Art Out 12 by Art Out Magazine

Art Out 12

Echipa Art Out 12

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare. ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694

Art Out nr. 12 Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Director: Laura Lucia Mihalca Director adjunct: Alexandru Găvan Redactor-șef: Laura Lucia Mihalca Redactor-șef adjunct: Mihai Moldoveanu Echipa redacţională: Andreea Giorgiana Nicolae Aylin Bayhan Cristina Niculae Ioana Nițică Iulia Ardelean Laura Lucia Mihalca Mihai Moldoveanu Redactori colaboratori : Adrian Grauenfels Constantin P. Popescu Emilia Cernăianu Gheorghe Safir Ioana Despina Camino Irina Boga Ovidiu Bufnilă Steluța Călin Ștefan Lucian Mureșanu Teodor Rapan Corectura: Denisa Nicoleta Viașu Grafică copertă: Ruxandra Marin Coperta: Ana Necolau –Iubirea platonică Design & DTP: Cătălin Oltei Webadmin: Alexandru Alexandrescu

Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale membrilor redacţiei.

Contact: www.artout.ro; redactie@artout.ro

Editorial Art Out 12

Sexualitate și Picasso Iată-ne ajunși la numărul 12 al revistei Art Out. Este un număr pe care știm că îl așteptați de mult, așa că ne-am străduit să nu vă dezamăgim. Este numărul dedicat Sexualității și Picassou-lui, ca să zic așa. Dar nu vă spun tot încă de pe acum, vă mai las un pic în suspans. Vă invit să citiți editorialul despre Cuprins, pentru a afla mai multe despre conținutul revistei. Eu doar vă voi introduce în temă. Sexualitate și Picasso? De ce Picasso? Este el oare un spaniol înfierbântat de corida culorilor? Este pânza lui o expresie a sexualității? Dar arta? Este ea un impuls sexual? Ce este sexualitatea în artă? Cum au ajuns vechii greci să sculpteze nuduri? Dar de ce acestea au dispărut o data cu apariția Creștinismului? Și cum au reușit ele să reapară în Renaștere? Sunt ele doar un pretext pentru o alegorie, sau scop senzual în sine? De ce s-au pus ,,chiloței’’ pe nudurile pictate de Michelangelo în Capela Sixtină? Ce anume s-a schimbat în percepția acelor vremuri? Dar ce este sexualitatea în arta modernă? De ce Brauner l-a pictat pe Geo Bogza asexuat? Ce rol are instinctul sexual la suprarealiști? Dar oare cum este prezentată sexualitatea în filme? Dar în muzică? Există o limită a sexualității în artă? Oare ce părere au specialiștii? Dar oamenii din Piața Universității? Mă gândesc și la Picasso, și la ale sale Domnișoare din Avignon, la Courbet cu Originea lumii, sau Manet cu Dejun pe iarbă și Olympia. Mă gândesc la Decameronul lui Boccaccio și la statui ca Cele trei grații de Canova, sau Principesa X și Poarta sărutului de Brâncuși. Toate aceste lucruri îmi vin în minte atunci când mă gândesc la tema numărului 12, Sexualitate și Picasso. Și atunci se pune (celebra de acum) întrebare: Putem noi, ca oameni, că epuizăm o tematică atât de vastă? Sigur că nu! Nu vom putea epuiza subiectul, pentru că problematica este una mult prea vastă. Ne propunem însă un declic, o introducere în subiect. Să vă trezim interesul și curiozitatea pentru această temă, acesta este scopul nostru. Să vă facem să visați cu ochii deschiși. Și iată cum am pornit de la aventurosul Picasso și am ajuns la sexualitate în general. Căci lor le este dedicat acest număr 12 al revistei Art Out. Suntem convinși că veți găsi multe păreri sexy și articole cubiste.

Mihai Moldoveanu

Editorial

Art Out 12 Aylin Bayhan

ART OUT își propune luna aceasta să observe tendința controversată care străbate arta de la începuturi și până în prezent, punând accent pe relația dintre sexualitate și opera lui PICASSO. Cu toții traversăm o eră de turbulențe în care sexualitatea învinge și arta își pierde din valoare, o zonă în care „sexualitatea și Picasso” pot alcătui, pe rând, atât un pleonasm, cât și un oximoron. Atunci când orizontul este nesigur, iar viitorul nu e altceva decât o pista de nisip mișcător în care singurul lucru cert este SCHIMBAREA, nu ne rămâne decât să ne cufundăm în paginile virtuale ale celui de-al 12-lea număr, pentru a descoperi MISTERUL din spatele marelui Picasso, al cărui nume a devenit sinonim cu talentul însuși, în paralel cu manifestul SEXUALITATII, persistent până în zilele noastre, precum o picătură din esența No. 5. Călătorim în TRECUT, unde descoperim străzile fermecătorului MONTMARTE, inspirația inoxidabilă aflată la originea tabloului-manifest a lui Picasso, DOMNIȘOARELE DIN AVIGNON. Apoi luăm trenul către CANNES, unde hoinărim pe străzile cartierului La Californie, în căutarea lumii din spatele schițelor și ilustrațiilor pe care Picasso le-a realizat în spiritul cărților de poeme ale artiștilor din epocă. Îi mai putem aminti aici pe JAQUELINE ROQUE, fermecând o lume aflată între marele pictor și șevaletul său, pe MAX JACOB, personajul ce asistă împreună cu Picasso la misterul apartamentului de pe Rue Ravignan și pe tânărului DUCHAMP, aflat la pragul dintre anonimitate și celebritate. Apoi accelerăm spre PREZENT, unde descoperim Galeria de Artă Europeană a Muzeului Național de Artă al României și expoziția tapiseriilor regale GOBELINS, amintindu-ne pe drum cât de frumos sună Je t’aime pe tonurile cristaline ale Larei Fabian. Nu înainte să ne aruncăm privirea asupra “Goblenurilor” semnate de Matisse, LE CORBUSIER, Schlosser, Miro, Matta, DELAUNAY, Magnelli, Bloch, Gleb, Mathieu, Vasarely ș.a, care vizitează pentru un scurt timp încăperile MUZEULUI NATIONAL DE ARTĂ CONTEMPOANĂ, ne îndreptăm spre VIITOR, unde vom regăsi (daca universul ne ascultă rugămințile) mormântul marelui BRÂNCUȘI, de această dată în țara sa natală, mulțumită campaniei Superstarul MNAR și susținătorilor fideli ai acesteia. Așadar, vă invităm să parcurgeți alături de noi o călătorie în timp și ARTĂ, în formele dintre CUBISM și simbolism, în adierea aripilor de fluturi, sau în șoaptele valurilor de VARĂ, și să vă delectați cu paginile gândite, simțite, pictate sau interpretate ale noului număr Art Out.

Aylin Bayhan

Art Out 12 Art Out nr. 12/2012, anul II

ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949

CUPRINS EDITORIAL de Mihai Moldoveanu / Aylin Bayhan

pg. 6

OAMENI ȘI PROIECTELE LOR Proiecte studențești

Corali ( apărut pe coperta Art Out nr 11) - Alexandra Neacșu Centru multifunctional - Cristiana Gherghin și Victor Dita Locuințe colective - Vasile Revin Reziliența urbană - Ioana Despina Camino Iubirea platonică - Ana Necolau

pg. 14 pg. 17 pg. 23 pg. 31

RECENZII: CE A M VAZUT, CITIT, AUZIT 3x3 Expo

de Mihai Moldoveanu / Ioana Nițică / Cristina Niculae Intersecții - Mihai Moldoveanu Concert Lara Fabian - Mihai Moldoveanu Manufacturile Gobelins ( o expoziție eveniment ) - Steluța Călin Picasso. Le carnet de la Californie - Emilia Cernăianu

Buzunar literar

Povestiri cu greutate - Silviu Buzan, Scara lui Iacob - Constantin P. Popescu

pg.49 pg. 53 pg.55 pg. 56 pg. 58 pg.63

SEXUALITATE ȘI PICASSO Sexualitatea în artă: o scurtă istorie - Cristina Niculae Un secol de celebritate - Andreea Giorgiana Nicolae Sexualitate și Picasso - Ioana Nițică

pg. 65 pg.68 pg.70

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI Spuneți-mi, n-ați văzut, cumva, o țară? - Gheorghe Safir

pg. 71

Leonardo da Vinci - Mihai Moldoveanu Pitagora, tăcerea ta mă doare - Theodor Rapan

pg. 72 pg. 73

Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN ArhitecTonic

Ce rol (mai) are arta contemporană în spațiul urban? - Ioana Despina Camino Cultura și arta urbană - Ioana Despina Camino Piața Constituției, București - Ioana Despina Camino

pg. 76 pg. 79 pg. 85

PREMIUM BONUS Picasso și intimitatea lumii pudice - Ștefan Lucian Mureșanu Picasso vălurind cubismul, clasicismul, suprarealismul - Ovidiu Bufnilă

Arta văzută de Adrian Grauenfels

Le Bateau-Lavoir - Adrian Grauenfels Barocul în nuanță engleză-Albion - Irina Boga Superstarul MNAR

pg.95 pg.98 pg. 99 pg. 107 pg.110

Art Out 12

+ PALATUL MOGOČ&#x2DC;OAIA summer school

+ + + +

seria A

seria B

INSCRIERI:

architectureschool@yahoo.ro data limita: 01 iunie 2012

http://scoaladearhitectura.wordpress.com

Art Out ȘI 12PROIECTELE OAMENI

LOR

PROIECT MASTER

CORALI

-proiect apărut pe coperta Art Out nr 11Proiectul de faţă reprezintă o instalaţie artistică compusă din 8 obiecte bidimensionale (panouri decorative cu dimensiunea 80/120 cm) şi 14 obiecte tridimensionale, inspirate de multitudinea formală şi simbolică a coralilor. Varietatea structurală a acestor organisme subacvatice permite o gamă largă şi diversă de interpretări vizuale plastice prin tehnici textile tradiţionale sau moderne îmbinate creativ. Obiectele tridimensionale vor fi agăţate de tavan şi vor atârna la înălţimi diferite între panourile dispuse câte 4 pe două coloane, într-un unghi de minim 90º, conform ideii de spaţiu relativ închis şi ascuns. Tehnicile şi materialele utilizate în realizarea instalaţiei de corali vor respecta ideea de diversitate. În marea lor majoritate materialele folosite vor fi textile; pentru expresivitate, se vor utiliza pe alocuri alte materiale: spumă poliuretanică, burete, paie, hârtie. Ideea realizării acestui proiect a luat naştere ca urmare a constatării izbitoarelor trimiteri pe care structurile de corali le fac către materialele textile în general şi nu numai, precum şi a uşurinţei cu care ar putea fi reprezentaţi în mediul textil. Proiectul nu vizează neapărat reproducerea cu fidelitate a unor structuri coralifere, cât încercarea de a simula existenţa coralilor ca expresie a unei lumi ascunse şi mai puţin cunoscute. Recifele de corali reprezintă una dintre cele mai diversificate şi productive comunităţi de pe Terra. Ele se întâlnesc pe fundul puţin adânc al mărilor tropicale din zona Pacificului de Sud şi din vestul Atlanticului de Nord. În zona Indo-Pacificului se află cele mai variate grupuri de corali, atât din punct de vedere taxonomic, cât şi morfologic. În această regiune se cunosc 92 de genuri şi subgenuri, cu peste 700 de specii, faţă de 34 de genuri şi 62 de specii în aria Nord-Atlantică. Mitologia greacă explica existenţa coralilor prin transformarea în piatră a sângelui Meduzei din grupul Gorgonelor. Acest monstru de structură femeiască îşi omora victimele privindu-le drept în ochi şi a fost ucis de Perseus cu ajutorul zeiţei Athena, după care a fost aruncat în mare. Se spune că spiritul rău al Meduzei a fost distrus odată cu moartea ei, Athena conferind coraliilor proprietăţi benefice, de alungare a răului. De aceea, coralii dau înţelepciune şi restaurează armonia. În general, coralii se asociază cu marea, sângele şi vegetaţia, aspectul de copac al multor specii determinându-i pe antici să-i numească copacul marin al Marii Zeiţe Luna. Asemănările cu pomii au dus la asocierea coralilor şi cu Arborele Vieţii, în tradiţia chineză ei fiind simbol al longevităţii. O altă semnificaţie a coralilor se bazează pe modul lor de reproducere şi formarea unui reziduu scheletic, platformă pentru următoarele dezvoltări, de unde şi relaţia coralilor cu fertilitatea. Culoarea dominantă a formaţiunilor de corali este roşul. Mai există numeroşi corali albi, galbeni, orange şi negri. Culoarea albastră se întâlneşte foarte rar. Coralul roşu era considerat cel mai puternic împotriva duhurilor rele, atât la greci, cât şi în India, Tibet, Egipt, China şi Italia, unde se credea că alungă holera şi opreşte epidemiile. De asemenea, pudra de coral roşu se consuma în aceste zone ca astringent şi stimulator pentru inimă. Roşul de altfel este stimulator general în plan psihologic şi creşte presiunea sangvinică în plan fiziologic. El simbolizează putere, vitalitate, căldură, energie. Este culoarea pulsului fizic, a pasiunii.

Art OutLOR 12 OAMENI ȘI PROIECTELE

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE

LOR

Galbenul influenţează funcţionarea normală a sistemului cardiovascular, semnificând energie, veselie şi căldură. Galbenul, spre deosebire de roşu, este culoarea spiritului, a divinităţii. Culoarea orange accelerează la rândul ei pulsaţiile inimii şi menţine presiunea sangvină. Ea denotă optimism şi veselie, având aceleaşi efecte psihologice ca şi roşul. Poziţionată între galben şi roşu, culoarea orange semnifică echilibrul între spirit şi fizic. Albul semnifică puritate, înţelepciune, pace şi linişte; culoarea albă a coralilor simbolizează lumea lunară. Culorile predominante ale coralilor – roşul, galbenul, orange-ul – fac trimitere la sânge sau inimă, nefiind de mirare astfel faptul că formaţiunile coralifere simbolizează acelaşi lucru. Prin instalaţia artistică prefigurată intenţionez o celebrare a diversităţii încântătoare a coralilor pornind de la semnificaţiile lor mitologice şi spirituale: fondul reprezentărilor diferitelor forme coralifere este dat de o reţea de linii roşii care sugerează atât vase de sânge, cât şi ramuri de copac.

Alexandra Neacșu Coordonator științific Lector universitar dr. Daniela Frumușeanu

Art Out LOR 12 OAMENI ȘI PROIECTELE Proiectul ASASH numărul 2

CENTRU MULTIFUNCȚIONAL-Anul III Ținând cont de necesitatea utilizării raționale a unei astfel de investiții în contextul caracterului subiectiv și aleator al solicitărilor pe acest segment, dar și nevoilor reale de existență a unui așa numit «loc comun» pentru desfășurarea activităților comunitare, pentru cristalizarea sentimentului apartenenței la comunitate, se propune realizarea unui centru multifuncțional, care să focalizeze interesul locuitorilor unei anumite zone. Pe un teren situat în București, pe B-dul Bucureștii Noi, lângă intrarea principală în Parcul Bazilescu, se solicită proiectarea unui centru multifuncțional de cartier, în cadrul căreia se pot desfășura diferite activități: de la prezentarea unui film/ piesă de teatru la savurarea unei cafele după o oră de fitness sau yoga în spațiul de detență. Unitate clară si coerentă a ansamblului alcătuit din centrul multifuncțional zonal în sine și amenajarea spațiului liber, cu o volumetrie marcată de tendințele contemporane și de avangardă din arhitectură atât în ce privește obiectul de arhitectură ca întreg, cât și la nivelul detaliilor, cu un raport interesant între plin-gol, între texturi, culori, iluminat etc.; Stimularea creativității studentului pe diferite scheme de compoziție, cu însușirea relațiilor firești și corecte între funcțiuni pentru o bună “funcționare” a unităților funcționale în cadrul programului și stimularea creativității studentului pe noi paliere de dificultate și aplicarea cunoștințelor acumulate la proiectele anterioare și la cursuri (teoria arhitecturii, la materiale de construcții și finisaje, geometrie descriptivă/reprezentări, cu sau fără a implica încă elemente tehnice sau structurale de nivel superior. Proiecte de Cristiana Gherghin și Victor Dita. Profesor Anca Sandu și asistenți Fănică Udrea și Alexandra Teacă.

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE

LOR

Încă de la început, de când am auzit de această temă de proiectare având ca locație un parc din București, imediat am știut că va trebui, într-un fel sau altul, să inserez cât mai bine în mediul natural clădirea ce urma să fie proiectată. La început documentarea mea m-a dus cu gândul doar la lemnul de bambus ca model aplicat pe întreaga clădire. Dar ce să caute bambusul în mijlocul Bucureștiului? Și așa m-am orientat către alte forme cât mai naturale și mai prietenoase mediului înconjurător. Pentru a duce la “extrem” ideea de bistro-bio (eco), am decis ca lângă sala multifuncțională să amenajez o mică livadă cu diverse fructe ce pot fi culese pe întreaga perioadă caldă a anului și în acest fel produsele folosite la barul din incinta complexului să fie cât mai proaspete. Redactarea proiectului a fost posibilă cu AutoCad 2010 pentru planuri, secțiuni și Google SketchUp 8 pentru amenajare, fațade și volumetrie. Știu că randarea nu este una de milioane, dar se poate observa și înțelege perfect conceptul ales. Am decis să acord mai mult timp studiului decât prelucrării unor fațade și volumetrii. Forma finală a proiectului, mai ales plastica fațadelor, am realizat-o sub îndrumarea atentă a doamnei Anca Tomasevschi, dar numai după multe ore și discuții petrecute în atelier.

Victor Dita

OAMENI ȘI PROIECTELE Art Out LOR 12

Art Out ȘI 12PROIECTELE OAMENI

LOR

“Atunci când ceva în jurul nostru se schimbă, este firesc să trezească în noi o anumita îngrijorare și reținere, chiar și atunci când modificarea este înoțită și de o îmbunătățire”, spunea Constantin Enache întrun comentariu, în 2011. Dat fiind amplasamentul (Parcul Bazilescu, București), am ales o arhitectură care să medieze între natură și urban. Astfel, acoperirea fluidă face legătura între parc si oraș, dar are și funcție de acoperire a intrării și de acoperire parțială a extinderii sălii multifuncționale. Apoi, în locul materialelor strălucitoare și ostentative, am combinat plăci perforate, realizate din oțel rezistent, cu aspect oxidat la suprafață, cu betonul și sticla. Pentru acest proiect am evitat arhitectura comercială de factură globalizantă, cu utilizare excesivă a terenului, dar și mediocritatea unei intervenții modeste din punct de vedere financiar, punând, pe cât se poate, accentul pe natură. De asemenea, am căutat să readuc acea calitate de loc de promenadă și contact social, al Bucureștiului vechi, la care ne gândim mereu cu atâta nostalgie. Cristiana Gherghin

OAMENI ȘI PROIECTELE Art Out LOR 12

OAMENI Art Out Č&#x2DC;I 12PROIECTELE

Fotografii reproduse cu acordul autorilor.

LOR

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

Proiectul ASASH numărul 2

LOCUINȚE COLECTIVE-Anul IV Cerința de locuințe este una din comenzile sociale majore, la care arhitectii și constructorii trebuie să răspundă permanent, dar la cote din ce în ce mai ridicate de exigentă, de confort și sigurantă, cu costuri rezonabile. Se solicită proiectarea unui ansamblu de locuințe destinate unor familii cu venituri medii, care, prin funcționalitate, confort, plastică arhitecturală, calitatea finisajelor, calitatea amenajării peisagistice a sitului, siguranța sitului, să devină extrem de atractiv ca alternativă de locuire în București pentru grupul țintă de cumpărători căruia îi sunt destinate apartamentele. Se încurajează studierea unei varietăți cât mai mari de conformări funcționale și volumetrice, într-un spațiu cât mai flexibil, care să reflecte o ofertă foarte mare de apartamente, precum și o atitudine volumetrică pe măsură . Proiect de Vasile Revin Profesor: Andreea Matache și asistent Vlad Mitric.

Art Out ȘI 12PROIECTELE OAMENI

LOR

OAMENI ȘI PROIECTELE Art Out LOR 12

Art Out ȘI 12PROIECTELE LOR OAMENI

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

Art Out ȘI 12PROIECTELE LOR OAMENI

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE LOR

Plecând de la ideea de a crea nu doar o clădire de locuințe, propunerea caută să aducă o nouă imagine a zonei, atât de destructurată, în care se află amplasamentul. Accesul către apartamente se face din interiorul sitului marcat de o curte interioară. Pe de altă parte, în acest complex am încercat să integrez necesitățile oamenilor din bloc, ca să nu fie nevoiți sa se deplaseze departe , și sa aibă toate la îndemână. Conceptul de bază de la care s-a plecat a fost de a combina ideea de grădini suspendate cu spații de locuit, creându-se astfel o clădire “verde” în ton cu actualele curente din arhitectură. În același timp, în ideea de a oferi un nou punct de reper pentru zonă, la primele niveluri au fost amenajate spații publice și comerciale.

Vasile Revin

Fotografii reproduse cu acordul autorului.

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

Rezilienţa urbană Bucureştiul actual suferă datorită unei proaste structurări şi nevalorificării potenţialului elementelor sale caracteristice din punct de vedere estetic şi funcţional. Aşadar, ca urmare a acestei ineficienţe în exploatarea lor, apar probleme de trafic, poluare majoră pe anumite arii, insuficienţa spaţiilor pietonale, numărul redus de locuri de loisir, de strângere a populaţiei, lipsa pieţelor pietonale, toate ducând la periclitarea imaginii urbane şi a calităţii vieţii locuitorilor. Pentru crearea unei mai bune rezilienţe urbane, am pornit de la premisa accentuării şi valorificării existentului şi anume a celor două axe majore ale Bucureştiului: axa vest-est (AXA ALBASTRĂ, determinată de râul Dâmboviţa, leagă Lacul Dâmboviţa de Lacul Văcăreşti - transformarea sa într-un element important în cadrul oraşului, unei atracţii urbane majore prin introducerea telegondolelor de-a lungul cursului acestuia, valorificarea potenţialului peisager al celor două lacuri şi dezvoltarea în jurul acestora - cu precădere în partea de vest - a campusului studenţesc Regie); axa nord-sud (AXA VERDE, ce leagă 2 parcuri majore: Parcul Herăstrău şi Tineretului, cuprinde zona centrală şi pieţele de tranzit din centru: Piaţa Charles de Gaulle, Victoriei, Romană, Universitate, reamenajate corespunzător). Acestor două axe li se mai adaugă AXA TIMPULUI – BD. ROŞU al oraşului grandios simulat în epoca ce a trecut - Bd. Unirii ce leagă Piaţa Constituţiei de Piaţa Alba Iulia (strict pietonal între Piaţa Unirii şi Piaţa Constituţiei). La intersecţia celor 3 axe se află Piaţa Unirii, cea mai mare piaţă a oraşului, pietonală, dispunând de spaţii verzi şi de un element reprezentativ (o roată mare) ce oferă belvedere şi imagini panoramice asupra întregului oraş. De altfel, proiectul ia în calcul şi crearea unei legături între Dâmboviţa şi Dunăre şi transformarea Bucureştiului într-o a unsprezecea capitală dunăreană. În urma acestui proiect, Bucureştiul rezistă în timp, funcţional, estetic, economic şi social prin rezolvarea fluxurilor rutiere, reducerea poluării în aria centrală, crearea de spaţii adecvate socializării, a spaţiilor de reuniune, a spaţiilor pietonale şi nu în ultimul rând al turismului, favorizând în final şi calitatea vieţii populaţiei şi evoluţia Bucureştiului.

Ioana Despina Camino

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE LOR

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE

LOR

OAMENI ȘI PROIECTELE Art Out LOR 12

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE LOR

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE LOR

OAMENI ȘI PROIECTELE Art Out LOR 12

Art Out ȘI 12PROIECTELE OAMENI

LOR

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE LOR

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE

LOR

Art OutLOR 12 OAMENI ȘI PROIECTELE

Fotografii asigurate de autor.

OAMENI Art Out ȘI 12PROIECTELE

LOR

Iubirea platonică Conceptul acestor lucrări a plecat de la tema iubirii platonice, dar nu numai cea în viziunea lui Petrarca , extinzând și transformând puțin abordarea acestei teme , considerând că iubirea platonică este întâlnită și în relațiile de prietenie și de rudenie. Această temă a amintirilor platonice am ilustrat-o prin gravuri în metal , în tehnica aqvaforte/aqvatinta, ulterior revenind peste rezultatul final cu laviuri din acuarele și tuș. Lucrările sunt imprimate pe hârtie manuală având dimensiunile de 30/30 centimetri. Fiecare lucrare reprezintă o stare și o trăire diferită. Una dintre lucrări reprezintă întoarcerea în copilărie, dorul de bunicul meu, în care m-am ilustrat alături de acesta, lucrarea respectivă fiind legată de trăirile mele. O altă lucrare reprezintă visul iubirii și sentimentele pure născute din reveria acesteia. A treia lucrare ilustrează sentimentul matern și ultima lucrare reprezintă nostalgia jocurilor copilăriei. Ca model pentru lucrări au fost fotografii realizate de mine în forma digitală. Sentimentele platonice sunt o adevărată bogăție spirituală, din care ar trebui să ne mai hrănim din când în când; eu fac acest lucru sub forma artistică….

Ana Necolau, anul II, doctorat, Facultatea de Arte Plastice

OAMENI ȘI PROIECTELE Art OutLOR 12

OAMENI Č&#x2DC;I PROIECTELE Art Out 12

Fotografii publicate cu acordul autorului.

LOR

Ce-am vazut, citit, Art Outauzit 12

3x3 Expo Expoziţia Horia Creangă a fost deschisă în aripa laterală a MNAR-ului. Probabil că nu au considerat-o prea importantă. În general, muzeul găzduieşte expoziţii foarte bune, însă acesta nu mi s-a părut la nivelul aşteptărilor. Ideea de a face o expoziţie despre opera lui Horia Creangă mi se pare salutară (oricare ar fi sensul cuvântului salutar). Muzeografii care te păzeau peste tot erau nelipsiţi. Însă dacă aceştia nu s-ar fi concentrat atât de mult pe supravegherea celor 2-3 vizitatori, ar fi putut observa că DVD-playerul conectat la TV se oprise de mult (nu ştiu ce conţinea DVDul, dar putea să fie ceva interesant, poate mai mult decât minimalismul extrem al monitorului negru). Pe pereţi erau prezentate case realizate de Horia Creangă, însă informaţiile nu erau întotdeauna corecte. De exemplu, se sugera că imobilul din Piaţa Lahovari nu ar mai fi fost îngrijit de la construirea sa, însă el a fost consolidat după cutremurul din ’77.

Expoziţia Horia Creangă

Mihai Moldoveanu Expoziţia gravitează în jurul moştenirii arhitecturale a lui Horia Creangă. Educat în şcolile importante din străinătate, Horia Creangă şi-a dezvoltat principii caracteristice mişcării moderniste de la începutul secolului XX. Proiectele sale se bazează întotdeauna pe simplitate, pe lipsa necesităţii ornamentului şi detaliului şi pe raportul echilibrat între „plin” şi „gol”. Clădiri ca imobilul ARO, Uzinele Malaxa, numeroase vile din Bucureşti sau Halele Obor îl plasează pe Horia Creangă în rândul arhitecţilor renumiţi ca Le Corbusier, Mies van DerRohe sau Frank Loyd Wright. Astfel, suntem introduşi în universul expresiei „simple” a unuia dintre cei mai importanţi arhitecţi români. La finalul expoziţiei poate fi urmărit un interviu cu proprietara Vilei Bunescu din Aleea Alexandru nr. 12, Bucureşti, relatând despre procesul de restaurare a clădirii, dar şi sentimentul de a fi în posesia unui edificiu de patrimoniu.

Spui Horia Creangă şi te gândeşti din start la marele Creangă al nostru. Să spunem că să te şi chini şi tot nu reuşeşti să ai Amintiri din copilărie. Ei bine, un substrat există, căci Horia îi e nepot marelui Creangă al nostru. Şi culmea, la nivel al potrivirii, se leagă şi unul, şi altul de simplitate ca atitudine, nu ca sens. Expoziţia i s-a numit deloc surprinzător Horia Creangă – crezul simplităţii. Am găsit aici o Românie prinsă-ntr-un deceniu, o Românie între 1930-1940. Am plecat de-acolo, parcă, c-un film arhitectural static în minte. Şi spun că arhitectura e static absolut.

Cristina Niculae

Ioana Niţică

Ce-am vazut, Art Out 12citit, auzit

Expoziţia Atelier Dumitru Şchiopu La expoziţia Atelier Dumitru Şchiopu am avut plăcerea să merg împreună cu Ioana (cea care scrie mai jos). Am văzut piese interesante ale artistului, dintre care majoritatea erau oale şi ulcele. La expoziţie am avut bucuria de a vedea şi o serie de cocoşei şi alte animale (din ceramică, bineînţeles). Pe perete era ceva scris care ne-a atras atenţia, aşa că am notat. Eu am dictat, Ioana a notat. Să sperăm că mai găsim notiţa (oricum era ceva despre diploma meşterului Şchiopu). Am ieşit apoi afară şi ne-am uitat la mărţişoare. Am avut impresia că vedem nişte cocoşei de Dumitru Şchiopu. Dar ne-am înşelat, erau de altcineva. Se pare că lucrările meşterilor populari seamănă foarte mult unele cu altele. Sau, de fapt, dacă am fi mutat expoziţia la taraba de mărţişoare şi mărţişoarele în sala de expoziţie, oare ar fi observat cineva?

Expoziţia de faţă face parte din seria portretelor realizate de Muzeul Ţăranului Român şi se concentrează pe activitatea unuia dintre olarii ceramicii tradiţionale. Într-o singură sală este expus parcursul „profesional” al meşterului: diplome, premii, fotografii, câştigate în concursuri naţionale şi internaţionale. Pe lângă ustensilele utilizate în producţia ceramicii (roata olarului fiind cea mai importantă), se regăsesc vase, oale, ulcioare şi ploşti de diferite forme, smălţuite sau nesmălţuite, colorate cu alb, verde, negru şi ornamente prin incizare sau aplicare de elemente vegetale. Cele mai interesante, de altfel, sunt jucăriile de ceramică reprezentând figuri de animale (câini, păsări, cai, lupi etc.). În ansamblu, expoziţia redă atmosfera satului tradiţional, în care se situează şi olăritul, un meşteşug pe cale de dispariţie în actuala civilizaţie a industrializării.

Mihai Moldoveanu

Cristina Niculae

Eu când spun Dumitru Şchiopu spun – omul cu cocoşi. Mirosul de ceramică-l simt parcă şi acum în încăperea în care Portret (ul)/Atelier (ul) îşi aveau găzduiţi...cocoşii. Nu cânta niciunul, era pesemne după-amiază şi îi ratasem dimineaţa, însă ţanţoşi stăteau şi frumuseţe mai mare ca a lor parcă n-am văzut niciodată. Printre vasele colorate fin, parcă îşi cântau veşnicia acolo, între zeci de alte creaţii ale sale. Le-aş fi luat pe toate acasă, împăturite în ştergarele alb-albastre şi le-aş fi arătat şi altora. Generaţiile să ştie că lutul înalţă omul, căci pământ la pământ trage. Ioana Niţică

Ce-am vazut, citit, Art Outauzit 12

Ce-am vazut, Art Out 12citit, auzit

Expoziţia Livia Rusz Am ajuns destul de repede la Centrul cultural al republicii maghiare. Nu la fel de repede am şi intrat. La poartă nu era nimeni, în curtea din spate la fel. Casa părea abandonată. Ai fi putut să strigi în gura mare nemakarnak autonómiát şi nu ţi-ai fi auzit nici măcar ecoul. Doar la parter era o uşă deschisă care dădea spre o pivniţă întunecată din fundul căreia părea că se zăreşte minim un cerber. Am avut noroc că am dat nu peste una, ci peste două fete care aveau aceeaşi problemă. Ca gentleman, le-am lăsat pe ele să intre primele pe uşa care dădea la parter. Am reuşit să ajungem la etaj cu ajutorul unei doamne simpatice. Am beneficiat de autonomie şi nu ne-a urmărit nimeni pe la spate, ca la MNAR. La expoziţie am văzut frumoasele benzi desenate ale Liviei Rusz, care parcă mi-au trezit imagini din copilărie ( nu am beneficiat însă şi de o psihanaliză completă), însă unele texte mi s-au părut destul de simple, dar nu asta conta. Ele erau scrise de altcineva. Mihai Moldoveanu

Când îmi amintesc de expoziţia Liviei Rusz, sunt toată un zâmbet. Nu am cum să nu-mi amintesc de benzile ei desenate, de piticii ei şi de lumea ei fabuloasă în culoare şi vis. Cu publicaţii de benzi desenate şi în limba română, Livia a fost creatorul lui Mac şi Cocofifi. Nu uimeşte doar copiii, căci de mult ne-am uimit şi noi, copiii mari. Îţi vine să-i mănânci benzile desenate, ori să te transformi într-unul din personajele ei. Ioana Niţică

Schimbând total registrul, întrăm într-o lume a culorilor, a jocurilor şi desenelor – pe scurt, lumea benzilor desenate. Reluată şi în cadrul Salonului Internaţional al Benzii Desenate 2011, organizat de Institutul Cultural Român, expoziţia dedicată Liviei Rusz respiră optimism şi explică de ce este îndrăgită atât de cititorii maghiari, cât şi de cei români. Scenariile au fost elaborate de personalităţi de mai multe naţionalităţi, printre care şi cea română. Câteva din titlurile seriilor faimoase ale Liviei Rusz sunt: „Cei doi şmecheri” (1959), „Noile întâmplări ale lui Avi”, „Copiii de pe Strada Albă” (1974), „Fluieraşul şi ulciorul” sau „Vrăjitorul din Oz”. Lucrările artistei se încadrează în perioada de glorie a benzilor desenate la nivel internaţional, moment în care acestea erau caracterizate de un farmec, simplitate şi o cromatică deosebite, nemaiîntâlnită în lumea benzilor desenate de astăzi. Cristina Niculae

Ce-am vazut, citit, Art Outauzit 12

Intersecţii Strada Popa Tatu ar fi rămas poate în anonimat dacă la numărul 27, într-un cochet bloc interbelic, nu s-ar fi amenajat un spaţiu expoziţional denumit sugestiv Galeria Casa Arte. Şi pentru că o casă nu se simte în largul ei atunci când este goală, nimic nu o putea umple mai bine decât o expoziţie plină de lucrări şi animată de oameni interesanţi, aşa cum este cea pe care a realizat-o Laura. Laura Lucia Mihalca nu este la prima sa expoziţie. Pe lângă faptul că este un curator cu experienţă (are în spate alte cinci expoziţii), este în acelaşi timp şi o pictoriţă care nu se poate dezlipi de culoare nici atunci când face grafică. Pentru ea, pictura înseamnă în primul rând exteriorizare, iar un proiect de curatoriat nu este altceva decât continuarea acestei exteriorizări de pe pânză, pe simezele unei expoziţii. În cadrul expoziţiei Intersecţii, Laura prezintă în premieră cele trei proiecte de ilustraţie de carte ale sale: volumele Lumea din oglindă (poezie) şi Dacă aş putea străbate timpul (proză), semnate de Dorina Ciocan şi Semnele timpului (poezie), semnat de Elisabeta Iosif. În felul acesta, artista îşi propune să repună în discuţie raportul dintre text şi imagine. Ea spune că, întâi a avut loc o transpunere în cadrul modului de a exprima propriu scriitorului, şi abia apoi ea a tematizat mental ideile vehiculate în text, trecându-le prin filtrul propriului mod de a simţi. Nu putem să nu amintim în acest context că Laura este şi autoare de poezii, fapt ce explică dubla ei transpunere, atât în lumea poeziei, cât şi în cea a picturii. Asta ne duce imediat cu gândul la celebrul Laocoon sau despre limitele picturii şi ale poeziei al lui Lessing. Şi Laura parcă vrea să spargă toate limitele. Ea vrea să transpună cuvântul care se manifestă în timp, în imaginea statică a picturii. Dar nu trebuie confundată cu o suprapunere! Pentru că încă din titlu ne este amintit: avem de- a face doar cu o intersecţie. Şi nu putem să nu străbatem timpul cu gândul şi să nu ajungem la avangarda românească şi la conceptul de pictopoezie inventat de Victor Brauner şi Ilarie Voronca. Atunci era vorba despre o singură lucrare care conţinea şi tex, şi imagine. Dar Laura duce mai departe această problematică. Textul stă alături de imagine. Ele nu se suprapun, ci se intersectează. Putem spune că cele două continuă să se influenţeze reciproc chiar şi după ce au fost create. Expoziţia Laurei nu este doar una de ilustraţii de carte. Pentru că lucrările prezentate nu sunt doar nişte ilustrări cuminţi ale unui text. Ele constituie o operă aparte, o continuare a textului, un univers paralel. Lucrările Laurei pot vieţui la fel de bine şi în absenţa textului. Ele nu sunt o completare a poeziei, ci înrudire cu aceasta, adică o intersecţie. Putem vorbi chiar de o geneză artistică. Artista ne atrage atenţia că <<Întâi a fost cuvântul...>>, apoi a trebuit ca el să fie luat în considerare, înţeles, analizat şi reconceptualizat. Ulterior, şi-a găsit plasticitate şi mai mare, prin intermediul imaginii. În felul acesta ne putem gândi la o refacere a genezei: la început a fost cuvântul, iar cuvântul a fost materializat atunci când au apărut lumina şi întunericul, stelele, planetele şi pământul, animalele şi plantele, iar apoi oamenii. Şi pare că pictura Laurei reia această geneză.

Ce-am vazut, Art Out 12citit, auzit Ea este şi abstractă (precum ne imaginăm apariţia luminii şi a întunericului, a soarelui şi a planetelor), dar şi figurativă (geneza de pe pământ) - ca să se oprească la om: şi ne gândim aici la tabloul cu care ne intersectăm privirea încă de la intrate: Cine eşti tu? Şi uite aşa avem mai multe intersecţii. Începem cu intersecţia dintre cuvânt şi imagine. Apoi ajungem la intersecţia dintre culoare şi non-culoare, care ne duce spre intersecţia dintre figurativ şi non-figurativ. (Cum spune chiar Laura: ”Sunt la limită (parcă indecisă!) între figurativ şi non-figurativ, între arta abstractă şi arta conceptuală, între cuminte, tradiţional şi experimental, văzut ca un manifest”). O intersecţie multiplă, care merită trăită şi simţită. O problematizare a relaţiilor dintre arte şi metode artistice, care ne rămâne în minte şi ne urmăreşte şi după ce am ieşit din expoziţie. Expoziţie care este în fond o intersecţie între privitor şi universul artistic al Laurei Lucia Mihalca. Mihai Moldoveanu

Ce-am vazut, citit, Art Outauzit 12

Concertul Lara Fabian de la Sala Palatului

Am avut plăcerea să mergem la concertul Larei Fabian, desfășurat sub cupola Sălii Palatului, singura sală din București, de altfel, ce ar putea organiza o astfel de manifestare culturală de amploare. Lara Fabian a fost în formă maximă și a cântat timp de două seri, consecutiv. Fan clubul artistei a avut frumoasa idee de a le da spectatorilor niște pancarte dedicate Larei Fabian pe care era inscripționat mesajul ,,Ne-ai lipsit’’. Acestea au fost ridicate în aer atunci când a interpretat celebra sa melodie Je t’aime. A fost un moment impresionant, în care toată sala a cântat și a aplaudat-o pe marea artistă. Ne-am bucurat de asemenea de prezența pe scenă a unui instrument inedit: un lighean plin cu apă care putea scotea un sunet delicat și liniștitor. Concertul a fost emoționant, iar melodiile pline de candoare. Lara Fabian a transmis multă energie publicului, a început fiecare cântec printr-un comentariu sensibil și a demonstrat încă o dată că este una dintre cele mai mari cântărețe ale momentului. P.S: Nu mai țin minte dacă un reflector a căzut chiar în capul unei persoane din spatele meu. Faptul că reflectorul principal nu a funcționat în prima parte a spectacolului nu putea fi decât un nou concept regizoral.

Fotografie din materialul de prezentare.

Mihai Moldoveanu

Ce-am vazut, Art Out 12 citit, auzit

“Manufacturile Gobelins:

patru secole de creaţie – Reînnoirea tapiseriei contemporane, din 1950 şi până azi” (O expoziţie eveniment) În perioada 8 decembrie 2011 – 26 februarie 2012 are loc la Bucureşti o Expoziţie în premieră mondială, dedicată creaţiilor artistice ale Manufacturii Gobelins, menită să demonstreze persistenţa şi evoluţia acesteia vreme de patru secole. Expoziţia de mare amploare a necesitat scindarea sa în două spaţii de expunere, rezultând astfel un concept curatorial clar. Piesele istorice, în număr de 20, splendid recondiţionate, sunt expuse în sălile Galeriei de Artă Europeană ale Muzeului Naţional de Artă al României, în cadrul Expoziţiei “Tapiseriile Regale (1600-1800)”. Ele uimesc prin măiestrie şi valoare istorică, ridicând meşteşugul tapiseriei la rang de artă. Astăzi ne vom ocupa, însă, de expoziţia „Reînnoirea tapiseriei contemporane, din 1950 şi până azi” de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, unde sunt expuse pentru prima oară în România 35 de piese de tapiserie modernă şi contemporană realizate la Manufacture Gobelins. Acestea sunt cu prisosinţă, după cum declară Ambasadorul Franţei în România (Henri Paul): ”dovada şi splendida ilustrare a faptului că poţi fi modern folosind vechi tehnici şi cunoştinţe”. Organizată de către Mobilier Naţional, cu sprijinul Ambasadei Franţei la Bucureşti şi a Institutului Cultural Francez, această dublă expoziţie a fost gândită ca un întreg, a cărui miză este demonstrarea faptului că tapiseria, o artă colectivă (care implică artişti adeseori celebri, în colaborare cu maeştri ţesători şi vopsitori) s-a redefinit continuu, reuşind să fie un mod contemporan de exprimare artistică. Deşi utilizează aproape aceleaşi tehnici de țesere ca acum patru secole, Manufacturile Gobelins au reuşit să îmbine într-un mod exemplar valorificarea patrimoniului cu valenţele artei moderne. Expoziţia de la M.N.A.C., comparativ cu cea de la M.N.A.R., beneficiază de un spaţiu de expunere mult mai amplu şi, chiar dacă sunt într-un un număr aproape dublu de exponate, acestea sunt mai reduse ca dimensiuni şi mult mai diverse stilistic. Expoziţia debutează spectaculos cu reprezentanţii clasici de seamă ai Modernismului: Matisse, Picasso, Le Courbusier, Miro (atrăgându-se atenţia, astfel, asupra multiplelor posibilităţi de exprimare ale artiştilor moderni). Continuă cu artişti reprezentativi pentru o multitudine de curente abstracte: Sonia Delaunay, Bloch, Poliakoff; reprezentanţi ai artei cinetice (ca Vasarely), ori ai artei conceptuale (Oppenheim). Sunt expuse laolaltă, după cum au coexistat temporal, tendinţe artistice figurative, precum hiperrealiştii Schlosser, Arroyo, Segui, cu cele non-figurative ale lui Alechinsky şi Isobe. Remarcabilă prin lărgirea orizontului şi expunerii tapiseriei este prezenţa unor lucrări realizate după ideile altor artişti, decoratori, designeri, arhitecţi şi mai ales sculptori

Ce-am vazut, citit, Art Outauzit 12

(de menţionat Giglioli, Penalba şi românul Hajdu), lărgindu-se astfel aria creatorilor implicaţi în producerea tapiseriilor artistice. Dată fiind actualitatea creării acestor piese şi pornind de la o idee subliniată în catalogul expoziţiei, aceea că „artistul plastic compune o partitură pe care maestrul tapiser o reinterpretează”, curatorii expoziţiei au întocmit etichete cuprinzând detaliile tehnice ale lucrării (anul creării, materiale, dimensiuni, tonuri, numele maestrului tapiser), date despre creatorul cartonului (anul creării, materiale) şi date privind istoricul comenzii (anul, comanditarul, numărul de exemplare şi răspândirea acestora atunci când este cazul). Acestea ne arată o dată în plus, după cum spunea Jacques Lessaigneca: ”Fără artişti există numai tapiserii mediocre, fără un tapiser talentat nu există tapiserii frumoase, din această complicitate intimă se naşte tapiseria”. În ansamblul său, expoziţia de la M.N.A.C. ilustrează perenitatea artei textile, care a reuşit să adapteze mijloacele artistice cu vechime istorică la modalităţile de exprimare moderne, dovedind că tapiseria s-a reinventat continuu, rămânându-şi însă fidelă. Susţinerea argumentată în catalogul expoziţiei a politicilor culturale ale Mobilier Naţional ar putea reprezenta o sursă de inspiraţie pentru tapiseria românească, după cum bine remarcă şi Dl. Mihai Oroveanu – Directorul General al M.N.A.C., subliniind lipsa comenzilor publice şi a cererii pieţei româneşti pentru tapiserie. De notat apariţia, din păcate rară, în cazul expoziţiilor româneşti, a celor două cataloage realizate în condiţii grafice de excepţie, cu succinte, dar bine documentate studii introductive. Ele reprezintă nu doar importante aparate critice, dar şi utile materiale de studiu într-un domeniu destul de sărac în peisajul editorial românesc. Ele rămân ca dovadă şi vor consfinţi amintirea acestor două expoziţii. Ţinând cont de caracterul excepţional al expoziţiei „Manufacturile Gobelins: patru secole de creaţie”, prin dimensiunea expunerii, valoarea de patrimoniu a operelor, concepţia curatorială unitară şi mai ales unicitatea ei (ea reprezentând probabil avanpremieră mondială), ar trebui să o considerăm un dar de care să ne bucurăm cum se cuvine.

Bibliografie: 1.Marie Hellen Mosse Bersani, catalogul expoziţiei „Manufacturile Gobelins: patru secole de creaţie – reînnoirea tapiţeriei contemporane, din 1950 până-n zilele noastre”, Bucureşti, 2011. 2.Jeanne Vitte, catalogul expoziţiei „Manufacturile Gobelins: patru secole de creaţie – tapiseriile regale 1600-1800”, Bucureşti, 2011. 3.Lacordaire, Notice historique sur le Manufactures imperiales de tapisseries des Gobellins et de tapis de la Savonnerie, precedee du catalogue des tapisserie qui y sont exposees, Paris, 1853. 4.Genspach, Repertoire detaille des tapisserie executee aux Gobelins, 1662-1892, Paris, 1893. 5.Jules Guiffrey, Histoire de la tapiserie en France, Paris, 1878-1885. 6.Manufacturenationale des Gobelins. (http://www.mobiliernational.culture.gouv.fr/fr/visiteurs-paris.html)

Steluţa Călin

Ce-am vazut, Art Out 12 citit, auzit

Picasso.

Le Carnet de La Californie În decembrie anul trecut mă aflam în Cascais, un orăşel de lângă Lisabona. Centrul cultural de acolo (Fundaţia Regele Luís I) găzduia o expoziţie cu 39 de lucrări de grafică ale lui Pablo Picasso din perioada pe care a petrecut-o la Cannes, în vila La Californie, între 1955 şi 1960, când tocmai începea o nouă relaţie amoroasă cu Jacqueline Roque. Schiţele din colecţia ,,Le Carnet de La Californie’’ conţin şi ilustraţiile pe care le-a făcut în acea perioadă unor cărţi cu poeme de Reve Crevel, Jean Cocteau, Paul Èluard şi poemele-obiect ale lui Tristan Tzara, dintre toate evidenţiindu-se ,,La tauromaquia’’, în care este portretul prietenului său Max Jacob. Plimbându-mă alene pe culoare (afară erau 23° C), mi-am reamintit câteva detalii din viaţa lui Picasso (sigur că acasă le-am revizuit).

Nu se poate vedea o schimbare spectaculoasă în opera lui Picasso din această perioadă, dar un ochi avizat poate totuşi să perceapă câteva detalii interesante. Cu un an în urmă, două lucruri îl marcaseră profund: fosta lui soţie, Olga, şi Henri Matisse se sting din viaţă. Pentru câteva luni rămăsese la Paris într-o stare de depresie accentuată de cerul mohorât, refuzând să iasă din casă şi chiar să mai lucreze. La un moment dat declara că iubirea şi soarele din Sud îi sunt indispensabile şi pleacă în grabă la Cannes. Aşa începe perioada exuberantă în vila de pe dealul California, într-o casă nouă, cu o iubită nouă. Operele produse în această fază a creaţiei sale reflectă atmosfera luminoasă a locului, casa şi obiectele înconjurătoare, fericirea unui nou început care-i alimenta imaginaţia. A transformat cea mai mare cameră în atelier şi a umplut-o cu obiectele dragi adunate de-a lungul anilor. Atelierul însuşi a devenit protagonistul multora din lucrările realizate în tehnici diferite: calcografie, áqua-tinta, lâno şi lito-grafie.

Picasso era conştient de înzestrările lui excepţionale de a transpune formele văzute într-o optică personală unică, de a metamorfoza

Ce-am vazut, citit, Art Outauzit 12 experienţele din lunga sa aventură creatoare în opere de artă prodigioase. O prietenă, Antonina Vallentin, spune că a început să lucreze cu aceeaşi frenezie ca în momentele cele mai fericite ale uluitoarei sale tinereţi (acum avea 75 de ani), când Gertrudei Stein nu-i venea să creadă că el ar fi putut să facă atâtea tablouri într-un singur an.

Multiplele portrete exotice sunt ale Jacquelinei, o reluare a Femeilor din Alger pictate mai demult la Paris. Aceste Portrete ale Jacquelinei în costum turcesc aduc o notă nouă în arta lui Picasso, o vibraţie de senzualitate tradusă printr-un rafinament particular al liniilor şi culorilor transparente, printr-un gust al materiei care se manifestă mai rar la el. În expoziţie erau multe schiţe ale atelierului său, unele uluitor de amănunţite, altele decorative, cu ornamente orientale ca într-o poveste arabă, sau ca în decorurile lui Matisse. Toate denotă fericire, lumină, căldură, calm. Da, iubirea şi soarele fac treabă bună împreună. Emilia Cernăianu

Ce-am vazut, Art Out 12citit, auzit

Ce-am vazut, citit, Art Outauzit 12

Ce-am vazut, Art Out 12 citit, auzit

Ce-am vazut, citit, Art Outauzit 12

POVESTIRI CU GREUTATE Silviu Buzan,“Scara lui Iacob”, ed. Grinta 2011

Am în faţă o carte de povestiri care nu este ceea ce pare a fi. Alcătuit din şapte proze scurte, fiecare cu o semnificaţie deosebită, volumul este intitulat “Scara lui Iacob”, al scriitorului Silviu Buzan. Autorul, filolog şi filozof, ne spune încă din prefaţă despre dorinţa de a coborî filozofia din turnul de fildeş în care s-a exilat în societatea contemporană şi de a o aşeza în faţa omului obişnuit, ca o posibilă sursă de soluţii şi provocare a gândirii.

Cele şapte povestiri tratează într-o manieră originală, asemănătoare mai degrabă teatrului scurt, teme majore ale fiinţei umane: fericirea, libertatea, viitorul, moartea, alături de Adam, egoism sau... nimic. Sunt de altfel titlurile acestor texte, care sunt adevărate subiecte de meditaţie pentru personajele lor, dar şi pentru cititor. În Fericirea, asistăm la o lecţie de psihanaliză, din care se desprinde ideea că relaţia dintre doctor şi pacient este relativă, cauză care face ca pacientul să-şi schimbe convingerile după fiecare şedinţă, în timp ce doctorul se dovedeşte în final a fi o victimă la fel de dependentă ca şi pacientul său. Fragilitatea fiinţei umane este bine pusă în faţa cititorului, cu cât cei doi se cunosc mult mai bine pe parcursul şedinţelor de tratament. Întrebările pe care şi le poate pune cititorul sunt diverse, una din ele fiind, de pildă, aceasta: cine este generalul (pag. 44), cel care îşi trimite soldaţii la moarte pentru o glorie oarecare, dar numai după ce le-a insuflat dorinţa supremă de sacrificiu? “Un om ar trebui să aibe regrete dacă nu a luptat, nu dacă a pierdut”, citim la un moment dat: această psihologie a luptei, inoculată omului de spiritul de competiţie şi de dorinţa de supravieţuire, este poate una din cauzele actualei stări a lumii, în care noţiunea de luptă presupune în mod obligatoriu pe acelea de învingător şi învins. Nimeni nu ar putea spune însă în ce anume constă lupta. În locul eternei lupte nu ar fi oare de preferat pacea căutărilor neobosite, neîncetate? Întrebare, desigur, retorică.

Libertatea este următoarea temă a volumului, care se poate sintetiza în doar trei cuvinte: time for sale, o adevărată deviză a structurării actuale a societăţii, limitând cu bună ştiinţă arta libertăţii. “Roboţeii” despre care se vorbeşte în mai multe locuri în volum există pretutindeni în jurul nostru. Personajele capătă conştiinţa că sunt creatorii acestei realităţi care îngrădeşte libertatea; percepţii, detalii, simple observaţii sau ceva mai adânc, ascuns în spatele aparenţelor? Destin? Aflăm la pag. 62 că “a fi în lume este incompatibil cu a fi liber”: este acesta un dat bine stabilit, sau sunt alegerile personale ale fiecăruia? Suferinţele pot înlătura posibilul văl al uitării, care acoperă cauza începutului existenţei. Aş simţi nevoia să aduc în discuţie diferenţa dintre libertate şi eliberare, dintre nevoi şi dorinţe, acestea din urmă privite ca aspiraţii ale unei fiinţe libere. Doar parţial libere, din păcate, iar acest fel de libertate arată limitările intrinseci ale omului. Între a tânji şi a ajunge se desfăşoară întreaga existenţă umană. “Soarta e opera celor tari şi scuza celor slabi”, ni se spune, dar cine anume ar putea şti câtă forţă se ascunde în slăbiciune şi invers nu putem afla. Între om şi animal există un numitor comun care s-ar putea numi sentiment. E suficient să ne gândim la caii sălbatici (deşi în lume nimic nu este sălbatic, ci cel mult natural) şi la cei domesticiţi. Tristeţea celor din urmă este atât de umană uneori încât poate emoţiona adânc, însă conştiinţa acestei emoţii aparţine doar omului.

Ce-am vazut, Art Out 12 citit, auzit În Viitorul se află problemele actuale ale planetei, analizate, ca de obicei, în volum, din perspective diferite, undeva într-un viitor nu foarte îndepărtat şi de aceea plauzibil. Presupunând că planeta Pământ este un organism viu, atunci acesta este bolnav de bună voie, pentru a fi ales un bine imediat. Acest bine imediat este răul îndepărtat, din ce în ce mai greu de vindecat pe măsura trecerii timpului. Totuşi, soluţiile şi tratamentele sunt încă disponibile. Mai rămân poate doar alegerea corectă şi acţiunea. Adam este povestirea care ne relevă capacitatea creatoare a omului, văzut ca un adevărat artist al ştiinţei, proces cu uimitoare valenţe transformatoare şi evolutive (vezi pag. 127, jos). Personajul parcurge realitatea paralelă a unui vis iniţiatic, pe care îl conştientizează abia când în lumea reală aude rostite aceleaşi cuvinte din vis şi înţelege, simplu, că vrea doar să ştie. Povestea mi-a amintit două versuri ale unui cântec de George Harrison: “If you don’t know where you’re going any road will take you there” (dacă nu ştii unde te îndrepţi, orice drum te va duce acolo), care exprimă clar starea actuală a călătoriei noastre pe pământ. Interesantă este abordarea morţii în povestirea cu acelaşi titlu, Moartea, unde condamnatul la sentinţa capitală ne aduce înainte o lecţie impecabilă de sinceră spovedanie faţă de el însuşi (pag. 152). Un adevărat memento mori, îndemnând la profundă meditaţie personală.

Egoistul înfăţişează un caz întâlnit parcă prea adesea în zilele noastre, al unui soţ care trebuie să aleagă între amantă şi soţie. O dizertaţie reuşită despre instinct, dreptate şi morală, despre psihologia relaţiei bărbat - femeie. La sfârşitul discuţiei, un telefon sună şi egoismul se predă, învins de raza binefăcătoare a iubirii. Nimic este povestea care explică teoria atât de controversată a relativităţii, dăruind cititorului cunoştinţe pe care poate încă nu le apreciem suficient. Acest drum, început prin Libertatea şi încheiat prin Nimic, este de fapt bogăţia de idei pe care o găsim în acest volum, în care fiecare personaj se întâlneşte cu sine însuşi, clipă în care nu se mai poate amăgi sau păcăli. Examenul acesta ar trebui să ne fie necesar fiecăruia. Dialogurile clarifică, luminează, împacă, nasc întrebări noi, liniştesc, uneori vindecă: acestea sunt numai câteva din meritele cărţii.

Universul nu poate fi redus la ceea ce este îndeobşte cunoscut, ar fi ca şi cum l-am convinge să fie un univers sărac. De multe ori orgoliul cunoaşterii umane se află într-o inversă proporţionalitate cu această cunoaştere. Într-un univers dinamic, lucrurile curg în albia lor şi, chiar dacă ar putea exista percepţia că nimic nu se schimbă (vezi Nimic), frumuseţea înţeleaptă a transformării merită a fi încercată. Multe din problemele actuale ale lumii îşi pot găsi răspunsul în cunoaşterea deplină a făpturii umane, îndepărtată de originile divine şi rătăcind încă în căutarea sinelui. Autorul cărţii se află pe un teritoriu bine cunoscut, asemenea unui dirijor al orchestrei argumentelor. Provocarea este cu atât mai interesantă cu cât se face o recapitulare, o descriere a ideilor care sunt puse în discuţie, într-o formă asemănătoare Dialogurilor lui Platon, dar în care Socrate nu mai este un personaj unic, ci se disociază în cele două-trei personaje, care pot fi oricare dintre noi sau prietenii noştri. Cititorul trebuie să împace puncte de vedere opuse, să participe la abordări diferite, cu argumente pro şi contra, într-o plăcută îndeletnicire oferită de o lectură participativă. Povestirile trebuiesc citite cu deosebită atenţie, sunt impregnate de căutări foarte vechi ale adevărului şi de posibile soluţii, dacă nu de rezolvare, măcar de meditaţie asupra lor, lucru care este foarte de apreciat. Recomand a se citi încet această carte. Este “Scară a lui Iacob”, pe care Silviu Buzan ne invită să urcăm alături de el, pentru a coborî apoi, mai bogaţi în înţelegere, printre oameni. Constantin P. Popescu

Contact autor: silviu_buzan@yahoo.com.

TEMA Art NUMARULUI Out 12

Sexualitatea în artă: o scurtă istorie

Sursa: Kay Eske, Kommunist Sex Klub (http://ksk-kollage.tumblr.com/)

faţa fiind aproape întotdeauna neimportantă şi lipsită de trăsături. În Egiptul antic, femeile şi bărbaţii îşi expuneau părţile corpului în mod deliberat, pe când în alte culturi (spre exemplu: Mesopotamia sau evreii) această postură era rezervată unor categorii periferice ale societăţii sau zeilor. În Antichitatea greco-romană, corpul uman în reprezentările artistice trebuia să urmeze idealurile frumuseţii clasice, caracterizată de simetrie şi perfecţiune. Nuditatea, relaţiile homosexuale dintre maestru şi tânăr sau reprezentări de scene ale actului sexual sunt fapte obişnuite în acea perioadă, figurând uneori şi pe vase, monede sau chiar pe pereţii din interiorul unor clădiri. În acest moment de dezvoltare a umanităţii, are loc naşterea filosofiei occidentale. Un text important pentru subiectul sexualităţii, dar şi al esteticii, este „Banchetul” sau „Despre iubire” de Platon, în care se disting mai multe tipuri de dragoste. Există o dragoste obişnuită, ce are la bază doar pura dorinţă şi căutare a plăcerii, şi o formă înaltă de dragoste, ce ţine cont şi de spirit şi urmăreşte virtutea înţelepciunii şi frumuseţii (tot o dorinţă, de altfel). Expresia tuturor tipurilor de dragoste, aşa cum reiese din textul lui Platon, se realizează prin sarcină şi reproducere, act sexual sau împărtăşirea şi schimbul de idei – ultima fiind cel mai înalt mod de expresie a dragostei.

Odată cu răspândirea şi influenţa puternică a Indiferent de contextul istoric sau grupul so- creştinismului, sexualitatea este văzută ca fiind cial avute în vedere, sexualitatea este un element un aspect ruşinos şi de ocolit în viaţa ascetică omniprezent în formele culturale. Reprezentată a creştinului; reprezenta una din cele mai mari explicit sau implicit, omul a fost întotdeauna ispite ale călugărului. În Evul Mediu, sexualifascinat de acest fenomen, iar arta este o modal- tatea şi păcatul pe care îl implica erau asociitate prin care impulsurile sexuale au putut ieşi ate imaginii femeii, portretizată ca întruchipala suprafaţă. Sexualitatea şi arta sunt concepte rea dorinţei carnale. Biserica considera nevoia sociale şi colective – ele sunt dezvoltate şi create actului sexual şi existenţa organelor genitale în mod diferit în distincte culturi şi perioade. ca rezultate ale păcatului originar, dar şi sentimentul de ruşine pe care nuditatea o însoţeşte Încă din preistorie, cultul fertilităţii şi (un tip de nuditate numită nuditas criminalis, fecundităţii a fost celebrat prin crearea statu- categorie care includea şi vechile reprezentări etelor de tip Venus. Sânii mari şi coapsele pline păgâne condamnate de Biserică). Totuşi, minsunt punctele de atenţie ale acestor statuete, iaturi cu călugări şi călugăriţe în posturi inde-

TEMA NUMARULUI Art Out 12 cente semnalează devierile castităţii din mediile creştine.

În perioada Renaşterii, însă, deşi religiozitatea nu este abandonată, reîntoarcerea la valorile Antichităţii greco-romane provoacă schimbări şi în modul de reprezentare a figurii umane. Astfel, nuditatea nu mai este subiect tabu, ba chiar îşi face loc în biserică. Leo Steinberg, în The Sexuality of Christ in Renaissance Art and in Modern Oblivion, analizează reprezentarea sexualizată a lui Hristos începând cu perioada Renaşterii. Este faimos episodul în care personajele goale ale lui Michelangelo din Capela Sixtină a stârnit discuţii aprinse despre moralitatea îndoielnică a celui care le-a produs. După moartea sa, personajelor li s-au pictat frunze în dreptul organelor genitale. Acest scenariu a fost frecvent în mediul artistic.

Perioada modernă şi cea contemporană sunt caracterizate de o liberalizare a artei. Curentele avangardiste, dorind să se opună burgheziei, tradiţiei şi vechilor concepţii clasiciste, utilizează sexualitatea ca un mijloc de a surprinde, a şoca, dar şi de a dezvălui realitatea. Le déjeuner sur l’herbe sau Olympia de Édouard Manet a stârnit controverse în societatea timpului datorită aluziilor la obiceiul prostituţiei şi nudităţii satisfăcute de sine. În această perioadă îşi elaborează Sigmund Freud teoriile psihanalizei, care explică dinamica sufletului omenesc în funcţie de sexualitate. Freud afirmă că arta este un mijloc de a pătrunde în partea subconştientă şi inconştientă a sufletului, acolo unde rezidă dorinţele cele mai ascunse în urma represiunii impusă de realitatea socială constrângătoare. Printre aceste dorinţe se numără şi impulsurile sexuale, care în timpul actului creativ ies la suprafaţă. Freud atribuie modului creativ de viaţă o importanţă deosebită, deoarece artistul are, în concepţia sa, acces la experienţa umană şi la înţelegerea unor probleme într-un mod care îi este imposibil unui om de ştiinţă. Arta, pe lângă vis, este unul din mijloacele explorării inconştientului – idee centrală în curentul suprarealist.

Dorind să desfiinţeze regulile clasice de reprezentare, artiştii avangardişti distrug,

secţionează, fluidizează şi suprapun părţile corpului uman sau se concentrează doar pe anumite puncte ale acestuia. Printre aceşti artişti se numără, evident, şi Picasso. Les Demoiselles d’Avignon (1907) este un exemplu grăitor pentru modul în care imaginea realistă se simplifică, deformează şi se geometrizează. Tot ce contează este forma, conturul obiectelor, însă rezultatul final este transmiterea unor emoţii intense. Poziţiile personajelor fac aluzie la clasicul subiect Cele trei graţii sau lucrările lui Henri de Toulouse-Lautrec înfăţişând femei uşoare din viaţa de noapte a Parisului. Ca mulţi alţi artişti, Picasso a realizat numeroase nuduri, uneori reprezentând senzualitatea, alteori feminitatea sau sentimente de prietenie între personajele compoziţiilor. Bogăţia culorilor, manipularea lor şi expresia formelor lui Picasso palpită viaţă, energie şi dinamism, chiar dacă subiectele sunt statice. Faptul că a fost influenţat de arta primitivă africană dezvăluie, de fapt, o tendinţă de apropiere către origini, acolo unde această energie este pură şi amplificată.

Artistul, în abordarea sa de a surprinde universul înconjurător sau de a (re)crea unul nou, nu poate utiliza în activitatea sa decât forţe vitale. Sexualitatea este o expresie vitală şi este inevitabil ca arestul să nu acceseze această putere deseori condamnată de codurile morale. Actul sexual în sine poate fi echivalat actului creativ, indiferent de scopul pentru care este înfăptuit. Ideea a fost exprimată de faimoasa şi controversata lucrare a lui Gustav Courbet, „Originea lumii”. În zilele noastre, sexualitatea este regăsită peste tot, în toate formele şi cu atât mai mult în artă, mai ales dacă serveşte unor scopuri comerciale şi mediatice. A fost elogiată şi „eliberată” în anii ’60, în cadrul mişcării hippie care promova free love; a fost revendicată şi de feministe (Simone de Beauvoir, „Al doilea sex”). Cert este, însă, că acest subiect este inepuizabil şi întotdeauna fascinant pentru toate categoriile sociale. Şi astfel ne putem întreba, aşa cum ne provoacă Pietro Aretino, exponent al literaturii erotice: „De ce să-mi fie ruşine să descriu ceea ce naturii nu i-a fost ruşine să creeze?”. Cristina Niculae

TEMA Art NUMARULUI Out 12

TEMA NUMARULUI Art Out 12

Un secol de celebritate ”It was later that Picasso became the banner. The public always needs a banner; whether it be Picasso, Einstein, or some other. After all, the public represents half of the matter” (Cabanne Pierre, Dialogues with Marcel Duchamp, 1971).

Poziția lui Duchamp față de marele Picasso, pe care nu l-a considerat deloc excepțional, ci dimpotrivă, se oglindește în răspunsul lui de mai sus. În cele din urmă, însuși Duchamp a ajuns o emblemă, fiind considerat de către istoricii de artă drept o influență majoră, dacă nu cea mai mare, în arta secolului XX.

Povestea începe în jurul anului 1912, unul dintre anii cubismului. Îl cunoașteți probabil ca inventator al ready-made-ului și autor al reproducerii Giocondei, purtând de această dată mustață și o inscripție mai mult sau mai puțin umoristică: L.H.O.O.Q. Rămâne de apreciat fonetica limbii franceze. Începuturile lui Duchamp sunt însă legate de cubism și de o lucrare ce l-a făcut celebru: ”Nude Descending a Staircase”, ulei pe pânză. A fost respinsă la Salonul Independenților din 1912. Dar Duchamp, tânărul în vârstă de 25 de ani, nu s-a dat bătut: ”All right, since it’s like that, there’s no question of joining a group – I’m going to count on no one but myself, alone” (Ibid.). Un an mai târziu, la New York, la Armory Show, se evidenția printre cei aproape 300 de pictori și sculptori. Motivul – modul în care arăta lucrarea lui și titlul purtat de aceasta. Ideea că un trup dezgolit ar putea coborî scările a trezit curiozitatea privitorilor. În lipsa titlului, ochiul uman nu ar percepe nudul, care de altfel nu este unul anatomic, tabloul compunându-se din figuri geometrice ”în mișcare” ce par a avea mai mult de a face cu abstractul. Mișcarea este aici de natură futuristă. Iar degradeul de culori e singurul element care poate ”umaniza” abstractul. Duchamp aduce tabloului său un strop de vitalitate, ceea ce cubiștii nu reușiseră până atunci, rezumându-se la static. Lucrarea a fost criticată dur în ediția New York Times. A fost însă deschizătoare de drumuri în cariera creatorului ei, facilitându-i integrarea în mediul artistic newyorkez.

Aflat de partea cealaltă a oceanului în momentul expunerii lucrării, Duchamp ajunge ulterior în America, unde este oprit pe stradă, fiind recunoscut drept autor al ”Nude Descending a Staircase”. Uneori s-a simțit chiar eclipsat de propria lucrare. Oare admiratorii, curioșii, pasionații știau și altceva despre el, sau îl cunoșteau doar limitat, prin intermediul unei singure picturi? A scandalizat cândva lumea artistică, a șocat îndeajuns de mult pentru a fi ținut minte. După un secol de Duchamp, ne bucurăm încă de prezența lui prin premiul care îi poartă numele, distincție primită de altfel chiar anul trecut de artistul român Mircea Cantor. Îi regăsim lucrările licitate printre alte nume mari și îl descoperim deghizat în Rrose Sélavy într-o fotografie care a străbătut lumea.

Andreea Giorgiana Nicolae

TEMA Art NUMARULUI Out 12

Nu descendant un escalier n째2, Marcel Duchamp Sursa : www.cineclubdecaen.com

TEMA NUMARULUI Art Out 12

Sexualitate şi Picasso Dacă eşti bărbat, înseamnă că măcar odată-n viaţă te vei numi Picasso. Nu musai pentru arta de-a mânui un penel, ci pentru arta de-a te construi şi reconstrui pe trupuri de femei şi inimile lor. Căci dacă s-ar inventa bărbat nemuritor, acela Picasso ar trebui să fie. Iar tu, femeia, dacă nu eşti eleganta şi bruneta Fernande, dacă nu eşti una din Domnişoarele din Avignon, dacă nu eşti o oarecare Femeie pe fotoliu sau vreun Nud şezând, sau dansatoarea Olga, poate eşti o Fată citind la masă, sau una din cele Trei dansatoare, sau Marie-Thérèse, pictoriţa şi fotografa Dora, sau mai bine una dintre cele două amante, ori Françoise sau Jacqueline. Femeia, fie că e vorba de goliciune acoperită sau una nedefinită, fie că poartă o pălărie albastră ori o ţigară aruncată printre degetele uşor dure, fie că sărută păsări de pradă ori îşi sărută gândurile, ajunge în final ca între goliciune şi mâinile lui Picasso să-şi împletească părul ca semn de mulţumire. Femeia (şi bărbatul), fie că e vorba de-o prietenie, implicit de vorba de nuditatea gândului ori a penelului, e imposibil să-şi trăiască erotismul unul fără celălalt, undeva între forţa ideii şi forţa culorii. Nudul aşadar, rămâne esenţialul răspuns la întrebarea lui: “Ce-aş alege să fiu: soţ, tată sau amant?” Şi tocmai că el n-a fost pictor, ci artist, căci el nu pictează să vândă, ci vinde ce pictează, Picasso înainte de toate a fost bărbat. Şi dacă cumva, cândva, v-aţi întrebat, ori vă veţi întreba, de ce femeile lui (goale) au mereu ochii închişi, ar trebui să vă daţi seama că nu-şi are rostul întrebarea, căci el niciodată nu a căutat (nimic), ci a găsit (totul). De-asta poate, de cele mai multe ori, femeile ce privesc femeile lui Picasso sunt de părere că un artist ca el n-a iubit decât femei urâte. Însă nu. El tot ce şi-a imaginat a ştiut că poate fi real. De-aici trag concluzia că tot ce pare real, el doar şi-a imaginat... Nu oricine poate înţelege nudul. Adică cel puţin asta a încercat să arate Picasso. Nu oricine a văzut/ atins/avut o femeie şi i-a văzut/atins/avut goliciunea, înseamnă c-o şi înţelege. O femeie goală nu trebuie înţeleasă sexual, nicidecum din prima. Abia la sfârşit, când mâinile-ţi rămân murdare de albastrul ei, când îţi rămân atinse ori de corzile mandolinei ei, ori de paşii ei grei aruncaţi pe nisip de plajă.

Tu, femeia visurilor sau... femeia din vis a lui Picasso, nu ţi-ai dori să fii decât proptită-n cui frumos, cel mai frumos cui. Căci în rest ai fi scrilejită şi neagră, pătată de verde crud pe-alocuri. Nici tu nu te-ai înţelege şi, ţi-ai căuta batista să-ţi ascunzi lacrimile. Şi dacă eşti bărbat, nici măcar n-ai pierde timpul să-i înţelegi nudurile, căci ai fi gelos pe fiecare femeie care şi-a pierdut pielea, ochii, coapsele, fesele, sânii, buzele, pe pânzele lui Picasso. Nu cele dintre aşternuturi, cât cele dintre pensulă şi şevalet. Căci nuduri ca ale lui, zău, că par a nu fi existat niciodată. Unii ar zice detaşat că nu ai cum să nu-i recunoşti mâinile lui Picasso. Eu zic că n-ai cum să-i recunoşti femeile. Erau de departe dintre cele mai deştepte, căci nu era vorba să nu ştie una de cealaltă/celelalte şi să nu-l mai iubească. Că erau tinere, mature, soţii, amante, mame ale copiilor lui, toate l-au iubit egal, total, grav, tot aşa cum le-a pictat şi el: egale, totale, grave. Unele au râs, altele au plâns, altele doar au iubit. Toate i-au iubit batistele. De-asta sunt atât de sigură. Fericite ori triste, finele le era semnat tot Pablo Picasso. Eu dac-ar fi să-mi aleg a fi una din femeile lui, mi-aş alege să fiu fata cu păr verde, nu cea doar cu ochii verzi. Pare de departe cea mai cuminte, dar în esenţa culorii din ochi şi păr ar ascunde visele, dorinţele cele mai aproape de adevărul lui: bărbatul Picasso, nu artistul Picasso. Aş zâmbi cu sânii şi aş iubi cu buzele, aş ţine ochii mari, neclintiţi şi mâinile nevăzute le-aş purta pe cele mai înalte culmi ale erotismului scurs, nu spus, căci Picasso nu numai că şi-a transformat viaţa în legendă, ci şi-a transformat fiecare femeie în legendă. Şi-acum, fie vorba-ntre noi, femei ca ale lui Picasso şi bărbaţi precum Picasso, cine nu şi-ar dori să fie pentru veşnicie?

Ioana Niţică

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI Art Out 12

Spuneţi-mi, n-aţi văzut, cumva, o ţară? (Singura mea avere) Spuneţi-mi, n-aţi văzut, cumva, o ţară? Am fost plecat doar patru ani pe-afară; Azi am venit şi-o caut cu ardoare, Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare. O caut peste tot, am fost şi-n sate, Ogoare plâng în buruieni lăsate, Înspre păduri, potecile uitate M-au rătăcit într-un pustiu de cioate. Acasă poarta nu e zăvorâtă, Căci mama tot mai iese şi se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume, Feciorii să-i mai strige iar pe nume. Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă: „Vine? La anu’, cred! Acu-i la treabă, La noi în ţară-i multă sărăcie... Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!” Spuneţi-mi, n-aţi văzut, cumva, o ţară Cântată de poeţi odinioară, Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă? Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă. Acolo nu era, de bună seamă, Că prea o înjurau români de mamă; Harbuzul, pătrunjelul, biata prună, Erau culese parcă... de pe Lună! Chiar, voi n-aţi văzut, pe jos, o ţară, Călcată în picioare şi murdară? Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere, Eu o declar singura mea avere!

Autori: George Safir George de Podoleni George de România

IDEI, Out ATITUDINI, Art 12

AMINTIRI

Zilele de naştere ale artiştilor nemuritori

- Leonardo da Vinci-

Şi asta pentru că numărul precedent am scris despre Michelangelo. Era oarecum logic să-i urmeze mai vârstnicul în lună, da Vinci. Dar s-au scris multe despre Leonardo. Prea multe, ar putea să suspine unii. Dar cel mai mult şi mai mult s-a vorbit despre Gioconda! Dar cine este Gioconda? Este lesne de observat că stimabila doamnă Lisa (şi lui Octavian Paler îi amintea de satul său natal), cu al său zâmbet misterios, a exercitat un imens interes peste veacuri. Nu se ştie însă şi ce interes a avut domnul da Vinci pentru doamna Lisa. Ştim doar că nu se dezlipea niciodată de acest tablou. Dar nu ştim şi de ce. Fie că îl admira în fiecare dimineaţă, fie că îl lua cu el pe post de scăunel când mergea la pescuit, Leonardo nu s-a despărţit niciodată de creaţia sa. Seamănă cu o Madonă cu pruncul, fără prunc, sau cu Madona între stânci, fără Madonă. Este un chip, şi omul tinde să vadă chipuri peste tot. Deci atrage. Dali a spus că, din punct de vedere psihanalitic, muzeul este un bordel, iar Mona Lisa este mama incestuoasă în care îţi vine să arunci cu pietre, conform unui instinct demn de complexul lui Oedip. Dar ce este cu acest zâmbet? La palatul Fontainebleau se găseşte un vas pe care este descrisă ceremonia cu lăutari de a o face pe Mona Lisa să se destindă şi să zâmbească în lungile ore de pozat. Dar nici cei de la McDonalds nu au greşit atunci când au presupus, în reclama lor, că zâmbetul doamnei Lisa ar fi rezultatul unei oarecare satisfacţii culinare. Şi la cum arată, nici nu e greu de crezut. Se spune că privirea ei ne urmăreşte oriunde ne-am afla în cameră. Dar aceeaşi senzaţie ne-o conferă şi privirea preşedintelui ţării, sau a unui fost puțin prim-ministru. Şi totuşi, Mona Lisa continuă să fascineze. Dar oare ce s-a întâmplat cu doamna Lisa după ce a fost pictată? Probabil că Gioconda s-ar măritat cu un baron local, ar fi făcut vreo cinci băieţi şi o fată şi ar fi început să înveţe să gătească. Zâmbetul i-ar mai fi trecut de-a lungul anilor şi ar fi ajuns să moară într-un azil, de ciumă bubonică, boală care i-ar fi şubrezit şi mai mult sănătatea şi aşa precară. Dar cui îi mai pasă de ce i s-a întâmplat Giocondei, când ea ne priveşte aşa de surâzătoare din spatele geamului armat după care se holbează gloata de turişti cu bliţurile flash-uind. Atâta timp cât ea este veselă, asta e tot ceea ce contează pentru noi. Şi pentru că pe 15 aprilie e ziua lui Leo, să ridicăm paharul cu degetul ridicat în sus, precum al său sfânt Ioan, şi să-l dăm pe gât pe tot. Iar apoi să zâmbim precum Gioconda.

Mihai Moldoveanu

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI Art Out 12

PITAGORA, TĂCEREA TA MĂ DOARE... Traduc pentru mine: /perfecţiunea glonţului de zăpadă e Inegalabilă! /Pregătiţi plutonul de execuţie! /Sunt imperfectul Poet Pus la zid de mirare, /de uitare, de zbor! /Ce frumos e să mori Nedesăvârşit, în Tăcere... [...] Priveşte: /eşti ultimul catarg de care-mi Leg nemurirea. /Vezi, /ninge în martie, /ninge în Alfabetul muririi./ Al dumnezeirii, /al mântuirii/şi al păcatului. /De tine. /De mine. /De Tine. /De... [...] Monah într-o catedrală a disperării. /Jocul mătăniilor Risipeşte lumina de jad a credinţei. /Sub odăjdii de gheaţă/visul sapă Mormântul Tăcerii. /Abandonat de tine, fumez marijuana tristeţii./ E forma mea masochistă de a nu putea să ucid Melanholia. /Fără ea, / Toate imboldurile mele lirice/amuţesc pietrificate de o mângâiere Străină. [...] Umbra de mult a murit, /iederele mă cuprind de-ntristare, / Pe drumul de întoarcere spre asfinţit/mă-nsoţesc trei fecioare... Pitagora, Tăcerea ta mă doare, mintea mea nu înţelege ştiinţa, Nici sentimentele arcului voltaic, nici creuzetul sfiirii, ci doar nefiinţa... Tunetele din reostatul muririi mă intimidează, tot ce este electric Pe loc îmi repugnă, combinaţiile de n luate câte k se furişează-n Laboratorul inimii, copleşite de-o lene nebună... Gaze şi fulgere pirotehnia strânge, poeţii mor – grenade-n Univers – Asteroizi de gânduri sosesc în telescoape, Anaxagoras plânge, străin îi Acest vers... Fosforescente triluri se-aud în constelaţii, sistemul planetar a-nnebunit, În Egipt crocodilii visează, sub piramide nu e loc de murit... Karnakul suspină, Amenemas se miră, Maspero rescrie cuvinte-n Pustiu, boul Apis plăsmuieşte-n binocluri geometrii variabile, cât încă Sunt viu... Comete surde ochiul inventează, lacrimile nu mai împietresc, Explodează pulsarii, fetişuri nechează, numai eu, numai eu te iubesc... Sabatul e-n lanţuri, Pământul – sfârlează, ce sfârâie veşnic în ani-lumină, Mările, munţii, pădurile, dorul, tristeţea vor de acum să-mi aţină... Barometrul din păsări ploaia anunţă, ligamentele inimii astăzi mă Dor, pe Internet se postează tristeţea, de tine, femeie, eu am să mor... Pitagora, Tăcerea ta mă doare, mintea mea nu înţelege ştiinţa, nici Sentimentele arcului voltaic, nici creuzetul sfiirii, ci doar nefiinţa... (Theodor Răpan/Evanghelia Tăcerii – Solilocvii, pag165)

IDEI, Out ATITUDINI, Art 12

AMINTIRI

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI Art Out 12

ARHITECTURĂ, Art Out 12MODĂ ȘI DESIGN

ArhitecTonic Ce rol (mai) are arta contemporană în spaţiul urban? Arta tradiţională

Arta contemporană-concepte

Prin arta tradiţională, omul şi-a exprimat trăirile interioare personale şi valorile sale - binele, frumosul, religia. Arta tradiţională a fost menită să trezească emoţie, trăire interioară, ideea unei valori în eul interior, să individualizeze.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial schimbă lumea, împărţind-o în două lagăre: unul capitalist şi democratic, celălalt socialist. Arta nu se va putea dezvolta liber în ţările socialiste decât după încheierea dictaturii, în anii ‘90. În est, piaţa de artă stimulează o producţie inovatoare şi experimentalistă, diversificată, care fie reia curentele antebelice, fie, mai ales, capătă noi orientări.

Trăirile, viaţa, valorile devin material pentru opera de artă. Baudelaire scria: ,,Acela care va şti să scoată din viaţa actuală latura ei epică şi să ne facă să vedem şi să înţelegem, prin intermediul culorii şi al desenului, cât de mari şi încântători suntem, cu cravatele şi pantalonii noştri de lac, acela va fi un pictor, şi anume unul adevărat.”

Arta tradiţională cu precădere, dar şi arta în genere este menită să pună o barieră în faţa ignoranţei, să trezească întrebări celui care o întâmpină, să trezească sau să renască valorile individului, să-l umanizeze. Ea se reînnoieşte, se descoperă şi se redescoperă, capătă noi înţelesuri, capătă valoare, păstrează mister. Arta este ca o viaţă ce se naşte sub ochii noştri. La origini ritualică şi magică, funcţia ei ludică, jocul cu regulile reprezintă condiţii esenţiale a emergenţei artei. Dintotdeauna, prin artă, fiinţa umană sfidează moartea.

Arta tradiţională nu s-a stins, în ciuda secolelor ce au trecut, şi a rămas la fel de vie şi în zilele noastre (arta din Antichitate; arta medievală - arta paleocreştină şi bizantină, arta romanică, arta gotică; arta secolelor XV-XVIII - arta renascentistă, manierismul, arta barocă, clasicismul, rococo-ul; arta secolului XIX - neoclasicismul, romantismul, realismul şi impresionismul; arta din jurul anului 1900 - trecerea la era industrială, apariţia curentului art nouveau, preluarea elementelor organice în arhitectură, artă; arta de început de secol XX - iau naştere cubismul, futurismul, arta geometrică abstractă, arta figurativă, suprarealismul, arta cinetică, ce dau naştere a ceea ce numim artă contemporană).

Odată cu răsturnarea vechilor valori, odată ce problemele la nivel social şi nevoile existenţiale şi sociale ale oamenilor câştigă teren în faţa nevoii de frumos, de profunzime, ia naştere şi arta contemporană, un demers al intelectului, nu al profunzimii, născută din societate, din dorinţa omului de a-şi exprima un concept, o idee-protest, liber.

Astfel, arta pune în valoare produsele unei societăţi de consum, integrându-le în creaţia artistică şi se face martorul istoriei contemporane, preluând limbajul cotidian al mijloacelor de comunicare în masă. Artiştii contemporani din întreaga lume sunt sensibili la evenimentele politice, economice, ştiinţifice şi culturale - fapt care face ca arta lor globală să corespundă unei lumi complexe, cu toate contradicţiile ei. Diferenţa dintre arta contemporană şi arta tradiţională este foarte bine exprimată de către poetul Guillaume Apollinaire, care scria cu privire la cubism: “Ceea ce deosebeşte cubismul de pictura tradiţională este faptul că el nu este o artă a imitaţiei, ci o artă a reprezentării, care caută să se înalţe până la statutul de creaţie nouă.” În arta contemporană nu mai este vorba de reprezentarea realităţii văzute, ci a realităţii recunoscute, nu o imitaţie, ci “o operă de artă veritabilă, un subiect autonom care trăieşte prin spirit”, o creaţie care îşi împinge existenţa în artist şi ascultă de “o necesitate interioară” (Kandinsky).

Art Out 12

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN Astfel, pornind de la cubism şi futurism, se realizează trecerea către orientări abstracţioniste. Spre exemplu, tehnica colajului îi inspiră pe mulţi artişti, mai ales pe dadaistul Kurt Schwitters (18871948) din Hanovra. În colajele sale de materiale el inserează prin montaj sau prin colaj bucăţi de hârtie, deşeuri, mici obiecte găsite la întâmplare, pentru a obţine compoziţii în relief pe care le accentuează prin pictare şi le denumeşte cu titluri ironice sau şocante. Tot de aici îşi trag seva şi unele curente artistice de după 1945, cum ar fi colajele şi compoziţiile plastice specifice mişcării pop-art. Arta abstractă continuă şi ea să evolueze după al doilea război mondial în Europa, având ca punct de iradiere Parisul. În 1945, Jean Dubuffet şi Jean Fautrier expun lucrări în material păstos, inform, întins pe pânză cu pensula sau cu spatula. În 1952, M. Tapié dă acestei arte numele de „informală”, denumire ce va deveni un termen generic pentru orice pictură marcată de gest, care, refuzând reguli fixe de compoziţie, recurge la un proces de creaţie spontană şi încearcă să exprime direct impulsurile minţii.

Varietatea formelor de artă spontană, cu tendinţe comparabile, sunt exprimate în lucrări cum ar fi: asamblările de obiecte pe bază de materii plastice turnate ale lui Alberto Burri; picturile expresive şi păstoase ale lui Karel Appel; tablourile gestuale ale lui Karl Otto Götz, realizate cu ajutorul unei raclete pe o pictură încă umedă; limbajul de semne al lui Cy Twombly, care aminteşte de graffitti. Operele obligă privitorii să ia în considerare un nou mod de a vedea, de a nu se baza doar pe ceea ce le este familiar sau pe ceea ce ei cunosc, ci un mod cu totul nou de a vedea, pentru care trebuie să facă apel la fantezie, creativitate, gândire. Atât în cazul actului de creaţie, cât şi al celui de percepţie, suntem trimişi către o societate democratică, în care libertatea individuală se opune constrângerilor legate de convenţii. Arta contemporană este, prin libertatea sa, un protest sociologic împotriva constrângerilor de orice natură, împotriva structurilor politice într-o primă fază. Arta abstractă a fost interzisă în URSS, urmând ca la prăbuşirea dictaturilor, în 1945, respectiv 1989, să devină expresia libertăţii redobândite.

Arta contemporană reprezintă reflexul stării de spirit a vremurilor, reflectă un proces viu, o căutare, un refuz, o emancipare, o creaţie nouă, un dialog subiectiv şi viu cu privitorul. “Arta nu reproduce vizibilul, ci face vizibil un lucru” (Paul Klee). Scopul urmărit nu este nici înşelarea artistică a privirii, nici idealizarea, ci înfruntarea realului într-un mod

critic prin mijloace subiective de a vedea. Totalitatea lumii vizibile şi imaginabile poate deveni obiectul unui tablou, fapt care aduce cu sine abolirea frontierelor artei şi îngăduie diversitatea şi amestecul de modalităţi specifice de reprezentare.

Artiştii simt nevoia să denunţe în mod public consecinţele războiului şi ale clivajului social aduse de capitalism. Ei se exprimă în stiluri şi cu materiale multiple. Temele lor sunt violenţa, presiunea politicului, exploatarea, izolarea, febra societăţii de consum, adică problemele cheie ale societăţii occidentale. “Marele strigăt ce caracterizează arta-revoltă contemporană pare sufocat sub dominaţia banalităţii cotidiene. Strigătului pictural individual şi expresiv îi urmează un strigăt colectiv, rezultat al gândirii, un strigăt de avertisment ce nu ar trebui trecut cu vederea.” (Istoria artei - pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO, 1998)

Arta contemporană în spaţiul urban

În continuare voi prezenta un exemplu de artă contemporană în spaţiul public urban, o alegorie a unor trăsături sociale, a vieţii de zi cu zi, o operă de artă ce animă şi produce reacţii în rândul privitorilor.

Supermarket Lady (1970), Duane Hanson (19251996), Ludwig forum, Aachen

Artistul porneşte de la conceptul unui fenomen esenţial, direct observabil în cotidian. Acesta “imită” în opera sa o atitudine socială caracteristică şi apoi realizează un mulaj al corpului modelului cu benzi gipsate, toarnă poliester în acest mulaj în gips, întărindu-l ulterior cu fibre de sticlă, săruri şi vopsele, iar după aceea adaugă o perucă, haine şi accesorii. Dacă în Europa o gospodină cu bigudiuri pe cap şi cipici în picioare împingând un cărucior de magazin arhiplin ar părea bizar, în Statele Unite un astfel de personaj face parte din apariţiile obişnuite întrun supermarket. La prima vedere, spectatorul nu îşi dă seama că are în faţa sa un “obiect de artă” şi nu o persoană în carne şi oase; în general el trece printrun moment de incertitudine, un şoc. Hanson se preocupă direct de om în realitatea sa cotidiană. În timp ce maestrul său George Segal consideră mulajul în gips un mijloc de distanţare, Hanson rămâne cât mai aproape de realitate, fără a

ARHITECTURĂ, Art Out 12MODĂ ȘI DESIGN exagera nimic. „Temele mele preferate sunt americanii obişnuiţi, aparţinând clasei de jos sau celei de mijloc. Pentru mine, resemnarea, golul şi singurătatea existenţei lor redau foarte bine adevărata realitate a vieţii acestor oameni.” (Hanson). Astfel, privitorii sunt surprinşi, amuzaţi, opera de artă este desprinsă din banalul vieţilor lor cotidiene, exprimând americanul tipic, o mentalitate tipică, un comportament tipic, o mostră socială.

Printr-un criteriu asemănător, au fost amplasate în spaţiul urban, în diverse staţii de autobuz/tramvai din Stockholm, statui reprezentând oameni, actori urbani, la scară umană. Aceste elemente de artă contemporană au devenit repere de amuzament, au impact asupra privitorului, animă spaţiul urban şi transmit sentimentul de spaţiu urban social, dar un spaţiu în care nu ne leagă prea multe de individul de lângă noi mai mult decât faptul că noi convieţuim în acelaşi oraş şi aşteptăm pe acelaşi peron. Faptul că aceste obiecte de artă reprezentând oameni, rămân nemişcate în acelaşi loc chiar şi după închiderea uşilor mijlocului de transport în comun, exprimă cumva viaţa urbană, spiritul urban care se face simţit chiar şi când peronul este gol. Statui asemănătoare exista în spaţiul urban şi în Defense, Paris.

Supermarket Lady, Duane Hanson Statui Defense Paris

Concluzii

Arta contemporană nu este doar o formă de a bucura privirea, simţurile, ci este, înainte de toate, un protest social, un manifest, o emancipare, o exprimare liberă. În spaţiul urban, arta contemporană exprimă mai mult unui “public” mai larg. Dacă nu mai este doar o revoltă împotriva constrângerilor sociale, politice, cel puţin nu în amploarea din perioada postbelică, ea cel puţin reprezintă un manifest curajos şi liber, o formă prin care se critică, se parodiază viaţa cotidiană, se ridică semne de exclamare sau, de ce nu, de întrebare. Arta contemporană dă viaţă spaţiului urban, comunică subtil în spaţiul urban, îi dă înţeles, îl valorifică.

Bibliografie Woman in a Restaurant Booth, George Segal

Istoria artei - pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO, 1998.

Ioana Despina Camino

Art Out 12

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN

Cultura şi arta urbană

graffiti, stencil, semnături şi stickere în spaţiul public Abstract. Cultura urbană este o componentă a vieţii urbane. Ea se referă la identitatea spaţiului urban, identitate ce nu se constituie doar din patrimoniul construit şi imaginea urbană de ansamblu, ci şi prin amprenta lăsată de oameni. Această amprentă este vizibilă şi spune multe despre comunitate, fie că vorbim de simple afişe publicitare, fie că vorbim de arta urbană: cea creată de găştile de cartier, cea care descrie o ideologie a comunităţii - graffiti, stenciluri, semnături şi stickere în spaţiile publice. The urban culture is a component of urban life. It`s about the identity of the urban space, which is not composed only by the buildings heritage and the urban image, but by the community`s hall-mark. This mark is easy viewable and it tells the story of the community, even if we talk about the simple public advertisements or we talk about the urban art: that art which is created by the neibourhood groups/gangs, which describes an ideology of the community - graffity, stencils, signatures and stickers in public places.

Key words: cultură urbană, artă urbană, spaţiu public, graffiti,urban culture, urban art, public space, graffity

Fotografii asigurate de autor.

Structura urbană are două componente principale: spaţiul urban şi viaţa urbană

(Curs Structură urbană, Prof. Dr. arh. Sandu Alexandru). Viaţa urbană este cea care dă naştere culturii urbane.

Art Out 12

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN Termenul de cultură urbană este asociat de cele mai multe ori cu acea cultură specifică elitelor, intelectualilor, revistelor sau a oamenilor de cultură.

Abordarea sociologică a acestui fenomen ne îndreaptă către o altă înţelegere

a termenului.

Cultura urbană se referă la imaginea de ansamblu a unui spaţiu urban, la identitatea sa, şi mai ales la comportamentul colectiv al comunităţii urbane şi la relaţia comunităţii cu oraşul şi cu spaţiul public. Spaţiile urbane generează comportamente, iar comportamentele colective nasc identitatea spaţiilor şi, ulterio,r cultura urbană. Astfel, putem afirma că oraşul evoluează odată cu cultura urbană şi cultura urbană evoluează odată cu oraşul. Pe de o parte, oraşul este o creaţie a omului şi este continuu modificat şi extins de către oameni. Pe de altă parte, oraşul îşi transformă locuitorii, îi ghidează către anumite modele de comportament. Este o relaţie de definire reciprocă. Acest <<dialog>> între evoluţia culturii urbane şi evoluţia oraşului ca obiect construit şi spaţiu amenajat poate fi privit, pe de-o parte, ca o tranzacţie între două procese diferite, pentru că se desfăşoară în paşi diferiţi, succesivi şi, pe de altă parte, deşi asincron din punct de vedere al culturii urbane, ca un singur proces. Spaţiul modelează comportamentele ce determină cultura urbană şi este la rândul lui modelat de cultură. Putem spune deci că, în contextul oraşului, spaţiul urban este o parte esenţială a procesului de transmitere şi modificare a culturii urbane. (Dana Grecu (2009), Spaţiul urban, participant activ la cultura & educaţia urbană, URBANISMUL, nr. 3, pag. 35)

În căutarea unei identităţi... Ne-am întrebat cu toţii dacă în ziua de azi, când populaţia tânără s-a îndepărtat de esenţa comunităţii de altădată, mai este vizibilă cultura urbană. Populaţia s-a orientat către interacţiuni virtuale, metodele de distracţie şi comunicare modificându-se semnificativ, nemaifiind ca altădată găşti mari în faţa blocului, jucând „frunza”, socializând „la o sămânţă”, sau vecini care să bată covoare sâmbăta, străzile cartierelor-dormitor au devenit tot mai pustii şi socializarea tinerilor s-a mutat în pub-uri, cluburi sau în mediul virtual.

culturii urbane imprimate de tinerii locuitori ai oraşelor spaţiului urban este graffiti. Acest mod urban de exprimare este specific tinerilor şi, în mod special, unei categorii anume, cea a adolescenţilor. După cum cred că v-aţi dat seama deja, în condiţiile traiului în oraş, cultura urbană este generată cu precădere de categoriile tinere şi mai puţin de către celelalte categorii de vârstă. Tinerii de până la 25 de ani, în general, iar cei ce nu depăşesc 20 de ani, în particular, sunt predispuşi să copieze aproape orice este la modă în Occident, sau – ca să mă exprim în felul lor – cool.

Cine sunt aceşti adolescenţi? Ei bine, pentru Şi totuşi, chiar şi în aceste cartiere aparent o bună bucată de timp (în linii mari) oamenii pustii, cu o viaţă urbană parcă „adormită”, erau împărţiţi în copii, tineri şi adulţi. Acelaşi viaţa urbană îşi are pusă amprenta, viaţa Toffler ne aminteşte că abia prin anii ’40 ai seurbană se vede! colului trecut, termenul foarte vag de tineri a Alvin Toffler avea perfectă dreptate când – început să fie treptat înlocuit de mult mai reîn lucrarea sa fundamentală, Şocul Viitorului strictivul „adolescenţi”, teenager (eng.). – afirma că societatea se fisurează şi că suntem Noţiunea făcea referire la cei care aveau catalogaţi din ce în ce mai mult după vârstă. vârste cuprinse între 13 şi 19 ani. Tot socioUrmarea acestui fapt este apariţia şi înmulţirea logul John Lofland afirmă că există chiar un subculturilor. Unul dintre fenomenele noi ale

Art Out 12

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN ghetou al tinerilor. (Viorel Mionel (2011), Graffiti sau Mâzgăliţi? Radicalizarea culturii tineretului urban).

care au folosit astfel de exprimări ale artei au fost CORNBREAD şi COOL EARL. Ei şiau scris numele în tot oraşul, stârnind atenţia Odată cu dezvoltarea capitalismului au comunităţii, dar şi a presei locale. Atmosfera apărut în cultura urbană fenomenele: graffiti, competitivă de atunci a determinat evoluţia stencil, semnături şi stickere în spaţiul urban. stilului şi concretizarea graffiti-ului actual, Cauza iniţială a apariţiei acestora a constituit- depărtându-se tot mai mult de la forma clasică o nevoia de revoltă subtilă, de emancipare, de a tagg-ului. marcare a propriei identităţi şi de transmitere Cultura Graffiti se “colorează” atât în carta unui anumit mesaj. ier, cât şi la metrou, nu doar în Statele Unite, ci în întreaga lume. Curentul graffiti a pătruns şi în România, dar este încă la început şi nu poate evolua într-un ritm armonios pentru că este văzut ca act de vandalism şi nu ca o expresie a artei, iar spaţiile special amenajate Graffiti este un termen general referitor la pentru writeri sunt aproape inexistente. inscripţii caligrafiate sau imagini pictate sau Hip-hop-ul a fost mereu legat de grafgravate pe pereţi sau alte suprafeţe publice fiti. Popularitatea lui a explodat în anii 1980. sau private, care nu sunt destinate acestui Videoclipurile care se axau pe aspecte din scop. viaţa de oraş din New York au avut mare sucCând este făcut fără consimţământul proces la public. Peste noapte, fiecare adolescent prietarului, constituie vandalism (care este american îşi dorea să fie un băieţaş de cartier ilegal). Graffiti-ul nu e doar un simplu text, ci din New York. Hip-hop-ul nu este doar un este un desen care trebuie să fie cât mai com- curent muzical, este un stil de viaţă, o cultură. plicat şi mai diferit de altele. Fiecare graffer/ (Ştefan Turcu (2012), Forme de cultură urbană grup de grafferi are tagg-ul său (tagg-ul este - graffiti). un desen propriu pe care numai el/ei îl fac). (Sursa: Wikipedia).

1.Graffiti-ul

Mai mult decât atât, un graffiti este cu atât mai admirat, cu cât scrisul este mai indescifrabil. Graffiti-ul reprezintă o parte a culturii urbane, fiecare zonă având specificul ei. Acestea sunt întâlnite atât în zonele slab circulate, cât şi, mai ales, în locurile unde mâzgălirea pereţilor este interzisă (act de vandalism) - din punct de vedere sociologic, acest act denotă în mentalitatea grafferilor, curajul celui care a realizat “opera”. Graffiti-ul, în forma sa primară, era folosit de activiştii politici pentru a face declaraţii şi de găştile de cartier pentru a-şi marca teritoriul. Actuala identitate a graffiti-ului a început să se formeze în anii 1960. Istoria artei underground începe în Philadelphia şi Pennsylvania la mijlocul anilor 1960 şi îşi are rădăcinile în bombing (bombardare cu mesaje). Primii

ARHITECTURĂ, Art Out 12MODĂ ȘI DESIGN În unele cazuri, graffiti-urile au devenit legale, ca în cazul programului de schimbare a imaginii metrourilor vechi şi destul de anoste din Bucureşti, rezultatele fiind spectaculoase.

2.Stencil-ul Stencil este o formă de graffiti ce implică folosirea unui şablon pentru a aplica imaginile pe pereţi. Stencil este un şablon folosit pentru desenarea sau pictarea unor simboluri, litere, forme identice de fiecare dată când sunt folosite. Stencilurile sunt realizate prin înlăturarea unor secţiuni din materialul iniţial în formă de text sau imagine, generând negativul fizic al unei imagini. (Sursa: Wikipedia). Spre deosebire de graffiti, stencilul nu reprezintă o semnătură propriuzisă şi indescifrabilă, ci sunt lizibile şi transmit o ideologie, un mesaj uşor de înţeles de populaţie. De cele mai multe ori, ele reprezintă imagini-manifest ca o urmare a unei revolte subtile, iar în cazul majorităţii lor din acest manifest

subtil nu lipseşte doza de ironie (spre exemplu, am văzut adesea în Bucureşti stenciluri cu Nicolae Ceauşescu cu mesajul „I`ll be back”, o imagine a unei persoane în scaun cu rotile sub care scrie POLIŢIA, precum şi alte imagini sarcastice cu privire la anumite autorităţi în stat şi nu numai). Ca şi graffitiul propriu-zis şi stencilurile sunt de cele mai multe ori acte ilegale - de vandalism.

Art Out 12

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN

În unele ţări, stencil-ul a fost mult mai bine integrat în peisajul urban şi mult mai mult tratat ca o formă de artă urbană decât graffiti-ul şi implicit, legalizat în unele cazuri (în Marea Britani, la Londra - un număr mare de stenciluri incluse în peisajul urban, la Brighton; în Danemarca la Copenhaga; în Statele Unite la New York şi Washington, Chicago, San Francisco etc).

3.Simple semnături în spaţiile publice Cu acelaşi caracter ca şi graffiti-ul, însă reprezentând amprenta unei singure persoane de cele mai multe ori, dar în unele cazuri şi a unui grup, sunt semnăturile din spaţiile publice. Acestea sunt mult mai puţin complexe decât graffiti-urile, mult mai simple şi lizibile. În cazul Bucureştiului este foarte populară semnătura ERPS sau I (heart) ERPS, acest ERPS fiind primul şi cel mai bun graffer din Bucureşti. Cum orice degradare a mobilierului urban, a pereţilor clădirilor în mod neautorizat sunt interzise, aşa şi această modalitate de “marcare a teritoriului” este ilicită, însă tocmai acest fapt este incitativ pentru cei ce (se) semnează.

ARHITECTURĂ, Art Out 12MODĂ ȘI DESIGN

4.Stickere

Orice afiş lipit în spaţiul public, fără a avea o autorizaţie, este ilicit. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu stickerele de mici dimensiuni, deşi au existat o serie de discuţii fără a se ajunge la vreun acord final în ceea ce priveşte legalitatea micilor afişe prin care diverşi liber profesionişti şi nu numai îşi fac reclamă (sobar, reparator de calculatoare, proprietar ce închiriază casă etc). Aici ne vom referi la stickerele cu un anumit mesaj abstract: „oameni cu cearcăne sunt minunaţi”, „pisica pătrată”, precum şi reclame la diverse bloguri (smokingcoolcat - cel popular pentru benzile desenate scurte, publicate şi în B-24-FUN). Acestea au caracterul de teasere, sunt asemenea unor reclame subtile care pot avea un anumit impact şi astfel determinându-l pe privitor să ţină minte şi să caute mai multe despre acel curent de exemplu. Chiar dacă aparent ilicite, stickerele din spaţiile publice par mult mai paşnice, prin simplul fapt că pot fi uşor dezlipite, nedegradând mobilierul urban la fel de mult precum graffiti-ul şi ocupând suprafeţe mici.

Stickere din Bucureşti (al doilea este ca un motto al UAUIM din perspectiva studenţilor)

Concluzii

Cultura urbană reprezintă un strat „scămos” al vieţii urbane, datorat cotidianului şi tuturor elementelor care conturează acest domeniu - de la tipul de atmosferă fizică dominant la legendele urbane şi personalităţile neştiute din cluburi, baruri şi blog-uri, de la copiii străzii la poezie şi muzică live, de la modul de expunere al artei în spaţiul public la sărăcia periferiei, la agresiune, fraudă, violenţă. Este stratul contactului cotidian/punctual cu oraşul, care impregnează imaginarul fiecăruia, care se consumă în fapte şi acţiuni-interacţiuni banale. (Angelica Stan (2010), ,, Cultură urbană - peisaj cultural urban, Urbanism. Arhitectură. Construcţii, vol. 1, nr. 1: 21) Acest strat se refulează şi în limbajul străzii, în arta stradală, în manifestele găştilor de cartier deci, implicit şi în curentul graffiti, stencil etc.

Bibliografie Dana Grecu (2009), Spaţiul urban, participant activ la cultura & educaţia urbană, URBANISMUL, nr. 3: 35. Angelica Stan (2010), ,,Cultură urbană - peisaj cultural urban”, Urbanism. Arhitectură. Construcţii, vol. 1, nr. 1: 21. Viorel Mionel (2011), Graffiti sau Mâzgăliţi? Radicalizarea culturii tineretului urban, http://segregareurbana.blogspot.com. Ştefan Turcu (2012), Forme de cultură urbană - graffiti, http://stefanturcu22.wordpress.com.

Ioana Despina Camino

Art Out 12

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN

Piaţa Constituţiei, Bucureşti Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simţit nevoia să lase o amprentă asupra locului în care trăieşte. Comunităţile umane, oraşele, nu doar că au fost create pentru a satisface anumite nevoi funcţionale ale oamenilor - a le asigura zonele de locuit, de comerţ, de cult, de muncă, de educaţie ci, întrucât omul este o fiinţă complexă, ce percepe spaţiul mai mult decât ca pe un simplu teritoriu în care îşi desfăşoară traiul zilnic, au fost create şi ca ansambluri de spaţii menite să trezească simţurile omului, să îi creeze un confort estetic, comuniune, regăsire, spectaculos, dinamism, echilibru. Omul este o fiinţă ce percepe spaţiul altfel, atât cu ajutorul simţurilor exterioare, cât şi a celor interioare. Tocmai din acest motiv, de-a lungul timpului, urbanismul a evoluat de la rolurile strict administrative, funcţionale, la simbolistica spaţiilor. În perioada Renascentistă, oraşul a fost comparat cu un organism viu, un organism ce trăieşte prin spaţiile sale, prin oamenii săi, are o istorie, o evoluţie, o strânsă legătură cu exteriorul, cu teritoriul, îmbătrâneşte, se regenerează. El este un ansamblu de spaţii vii, vii prin funcţiunile lor, prin fluxul generat de acestea. Un oraş pustiu nu are viaţă, viaţa oraşului este dată de oamenii săi, de mişcarea lor continuă, asemeni unei agitaţii moleculare. Este un ansamblu de volume - obiecte de arhitectură, trasee, spaţii de tranzit, pieţe. “Ceea ce este pentru arhitectură exterior, este pentru urbanism interior” (Prof. Lector Dr. Liviu Ianăşi). În lucrarea de faţă voi studia şi analiza strânsa legătură dintre funcţiune - spaţiu de tranzit - piaţă urbană în cadrul oraşului Bucureşti.

muzeele Antipa şi Ţăranului Român), însă mai ales faptului că aceste pieţe sunt de tranzit se află pe un traseu important între centrul şi nordul oraşului Bulevardul Nicolae Bălcescu (între Piaţa Unirii şi Piaţa Universităţii), continuat cu Bulevardul Magheru (între Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană), continuat cu Bulevardul Lascăr Catargiu (între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei), asemănătoare multor pieţe europene importante de tranzit (Roma - Piaţa San Pietro - Piaţa Spaniei - Piaţa Santa Maria Maggiore, pe Via Pia etc). Paradoxal, cea mai importantă piaţă a capitalei prezintă unul din cele mai slabe fluxuri, cu excepţia zilelor/serilor când aici au loc diverse concerte/activităţi. Este vorba de Piaţa Constituţiei, piaţă admirată de turiştii de pretutindeni, mai ales de cei străini, piaţa din faţa sediului Parlamentului României, clădire a Parlamentului numită în perioada comunistă Casa Poporului, admirată pentru arhitectura sa clasicistă, grandioasă - este prima ca mărime în Europa şi a doua din lume. În studiul ce urmează voi prezenta conceptul urbanistic ce a stat la baza creării Pieţei Constituţiei, situaţia actuală a acesteia, problemele sale actuale (cu precădere cu privire la fluxul redus şi factorii care generează, sau, dimpotrivă, nu generează acest flux), controversatele probleme de actualitate cu privire la aceasta şi la Palatul Parlamentului, opinii personale şi eventuale soluţii ale problemei din perspectiva proprie

Dintre pieţele bucureştene cele mai aglomerate şi populate din punct de vedere al fluxului sunt Piaţa Unirii - cândva numită Piaţa Mare a Bucureştiului; Piaţa Universităţii; Piaţa Romană şi, în cele din urmă, Piaţa Victoriei. Fluxul ridicat se datorează funcţiunilor existente aici (Piaţa Unirii - comerţ, recreere, Piaţa Universităţii - învăţământ universitar, cultură - Teatrul Naţional Bucureşti, operetă etc, Piaţa Victoriei – sediul Guvernului, cultură -

ARHITECTURĂ, Art Out 12MODĂ ȘI DESIGN

Conceptul urbanistic ce a stat la baza creării Pieţei Constituţiei

Urbanismul Bucureştiului s-a dorit a fi unul grandios, ceea ce se vede cu precădere în trama stradală, inspirat într-o anumită măsură după modelul parizian (Arcul de Triumf, Bd. Charles du Gaulle, Magheru etc) şi mai apoi după modele totalitariste, după modelul rusesc (Bulevardul Victoria Socialismului, actualmente numit Bulevardul Unirii, ce leagă Piaţa Constituţiei, unde se află Palatul Parlamentului, vechea „Casă a Poporului” de Piaţa Alba Iulia - bulevard grandios, metaforă a puterii politice).

Conceptul oraşului grandios comunist are ca scop Cultul Personalităţii (totul a fost planificat după acest calapod) şi este uşor de remarcat în faptul că de oriunde privim din zona centrală sau pericentrală a Capitalei avem drept capăt de perspectivă Palatul Parlamentului - de la Podul Izvor, de pe Bd. Panduri - Bd.13 Septembrie, de pe Bd. Unirii până la Piaţa Alba Iulia etc. Conducerea unei ţări este, fără îndoială, un aspect important al acelui stat, iar clădirea Parlamentului trebuie uşor identificată într-o capitală, din orice colţ al zonei centrale ori pericentrale. Nu putem şti cu certitudine dacă este un adevăr sau o simplă legendă, însă se spune că, în perioada comunistă, un plan fantezist presupunea ca Piaţa Alba Iulia să fie o metaforă a privirii în oglindă a Pieţei Constituţiei - a Casei Poporului, adică aici să fie amplasată o statuie gigantică a lui Ceauşescu, astfel încât din clădirea Parlamentului acesta să fie văzut în mărime naturală (adică în jur de 1.70 m).

Art Out 12

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN

Prezentarea situaţiei şi a problemelor actuale Revenind la prezentarea situaţiei actuale, fluxul pietonal şi carosabil între Piaţa Unirii şi Piaţa Alba Iulia este unul în valori normale, însă cel dintre Piaţa Unirii şi Piaţa Constituţiei este foarte scăzut, excepţie făcând zilele în care au loc diverse manifestaţii, concerte aici. Principala cauză, comparativ cu pieţele Unirii, Universităţii, Romană, Victoriei etc o constituie faptul că aceasta nu mai reprezintă o piaţă de tranzit, nu mai este un spaţiu de legătură aflat pe un traseu important, ci putem spune că este oarecum izolată. Totodată, dacă ne gândim că, de fapt, funcţiunile sunt cele care generează fluxuri, problema o constituie şi lipsa funcţiunilor generatoare de flux - pe bulevard, spre Piaţa Constituţiei, funcţiunea predominantă este locuirea - locuinţe colective P+8-P+10 cu eventual parter comercial de interes mai mult local, câteva terase nu tocmai renumite şi unele funcţiuni administrative pe măsură ce ne apropiem de piaţă - Institutul de Statistică, de exemplu. Pentru a emite concluzii, sau a crea puncte de plecare în vederea unor eventuale propuneri, trebuie să precizez că Palatul Parlamentului este o clădire cu o suprafaţă desfăşurată pe 330.000 m², înscriindu-se în “Cartea Recordurilor” la capitolul “Clădiri Administrative”, pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spaţiale de la Cape Canaveral din Florida şi după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Pentru comparaţie se poate menţiona că această clădire depăşeşte cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt (sursa Wikipedia), dintre cele 1000 de încăperi, evident nefiind toate utilizate, inserarea şi a altor funcţiuni în cadrul acesteia ar putea atrage flux în zonă. În momentul de faţă, Palatul Parlamentului este subiectul principal al celor mai controversate discuţii - atât în ceea ce priveşte intervenţiile asupra faţadei acesteia - diverse

proiecte fanteziste ce au în vedere schimbarea aspectului său clasicist, rigid, sobru prin acoperirea ei de pânze, cuburi colorate în genul celor de la Muzeul Quai Branly, Paris, ieşite din faţadă (acesta a fost proiectul ce a ieşit câştigător în urma concursului recent „Schimbarea la Faţă a Casei Poporului”, la care au participat studenţi arhitecţi şi arhitecţi), bine cunoscutul concurs de proiecte de urbanism „Bucureşti 2000” – proiecte de intervenţii asupra Pieţei Constituţiei şi a Bulevardului Unirii pe tronsonul dintre Piaţa Unirii şi aceasta, cât şi în ceea ce priveşte modificarea funcţiunii sale, printre care au apărut şi idei ce au generat reacţii isterizante - de exemplu mutarea sediului Parlamentului şi transformarea clădirii într-un mall cultural.

Opinii personale Includerea unor funcţiuni complementare în cadrul clădirii Parlamentului ar fi benefică generării unui nou flux, mai intens în zonă, însă, în opinia mea, mutarea sediului Parlamentului într-o altă clădire (în clădirea actualmente în construcţie a Bibliotecii Naţionale de pe malul Dâmboviţei) constituie o idee aberantă. Este o idee aberantă mai ales dacă gândim lucrurile din punct de vedere urbanistic. Parlamentul este încadrat într-un anumit context urban, el a fost de la bun început amplasat în Piaţa Constituţiei şi acolo îi este locul, pentru că „toate drumurile duc la Roma”, pentru că întreaga tramă stradală de oraş grandios a avut cândva ca scop Cultul Personalităţii şi duce la Parlament, totul a fost planificat în funcţie de acest calapod. De oriunde priveşti vezi “Casa Poporului”, ea e mereu un capăt de perspectivă, iar această idee mediatizată în ultima vreme, de mutare a sa, ar determina ca Parlamentul României să fie ascuns undeva, pe o străduţă lăturalnică ce, într-adevăr, dă în Bd. Unirii, însă pentru cei care nu sunt localnici ar fi greu de găsit şi, mai mult decât atât, să se învecineze cu un vechi teren viran ce stă sub semnul întrebării în privinţa actelor de proprietate (Deasupra Pasajului Mărăşeşti). S-ar da peste cap întreaga structură. Parlamentul unei ţări nu se poate afla oriunde, ci într-un anumit context urban, iar contextul în care se află actualmente acesta are o anumită logică, filosofie, istorie.

Art Out 12

Art Out 12 În privinţa noilor funcţiuni posibile stă sub semnul ambiguităţii, ceea ce înseamnă mall cultural (presa zbiară „Mallul Poporului”). Dincolo de latura sa comercială, ideea de mall ca termen general s-a dezvoltat uimitor la noi în ţară în ultimii ani şi a dus la metamorfozări totale ale unor spaţii. Multe „Circuri ale foamei” au fost finalizate după ani, transformate în construcţii ce adăpostesc funcţiuni generatoare de flux, iar zone uitate de lume au fost rapid populate, s-a dezvoltat fenomenul numit Gentrificare, s-au creat nuclee de atractivitate în cadrul urban şi au avut implicaţii sociale majore. Un astfel de efect ar fi categoric benefic Palatului Parlamentului - păstrarea aripii centrale, de exemplu, ca sediu al Parlamentului, iar restul cu funcţiuni administrative şi culturale - strict culturale, în niciun caz ceea ce inspiră ca prim impact cuvântul „mall”.

pietonală, în weekenduri, de exemplu, lucrurile ar sta cu totul altfel, piaţa ar căpăta o mult mai mare atractivitate şi, implicit şi un flux mult mai mare. În strânsă legătură cu aceasta, ar fi importantă şi crearea de noi funcţiuni (cu precădere comerciale la parterul blocurilor de locuinţe) pe traseul spre piaţă - pe Bd. Unirii - de la Patriarhie spre Piaţa Constituţiei.

În privinţa amenajării pieţei, a terenului adiacent Palatului Parlamentului, cât şi a vecinătăţilor (implicit Parcul Izvor), au existat bineînţeles multiple proiecte, prezentate şi în cadrul Anualelor de Arhitectură, însă rămase în stadiul de proiect, neaplicate (din motive financiare sau idei în contradictoriu între mari arhitecţi influenţi), dar controversate. Din punctul de vedere personal, evenimente ca la serbarea a 550 de ani de Bucureşti Cât despre arhitectura Palatului Parlamentului, ar trebui să fie organizate mai des în acest spaţiu intervenţiilor radicale de modernizare a acesteia - plimbări cu caleşti etc, iar Piaţa Constituţiei să fie ar trebui să rămână doar la nivel de proiect fantez- un spaţiu care să atragă mai des populaţia prin diist, neaplicat; ea constituie într-o anumită măsură verse activităţi, manifestaţii. un monument. Frumoasă, kitschoasă prin detaliile pompoase, părerile sunt împărţite, nefinalizată, inutilă, bântuită, megalomană, este un monument ce dă specificitate Bucureştiului, o face admirată Piaţa Constituţiei reprezintă, aşadar, cea de străini, păstrează ceva din istoria noastră atât de tumultoasă şi frapantă pentru toţi românii, cât mai importantă, reprezentativă şi admirată şi pentru străini; construită cu sacrificii, muncă pe de turişti - români şi mai ales străini - piaţă brânci, datorii la stat, muncă patriotică, economii din Bucureşti, însă, paradoxal, cea mai puţin majore. De ce să ne ucidem istoria, de ce să rupem populată, cea mai goală, în lipsa concertelor amprenta istorică a oraşului nostru şi, cuprinşi de şi a manifestaţiilor, tot mai rare parcă, organifrustrările de după ‘89, să încercăm să construim zate aici. Urbanismul constă în recunoaşterea un alt Bucureşti? Un oraş trăieşte mai ales prin istoria sa! Şi istoria Bucureştiului nu înseamnă potenţialului unui spaţiu şi în punerea în doar Lipscani, centrul vechi, cum încearcă unii să practică a unor intervenţii menite să valorifice acest potenţial, încât să fie exploatat la maxim: închidă ochii. acest fapt am încercat să-l accentuez în lucrarAmenajarea spaţiului are o influenţă majoră ea de faţă. asupra fluxului. Aici mă refer la zona verde-dealul pe care este amplasată clădirea şi care nu este folosit la modul cel mai eficient, ba, mai mult decât atât, este îngrădit şi „baricadat”, la parcul din vecinătatea acesteia - Parcul Izvor - total neamenajat, un veritabil „câmp liber”, trist, pustiu, unde rareori are loc câte un concert în urma căruia se ridică nori de praf sau, dacă vremea nu ţine cu organizatorii, se creează noroaie şi, nu în ultimul rând, la caracterul pieţei - dacă piaţa ar deveni pietonală, sau, dacă probabil cerem mult prin asta, măcar parţial

Concluzii

Art Out 12

Anexe

Proiecte diverse 1. IntervenĹŁii arhitecturale

ARHITECTURĂ, Art Out 12MODĂ ȘI DESIGN

Art Out 12

ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN

2. Intervenţii urbanistice

Proiecte câştigătoare ale concursului Bucureşti 2000 (sursa: revista Urbanismul, nr. 3/septembrie 2009).

Proiect câştigător Premiul 1

Proiect câştigător Premiul 2

Proiect câştigător Premiul 3

ARHITECTURĂ, Art Out 12MODĂ ȘI DESIGN Proiecţii pe clădirea Parlamentului în cadrul anumitor evenimente din Piaţa Constituţiei (sursa: google.ro.)

Fotografii asigurate de autor. Ioana Despina Camino

PREMIUM BONUS Art Out 12

Picasso şi intimitatea lumii pudice Motto: Dacă iubirea ta este atât de mare pentru a conţine şi renunţarea, numai atunci se poate numi iubire. Dacă renunţarea este destul de mare ca să conţină şi iubirea, abia atunci este cu adevărat renunţare. Şi cea mai mare creştere posibilă este atunci când un om le manifestă pe amândouă. (Osho, Calea iubirii).

Cuvinte cheie: iubire, Picasso, intimitate, senzualitate, cubic, uman. Rezumat: Picasso eliberează arta de încorsetări, seduce înţelesul şi îl maschează sub forme pe care numai un iniţiat îi putea descoperi, la inovatorul de linii, fremătările în umbre cubice ale culorii de roz, ca spasm al senzualităţii, de ocru, ca deschidere spre larg, de maroniu, ca trezire telurică sau de gri, ca amintire a unei zile a sfârşitului. În cele aproape 50000 de picturi, Pablo Picasso a dăruit universului artei culorilor materializate pe pânză un înţeles al existenţei, o altfel de formă de reprezentare a obiectelor şi a omului. Iubirea a fost creată tocmai pentru a da prilejul entităţii om să îşi poată defini existenţa prin perpetuare a speciei sale şi prin nemăsurata dorinţă de a se simţi alături prin căldura trupului hămesit de o plăcere, pe care numai ei, perechea, o resimt în clipele pierdute în fericire. Creatorii de artă, în lucrările lor, au sesizat frumuseţea trupului uman în unduirea fantasmelor orduriere şi au mişcat voit simţurile, însă au trezit mâniile celor închişi în cercul obscur şi viciat a ceea ce doreau să rămână neexprimat şi nesesizat, doar realizat în ascunzişul pereţilor camerelor ascunse, cu sunete mugite, răguşite şi înecate în lichidul ademenitor al fructului lui Bachus.

Domnişoarele din Avignon, 1907

PREMIUM BONUS Art Out 12 Creatorul de artă superrealistă este un dezvelitor, un luminător al ascunsului tăinuit de semeni ce se doresc neştiuţi în vicii, al iubirii, un purificator al interzisului ordurier şi un perpetuator al adevărului despre dorinţa de a se dezgoli. Toţi aceia care se ascund de fapta iubirii sunt dedaţi plăcerilor dosite, chinuite în inimile lor încărcate de vreri. În pictură, parcă menit a fost să sugereze prin linii şi culori, ideorealistul Picasso, senzualistul şi doritorul de exprimări pătimaşe, bărbatul pierdut în lipsurile vieţii pe care şi-a trăit-o umezită de culoarea picturilor ce l-au înconjurat. El avea în permanenţă trezite simţurile plăcerii şi dezgolea voit femeia în pictură, o mângâia cu pensula lui, iar culoarea era cea care umbrea voia. În permanenţă amorezat, Pablo Picasso îşi trăia viaţa, împlinindu-se prin artă, jinduind şi exprimând după senzualitate în forme bizare pe care ochiul şi mintea lui au dat să le aşeze în ceea ce s-a numit cubism. Anul 1907, când pictează Domnişoarele din Avignon, îi va decide soarta prin noile forme pe care imaginaţia lui (de acum înainte, pensulele cu care va marca conturul siluetelor umane vor avea izvorul minţii sale), lipsindu-se de modele, va decide într-o cu totul altă formă şi culoare corpul uman, îi va uni destinul cu produsul uriaş şi semnificativ a tot ceea ce a însemnat creaţia magnificului pictor spaniol. Geniul său pictural va lumina minţi, va crea şcoli prin care se vor ridica doritori de imagini imaginate, oameni purtând iubirea şi dând frâu senzualităţii prin culoare şi forme. Pasional şi predestinat goliciunii, diurne sau nocturne, iubit de lumea care se voia să trăiască în preajma lui, Picasso îşi trăia viaţa intens. Îndrăgostit la vârsta de 23 de ani de tânăra Fernande Olivier, artistul va cădea de acul săgeţii lui Cupidon în mrejele aprinse ale iubirii pe care şi-o dorea cu ardoare, mutându-se împreună cu bruneta, ce îi va linişti pentru un timp instinctele lumeşti. Dar el era un geniu ce nu putea dărui peste măsură iubirea, pentru că arta îi cerea sacrificiu şi o dezvelire a interiorului mult mai puternică în pictură decât în senzualitatea umană. Pentru el acele manifestări legate în iubiri pătimaşe nu erau decât eliberări de moment, adevărata

lui menire era apropierea languroasă de pânza goală, ce aştepta umplerea cu tot ce avea mai tainic în imaginaţia lui inspirată din plinul deusian, care producea reverberaţii ce îi umplea golul de femeie. Când picta, Picasso auzea şi simţea femeia lângă el, iar pensula sa unduia în mişcări senzuale pe un trup imaginar ce se contura şi trăia într-un spaţiu al lui, în alunecări trăite, de unde trupul femeii dorite îl uşura de instincte, iar el cobora şi urca plutind în artă pe braţele angelice ale demiurgului.

Femeie pe fotoliu, 1913 Cubismul în pictura lui Picasso măreşte sugestia şi îl apropie de creaţia deusiană, de începuturi, când totul era neclar, însă înţeles şi plin de forme: Materia ce sfântă e, /dar numai sunet în ureche (Lucian Blaga, Răsărit magic). Pictura de după anul 1907, culminând cu 1914, a părăsirii albastrului nefericit, a definitivării artistului, ca formatician expresiv al formei detaşate de teluric, într-o concepţie

Art Out 12 PREMIUM BONUS apropiată entităţilor celeste, măreşte aspectul senzual al culorii, curiozităţii, posibilizând imaginaţia spre forme dorite pipăibile şi încercabile. Privirea alunecă treptat pe fiecare linie, contemplând Femeie pe fotoliu, o leagă de alte linii, creează un contur şi îi dă forme care excită simţurile atunci când cu ele se naşte trupul unei femei şezânde, ai cărei sâni alungiţi ca perele, de culoarea crudă a piersicii, se odihneşte sau aşteaptă să fie invitată la o nouă acţiune a vieţii. Tinereţea acesteia este sugerată de artist tocmai prin prezentarea sânilor dezgoliţi, dar şi prin jumătatea bustului gol, cu o dermă creolă, impecabil de fină.

bidimensionale, cum ar fi, de exemplu, literele de ziar. Pictorul trăia, de altfel, în creaţiile lui, într-o lume ce nu aparţinea formelor celei în care se desfăta întru adâncirea simţurilor, pentru că aceste tablouri evidenţiau funcţii ale elementelor picturale plate sau motivele curbilinii. Picasso era un revenit în iubire, el niciodată nu îşi părăsea definitiv amantele. Atunci când se întrezărea melancolia, se aşeza în faţa pânzei şi începea să le contureze formele şi asta îl făcea să îşi trădeze viaţa dublă, pentru că imaginile amantei sale secrete se transformau în imagini terifiante, subiecte lirice, uneori erotice, în care combina culori intense Culorile pipăie simţurile, senzualitatea cu forme fluide, expresiv tabloul Fata în faţa picturii dilată volumul contemplatorului oglinzii, pictat în anul 1923, la vârsta de 42 de pierdut într-o lume căreia nu îi aparţine, iar ani, când trecuse prin multe evenimente ale imaginaţia lui succedă altor culori şi linii ale vieţii sale agitate. tabloului. Sunt stări uşor perceptibile şi un Picasso eliberează arta de încorsetări, seochi iniţiat constată mişcări de sens în formele duce înţelesul şi îl maschează sub forme pe trupului femeii, care se dezmembrează parcă, care numai un iniţiat îi putea descoperi, la adunându-se sub alte forme care te îmbie să-ţi inovatorul de linii, fremătările în umbre cubilaşi privirea să curgă pe liniile ei, căci numai ce ale culorii de roz, ca spasm al senzualităţii, atunci vei descoperi trupul gol cu culori sensi- de ocru, ca deschidere spre larg, de maroniu, bilizatoare fiindului. ca trezire telurică sau de gri, ca amintire a unei Dacă nu ai trăirea în formă şi culoarea ar- zile a sfârşitului. În cele aproape 50000 de pictistului nu te încumeta să îi priveşti pictura, turi, Pablo Picasso a dăruit universului artei pentru că luneci în neant şi neînţelesul te va culorilor materializate pe pânză un înţeles al domina în întunericul lipsit de puterea de a existenţei, o altfel de formă de reprezentare a admira, pentru că nu vei şti ce să admiri: cu- obiectelor şi a omului. A cutezat să exprime loarea, linia sau forma… Pictura lui Picasso ceea ce simţea, manifestându-se extrovereste un întreg, nu ai cum vedea doar unul tit prin pictură, sculptură, poezie şi teatru, dintre elementele pe care le-am enumerat mai scriind piesa superrealistă Dorinţa prinsă de înainte, pentru că a te rezuma la a privi nu- coadă, în anul 1941. Artistul s-a dăruit artei mai una dintre cele care formează triunghiul pentru că arta i-a oferit eliberarea interiorului, echilateral al creaţiei sale înseamnă a rupe un a creat ca un înzestrat emoţii şi le-a imaginat sistem, a deforma înţelesul creaţiei lui Picasso. în linii şi culori, după cum mintea lui le vedea Tabloul său se admiră, se studiază în întreg, şi simţea, aducându-le din înalt spre privirile pentru că atunci se creează trioul senzualităţii, telurice unde viaţa lui avea deja un sens. putând spune că în acţiunea pentru care cineva depune cel mai mare efort, străduinţa va creşte dorinţa numită pornire din inimă, iar fiindul va dori să primească împlinire pentru deficienţa sa. Picasso a îmbinat figurile, obiectele şi spaţiul într-un fel de grilă, paleta fiind limitată la ocru, marouri şi griuri monocrome. Includerea elementelor abstracte şi reprezentaţionale în acelaşi tablou l-a făcut pe artist să reexamineze ce însemnau elementele

Fotografii asigurate de autor. Ştefan Lucian Mureşanu

PREMIUM BONUS Art Out 12

Barcelona orgasmică, Picasso vălurind cubismul, clasicismul, suprarealismul sau Jacqueline & comp. Orgasmul de unul singur e aiureală, egolatrie şi rătăcire, zice Picasso hoinărind pe străzile umede ale Barcelonei. Ici - colo o părelnică Fernande. Un surâs angelic, Fernande. Un surâs de Avignon. Dar orgasmul e dat pentru a te bucura împreună cu celălalt, zice Picasso, învârtind penelul măiastru prin aerul mocnind a revoluţie. Nu fii egoistă, Fernande, dăruieştete. Nu fii artificială, Fernande. Iar voi nu mimaţi femei angelice. Nu vă păcăliţi singure, căci înamoraţi ai artei mâncând pe sponci şi visând monstruos cotrobăiesc după imagini fascinante, hulpavi de dragoste şi Miracol. Sărută-mă, Fernande, şopteşte Picasso, vălurind forme de femei angelice şi nebunatice. Orgasmul e Miracol, zice Picasso cu febrilitate, vălurindu-se în fel şi chip. Pur şi simplu Miracol. Nu e competiţie. Nu e defulare. Nu e etalare. Nu e pierdere de vreme. Nu e spectacol. Orgasmul e aventura fiinţei, enigmatică, miraculoasă. Un brand care se păcăleşte în asemenea momente e un brand căznit. Picasso e brandul magic, fără îndoială. Îl simţi de la o poştă că nu e insipid. Are culoare. E brand după unii, dar de fapt e o imagine angelică, plină de viaţă. Îl poţi trata ca pe un brand personal sub formă de cub, de ce nu? Îl poţi admira şi să-l iei drept de model. Îl admiri pur şi simplu. Până când descoperi că-i plin de magie. Un asemenea brand nu e ca un automat de Coca Cola. Un robo-brand care strepezeceşte clasicismul. Insensibil? Urât? Diform? Oh, nu! Trebuie să fie Eva! Eva e vis, e mângâiere nocturnă plină de înfiorare şi tulburare. Orgasmul e enigma Minţii, plăcerea nebună a Corpului şi aventura Trupului, şopteşte Picasso, hoinărind pe cheiurile spuzite de soare. Miracolul Absolut al Fiinţei. Suprarealism. Jacqueline îi face semne vesele lui Picasso de pe pod. Ah, bărbaţii şi femeile! În multe situaţii grele, bărbaţii se pierd cu firea, încep să plângă, se fac de cacao, oftează, strigă după ajutor. Femeile trec prin momentele dramatice ale vieţii într-un fel dumnezeiesc, pe tăcute, se mobilizează, găsesc ieşirea. Bărbaţii duc greul războaielor, dar rănile le oblojesc surorile cu halaturile imaculate, stropite cu sânge de bărbat. Guernica e Orgasmul? Bărbaţii rostuiesc politica, dar în culise femeile sunt cele care configurează marile revoluţii. Bărbaţii fără femei n-ar putea exista, ar fi un nonsens. Femeile fără bărbaţi ar fi ca păsările cerului, fără de aripi. Nu sunt mai importanţi bărbaţii decât femeile, aşa cum nici femeile nu sunt mai presus decât bărbaţii. Din conflictualitatea asta ancestrală, mirifică, tragică, îngerească, diavolească, fără de margini, maiestuoasă sau plină de noroi, se înfiripă înaintarea fiinţei către Miracol. Jacqueline îl sărută uşor, suav, îngeresc pe Pablo Picasso, în timp ce soarele cade dincolo de orizont, vălurindu-l.

Fotografie asigurată de autor. Ovidiu Bufnilă

PREMIUM BONUS Art Out 12

Le Bateau-Lavoir

Vaporul Spălătorie - botezase poetul francez Max Jacob o casă în paragină aflată în strada Ravignan la numărul 13, Montmartre. Locaţia este faimoasă pentru că a găzduit, între 1890 şi 1914, tineri artişti (deveniţi ulterior faimoşi), care trăiau şi lucrau în studiouri închiriate. Clădirea era mizerabilă, întunecoasă şi murdară. Un locatar povesteşte primele sale impresii: “Un singur robinet de apă, ruginit, pentru 30 ateliere de pictură, fără gaze, fără electricitate, prin pereţii de scânduri pătrunde ploaia şi vântul, o scară care scârţâie sub paşi, un miros greu de urină de pisică...”

PREMIUM BONUS Art Out 12

Locuiau şi lucrau la Bateau-Lavoir: Maxime Maufra, primul pictor instalat. Au urmat: Kees van Dongen, Pablo Picasso. După 1904 găsim acolo pe Pierre Mac Orlan, Juan Gris, Pablo Gargallo, Max Jacob şi Pierre Reverdy. Folosea şi de loc de întâlnire pentru Henri Matisse, Georges Braque, André Derain, Raoul Dufy, Marie Laurencin, Amedeo Modigliani, Jean-Paul Laurens, Maurice Utrillo, Jacques Lipchitz, María Blanchard, Jean Metzinger şi Louis Marcoussis, scriitori: Guillaume Appollinaire, Alfred Jarry, Maurice Chevrier, Paul Fort, André Warnod, Raymond Radiguet, Gertrude Stein, actori, negustori de artă: Ambroise Vollard, Edmund Sagot, Daniel-Henry Kahnweiler şi Berthe Weill. După 1910 închiriază spaţii avangardişti ca Picabia, André Salmon, Jean Cocteau. În această ambianţă Picasso propune şi discută Cubismul. La Bateau-Lavoir el produce celebra sa piesă: Les Demoiselles d’Avignon.

100

PREMIUM BONUS Art Out 12

În 1904 Pablo Picasso şi un amic, pictorul catalan Junyer Vidal, sosesc din Barcelona la Paris ca să se instaleze în Montmartre în studioul lăsat vacant de sculptorul Paco Durrio. Junyer Vidal plăteşte chiria. Casa se numea Le Bateau-Lavoir, fiind o fostă fabrică de piane transformată într-o aglomerare de studiouri, cu intrarea la primul etaj din strada Ravignan, în spate alte trei etaje dădeau în strada Garreau. În anul 1880 era un loc populat de anarhişti şi boemi. Gauguin era un permanent, la fel şi poetul Paul Fort, care locuia acolo pe când conducea Teatrul Simbolist de Artă. Max Jacob a locuit acolo un timp, casa este pomenită adesea de poet. Într-o conferinţă ţinută în 1937 el spune: “ Picasso a produs la Bateau cea ce mai târziu a căpătat numele de “Perioada Albastră”, imitându-l vag pe El Greco. Ne plimbam spre vârful colinei Butte Montmartre. Bântuiam toate atelierele de artă şi apoi seara, ca să ne amuzăm, improvizam scene de teatru fără spectatori, care se terminau cu explozii de râsete.

101

PREMIUM BONUS Art Out 12

Vecinii lui Picasso erau spălătorese de rufe, un vânzător de legume şi fructe, oameni sărmani care se plângeau de scandalul făcut noaptea de căţeaua lui Picasso, Frika, legată afară cu un lanţ. În memoriile datate 1933 Jacob scrie şi mai detailat: “Ca un hambar este studioul lui Picasso, cu grinzi golaşe, pereţi de placaj şi o podea pe care nu poţi merge fără să trezeşti vecinii... Doamna Coudray, portăreasa cea dulce la închirieri, devenea un zbir şi ne astupa gura când eram gălăgioşi. Ah, ce zile de sărăcie, muncă, prietenie şi bucurie”. Majoritatea atelierelor din Bateau erau pivniţe delăsate, niciodată măturate. Totul era făcut din lemn, un paradis al şobolanilor. Vidal se întoarce la Barcelona, Picasso rămâne la Bateau cu Jacob, cu un hoţ Manolo, un chitarist ţigan Fabián de Castro, care dormea direct pe podea. Datorăm lui Jacob mărturii despre viaţa în jurul lui Picasso: prietenie, ironie, flagelare. Iată un text datat 1931: “Picasso era un om cunoscut, dar vizitat doar de Manolo şi de un “sărman evreu” (aşa îl numea Vollard pe Jacob) care nu crede că este un poet capabil. Eu locuiam atunci (1904) la Barbès. Am ajuns în strada Ravignan devreme dimineaţa. M-am trântit în patul meu fără cearceafuri, mi-am privit masa de lucru şi coridorul care ducea spre uşa lui Picasso, decorată cu aforisme şi sfaturi. L-am strigat pe nume. Încă buimac de somn, Picasso mi-a deschis uşa. L-am chemat să vadă treptele de piatră ale Parisului hat până sus în Montmartre. Oraşul era ca un ocean văzut de sus.”

102

PREMIUM BONUS Art Out 12

Picasso desenat de Max Jacob Relaţiile dintre cei doi nu erau timide. Jacob îşi asumase rolul de prieten mai copt, avea iniţiativă şi aer apărător, îl striga pe tânărul pictor “ micuţule”. Prietenia lor se reflectă în multe desene făcute de unul celuilalt. Un portret făcut în cerneală de Jacob lui Picasso ne arată un cap exagerat de mare, cu păr negru, ochi sfredelitori şi o mustaţă subţire care va dispărea curând. La rândul său, Picasso face un desen lui Jacob pe hârtia cu antetul unei cafenele, poetul apare din profil privind inteligent printr-un monoclu, cu gura ferm închisă şi o bărbie puternică, masculină. Este un portret al puterii, nu al patosului, fără dominanţa vreunei părţi. “Nu mai eram un biet funcţionăraş comercial”, îşi aminteşte Jacob, care scrie versuri îndemnat de Picasso, care găsea că are talent poetic. Nu credeam atunci că proza şi poezia mea vor avea succes mai târziu. Scriam poveşti pentru copii, trăiam în extremă sărăcie, dar nu mai vroiam joburi. Picasso a jucat un rol eliberator pentru Jacob. Robert Guiette descrie scena astfel: Picasso, sosit din Spania, îl găseşte pe Max disperat de pierderea serviciului de funcţionar. “Ce viaţă e asta? Trăieşte ca un poet! Rade-ţi barba, fă rost de un monoclu decent. Nu mai arde gazul.” Astfel Jacob devine poet. Scrie poezie şi într-o scrisoare adresată lui Tristan Tzara în 1916 declară: Am decis să fiu poet în 1905, când am publicat cinci poeme în Les Lettres Modernes. Într-adevăr, Jacob devine rapid un adevărat modernist, folosind o geografie mobilă, discontinuitatea tonurilor şi a registrelor, controlând cu fineţe conştiinţa cititorului. Iată fragmente din textul “Scris în 1904”, un bun exemplu de artă fragmentată:

103

PREMIUM BONUS Art Out 12 Dacă îmi amintesc mormântul lui Pilat E în Vienna or poate în Draguignan Fii lui Abd-el-Kader au făcut poze acolo Ofrande atârnate în aerul proaspăt Zeiţele ţes mătasea lor din spuma oceanelor Se las vânate ca să devină peşte aurit în lacul din parc Spălătoresele bat orele ca să treacă timpul Iar Loira îşi dezveleşte sufletul Cu fiecare meandră... “Scris în 1904” ne poartă în timp şi spaţiu de la Draguignan la Viena, din Biblicalul Jerusalem spre cocktailuri americane în Paris; poetul imaginează întregul oraş în mişcare ca un enorm şlep în susul Senei. Jacob foloseşte satira socială, jargonul, halucinaţiile, încercând o eliberare a sufletului din sinea sa socială.

104

PREMIUM BONUS Art Out 12 În 1908 Picasso organizează în studioul său o petrecere în cinstea Vameşului Rousseau, pictor deja cunoscut. Printre invitaţi Picasso aduce un locatar din Bateau, un restaurator de tablouri vechi, cu o figură solemnă de gentleman distins, pe care îl prezintă Vameşului ca fiind Ministrul Artelor Frumoase. Rousseau prezidează petrecerea citind poeme şi ţinând zgomotoase discursuri exaltate. Apoi a cântat la vioară, ca spre final să-i şoptească lui Picasso: “Noi suntem cei mai mari pictori, eu în stilul modern, tu în cel egiptean”. Seara s-a terminat cu o beţie generală, dar fără îndoială a rămas cea mai frumoasă amintire în viaţa pateticului Douanier Rousseau. După 1908 se duceau la Bateau-Lavoir discuţii pasionante despre cubism şi artă. Disputele aveau loc în studiourile lui Juan Griș, sau Picasso, sau în cafenelele cartierului. Doctrina se cizela în interminabile discuţii între pictorii Braque, Derain, Gris, Marcoussis şi Metzinger, ca mai târziu să se alăture Apollinaire, Raynal şi matematicianul Princet. Desigur, relaţiile nu erau tocmai idilice între personaje atât de diferite temperamental, dar pentru istoria artei se petrec acolo momente de extrem apogeu.

Să găteşti era dificil la Bateau, aşa că toată gaşca se deplasa în jos pe Butte să mănânce la restaurantul ponosit, ţinut de Père Vernin în strada Cavalotti, aproape de Place de Clichy. Vernin, în mod deliberat, uita să ceară plata artiştilor care acumulau datorii mereu mai mari, iar ei apreciau mesele săţioase care le înfulecau în compania unor scriitori sau actori care, proptiţi de carafa de vin roşu, îşi învăţau rolurile. Rostogolinduse la vale spre localul lui Vernin, artiştii de la Bateau cântau pe străzi: “Am obosit să tot mănânc la Vernin Dar amicii doar acolo zac Să sugă la carafele cu vin din chifle unse cu albuş şi mac...”

105

PREMIUM BONUS Art Out 12 O altă locaţie preferată era la Azon, lângă biserica Sacré Coeur. Azon conducea un mic bistro numit Les Enfants de la Butte. O masă costa doar 90 de centime, o sumă derizorie, dar şi aşa Azon, mânat de idea unei glorii literare, oferea mese gratis, aşteptând o remuneraţie prin cărţile viitor tipărite. L-a dat afară pe André Salmon când a descoperit că nu scrisese nimic, deşi pretindea că el este cel din spatele articolelor semnate Paul Adam şi René Maizery, aşa se lăuda. În unele nopţi, când Picasso era liber, gaşca se instala la faimosul Lapin Agile, unde nevasta lui Frédé, Bertha, servea o masă consistentă contra 2 franci, dar Picasso şi amicii căpătau adesea reduceri. Se dansa acolo, Jacob era faimos pentru figurile făcute. Se urca pe mese îmbrăcat în femeie desculţă, cu pantalonii rulaţi în sus, lăsând la vedere picioarele păroase, cu chelia şi ochelarii sclipind în lumina felinarelor, iar el făcea piruete dând din şolduri şi răsucindu-se ca un titirez. Sau luând o pălărie de la o femeie o îmbrăca, se înfăşura într-un şal lung ca să recite balade sentimentale şi părţi din opere comice, până ce adunarea se tăvălea de râs. Proprietarul, Frédé, avea o carte de oaspeţi. Găsim însemnăr,i şi versurile lui Max Jacob, şi evoluţia lor în noapte: Pe vremea acea Jacob iniţiase o disciplină: vagabonda prin oraş, apoi se chinuia între două 9 seara: felinare să inventeze o nouă imagine poetică, un Caut rima pentru Frédéric personaj, o relaţie cu un subiect, o carte poştală, Am găsit .. ea este Hâc un afiş. Dacă nu găsea, zăbovea sub felinar până Prefer să fiu întâi beat se întâmpla ceva în stradă şi el lua note telegrafca să pot scrie în cartea lui de rahat.. ic. Aceste exerciţii deveneau esenţa unor poeme, ca de exemplu cele din “Le Cornet”, în care dismai târziu, la 2 noaptea .. tingem un joc între adevăr şi minciună, ironie Pe punte! pianul prăfuit pentru trecut, şi abstracţie cerută de titlu. Pentru agenda ta .. sunt plictisit Parisul marea să aducă Poem simultan cu Superpoziţie Simplă la uşa ta în seara asta Ce vrei de la mine ? întreabă Mercur portar al ăstui Misty Quai zâmbetul şi dinţii îi răspunde Venus un coş cu fructe, nu-i aşa că vrei? Sunt falşi. Chiar, ce vrei de la mine? Acest baston al tău.. Nu mă pot despărţi de el Atunci adu-l la mine poştaş ceresc.. Jacob descrie într-o scrisoare trimisă lui Marcel Béalu în 1939 perioada de efervescenţă modernă de la Bateau-Lavoir astfel : “ avem complexitate în formă, avem artă în care armonia domină sensul, avem viteză asociată cu imagine, idei, cuvinte noi, surpriză, apare visul, ritmul dispare ca să facă loc jocului amor-umor. Eu propun ca opera de artă să fie înstrăinată de autorul său. Nu vizez sensul de impersonal, ci adăugarea operei la patrimoniul cosmic. E ca şi cum am scris ceva de valoare şi ies din scenă lăsând opera în perspectivă, în mister şi arabesc aerian”. Jacob anticipează aici o analogie între poezia sa fragmentară cu elementele cubiste pe care Picasso şi Braque le vor introduce în pictura lor trei ani mai târziu. Indiscutabil, cubismul şi arta modernă a Parisului s-au născut şi conturat în atelierele şi cafenelele din jurul atelierelor de la Bateau-Lavoir . În 1914, la izbucnirea războiului, pictorii părăsesc clădirea şi Montmartre pentru totdeauna. Fotografii : Google (2012).

106

Adrian Grauenfels

PREMIUM BONUS Art Out 12

BONUS

Barocul în nuanţă engleză–Albion (partea a treia)

Înflorirea arhitectonică şi diversificarea societăţii, începute pe vremea lui Henric al VIII-lea, continuă luând proporţii. „Inflaţia de titluri nobiliare” , cât şi numeroasele descinderi ale suveranilor în diverse reşedinţe de nobili de pe teritoriul englez promovează şi mai mult ridicarea de clădiri, tinzând către „o nebunească dezvoltare a construcţiilor” . Arhitecţi precum Robert Smithson, Robert Lyminge sau vestitul Inigo Jones sunt atraşi într-o adevărată competiţie spre a clădi edificii „din ce în ce mai impunătoare, atât din punct de vedere al dimensiunilor, cât şi din acela al ornamentaţiei” . Amoraşi, nimfe sau alte personaje născute din imaginaţie populau fiecare colţ, horn sau balustradă de clădire, înflorind un stil ce combina elemente de pompă italiană cu finisaje olandeze. Inigo Jones fusese numit arhitectul supraveghetor general sub domnia Elisabetei, iar Hugh Braun considera că „acesta ar fi omul căruia i se datorează apariţia Renaşterii în arhitectura engleză” .

107

PREMIUM BONUS Art Out 12 Scroets o orientare oarecum „pretenţioasă şi uscată”, sau a flamandului Hans Eworth, „o viziune manieristă, preluată de la aceea a şcolii de la Fontainbleau” , se pare că abia în domeniul miniaturii îşi vor dovedi englezii adevăratele veleităţi de sensibilitate. Prin Nicholas Hilliard, considerat „cel dintâi artist englez de dimensiuni cu adevărat europene, se va realiza şi pe acest teritoriu trecerea de la Renaştere către Manierism. Potrivit lui Dan Grigorescu, ţelul miniaturii în comparaţie cu portretul nu era „să consemneze figura unui personaj, însoţind-o de toate amănuntele ce ar fi putut să-i stabilească statutul social, ci să reveleze cele mai pline de farmec asIată că acest gust exagerat al ornamentării pecte al personalităţii lui” ; iar Peter Ackroyd este transmis şi artei vestimentare, costumul completează susţinând că „... sixteenth-centudevenind atât o dovadă a rangului, cât şi o ry portraiture in allits elaboration of ornamenoperă de artă în sine. André Maurois, vorbind tal detail comes close to abstract and decoradespre obiceiurile vestimentare ale elisabettive pattern” . Vom găsi astfel între operele anilor, susţinea că „deformau atât de bine de gen ale lui Hilliard o figură de bărbat pe linia” trupurilor prin „curbele şi unghiurile fundalul flăcărilor (semnificând vâlvătaia iuveşmintelor” (şi, adăuga în glumă scriitorul, birii), sau cea a unei tinere pe fondul mării, „şi firescul pasiunilor prin strălucirea metaamintind de suferinţa acesteia şi lacrimile forelor”), încât mulţi dintre cei ce le-au studiat vărsate din dragoste. După 1620, genul miniacomportamentul, apariţiile şi obiceiurile „iturii îşi pierde treptat faima, fiind lăsat uitării. au considerat nişte monştri” . Pentru a numi Pentru muzică, asemeni celorlalte arte, un alt element de paradoxal în enumerarea începută, este interesantă – aşa cum sublin- conflictul religios a determinat căutarea unor ia în continuare istoricul – îmbinarea dintre căi specifice de exprimare, care să ocolească trăsăturile crude pe care le promovau eveni- pe cât posibil conflictul dintre confesiuni. mentele din lumea spectacolului şi delicateţea Necesitatea declarării unei biserici care să metaforică a poeziei sau sensibilitatea miniareflecte personalitatea naţiunii, cu un ceremoturilor. Moda, „un tiran pretenţios şi caprinial propriu, departe de influenţa catolică, se cios” cum comenta Maurois, promova rochii constituie într-o problemă istorică şi politică ce cu turnură preluată după tipicul francez, dar se va întinde pe o perioadă îndelungată, conexagerat lărgită. Mâinile aproape că ajungeau fruntând şi muzicienii cu probleme dificile. să se poată odihni pe acest „vast clopot”, în Odată cu semnarea Actului Uniformizării de timp ce mijlocul femeilor era strâns până la către regină, se impune necesitatea elaborării insuportabil, lungindu-le silueta către o „talie unui alt ceremonial care să corespundă noii de viespe”. „Gulere imense, importate din atitudini faţă de cultul religios. Sunt vremuri Spania, erau înţepenite cu un fir de oţel sau în care „calea de mijloc”, o libertate aparentă cu scrobeală, invenţie drăcească pe care o inşi o incertitudine a decizie,i vor determina trodusese în Anglia nevasta vizitiului olandez apariţia de lucrări diverse ca limbaj, întral reginei” , povestea Maurois, ironizând ca o continuă căutare a propriului adevăr şi a ridicol contrastul dintre „luxul costumelor şi conştiinţei naţionale. Elisabeta înţelege perfect murdăria vieţii” pe care o ducea societatea necesitatea unui artist de a-şi apăra libertatea timpului. exprimării şi permite generaţiei de compoziDacă arta portretului, dominantă în epocă, tori, strălucit reprezentate de către Thomas promovează în creaţia olandezului Guillim Tallis şi William Byrd, să continue să creeze În ceea ce priveşte domeniul artelor plastice, se interpune influenţa meşterilor flămânzi, precum Hornebolt sau Johannes Corvus, urmaţi de Holbein (pictor al curţii) şi imitatorul său, John Bettes. Sub semnul pompei, meşterii realizau portrete de nobili „înveşmântaţi cu un lux ostentativ, bărbaţi cu priviri dârze, (...) femei cu înfăţişare la fel de bărbătească (rareori se iveşte un chip delicat, dar şi atunci umerii modelului abia mai pot să poarte greutatea hainelor excesiv împodobite)” . Urmărind cu predilecţie detaliul, artiştii realizau lucrări apropiate de arta fotografică a secolului XX, de o precizie impresionantă.

108

PREMIUM BONUS Art Out 12 sub semnul libertăţii, chiar şi în maniera de gândire cu caracter catolic, deşi legile timpului pedepseau aspru acest tip de nesupunere. Nici Tallis şi nici gloriosul său elev, Byrd, nuşi vor ascunde apartenenţa faţă de credinţa catolică, dovadă Canciones Sacrae, exemple cu greutate ale liturghiei engleze catolice. Cu toate acestea, avântul religios, prezent în majoritatea creaţiilor din restul teritoriului european, va fi destul de palid în Anglia. Aflaţi în favorurile reginei, cei doi muzicieni primesc chiar monopolul „muzicii şi tipăriturilor” pe o perioadă de 21 de ani, avantaj care îi aşează în postura de a hotărî destinul muzicii engleze în acest moment de răscruce. Patroană a artelor şi interpretă la rândul ei, regina Elisabeta protejează şi susţine pe tot parcursul vieţii manifestările ce conţineau teatru şi muzică. Teatrul epocii elisabetane ocupa un loc aparte în viaţa oraşelor, fiind o adevărată supapă a neliniştilor, loc al descătuşării frustrărilor unor timpuri istorice dificile. Deşi tradiţia trupelor ambulante se crease încă din timpul lui Henric al VII-lea, abia în timpul reginei apar în partea sudică a Londrei, la sud de Tamisa, incinte cu stagiuni permanente care să înlocuiască jocul pe scenele improvizate din curţile hanurilor. De celebrul teatru „Glob”, din care se pare că Shakespeare deţinea o zecime, se leagă chiar o posibilă istorie prin care Elisabeta ar fi venit în câteva rânduri să asiste incognito la emblematicele piese aparţinând lui Marlowe, Ben Jonson sau Shakespeare. „Anglia lui Shakespeare – scria Maurois –îiţi apare toată fremătând de poeme şi cântece, şi-ţi imaginezi cu plăcere pe cel mai neînsemnat ucenic sau pe cel mai simplu sătean din vremea aceea cântând la violă sau compunând madrigale”. Mulţi dintre cei care vizitau teritoriul englez în acele vremuri remarcau înclinaţia întregii populaţii către muzică. De asemenea, pasiunea pentru versuri cu tâlc, încifrări întortocheate ale înţelesurilor, limbajul cifrat şi exagerat de preţios, la modă datorită poeţilor precum Philip Sydney, Thomas Wyatt, Edmund Spencer, Christopher Marlowe, John Lyly şi, evident, William Shakespeare, dovedea „plăcerea de a născoci cuvinte şi anumite întorsături, beţia pe care o provoca reînnoirea

limbii”, dând „naştere unei preţiozităţi” la fel de prezente în limbajul uzual sau cel poetic, ce „mergea de la fermecător la ridicol, fără a fi întotdeauna uşor să se poată distinge frontiera dintre ele” . Lăsând însă glumă la o parte, piesele de teatru şi sonetele Renaşterii engleze rămân un model pentru posteritate, Maurois declarând că „înţelepciunea poporului englez, instinctivă, poetică şi uneori inconstantă, îi datorează lui Shakespeare ceea ce poporul francez le datorează moraliştilor săi” .

Dan Grigorescu, pag.210. Idem, pag.210. Idem, pag.209. Hugh Braun. A Short History of English Architecture. Faberand Faber, 1978, pag.15. Dan Grigorescu, pag.218 Maurois, pag.347. Idem, pag.348. Dan Grigorescu, pag.223. Idem, pag.229. Ackroyd, pag.27 Maurois, pag.348. Idem, pag.351.

Continuarea în numărul viitor Fragment din cartea Barocul englez, comportament sau temperament?, apărută la Editura Muzicală. Fragmentele şi fotografia au fost publicate cu acordul autorului.

Irina Boga

109

PREMIUM BONUS Art Out 12

Superstarul MNAR HABEMUS SUPERSTARUS!!! În urma voturilor voastre, SUPERSTARUL MNAR a fost aleasă sculptura RUGĂCIUNEA de Constantin Brâncuși. Felicitări! Această capodoperă va fi simbolul MNAR-ului timp de un an de zile. Vă mulțumim și ne revedem la anul, când vom alege din nou un SUPERSTAR! Acest mesaj a putut fi vizualizat de cei aproape un milion oameni like-uitori de Art Out (și prietenii lor), care au accesat pagina de facebook în data de 5 iunie 2012. Cu o întârziere de câteva zile (din cauza numărului mare de voturi care a trebuit să fie numărate), iată că anunțul multașteptat a venit. SUPERSTARUL MNAR a fost aleasă geniala sculptură Rugăciunea a iubitului artist modern Constantin Brâncuși. Imediat la aflarea veștii (însă cu o anticipare de doar câteva zile), ministrul culturii, Maestrul Mircea Diaconu, a luat atitudine și s-a dus la Hobița, unde a discutat cu Marele Maestru Mason ( singurul mason țăran și țăran mason din România) posibilitatea aducerii osemintelor artistului în țara noastră. Brâncuși se întoarce în mormânt (la propriu) datorită Art Out ( spunem noi).A fost un moment de înaltă spiritualitate, care nu ar fi putut avea loc fără impactul covârșitor al campaniei Superstarul MNAR desfășurată de Art Out (pentru cine vrea să ne creadă). De aceea suntem mândri că proiectul nostru, Superstarul MNAR, s-a bucurat de un deosebit și real succes! Vă așteptăm și anul viitor, când vom alege un nou Superstar. Pe curând! Mihai Moldoveanu

110

Art Out 12

111

Art Out 12

112