită care îl separă de tot ce au făcut anterior.

Primul cântec, „Terrible Love” , este liniştit, cu chitări şi note de pian care accentueza fiecare măsură, până în momentul în care se aude corul care îi dă mai multă energie. Şi toate aceste instrumente sunt învăluite în sunetul tobelor lui Brian Devendorf. „Conversation 16” ar putea fi cea mai bună melodie a albumului şi cu siguranţă îi pune în valoare pe toţi membrii formaţiei. Tobele sunt absolut perfecte alături de chitări şi cor şi crează o atmosferă fantastică pentru vocea lui Berninger care nu este deloc monotonă. „High Violet” nu are momente slabe, fiind un album de o calitate excepţională. Deşi fanii The National nu vor fi surprinşi de acest lucru, albumul reprezintă o realizare impresionantă, ţinând cont de faptul că trupa nu este nici pe departe în apogeul carierei.

Matt Berninger vine cu o mulţime de trucuri vocale şi cu toată energia brută de pe „Alligator”.

Trupa a reuşit să atingă succesul fără a-şi compromite stilul muzical şi fără a-şi dilua profunzimea sau intensitatea versurilor.

Dacă The National se ridică deasupra majorităţii trupelor de gen este şi pentru faptul că scriu despre momente reale, mai degrabă decât despre unele ideale. Personajele din cântecele lor au job-uri veridice, au parte de sex neinteresant, se îmbată şi se mint unul pe celălalt.

Otilia

pag.95