Art Out nr. 11 by Art Out Magazine

Echipa

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare. ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694 Art Out nr. 11 Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Director: Laura Lucia Mihalca Director adjunct: Alexandru Găvan Redactor şef: Laura Lucia Mihalca Redactor adjunct: Mihai Moldoveanu Echipa redacţională Andreea Giorgiana Nicolae Aylin Bayhan Cristina Niculae Ioana Niţică Iulia Ardelean Laura Lucia Mihalca Mihai Moldoveanu Redactori colaboratori Adrian Grauenfels Anatol Reghintovschi Cristian Ungureanu Diana Guţu Elias Lazarus Emilia Cernăianu Irina Boga Maria Alexe Mihai Racu Miruna Hașegan Ovidiu Bufnilă Pavel Șușară Steluța Călin Ștefan Lucian Mureșanu Valery Oisteanu

Corectura: www.corectura.ro Grafică copertă: Ruxandra Marin Design & DTP: Alina Daniela Nicu Webadmin: Alexandru Alexandrescu Responsabil comunicare & marketing: Simona Maria Vladu

Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neapărat ale membrilor redacţiei. Contact: www.artout.ro; redactie@artout.ro

Editorial

Să reclădim Hanul Ancuţei ! Avem nevoie de poveşti, ele ne stimulează imaginaţia şi creativitatea, ne fac să credem că lucruri care iniţial păreau imposibile pot fi posibile. Poveştile dau speranţa unei lumi mai bune celor care cred în ele. Nu în ultimul rând, poveştile sunt elemente care ne construiesc gândirea şi sufletul. Şi atunci când spun asta, mă gândesc la povestea „facerii lumii” şi la cea a apocalipsei, la faptele din Biblie, la poveştile de dragoste, la poveştile care descriu viaţa şi opera marilor inventatori, ale oamenilor de ştiinţă sau ale artiştilor, dar mai ales la poveştile care, într-o măsură mai mică sau mai mare, au guvernat copilăria fiecăruia dintre noi. De mici, unii dintre noi s-au imaginat a fi eroi cu puteri supranaturale sau prinţi, regi, preşedinţi. Foarte multe dintre noi şi-au imaginat în copilărie că sunt prinţese, regine şi, mai recent, cântăreţe, actriţe, creatoare de modă sau fotomodele. Acea credinţă că poţi fi orice doreşti, pe care o au copiii, îi ajută nu doar să aibă încredere în ei, dar şi să poată crede că ei pot orice, că nimic nu îi poate împiedica să realizeze ceea ce îşi doresc. Odată deveniţi adulţi, pierdem această credinţă, o dată cu primele deziluzii, odată cu primele eşecuri, mai mici sau mai mari. Nu ar trebui. Ar trebui să luptăm în continuare pentru acel univers al nostru în care suntem ceea ce vrem să fim. Ar trebui să luptam ca viaţa să fie realitatea viselor noastre, să fie scena lor. Cred că sufletul unui om e cu atât mai frumos, cu cât păstrează ceva din spiritul de copil, cu cât are mai multă speranţă şi încredere că el poate orice/ totul, că nimic nu îl poate împiedica să îşi îndeplinească dorinţele şi visele. În acest număr, vorbim despre poveşti şi despre rolul lor în viaţa noastră. Propun generic să reclădim Hanul Ancuţei, gândindu-mă la un loc şi un timp care să fie mereu prezente în viaţa noastră şi care să conţină acea „poveste în poveste”, acea povestire în ramă. Spuneţi ce visaţi, ce speraţi şi ce doriţi celor dragi. Nu uitaţi povestea din spatele operelor de artă sau din spatele proiectelor de arhitectură. Povestiţi prin voi şi prin ceea ce faceţi.

Laura Lucia Mihalca Director - redactor şef

Editorial

A XI-a poveste cu același titlu: ArtOut. Numărul 11 ne spune poveşti. De unde vin ele? Din mâna talentată care prinde cadrele perfecte cu un aparat foto pe măsură, sau desenează, pictează, purtată de sentimente. Ei sunt oamenii noștri. Trei povești prind contur și la MNAR, sub ochii redactorilor plecați în căutarea frumosului. În Argentina, povestea poartă și un nume atrăgător: ”Grădina Otrăvurilor”. Își așteaptă cititorii. Povestirile în ramă dau tonul, urmate de cadre shakespeariene, de umbre care ne pun pe gânduri și de simfonia norilor. Și pentru că ”suntem în cuvânt și-n toate floare de latinitate sub un cer cu stele sudice”, ne întoarcem în trecut, sub aceeași Stea, regăsindu-l și pe cel pe care francezii îl numesc Michel-Ange. Ne oprim apoi în inima Bucureștiului, Calea Șerban Vodă nr. 33 și batem la ușa Casei Voina. Un gând din secolul trecut reînvie pentru o clipă CoBrA. Ne duce apoi cu sine peste ocean pentru a admira ”Almost Cobra” a lui Sasha Meret. Art Out își spune povestea. Vă invit să o citiți cu plăcere și de această dată. Într-o notă umoristică de final, rescriu vorbele lui Groucho Marx: ”Outside of a dog, a book is man’s best friend. Inside of a dog it’s too dark to read”. Nu vă rămâne decât să dați pagina...

Andreea Giorgiana Nicolae redactor permanent

Univers - Laura Lucia Mihalca

Cuprins

Art Out

nr. 11/2012, anul II

ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949 CUPRINS EDITORIAL de Laura Lucia Mihalca / Andreea Giorgiana Nicolae

pg. 5

OAMENI SI PROIECTELE LOR Inter view De vorbă cu Andreea Retinschi- Elias Lazarus De vorbă cu Georgian Constantin- Elias Lazarus Interviu cu pictorul Eduard Sandu- Mihai Moldoveanu De vorbă cu Lidia Alina Nicolae- Laura Lucia Mihalca Proiecte Design interior in sectorul rezidential – Pasadena, California, US, design by Laura Ivan Proiecte studențești Ioana Despina Camino Promisiuni – proiecte de master specializarea Arte Textile Ambientale

pg. pg. pg. pg.

12 18 22 25

pg. 30 pg. 36 pg. 40

RECENZII: CE AM VĂZUT, CITIT, AUZIT 3x3 Expo de Mihai Moldoveanu / Ioana Nițică / Cristina Niculae Expoziția Fluxus- Un posibil început- Steluța Călin Conexiuni textile, conexiuni culturale-Miruna Hașegan Buzunar literar Grădina Otrăvurilor, de Cristina Bajo – Emilia Cernăianu

pg. 43 pg. 46 pg. 49

pg. 52

POVESTIRE IN RAMĂ

Povestire în (-) ra-mă(-ta)- Ioana Nițică Umbra Doamnei de la Poenari– Ștefan Lucian Mureșanu God as Geometer- Cristian Ungureanu Simfonia norilor- Ovidiu Bufnilă Cadru în cadru sau despre vis și cele asemenea– Anatol Reghintovschi Spațiul meu/ Spațiul public- Mihai Racu Annie Leibovitz și povestea din spatele ramei- Aylin Bayhan București- Maastricht și retur- Maria Alexe

pg. pg. pg. pg. pg. pg. pg. pg.

53 54 57 58 59 62 66 78

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori Replici în oglinda- Mihai Eminescu- Andreea Giorgiana Nicolae Michelangelo Buonarroti– Mihai Moldoveanu

pg. 84 pg. 85

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN Case care nu mai plâng Casa de târgoveț – Diana Guţu

pg. 86

PREMIUM BONUS Sasha Meret: ,,The Plastic Menagerie’’ – Valery Oisteanu Sasha Maret at MAD Museum Show– Valery Osteanu Arta văzută de Adrian Grauenfels CoBrA, vizualul fără bariere- Adrian Grauenfels Barocul în nuanță engleză-Albion– Irina Boga Vedere de pe acoperișul lumii-Pavel Șușară Art Out Story- Corina Barbir

pg. 92 pg. 94 pg. pg. pg. pg.

95 100 102 104

Parteneri media

Parteneriat media

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View

De vorbă cu Andreea Retinschi – Elias Lazarus Despre domnişoara Andreea Retinschi pot spune si pot scrie multe, si tot nu ar fi de ajuns. Subiectiv fiind consider ca este unu dintre cei mai buni fotografi din România. Întotdeauna în cautarea “frumosului” capteaza forme si culori, creeaza basme cu personaje dintr-o epoca de mult apusă sau dintr-un viitor apropiat. Dovada stând în portofoliul publicat “world-wide-web” pentru a fi admirat. Mai multe despre Andreea Retinschi în rândurile ce vor urma... Elias Lazarus: Cine este Andreea Retinschi pentru cei care nu stiu? Andreea Retinschi: O fotografă roscată, cu multe pisici, care apreciază sushi, berea si zilele ploioase. E.L.: Care a fost primul aparat de fotografiat cu care ai lucrat? A.R.: Probabil un Kodak automat fără nici macar un zoom, clasicul "aparat al familiei”. Am început sa îl folosesc pe la 12 ani, iar prima mea fotografie cred că a fost cu nişte pisoi, am încercat sa îi aliniez compozitional, ca pe un triunghi. Aproape mi-a iesit. Primul aparat mai serios cu care am lucrat apoi, la 17 ani, a fost un Vivitar, care, în contrast cu Kodakul, era complet manual, dar tot pe film. Trageam doar pe film alb – negru şi îmi developam singură fotografiile. E.L.: Fotografie digitală sau fotografie pe film? A.R.: Pentru luxul de a fi comod, fotografia digitală, în mod clar. Pentru film, trebuie să ai timp, fie ca îl developezi tu sau altcineva, dureaza substansial mai mult decât un download de pe card. Dar anul acesta intenționez să revin la film, măcar parțial, mai exact să îmi găsesc timp să trag câteva cadre pe film la diverse şedinte. E.L.: Încearca să definesti fotografia în trei cuvinte. A.R.: Obsesie. Dar. Subliminal.

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View E.L.: Unde ai expus pâna în prezent? Iți doreşti să expui într-un loc anume? A.R.: Am început cu prezența în expozițiile anuale de la facultatea mea, apoi ca finalistă la un concurs național organizat de Doina Levintza, feature artist la un eveniment artistic si muzical în Control, la un eveniment de artă în parcul Kiseleff, de curând la deschiderea noului lounge în Kulturhaus, iar ultimul, în toamnă, a fost prima mea expoziție ca unic expozant, în Atelierul de productie, la un eveniment Dharma Creative. Acum nu îmi doresc un loc anume, dar aş vrea sa îmi organizez singură, pentru prima oară, un vernisaj prin primavară-vară. Am primit invitații pentru vernisaje solo la Timişoara, Cluj si Sibiu şi sper să reuşesc să particip măcar la unul din acestea. E.L.: Cum te promovezi ca şi artist independent? A.R.: Stau acasă si aştept sa fiu descoperită. Nu e foarte eficient. E.L.: Ai accepta şi alte proiecte foto în afară de cele fashion? A.R.: Doar pentru că, în unele fotografii, modelele mele au haine pe ele, asta nu înseamnă că Proiectul este fashion. Eu mă axez pe portretistică, dar sunt complet deschisă către proiecte foto noi din orice categorie, pâna la urmă fac şi nuduri, mi-ar plăcea să încep o idee de portretistică pentru animale, şi nu mulți ştiu, dar mă ocup şi de evenimente, chiar a început să-mi placă adrenalina pe care ți-o dă fuga după momentul perfect, atunci când nu poți opri acțiunea, astfel încât lumea sa stea lumea cum vrei tu. E.L.: Din ce te inspiri pentru o şedinta/un set? A.R.: Muzică, pictură, natură, arhitectură, oameni, vise. E.L.: Atunci când te ocupi de prelucrarea unei fotografii, cum ştii când să te opreşti? A.R.: E un sentiment de calm si împlinire. Când nu ai nimerit-o înca, parcă ai avea un mic ghimpe in inimă. Se aplică si pentru “acel cadru” din timpul şedintei foto, simți când l-ai prins. Cel mai Mult durează la o fotografie să îi caut cromatica potrivita, şi uneori îmi iese din prima, alteori Încerc diverse lucruri chiar si ore întregi. Mă consult cu prietenii, ei îmi spun ca e OK, dar eu Înca simt ca lipseste ceva. Nu e bine sa stai prea mult la o fotografie, daca ai facut acest lucru, e bine să te mai ridici, să te uiti pe geam şi apoi să te întorci iar la imagine cu capul limpede. De multe ori, rezultatul va fi faptul ca o vei lua de la început.

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View E.L.: Pentru tine există un subiect care nu merită fotografiat? A.R.: Pentru fiecare exista un subiect care nu este interesant de fotografiat, dar care pentru altcineva este cel mai interesant. E.L.: Cât de mult te-au ajutat studiile si cât de mult ai învățat singură în materie de fotografie? A.R.: Eu consider ca detaliile cele mai definitorii ale exprimării mele fotografice mi le-am format singură. La facultate am realizat multă fotografie de studio, cu lumină continuă sau cu blitzuri, şi de acest tip de fotografie m-am îndepartat imediat ce am terminat cursurile si m-am axat pe lumina naturală, pe capacitățile locațiilor exterioare etc. E.L.: În acest domeniu se fac anumite compromisuri. Ce compromisuri ai făcut sau ai fi dispusă sa faci? A.R.: În general, compromisul cel mai des întâlnit este să lucrezi pe bani mai puțini sau mai deloc. Încerc sa mă las. La un moment dat, realizezi că e vorba de timpul tău, pe care nu ți-l mai dă nimeni înapoi, şi de sănătatea ta (fizică, dar mai ales mentală, cu unii clienți). E.L.: Dacă nu te-ai ocupa cu fotografia pe ce domeniu te-ai axa? A.R.: Psihologie. E.L.: În ultimii ani, tot mai mulți adolescenți se "arunca" în acest domeniu. Ce părere ai despre acest fenomen? A.R.: Cred ca toți trebuie sa începem de undeva. Fotografia e un proces care se învață. Da, sunt mulți adolescenți care îşi numesc pozele “artă”şi sunt foarte mândri de ceea ce poate părea pentru cineva cu un ochi antrenat un kitsch. Dar, cine ştie, într-un an – doi, aceiaşi adolescenți se pot maturiza, transformându-se în fotografi talentați. Henry Cartier Bresson a spus: “Primele tale 10.000 de fotografii vor fi cele mai proaste pe care le vei face”. Pe vremea fotografiei pe film, aceasta era o ironie, dar acum ar putea fi ceva plauzibil. Mai degrabă aş atrage atenția la fotografii care fac această meserie de 20-40 de ani, nu excelează şi nici nu o vor face, pentru că deja au trecut de mult de stadiul inițial, când se putea manifesta evoluția. Timpul investit în fotografie nu este egal neapărat cu o capacitate artistică, unii învață mai repede, alții, niciodată. E.L.: Observi diferențe majore între fotografia din România si cea din afară? A.R.: Nu am făcut un studiu, dar daca este o comparație la calitatea fotografiei, consider ca avem mulți fotografi talentați şi în România. E.L.: Se poate trăi doar din fotografie în România? A.R.: Sigur. Nu mă întreba însă şi cât de bine. Încă testez apele. E.L.: Un mesaj pentru cititorii Art Out. A.R.: Sfaturile cele mai bune în viată sunt cele mai simple, dar care s-au spus de atâtea ori încât au devenit clişee. În general, soluția pe care o cauți este lucrul cel mai evident, cel mai la indemâna, pe care în subconştient îl ştii şi tu, dar îți este frică să îl pui în aplicare din cauza consecințelor. Pentru că e mai uşor cu teoria decât cu practica. E nevoie de curaj. Dacă nu incerci, nu vei şti niciodată ce putea fi.

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View

De vorbă cu Georgian Constantin – Elias Lazarus Georgian Constantin, adesea confundat cu Costin Georgian (Da! La fel ca stația de metrou), este student în anul III, fotograf independent sau, din când în când, întruchiparea umană a roboțelului Bender, dovada că esențele tari se țin în sticluțe mici (Prietenii ştiu de ce). În continuare, vă propun să îl cunoaştem, cu povestiri şi stări de bine: Elias Lazarus: Cine eşti tu, cine este Georgian Constantin pentru cei care nu îl cunosc? Georgian Constantin: Georgian Constantin este student, are 21 de ani, merge pe 21 jumate şi îşi încearcă norocul în domeniul Ingineriei Instalațiilor, în cadrul Facultății de Instalații a Universității de Construcții Bucureşti. A ajuns în anul III. Nu e cea mai artistică profesie, este conştient de asta. E. L.: Cum s-a declanşat această pasiune pentru fotografie? G. C.: Nu pot sa pun degetul fix pe locul, timpul si modul în care a pornit. A fost, mai degrabă, o serie de influențe care mi-au deschis ochii spre asta. Cum ar fi faptul că tata obişnuia mereu să facă poze cu aparatul familiei, pe oriunde mergeam, aparat pe care l-am preluat apoi şi nu l-am lăsat pâna n-am înțeles ce înseamnă fiecare simbol. Apoi, a intrat în familie digitalul, în forma unui Canon Powershot, luat acum 8-9 ani, şi de-acolo pot să zic că a pornit cel mai tare "microbul”. Abia prin 2009 am pus mâna pe DSLR şi am început să iau totul puțin mai în serios. Încă învăț şi sper să nu ajung vreodata să zic că nu mai am nimic de învățat. Curiozitatea a jucat un rol decisiv. E. L.: De ce fotografie şi nu altceva? G. C.: Ştii, e ca şi cum ai zice:"De ce filme cu Bruce Lee si nu cu Van Damme?” (nu e cea mai fericită comparație, îmi cer scuze). Pur şi simplu, ne-am întâlnit în momentul potrivit şi ne-am înțeles din prima. Deşi relația e departe de a fi una perfectă. Îmi place, din când în când, să mai iau şi creionul şi să ma joc puțin, să schițez câte ceva, dar tot la fotografie mă întorc. Mi-aş dori mult să ştiu să cânt la chitară sau la tobe, ori să pictez digital, dar poate în viitor, cine ştie. Oricum, prima dragoste nu se uită!

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View E. L.: Ce reprezintă fotografia pentru tine? G. C.: Reprezintă un mod de expresie, o pasiune (oricine trebuie să aiba cel puțin una), un liant social (în sensul că mi-a creat nişte prietenii, unele chiar strânse), o profesie care, făcuta bine, poate oferi satisfacții mari şi, de ce nu, o plasă de salvare pentru momente mai grele! E. L.: Cum şi de unde ai învățat tot ce ştii despre fotografie? G. C.: N-am urmat vreun curs, o şcoală, nu am avut îndrumare profesională în domeniu, (deşi, poate, n-ar fi picat rău), în schimb, am încercat să citesc tot ce-mi cădea în mâna şi sub săgeata mouse-ului, de la cărti, reviste, pliante, pamflete pâna la vizionat tutoriale pe internet, pe site-uri de profil, urmărit artişti care ştiau ce faceau. Totul e destul de "la îndemâna” (mai ales ce e pe internet), trebuie doar să ai puțina voință. Odată cu pasiunea asta am cunoscut şi multe persoane gata să împărtăteşască două-trei “tips and tricks”. Cu multe am rămas chiar prieten bun, şi încă învătăm. E. L.: Ai avut un mentor în domeniul fotografic sau o persoană care te-a inspirat într-un mod anume? G. C.: O persoană fizică, tangibilă, nu. În schimb, m-am inspirat de la o pleiadă de artişti, români sau străini, cunoscuți sau nu, care reuşeau periodic, destul de des, să mă lase cu gura căscată, determinându-mă să vreau să vad mai mult. Ca sa-i strâng sub acelaşi acoperiş, foarte mulți dintre ei fac parte din comunitatea de pe Deviantart.com, unde activam împreună cu ceva timp în urmă. Încă mai intru, deşi n-am mai activat de mai bine de un an pe acolo (cam de când a apărut în viața mea Facebook, ciudat). Dar plănuiesc o revenire, fie doar pentru toată arta care se afla sub URL-ul acela. E. L.: Ai experimentat şi fotografia pe film, cu un Lomo rusesc, cum a fost acea experiență? G. C.: Da, aminteam mai sus de aparatul familiei, cu care "m-a vrăjit” tata. E acelaşi, un BeLOMO Vilia rusesc, de vreo 25-30 de ani. Este destul de raspândit, spre dezamagirea mea, care mă şi vedeam în brațe cu o raritate în momentul în care l-am redescoperit în dulapul părinților. Fiind un aparat destul de vechi, având deci controale manuale, vizor optic si setări limitate, a fost o experiență interesantă. Automatismele din aparatele moderne digitale iau mult din experiența unui aparat analog. Şi cum a fost prima ieşire mai serioasă (a se citi: când ştiam ce fac, sau aşa îmi plăcea să cred), am ales un film alb-negru, să fie ca la carte. Apoi m-am lovit de faptul că aproape nimeni nu mai developează filme albnegru. Am găsit, pâna la urma, deci am apucat să-mi vad eşecurile. La vreo patru-cinci cadre am considerat că am eşuat mai puțin, şi le-am păstrat. Acum aştept următoarea ieşire pe analog!

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View E. L.: Ce părere ai despre fotografia digitală, dar despre fotografia pe film? G. C.: Fotografia digitală e ca jocurile video. Fotografia pe film e ca viața reală. Dacă la digital ai loc de greşeală şi poți să faci un cadru până îți iese (dar depinde si de nivelul fiecaruia, unii reuşesc imediat), cele 36 de cadre din aparatul cu film nu permit la fel de multe greşeli. E. L.: Care este genul fotografic pe care îl abordezi cel mai des? G. C.: De când am început să experimentez cu ”digitala familiei”, mi-a plăcut să mă apropii şi să profit de puterea aparatului de a vedea ceea ce nu se observă uşor cu ochiul liber. Am început (ca majoritatea) cu fotografia macro. Dupa ce am pus mâna pe SLR, mi s-a deschis puțin apetitul şi către portretistică. Aş putea spune că acestea sunt genurile de suflet”, deşi nu mă dau la o parte din fața unui peisaj sau a unei alte oportunități care apare şi simt că merită. E. L.: Atunci când te ocupi de prelucrarea unei fotografii, când ştii că trebuie să te opreşti? G. C.: Nu-mi place să exagerez, motiv pentru care nu prelucrez excesiv. Asta nu înseamnă ca nu petrec ore bune in fața unei fotografii. Mă opresc când simt că am atins ce căutam sau am gasit ceva mai bun decât ceea ce voiam inițial. Mi s-a întâmplat să fiu mai mulțumit de ceea ce a ieşit imediat din aparat decât de ce am reusit în trei ore de prelucrare şi să las lucrarea brută. E. L.: Pâna unde vrei să ajungi cu această pasiune? G. C.: Ar fi un vis împlinit să pot face ceea ce-mi place şi să nu fiu nevoit să fac altceva, niciodată. Dar cum nu toate visele se îndeplinesc, aş fi mulțumit să ajung să fiu cunoscut şi apreciat de o mâna de oameni, poate şi să scot ceva bani, să-mi iau o bere şi cauciucuri pentru Ferrari! E. L.: În ultimii ani, tot mai mulți adolescenți "se aruncă" în acest domeniu. Ce părere ai despre acest fenomen? G. C.: Oricine e liber să facă ce-i place. Şi eu fac parte din valul de adolescenți. Unii sunt chiar buni, şi-i apreciez. O mare influență asupra fenomenului o are, cu siguranță, scăderea prețului aparatelor DSLR, care a permis accesul la fotografia de calitate aproape oricui. E totuşi un hobby destul de scump, care era şi mai scump înainte. Dar de ce ar fi greu de crezut că, pur şi simplu, tinerii sunt mai creativi în ultimii ani?

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View E. L.: Care sunt fotografii tăi preferați? G. C.: Sunt mulți, foarte mulți, unii nefiind atât de cunoscuți (probabil fiindcă n-au murit încă). Pentru a nu începe să-i enumar doar de dragul de a face acest lucru, n-am să amintesc decât doi, de la noi, care mi-au venit acum în minte. Îmi plac Sorin Onişor şi Vlad Eftenie. Dar repet, sunt doi din mulți. E. L.: În ce masură te inspiri din fotografiile altor artişti? G. C.: Evit să copiez, deci dacă mă inspir, încerc să nu trec mai departe de o postura uşor similară (la portrete), poate văd o fotografie care arată într-un fel anume şi încerc ceva similar la culori. Aşadar, pe linia asta merg. Mă inspir puțin şi încerc să pun mai mult de la mine. Oricum, fără să faci ce au făcut alții înainte nu prea ai cum să inveți E. L.: Ce îi trebuie unui fotograf ca să se afirme? G. C.: Dacă afli, să-mi spui şi mie, îți ramân dator! E. L.: Cum te promovezi ca artist, ca fotograf independent? G. C.: La capitolul acesta am deficiențe, în sensul că nu am făcut cât aş fi putut să fac. Promovarea mea se rezumă acum doar la mediul virtual (Facebook, şi ce a rămas pe Deviantart) şi la o duzină de prieteni (nu prieteni de Facebook), care ştiu că mai pun mâna pe aparat din când în când. Sper să ia ființă cândva ?i www.[.........]Photo.ro (înca nu m-am decis în privința numelui) şi să văd o evoluție pâna atunci. E. L.: Un mesaj pentru cititorii Art Out. G. C.: Găseşte ceva ce îți place şi insistă pe el, epuizează-l, lasă-l şi ia-l din nou, nu ştii niciodată ce iese. Şi citeşte Art Out!

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View

Interviu cu pictorul Eduard Sandu

Eduard Sandu

Pictorul Eduard Sandu s-a născut pe 10 iulie 1967, în Bacău. A terminat liceul în 1985, în Tecuci, unde locuiește și în prezent. Încă de mic s-a simțit atras de arta picturii, însă fără a urma studii de specialitate. În armată s-a remarcat tot prin pictură, fiind un veritabil soldat-pictor. Apoi, după revoluție, s-a hotărât să trăiască din pictură. Și a reușit! Tablourile sale se bucură de un uriaș succes în rândul amatorilor de artă și al vedetelor. Operele sale au ajuns chiar și în casa sopranei Angela Gheorghiu, care l-a sprijinit în organizarea unei expoziții, în 2009, la Tecuci. Dar mai multe vom afla chiar de la Domnia Sa: Mihai Moldoveanu: Mă bucur mult că am ajuns la dumneavoastră chiar prin intermediul unui client care vă admiră operele. Și iată că mă văd în situația să încep direct, poate chiar abrupt: cum ajung oamenii să vă descopere? Sandu: Din Eduard câte mi-am dat seama, iubitorii de frumos fac parte dintr-o organizaţie secretă şi mă promovează discutând şi văzând unii la alţii lucrările mele. Serios vorbind, acesta e unul din modurile în care lumea află despre mine şi despre munca mea: oamenii văd lucrările mele la cei care leau cumpărat şi apoi mă caută. Sunt prezent şi pe multe siteuri de artă, am galeriile mele cu lucrări, şi de acolo apar mereu persoane interesate de ceea ce fac. Mediul online chiar oferă posibilitatea de a fi remarcat şi cunoscut, e foarte comod şi simplu să descoperi artişti şi opera lor - şi eu o fac adeseori cu multă plăcere. M.M.: Am văzut că aveți un număr foarte mare de clienți, printre care și celebrități. Near interesa, dacă ne-ați putea spune, cum ați ajuns să o cunoașteți pe Angela Gheorghiu? E.S.: Răspunsul la această întrebare se leagă de

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View cel anterior. În acelaşi mod află despre mine şi celebritatile, ca Angela Gheorghiu, sau persaoanele mai putin cunoscute, dar de o mare calitate intelectuală, provenind din lumea culturală, academică, şi de a căror preţuire mă bucur şi sunt onorat. M.M.: Și acum vă propun să ne întoarcem în timp: când ați simțit pentru prima oară chemarea pentru pictură? E.S.: Exista un clişeu inevitabil aici: DE CÂND MĂ ŞTIU. Şi e adevărat, am simţit dorinţa de a desena, de a picta, de a mă juca amestecând culori şi conturând forme. Ca să fiu mai exact, plăcerea de a desena am simţit-o din momentul când am fost capabil să ţin un creion în mână. Mâzgăleam orice petic de hârtie (îmi amintesc cum desenam şi pe manşeta ziarelor, în spaţiul acela îngust, astfel aveam mereu reproşuri din partea bunicului că-i stricam ziarul.) MM: Cum au reacționat cei din jurul dumneavoastră atunci când v-ați descoperit talentul? V-au sprijinit destinul artistic? E.S.: Evident că eram privit la început cu oarecare curiozitate de către ai mei, apoi cu plăcerea de a şti că am o asemenea aptitudine care se solda cu rezultate concrete şi imediate. Umpleam caietele de şcoală cu desene şi schiţe, fapt care nu întotdeauna a fost văzut cu ochi buni... Atât cât s-a putut, am fost încurajat în copilărie, iar când am crescut, mi-au fost aproape şi m-au susţinut în demersul meu. M.M.: Ați avut vreun mentor sau vreun profesor spiritual? E.S.: Sunt mulţi artişti sau oameni de cultură a căror influenţă am resimţit-o, admirându-le opera şi viaţa, citind sau descoperindu-i de la distanţă, dar pe cineva care să mă îndrume de aproape pe acest drum nu am avut. Sunt un autodidact, însă în ultimii ani mă bucur de prietenia unor artişti pe care-i preţuiesc în mod deosebit şi a căror

influenţă şi-a pus amprenta pe felul în care lucrez şi mă exprim plastic. M.M.: Cum a fost perioada din armată? Cum ați ajuns soldatul-pictor? E.S.: Pur şi simplu - dacă tot eram în armată -, am încercat să fac tot ceea ce-mi place şi în felul acesta să transform o perioadă care îndeobşte era considerată monotonă şi lipsită de mari satisfacţii într-una utilă şi plăcută. Mi-a reuşit, bucurându-mă de încrederea şi de admiraţia unor ofiţeri cu suflet sensibil la frumos şi speculând într-un fel un aspect al armatei de atunci. Eram la biroul politic, unde propaganda vizuală (lozinci şi panouri cu texte mobilizatoare pentru tinerii comunişti ce-şi apărau patria) a căpătat şi o latură artistică, şi puteam picta în voie ceea ce îmi plăcea, alături de lucrările impuse. Aşa erau vremurile atunci, dar a fost o perioadă frumoasă de care-mi amintesc cu plăcere. M.M.: V-ați hotărât apoi să trăiți din pictură. Cum a fost începutul carierei dumneavoastră? E.S: Aveam 22 de ani în 1989, abia mă căsătorisem şi trebuia să trăiesc din ceva. Pentru că pictura era şi pasiune, dar şi un mijloc de a câştiga bani, în entuziasmul de după revoluţie mi s-a părut cea mai bună

alternativă. M.M.: Ați avut dintotdeauna același stil? Care a fost evoluția stilistică a pictorului Eduard Sandu? E.S.: Nimeni nu rămâne ancorat într-o manieră de a lucra toată viaţa. Există evoluţii, transformări, momente de cumpănă sau revolte care se regăsesc în opera tuturor artiştilor. Evident că şi felul în care pictez eu a trecut prin diverse etape, însă de fiecare dată am încercat să lucrez din ce în ce mai bine, exprimarea plastică să fie cât mai sinceră şi din suflet, în aşa fel încât evoluţia să vină de la sine. M.M.: Cărui stil considerați că-i aparțineți? E.S.: Îmi place foarte mult impresionismul, însă stilul meu cred că s-ar putea defini ca fiind realist-impresionist. M.M.: Dumneavoastră alegeți subiectele picturilor sau ele vă aleg pe dumneavoastră? E.S.: Pictez ceea ce îmi place şi ştiu să fac mai bine. Probabil că se împletesc cele două aspecte ale întrebării - e ca un fel de atracţie reciprocă: eu caut subiectul, iar el ştie cum să mă capteze. M.M.: Cum simțiți că este pictura contemporană românească? E.S.: Extrem de variată, eclectică, cu influenţe de tot felul... Globalizarea se

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View manifestă şi aici din plin, în aşa fel încât specificul local tinde să dispară. Sunt curente, tendinţe care aparţin artei universale, nu doar spaţiului românesc exclusiv. M.M.: Cum credeți că se încadrează pictura dumneavoastră în peisajul picturii românești contemporane? E.S.: Nu mă pot încadra singur într-un spaţiu atât de vast şi de stratificat. Ar fi o dovadă de infatuare să mă plasez pe o oarecare poziţie de unul singur. Realizez în special peisaj, aşa că sunt unul dintre peisagişti! M.M.: Delacroix sau David? E.S.: Delacroix îmi place mai mult, dar şi David e un mare pictor. M.M.: Monet sau Dali? E.S.: Cu siguranţă, Monet, unul dintre părinţii impresionismului atât de apropiat sufletului meu. Dali nu are ce căuta în această comparaţie, deşi îl admir extrem de mult şi e unul dintre marii vizionari ai secolului al XX-lea. E greu să stabilesc o relaţie între cei doi şi să-i compar, fiecare fiind genial şi creativ, deschizător de drumuri pentru generaţii întregi. M.M.: Aveți pictori preferați sau pictori care nu vă plac? E.S.: Mi se pare normal să ai favoriţi, am o mulţime de preferaţi de suflet. E o chestiune psihologică să te simţi mai aproape de cei cu care te identifici, de cei care-mi sunt idoli sau modele. Faptul că unii nu reuşesc să-mi transmită (sau nu pot eu recepta cum se cuvine) mesajul lor estetic nu înseamnă că arta lor e mai puţin valoroasă, ci doar că nu sunt foarte apropiat de stilul lor. M.M.: Ce proiecte aveți pe viitor? E.S.: Proiectul principal este să pictez, s-o fac atât de bine pe cât pot în aşa fel încât să fiu mulţumit şi eu, şi cei cărora mă adresez prin pictura mea. Urmează să conturez următoarea expoziţie, să am un concept închegat şi bine ilustrat al etapei în care mă aflu acum. M.M.: Deși sunteți pictor, aveți

și proiecte din alte ramuri ale artei? E.S.: Mă concentrez pe pictură fiindcă asta ştiu să fac. A existat, la un moment dat, anul acesta, un proiect interesant în care teatrul şi pictura s-ar fi îmbinat, însă condiţiile dificile (mai ales cele financiare) nu au permis dezvoltarea şi finalizarea lui, deocamdată. M.M.: Întrebare mai grea: ce reprezintă pictura pentru dumneavoastră? Dacă nu ați mai putea picta, ce ați face? E.S.: Chiar e grea întrebarea aceasta. Pictura reprezintă viaţa mea, modul meu de a fi. Fără pictură... nu aş mai fi eu, cel de acum. Probabil aş vieţui cumva, dar nu ar mai fi acelaşi lucru. M.M.: Care este cea mai impresionantă imagine pe care ați văzut-o vreodată? Dar cel mai frumos sunet auzit? E.S.: Felul cum receptezi un stimul depinde de momentul în care se petrece acest lucru, de starea din acea clipă. Vizualul este extrem de important pentru mine, şi am câteva imagini care m-au impresionat şi mi-au rămas întipărite în minte şi în suflet. Ele se asociază cu felul cum trăiam acele momente, sunt o fotogramă complexă şi delicată şi au căpătat în timp valoare de simbol, de ilustrare a inefabilului. Dimineţi,

apusuri, toamne pline de culoare sau mohorâte, chipuri expresive sau întâmplări neobişnuite... toate au şi o imagine clară, impresionantă pentru mine. Au şi sunet, au şi gust - toate simţurile vibrează atunci când ceva îşi face loc în sufletul meu. M.M.: Descrieți-ne, vă rugăm, o zi obișnuită din viața dumneavoastră. Cum începe, ce conține ea și cum se încheie. Încercați să-i asociați un miros, un gust, un sunet, o imagine. E.S.: Hm... Începe cu cafeaua, cu ţigara şi privitul pe fereastră, continuă cu rutina obişnuită (corespondenţa, o fugă pe net după noutăţi), pictatul cu tot ritualul pe care-l implică, o plimbare, seara, pentru relaxare şi apoi iar pictat... Un film, muzică, discuţii cu prietenii, cu familia... Încerc să fac fiecare zi să fie altfel, să fiu mulţumit de ceea ce trăiesc. M.M.: Vă mulțumim mult că ați acceptat invitația acestui interviu! Fotografii publicate cu acordul artistului. Mulţumim domnului Mihai Mehedinţu pentru intermedierea acestui interviu.

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View

De vorbă cu Lidia Alina Nicolae – Laura Lucia Mihalca Laura Lucia Mihalca: Ai terminat Grafica, dar văd că lucrările tale devin din ce în ce mai picturale. Povesteștene puțin despre parcursul tău artistic și academic. De ce grafică, de ce pictură? Lidia Alina Nicolae: Am început să desenez la doi ani, părinții mei chiar au păstrat primele mele două desene făcute cu carioca roșie, la care țin foarte mult. Până la începutul clasei a V-a nu s-a întâmplat nimic remarcabil în ceea ce privește dezvoltarea mea profesională, când, îndrumată de doamna profesoară de desen din școala generală, m-am înscris la examenul de admitere la Liceul de Arte Plastice N. Tonitza. Așa pot spune că a început parcursul meu artistic, care a continuat cu sfaturile domnului profesor Ion Dacian de a mă orienta ca specializare spre grafică. Astfel, etapele educaționale ulterioare au implicat licența și masterul la Universitatea Națională de Arte București, la secția de grafică. Cred că reiese de mai sus, m-am ”antrenat” în domeniul graficii și nu mă consider pictoriță, deși mulți mi se adresează astfel. Poate e doar o rămășiță întipărită în mintea noastră, și anume aceea că sistemul de învățământ ar modela sau ar pune bazele unui artist complet. Poate folosirea unor tehnici cum ar fi tempera, uleiul sau pastelul, atribuite teoretic picturii ca ramură artistică, creează această impresie, dar cred că deformarea profesională în ceea ce privește tendința de a reda figurativul, precum și uneori alegerile în materie de culoare, trădează graficianul deja format. Deci, cu pictura pot spune că mai degrabă cochetez, deși îmi place foarte mult să privesc și să analizez traseele tușelor marilor pictori. L.L.M.: Cum ai descrie ceea ce ai făcut în facultate? Au fost profesori care ți-au schimbat modul de a privi sau de a te exprima? L.A.N.: Îmi este greu să fac o selecție atât de drastică şi să cuprind în câteva cuvinte perioada facultății. Pot spune că a venit ca o completare a liceului (de asemenea, o perioadă foarte frumoasă a vieții mele), în special datorită faptului că am continuat să îi am alături pe colegii mei din liceu. Nu dau vreo notă ezoterică, doar că prin particularitatea disciplinei de învățământ, grupul a rămas destul de compact de-a lungul acestor ani. Probabil de aceea a putut fi vorba de o atmosferă relaxată încă de la început, fapt care ne-a ajutat să ne simțim ca o echipă. Aș prefera să nu mă limitez în a enumera niște nume ale foștilor mei profesori, chiar dacă am în memorie foarte bine imaginea fiecăruia, precum și amprenta lăsată în acei ani. De la o vreme am început să fiu atentă și la a-mi crea și dezvolta un stil propriu, încercând să accept să reflect doar anumite influențe din calupul de păreri care vin de la profesori, familie, prieteni, necunoscuți. Despre schimbări radicale nu cred că poate fi vorba, poate doar despre o evoluție și apoi despre o adaptare a exprimării pentru anumite subiecte. L.L.M.: Există colegi cu care lucrezi/ colaborezi acum sau de care te simți mai legată? L.A.N.: Contextul a făcut ca după încheierea facultății traseele noastre să devină din ce în ce mai diferite, dar păstrăm legătura și ne întâlnim cu plăcere de câte ori avem ocazia. Ca să fac povestea lungă scurtă, fostele baschetbaliste din echipa liceului îmi sunt în continuare apropiate. În prezent, colaborez cu persoane pe care le-am cunoscut ulterior facultății, dar care fac parte din breaslă. L.L.M.: Există artiști care te-au marcat în mod deosebit? L.A.N.: Și aici ar trebui să fac o lungă dezbatere, dar mai bine aleg câțiva dintre ei, cum

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View ar fi Albrecht Dűrer și Francisco de Goya, cei doi mari gravori ai lumii, care mi-au fost model la începutul traseului de grafician; Juan Miro, Jackson Pollok, Rembrandt van Rijn, Claude Monet și Constantin Brâncuși sunt doar unii dintre preferații mei. L.L.M.: Cum crezi că te situezi în cadrul artei contemporane românești? L.A.N.: Cred că este una dintre cele mai dificile întrebări. În primul rând, nu prea reușesc să înțeleg cadrul artei contemporane din cauza multitudinii de tendințe, iar în al doilea rând, în cea românească am impresia că nu știu unde mă poziționez. De ce?! Pentru că dorința generală în arta contemporană românească cred că este aceea de a șoca și de a exista violență în exprimare, fie prin subiect, fie prin culoare, fie prin mesaj. Personal, nu mă regăsesc în aceste tendințe, sau cel puțin nu în tendințele promovate în ultimii ani. L.L.M.: Cum ai caracteriza arta contemporană românească, în relație cu “ce e afară“? L.A.N.: Iată și cea de-a doua întrebare dificilă. Din păcate, nu suntem un popor la fel de educat din punct de vedere artistic ca altele, și din acestă cauză, cu toate încercările “noastre”, mi-e greu să cred că ne putem plasa în același context cu “arta de afară”. În percepția mea nu poate fi considerată o relație, mai degrabă arta românească se află într-o permanentă tentativă de a dezvolta o apropiere de ceea ce ar fi “afară”.... L.L.M.: Te gândești să abordezi și alte genuri ale artei, în afară de grafică și pictură? L.A.N.: Da, m-am gândit și mă gândesc în continuare la cum aș putea să variez mediul de exprimare pentru a fi și mai impresionant. Am aplicat deja unele idei, creând în seria “Urm“ obiecte din frunze de trestie, de papură, paie de grâu și hârtie, și este adevărat că sentimentul este unul deosebit atunci când rezultă altceva decât o imagine clasică. L.L.M.: Vorbește-ne puțin despre expoziția de la galeria Teatrului Odeon. Care e povestea ei ? Cum a început colaborarea cu Daanart Gallery? L.A.N.: Despre cei de la Danaart Gallery am aflat de pe internet și, ulterior, după recomandarea unei colege, i-am contactat, ne-am cunoscut și am considerat că avem interese comune. Așa a luat naștere colaborarea noastră. Prima expoziție de grup organizată de Danaart la care am participat a fost cea din perioada decembrie 2011 - ianuarie 2012 de la Subcărturesti. Galeria Odeon este unul dintre spațiile permanente ale Danaart și, cum îmi doream să fac o expoziție exclusiv de gravură, am considerat că aceste două elemente se potrivesc împreună. “Desene pe fier“ sau “Drawings on iron“ este un titlu care și-a dorit să trezească curiozitatea privitorului, ca acesta să vadă și să intelelagă ce sunt aceste desene pe fier. Expoziția cuprinde o selecție a gravurilor mele, alcătuită din serii de lucrări reprezentând ilustrație de carte, reproduceri, studii sau compoziții proprii. L.L.M.: De unde interesul pentru spațiul asiatic și culturile lui? L.A.N.: Curiozitatea pentru cultura asiatică a pornit acum

Bellu, aquaforte-aquatinta, 30x40 cm

Confort 2 imbunatatit, aquaforte-aquatinta, 18x26 cm

Prima, aquaforte-aquatinta, 10x10 cm

Prima, placa de fier, 10x10 cm

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Inter View câțiva ani, în urma unei sugestii a domnului Mircea Muntenescu, profesorul meu de grafică pe atunci. Atracția de moment a fost destul de intensă, dar vălul informațiilor noi a făcut ca atenția să se distribuie către mai multe necunoscute, însă nu a uitat de acest subiect intrigant. Spun intrigant pentru că acum, de când am început să îi aloc mai mult timp și să aflu mai multe detalii din domeniul social, cultural, religios sau artistic, descopăr că această civilizație este fascinantă și pe măsură ce mă adâncesc în documentare îmi oferă noi subiecte care îmi stârnesc curiozitatea și mă fac să nu știu care îmi place mai mult. L.L.M.: Ce îți dorești în viitorul apropiat? Ce planuri ai? L.A.N.: Nu le-aș numi planuri, gânduri de viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, fie ele artistice, fie pur profesionale. Sper să iasă ceva fain din proiectele actuale, fie din proiectul cu temă asiatică, fie din cel cu temă marină, aș vrea să păstrez o oarecare surpriză. L.L.M.: Tu alegi subiectele compozițiilor sau ele te aleg pe tine? L.A.N.: Nu sunt un artist care să își aștepte muza, lucrez la diverse opere și ideile vin văzând și făcând, așadar câte puțin din amândouă. L.L.M.: Cum îți promovezi lucrările? Poate în ziua de azi un artist tânăr să se finanțeze exclusiv din arta sa? L.A.N.: Ne aflăm într-o perioadă de criză, așa că finanțarea în orice domeniu constituie o provocare. Încerc să mă apropii de mijloacele de marketare cele mai prietenoase și mai accesibile, dar nu vreau să intru într-o detaliere a unor aspecte de economie și marketing care pot deveni plictisitoare. L.L.M.: Care este cea mai impresionantă imagine pe care ai văzut-o vreodată? Dar cel mai frumos sunet auzit? L.A.N.: Găsesc atât de multe lucruri impresionante în diferite locuri și situații încât mi-e greu să fac o astfel de alegere. Pot însă să spun că fiecare spațiu nou văzut îmi oferă momente de uimire și imagini care îmi rămân în memorie împreună cu sunetul, atmosfera și sentimentele care li s-au asociat. Deci, este mai mult decât o singură imagine sau un singur sunet, este vorba de o trăire complexă. L.L.M.: Închei cu alt fel de întrebări. Descrie-ne te rog o zi obișnuită din viața ta. Cum începe, ce conține ea și cum se încheie? Încearcă să îi asociezi un miros, un gust, un sunet, o imagine. L.A.N.: Cum fiecare zi din viața mea nu seamănă cu o alta, ar fi incorect din partea mea să o numesc obișnuită. În principiu, îmi fac un oarecare plan cu punctele pe care vreau să le ating în ziua respectivă în funcție de prioritatea lor și mă ocup cât mai bine cu putință de fiecare, ca la sfârşitul zilei să concluzionez dacă rezultatul este cel așteptat sau nu. Mirosurile, gusturile, sunetul și imaginile diferă în funcție de starea mea de spirit, de anotimp, de perioada din zi, de companie și de atmosferă. L.L.M.: Mulțumesc mult pentru că ai acceptat invitația acestui interviu. L.A.N.: Mulțumesc și eu pentru invitație. Fotografii publicate cu acordul artistei.

Urme, aquaforte-aquatinta, 50x70 cm

Reproducere Rembrandt van Rijn, pointe seche, 11x16 cm

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte Design interior în sectorul rezidențial: Suprafața utilă: 220 mp Locație: Pasadena, California, US. Design by: Laura Ivan. La un sfert de oră distanță de Los Angeles, Statele Unite, se găsește orașul Pasadena, renumit pentru clădirile deosebite, cu influențe arhitecturale spaniole, natură exotică și, mai ales, pentru Parada anuală a Trandafirilor. Localizat într-o zonă rezidențială a acestui oraș minunat, apartamentul prezentat în rândurile care urmează ar putea fi descris ca un adevărat spectacol de prospețime și design. Sintagma "design interior” este strâns legată de confort și se raportează în primul rând la client și la nevoile individuale ale acestuia. Fiecare proiect reprezintă o provocare, iar un designer trebuie să aibă capacitatea de a se reinventa de fiecare dată și de a porni întotdeauna de la zero. Clienții necesită abordări diferite în funție de tipologii și de necesități. De cele mai multe ori, în realizarea unui proiect trebuie şă se ţină cont de trei lucruri importante: nevoile clientului, viziunea designerului și bugetul. Cerințele pentru amenajare au fost clare și inteligente: personalitatea inițială a apartamentului s-a dorit a fi valorificată, prin păstrarea și punerea în valoare a ușilor autentice din lemn masiv și a ornamentelor arhitecturale iar spațiul dorit a fost unul deschis, alb, steril, luminos. Întreaga amenajare este specială atât din punct de vedere cromatic, cât și prin felul în care au fost gândite organizarea, elementele arhitecturale interioare și funcționalitatea spațiului. Simplu, dar în același timp complex, apartamentul reușește să cuprindă, pe o suprafață de 220 mp, mai multe segmente cu rol multifuncțional: o zonă de lectură, dormitor, o zonă office, o bucătărie, dining încorporat și două băi. Spațiul luminos și deschis creează senzația unui adevărat sanctuar, un refugiu fizic și spiritual. Ferestrele înalte, încadrate de tâmplărie albă, permit pătrunderea luminii naturale, fapt ce creează o atmosferă caldă în încăpere, în timp ce picturile în nuanțe cărămizii induc o stare de calm. Piesa centrală de design o reprezintă biblioteca, care se întinde pe toată lungimea peretelui lateral din living. Pentru o percepție plăcută a formelor, au fost propuse trăsături minimaliste și linii discrete. La acestea poate fi adăugată cromatica seducătoare, care vine să susțină efectul vizual. Tonuri de bej, cafeniu, ocru și alb au fost utilizate din belșug pentru a amplifica starea de relaxare și confort. Accentul pus pe luminozitate și culori calde face ca acest cămin să pară exagerat de primitor, de îndrăzneț și confortabil. Pe de altă parte, elementul-surpriză al propunerii cromatice îl reprezintă zona de birou, care a fost tratată în nuanțe sobre, închise, metalizate. Corpurile de iluminat din living-room au un design unic și sunt cel mai ușor de remarcat - moderne și originale, ele dau viață spațiului. Zona de servit masa s-a dorit a fi un spațiu formal, ideal pentru oaspeți și pentru orice fel de evenimente. În ceea ce privește baia matrimonială, aceasta reprezintă o fuziune spectaculoasă între clasic și modern. Spoturi care par picături de lumină sunt dispuse pe întreaga suprafață a plafonului, banca din marmură și zona de lavoar au un design adaptat, iar zona de duş este pentru două persoane. Scaunul din zona căzii este adaptat, acesta însoțind conceptul cromatic. Chiar dacă nu este aglomerat cu multe piese de mobilier, urmărind cu atenție fiecare imagine în parte pot fi descoperite elemente deosebite de design. În fiecare zonă propusă se poate găsi câte un obiect prețios, care să cucerească - dacă nu este candelabrul vintage, atunci poate fi descoperit un tablou, un vas marocan sau un scaun retro. Nimic nu este întâmplător în apartamentul californian, fiecare piesă făcând parte dintr-un ansamblu care ar putea fi numit o locuință de vis. www.lauraivaninteriors.com Imagini publicate cu acordul Laurei Ivan.

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte studenţeşti

Ioana Despina Camino Mă numesc Ioana Despina Camino, am 23 de ani, sunt absolventă a Facultății de Urbanism din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu”, București, actualmente masterandă. Cu toate că am urmat drumul proiectării, consider că am un suflet de artist care visează la frumos, cu creionul sau cu condeiul pe hârtie. Sunt pasionată de artă, pictez, desenez și scriu în timpul liber (dețin și un blog personal). Descătuşare

Pasărea măiastră

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte studenţeşti

O parte din picturile/desenele cu care mă mândresc și la care țin foarte mult sunt realizate în liceu și agățate frumos pe perete în camera mea („Animalul mării”, „Apocalipsa”, „Liliacul”, „Phoenix”), toate realizate în acuarelă. Visez să desenez/ pictez tot mai multe și să le prezint cândva pe toate în cadrul unei expoziții. Până atunci, îmi „decorez” pereții și le fac cadou. Preferata mea este „Descătușare”, realizată în creioane colorate și tuș negru, mai recentă (mai exact, desenată acum un an și dăruită mamei mele de ziua ei), pentru că mă reprezintă cel mai bine. Fiecare dintre lucrări are la bază o poveste, un gând, o emoție, pe care o transmite mai mult sau mai puțin. „Descătușare”, de exemplu, pare a vorbi de la sine. Chiar numele ei descrie direct emoția. E vorba de acel sentiment de echilibru interior la care ajungi odată ce te-ai descătușat de o slăbiciune, de o latură negativă a ta sau de momente din trecut. E acea împăcare cu o parte din tine. Fata din desen pare a fi trezită la realitate, trezită dintr-un vis, este ca un fluture care tocmai s-a despăturit de ghemul în care a stat în perioada de transformare, a renăscut și îi mijesc aripile. Ceea ce cândva era îngrozitor și o speria apare acum ca un Phoenix roșu, care este de fapt o harpă având această formă. Prin muzica harpei, ea se descătușează tot mai mult și iese din acea pânză ce odinioară o sugruma. Încetîncet, se pregătește de zbor… Din aceeaşi categorie cu „Descătușare” este și „Pasărea măiastră”, realizată prin aceleași tehnici ca și aceasta. Numele ei inițial era „Lebăda”/ „Lebăda neagră”, însă persoana căreia i-am făcut-o cadou i-a dat acest ultim nume. Tabloul exprimă dualitatea din noi, acel eu-uman, de zi cu zi, și acel eu-visător, călător, viu, plin de energie și romantism ce trebuie trezit. Desenul reprezintă o fată pe jumătate om, pe jumătate lebădă.

Animalul mării

Phoenix

„Animalul mării” exprimă misterul, frumosul, dar în același timp și puterea distructivă pe care le are marea. Extrem de romantică pentru îndrăgostiți, plină de mistere prin fluxul și refluxul ei de mii și mii de ani, dar şi deosebit de șireată și distructivă prin valurile ei atunci când este furioasă… Tabloul e o personificare a mării, e acel „animal sălbatic” din ea care te prinde în ghearele lui și te trage sub apa învolburată. Pictura „Apocalipsa” a ajuns să mă amuze în ziua de azi. Pe unii prieteni care intră în camera mea îi sperie. Majoritatea mă întreabă dacă eram rockeriță în liceu. Nu e nimic de speriat și nu are cine știe ce filozofie la bază. Aveam 16 ani când am pictat-o, pur și simplu m-am așezat la masă și am început să mâzgălesc, ascultând radioul. Am vrut sa aştern pe foaie cele mai infricoșătoare imagini. Am imaginație bogată. A rezultat o combinație de ”creepy” cu simpatic, dacă stai s-o analizezi mai mult. După cum se poate observa, toată seria picturilor din liceu întruchipează păsări- animale cu aripi. Îmi place să desenez ființe cu aripi, indiferent că sunt păsări sau fluturi. Aripile exprimă sentimentul de zbor, de libertate, de ușor, de vis... Dacă ar fi să găsesc un laitmotiv al acestei serii de picturi, acela se poate descrie într-un singur cuvânt: Phoenix! Oricum, din această serie de poze, mi-e greu să spun care este preferata mea. Am de ales între „Liliacul” și „Phoenix”. Picturile au multe linii, la fel de întortocheate ca și gândurile, dar se concretizează laolaltă în ceva frumos. Fotografii publicate cu acordul artistei.

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte studenţeşti

Apocalipsa

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte studenţeşti

Liliacul

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte studenţeşti

PROMISIUNI Nu peste mult timp, mai precis la mijlocul lunii iunie 2012, vor avea loc expoziţiile de sfârşit de semestru ale studenţilor Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti. Niciodată la fel, aceste evenimente artistice reprezintă în esenţă rezultatul dialogului profesor/student, desfăşurat cu pasiune şi credinţă pe parcursul unui an de studiu. Acesta este şi cazul grupelor de studenţi din anul I şi II Master, specializarea Arte Textile Ambientale, coordonator ştiinţific lector univ. dr. Daniela Frumuşeanu, Catedra Arte şi Design Textil, Facultatea de Arte Decorative şi Design, Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Studenţii celor două grupe îşi vor prezenta lucrările de Master în luna iunie a acestui an, la Sala de Expoziţii ,,Constantin Brâncuşi” (Palatul Parlamentului), în cadrul unei expoziţii care va cuprinde instalaţii artistice şi ansambluri decorative pentru interior; acestea vor fi realizate în tehnici specifice artei imprimeurilor sau în tehnici neconvenţionale, cu teme la alegere. Astfel: Alexandra Brânduşoiu (Master anul I) va prezenta proiectul masteral numit ,,În mişcare”, o instalaţie artistică cinetică referitoare la relaţia de interdependenţă dintre evoluţia omului şi timp. Acest proiect are o componentă artistică şi una ştiinţifică. Astfel, pe lângă cercetarea pe care o întreprinde în mediu textil, Alexandra Brânduşoiu va studia şi mecanismul posibil de a pune la propriu în mişcare o parte a instalaţiei artistice. Tatiana Cociorva (Master anul I) va prezenta ansamblul decorativ de interior ,,Marea – emoţie şi ambient”. Autoarea este preocupată de redarea într-o manieră personală a graţiei şi armoniei cromatice a vegetaţiei marine. Pentru aceasta, exploatează expresiile de suprafaţă ale diferitelor materiale textile, pe care le înnobilează aplicând tehnici speciale de imprimare în acord cu mesajul ideatic ales. Cătălina Elena Florescu (Master anul I), autoarea proiectului masteral „Credinţă şi Necunoscut”, vorbeşte despre o lume a simbolurilor speranţei. Din punct de vedere plastic, acest concept va fi transpus sub forma unei instalaţii artistice care va exploata efectele de lumină şi umbră pe forme sferice, cu ajutorul unor suprafeţe textile colate şi imprimate. Gradaţia cromatică, valorică şi dimensională este coordonata esenţială pe care sunt construite suprafeţele structurate care alcătuiesc ansamblul. Florentina Micu (Master anul I) propune proiectul masteral ,,Temperamente şi decor”, având ca destinaţie decorarea a patru spaţii interioare private, în principal a livingului sau a camerei de zi. Ansamblul este format din patru panouri decorative parietale, fiecare panou corespunzând unui tip de temperament. Se va asigura o relaţie între bi şi tridimensional. Pentru construirea fiecărui ansamblu decorativ de interior vor fi luate în calcul, în primul rând, datele de ordin emoţional ale persoanei care va locui în acel spaţiu. Prin urmare, autoarea îşi propune să utilizeze temperamentele ca ghid de determinare a acestei necesităţi.

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte studenţeşti Alexandra Neacşu (Master anul I) va prezenta proiectul de master ,,Corali”, care a cunoscut în debutul său o dezvoltare experimentală foarte îndrăzneaţă din punct de vedere al propunerilor structurale şi cromatice. Astfel, autoarea a realizat până în acest moment forme bi şi tridimensionale prin care a urmărit redarea în chip inovativ a diverselor structuri de corali. În acest scop s-au utilizat materiale neconvenţionale, îmbinate în modalităţi cât mai sugestive pentru tema aleasă. Adriana Mirela Ciupercă (Master anul II) propune proiectul numit ,,Dezintegrare”, instalaţie artistică compusă din trei panouri decorative imprimate. Motivul decorativ utilizat este nudul feminin, reprezentat într-o manieră cinetică. Seriile de benzi orientate orizontal în cadrul celor trei compoziţii subliniază plastic ideea dezintegrării lente, a trecerii de la viaţă spre moarte într-o altă viaţă. Culorile utilizate sunt contrastante, urmărind prin aceasta evidenţierea dinamicii procesului de transformare. Dezintegrarea, după opinia autoarei, este o transformare care face parte implacabil din destinul nostru. Alexandra-Elena Colbeanu (Master anul II) va prezenta proiectul ,,Cald-Rece”, care reprezintă o instalaţie artistică compusă dintr-un ansamblu de 40 de panouri decorative, realizate cu ajutorul unor tehnici speciale de imprimare pe suport textil, 24 de oglinzi şi 20 panouri din aluminiu. Din punct de vedere ideatic, autoarea subliniază diferenţele şi complementaritatea dintre rubin şi smarald, precum şi legătura acestora cu destinul omului. Alexandra-Georgiana Coman (Master anul II) propune proiectul numit “Ascensiune” , în fapt un poliptic, care se doreşte a fi continuarea preocupărilor autoarei legate de purificarea sufletului şi metamorfoza acestuia în drumul spre perfecţiune. Ansamblul este compus din cinci panouri decorative, realizate din suprafeţe reliefate, inspirate de arta Origami. Proiectul este destinat cu precădere spaţiilor publice elegante, cu deschideri ample. Elena-Daniela Dumitraşcu (Master anul II) va prezenta instalaţia artistică ,,Secretul naturii”, lucrare compusă din 17 obiecte (conuri, reprezentând copacii) imprimate serigrafic într-o cromatică variată şi rafinată, specifică anotimpului toamna. Motivele prezente pe suprafeţele conurilor sunt frunze supradimensionate. Lumina plasată în interiorul conurilor creează o atmosferă de mister pentru tot ansamblul. Prezenţa celor două elemente (lumina şi elemental vegetal) reprezintă, în opinia autoarei, secretul naturii.

OAMENI SI PROIECTELE LOR - Proiecte studenţeşti Diana-Raluca Ghencea (Master anul II) propune instalaţia artistică ,,Calea Focului”, alcătuită din 13 panouri decorative imprimate în tehnici mixte şi 360 de ţevi fixate pe suporturi metalice. Din punct de vedere ideatic, este analizat focul ca factor dual (cu valenţe pozitive şi negative, constructive sau distructive). Ansamblul se remarcă prin savoare cromatică şi structurală. Anca Alexandra Higiu (Master anul II) va prezenta proiectul ,,Emoţii”; este vorba despre o instalaţie artistică alcătuită din forme bi şi tridimensionale, realizate apelând la tehnicile speciale de imprimare. Lucrarea se referă la emoţiile şi sentimentele pe care acestea le antrenează, la stările psihologice şi biologice. Bucuria, calmul, dragostea, speranţa, dorinţa, furia, teama, răutatea, tristeţea... sunt amestecuri subtile de emoţii şi gânduri; stările noastre sufleteşti sunt garanţia legăturii noastre cu lumea. Pornind de la acest subiect, autoarea a realizat corespondenţe între suprafeţe cromatice, structurale şi emoţii. Proiectul final va cuprinde 9 panouri decorative, realizate în tehnici mixte, și 9 obiecte tridimensionale (cuburi). Panourile decorative vor reprezenta fiecare în parte câte o emoţie. Ionuţ Cristian Tudor (Master anul II) va prezenta proiectul de master „Simfonia formelor”, instalaţie artistică alcatuită din trei panouri decorative imprimate şi trei obiecte artistice realizate în tehnici neconvenţionale: trompeta, mandolina, toba. Tripticul reprezină un fragment din lumea instrumentelor muzicale, prezentate într-o manieră personală în cadrul unei compoziţii decorative deschise. Creaţiile artistice amintite pe parcursul acestei prezentări sunt destinate spaţiilor publice sau private.

Autor: Daniela Frumuşeanu Fotografii publicate cu acordul doamnei Daniela Frumuşeanu.

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit

fluxus

3x3 Expo

O poveste lungă, cu multe noduri. FLUXUS, în Germania 1962 – 1994 (Muzeul Naţional de Artă Contemporană) – 12 decembrie 2011 – 31 ianuarie 2012 Era un vânt năprasnic în acea iarnă, de început de 2012. Ajuns la poalele dealului, urcarea mea a fost din ce în ce mai ostenitoare. Vântul aspru asmuțea corbii care dădeau târcoale pe deasupra capului meu. Sau erau ciori? Ajuns ostenit în vârf, am trecut pe lângă șantierul marii catedrale şi, mergând pe un drum crăpat de vremuri, am ajuns în faţa uriaşului palat. Am fost imediat recunoscut ca fiind redactor la Art Out şi mi s-a dat drumul. Aşa am ajuns la expoziţia Fluxus. Am remarcat în mod plăcut instalaţia muzicală a lui Joe Jones de la etaj, la care oricine putea să compună muzica Fluxciana. Iar în ansamblul ei, expoziţia mi s-a părut vastă. L-am remarcat şi eu pe Daniel Spoerri, la sugestia unui foarte interesant articol scris de Steluța Călin, pe care vă invit să-l citiţi mai jos. Mihai Moldoveanu Fluxux, o călătorie ce începe în New York şi care se opreşte în Germania, ca în final să se oprească şi în România, un melanj de viață-artă, artă-viață, a secolului al XX-lea, în care câştigătoare iese veşnicia. O expoziţie mai vie ca oricând, o expoziţie puzzle ce în final cumulează întreaga evoluţie Fluxux, un tablou perfect al anilor `60, de fotografie, desene şi publicaţii, nod între spaţiul român-german şi punct de sprijin între trecut şi prezent. Ioana Nițică După ce, între 21 octombrie-27 noiembrie 2011, expoziţia a atras publicul în Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal de la Sibiu, a venit timpul să fie admirată şi de publicul bucureştean. Ea ne înfăţişează naşterea, desfăşurarea şi evoluţia unei mişcări artistice importante a sfârşitului de secol XX. Fluxus (curgere, mişcare continuă) cuprinde artişti plastici, fotografi, muzicieni, poeţi şi scriitori, iar spiritul său se defineşte prin revoluţionarea şi contestarea formelor artistice anterioare, motiv pentru care este descris ca fiind neo-dadaist. Cuvintele-cheie ale acestei expoziţii spectaculoase: experiment, joc, dinamism, umor, intelectualism, abstracţionism, fluiditate, evazionism, happening, artificialitate, bizar. Obiectele aparţin unor colecţii private şi unor muzee din spaţiul german. Deşi titlul expoziţiei sugerează dominanţa artiştilor germani, cei englezi şi francezi îşi fac în aceeaşi măsură simţită prezenţa – mişcarea Fluxus a fost totuşi o „reţea” internaţională. Cristina Niculae

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit

arta cositorului

Manufacturile Gobelins: patru secole de creaţie. Tapiseriile regale (Muzeul Naţional de Artă Contemporană) - 9 decembrie 2011-26 februarie 2012 Asemenea celebrului alpinist Coco Gălescu, care tocmai a cucerit Polul Sud, eu mă îndreptam prin viscol să cuceresc MNAR-ul. Probabil că muzeografii au fost un pic miraţi să vadă că nici măcar un viscol năprasnic nu-l poate opri pe un iubitor de artă să viziteze o expoziţie. În timp ce alţii stau acasă şi beau ceai fierbinte, redactorii Art Out înaintează pe orice vreme spre a-şi îndeplini nobila lor misiune de a scrie pentru dumneavoastră, cititorii noştri fideli de la Unarte sau din altă parte. Expoziţia pe care am vizitat-o mi-a dat ocazia să văd pe viu celebrele tapiserii ale manufacturilor Gobelins. Văzute de departe, acestea apar ca nişte nobile pete de culoare uşor mate, întocmai precum o frescă modernistă. Pe măsură ce te apropii, imaginea se compune într-un splendid tablou neoclasic. Iar de te vei apropia şi mai mult, vei vedea firele de aur şi cusăturile restauratorilor. Mihai Moldoveanu Numai când auzi patru secole de creaţie alipite lângă cuvântul regal, deja parcă suflul ţi se transformă în veşnicie instant. Apoi, când îţi aminteşti că tapiseriile au jucat rol decorativ în rândul regilor Franţei, Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea sau Ludovic al XVI-lea, imediat înţelegi cât de bogat eşti că trăieşti în contemporaneitate încât să le poţi vedea. Manufacturile Gobelins au fost, sunt şi vor fi chiar istorie. Inspirate după marii pictori ai caselor regale, totul ia forma cerească-ancestrală, totul ia forma nemaivăzută - doar auzită, totul e deasupra Pământului, totul are aripi ascunse - sau nu, totul e static - însă parcă mereu viu, în mişcare, totul e de-un firesc regal pe care orice om care nu are decât coroana unui muritor l-ar putea lua acasă. Mie una, cel puţin, mi-au dat o forţă, nu regală, căci nu s-a inventat cuvântul descrierii ei... Recunosc însă că Aventurile lui Don Quijote, pe lângă faptul că rămâne unul din romanele mele preferate, este şi tapiseria mea preferată. Încă mă simt un Sancho reinventat al contemporanului, care învăţa de la Don Quijote că libertatea este darul cel mai de preţ pe care ţi l-a oferit Cerul. Şi, la urma urmei, nu libertate infinită simţi când vezi măreţia manufacturilor Gobelins? Ioana Nițică Expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă prezintă o primă parte din evenimentul în ansamblu organizat în colaborare cu Ambasada Franţei în România, cu Institutul Francez din Bucureşti şi cu Mobilier National din Franţa – cea de-a doua parte, intitulată Reînnoirea tapiseriei contemporane din 1950 până în zilele noastre, se desfăşoară în cadrul Muzeului Naţional de Artă Contemporană şi reuneşte reproduceri impresionante după operele unor artişti contemporani ca Picasso, Matisse, Juan Miró şi alţii. În spaţiul MNAR, sunt expuse tapiserii imense din lână şi mătase, fir de aur şi de argint. Subiectele şi temele abordate sunt în principal teme mitologice (Colosul din Rodos, Suita Artemisei, Tezeu învingător al taurului de la Maraton, Triumful Minervei), biblice (Iisus alungându-i pe negustori din Templu), politice (Scenă a unei crime din Paris, Ieşirea ambasadorului din grădina Tuileries) sau de gen (reprezentarea anotimpurilor); bogăţia personajelor, stilul divers şi varietatea culorilor sunt calităţi demne de observat. Manufacturile Gobelins sunt faimoase pentru conservarea tehnicii de lucru, neschimbată de secole. O mică istorie a acestei tehnici, dar şi un scurt film despre conservarea şi restaurarea tapiseriilor sunt de neocolit şi scot în evidenţă tradiţia şi farmecul acestui meşteşug şi al acestei arte, poate, în pericol de dispariţie. Cristina Niculae

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit

Arta cositorului în colecţiile Muzeului Naţional de Artă al României - 22 decembrie 2011-25 martie 2012 Arta cositorului în colecţiile MNAR nu pare una la înălţimea vecinei sale, adică nu se compară cu senzaţia oferită de tapiseriile manufacturilor Gobelins. Dacă expoziţia din partea stângă ne introduce în fabuloasa lume neoclasică a regilor Franţei, atunci expoziţia despre arta cositorului ne aduce în viaţa micii burghezii transilvănene şi germane. Ne este prezentată evoluţia cositorului care, de la a fi folosit în aproape orice unealta a unei gospodării, ajunge să dispară treptat din cauza apariţiei altor materiale. Revitalizarea artei cositorului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu a reuşit să readucă la viaţă tradiţia vechilor bresle, aşa că elegantele vase gravate au dispărut din uzul casnic şi au ajuns în colecţiile iubitorilor de artă şi ale muzeelor din întreaga lume. Mihai Moldoveanu Ce-ţi trece prin minte când auzi de cositor? Ei bine, da, la acel cositor mă refer. La acea raritate a obiectelor din cositor până la acea lejeritate şi turnură a evoluţiei lor. Când se vorbeşte despre obiecte din cositor, aud Transilvania, aud România, pe lângă spaţiul european. Aud o voce care-mi spune: -E bine, inima nu-i de metal. Însă inima fiecărui meşter e în fiecare obiect de aici. Cel puţin, când vezi şi simţi Învierea, parcă simţi şi vezi Arhanghelii care stau de strajă Cerului. Deodată, talerul din cositor devine propria Înălţare, dincolo de meşteşug şi forma finală. Arta cositorului = arta metalică a Înălţării. Ioana Nițică

tapiserii la MNAR

Întreaga colecţie de obiecte din cositor numără 373 de piese, datând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XX-lea. Ea constă din obiecte laice (jucării), religioase (vase de cult, vase ceremoniale de nuntă), de uz cotidian (veselă, instrumentar medical, rame pentru vitralii), piese decorative, produse de breaslă şi semiindustriale. O majoritate reprezintă obiectele produse în atelierele transilvănene din secolele XVII–XVIII, sub influenţa centrelor din spaţiul german. Meşteşugul cunoaşte o decădere începând cu secolul al XIX-lea, odată cu industrializarea masivă. Expoziţia cuprinde şi o istorie a breslelor (dinamica acestora şi răspândirea). Obiectele expuse nu sunt numai piesele din cositor (realizate prin tehnici diverse şi în stiluri artistice în concordanţă cu evoluţia istoria artei), ci şi de mobilier (datând din secolele XV–XVII) şi grafice – stampe, litografii reprezentând atmosfera epocii în spaţiul interior urban şi spaţiul rural. Efectele decorative şi atmosfera pe care le inspiră Arta cositorului... nu pot decât să ne determine să valorizăm acest meşteşug şi să admirăm ingeniozitatea artiştilor din trecut. Expoziţia este o mărturie vie a sacralizării obiectului. Cristina Niculae Fotografii din sursă liberă

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit

EXPOZIȚIA FLUXUS - UN POSIBIL ÎNCEPUTMNAC ne oferă ocazia unei întâlniri speciale cu o amplă expunere a mișcării (anti)artistice Fluxus - care își dorea, după cum declara George Maciunas, “să curețe lumea de boala burgheziei… de artă moartă”. Rene Block considera că “Fluxus este mai întâi de toate o rețea multidimensională de întâlniri, performance-uri, idei și obiective, extinsă pe o lungă perioadă de timp și în multe țări”. Începutul se situează în tumultuoșii ani ’60 în Statele Unite și, cuprinzând principalele centre artistice din Europa Occidentală, se circumscrie perfect sensurilor numelui său, de flux și de schimbare. În esență, este vorba de personalități artistice diferite, cu un deosebit simț al umorului (poate excesiv uneori și, de aceea, nu întotdeauna lesne perceput), unite de intenția declarată de a răsturna toate limitele și regulile cunoscute ale artei de până atunci. Prin urmare, și mijloacele de expresie sunt dintre cele mai variate: artă video, poezie, e-mail art, colaje, postere, muzică, teatru stradal - toate acestea, cel mai adesea, întrepătrunse. S-a ajuns astfel la un concept care este încă în uz, acela de happenings. Printre personalitățile importante care au aderat la această mișcare au fost: George Maciunas (considerat coordonatorul ei), Joseph Beuys, George Brecht, John Cage, Robert Filliou, Henry Flynt, Charlotte Moorman, Yoko Ono, Nam Jun Payk, Emmet Williams, La Monte Young sau Daniel Spoerri. Asupra celui din urmă mă voi opri, pornind de originea lui românească - prea puțin cunoscută -, el fiind privit, în general, ca unul dintre cei mai importanți artiști europeni postbelici de origine elvețiană, prin activitatea sa artistică (este considerat inventatorul snare-picture), dar mai ales prin destinul său (marcat de tragedia războiului, ca și în cazul lui Beuys, dar într-un alt mod), prin toată viața sa nomadă (pendulând între Zurich, Paris, Berna, New York, insula Simi, Seggiano). S-a născut pe 27 martie la Galați. Tatăl său, Isaac Feinstein, deși s-a convertit la creștinism, a fost executat de către naziști în 1941. Emigrează în 1942 în Elveția, țara de origine a mamei sale, Lydia Spoerri, unde este adoptat de unchiul sau, al cărui nume și-l va lua. Își începe activitatea artistică în anii ’50, ca dansator și coregraf (având studii de balet clasic cu Preobrajenskaya), iar în 1954 devine prim-balerin al Operei din Berna. Aici pune în scenă și câteva piese avangardiste, de succes bucurându-se “Cântăreața cheală“de Eugen Ionescu și suprarealista “Desire trapped by the

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit tail” de Pablo Picasso. Din această perioadă datează apropierea lui de artiști suprarealiști ca: Marcel Duchamp și Man Ray, dar și de o parte dintre participanții afiliați mișcării Fluxus, cum ar fi: Robert Filliou, Dieter Roth și Emmet Williams. În 1959 înființează Editions MAT (Multiplication d’art Transformable), o companie care producea și vindea copii tridimensionale ale obiectelor de artă ale unor artiști precum Marcel Duchamp, Dieter Roth, Jean Tinguely și Victor Vasarely. Putem spune că a fost unul dintre pionierii acestui domeniu. În anii ’60, Daniel Spoerri creează în spiritul Fluxus, producând primele opere care aveau sa-l facă celebru, snare-pictures expuse inițial la Paris, la Festival d’art d’avangarde. El își definește stilul drept înfățișarea “obiectelor într-o ordine întâmplătoare , fixate așa cum au fost ele găsite – diferența provenind din schimbarea planului și, astfel, prin verticalizarea orizontalei se obține o pictură”. În 1961 expune la MoMA “Petit déjeuner de Kishka”. Cea mai cunoscută (și cea mai scumpă operă a sa ) este realizată cu resturile prânzului lui Marcel Duchamp (1964). Același mod de a gândi arta se face simțit și în opera “literară” a lui Daniel Spoerri (1962), denumită “Anecdoted Topographie of Chance”. De fapt, este vorba de o hartă a celor 80 de obiecte aflate pe masă, pictată în albastru de soția sa, din camera Hotelului Carcassonne, Paris, pe data de 17 octombrie 1961, exact la ora 3.47 pm. Fiecare obiect a fost numerotat și descris mai mult sau mai puțin poetic în diferitele ediții. Este considerată mai mult decât un catalog al unor obiecte aleatorii, un tur de forță cvasiautobiografic, care explică în mod coerent viaţa, călătoriile, prieteniile și picturile lui Spoerri. Pe aceeași linie creatoare se află și expoziția din 1965 de la Green Gallery din New York, inspirată de locuința artistului în mult cântatul Chelsea Hotel (… de către Leonard Cohen!) și intitulată “Daniel Spoerri room No. 631 at the Chelsea Hotel”. În anii ce au urmat el a dat naștere eat-art-ului, care are ca temă centrală mâncarea. A deschis un restaurant la Galerie J (Paris-1963), unde expune (similar box-urilor lui Maciunas): ”723 ustensile de bucătărie”. Impregnat de spiritul Fluxus, prezintă la Köln expoziţia-performance ”7 minute exhibition - bis das Ei hartgekocht ist”. În 1970 a publicat un jurnal culinar intitulat “A Gastronomic Itinerary - Mythology and Meatballs”. În decada următoare, pe lângă preocupările artistice și literare, Spoerri pare a se reîntoarce la teatru, fie în calitate de regizor, la Düsseldorf, ca în cazul performance-ului după scenariul lui Tristan Tzara “The gas Heart”, fie ca scenarist (la Bochum) al piesei lui Heinrich Mann “Professor Unrat”. Din aceeași perioadă datează colaborarea importantă cu regizorul Peter Zadek, ca scenarist al pieselor: ”Mizantropul” și “Poveste de iarnă”. În anii ’80 el continuă să-și extindă aria de activitate ca profesor de artă la Kunstakademie din München (1981-1989) și la Viena. Ulterior, după mutarea în Italia, începe să creeze sculpturi în bronz, în 1993 primind Premiul Naţional pentru Sculptură al statului francez. Pe domeniul său de la Seggiano curatoriază o expoziție de sculptură intitulată “Il giardino di Daniel Spoerri”. Ulterior, începe să sculpteze în marmură, cu real succes, recunoscut prin atribuirea Premiului Michelangelo, la Carara. După anii ’90, Spoerri continuă să facă snare-art, dar și colaje cu obiecte asamblate pe reproduceri ale unor planșe cu tematică medicală din secolul al XIX-lea. Putem considera că deschide un nou drum în artă cu expoziția ”La médicine opératoire par N.H. Jacob interprété par Daniel Spoerri”. În ultimii ani a realizat serigrafii și reproduceri în bronz ale pro-

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit priilor opere, ultimele expoziții datând din 2001 - Museum Jean Tiguely, Basel, și din 2009, la Ludwig Museum, Koblenz. Cea mai recentă expoziție intitulată “erst Letzt das erste”(2010) reunește 26 de asamblaje ale operelor create cu mulți ani ani în urmă. Așa cum am încercat să arăt, Daniel Spoerri a fost nu doar un artist care a creat în contextul Fluxus, inițiind numeroase drumuri noi în arta contemporană, dar mai mult decât fiecare dintre realizările lui, întregul său parcurs existențial pare o întruchipare a spiritului Fluxus în întreaga lui transformare în decursul timpului. Având în vedere și afilierea sa în anii ’60 la mișcarea suprarealistă, fiind unul dintre semnatarii manifestului Noului Realism, cred că ar fi un gest firesc al politicii culturale românești asumarea lui Spoerri drept continuator al lui Tristan Tzara sau al lui Victor Brauner, în încercarea de a-l percepe ca pe un artist contemporan european de origine română. Expoziția Fluxus de la MNAC ar putea fi începutul… Steluța Călin Fotografii asigurate de autor Bibliografie Daniel Spoerri: http://www.danielspoerri. org/web_daniel/english.ds/ home.htm television (arte) “One summerwith Daniel Spoerri” by Manfred Scheyko television documentary about Daniel Spoerri by Feliz Breisach Bibliografie Fluxus: The Fluxus Portal The Fluxus Homepage Aspen Magazine – web version (2002) -The Fluxus Issue (number 8 of 10 ). Fotografiile atașate sunt cele ale obiectelor create de Daniel Spoerri – expuse în cadrul Expoziției ”Fluxus in Deutschland 1962-1994 “: • “Fără Titlu” (1965) - aluat uscat și lăcuit cu obiecte înfipte, în cutie din lemn cu geam (36/36.11) serie de 100 de exemplare), “Napoleon” (1982) - montaj pe lemn (50/50)-unicat • “Napoleon” (1982) montaj pe lemn (50/50) - un-

icat • Coperta ediției germane a cărții “Anekdoten zu einer Topographie des Zufalls”, editor Dieter Roth, Neuwied/Berlin; Luchterhand Verlag, 1968

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit

Conexiuni textile, conexiuni culturale Trienala Internaţională de Artă Textilă Texpoart, ediţia a II-a Artele contemporane, mai mult ca niciodată, aduc în discuţie diversitatea de stiluri, de materiale, de abordări, într-o relaxată şi permisivă lipsă de reglementări. În acest sens se înscriu şi artele textile, care au depăşit de mult stadiul decorativismului artizanal, prin reconsiderarea aspectelor ce aparţin meşteşugului, supuse mereu invenţiei personale a autorilor, cât şi prin aria tematică, sincronizată cu tendinţele artistice actuale. În acest context apare firească organizarea unor manifestări care să reflecte revirimentul artelor textile, iar Trienala Internaţională de Artă Textilă Texpoart de la Iaşi, aflată la cea de-a doua ediţie, demonstrează pe deplin acest fapt. Patronată de Universitatea de Arte ,,George Enescu” şi de U.A.P. – Iaşi, Trienala Texpoart aliniază pe simeze 85 de lucrări de arte textile aparţinând

unor artişti de referinţă din 20 de ţări. Cum se explică acest succes? Un răspuns ar fi însuşi conceptul expoziţiei - LIBERTATE TOTALĂ DE EXPRIMARE ŞI DE INSPIRAŢIE. Lipsa de impuneri, de restricţii, le-a permis artiştilor să etaleze în galeriile ,,Cupola” şi ,,N. Tonitza” acele lucrări-experiment pe care ei le consideră reprezentative pentru evoluţia lor creativă. Un alt aspect important, subliniat de organizatori, este acela de a nu acorda premii, fapt ce ar conduce la false ierarhizări şi la comparaţii injuste, având în vedere multitudinea de subiecte şi de tehnici. Rămâne, aşadar, bucuria intactă de a

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit admira la Iaşi, vechi centru de cultură românească, artişti din cele mai importante oraşe ale ţării şi din 20 de ţări, printre care S.U.A., Canada, Japonia, Turcia, Franţa, Italia, Germania, Belgia, Elveţia, Olanda, Finlanda, Letonia, Lituania ş.a. Privind în ansamblu, se distinge o serie de tendinţe, comune tuturor creatorilor, din România şi din străinătate, deoarece efectele internaţionalizării informaţiei sunt extrem de evidente în artele vizuale ca sincronizare a limbajului postmodern. Printre aceste tendinţe se constată: melanjul de tehnici, combinat cu invenţiile personale şi intervenţiile curajos-nonconformiste; subiectele de inspiraţie ecologică sau spirituală filtrate prin prisma unor viziuni mai apropiate de abstract şi mai puţin explicite; ironia persiflantă la adresa societăţii contemporane, vizibilă mai ales dacă se face şi o relaţionare între biografia autorului şi lucrarea prezentată. De altfel, preocuparea pentru expresie determină atenuarea până la dispariţie a amprentei etnice, încât doar unele combinaţii cromatice sau elemente de meşteşug artistic mai atestă existenţa unui filon folcloric. Astfel, în cadrul Trienalei este prezentă o serie de surse de inspiraţie: teme ce aduc omagiu naturii, preponderente în cazul artiştilor din Ţările Nordice: Maire Koivisto (Finlanda) cu a sa "Niagara", Marita Lappalainen (Finlanda) cu "Fructe de pădure", Baiba Ritere (Letonia) cu "4 - Trunchiuri de mesteceni"; preocuparea pentru sugerarea corporalităţii umane cu mijloace textile, ca o constantă a artiştilor din Turcia: Ōzcan Uzkur - "Fiberman", Sevda Demir Parlak - "Nüd", Cemile Tuna - "Felt woman". Din Japonia au venit o serie de lucrări remarcabile, obiecte textile cu o tematică abstractă: Ishii Kakuko - "Musubu", Toshie Takahashi - "Bon voyage, the Love", Noriko Narahira - "Remains of moonlight". Artistele din Cehia propun o serie de quilt-uri cu mari efecte de preţiozitate, jocuri subtile de structuri ce au la bază inspiraţia din viaţa cotidiană (Jana Haklova - "Mamografie"). La capitolul modalităţilor de transpunere, se constată o multitudine de direcţii şi tendinţe, ce vin să argumenteze infinita capacitate a textilelor de a se metamorfoza. Pot fi admirate, în acest sens, lucrări realizate în tehnica tapiseriei haute-lisse (Ulrikka Mokdad - Danemarca - "Flying without wings", Christine Sawyer - UK - "Nimbus", Ana Maria Rugescu - România - "Ritm tropical"), dar şi experimente personale asupra texturilor (Brigitte Amarger - Franţa - "Black textile sculpture", Irene AntonGermania - "Inside-outside"). Broderia îşi etalează delicateţea în lucrări de mare fineţe: Dani Tambour - Belgia - "La boîte au col

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit noir", Amanda McCavour - Canada - "Hands", Marius Lucian Miclea - România - "Arcade". Obiectele textile, ca expresie a unui demers ludic, punctează expoziţia: Ishii Kakuko - Japonia - "Musubu", Henryka Zaremba - Danemarca - "We know", Lisa Reichmann - Germania - "Kokoon", Cornelia Brustureanu - România - "Lăută". Prin matlasaj, înfăşurare, croşetare, prin pictură liberă şi batik, prin drapări şi întreţeseri, prin toate aventurile firului şi texturilor se obţin lucrări de artă textilă ce sfidează timpul şi transcend decorativismul pur, uimind în numele unei satisfacţii estetice inedite. Din România au participat artiştii din principalele centre universitare, nume de referinţă în artele textile autohtone: Ioan Deac, Nicolae Zîmbroianu, Zoe Vida-Porumb, Rodica Banciu-Regep, Daniela Frumuşeanu, Miruna Haşegan, cărora li s-au alăturat nume din tânăra generaţie: Marius Miclea, Cristina Hîrţescu, Mădălina Vieriu, Ecaterina Marghidan, Corina Baciu, Arina Muntean etc. Cu această ocazie a devenit vizibilă sincronizarea artiştilor români la tendinţele internaţionale, atât ca surse de inspiraţie, cât şi ca modalităţi de expresie plastică în transpunere. La o primă analiză frapează impresia de joncţiune - geografică, dar şi ideatică. Dincolo de hotare şi vămi circulă ideile, concepţiile, sursele de inspiraţie. Omul, natura, dar şi meditaţia filosofică fac parte din backgroundul temelor tratate pe mapamond. Nu vom şti niciodată dacă delicatele mâini brodate de Amanda McCavour din Canada se ţes una pe alta sau se deşiră într-un efect autodistructiv... Sau dacă piesele din fetru cusute împreună de Susan Tuckett din Anglia ne consolează ori ne încurajează, sub titlul "All is not lost" (Nu e totul pierdut). În mod clar, nu se mai poate discuta azi despre o lucrare de artă textilă fără referiri la tehnica de realizare, deoarece, de cele mai multe ori, artistul porneşte de la o tehnică de bază pe care o îmbogăţeşte şi o particularizează într-o manieră unică. Textilele artistice nu mai sunt de mult nici facile, nici strict decorative şi, cu ajutorul noilor tehnologii, câştigă în expresivitate, deoarece li se asociază noi materiale, ce dau naştere la noi tehnici, într-un carusel ameţitor, nesfârşit... Mai mult ca niciodată, arta textilă iese din parietal, capătă relief până la tridimensional; decorativul, asociat în mod tradiţional acestei arte, se retrage discret din ecuaţie, lăsând loc acelor parametri ce caracterizează artele vizuale de azi. Numeroase lucrări, deşi de dimensiuni medii, au o reală componentă monumentală, prin proporţii şi prin dozarea efectelor de preţiozitate specific textilă. Organizată sub înaltul patronaj al UAP - Iaşi şi al Universităţii de Arte "G. Enescu", Trienala Internaţională de Artă Textilă TEXPOART - (ediţia a II-a) înregistrează un salt calitativ faţă de ediţia anterioară, ca număr de participanţi, dar mai ales ca valoare a lucrărilor expuse. Eveniment unic în România, Trienala TEXPOART înlesneşte o adevărată joncţiune a culturilor, reunind la Iaşi viziuni artistice de pe trei continente, care, în afară de originalitatea formulelor personale de expresie, au în comun profesionalismul şi maturitatea artistică. Conexiunile textile devin conexiuni culturale, dincolo de limitările geografice … Miruna Haşegan Fotografii asigurate de autor

RECENZII - Ce am vazut, citit, auzit

Buzunarul literar Grădina otrăvurilor, de Cristina Bajo Povestea se petrece în Argentina secolului al XVIII-lea, în zona Córdoba del Tucumán, într-o familie de nobili de viţă veche. Sebastiana are 14 ani şi rămâne însărcinată cu vărul ei în singurul lor amor pe furiş şi pe grabă, în timpul unei petreceri, un fel de sărut ameţitor din care copila deabia se dezmeticeşte. Cum să nu creadă fetele de atunci că dintr-un sărut poţi rămâne gravidă? Ea a ţinut secretul bine ascuns până la întoarcerea băiatului din Spania. Numai că, pe drumul de întoarcere, acesta a fost omorât de indieni. Pe ea, în mare grabă, familia a obligat-o să se mărite şi de aici încep nişte intrigi uluitoare. Mai întâi, copila (repet, de 14 ani) îşi otrăveşte mama. Ura vine din pedeapsa pe care aceasta i-o aplică fetei măritând-o cu o brută, iar răzbunarea cu otravă se naşte de la aventura neruşinată a mamei cu un ofiţer mercenar, fără avere şi mai ales fără pic de sânge albastru. Dar chiar scăpată de mamă, cu întârzierea cerută de doliu, fata promisă este dată soţului-brută, cu tot cu acte şi averi. Acesta o bate până când ea naşte copilul mort. Din nou Sebastiana clocotește de ură. L-ar fi iertat dacă el nu ar fi umilit-o chiar în faţa amantului mamei. Şi aşa, vedem cum neinspiratul soţ moare ars în cramă. Fata nu a făcut mare lucru, el era în cramă beat mort, ea doar a împins uşor lumânarea în talaş şi a încuiat uşa. De-atunci, lumea se uita la ea ca la o sfântă, pentru că era frumoasă, graţioasă, cultivată şi evlavioasă, iar credința unanimă era că pentru aceste calităţi, toţi cei care i-au făcut rău au fost bătuţi de soartă. Din nefericire pentru el, fostul amant al mamei, rămas și el văduv, socoteşte că şi-ar aranja bine viaţa dacă ar lua-o de nevastă pe nobila şi foarte bogata copilă, acum în vârstă de 15 ani, așa că începe să-i facă avansuri. După cum este de aşteptat, ea îl urăşte, dar încă nu are motive să-l omoare. Amantul-ofiţer are însă o ordonanţă, un băiat ambiţios care ar vrea să intre la universitate, dar nu are bani. Dacă şeful lui s-ar însura cu fata bogată, el ar avea beneficiul mult dorit, aşa că începe să o şantajeze să accepte cererea în căsătorie. Lucrurile încep să se încurce rău de tot, şi prima verigă de care fata trebuie să scape este acest băiat din cale-afară de obraznic. Ei bine, şi acesta este găsit mort, după ce a citit într-o seară la o lumânare albastră. Lumânarea otrăvită era confecţionată tocmai de copila cu chip de heruvim. Aşa, en passant, slujnica de nădejde a mamei otrăvite este găsită spânzurată. Într-o încăierare confuză, amantul-ofiţer îl prinde pe tatăl fetei. Ea, atunci, îşi dă cuvântul că se va mărita cu el dacă tatăl este eliberat şi mai ales dacă acesta va supravieţui. Tatăl scapă şi fata se mărită, dar ştie ea ce să-i pună soţului în vin şi în ceaiuri ca să nu se poată consuma căsătoria. Omul se înfurie pe neputinţa sa, iar soţioara îl sfătuieşte să facă o călătorie împreună la ţară, la aer curat, căci cu siguranță acolo se va întrema. Într-o noapte, după ce nu şi-a mai băut ceaiul de seară şi pofta i-a năvălit, turbat, a ieşit să-şi caute soţioara. Dar un câine uriaş i-a rupt gâtul, ceva ce localnicii spuneau că n-au mai văzut niciodată. Și, uite așa, Sebastiana își recapătă independența și i se dublează respectul în fața sătenilor care o considerau o sfântă. Între rândurile captivante ale poveștii Sebastianei, stau pagini întregi din istoria colonială a Argentinei, amănunte inedite, foarte bine documentate și un parfum local neaşteptat dintr-o viaţă mai puţin cunoscută. Emilia Cernăianu

POVESTIRE IN RAMĂ

POVESTIRE ÎN (-) RA-MĂ (-ta) Orice căutare-n cer se loveşte, în dorinţa ei de (re)găsire, de stele. Ori se lasă lovită-rănită şi implicit se lasă pradă renunţării, ori se lasă amețită-încrezătoare şi devine părtaşă fericirii finale. Cam despre asta e vorba atunci când arta îndrăzneşte şi ea, inumană şi nemuritoare, să iubească. Ei să-i spunem Art Nouveau şi lui, Gotic. Ea desena vise ascunse. El, vise nepătrunse. Şi, după ani, ei i se pare că testul fericirii, trecut cu brio (acum un an), s-a eliberat de scalele potrivite ei şi nu mai seamănă a test. De fericire nu mai vorbim. Poate doar de o enigmă de hazard. Art Nouveau, împinsă de psihologiile ei către marşul noutăţii, deschide preludiul ce avea să devină, fireşte, un preludiu fără substanţă. Prin creierul, corpul şi (con)sensul ei, curgea o nouă formulă artistică viabilă... Liniile ei curbe, ondulate, curgând firesc, pline de ritmuri sincopate, conferă un dinamism aparte, fin şi delicat. Poate prea delicat pentru el, Goticul. Care e veşnic în căutarea unui echilibru încă deloc palpabil. Goticul, flamboaiant din fire, scăldat în basoreliefuri atinse de idei (pre)concepute, se încurcă în abundenţa detaliilor, confuzează, căutând salvarea. El are ferestre puţine, înguste. Ea e unică, distinctivă şi (poate prea) categorică. El e greoi, masiv şi întunecat. Ea însă îmbrăţişează naturaleţea ultimei revederi, văzând finisajul că pe ceva... doar al ei. Tot degeaba. Erau atât de diametral opuşi. În încăpăţânarea ei de artistă, a vrut să îi arate că liniile grosolane pot deveni fine şi pline de sens, că imuabilul poate fi modelat după cum îi bate şi lui inima, nu numai ei, că dimineţile, plimbările şi întâlnirile cu cerul spart în două al dimineţii - unul e lumină, altul e lumina ştearsă - ar avea altă însemnătate atunci când se unesc şi îşi formează diada stilizată. El de nepătruns. Goticului îi place însă jocul dulce al creionării sentimentelor ei pe foi mari, de un alb impecabil şi cu o suprafaţă perfect plană. Ei îi place să deseneze numai cu un roşu vertebral, el se afundă în griuri tremurânde. Art Nouveau e ceva mai puternică şi el nu se sfieşte să îi recunoască talentul atât de vizibil. Nu o cataloghează, însă vrea pentru ea protecţie. Şi nu mai vrea orgolii rănite. El e prea afundat în susținerea propriei ogive şi nu vrea să audă decât de forme orientale. Şi totuşi ea îi desenează atât de frumos... El vede frumosul ăsta în alt fel, stins în culori putrede, de parcă ar fi atins de-un anotimp ceva mai întunecat. A, nu v-am zis că afară cerul se juca leapşa cu pomii ce nu se mai săturau parcă de zăpadă? Ei bine, da. Afară e o iarnă de un superb dichis şi de o complexitate aparte. Cam cum îşi au şi ei doi sufletele. Dar puse pe alte culmi ale artei. Pe alte piedestaluri prăfuite. Şi totuşi ea vrea să-i fie arcul boutant de care el are atâta nevoie. Şi vrea cu tărie. Şi îi arătă. Nu o lasă însă să-l atingă. Dar deloc. E atât de întunecat în gânduri. Ea însă nu renunţă. Vă amintiţi doar de puterea ei ce o aminteam mai sus. Dar zilele de iarnă erau mângâiate de cer tăios. Deloc jucăuş. Ea totuşi îşi păstra un zâmbet uitat pe chipul ei perfect. Goticul îşi construia însă turnul sau, turn ce (din păcate) pare să nu mai aibă finalitatea dorită. Ea ia de mână dulcea uitare, îşi închide resemnarea în faţadele ei atât de admirabile, (re)devine aceeaşi deschizătoare de nou, frumos, curat, liber, deschis, limpede şi pur concept. Şi încă spera că IUBIREA nu e atât de arhitecturală precum ar vrea să pară. Art Nouveau încă nu s-a oprit să caute şi să ia din cer ceea ce de mult n-a mai găsit printre stele. Ioana Nițică

POVESTIRE IN RAMĂ

UMBRA DOAMNEI DE LA POENARI Motto: Genial este că sunt descendent al lui Vlad Ţepes, deci am legături adânci cu această ţară. Prinţul Charles. Cuvinte-cheie: umbre, paşii, cetate, povestire, călugăr, taine, pod, Doamna Rezumat: Într-o lume pe care o vedem, totul este neînţeles şi tainic în existenţa ei. Bătrânul care spune o poveste a unui alt întâlnit în drumurile sale este uimit de ce eu nu pot să cred ceea ce el a crezut. Imaginile noastre se contrazic în imposibilitatea imaginării unui plan comun de abordare a subiectelor exprimate. El

vedea întunericul, eu - lumina… el citea stelele, eu gândeam Universul, şi toate acestea, la un punct comun, ne făceau să desluşim fiindul. Într-o seară ceţoasă a lunii ianuarie 2012, mă întoarceam grăbit spre casă, pentru a-mi depăna momentele plăcute pe care le trăisem la una din sesiunile ştiinţifice ale facultăţii la care predam, pe lângă etnologie şi folclor, antropologie culturală şi… mitologie. În mijlocul de transport în care mă aflam, se apropie de mine un bătrânel uscăţiv, înalt şi aplecat de umeri. Îşi apropie gura de urechea mea, şoptindu-mi: Păreţi îngândurat, însă, după cum observ eu, gândurile vă plac. M-am întors spre el, nedumerit de îndrăzneala cu care îmi pusese întrebarea şi, forţat să zâmbesc, i-am răspuns scurt: Da, impresiile sunt plăcute, întorcândumi apoi capul şi privind înainte pe geamul caremi întrezărea clădirea maiestuoasă a Parlamentului. După scurt timp, se aplecă din nou, zicându-mi: V-aţi auzit vreodată paşii umbrei dumneavoastră? La această întrebare m-am întors cu tot corpul spre interlocutorul meu şi, vădit interesat, i-am răspuns: Ce simţiţi dumneavoastră când umbra vă urmăreşte, fără să vă spună niciodată nimic? Se plecă pe spate,

depărtându-se de mine cu ochii miraţi, întoarse capul fără să-mi răspundă, privind înainte, după care mă ţinti cu ochii lui mici şi scrutători, depănând o povestioară: Vara trecută am fost la Cetatea Poenari, pe vârful muntelui Cetăţuia. De cum am început să calc lemnul podeţului ce leagă lumea de azi cu cea a tainelor cetăţii, am simţit că mă urmăreşte cineva şi că voieşte cu orice pricină să-mi îngreuneze drumul. La un moment dat am alunecat şi, dacă nu mă apuca de mână un călugăr, a cărui treabă la cetate nu am cunoscut-o, cădeam în râpă. Îi urmăream firul povestirii şi căutam, totodată, să nu trec nici de staţia unde aveam să cobor. Îmi privea când pălăria, ale cărei boruri largi aplecau spre stânga şi în faţă, când ochii, ce exprimau un interes, mai mult iscoditor decât curios, spre ceea ce bătrânul dorea să-mi spună. Îşi trecu borseta în mâna stângă, dreapta ridicând-o pentru a se prinde de bara ce îi susţinea echilibrul, şi continuă: Atunci călugărul, pe drumul ce avea să-l urcăm, mi-a spus o poveste: „Demult, pe când Domnul valah se afla la luptă, într-o noapte întunecată a anului 1464, în urma unui atac diavolesc al celor care stăpâneau în acea vreme statele valahe, soaţa lui Vlad, pentru a nu cădea în mâna siluitorilor otomanii lipsiţi de credinţa în Hristos, s-a aruncat în gol, din turn, direct în valea ce a dat numele răului din spatele cetăţii, iar stânca de care trupul ei firav s-a izbit, umplând-o cu sângele Doamnei, a rămas roşie până astăzi, ca şi cum ar sângera mereu. Îngerii lui Dumnezeu i-au ridicat sufletul la cer şi se spune că însuşi îngerul Gavril a venit să o întâmpine. Doamna era tare evlavioasă”, dori să-mi spună călugărul, cuvinte accentuate de bătrânul care îşi plecă, fără vreun motiv, privirea, tăcând şi suspinând. L-am întrerupt, cu părere de rău, şi i-am spus că la prima staţie de autobuz urma să cobor. Zâmbind trist, mă privi şi-mi spuse: Păi acolo cobor şi eu. Dacă nu vă deranjează, aş putea să vă însoţesc până aproape de strada casei dumneavoastră, pe urmă, cum doriţi. Eu nu mă grăbesc, căci nu mai am pe nimeni. Trăiesc pentru a povesti. Însă lumea în care trăim acum este cu mult diferită faţă de lumea în care miaş fi dorit eu să trăiesc. Vocea lui m-a înduioşat şi i-am răspuns prietenos că îmi va face plăcere să mă însoţească o parte din drum; aşa că, la următoarea staţie de autobuz, am coborât şi am luat-o uşor, prin ninsoarea care începuse să aştearnă destul de bine zăpada pe străzile cartierului, ascultândui firul poveştii. Bătrânul, care era cu un cap mai înalt decât mine, continuă să povestească de acolo de

POVESTIRE IN RAMĂ unde, în mijlocul de transport, fusesem nepoliticos, dar obligat de împrejurarea coborârii mele, să îl întrerup: Călugărul avea să-mi spună că ”moartea Doamnei fusese atât de rapidă, încât umbra ei nu apucase să se dumirească de cele întâmplate şi rămase ţintită în cetate”. L-am întrerupt revoltat, pentru că ceea ce îmi spusese că ar fi zis călugărul mi se păru curios: Umbra, nu sufletul, domnule! Era călugăr ortodox? Bătrânul continuă povestirea făcându-se că nu mă aude: „Nimeni nu a auzit-o sute de ani”, îmi povestea călugărul: „Decât un urmaş al marii familii domnitoare, care a venit, într-una din zilele înnegurate ale toamnei anului trecut, să privească ruinele vechii aşezări domneşti. L-am întâlnit, iar ochii lui erau atât de trişti încât nu am putut rezista tentaţiei să-i pun o întrebare: rugaţi-vă la Domnul, pentru liniştea sufletului ei obosit. Tânărul, cu faţa pământie şi cu sprâncenele dese, ce îi acopereau sticlirile ochilor lui negri ca tăciunele, îmi şuieră cuvintele pe care şi acum le mai aud în mintea mea: „Neajutorat mai eşti, sihastrule, încă pământul nu ţi-a arătat destul de multe din tainele lui. Când Doamna s-a dat în mâinile morţii, a cerut mai întâi încuviinţarea Fiului Domnului şi, după aceea, a spus: Facă-se voia ta, Doamne, căci trupul meu nu mai poate fi de folos”, şi a căzut. Povestitorul meu se opri să îşi tragă răsuflarea, timp în care urmă o întrebare de-a mea plină de curiozitate: Cine era acel urmaş al Doamnei lui Vlad Ţepeş şi de ce cronicile timpului nu vorbesc despre acest fapt? Ridică mâna dreaptă şi îşi scutură reverele de ninsoarea care nu se mai oprea, privi în sus, spre cerul îngreunat de povara iernii, după care continuă: Credeţi dumneavoastră că a stat cineva să scrie despre un nepot rătăcit al Doamnei? Ştirea a circulat oral. Un localnic de prin preajma Cheiului Argeşului mi-a relatat, confirmându-mi adevărul povestirii călugărului şi al faptului că nimic din ceea ce am auzit nu s-a consemnat în vreun document: „Singurului suflet căruia umbra Doamnei i s-a arătat a fost Regina Maria, pe când şedea la Bran, pentru că suverana era urmaşă a familiei Basarabilor. Se spune că de multe ori regina a fost surprinsă vorbind cu cineva, pentru că în surdină vocea Doamnei lui Vlad Ţepeş se auzea, însă slujitorii castelului nu au îndrăznit niciodată să o întrebe pe suverană cu cine vorbeşte şi nici să spună altora de ceea ce se întâmpla la castel. Vă spun toate astea pentru că buna mea a fost bucătăreasă la castel, iar regina o cunoştea şi avea mare încredere în ea şi în toţi slujitorii ei”, spunea localnicul, care făcu la un moment dat o pauză, privind în larg muntele abătut de nevoile timpului, şoptindu-mi apoi: „De când regina a plecat dintre cei vii, umbra Doamnei nu a mai apărut, ci doar, la căpătâiul ei, în trenul acela care îi aducea trupul fără viaţă, trecând prin Cernăuţi. Iar asta au spus-o doamna şi medicul care se aflau lângă ea în ceasul morţii”. Tăcu. Făcurăm

câţiva paşi, după care vocea lui obosită de astădată se auzi din nou: De fiecare dată, pe 18 iulie, trec podul care leagă viul de trecutul umbrelor cetăţii Poenari şi am impresia că le văd pe amândouă contemplând frumuseţea văii şi piscurile munţilor. Nu vorbesc, doar trec. La intersecţia a două străzi, între care una dintre ele urma să-mi poarte paşii spre casă, m-am oprit căutând să întrerup firul dialogului meu cu omul necunoscut. I-am întins mâna: Mi-a făcut mare plăcere să vă ascult. Interesantă povestirea dumneavoastră, ar fi un minunat subiect de roman, însă e lipsită de adevăr şi, evident, de documente istorice care… să fi atestat cele întâmplate. Bătrânul mă privi pe sub sprâncene, zâmbi, între ironie şi plăcerea de a cuteza să nu cred cele spuse de el, zicându-mi: Câte nu se întâmplă pe pământul acesta fără să fie scrise undeva? Aveţi timpul, ca până ajungeţi la uşa casei dumneavoastră, să vă priviţi umbra şi să încercaţi să îi auziţi paşii. Luna îşi trimite tainele prin umbrele oamenilor şi aşteaptă. Când a terminat ceea ce a avut de spus, l-am întrebat: De ce nu aşterneţi pe hârtie toate poveştile acestea? Aveţi imaginaţie, iar umbrele nopţii v-ar putea fi călăuze şi motive de inspiraţie. Ridică privirea spre cerul care cernea necontenit fulgii de zăpadă, îmi prinse mâna într-a lui şi îmi spuse: De un timp încoace eu îmi aud paşii umbrei şi uneori îmi este teamă că nu mă vor mai vedea… Se opri, mă privi iar, după care continuă: Faceţi-vă timp şi pentru studiul umbrelor şi atunci le veţi auzi atât paşii, cât şi poveştile lor. Am zâmbit oarecum puţin înspăimântat, mi-am eliberat mâna din strânsoarea bătrânului, l-am salutat ducând mâna la frunte şi am pornit spre casă. Am făcut zece paşi şi o dorinţă nebună m-a făcut să mă întorc să văd dacă bătrânul plecase din locul unde îl lăsasem. Era tot acolo, urmărind cum fulgii de zăpadă coborau, întrun joc al lor, pe pământ. Am săltat mirat din umeri şi mi-am continuat, de astă-dată hotărât, drumul spre casa în care cei dragi mă aşteptau. Însă acum, când aştern pe hârtie aceste rânduri, gândul unui studiu al umbrelor, despre care bătrânul îmi tot vorbea în ziua aceea, mă nelinişteşte şi mă îndeamnă spre o aşezare a meditaţiei. Ce sunt umbrele? Cum apar şi de ce dispar când zorile dimineţii trezesc la viaţă natura? Poate fi umbra un invers proporţional al existenţei şi al legăturii noastre cu entităţi din alte dimensiuni fiinde? Imaginaţia îşi rodeşte propria imagine şi o creează într-un real mărginit, fantasticul. Lumea creatorului de artă este universală şi perpetuă, iar cititorul - singurul arbitru.

dr. Ştefan Lucian MUREŞANU Bucureşti, 29.01.2012

Fotografii asigurate de autor

POVESTIRE îN RAMĂ

Însetat şi curios ca orice artist care nu adoarme imediat după ce s-a stins lumina, am început să „beau apă după alţii” - vorba unui prieten. În cazul de faţă (şi nu numai), nici măcar nu ştim cum îl chema pe călugărul francez care s-a apucat să facă ilustraţii la o Biblie, convins fiind că Dumnezeu a făcut Universul şi nenumăratele Sale legi pe baza unor rapoarte numerice între cercuri şi sfere. E foarte probabil că monahul medieval auzea şi muzica sferelor în timp ce-şi încadra cercurile în pătrate (care se apropie atât de mult de cercuri, ca lungime şi suprafaţă, încât îţi vine să crezi că ar fi egale între ele, daca n-ar fi la mijloc iraţionalitatea lui π). Asta ca să-mi aduc aminte de personajul din filmul „Waking life”, pe care-l interesa „... not just Eternity, but Infinity”, ca şi de astro-fizicianul contemporan Stephen Hawkins, care zicea că vom afla „gândirea” lui Dumnezeu atunci când se va obţine teoria unificată a celor şase mari legi ce guvernează borcanul nostru cu stele… Şi asta până în momentul de faţă (o fi în faţă sau mai în spate? - că Gino de Dominicis zicea prin ’60 cum că el e mai vechi decât un artist egiptean şi că preferă arta prediluviană!). Pentru că, dacă ne ducem cu vreo 50 de ani în faţă, parcă văd c-or fi, de fapt, vreo şaisprezece legi cele care ne fac atât de imperfecţi şi frumoşi în dilatarea noastră provocată de dor... Ne e atât de dor să ne întoarcem acasă! Şi de-aia tropăim ca apucaţii pe planeta asta, sigur cea mai calmă şi mai răbdătoare fiinţă care a fost văzută vreodată. Ca şi prietenul lui fizician şi contemporan cu noi, călugărul francez şi necunoscut nouă era interesat de natura lui Dumnezeu şi a marcat-o, simplu, printr-un cerc în jurul capului Unicului Personaj (care aduce mai degrabă cu Hristos decât cu Bătrânul cu barbă şi plete albe) - dar asta e o apă prea tare, de care mi-e dor... dar nu ştiu dacă pot s-o beau. În cercul de jos (exact o dată şi jumătate mai mare decât cercul „gândirii”) e Universul nostru (de parcă s-ar fi uitat călugărul la Juan Miro, când a desenat Universul), iar dacă le inducem o mişcare de expansiune până se dublează fiecare, vom descoperi că sunt perfect tangente în punctul imobil şi fără de atribute în care Dumnezeu ţine

God as Geometer, miniatură gotică franceză, Biblia Moralisee, sec. XII

„God as Geometer” - proiecţii ale geome

POVESTIRE îN RAMĂ

etriei antice în arta medievală europeană în mână compasul, punct ce se proiectează şi „la noi”, în mijlocul Universului, mijloc care ne tot zăpăceşte de cap (de capul nostru!!), de când am văzut cu ochii noştri prin telescopul Hubble că mijlocul e peste tot, în fiecare punct… Ca să nu mai spunem că şi în mijlocul „cercului gândirii” lui Dumnezeu există un punct, care e „şi mai imobil”, dacă-mi permite prietenul meu, care încă nu e de acord cu băutul de apă… Iar dacă mai dublăm o dată cercurile, o să ne revenim din mirare şi o să vedem că Universul mare (cu roz – acolo, viaţa trebuie că o să fie doar aşa) e tangent la cercul mic şi albastru, al „gândirii” lui Dumnezeu de la Începuturi. Ca şi cum cercul aureolei l-ar învârti pe Universul mare şi roz într-o viziune pe care eu nu m-aş hazarda s-o consider doar mecanicistă… Pentru că, dacă îl coborâm pe cercul mic, al „gândirii” lui Dumnezeu, de patru ori cu câte o rază, o să obţinem un arbore sefirotic ce intră binişor, cu cercul lui inferior, în teritoriul Universului nostru. Continuând dublarea cercurilor, vom avea o ultimă tangenţă a seriei, în care cercul extins al aureolei este tangent la cercul median (verde) al expansiunii Universului. „Oglindim” arborele sefirotic albastru după o axă orizontală (tot albastră, pe care toate doctrinele cosmologice o numesc „suprafaţa apelor”, de parcă s-ar fi vorbit între ele!!) şi obţinem un arbore (răsturnat) de patru cercuri marcate cu negru (amestec material al tuturor culorilor), care se termină tangent la Universul verde, după prima expansiune. Cumva funny, dar foarte serios, e şi faptul că Dumnezeu Şi-a suflecat şi mâneca stângă până la suprafaţa apelor, ca să nu-Şi ude cu apa noastră veşmintele superioare, în indicibila şi minunata Sa acţiune, despre care ne vorbeşte călugărul anonim, dar şi astrofizicianul Stephen Hawkins.

Cristian Ungureanu

Fotografie asigurată de autor

POVESTIRE îN RAMĂ

Simfonia norilor Toată lumea din Badera ştia că mâinile dirijorului Waderberg o pornesc haihui pe străzi şi că ridică fustele femeilor şi că le gâdilă, neruşinatele. Dar cum poţi să te superi pe nişte mâini? Am fi putut să ne supărăm pe dirijor, dar el alerga de dimineaţă şi până seara după nori, să găsească simfonia ideală pe care o visa de ani în şir. Poate că ieșise dintr-o ramă miraculoasă, sculptată de Vivaldi în anul de grație 1579. Sau poate fugise dintr-o capitelă cioplită de Bronsardi în anul 1235 și încastrată în Templul Iubirii din Mauna Lao de călugări necunoscuți. Dirijorul Waderberg îşi îmbrăca surtucul ponosit şi-şi punea pe capul chel o căciuliţă împletită de domnişoara Margareta şi o lua la picior după nori, fredonând. Mâinile nu-l ascultau întotdeauna şi se desprindeau de trup hoinărind prin magazine şi prin baruri. Şeriful Nostroastusm le-a arestat de câteva ori şi chiar le-a încătuşat, dar mâinile dirijorului s-au eliberat nu se ştie cum. Pescuind barbuni în apele golfului, pictorul Tamerlain a văzut cometa Galo şi a înţeles că mâinile dirijorului Waderberg anunţau de fapt evenimente cosmice, de vreme ce conturul lor se zărea foarte clar în coada cometei. Şi Rudolf, dirigintele poştei, a văzut fenomenul şi l-a chemat pe groparul Gaspar să i se alăture. Bărbierul Bascone s-a dus şi el după ei şi l-a târât pe Strada Mare pe Bankusian, care era tot plin de spumă de bărbierit. Ne-am adunat cu toţii pe ponton şi am văzut norii colorându-se în fel şi chip şi am auzit o muzică fermecătoare coborând din inima lor. Domnişoara Margareta a leşinat de emoţie, iar Bankusian a zis că vine sfârşitul lumii, de speriat ce era. Judecătorul Bonifaciu a încercat să înregistreze simfonia norilor pe bandă magnetică, dar întreaga lui aparatură explodă nu se ştie cum în timp ce începu să plouă cu bănuţi de argint şi cu brotăcei. De atunci, în fiecare primăvară, ascultăm simfonia norilor hoinărind pe plaja înspumată. Femeile îşi tot rotesc umbreluţele rozalii, iar primarul trage vârtos din trabuc. Bankusai se căzneşte să pătrundă în tainele Universului, iar Bankusian se tot laudă că o să transcrie întreaga simfonie. Numai dirijorul Warderberg tună şi fulgeră, supărat fiind că norii falsează grosolan şi se tot ia de noi afurisindu-ne. I-am spus de la obraz să nu mai sperie norii cu prostiile lui, dar nu vrea să se astâmpere. Primarul l-a ameninţat că-l va alunga din orăşel şi toţi am fost de acord că e o hotărâre înţeleaptă de vreme ce, datorită simfoniei norilor, n-a mai murit nimeni în orăşelul nostru de câţiva ani buni. Ovidiu Bufnilă

POVESTIRE îN RAMĂ

Cadrul în cadru sau despre vis și cele asemenea. The play’s the thing Wherein I’ll catch the conscience of the king. Hamlet W. Shakespeare În Elsinore, actorii, ghidați de prințul Hamlet, pun în scenă o piesă pentru rege și regină, pentru curte și pentru a stabili un adevăr. E nevoie de toți. De actori, de prinț și de curte, și de spectatorii din sală. O piesă de teatru în interiorul unei alte piese de teatru, pentru Shakespeare, este și o oglindă ce spune adevărul, și o cursă pentru a-l prinde pe rege, după cum ne spune chiar prințul. Iar acest lucru, piesa din piesă, este ceea ce cred că în teatru putem numi un cadru în cadru. Regele și regina de pe scenă, ce-s oglindiți de regele și de regina actori ai scenei de teatru, îmi pare că prezintă și reprezintă, în același timp, o încadratură ca stare a minții. Mintea regelui este încadrată astfel de o altă minte ce o cuprinde și prin urmare o înțelege, transcriind cele înțelese printr-o scenă. Iar această stare a minții, această imagine-spectacol este re-prezentarea a ceva în altceva, un lucru conținut de un altul. Dar nu e singurul spațiu unde cele de mai devreme se aplică identic și de la care teatrul a preluat atâtea și atâtea. Păstrând tema celor de mai sus, teatrul în teatru, fără a aduce visul în discuție, este de remarcat faptul că un personaj-text ce trece, ce prinde viață într-un corp și o minte, este odată viu și pe scenă, tot un cadru în cadru, tot un teatru în teatru. Lumea textului trece prin actori pe scenă. Iar noi le suntem spectatori, adăugând un plus de viață în noi și în ei, în același timp. Limitele acestui cadru nou (pentru că orice cadru este ceea ce este prin aceea că reprezintă o limită înainte de toate), granițele sale sunt date de corpul actorului și de alte lucruri nu atât de ‘la vedere’, precum corpul celui sau al celei care se află în fața noastră pe scenă, de exemplu de creativitatea ce dă viață per-

sonajului prin interpretarea sa. Creativitate pe care o percepem la fel de clar, cu propria noastră minte, în afara simțurilor, dar prin ele, cuprinzându-i în interpretarea lor. Creativitate ce naște mereu ceva nou dintrun așa-zis text unic, formal, mereu același, aceleași cuvinte, aceleași virgule și puncte, nu-i așa? Sensul acestui teatru în teatru, numind mintea și corpul actorului, vocea lui, are însă nenumărate valențe și nenumărate răsturnări de situație. Despre ce răsturnări de situație este vorba, nu întotdeauna actorul întrupează personajul în decorul și lumina spectacolului? Nu, uneori, personajul este ce-l care-l vorbește pe actor, fără ca acesta din urmă să realizeze în arta lui, tot așa cum uneori Yorik se adresează curții prin Hamlet, la 23 de ani după ce s-a stins. Ce este un cadru? O limită dincoace de care putem gândi, simți și visa. Ca orice fereastră spre ceva, este o deschidere a unui spațiu închis. Orice limită, fie ea dictată de nevoia de lumină, fie de nevoia de circulație, trasează un aici și un dincolo. Orice capăt are un înainte și un după, chiar dacă după este nimic. Familia și limba maternă, civilizația și cultura în care sunt incluse moneda și schimbul, educația și generațiile care se succed, statul și politica, legea și justiția, ritualul și religia, toate și multe altele sunt cadre în alte cadre în alte cadre. Nu este cu nimic diferit de teatrul în teatru de mai devreme, iar întrebările ce apar sunt: Ce înseamnă aici? și Ce înseamnă dincolo? Dincolo de limitele pe care le au spațiile enumerate mai devreme. Ce înseamnă un dincoace și un dincolo de spațiul familiei, de corpul și mintea mamei, de exemplu? Sau un dincoace și un dincolo de cuvânt? Nu se face referire la un același dincolo, mereu? În afara limbii? În afara sensului pe care cuvintele îl pot conține? Dar pentru a putea vedea scena lumii de care vorbeam mai devreme cu ajutorul lui Hamlet, este nevoie să putem fi și spectatori, inclusiv ai propriilor noastre scene... În fapt, este necesar să fim mai ales spectatorii propriilor noastre scene. Și aici ajung la tema principală a textului de față: visul. De ce am ales teatrul în teatru pentru a vorbi despre vis? Pentru că tot despre o scenă cu actori interpretând un text este vorba, și tot despre descoperirea unui adevăr. Descoperirea în sensul aducerii la lumină, a unei ferestre de-

POVESTIRE îN RAMĂ cupate în edificiul psihic al fiecăruia, deschiderea spre noi și spre ceilalți, altfel spus. Iar aceasta are un mare avantaj. Nesfârșitul și necunoscutul nu se află doar spre înafară. Ci mai ales spre înăuntru. Și cum altfel să vorbim despre vis dacă nu am porni de la Freud? Pentru că el este cel care a schimbat atât de multe în cele ce s-au petrecut în secolul al XX-lea și nu doar în felul în care privim acum visul și viața onirică, ci mai ales în felul în care privim azi suferința psihică. În Viena de secol XIX, un alt castel oedipian este scena în care un tată, o mamă și un fiu sau o fiică își deconspiră tragediile, mereu aceiași, mereu altfel, fie că e Teba, fie că e Elsinore, dar de acum, mulțumită descoperirilor psihanalizei, cu alți sorți. Și asta pentru că acel castel, acel Elsinore imaterial ca acela shakesperian, populat și el, desigur, tot cu fantome care se întorc să răsucească destine, își capătă forma sa din visele pacientelor și pacienților și evident din propria viață onirică a lui Freud însuși. Visul devine astfel o cheie pentru a elibera de suferință, și acest lucru merită subliniat fără doar și poate – Freud nu descoperă doar cheia interpretării viselor, vorbind de exemplu despre dorință, ci aplică această nouă cheie la eliberarea de suferință a pacientelor și pacienților lui. Dacă descoperirile pe care le-a făcut Freud au încă greutate în zestrea umanității, asta poate fi bineînțeles discutat, mai cu seamă de cei care l-au citit, dar nu cred că poate fi discutat fără a ține cont de suferința pe care în mai bine de o sută de ani psihanaliza a înlăturat-o din viețile celor care au avut curajul să se întâlnească cu ei înșiși și cu propriile lor dureri. Evident, atunci când nu știm despre dorință câte știm de fapt, putem să contrazicem și să îmbrățișăm ceva ce seamănă cu adevărul, dar esențial diferit de acesta, pentru că, să nu uităm totuși acest detaliu, despre adevăr este vorba în primul rând. Tot adevărul este miezul noului spațiu, acest nou cadru, pe care l-a inventat părintele psihanalizei și care a permis și permite o libertate ce nu avea cum să existe fără travaliul lui Freud și al celor care l-au urmat. Evident, psihanaliza a fost în afara legii în cursul multor regimuri și al multor forme de putere, probabil fiecare dictatură o va interzice. Dar asupra acestei stări de fără de lege, pe care orice dictatură o aplică psihanalizei, poate

merită să reflectăm puțin, însă într-o ocazie mai potrivită. Dar nu despre acest teatru este vorba aici, despre putere și politici dictatoriale. Ci despre vis. Interpretarea Viselor, actul de naștere al psihanalizei, la începutul capitolului VII, ne prezintă un vis care-mi pare că are o legătură strânsă cu cele de mai devreme: … tatăl visează că fiul stă lângă patul său, îl apucă de braț și îi șoptește plin de reproș: „Tată, nu vezi că ard? “ De ce am ales acest vis? Din cauza unui detaliu pe care l-aș numi hamletian: Printre visele pe care mi le-au comunicat alții se află unul care își cere acum un drept cu totul special la a fi luat în considerare. Mi-a fost povestit de o pacientă care l-a citit într-o prelegere despre vise; sursa lui efectivă îmi rămâne necunoscută. Prin conținutul lui, el a impresionat-o însă pe doamnă, căci ea nu a uitat să îl „postviseze“, adică să repete elemente din vis într-un vis propriu, pentru a exprima prin acest transfer o concordanță cu un anumit punct al visului . Teatrul în teatru pe propriile noastre scene, cadrul în cadrul minților noastre este descoperit de cortina pe care Freud o ridică. De noul cadru pe care psihanaliza îl creează. Mai mult de atât: O minte ce visează și transformă în text un vis visat, citit la rândul lui de o altă persoană cu o altă minte, este transformat în imagini în gând și visat din nou. Aici rezidă, alături de legătura tată-fiu, caracterul hamletian, de vis în vis, de teatru în teatru, al exemplului pe care Freud îl alege pentru a deschide capitolul VII din Interpretarea Viselor. Despre ce teatru și despre ce imagini este totuși vorba? Un teatru în care personajele sunt alese să transforme emoții și experiențe prin ele însele, să gândească gânduri-imagini și să lase somnul să fie, transformând în lucruri cu sens ceea ce până atunci erau nonsensuri. Visul ca gardian al somnului este mai mult decât ne imaginăm noi, visul este și gardianul vieții vigile. Un teatru privat al fiecăruia, fie că doarme sau este treaz, în care actorii, cu gânduri, emoții, imagini, joacă scene sau piese întregi ale căror mizanscene și partituri sunt de o complexitate

POVESTIRE îN RAMĂ uriașă. Este teatrul fiecărui subiect, în care personajele sale descriu și pun sens în lumea emoțiilor și a sentimentelor ce cer o poveste pentru a exista, pentru a se transforma în amintiri, de exemplu. Doar ceva cel puțin egal de complex poate să ‘viseze’ - altfel spus, să dea sens pentru ceea ce trăiește la nivelul emoției și pentru ceea ce culege din realitate fiecare dintre noi. Cine sunt autorul, dramaturgul și regizorul, scenograful și actorii care joacă în aceste producții pline de viață? Să luăm exemplul citat: Cine este fiul ce plin de reproș șoptește tatălui? Cine scrie replica și cine o primește? Cine este regizorul? Emoții, gânduri, imagini, toate acestea și mai mult sunt ceea ce este în fapt visul, o trăire profundă, și asta este valabil în orice context, în orice timp și la orice vârstă. Un sens profund uman, ce pornește din iubire, din durere și din nevoia fiecăruia dintre noi de a fi împreună cu ceilalți este în fiecare vis. Așa cum spuneam, Freud a deschis drumuri noi înțelegerii și gândirii, ce n-am spus este că pentru a le urma este nevoie de mai mult decât curiozitate sau inteligență și intuiție. Este nevoie de mult curaj. Este surprinzător de simplu să respingem ceea ce psihanaliza propune - libertatea pe care o oferă minților noastre. De ce? De ce este atât de simplu să respingem? Să afirmăm în fața evidențelor - Hamlet e nebun. Pentru că libertatea este un lucru greu și de care ne debarasăm ușor, lăsând de o parte o parte din noi din teamă, din temeri multe și atât de necunoscute, mai ales nouă, celor care le trăim, abandonând cursul vieților noastre iluziei, pentru că suferința care pare că o avem de încercat este acceptabilă. Așa să fie oare? Tocmai iluzia ca fugă de realitate, neadevărul ca opțiune de viață, reprezintă suferință, nonrelație sau pur și simplu boală psihică. Sunt acceptabile haosul și hazardul în propria noastră minte, așa încât noi să demolăm scena visului într-o măsură mai mare sau mai mică? Cât curaj ar trebui să avem să preluăm pe scena viselor noastre destinul personajelor care ne definesc și ne compun? Au o notă de absurd cele pe care le spun, dar, la o privire mai atentă, cred că problema începe să se clarifice. Ține doar de a deveni tu însuți… socratian în fapt, și nu în teorie. Dar despre a demola, a distruge și a face

de nerecunoscut o lume a unui om, a unui grup de oameni sau a unei populații întregi sunt multe de spus. Spuneam mai devreme că emoțiile trebuie să capete sens, transformându-le în imagini și gânduri pentru a deveni povestiri, narațiuni, mituri, deci pentru a fi în cele din urmă amintiri, locuri în care să ne putem întoarce. O emoție, un sentiment de demult nu este doar o aducere aminte, ci o întreagă lume creată, aidoma plăsmuirilor dramatice sau cinematice. Este un spectacol de gând, imagine și emoție, mereu provocate de un detaliu, de un acord muzical, de un parfum, de o imagine, de un loc, de un fel în care lumina se așază și de multe, multe altele. Mereu o poveste cu personaje, cu emoții păstrate ce se întâmplă în fracțiuni de secundă. Așa cum spuneam, fiecare avem un Elsinore al nostru ce se întinde cât toată lumea noastră, de azi, de mâine și de altădat. Elsinore nu este doar un spațiu, ci multe timpuri, multe vârste și este deseori clădit din nuanțele pe care le capătă fiecare eveniment al nostru în timp.

Psih. Anatol Reghintovschi

Piesa-i lațu-n care mi-l prind pe rege fără de scăpare - William Shakespeare, Teatru, trad. L Levițchi și D. Duțescu 1964 Editura pentru Literatură Universală București Sigmund Freud Interpretarea Viselor, pg. 584 în Opere Complete, vol 2, Ed. Trei București Op cit.

POVESTIRE îN RAMĂ

Spaţiul meu | Spaţiul public

Faţada imobilelor colective, ca element de identitate individuală Robert Adam spunea într-un editorial: „Arhitecţii şi designerii urbani au o responsabilitate unică pentru felul în care oraşele şi satele pe care le cunoaştem şi le iubim se schimbă. Când ei schimbă un loc, nu fac cu nimic mai puţin decât a schimba chiar felul în care noi înşine privim; ne afectează identitatea. Identitatea unui loc şi relaţia cu o comunitate contează deoarece sunt parte integrantă a simţului proprietăţii.” El adaugă că pentru a oferi identitate unei noi arhitecturi există două tehnici, şi anume spiritul locului şi simbolistica spaţiului. Expresia „Spaţiul meu”, generalizată şi abstractizată, citită ca şi „spaţiul cuiva”, lasă să se înţeleagă o relaţie intre două concepte: cel spaţial, al delimitării, si cel al proprietăţii, relaţie care trimite la reprezentare şi reprezentativitate. Alegerea simbolisticii ca element de identitate a fost propusă de arhitectul german Junger Mayer2, care sugera identificarea unor elemente locale ce pot fi interpretate într-un mod nou, inovativ, în arhitectură.

Această atitudine a fost pusă sub semnul întrebării de către Adam în textul amintit, care spunea că nu putem avea certitudinea că o anume comunitate (în loc de comunitate am putea citi şi individ) se va identifica pe sine cu propunerea făcută. Din toată această discuţie reiese intensitatea simţului proprietăţii de care vorbeam mai sus. Un exemplu de exercitare a simţului proprietăţii în domeniul arhitectural apare într-un articol al ziarului francez „Le Monde” din 27 decembrie 2002: „La privatisation de l'image menace la photographie - Bâtiments, paysages etc.: des droits marchands entravent la reproduction de l'espace public”3. Articolul menţionează cazurile mai multor fotografii în care apar elemente de patrimoniu privat, monumente etc., pentru publicarea cărora primari, arhitecţi, directori de muzee au cerut remunerare. Unul dintre ele e cel al lui Dominique Perrault, care a cerut plata drepturilor de autor pentru fotografiile publicate

POVESTIRE îN RAMĂ ale Bibliotectii Naţionale a Franţei. Legislaţia din România interzice folosirea imaginii cuiva atunci când acea persoana poate fi identificaă, dar în urma dezbaterilor publice s-a renunţat la articolele propuse în Codul Civil şi în Codul Penal din 2011 care prevedeau interzicerea fotografierii proprietăţii private. Acest tip de dezbateri devine relevant atunci când incercăm să trasăm o limită între public şi privat, între ce aparţine tuturor şi ce aparţine individului. Din punct de vedere al accesului, putem spune că faţada unei clădiri aparţine domeniului public. O putem vedea liber, la fel cum putem vedea un obiect de mobilier urban care aparţine străzii. Totuşi fotografierea, pe care o putem considera tot ca pe o formă de privit, tinde să deranjeze intimitatea proprietarului (Codul Penal, în varianta propusă spre aprobare, clasifică fotografierea clădirilor ca pe o încălcare a dreptului la viaţă privată). În acest context, descris mai sus, al felului în care e înţeleasă limita public-privat, al locului unde „spaţiul meu” şi „spaţiul public” sunt congruente, devine interesantă o trecere în revistă a câtorva atitudini relevante avute în context românesc asupra faţadelor imobilelor de locuit colective. Un prim moment interesant este cel al imobilelor de locuinţe colective din perioada comunistă. Eficientizarea şi raţionalizarea extremă a domeniului construcţiilor face ca doar clădirile reprezentative, zonele centrale

etc. să aibă caracter de unicat. Marea masă a fondului construit dispunea de un set limitat de parametri - setul de prefabricate disponibil în cadrul şantierului, formulele acceptate de locuinţe (numărul de camere, suprafeţe etc.) - care puteau fi combinaţi pentru a obţine o anume diferenţiere. Arhitecţii care au lucrat în institutele de proiectare din acea perioadă rememorează încercările de a crea identitate şi condiţiile necesare dezvoltării unui simţ al apartenenţei, al unei entităţi distincte. Lupta nu putea fi dusă în sectorul calităţii interiorului

POVESTIRE îN RAMĂ

(care ar fi implicat costuri mai mari), ceea ce făcea ca posibilităţile rămase să fie destul de restrânse. Zona în care creativitatea şi abilităţile arhitectului puteau face diferenţa era în general coaja exterioară, faţada, de obicei acest demers fiind ascuns tot sub pretextul imaginii reprezentative a unor artere principale. Parapetul balcoanelor - metalic, din sticla armată, din beton cu anumite detalii -, placarea parţială pentru crearea unor accente cu cărămidă aparentă (sau chiar cu travertin, în unele cazuri), jocul de texturi şi rosturi ale tencuielii, geometria marchizelor care protejează accesul în casele de scară, traforuri care maschează circulaţiile verticale sau logiile comune de la fiecare etaj etc. sunt elemente care dovedesc strădania şi atenţia arhitecţilor. Designerul londonez Jasper Morrison spunea într-un interviu4 acordat în 2006 lui Fumiko Ido: „Un obiect devine supernormal prin utilizare”. Afirmaţia este verificată de soarta pe care aceste imobile au avut-o cateva decenii mai târziu. Atitudinea iniţial repulsivă faţă de aspectul repetitiv s-a schimbat şi în multe cazuri apartamentele în blocuri „comuniste” sunt preferate celor noi, lucru dovedit de statisticile publicate periodic de agenţiile imobiliare. Obişnuinţa merge până la nepasare şi, din cauza legăturilor slabe de la nivelul comunităţii, faţada e ignorată şi lăsată să se degradeze. Elementele distinctive sunt primele care sunt afectate şi eventualele reparaţii omit să le reconstituie. Spaţiul propriul e cel dintre pereţi şi, uneori, odată cu faţada, este cedat asociaţiei de proprietari (deci unei entităţi incerte, impersonale) şi privilegiul legăturii directe cu exteriorul – fereastra – prin acoperirea cu panouri publicitare. În această situaţie nu arhitectura este cea care dă atributul de recognoscibil, ci (mesajul pe care îl transmite) publicitatea, iar identitatea, imaginea devin ceva ales din exterior (detergent, bere etc.) şi totodată efemer. Funcţia de reprezentare a arhitecturii devine discutabilă, cel puţin la nivelul exteriorului. Gândirea sustenabilă reflectată în arhitectură prin normele şi prin programele care încurajează eficienţa energetică, dar şi faptul că perioada lungă de neglijenţă care a dus la degradarea treptată face ca reparaţiile să devină necesare, au adus în ultimii ani terenul de graniţă dintre „spaţiul meu” şi cel public într-o nouă situaţie. Dacă până acum schimbarea de imagine oferită de acoperirea cu mesaje publicitare era reversibilă, reparaţiile faţadei lasă urme mult mai dure. Din păcate, demersul acesta este în majoritatea cazurilor unul cantitativ (număr de blocuri eficientizate termic/primărie, metri pătraţi de faţadă care trebuie plătiţi pentru proprietari) şi se pierde din vedere tocmai aspectul de element privat şi deci identitar al construcţiei. Specialiştii care au pregătirea de a identifica elementele particulare care dau calitate clădirii nu sunt implicaţi şi rezultatul este uniformizarea treptată a peisajului construit şi pierderea unor valori. Se revine tocmai la depersonalizarea care deranja în urmă cu câteva decenii, dar, de această dată, privind doar aspectul energetic, optica e una pozitivă. Merită privit cu atenţie cazul termoizolării parţiale. Deşi elementele de uz comun (acces, casa scării, acoperiş etc.) sunt considerate din punct de vedere legal drept bunuri indivizibile, aici proprietatea devine vizibilă pe faţadă. Lipsa unei coordonări a comunităţii face ca fiecare familie să işi termoizoleze pereţii exteriori aferenţi locuinţei lor. De multe ori, culorile, tipul tencuielii, felul în care se fac racordurile cu restul faţadei (termoizolate sau nu) diferă. Prin acest gest, în mod involuntar, proprietarii işi fac vizibilă prezenţa în exerior, îşi demarchează spaţiul care le aparţine de restul comunităţii din imobil, îşi construiesc o identitate. Fenomenul e şi mai interesant dacă îl vedem ca pe o formă vernaculară a unui demers folosit chiar şi în arhitectura cultă. Aş da aici ca exemplu cazul Centrului de fotbal de la Mogoşoaia5, proiectat de Emil Barbu Popescu, Remus Harsan, Dragoş Perju, Karoly Nemes şi Radu Gadiuta. Autorii au individualizat camerele de cazare ale sportivilor vopsind diferit peretele care desparte balcoanele. Intenţia a fost de a face incăperile (care din interior sunt reperabile după număr) identificabile din exterior după culoare. Un alt exemplu în această zona este cel al intervenţiilor de adaptare a arhitecturii la nevoi individuale de tipul balcoanelor închise, al balcoanelor cu subsol construite în cazul apartamentelor de la parter, al cămărilor zidite pe balcon etc. Toate aceste tipuri de intervenţii dovedesc şi ele o acţiune percepută de proprietari ca răsfrângându-se asupra unui spaţiu privat, asupra unui spaţiu

POVESTIRE îN RAMĂ în care au drepturi (uneori depline, modificările făcându-se fără acordul vecinilor). Aceste schimbări de atitudine avute cu privire la faţadele imobilelor de locuit colective ridică intrebări cu privire la identitate – individuală sau colectivă –, pe de o parte, si intrebări cu privire la noţiunea de comunitate, bun comun etc. Înţelegerea fenomenelor şi relaţiilor care au loc pe acest teritoriu poate fi (aşa cum a dovedit-o şi proiectul Academiei de Fotbal menţionat anterior) o resursă posibilă în domeniul limbajului arhitectural. Poate mai important decat arhitectura noua, o atenţie marită în această zonă poate oferi posibilităţi în domeniul reactivării în cazul clădirilor cu probleme. Ţări ca Marea Britanie sau Franţa încearcă să vină cu soluţii care să facă imobilele colective ajunse ghetouri din nou atractive, tactica fiind modernizarea spaţiilor comune (case de scară, alei de acces etc.). Motivul intervenţiei în spaţiile comune este impactul general pe care ele il au şi posibilitatea de intervenţie. Intervenţia atentă asupra faţadei ar intra în logica de mai sus (datorită percepţiei faţadei ca element public), dar ar aduce un plus de valoare pentru ocupanţi (datorită ideii de ataţare de un spaţiu perceput ca o extensie a spaţiului personal, a reprezentării). Mihai RACU Notă imagini: Pentru ilustrarea varietăţii de situaţii şi combinări, toate imaginile au fost făcute într-o rază de 300 m. Excepţie face ultima imagine, care reprezintă Academia de Fotbal de la Mogoşoaia. 1. h t t p : / / w w w. w o r l d a r c h i t e c t u r e n e w s . c o m / i n d e x . p h p ? f u s e a c t i o n = w a n a p p l n . commentview&comment_id=128 2. Idem 1. 3. http://www.lemonde.fr/web/recherche_breve/1,13-0,37-787273,0.html 4. http://www.jaspermorrison.com/html/4996075.html 5. Arhitectura, nr. 39/2008

POVESTIRE îN RAMĂ

COLAJ 1 Rolling Stones Tour of the Americas, 1975

Annie Leibovitz și povestea din spatele ramei

Zilele trecute am citit un articol în care era prezentată ultima carte a fotografei Annie Leibovitz, “Pilgrimage” Ed. Schirmer Mosel. Am fost surprinsă să aflu că fotografiile celebrităților și editorialele de modă care au făcut-o faimoasă au fost umbrite în acest nou album de către măiestria și bogăția unor peisaje ilustrând cultura americană. De la Sigmund Freud, la interioarele lui Pete Seeger sau cascada Niagara, până la cabana filozofului Thoreau, Annie a reușit să surprindă , cu o sensibilitate nemărginită, detaliile efemere ale universului din spatele unui obiectiv. Deși compozițional și conceptual este atât de diferit de portofoliul său de până acum, care cuprinde nenumarate fotografii de modă pentru Harper’s Bazaar, Vogue, Vanity Fair și Rolling Stone, spritul fermecat, aproape ludic al

POVESTIRE îN RAMĂ acesteia este vizibil pretutindeni în albumul “Pilgrimage”. De ce reprezintă Annie Leibovitz subiectul meu de numărul acesta? Pentru că indiferent de ce subiect abordează Annie prin fotografia sa, fie ea natură, modă, arhitectură sau puncte de reper ale culturii muzicale și artistice, ea ne relatează povestea din spatele unei rame aurite de aprecierea celor mai mari critici de artă. Annie Leibovitz se naște la 2 octombrie 1949 în Waterbury, Connecticut și urmează cursuri de pictură la Institutul de Artă din San Francisco. Cu toate acestea, își cultivă dragostea pentru fotografie încă din primii ani de facultate, iar în 1970 începe să lucreze pentru revista Rolling Stone. În anul 1973, la impresionanta vârsta de 24 de ani, devine fotograf-șef pentru aceasta. În 1981 realizează o fotografie cu John Lennon și Yoko Ono care ajunge pe coperta revistei Rolling Stone și este premiată în 2005 de către American Society of Magazine Editors drept cea mai bună copertă de revistă din ultimii 40 de ani. Aceasta avea să fie ultima fotografie a cântărețului întrucât, patru ore mai târziu, acesta moare, împușcat. Compoziția și puterea sugestivă a polaroidului este nemărginită: Yoko, visatoare și rece, complet îmbrăcată iar John Lennon gol, învăluind-o într-o o aură de adorație.. La 34 de ani, Annie Leibovitz realizase deja 142 de coperți pentru revista la care lucra, însa îşi părăseşte slujba pentru a călători alături de trupa Rolling Stones într-un turneu și pentru a ilusta viața celor patru artiști. Imaginile acelui turneu rămân întipărite în istoria industriei muzicale și a fotografiei, întrucât fiecare detaliu imortalizat de fotografă emană vibrația cutremurătoare a unor staruri în plin apogeu. În următorii ani colaborează cu Vanity Fair și Vogue, având o contribuție remarcabilă în impactul pe care îl va avea moda la începutul secolului XXI. În afara sferei editoriale, Annie realizează campanii publicitare pentru Gap, American Express, Peninsula Hotels, Lavazza ș.a. În 2009, compania de cafea Lavazza dezvăluie cea de-a 17-a ediție a calendarului său monumental. Cele șapte fotografii inspirate din mituri și opere legendare exprimă romantismul și grandoarea stiului italian pe care fotografa îl interpretează atât de concludent. În 2010, apar în paginile multor reviste și pe faimoasele reclame din Times Square fotografiile campaniei publicitare "Core Values” a casei Louis Vuitton. Geniul creativ incontestabil al lui Annie a făcut ca vânzările genților Louis Vuitton să crească semnificativ. Deși la fel de comerciale, de data aceasta, imaginile au o încărcătură culturală și artistică deosebită: Annie fotografiază oameni influenți, care au realizat fapte umanitare importante și ajută constant la dezvoltarea valorilor esențiale. Îl întâlnim aici pe Buzz Aldrin, al doilea om care a pășit pe Lună alături de Neil Armstrong la 20 și 21 iulie 1969, pe Jim Lovell, comandantul misiunii Apollo 13 din 1970 și pe Sally Ride, prima femeie care a călătorit în

POVESTIRE îN RAMĂ spațiu la bordul navei Challenger în 1983. Alături de ei, îi regăsim pe Angelina Jolie – Goodwill Ambassador pentru Națiunile Unite, Catherine Deneuve, Francis Ford cu Sofia Copolla ș.a. În 2011, Walt Disney îi încredințează artistei dreptul de a ilustra Parcul Disney din SUA fermecat de personajele sale mitice pe care le vor încarna cei mai cunoscuți actori ai Hollywood-ului. Rachel Weisz (Albă ca Zapăda), Mikhail Baryshnikov (Peter Pan), Gisele Bündchen (Wendy Darling), Tina Fey (Tinker Bell), Jessica Biel (Pocahontas), Julianne Moore (Ariel), Scarlett Johansson (Cenușareasa), Roger Federer (Regele Arthur), și David Beckham (Printul Philip) retrăiesc vârsta inocenței într-un vis misterios dar luxuriant asupra căruia veghează talentul lui Annie. Printre recentele editoriale de modă ale sale, îl amintim pe cel cu și despre Maryl Streep, în pragul noului său film, The Iron Lady. Ne oprim să o admirăm pe seducătoarea actriță Charlize Theron în valurile unui ocean neliniștit care îngreunează faldurile rochiei Salvadore Ferragamo. Privim înmărmuriți la frumusețea actriței Michelle Williams prin care Marilyn Monroe renaște în noul film My week with Marilyn. Și ne lăsăm captivați de magia cu care Annie Leibovitz, “omul din spatele cortinei”, întipărește aceste povești pe filele legendarei reviste Vogue. Prețuind nemărginit bucuria și frumusețea pe care mama sa o exprima prin dans, aceasta colaborează cu renumite organizații de artă precum Teatrul de Balet American, Academia de Muzica Broooklyn și grupul de dans Mark Morris, dar și alături de grațiosul balerin Mikhail Baryshnikov. Pâna în prezent publică albume personale și cărți precum: Annie Leibovitz: Photographs (1983), Photographs: Annie Leibovitz 1970–1990 (1991), Olympic Portraits (1996), Women (1999), American Music (2003), A Photographer’s Life: 1990–2005 (2006), Annie Leibovitz at Work (2008) și Annie Leibovitz: Pilgrimage (2011). Astăzi, ea locuiește în New York împreună cu cei trei copii ai săi și contiuă în prezent mult-iubita sa ocupație care a adus-o din cuprinsul unor publicații, pe scena marilor artiști. Într-o lume în care ne este din ce în ce mai frică să păstrăm spiritul și puritatea copilăriei, Annie Leibovitz rămâne fidelă basmului din sufletul ei fascinant, punând în fiecare ramă câte o poveste a carei adâncime ne lasă cu răsuflarea tăiată. În opera ei descoperim o altă lume, un univers paralel în care sentimentele domină rațiunea, mesajul astupă contextul, iar frumusețea provine în primul rând din interior.

Aylin Bayhan

POVESTIRE îN RAMĂ

COLAJ 2. De sus în jos, de la stânga la dreapta: Louise Bourgeois, Sculptor, New York City, 1997, Annie Leibovitz: Women, 1999 Fallen Bicycle of Teenage Boy Just Killed by a Sniper, Sarajevo, 1993 Cate Blanchett on a bicycle Mikhail Baryshnikov , Georgia, 1990.

POVESTIREîN RAMĂ

COLAJ 3. De sus în jos, de la stânga la dreapta: John Lennon și Yoko Ono, Rolling Stones,1980 Whoopi Goldberg, Berkeley, California Angelina Jolie, 2004

POVESTIRE îN RAMĂ

COLAJ 4 Campanie pulicitara pentru Disney Theme Park, 2011

COLAJ 5. Campania “Core Values” pentru Louis Vuitton, 2011 POVESTIREîN RAMĂ

COLAJ 6. Meryl Streep: Force of Nature, Vogue, 2011

POVESTIRE îN RAMĂ

COLAJ 7. De sus în jos: Charlize Theron: Breaking Away, Vogue, 2011 The Man of the Hour,Leonardo DiCaprio: actor, activist, Vanity Fair, 2007

POVESTIRE îN RAMĂ

COLAJ 8. Michelle Williams: My Week with Michelle, Vogue, 2011

POVESTIRE îN RAMĂ

COLAJ 9. Lavazza Calendar, 2009

COLAJ 10. Fotografii în ultima sa carte, “Pilgrimage”, Annie Leibovitz, Ed. Schirmer Mosel, 2011

POVESTIRE îN RAMĂ

București - Maastricht și retur După ce au intrat în UE, bucureștenii și nu doar ei au luat cu asalt Europa. Întâi Austria, Germania, apoi intelectualii au ajuns în sfârșit în mult-râvnitul Paris, au urmat celelalte țări ale continentului, au trecut cu puțină frică și Canalul Mânecii în Anglia și au mers până în Irlanda. Globalizarea a încetat să mai fie o noțiune abstractă, a devenit un lung șir de drumuri parcurse cu diverse mijloace de transport, de la banalul tren la cursele low-cost. Recent, acestor turiști de toate felurile li s-au adăugat studenții care au sosit în orașele universitare ale Europei, ca în Balcani, însoțiți de părinți, de prieteni, de cunoștințe și de ceea ce balcanicii numesc calabalâc. Inițial, Olanda a fost una dintre cele mai prietenoase țări, cu un nivel de trai ridicat și totuși relativ ieftină, cu universități bine cotate și cu taxe de școlarizare comparabile cu cele din țara noastră. La Amsterdam, la Haga, la Rotterdam studiază mulți români. Un minunat pod al prieteniei părea să se aștearnă între cele două state, chiar dacă aparțineau unor culturi diferite. Părea! Stereotipurile culturale care de multe ori înlocuiesc minunata multiculturalitate și înțelegere a diversității, cu care se laudă organismele specializate ale uniunii, au fost cele care au reglementat real aceste schimburi culturale, fără prea multă legătură cu politicile culturale savante, elaborate de comisii specializate. “Ce caută copilul tău în țara aia de homosexuali și drogați, unde coffee shopurile sunt la tot pasul? Vrei să ajungă un/o drogat/ă?”, se întreabă plină de indignare, poate și de invidie balcanică, o rudă a unui/unei student/e care reușise să fie admis/ă la Universitatea din Maastricht. “E orașul cu cel mai ridicat consum de droguri! Nu e un loc unde să lași copilul singur”, adaugă același tip de personaj ale cărui studii au atins maximum nivelul unui liceu industrial, dar care a auzit că tinerii de azi trebuie să aibă masterate. „Și ce, alea de la noi nu sunt bune?” Dacă personajul în discuție este întrebat de unde are aceste informații, nu poate indica o sursă, dar este extrem de sigur, un adevărat cunoscător al vieții universitare occidentale, deși experiența sa de călătorie se limitează la concedii în Bulgaria și în Grecia. Pe de altă parte, olandezii, la început prietenoși, s-au cam săturat de străinii veniți din toate părțile lumii și care strică aspectul orașelor lor ce par desprinse din cărțile de povești, profită de terenurile smulse de sub ape și murdăresc canalele sau desenează grafitti pe zidurile de 1000 de ani. Maastrichtul, un oraș ce şi-a păstrat până acum un aspect medieval romantic, a devenit o atracție turistică și un centru cultural internațional. Aflat la intersecția influențelor culturale belgiene, germane și olandeze, Maastrich-

POVESTIRE îN RAMĂ

POVESTIRE îN RAMĂ tul ce exista încă din vremea romanilor a devenit un simbol al UE în perioada de avânt romantic, atunci când aici s-a semnat unul dintre celebrele tratate ale Europei unite. Tot aici, în ciuda tratatului, sau poate tocmai din cauza invaziei de străini pe care a generat-o, s-a născut și o mișcare ultranaționalistă ce a reușit în scurt timp să devină al treilea partid politic al Olandei. Sunt cei care se opun vehement intrării României și Bulgariei în spaţiul Schengen. Conform acelorași stereotipuri, românii, și ca să nu ne supărăm prea tare și bulgarii, sunt cerșetori și hoți, balcanici murdari și superstițioși, generatori de conflicte, incapabili să se supună ordinii olandeze. Au adus cu ei gălăgia, dezordinea și lipsa de respect pentru autoritățile civile. Nu știu care este locul altor balcanici în acest tablou, locul grecilor și cel al turcilor, care au în zonă numeroase restaurante și care au reușit să își impună felurile de mâncare, sufflaki, gyros sau tiramisu, în vechile restaurante și cafenele ale orașului, care au adus o pată de culoare cu pereții zugrăviți în albastru și galben, semne ale nostalgiei pentru țara lor plină de soare. Naționalismul olandezilor a generat un răspuns naționalist și din partea studenților români. De 1 Decembrie 2011, aceștia au sărbătorit Ziua României mergând la cursuri îmbrăcați în culorile naționale și organizând petreceri. Niciunul nu ar fi făcut acest lucru acasă, ar fi considerat o astfel de atitudine ridicolă. Studenții au ținut să își afirme identitatea și să se dezică de conaționalii care au creat o imagine negativă, conștienți fiind că într-un program de 100 de locuri pentru care au aplicat aproape 800 de studenți din toată lumea (52 de națiuni) au reușit să pătrundă 5 români. La fel ca peste tot în Olanda, locuitorii orașului și studenții circulă cu bicicleta, chiar și în noaptea de Anul Nou grupuri de tineri mergeau prin oraș cu bicicletele. Balcanicii mai puțin amatori de mișcare decât vesticii au adopat și ei acest obicei. Românul, bucureșteanul în special, merge peste tot cu mașina, dacă se poate cu una mare și cu mulți cai-putere, deși traficul capitalei îl obligă să se deplaseze uneori la pas. Cei care circulă cu transportul în comun sunt descalificați, bicicleta a devenit o fiță occidentală, deci se acceptă ca o originalitate, și nu ca mod de viață. Spre mirarea bucureșteanului fițos, în Olanda nu există malluri, deși orașul era un renumit vechi centru comercial, iar aici încă se pot face cele mai avantajoase cumpărături din Europa. Comerțul e globalizat, sunt aceleași branduri ca la București și ca peste tot în Europa, H&M, Zara, C&A, plus câteva firme locale, răspândite pe străzile înguste ale orașului medieval. Olandezii nu își petrec timpul liber la mall, ci făcând mișcare, sport, plimbări, excursii cu bicicleta, picnicuri. Într-o țară în care vremea se schimbă de mai multe ori într-o zi, suflă vântul și plouă în orice anotimp, locuitorii încearcă să stea cât pot mai

POVESTIRE îN RAMĂ

mult în aer liber. Există gunoaie și la Maastricht, mai puțin vizibile decât la București, peturi aruncate pe lângă zidul cetății, în spatele statuii lui d`Artagnan (personaj literar, care a fost și în realitate căpitanul muschetarilor lui Ludovic al XIV-lea), sticle goale lăsate pe lângă ziduri în serile de vineri și sâmbătă. Din păcate, există și cerșetori români care cântă în mod aproximativ și poate nostalgic valsul „Valurile Dunării” pe podurile fluviului olandez unde soarele se vede foarte rar. Dincolo de aceste elemente care ilustrează diferențele culturale dintre olandezi și români, trebuie menționată o deosebire majoră. Olandezii își conservă admirabil clădirile de patrimoniu, nu doar vechile biserici din zorii Evului Mediu, ci și edificiile industriale. Cei care fac turul orașului sunt invitați să admire clădirea vechii fabrici de faianță Sphinx, cea a fabricii de ciment, deși acestea nu funcționează în prezent. S-a păstrat o veche moară în incinta căreia este amenajată cea mai populară patiserie a orașului și cumpărătorii sunt invitați să vadă cum se macină grâul. Clădirile sunt renovate și reamenajate pentru uzul vieții moderne, păstrându-se stilul original. Dintr-un oraș în care oamenii se salutau unii pe alții când intrau într-o cafenea, Maastrichtul a ajuns un oraș internațional cu studenți de pe toate continentele, cu un mare număr de turiști și poate nu tuturor locuitorilor săi le place acest lucru. Oare cei care se vor întoarce la București după terminarea studiilor vor păstra obiceiurile bune căpătate în Olanda, vor mări numărul celor care circulă cu bicicleta? Maria Alexe

Fotografii: 1200741 - vechea moară; 1200784 - zidurile oraşului sec. 13; 120839 - clădirile Comisiei Europene Photo credits: Maria Alexe.

POVESTIRE îN RAMĂ

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI - Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori

Replici în oglindă-Mihai Eminescu Replici. - L-am inventat. - Nu. L-am numit poetul nostru național. Atât. Restul îi aparține. - Sorescu spunea că Eminescu n-a existat. - L-am cunoscut atunci când el deja nu mai era. În mintea unei școlărițe, Eminescu era înconjurat de o aură perfectă. Mi-a transmis ceva – un sentiment unic în lume –, și nu doar printr-un cuvânt. Îmi plac Stănescu, Heine, Desnos, Kipling, Neruda. Mi-au dăruit fiecare câte un cuvânt ce s-a îmbrăcat în titlul unei poezii pe care au recitat-o tăcut. - Iar el? - Mi-a recitat blând, în cea mai pură liniște, un univers de poezii în care m-am regăsit atunci ca și acum. Mi-a dăruit atâtea cuvinte! Nu-l voi uita niciodată. Eminescu înseamnă amintiri... - De ce te-ai oprit? - Închise în bibliotecă, într-un volum vechi pe care-l găsești la prima încercare, amintiri răsuflând ritmic precum clapele pianului sub mâna unui virtuoz. Aceeași melodie la infinit, același Eminescu. Incredibil cum îl poți regăsi de fiecare dată la fel de sensibil cu fiecare vers care zboară, chiar dacă nu-i ianuarie... - Acum e ianuarie. - Ne-a lăsat o zi, o lună, un început. Astăzi e încă ianuarie. Acordă-mi o clipă – vreau să închid ochii pentru o secundă, să-mi amintesc acel chip tânăr din fotografia sepia de pe birou. Eu așa l-am cunoscut. - Când amintirile – - ”Când amintirile-n trecut / Încearcă să mă cheme / Pe drumul lung și cunoscut / Mai trec din vreme-n vreme”. - Rimează. - E parte din talentul lui. Am descoperit-o exact atunci când aveam nevoie de ceva care sămi aparțină, într-un fel. Sunt versurile mele preferate. - Cum continuă povestea spusă de ele? - Lună, stele, deci noapte. Iubire. Privirea dulce a iubitei. Reîntoarcerea printre amintiri. O poveste simplă, fără vrăjitoare sau complicații sentimentale, ce se scrie dirijată de mâna sensibilă a unui poet unic între poeți. Sensibilitate și nostalgie. Le sugerează însuși titlul. - Titlul fiind? - L-ai rostit chiar tu. Amintește-ți. Și vezi, parcă ne invită să ne reamintim... A fost ianuarie. În miez de iarnă, în momente de singurătate, la căderea nopții, răscolim printre amintiri. Cum l-am cunoscut și când... A fost demult. E atât de departe. Și totuși, revine mereu... în ianuarie. Dacă ar putea fi soarele pentru o zi... să ne acopere pe toți. Dar el e dincolo de soare. O amintire eternă. Andreea Giorgiana Nicolae

Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori - IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI

Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori

Michelangelo Buonarroti - 6 martie 1475 Oricât de mult ai învăța la şcoală sau ai citi în cărți, nimic nu se compară cu contactul direct, nemijlocit, cu opera de artă. Căci mai presus de textele scolastice şi de studiile științifice se află sentimentul direct, trăirea estetică pură pe care ți-o dăruiește obiectul artistic atât în sine, cât și corelat cu mediul în care se află. Nicio reproducere din lume, oricât de exactă, nu poate reda, nici măcar nu se poate apropia, de impactul direct pe care opera de artă îl lasă adânc imprimat în ochi și în minte. Multe s-or fi spus despre Michelangelo. Multe vor fi fost adevărate și multe scorneli sau minciuni. Dar textele de specialitate pălesc in fața impresiei reale, autentice, golite de orice formă de știință și umplute cu impresie estetică autentică atât in cazul oricărei arte, cât mai ales in fața artei michelangelești. Despre această impresie voi vorbi în cele ce urmează. Intrarea în San Piedro in Vincoli pare modestă in comparație cu alte Basilici de la Roma, iar interiorul ei se scaldă in clarobscur. Mai mult obscur. Dar atunci când introduci o monedă de un euro într-un aparat dotat un scop de mai puțin apostolat petrinic, lumina se aprinde pentru un minut. Suficient ca privirea aspră a lui Moise sculptat de Michelangelo să te pătrundă cu privirea. Si poate că s-ar fi sculat furios de pe scaun si ar fi spart în faţa ta tablele legii, dacă lumina nu s-ar fi stins iar. Și, precum fetița cu chibriturile, ești nevoit să aprinzi din nou lumina, dorindu-ți să dureze mai mult, pentru a vedea din nou privirea îndârjită a celui pe care Michelangelo l-ar fi lovit cu dalta poruncindu-i să se scoale și să umble. Mergând pe malurile Tibrului, înspre vărsare, vei trece pe langă Palatul San Angelo, în vârful căruia tronează statuia Arhanghelului Mihail, ca un veritabil patron spiritual al tizului său ,,sculptor şi pictor la Roma’’. Și dacă este să vorbim despre pictură, nu putem să nu ne ridicăm privirile înspre Crearea lui Adam din apropiata Capelă Sixtină. Ce răscolire de forțe! Ce dinamică mistică! Pare că mâinile celor doi stau gata să se atingă si să dea naștere unui circuit electric de forțe creatoare universale. Aidoma Momentului sublim, al lui Dali, în care privirea așteaptă ca melcul să atingă telefonul şi astfel să închidă circuitul creator al întregului tablou. A atins Michelangelo mâna divină? Cu siguranță, l-a atins pe Arhanghelul Mihail care veghează deasupra Romei. Și precum un semizeu al Renașterii, știm când s-a născut, dar pare că trăiește printre noi veșnic, iar privirile lucrărilor sale sunt ochii săi care ne veghează. Și creația sa creează în noi senzații noi la infinit. Căci creația lui este vie. Mihai Moldoveanu

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN - Case care nu mai plâng

Loredana Bruma

Case care nu mai plâng - ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN

Loredana Bruma

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN - Case care nu mai plâng

Case care nu mai plâng Erată: În nr. 10 Art Out, am publicat fotografii puse la dispoziţie de Loredana Brumă: paginile în cauză sunt 62-63. Imaginile au fost realizate de Ştefan Tuchilă, şi nu de Magali Paulin. Casa de târgoveţ Mărturie preţioasă de arhitectură tradiţională Construcţia din Calea Şerban Vodă nr. 33, cunoscută drept Casa de târgoveţ sau Casa Voina, a rămas unul dintre puţinele edificii care păstrează arhitectura rurală tradiţională în peisajul Capitalei. Casa este prezentă în inima Bucureştiului de aproximativ 200 de ani, aflându-se foarte aproape de Biserica "Sf. Spiridon Nou", între Piaţa Unirii şi intersecţia din zona Budapesta. Mereu în pas cu vremurile, a suportat transformări şi s-a adaptat cerinţelor de modernizare păstrând aproape nealterate elementele definitorii ale tipologiei sale originare. Aparţine tipului tradiţional de locuinţă românească, cu două niveluri, prispă şi foişor peste gârliciul de acces la beci, cu streaşina sprijinită pe un şir de stâlpi din lemn ce susţin arcele tâmplei. Dezvăluind tradiţia locului de baştină al proprietarului - mediul sătesc -, locuinţa a fost adaptată rigorilor de vieţuire urbană, dar şi stării sociale a unui târgoveţ cu venituri peste media vremii.

TRADIŢIE ŞI MODERNISM Casa apare în peisajul urban bucureştean la sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea. Planul Bucureştilor din anii 1844-1846 (Institutul Geografic al Armatei) oferă imaginea unei zone împărţite în parcele înguste, cu grădini şi câteva construcţii între care apare şi actualul nr. 33. Prima referire documentară la această casă datează din1883, când proprietarul de atunci, Grigore Stănescu, solicită o autorizaţie în vederea unor reparaţii ,,pentru înfrumuseţarea stradei Şerban Vodă, voind a tăia prispa dela

proprietatea mea din suburbia Slobozia, Calea Şerban Vodă 101 şi a înveli cu tablă de fier în locul olanelor…”. În urma acestei prime intervenţii, dispare prispa de la stradă, dar încăperile locuinţei nu sunt afectate. Însă lucrările au modificat complet faţadei casei, supunând-o influenţelor neoclasice apreciate în epocă – coama acoperişului coborâtă, zid supraînălţat pentru ascunderea învelitorii, ferestre mai mari şi decoraţiuni de faţadă cu pilaştri. O altă intervenţie, de data aceasta cu repercusiuni asupra compartimentării interioare, se face în anul 1896, când prin regulamentul primăriei se redefineşte traseul Căii ŞerbanVodă şi se impune un nou aliniament. Planul casei se modifică, prin retragerea faţadei de la stradă, aceasta primind noi decoraţiuni neoclasice, în contrast puternic cu aerul patriarhal al faţadelor interioare. Lucrările edilitare din Bucureştiul începutului de secol XX determină o a treia intervenţie de modernizare: amenajarea unui grup sanitar în spaţiul destinat cămării şi montarea unui lavoar cu apă curentă în bucătărie. În timp, construcţia îşi pierde funcţiunea iniţială de locuire. Începând cu 1950, anul în care a fost naţionalizată de la ultimul proprietar - Aurel Rieder Voina -, spaţiul va adăposti ateliere de tâmplărie şi tipografie. Din 1971, clădirea nu mai este utilizată şi cade în paragină. Planul cadastral din 1984 scoate în evidenţă modificările radicale ale zonei şi noile vecinătăţi ce defavorizează bătrâna construcţie. În 1990, casa trece în administraţia Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, fiind restaurată şi redată vieţii sociale pentru o vreme.

CARACTERISTICI ŞI DECORAŢIUNI Nivelul inferior sau pivniţa cuprinde o singură încăpere - sala centrală de depozitare -, flancată pe două laturi de un culoar sub prispă. Intrarea se face printr-un gârlici care coboară pornind din curte pe sub foişor. Parterul, înălţat cu câteva trepte, are patru camere, câte două de fiecare parte a tindei (sala centrală de primire). Prispa generoasă cu foişor, marcată de un parapet plin şi de o arcadă susţinută pe stâlpi fasonaţi din lemn, caracteristică locuinţei săteşti, se desfăşoară în jurul tindei tradiţionale. Casa are un acoperiş în patru ape, care închide

Case care nu mai plâng - ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN un pod foarte scund, circulabil şi neamenajat, ce completează în mod firesc volumul construcţiei. Vecinătatea, pe latura nordică, a unei alte construcţii a impus închiderea cu calcan a clădirii.

a fost refăcut integral, în spiritul arhitecturii originale, păstrându-se elementele sănătoase. Modificarea planului parterului, fosta zonă de locuit, subîmparte bucătăria aducând grupul sanitar în interior.

Din documentele păstrate în arhiva Institutului Naţional al Patrimoniului se poate deduce că locuinţa de târgoveţ nu avea o decoraţiune exterioară excesivă, singurele elemente semnificative de decor fiind arcada şi capitelurile sculptate ale stâlpilor prispei. Originar din zona dealurilor înalte argeşene, desenul arcadei în curbe simple compuse conferă faţadelor o notă de rafinament.

Au fost consolidaţi pereţii din cărămidă ai faţadei şi calcanului, fiind cămăşuiţi cu tencuială armată la interior. Restul pereţilor exteriori şi de compartimentare, care sunt din paiantă, au fost refăcuţi şi consolidaţi. Planşeul încăperii mari, deformat, a fost reconstituit din grinzi dese de stejar şi consolidat prin realizarea unei fundaţii continue de beton sub fila de stâlpi.

Din decorul interior iniţial nu se mai păstrează decât tavanul placat cu lemn, cu casete mici, trasate diagonal şi marcate cu baghete subţiri.

LUCRĂRI DE RESTAURARE În perioada 1994-1998, au avut loc ample intervenţii de consolidare, restaurare şi reabilitare, realizate de Uniunea Restauratorilor de Monumente Istorice – UNRMI, printr-un proiect coordonat de arhitectul Virgiliu Polizu. Au fost executate consolidări, s-au înlocuit tâmplăria şi pardoselile, au fost refăcute scările, instalaţiile interioare, fiind restaurate şi elementele decorative din lemn, iar curtea - amenajată cu pietriş. Înainte de restaurare, imobilul nu mai fusese locuit de peste 20 de ani, aflându-se într-o stare avansată de degradare. Din cauza macerării cărămizilor, fundaţia şi stâlpii prezentau un nivel de degradate de 60%-65%, iar învelitoarea, pardoselile, tâmplăria, faţadele şi decoraţiunile erau deteriorate în proporţie de peste 80%. Intervenţia a readus construcţia în stare funcţională şi a transformat-o în spaţiu de birouri, ceea ce a presupus realizarea câtorva recompartimentări. Astfel, s-a reamenajat pivniţa în vederea refuncţionalizării, aici fiind creat un grup sanitar nou, conform normelor sanitare actuale. Pentru consolidarea registrului subteran s-au executat plombări cu zidărie de cărămidă, în timp ce pereţii gârliciului au fost refăcuţi integral. Pardoseala pivniţei şi scara de acces au fost refăcute din cărămidă. Refacerea pridvorului a implicat readucerea în poziţie orizontală a grinzilor avariate şi înclinate, în timp ce parapetul a fost completat şi consolidat. Foişorul de lemn, grav deteriorat,

Lucrările din perioada 1994-1998 au rezolvat doar parţial problemele clădirii. Gradul mare de umiditate din zonă rămâne o ameninţare care produce în continuare degradarea şi macerarea zidurilor inferioare, exfolierea tencuielii şi igrasie. În regim de urgenţă sunt necesare eradicarea umidităţii prin hidroizolarea clădirii, colectarea apelor pluviale, sistematizarea verticală a incintei şi finalizarea reţelelor exterioare, conform unui studiu de fezabilitate realizat în 2003 de către o echipă a Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, coordonată de arhitectul Margareta Mihăilescu. Studiul mai menţionează ca necesare "completarea restaurării anterioare şi refacerea finisajelor, completarea şi repararea zidurilor de incintă, realizarea de reţele şi de branşamente pentru alimentarea cu apă, canalizare şi alimentarea cu energie electrică, amenajare interioară cu mobilier şi dotări specifice". Lucrările prevăzute în proiectul din 2003, devenite urgente, nu pot începe din cauza unui litigiu declanşat de o cerere de retrocedare a casei.

TIPOLOGIA CASEI DE TÂRGOVEŢ

Casele de acest tip au fost foarte răspândite în Bucureştii secolelor XVIII-XIX, fiind regăsite atât în curţile simplilor negustori, cât şi în cele ale orăşenilor mai înstăriţi. Ceea ce sporeşte farmecul Casei de târgoveţ este faptul că nu se încadrează unui singur stil arhitectural. Volumul cu două niveluri pe parter, cu prispă continuă şi foişor pe gârlici sugerează o casă tipică zonei Vâlcea. Foişorul generos şi supraînălţat faţă de prispă, pentru a permite accesul la beci, este o particularitate a caselor ţărăneşti din zona Dâmboviţei şi Prahovei, iar generozitatea prispei şi arcele decorative pline

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN - Case care nu mai plâng şi tencuite, dispuse pe toate laturile însorite, sunt caracteristice construcţiilor sud-dunărene. Din punct de vedere funcţional, casa prezintă specificul locuinţelor săteşti, unde nivelul inferior este destinat în principal depozitării. Materialele de construcţie folosite sunt cele tradiţionale zonei munteneşti: lemn şi cărămidă. Starea de conservare a lemnului, care a rămas în mare parte cel original, dovedeşte cunoaşterea unei foarte bune tehnologii de selectare şi tratare a acestui material, perpetuată prin organizarea ,,în fraterie” a meseriaşilor în lemn. Procedeul special de tratare a masei lemnoase îi conferea proprietăţi ignifuge şi împotriva umidităţii. Copacii, marcaţi din vreme, erau doborâţi numai în intervalul octombriefebruarie, pentru ca umezeala să se scurgă din ei şi să nu fie atacaţi de carii. Trunchiurile erau lăsate trei luni în pădure, apoi cufundate alte trei luni într-o baltă, să se întărească prin imersiune. Registrul inferior masiv, de regulă din piatră, este construit aici din cărămidă. La nivelul median, zidurile de paiantă au umplutura din cărămidă, deşi în tradiţia locală a zonei materialul utilizat era lutul compactat cu fibre vegetale şi/sau gradele. Registrul superior se închidea iniţial cu învelitoare din olane, mai puţin caracteristică arhitecturii muntene, fiind de influenţă suddunăreană, care arată dorinţa de modernitate a proprietarului, probabil cu o stare materială bună, având în vedere amplasamentul parcelei sale pe o stradă importantă a Bucureştilor. Prin alăturarea dintre arhitectura tradiţională şi influenţele neoclasice impuse de “evoluţiile epocii”, prin dorinţa de integrare în peisajul urban a modului tradiţional de construire, prin adaptarea împărţirii interioare la noile cerinţe funcţionale şi de confort ale generaţiilor de utilizatori, dar cu păstrarea aerului patriarhal, Casa de târgoveţ a devenit un obiect arhitectural cu caracter de unicat în peisajul bucureştean.

Diana Guţu FOTO: Vlad Panait, Loredana Brumă

Vlad Panait

Case care nu mai plâng - ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN

Vlad Panait

PREMIUM BONUS

Sasha Meret:

"The Plastic Menagerie"

at OK Harris Works of Art

The Plastic Menagerie #22 (Dragon) & "Ovus"polystyrene,

December 10, 2011 to January 21, 2012 Upon entering OK Harris Works of Art's first gallery, the viewer is confronted with strange large shiny objects that resemble birds, reptiles, mammals and even a giant egg ready to hatch, all of mysterious origin. A closer examination reveals they are made of plastic cutlery. Sasha Meret’s recent art works are sculptural constructions of polystyrene spoons, forks and knifes by the hundreds, or perhaps the thousands, some white, some shiny dark and almost metallic, often with whimsical layering. These forms grow into otherworldly half-animal, half-bird-like alien reptile predators, yet at the same time they are reduced to docile museum artifacts through the artistic process. “The Plastic Menagerie” is the title of this assembly, a bit cold and majestic, but not menacing or malefic -- indeed, the pieces here are often rather calm, sculptural and decorative. For example, “Nest Creature” (2011), is created exclusively from polystyrene knives to form a giant animal-plant -- a visitor from another planet that has just blossomed. “Celestial Gramaphorm” (2011), at 57"x34"x38", is a part-animal, part-vintage gramophone, quiet but imposing through its sheer scale. A quote from Schopenhauer sums up the artist’s intentions: “…here we contemplate perfection of form without any kind of worldly agenda, and thus any intrusion, utility or politics would ruin the point of beauty”. Born in 1955 in communist Romania, Meret has lived and worked in New York City as a full-time artist since 1987. He studied printmaking with Tony Harrison at Columbia University and has exhibited in Europe, Japan, and China and around the U.S. His work encompasses a wide range of techniques and styles. Back to the gallery: In "Wing" (2009), the wing from a white plastic angel has been “saved” and placed on an altar that seems to be levitating while surrounded by strange creatures with wings and tails that shine and reflect in multiple reflections, like a disco ball. In “Ovus” 2009 and "Dragon" (2011), a giant white egg scalloped from layered spoons sits on a pedestal guarded by a dark and ever-vigilant mama dragon. Another sculpture, “Falleus” (2010) is a white biomorphic accumulation of forks and spoons that looks like a menacing penis with quills

coming out of its head. Although some may see these as so much kitsch art or maybe art on the fringe of neo-surrealism, others can see them as modular constructions or nightmare visions. With a note of self-deprecation and a dose of humor, Meret has a healthy attitude about his art, which he says is assembled from the “ready-mades of a consumerist society." These works reveal a compulsive/obsessive but vivid imagination. In "Binary Quetzalcoatl" (2010), the artist takes a hard cover book and starts dressing it with plastic forks, sculpting them together in layer upon layer. As the covering expands seemingly out of control, it becomes something unexpected, rife with what Meret calls “non-deliberate totems of personal divination." The newest additions to this alien zoo are “Nest Creature” (2011), an indescribable nestlike animal constructed exclusively from knives, and a giant snake, “Almost Cobra" (2011), a phantasmagoric snake-like creature. Again, in the artist's own words, “these works are nonverbal figurations, created through a meditative process and upon completion intuitively provoke a surge in emotion that is the nearest thing to a religious experience." This exhibit is only a small slice of Sasha Meret's many creations. His imagery reflects a lengthy spiritual exploration, a blend of European, African, Asian, and esoteric symbolism resulting in a highly personal visual language both erotic and exotic.

48” x 24” x 22” and 20"x16"x16" 2011 and 2009

PREMIUM BONUS

The Plastic Menagerie #5(Divine Thirst Quencher) 2010 polystyrene 34"x 9"x36"

Valery Oisteanu The photos were provided by the author The Plastic Menagerie #21 (Almost Cobra) polystyrene, 48” x 24” x 22” 2011

PREMIUM BONUS

Sasha Meret at MAD Museum Show Artistic Statement - Sasha Meret

My approach to the creative process is a continuous search for new challenges. I usually have several projects lined up, and this allows me to consider them with a degree of detachment until I sense a clarity about the direction I have to follow. I work on an idea very focused as if it is the ultimate thing to do. One solution leads to another, which, in turn, leads to new solutions and new ideas. Such was the case when a set of stencils used for a series of works on paper were incorporated into a new series of works where sand was used for texture. The stencil became a threedimensional piece that led to a a new set of works that celebrated ancient writing and calligraphies. While working with sand I became fascinated with the almost liquid flowing of particles. I grabbed the video camera and started filming. The editing and syncing with music was another exciting challenge. In my work I like the novelty of a new material or media. I like to explore its possibilities and often this dialog takes me in a new direction. I have only one rule - a harmonious result that intrigues, challenges and captivates. I welcome the happy accident, the accomplished error that helps me to think out-of-the box and leads me often to the most innovative formulas. If you want to make the gods laugh tell them you have a plan. (old Pre-Columbian saying) Valery Oisteanu

(from “SWEPT AWAY” – DUST, ASHES AND DIRT IN CONTEMPORARY ART AND DESIGN)

The photo was provided by the author

Sand Calligraphy

Arta văzută de Adrian Grauenfels - PREMIUM BONUS

CoBrA, vizualul fără bariere În timpul ocupaţiei germane se simţea că artiştii pot schimba starea socială în bine. Artişti europeni formează grupări şi în 1948 trimit delegaţii la Paris, cu scopul unei alianţe. O mică bandă, rebelă, nu acceptă premisele conferinţei şi părăseşte întâlnirea în semn de protest. Acest refuz a dus la o fructuoasă antrepriză fondată de artiştii Asger Jorn, Pedersen, Karel Appel, Constant, Cristian Dotremont, Corneille, la 8 noiembrie 1948, în cafeneaua Notre Dame din Paris, când semnatarii au lansat manifestul "Caz Audiat", după schiţele lui Dotremont.

Artiştii năzuiau la libertatea totală a culorii, a formelor, întro declarată antipatie faţă de suprarealism şi concret. În plus, mulţi din grup aveau vederi marxiste şi ultramoderniste. Metoda artiştilor era bazată pe spontaneitate şi pe experiment, se inspirau din desenele copiilor, din artele primitive, dar şi din picturile lui Paul Klee sau Joan Miro, fără a urmări un plan predeterminat. Ca şi dadaiştii, erau anarhişti, antiacademici, ţintind o artă fără de graniţe. Se foloseau toate materialele existente înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Subiectele preferate porneau de la animale, măşti, caligrafie orientală, desene naive, fantezii şi absurd.

PREMIUM BONUS - Arta văzută de Adrian Grauenfels

CoBrA a evoluat din amalgamarea grupului olandez REFLEX cu grupul danez HOST şi cu grupul suprarealist belgian. CoBrA este derivat din numele celor trei oraşe principale care găzduiau membrii mişcării: COpenhaga - BRuxelles - Amsterdam = (Co Br A). Mişcarea a subzistat câţiva ani, până în 1951, producând 3 expoziţii majore (Copenhaga - 1948, Amsterdam - 1949, Liege 1951), un ziar numit Cobra şi o serie de colaborări între membri, pictori şi poeţi, numite Peintures-Mot (Cuvinte pictate). Liderii mişcării erau Mogens Balle, Henry Heerup - în Danemarca, Pierre Alechinsky, Hugo Claus - în Belgia, Anton Rooskens - în Olanda.

Arta văzută de Adrian Grauenfels - PREMIUM BONUS Olandezii sunt un popor conştient de trecutul lor artistic glorios. Încă din secolul al XVII-lea, maeştrii olandezi băteau recorduri: Frans Hals cu portrete nemuritoare, Porţelanul albastru de Delft împodobea casele nobilimii, iar marii maeştri ai realismului Rembrandt şi Vermeer erau veneraţi pretutindeni. Dar începând din sec. al XIX-lea, oamenii realizează că există artă şi după Marii Maeştri, astfel apare Şcoala de la Haga, care modela atmosfera peisajului olandez folosind tehnici noi de expresie. Mai târziu, între cele două războaie mondiale, artişti ca De Stijl şi Piet Mondrian devin promotorii inovaţiei picturale. Câţiva dintre artişti au teoretizat rolul artei în societate postulând vederile marxiste care impun arta făcută de popor pentru popor, fără apartenenţa la intelect sau la educaţie. Jorn şi Constant militau pentru legătura intimă dintre artă şi arhitectură. Despre pictură, Constant spunea: "O pictură nu este o structură făcută din linii şi culori; este un animal, o noapte, un ţipăt, o fiinţă... toate aceste părţi unite la un loc..."

PREMIUM BONUS - Arta văzută de Adrian Grauenfels Adormite de al Doilea Război Mondial, ideile artistice noi stăteau încolăcite ca un şarpe în hibernare. La finele războiului, şarpele trezit devine simbolul mişcării. Dotremont subliniază: "Noi credem că dorinţa de viaţă nu aduce prejudicii artei aşa cum dorinţa de a picta nu alterează viaţa. Noi am deschis larg toate uşile." Astfel devine arta CoBrei o artă vizuală bazată pe vitalitatea culorilor şi a formelor dinamice care apar spontan, fără bariere, aşa cum desenează copiii: universal, sincer şi descifrabil. Acest ideal este considerat a fi singura cale de a modifica şi îmbunătăţi societatea. Prestigiul academic, normele vechi ruginite trebuie să dispară. Vechile faţade să fie demolate. Pictorul olandez Eugen Brands observă: "Noi am dezbrăcat arta de hainele de duminică, am eliberat-o, i-am dat aer, un lăcaş şi o respiraţie largă, pentru toate zilele săptămânii, aici, în sânul nostru". Pictorii şi poeţii mişcării au tipărit, sub conducerea lui Dotremont, un jurnal internaţional al mişcării; se publicau articole, poveşti, poeme şi reproduceri ale picturilor CoBrA. În noiembrie 1949, grupul şi-a schimbat numele în Internaţionala Artiştilor Experimentatori, exportând ideile grupului în Europa şi SUA. După închiderea grupului, în 1951, mulţi participanţi au continuat să ţină legătura cu Dotremont producând colaborări remarcabile. Este vorba de pictură semi-abstractă, executată folosind culori vibrante, strălucitoare, subiectele fiind figuri umane distorsionate, asemănătoare cu arta primitivă, cu modele luat din folclorul scandinav, sau simboluri magice din mistica nordică. O altă ramură se aseamănă cu stilul american numit Action Painting. După al Doilea Război Mondial apar diferenţe între expresionismul american şi cel european. Arta americană este susţinută de boom-ul economic postbelic, de un spirit de triumf şi victorie, de o rejuvenare a muzeelor, a negustorilor de artă sofisticată şi a unei critici efervescente neîmpărtăşite de colegii europeni. Artiştii CoBrA din Europa lucrau flămânzi, (Heerup era homeless), fără bani de pânze sau de culori de calitate. Războiul a distrus numeroase lucrări si mult material cultural. Dar această sărăcie a generat inventivitate şi descoperire de noi medii – carton, pânză, obiecte găsite, metale deformate -, care au sprijinit noile idei şi au dus la o atmosferă intelectuală eliberată. CoBrA rămâne o piatră de hotar importantă pentru dezvoltarea artei moderne şi a Expresionismului european, în special a celui german. Deşi oficial închisă în 1951, mişcarea a continuat să atragă şi să inspire participare şi evoluţie unor artişti, sculptori şi ceramişti până în anii 70.

Arta văzută de Adrian Grauenfels - PREMIUM BONUS

Adrian Grauenfels

Fotografii asigurate de autor

PREMIUM BONUS

Barocul în nuanţă engleză -Albion-

partea a doua

Având în vedere că regele desfiinţase mânăstirile şi locul lor va fi preluat de colegii, cu timpul, edificiile cele mai impunătoare încetează să fie cele cu caracter sacru, fiind înlocuite de construcţiile cu rol practic, de reşedinţă sau învăţământ. Clădirile vor avea plafoane din stejar; ferestrele, plasate la înălţime, erau împodobite cu geamuri colorate cu un strat foarte subţire de vopsea galbenă, roşie sau verde, piesa de rezistenţă a fiecărei încăperi fiind căminul. Cum căminelor le corespundeau coşuri, cu cât mai multe coşuri existau pe edificiu, cu atât sporea valoarea şi prestigiul casei.

100

Arhitecţii epocii Tudor introduc şi „aşa- numita fereastră curbată, tăiată pe întreaga înălţime a peretelui, de la plafon până la podea şi formând trei laturi ale unui înalt paralelipiped de sticlă prin care lumina se revărsa în încăpere” . Încă din cele mai vechi timpuri, în care în Albion se disputa „the Englishness” al anglo-saxonilor cu „the Britishness” al celţilor, se manifestă pasiunea pentru împodobire. Fie că este vorba de motivul spiralei, preluat din conştiinţa nativilor englezi, de păsările sau animalele surprinse mereu în mişcare sau de elemente geometrice, lambriurile devin nelipsite, până şi coşurilor fi-

PREMIUM BONUS indu-le imprimat un element decorativ. Căminul va fi la început ornat „cu motive vegetale şi, mai rar, zoomorfe” , în schimb pereţii în vremea lui Henric al VIII-lea, un timp în care influenţa italiană începe să-şi facă simţită prezenţa, încep să poarte mândre basoreliefuri cu capete sculptate. Se cristalizează aşa-numitul „stil Tudor”, desemnând o „clădire de cărămidă aparentă”, a cărei măreţie a „intrării era o parte explicită a prestigiului social al proprietarului casei”, în care numărul hornurilor şi frumuseţea ornamentării balustradelor putea dubla sau chiar tripla valoarea construcţiei. Ar fi interesant de precizat că, din punct de vedere temporal, ne situăm deja în decalaj cu celelalte culturi europene. Din acest motiv, istoria artei preferă de multe ori ca titulatură a Renaşterii engleze cea de Epoca Tudorilor, un timp caracterizat de „motive ornamentale risipite fără a fi constituit o unitate stilistică” sau, cum scria Joan Evans „the characteristic English development lay in decoration rather than in pure arhitecture” . De fapt, din punct de vedere arhitectonic, întâlnim deopotrivă reminiscenţe gotice, ziduri de cărămidă după noua modă europeană, ferestre curbate specific engleze, coloane şi basoreliefuri preluate de la italieni, curţi interioare după modelul francez. Să nu înţelegem această bogăţie de elemente drept o dezorientare stilistică. Dimpotrivă, ea reprezintă punctul de vedere englezesc, forţa de a transforma alegerea în regulă substituindu-se coordonatelor de gust sau tradiţie, în favoarea utilităţii. Aşa cum aminteam mai devreme, încă de la Reformă, edificiile de influenţă ale catedralelor cedaseră locul colegiilor locale care, la rândul lor, păliseră în faţa înfloririi curţii. „Urcarea pe tron a Elisabetei – scria Maurois – a fost primită de poporul englez cu o bucurie aproape unanimă. După ce se temuse atât de mult de tirania spaniolă, era o uşurare să aclame o regină liberă de orice legătură străină. De la cucerirea normandă, nici un suveran nu fusese de sânge englez atât de pur” . De fapt, succesul Elisabetei nu are nici o legătură cu puritatea sângelui său, cu nimic mai special decât al surorii căreia îi urma la tron, Maria, din aceeaşi dinastie a Tudorilor. Însă spiritul liber şi inventiv al noii regine şi, printre altele, compromisul salvator pe care aceasta îl realizează prin crearea bi-sericii anglicane salvează pentru moment poporul de la teroarea catolică, îndepărtând pericolul unei preluări a teritoriului şi a influenţei într-o alianţă cu Franţa. Încă de la începuturi, Elisabeta câştigase o imensă forţă de partea sa – loialitatea oamenilor simpli. Îşi făcuse un obicei din a merge în mijlocul lor şi a discuta cu ei, asemenea unui politician al timpurilor noas-

tre, cu excepţia parşiveniei actuale a acestei atitudini. Deopotrivă „spirituală, sprintenă şi erudită”, Elisabeta „înjura, scuipa şi izbea cu pumnul când era furioasă” şi „râdea în hohote când era amuzată” . Regina moştenise spiritul economic al tatălui său – Henric al VIII-lea – şi deopotrivă perseverenţa şi pasiunea mamei – Anne Boleyn. Elisabeta va şti să intuiască necesităţile poporului pe care îl va conduce, păstrând în relaţia cu acesta atât o mână forte, fără milă la adresa pungaşilor şi a mincinoşilor, cât şi libertăţi care să nu-l sufoce. Să nu uităm că poporul englez este unul sângeros, iute la mânie şi crud. Paradoxal, lăsândui-se anumite libertăţi, dovedea deopotrivă calităţi de docilitate, respect şi încredere oarbă în conducători, mai ales dacă aceştia reprezentau familiile regale, în opinia lor, cu drept divin asupra tuturor deciziilor. Elisabeta este atât de perspicace încât, deşi pedepseşte mereu hoţia, dezvoltă în acelaşi timp o adevărată industrie a pirateriei. Cu curaj şi hotărâre organizează diverse descinderi pe corăbiile spaniole ce se întorceau din America de Sud pline cu mărfuri scumpe. Regina lua partea ei, deşi oficial condamna cu severitate aceste atacuri. Odată cu secolul al XVI-lea, se dezvoltă şi o serie de mari companii ce vor lua monopolul comerţului în diverse zone de interes (spre exemplu, Merchant Adventurers, care controla schimburile pe Rin şi Elba, sau East India Company, singura acceptată să poarte negoţul cu insulele şi porturile din Asia, Africa şi America, „de la Capul Bunei Speranţe până la strâmtoarea Magellan”). Irina Boga

Continuarea, în numărul viitor Fragment din cartea Barocul englez, comportament sau temperament ? apărută la Editura Muzicală. Fragmentele si fotografia au fost publicate cu acordul autorului.

Grigorescu, pag.204 Grigorescu, pag.205 Grigorescu, pag.207 Joan Evans. English Art. pag.5: “[…] caracteristica dezvoltării engleze stă mai curând în decoraţiuni decât în arhitectură pură.” Maurois. Istoria Angliei. pag.317 Maurois. Istoria Angliei. pag.318 Maurois. Istoria Angliei. pag.335

101

PREMIUM BONUS

BALERINA 2005 – BRONZE - 50 x 37 x 20 cm - 19,6" x 14,5" x 7,8"

Vedere de pe acoperişul lumii Faptul că, aparent, Erno Bartha este sculptor nu satisface nici cea mai puţin exigentă încercare de a-l clasifica rezonabil. Pentru că, în cazul său, nerezonabilă este chiar tentaţia clasificării. Dacă vom încerca să facem un pas înainte, iarăşi din acea firească nevoie de a ieşi din confuzie (asta e, absenţa identificării este o sursă majoră de nelinişti şi frustrări), şi îl vom striga pe acel nume vag şi complet lipsit de imaginaţie de artist vizual, vom trăi încă o dată experienţa subită a eşecului, deoarece sintagma este atât de neputincioasă încât se va face ţăndări la primul contact cu oricare dintre lucrările sale. Şi atunci nu ne rămâne decât să ne lăsăm păgubaşi, iar spiritul cartezian îl vom abandona temporar prin vreun amfiteatru melancolic, uşor promiscuu şi cu aerul îmbâcsit de pedanterii. Asta e, Bartha nu poate fi încadrat, nu pentru că şi-ar fi propus el explicit acest lucru sau, şi mai grav, că nu l-ar duce capul pe bietul privitor, ci, pur şi simplu, pentru că artistul a avut incomoda inspiraţie de a dezerta din genurile consacrate, simultan cu aceea, şi mai gravă, de a nu intra, mai apoi, în nicio ficţiune lingvistică prin care tot felul de victime ale crizelor de identitate încearcă să-şi camufleze neantul. Şi totuşi, ceva, ceva tot este, dar acel ceva este atât de actual, atât de viu şi atât de pregnant încât pe o posibilă spirală a evoluţiei în care prezentul s-ar defini ca o coliziune a trecutului cu viitorul, el s-ar aşeza sigur pe lângă, într-un concept arhaic, mai exact anistoric, multora antipatic din motive de inacesibilitate, adică în acela pur şi simplu de creator. Poate să sune vetust şi romantic, dar privitorul nu are nicio vină că Erno Bartha chiar asta este: un creator. Adică unul care face, care zămisleşte, care este într-un fel de incontinenţă epifanică, întrupând mereu câte ceva, o imponderabilă, o idee, un sentiment, o transcendenţă. Şi atunci, cum să-i spui, dacă nu, pur şi simplu, creator? Adică nu, pardon, m-a luat gura pe dinainte, creator, da, însă nici pur şi nici simplu! Mai întâi, pentru că orice creator este impur, puri sunt doar sterilii şi îngerii, pentru că el, creatorul, trăieşte ambiguu, se aşază la intersecţii, se luptă cu amorful şi cu promiscuitatea, cu zoaiele materiei şi cu secreţiile imaginaţiei, cu crisparea şi cu îndărătnicia, dar şi cu transparenţele viziunilor şi cu rarele surâsuri ale posibilului. Creatorul nu este pur pentru că-l bântuie un fel de priapism, suportă o continuă şi dureroasă erecţie, apoi ţopăie satiriatic prin ţinuturile sublunare, prin zonele umede ale lumii, pe unde materia este moale şi mlădioasă, iar gândurile casante şi aprige. În al doilea rând, un creator nu este simplu pentru că este… nu, n-am să spun complicat, chiar dacă aş avea perfectă dreptate, e, totuşi, mult prea previzibil şi toată lumea se aşteaptă la asta…, nu, el nu e simplu pentru că elaborează şi transmite mesaje, cu alte cuvinte este un purtător şi un distribuitor de sens, angajat într-un act major de comunicare, iar acest lucru nu este nici pe departe unul simplu, ci, evident, unul extrem de complex, hai, de complicat, dacă vreţi. Şi creatorul mai e ceva, ceva apofatic, adică ceva ce nu e; de exemplu, nu e mascărici, nu ţopăie pe stradă, nu se fotografiază cum scoate limba sau cum îşi dă pantalonii jos, nu strânge trei peturi ca să se dea ecologist etc., etc. Creatorul meditează, avertizează, judecă şi sancţionează. Uneori cu tandreţe, cu sarcasm şi cu ironie, alteori vituperant şi năprasnic… Şi, uite-aşa, deşi Erno Bartha face sculptură, face obiecte specifice genului, tridimensionale, în cele mai diverse materiale, el nu este, aşa cum am mai spus-o, de fapt, un sculptor, sau nu unul ca toţi ceilalţi. Spirit ludic şi grav în acelaşi timp, zglobiu şi meditativ, cînd histrion mustăcios, un fel de husar cu privirile pierdute sau, dacă vă place mai mult, un jandarm austro-ungar căzut în contemplaţie, Bartha este fundamental un creator de imagini mentale, un depozitar de forme interioare pe care, ulterior, le scoate în peisaj pentru că nu mai poate rezista presiunii. Şi odată exteriorizate, aceste agregări lăuntrice încearcă să-şi găsescă locul, mimând obiectualitatea şi camuflându-se abil în Hay works

102

PREMIUM BONUS cele mai diverse substanţe. Mişcare încremenită, dans cosmic, gasteropode imense, disimulându-şi lubricitatea într-un fel de fosile imponderabile, femei de bronz, cu pielea agitată de mişcările suave şi baroce Hay works ale unor degete care freamătă rodinian, portrete de piatră, de o frumuseţe grecească, femei de iarbă, cu ţâţe suave şi fese redundante, spre care se iţesc tunurile falice, care promit mari canonade cu gurile lor deschise, jocul de-a materia, de-a elementele – - focul bronzului, natura chtonică a pietrei, fluiditatea mătăsoasă a ierbii şi vibraţiile aeriene ale dansului şi ale stării generale de zbor şi de plutire - iată cum se aşază, în chip de poem inoportun, ceea ce Erno Bartha ne oferă, din pudoarea de a nu fi prea vulnerabil sub privirile noastre, pline de prejudecăţi şi de stereotipii, drept sculptură. De fapt, el recrează, în joacă, şi cu o voluptate a atingerii indiscutabil erotică, lumea elementară, reinventează sentimentul cosmic, visează megalitic, respiră hesiodic emanaţiile pământului şi aruncă iarba în cer. Dar bucuria vitalităţii în aer liber, jubilaţia gestului amplu, performace-ul ritualic pe o scenă mărginită doar de dealuri, de orizont şi de capriciile norilor, nu sunt numai interjecţiile, onomatopeele sau propoziţiile agreste ale unui om singur, care şi-a redobândit libertatea, şi atât. Ele sînt implicit o punere în gardă, o sancţiune a incapacităţii noastre de a trăi deplin şi a ipocriziei de a fi, de a exista, la limita confortabilă a precarităţii. Într-un Cosmos generos şi plenar, în vecinătatea vitalităţii firii şi la un pas de porţile revelaţiei, noi trăim icnit, pufăind ca o locomotivă cu aburi, respirăm stereotip, fără a simţi aerul proaspăt, şi trecem încolonaţi şi disciplinaţi, dar singuri, în spatele gratiilor pe care noi înşine le ranforsăm în fiecare clipă. TVmania despre asta vorbeşte, în plan discursiv şi moral, iar în planul celălalt, al capacităţii de a visa, de a imagina, de a construi, de a exorciza, de a se bucura cu melancolie, cu o doză de tristeţe şi cu un vag sentiment al deşertăciunii în faţa excesului de civilizaţie, posibilităţile lui Erno Bartha sunt nelimitate. Pentru că, asta e, în vreme ce sculptorul, sau oricare artist aşezat docil într-un gen şi într-un material anume, şi în viziunea căruia obiectualitatea excede şi elimină forma interioară, are orizontul îngust şi spaţiul limitat, creatorul , adică cel care însămânţează şi fecundează realul cu năvalnicele sale forme lăuntrice, gata de hipostaziere în orice material, percepe totul ca pe ceva nemărginit şi posibil. Şi atunci te poţi înveli, ca întro aură protectoare, mai degrabă cu o vibraţie mistică decât cu sentimentul exhibării, în propriul tău păr, crescut năprasnic, aşa cum doar lui Avesalom şi lui Samson li s-a mai întâmplat, şi te poţi aşeza, cu picioarele încrucişate yogin, în chip de Budha uscat şi împădurit, pe acoperişul lumii tale de pe lângă Cluj, fiindcă, din fericire, ai ce vedea... ... sper că oarecum aceleaşi lucruri pe care eu, vizitatorul său întâmplător, le-am văzut într-o zi minunată de vară, împreună cu Vlad Ciobanu şi cu Copel Moscu şi pe care încerc acum să vi le povestesc... Pavel Şuşară

103

PREMIUM BONUS - Art Out Story

Art Out Story_Corina Barbir

104

Art Out Story - PREMIUM BONUS

105

PREMIUM BONUS - Art Out Story

106

Art Out Story - PREMIUM BONUS

107

PREMIUM BONUS - Art Out Story

108

Fotografia lunii

109

110