Art Out Nr. 3

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare.

ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949 Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Director: Laura Lucia Mihalca Redactor şef: Laura Lucia Mihalca Comitet DRD Adriana Mihaela Macsut, Şcoala Doctorală de Departamentul de practică şi Istoria Universitatea Bucureşti; Prof. dr. Adrian Botez Coordonatori număr: Laura Lucia Mihalca & Oana Marinache Echipa redacţională Andreea Nicolae Corina Vasile Cristina Matei Laura Lucia Mihalca Redactori colaboratori Alexandra Bălăşoiu Alexandra Putineanu Daniela Rădulescu Ilinca Halichias Ioana Marinescu Ioana Niţică Iulia Pop Corectura: Laura Lucia Mihalca Cover credits: Elena Endrjievschi copertă: Elena Endrjievschi & Ruxandra Marin Webadmin: Alexandru Alexandrescu Pr & marketing: Oana Daiana Hamza, Miruna Albu, Loredana Cristian Marketing online: Andrei Botezatu Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale redacţiei.

Contact: www.artout.ro redactie@artout.ro www.facebook.com/ArtOutMagazine www.twitter.com/ArtOutMagazine www.youtube.com/user/ArtOutMagazine

Art Out nr. 3/2011, anul I ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949 CUPRINS DE-A LUNGUL ANILOR „IERUSALIMUL ESTE ŞI AICI”- Corina Vasile Aivazovski şi marea – Ilinca Halichias OPINII Despre îngeri – Cristina Nicolae INTER VIEW De vorbă cu Dana Zbarcea – Oana Marinache ARTA – EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT Arta ca experienţă şi experiment – Alexandra Putineanu Sedimente – Iulia Pop Opera is calling – Daniela Rădulescu O experienţă – Cristina Matei Arta, așa cum o știu eu – Andreea Nicolae Arta ca frumos şi frumosul ca artă – Ioana Niţică Dacă... Comănescu – Ioana Marinescu Contact improvisation – Alexandra Bălăşoiu Schimbări, jocuri şi trasee între experienţă si experiment – Laura Lucia Mihalca PROIECTE STUDENŢEŞTI Ilustraţia de carte - Alina Pelmuş Fresca - Mihaela Găleţeanu ARICHAIR – o invitaţie în imaginaţia designului - Gabriel Niţă BUZUNARUL LITERAR Recenzie: Principele Radu al României, Provizoratul Istoric - Adriana Macsut Mircea Dinutz - Adrian Botez

pg. 5 pg. 8 pg. 12 pg. 14 pg. 19 pg. 23 pg. 26 pg. 27 pg. 29 pg. 30 pg. 32 pg. 35 pg. 37 pg. 39 pg. 49 pg. 54 pg. 57 pg. 59

Editorial

Apel la sinceritate

Şantaj, jocuri de roluri, replici tăioase şi cu subînţeles, declaraţii contradictorii în presă, dispute la nivel politic şi economic cu mize foarte mari care, din păcate, angrenează şi marea masă de oameni care nuşi doreşte decât o viaţă liniştită. Şi nici pe aceasta nu o pot avea (întotdeauna) aceşti oameni deja tăcuţi şi aproape resemnaţi.

Recunoaşteţi contextul? Da, îl cunoastem toţi, il trăim, e mai real decât am vrea.

Ce legătură au cele spuse aici cu arta? Pai... au. Pentru că, ne place sau nu, lucrurile se înlănţuie şi se influenţează. Se întamplă atâtea în lumea largă (şi bune, dar şi rele!!), iar asta o vedem şi în artă, prin manifestele propuse, prin instalaţiile, fotografiile şi picturile expuse la bienale.

Sunt mulţi cei care spun că arta <<nu mai e frumoasă>>, prin asta ei încearcă să spună că sunt prezentate lucruri foarte dure, şocante la nivel vizual.

“Când Dumnezeu face voodoo” - de Şi a asista la aşa ceva nu e întotdeauna o experienţă Laura Lucia Mihalca comodă sau plăcută. Dar e o experienţă care nu îl poate lăsa indiferent pe privitor.

Aşa că, poate pentru o artă comodă şi cu adevarat plăcută la nivel vizual, e nevoie fie de un context mai calm şi mai puţin problematic la nivel mondial, fie de interiorizarea artistului, de introspecţii personale care au/ar avea ca rezultat doar imagini fără încărcătură negativă, imagini pure, daca le numim astfel.

În acest număr propunem spre dezbatere experimentul şi experienţa în artă. Unde, cum şi când are loc?

Există delimitări între experiment şi experienţă? Exista urmari?Cum ne schimbă un anume experiment sau o anume experienţă artistică?

Articolele şi proiectele artistice pe care le prezentăm sunt răspunsuri personale şi puncte de plecare spre... mai departe.

Vorbesc de un apel la sinceritate pentru că, dacă ar trebui să caracterizez printr-un singur cuvânt acest număr, aş spune simplu: sinceritate.

Pentru că fiecare din cei care au semnat în numărul acesta are o raportare persoanală, când vine vorba de experiment şi experienţă în artă.

Laura Lucia Mihalca

Pag. 5

„IERUSALIMUL ESTE ŞI AICI”-părintele ARSENIE BOCA Printre locurile care ne îmbogaţesc şi purifică sufletele se cuvine să amintim Biserica Drăgănescu. E un loc special, însemnat şi datorită părintelui Arsenie Boca.

Biserica este amplasată pe o parte a barajului Argeş, şoseaua Alexandriei, fiind ctitoria unor boieri locali, începînd din 1870. Acest lăcaş a fost pregătit de părintele Savian Bunescu, preot cu mare har, dedicat bisericii şi satului, păstorind vreme de 62 ani. În 1967 părintele Arsenie Boca vine la Drăgănescu. Începe pictarea bisericii, timp în care studiază artele frumoase şi se documentează din surse vaste, inclusiv din documentele pe care le aduce cu sine de la Sfântul Munte Ahtos. Deşi presat de regimul comunist, părintele duce la bun sfîrşit pictura bisericii, care se desfăşoară pe parcursul a 15 ani.

Din punct de vedere religios, biserica e o pildă de răbdare şi îndurare şi călăuză datorită scenelor atît de bine ilustrate. Fiecare detaliu e gîndit în funcţie de ansamblu, scenele sunt cercetate şi formulate pentru a reda mesajul cît mai simplu şi plin de esenţă. Cuvîntul şi imaginea se împletesc în înţelesuri adînci. Deşi studiază pictura la Belle Arte, stilul nu este unul academic, ci total spiritualizat. Înţelegem aceasta prin rugăciunea neîncetată a părintelui, curăţienia, unirea şi comunicarea cu Dumnezeu în tot lucrul.

Dacă nu ne mişcă trăirea aleasă, atunci să încercăm să înţelegem lucrările. Sunt câteva exemple de reprezentare plastică mai rar întâlnite: 1. Catapeteasmă : În scena ”Bunei Vestiri” (uşile împărateşti) Arhanghelul nu are picioare, ci pluteşte; „Maica Domnului” e reprezentată în picioare; „Sf. Ap. Petru şi Pavel” poartă pe braţe M-rea Voroneţ; „Sf. Nicolae” are reprezentată pardoseala care ulterior a fost aplicată în biserică; 2. Naos: „Invierea”este redată transparent, nematerialnic, deşi se vad urmele rănilor. În absida stîngă sunt două scene istorice: Sinodul din Efes (431) şi Înălţarea Sf. Cruci (327), unde inscripția este scris cu caractere greceşti.

Scenele sunt vii, încât par a se petrece în faţa ochiului nostru. Personajele sunt individualizate, au reacţii naturale, unele uimite, exaltate, altele speriate sau curioase. Închei prin a sublinia reuşita îmbinării celor doua aspecte artistic şi teologic, coerenţa între cuvînt şi imagine, armonia şi unitatea care domneşte peste toate.

Părintele ne-a dat o pildă (inclusiv de pictură) nepreţuită.

Mă întorc acum spre voi artiştii şi vreau să vă trezesc întrebîndu-vă: ce-nseamnă arta voastră de azi?

Mă plec minunii cu bucurie şi uimire, dar port şi spaima asemenea personajelor zugrăvite în scene.

Cu tăcere, Corina Vasile MA in grafică ianuarie 2011

Pag.6

Mulţumim părintelui paroh Lucian Răzvan Petcu pentru răbdarea şi atenţia cu care ne-a primit şi povestit despre amănuntele locului.

Fotografie Corina Vasile Ĺ&#x;i http://picasaweb.google.com/116475640606233825597/BisericaDraganescuPictataInIntregimeDeParinteleArsenieBoca#

De-a lungul anilor

Pag.8 AIVAZOVSKI ŞI MAREA

„În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri […] vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin.

Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine.“ Ernest Hemingway, Bătrânul şi marea

În tonuri de la albastru ultramarin până la nuanţe pale de verde, sub lumina diafană a lunii sau în soarele arzător, agitată sau lină, cu nuanţe translucide sau încărcată şi întunecoasă, simplă prin însăşi profunzimea ei, constantă prin unduirea-i neîncetată, înger şi demon totodată, implacabilă, mândră şi eternă – astfel ne apare marea în tablourile lui Aivazovski.

Născut pe malul Mării Negre, în Crimeea, la Feodosia, Ivan Konstantinovici Aivazovski nu va fi fost primul care să se lase prins de mrejele unduirilor sărate, dar va fi fost Întâiul care să-i fi zugrăvit adevărul, împletind cu măiestrie realismul dus până la naturalism cu romantismul veşnicului îndrăgostit. La început desenând în cărbune pe pereţii albi ai caselor din oraşul natal, studiind apoi în liceul din Simferopol şi, mai târziu, la Academia de Arte Frumoase din St. Petersburg, Aivazovski devine un maestru prin excelenţă al peisajelor marine, una dintre cele mai elocvente mărturii constând în elogiul versificat pe care i-l dedică însuşi J.M.W. Turner1 după ce admiră Golful Napoli într-o noapte cu lună: In this your picture / I see the moon, all gold and silver, / Reflected in the sea below…/ And on the surface of the sea / There plays a breeze which leaves a trail / Of trembling ripples, like a shower / Of fiery sparks or else the gleaming headdress / Of a mighty king! / Forgive me if I err, great artist, / Your picture has entraced me so, / Reality and art are one, / And I am all amazement. / So noble, / powerful is the art / That only genius could inspire!

Apa, unul din cele patru elemente fundamentale ale universului alături de pământ, foc şi aer, a fost iubită (e.g. grecii) şi temută deopotrivă (romanii) încă din cele mai vechi timpuri, fiind considerată o fiinţă vie, cu suflet şi voinţă2 proprie, chiar zeitate3 cu puteri depline asupra fiinţei omeneşti, căci „nimic nu are pentru noi vreo semnificaţie dacă nu-i expresia unui Eu. Personificăm.

Versurile au fost compuse iniţial în limba italiană. Neavând acces la versiunea originală, am reprodus traducerea în limba engleză, apud Novouspensky, 1980, p. 8.

Iată ce scrie Herodot în cartea a VII-a din Istorii: „De îndată ce Xerxes află întâmplarea, grozav de supărat pe Hellespont, porunci ca apa să fie plesnită cu 300 de lovituri de bice şi să se arunce în mare o pereche de cătuşe. Am mai auzit că, împreună cu cei trimişi să-i împlinească voia, a trimis încă şi alţi oameni, datori să înfiereze Hellespontul cu fierul roşu. Celor ce-au biciuit apa li s-a poruncit să rostească în limbă străină aceste cuvinte lipsite de bun-simţ: «Apă amară, stăpânul îţi hărăzeşte această pedeapsă, deoarece nedrept te-ai purtat faţă de cel ce nu ţi-a făcut niciun rău. Şi totuşi regele Xerxes te va trece – fie că vrei sau nu. Pe bună dreptate niciun om nu-ţi aduce sacrificii, fluviu murdar şi cu unde sărate!» Astfel hotărî Xerxes să pedepsească marea […]“ (Herodot, 1964, pp.

198–199).

De exemplu, în tradiţia irlandeză se vorbeşte despre Fântâna lui Nechtau, „[…] a cărei apă e încărcată cu atâta putere, încât face să plesnească ochii oricui se apropie de ea fără a avea acest drept“ (Dumézil, 1993, p. 743). Sau la iranieni, unde, „[…] atunci când un om se duce să scoată apă din râuri, trebuie să-şi asigure mai întâi bunăvoinţa Napāt-ului care sălăşluieşte în ele“ (ibid., p. 740).

Pag.9

De-a lungul anilor

Apa e şi ea o fiinţă proteică suspinând şi făcând confesii compuse din numele Spiritului universal“ (Călinescu, 1974, p. 86).

Ipostazele în care Aivazovski surprinde apa mării – când calmă şi liniştită, aşa cum sugerează zborul lin al pescăruşilor sau imaginarele orizontale şi verticale, cu nuanţe calde şi treceri subtile de la eternul albastru către auriul strălucitor al soarelui, când învolburată şi neliniştită, cu talazuri impunătoare şi reci, catarge frânte în linii de fugă ameţitoare şi trupuri umane care se zbat să supravieţuiască – sunt variate şi totodată fireşti, în ciuda unei aparente monotonii a tematicii. Am putea spune că face o monografie pictată a mării: în momente diferite ale zilei, într-un anotimp sau altul, de la ţărmul mediteraneean până la cercul polar, populată de vase cu velele ridicate în bătaia vântului, prinse de furtună sau naufragiate. Şi totuşi, nu copiază după natură. O observă, şi-o imaginează şi uneori pictează din memorie, punând-o întotdeauna în legătură cu toate celelalte elemente, rezultând astfel acea veridicitate a imaginilor create, caracterul translucid al apei, filtrarea razelor de lumină şi materialitatea a tot ceea ce intră în compoziţiile sale. „Mişcarea elementelor nu poate fi captată de pensulă direct – este imposibil să pictezi fulgerul, o pală de vânt sau spargerea unui val direct din natură. Pentru asta, artistul trebuie să şi le aducă aminte…“ (Aivazovski, apud Novouspensky, 1980, p.

10 – trad. n.). ***

„[…] multiplul fenomenal e reductibil, printr-un proces continuu de metamorfoză, la elementele care, şi ele, sunt comunicante. Apa, evaporându-se, se preface în aer, acesta se aprinde şi fulgeră, reziduul combustiunii se scutură în jos în chip de cenuşă, devenind pământ. Lichidele inflamabile produc asupra nostră cea mai puternică impresie, amintind rudenia aparent antagonică dintre apă şi foc.

Spectacolul dramatic prin excelenţă este incendiul unei corăbii în plină mare.“ (Călinescu, 1974, p. 85)

Devenind ataşat al Cartierului General Naval în 1844, Aivazovski însoţeşte de multe ori flota rusă în expediţii, vizitând Turcia, Grecia, Egiptul şi America (dar călătoreşte şi în Germania, Olanda şi Italia), transpunând numeroase bătălii istorice purtate pe marea atât de dragă lui. În opera sa, găsim exemple nenumărate de lupte navale, lipsite de clişeele obişnuite, fiecare cu propria individualitate narativă, jocul de lumini accentuând dramatismul subiectului abordat: Bătălia din canalul Chios, Explozia navei turceşti, Bătălia de la Chesme, Bătălia de la Sinope şi aşa mai departe. Deşi cadru constant, marea nu mai este, în majoritatea cazurilor, decât un simplu martor tăcut al zbuciumului fiinţei umane pentru supremaţie. Flăcările oglindite de apă se înalţă către norii învolburaţi, împletindu-se în unduiri sălbatice cu densele coloane de fum înecăcios, întinzându-se hulpav, asemeni unor gheare perfide şi rapace.

Pag.10

De-a lungul anilor

O importanţă deosebită în opera lui Aivazovski o are lumina, cu caracterul ei divin prezent în cultura armeană (ca şi în multe altele), căreia Aivazovski îi aparţine prin filiaţie. Lumina este cea care, filtrată de undele mării, îi accentuează învolburarea furioasă a talazurilor nimicitoare şi vrăjmaşe sau alunecarea lină a unui perpetuum mobile; prin lumină, aerul capătă valenţe izbăvitoare sau ucigătoare; şi prin lumină ne arată scurte sclipiri ale hăurilor devoratoare. Poate cel mai reprezentativ exemplu ar fi Haos – Crearea lumii, operă plină de simbolism biblic, măiestrit executată: acele valuri care se deschid în faţa luminii precum în faţa toiagului lui Moise pentru a lăsa drum liber poporului lui Israel; umbra întunecată, antropomorfă, a norilor, din spatele căreia ţâşneşte un nimb orbitor de lumină albă, extraordinar de bine conturată sub forma unui înger sau poate a lui Dumnezeu însuşi. Ceea ce poate părea la început o compoziţie oarecum „naivă“, păstrează însă remarcabila tehnică prin care poate fi simţită substanţa norilor şi consistenţa apei, doar lumina căpătând o formă aproape palpabilă pentru a sublinia caracterul ei divin1. În acest tablou, prin alegoria umbrei copleşitoare care învăluie totul şi forţa luminoasă ce dezvăluie Calea, se poate observa combinaţia maiestuoasă de care vorbeam la început, dintre realismul execuţiei şi accentele romantice sub ale căror auspicii s-a născut Aivazovski şi la care nu a renunţat de-a lungul întregii sale vieţi. ***

Este iluzoriu să ne imaginăm că în numai câteva pagini am putea prezenta, fie şi în linii generale, moştenirea impresionantă – atât de simplă în aparenţă şi totuşi atât de complexă la o privire mai atentă – pe care Aivazovski a lăsat-o în urma sa (aproximativ 6.000 de tablouri). Nu ne rămâne decât să încercăm să înţelegem măcar o parte din infinita semnificaţie a operei ce ne-a fost oferită spre încântarea privirii şi a sufletului.

De ce Aivazovski şi marea? Pentru că, asemeni lui Hemingway mai târziu, Aivazovski a intuit în om puterea de a supravieţui, mereu luptând să-şi depăşească limitele, „conflictul cu natura potrivnică“ luând „dimensiuni de tragedie antică“ (Grigorescu, 1977, p. 532); pentru că a văzut omul ca pe un învingător chiar şi atunci când, în aparenţă, a fost învins – o mână încleştată pe catargul înghiţit de muntele de apă... Compoziţiile deschise, povestind dincolo de îngrădirea prozaică a ramei, amintesc de dragostea lui de libertate şi de transcendere într-o nouă dimensiune.

Naufragiile, vasele eşuate, epavele cu carene goale şi vele sfâşiate duc cu gândul la viaţa de după moarte fie şi prin simpla mărturie a existenţei trecute. Sunt dovezi palpabile ale acelui Dincolo(2).

Însuşi Papa Grigore XVI cumpără acest tablou şi îl expune la Vatican, alături de marii maeştri ai tuturor timpurilor (apud Novouspensky, 1980, p. 8).

Metafora călătoriei către eternitate se regăseşte, de exemplu, în tradiţia vikingilor, care îşi îmbarcau războinicii morţi pe corăbii, trimiţându-i pe mare spre Walhalla; cf., de asemenea, din literatura universală, „Izbăvirea lui Wang-Fo“ (Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale), ori Stăpânul inelelor (J.R.R. Tolkien).

Pag.11

De-a lungul anilor

De ce Aivazovski? Pentru măiestria antagonismului care se topeşte în complementaritatea întregului, zugrăvind marea aşa cum e, cu bune şi cu rele, ca pe o prinţesă răsfăţată şi capricioasă la a cărei vrere se află întreaga suflare ce se-ncumetă a-i călca hotarul, dar şi ca pe o zeiţă care, pe de o parte, îşi răsfaţă supuşii cu daruri divine, iar pe de alta îşi cere implacabil tributul de vieţi omeneşti.

De ce Aivazovski? Pentru că oferă imaginea atotcuprinzătoare a mării, atât cât o poate omul pătrunde. A iubit marea cu toată forţa geniului său, iară de nu ar fi iubit-o, poate că ar fi fost doar un pictor talentat de marine.

Bibliografie Călinescu, George, Principii de estetică, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1974.

Dumézil, Georges, Mit şi epopee, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

Grigorescu, Dan, Dicţionar cronologic. Literatură americană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

Herodot – Istorii, trad. rom. de Adelina Piatkowski, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, vol. II, cartea a VII-a.

Novouspensky, Nicolai, Aivazovsky, Aurora Art Publishers, Leningrad, 1980.

Teodosiu, Anatolie, Catalogul Galeriei de Artă Universală, vol. V (Pictura rusă şi sovietică), Întreprinderea tipografică „Arta Grafică“, Bucureşti, 1977.

Surse electronice http://stpetersburg-guide.com/people/Aivazovski.shtml http://www.armsite.com/painters/Aivazovski/ Alte surse consultate Eco, Umberto, Istoria frumuseţii, Grupul editorial RAO, Bucureşti, 2005.

Faure, Élie, Istoria artei. Arta modernă (partea a doua), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970.

Vianu, Tudor, Estetica, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968.

de Ilinca Halichias

Opinii

Pag.12

Despre îngeri Literatura concentrată pe simbolul şi fenomenul existenţei îngerilor a fost şi este foarte bogată. Suficient încât frecvenţa apariţiei unor prezenţe înaripate (dar cu funcţii spirituale diverse) în istoria experienţei umane să determine întemeiera unei ştiinţe: angelologia. Îngerii - îi vedem peste tot: pe un colţ de clădire, părând că-şi vor lua zborul în orice moment, pe pagina unui album de imagini, cu aripi albe şi uşoare, în filme şi, mai ales, în cărţi. Înainte de a fi entităţi din domeniul religiei şi artei (unde apariţia lor este întotdeauna justificată), îngerii fac parte din viaţa curentă a oamenilor, indiferent de apartenenţa etnică sau religioasă.

Ca să luăm numai câteva exemple, putem nota apariţia unor figuri înaripate în istorie încă de foarte devreme. În spaţiul oriental, fiinţe înaripate erau himerele sau sfincşii, cu un corp format din părţi anatomice ale animalelor şi doar cu capul de om. Mai târziu, în Antichitate, la greci, Nike, zeiţa victoriei, era adesea reprezentată cu aripi şi într-o postură dinamică, corespunzătoare rolului ei de a împărţi gloria şi măreţia printre războinicii muritori. Denumirea de „înger”, însă, provine din spaţiul iudaic, unde, în Vechiul Testament, „mesageri ai lui Dumnezeu” (mal’akh, în ebraica biblică sau anghelos, în greaca veche) erau adesea implicaţi în scene marcante. Cei trei bărbaţi care îl vizitaseră pe Avraam pe când stătea sub stejarul din Mamvri, au ajuns să fie reprezentaţi în iconografia creştină de mai târziu sub forma unor îngeri aşezaţi în jurul unei mese – imagine care simbolizează Sfânta Treime. De altfel, Chivotul Legii, în care tablele legii lui Moise erau păstrate de poporul evreu, este adesea reprezentat având doi heruvimi ridicându-şi aripile unul în faţa celuilalt, ca amintire a faptului că ei au fost cei care l-au însoţit pe Moise în convorbirea sa cu Dumnezeu de pe munte.

Imaginile unor fiinţe feminizate cu aripi, nimb şi uneori trâmbiţe este foarte recentă. În primele secole ale creştinismului, îngerii (spre exemplu, în scena Bunei Vestiri, când Arhanghelul Gavriil o anunţă pe Fecioara Maria că Îl va naşte pe Iisus) erau foarte rar reprezentaţi, de cele mai multe ori sub forma unor bărbaţi tineri. După perioada lui Constantin cel Mare, când creştinismul a fost permis oficial, îngerii au dobândit un rol mai extins de figuri mistice, cu o putere aparte.

Odată cu răspândirea creştinismului în toată Europa şi chiar pe alte continente (secolele al XV-lea, al XVI-lea), ideea că fiecare om dobândeşte un înger păzitor din momentul în care este botezat a rezistat într-o măsură foarte mare în conştiinţa oamenilor. Însă aceste roluri consacrate par să fie oarecum abandonate în perioada modernă (începând cu secolul al XVIII-lea), deoarece în artă, datorită imaginii pregnante şi poate prea materiale pe care o dobândesc, îngerii încep să aibă un rol confuz.

Astăzi, deşi nu ar părea, oamenii încă mai cred în minuni. Totuşi, frecvenţa şi varietatea acestora au cerut o analiză în dorinţa de a le stabili autenticitatea. O persoană care a făcut astfel de demersuri este şi Emma Heathcote-James, care, pentru teza sa de doctorat în antropologie şi sociologia religiei, a scris o carte („Seeing Angels”/ „Văzând îngeri”) în care sunt descrise experienţe directe cu îngerii ale oamenilor de toate categoriile. Un best-seller în Marea Britanie şi în Irlanda este şi cartea lui Lorna Byrne (o femeie catolică care nu ştie să citească şi să scrie, dar care toată viaţa a văzut îngeri în apropierea oamenilor), „Angels in my hair”/„Îngeri în părul meu”, al cărei mesaj global este că îngerii sunt foarte importanţi în viaţa noastră, deoarece ne ajută în toate acţiunile pe care le întreprindem, inclusiv în momentele de cumpănă.

Interesul contemporan pentru îngeri nu se încadrează neapărat în spaţiul religiilor tradiţionale (iudaism, creştinism, islamism). În ziua de astăzi, chiar dacă nu aparţin unei biserici creştine, mulţi oameni sunt convinşi că au un înger care îi protejează de rele. Există şi organizaţii religioase, mai mult sau mai puţin coerente din punct de vedere doctrinar, care pun accentul pe contactul dintre om şi îngerul său. Poziţia acestor micro-culte este controversată, primind critici din partea bisericilor tradiţionale (datorită accentului superstiţios pe care îl au uneori). Răspunsul la aceste critici a invocat necesitatea omului contemporan (supus stresului susţinut şi vulnerabil la toate schimbările care au loc în mediul său) de a lua contact cu un univers spiritual ce l-ar putea detaşa de grijile cotidiene.

Pag.13

Opinii

Uneori legăturile dintre îngeri şi oameni ating graniţe mai puţin convenţionale, acest lucru întâmplându-se mai ales în literatură şi în cinematografie. O poezie a lui Tudor Arghezi („Solie pierdută”) surprinde parcursul a doi îngeri, care, abătându-se de la drumul pe care i-a trimis Dumnezeu, ajung să se îndrăgostească în mijlocul unui joc aparent inocent şi să cadă din starea lor imaculată. Un moment similar, amintind de scena biblică a căderii cetelor îngereşti din Rai, se regăseşte şi în primul volum „Orbitor – Aripa stângă” a lui Mircea Cărtărescu. Astfel, povestea cu aer legendar a destinului unui sat bulgar include o luptă a puterilor cereşti cu morţii revoltaţi împotriva uitării şi a viciilor sătenilor. La sfârşitul luptei, biruitori ies îngerii. În bucuria învingerii răului, îngerii celebrează alături de săteni şi, pe când groapa de creaturi monstroase malefice încă nu se astupase, unul dintre îngeri cade în păcatul trupesc şi se transformă într-un monstru la rândul lui, singurul lucru care îi mai rămâne de făcut fiind să se arunce în groapa răului.

De asemenea, în filmul „Der Himmel über Berlin”/ „Cerul deasupra Berlinului”, în regia lui Wim Wenders, un înger sătul să privească cetăţenii berlinezi mergând pe stradă, se hotărăşte să cadă (la propriu!) de pe biserica pe care stătea, pentru a descoperi viaţa oamenilor, ce lui i se pare fascinantă. De obicei, îngerii apar ca fiinţe ideale, demne de urmat de către muritori. Însă, în cazurile de mai sus, asistăm la o situaţie în care îngerul se află la rândul lui în postura de admirator al unei condiţii pe care o consideră superioară. Pentru el, micile detalii ale vieţii pământeşti, dar şi sentimentele şi gândurile înălţătoare ale oamenilor îl fac să-şi dorească să simtă şi el, în carne şi oase, ceea ce este, de fapt, omul.

Pentru cei care preferă un discurs inedit, lucrarea lui Andrei Pleşu „Despre îngeri” este un bun mod de a îşi implini curiozităţile intelectuale cu privire la aceste enigmatice fiinţe. Vor afla, în linii mari, ce anume îi deosebeşte pe oameni de îngeri şi pe îngeri de oameni, dar (poate cel mai important) ce îi apropie şi îi determină să comunice.

Nici în peisajul românesc nu ducem lipsă de prietenii noştri înaripaţi şi acest lucru se datorează, evident, tradiţiei creştine ortodoxe care a influenţat pentru un mare număr de ani spiritualitatea autohtonă. În frumoasele icoane pe sticlă sau pe lemn, brodaţi sau sculptaţi, îngerii ne privesc, însă, cu o mai mare seninătate decât cei de pe etajele pietruite ale clădirilor occidentale. Ospitalitatea românească cu care ne place să ne prezentăm în faţa străinilor poate fi regăsită într-un obicei sătesc vechi, care consta în găzduirea oricărui călător care bătea la uşa vreunei case, în amintirea episodului veterotestamentar al găzduirii celor trei bărbaţi ce l-au vizitat pe Avraam.

Pelerinii îşi dau cel mai bine seama de echilibrul şi pacea pe care uneori le-o dau mănăstirile, locuri unde trăiesc „îngerii în trup”, adică aceia care şi-au închinat întreaga viaţă lui Dumnezeu.

Poate după toate aceste scurte observaţii, vom fi mult mai conştienţi că pe drum spre serviciu, în autobuz sau la şcoală, nu suntem chiar atât de singuri pe cât ne-am simţi. Poate atunci viaţa nu ar mai fi atât de stresantă, iar cei care ne sunt alături nu vor mai părea atât de departe.

Poate...

Cristina Niculae studentă anul I Istoria Artei, Universitatea Bucureşti

Pag.14

Inter view

De vorbă cu Dana Zbarcea Oana Marinache: Aş vrea să te rog să ne povesteşti ceva despre parcursul tău prin lumea artei.

Dana Zbarcea: Traseul meu de la restaurare la pictură, la organizarea de expoziţii prin intermediul unei galerii înfiinţate de un an de zile este surprinzator. Eu am studiat pictura înca din generală, la „O. Bancilă” din Iaşi, apoi liceul de artă, după care am urmat în facultate drumul spre restaurarepictură. Deci parcursul meu a fost de la studiul picturii la restaurare pictură. În timpul facultăţii am fost impresionată de ceea ce putea face unul din profesorii mei, pe atunci profesor de fotografie, acum mare artist şi sustinator al tinerilor artişti, Matei Bejenaru. Am fost prezentă la multe din manifestările organizate de el in Iaşi, festivalul de performance art care s-a transformat în anul 2001 într-o bienală internaţională de artă contemporană.

Ajunsă pe drumul restaurării picturii, pentru care făcusem o pasiune, nu mă gândeam că voi mai putea picta foarte curând, timpul meu liber fiind din ce in ce mai puţin. În 2007 am ajuns în Bucureşti şi oraşul mi-a oferit multă inspiraţie. Deşi făceam restaurare, pictura a devenit iar un mod de exprimare. Astfel am organizat pentru mine prima expoziţie personală. Am hotărât, apoi, împreună cu câţiva artişti, să facem un site prin care să ne prezentăm lucrările de artă.

Astfel s-a născut DanaArtGallery, dar a devenit o galerie activă în 2010, când l-am cunoscut pe Adrian Panaite. Împreună am organizat evenimente şi am putut aduna artişti, susţinători, parteneri media, am putut lega colaborări cu mai multe spaţii din Bucureşti.

Imagini puse la dispozitie de Dana Zbarcea.

Pag.15

Inter view

O.M.: Cum a fost la început? Cât de greu v-a fost?

D.Z.: Eu am încercat să selectez artiştii, după anumite criterii stabilite împreună cu colegul meu. Dorim ca cei pe care îi susţinem să se cunoască, să poată colabora în viitor şi să formăm o echipă. Din cauza aceasta nu vom putea înscrie foarte muţti artişti pentru că dorim să avem o comunicare bună cu fiecare în parte.

Anul 2010 a trecut foarte repede si am reusit sa organizăm 16 expoziţii. A fost un an în care am început să cunoaştem oameni, să ştim pe cine ne putem baza şi cu cine putem colabora şi în viitor. Faptul că galeria noastră este virtuală a devenit un avantaj, nu ne-am limitat la un spaţiu fix, am invadat Bucureştiul în spaţii care au apreciat ceea ce vrem să facem şi au avut acelaşi gînd, susţinerea artiştilor.

O.M.: Care ar fi momentul cel mai drag din primul an de activitate?

D.Z.: Una din reuşitele de anul trecut este participarea la ST-ART 2010 - Târgul de Artă Contemporană din Strasbourg, Franţa, din luna noiembrie, fiind susţinuţi şi recomandaţi de D-na Irina Cios. Am investit, ne-am implicat şi am participat alături de galerii importante din lume.

O.M.: Spune-ne mai multe despre site.

D.Z.: Am dorit ca site-ul danaartgallery.ro să fie o punte pentru ca artiştii să ia legatura, „să creeze o conexiune prin artă”, cu colegii lor, cu admiratori şi cu susţinători ai artei.

Această galerie am dorit să fie un mod de comunicare al artiştilor cu arhitecţi, designeri, muzicieni, actori, scenografi, restauratori de pictură. Este un drum în continuare greu, mai ales pentru cei tineri care nu se pot întreţine numai din artă şi care au un job. Mai ales ei au nevoie de o susţinere în domeniul artistic şi cultural.

O.M.: Cum ai organizat evenimentele ocazionate de implinirea unui an?

D.Z.: Împlinirea a un an de la debutul nostru a fost o provocare. Am organizat expoziţii în patru spaţii din Bucureşti.

Pag.16

Inter view

A fost ca un maraton cultural: am început cu expoziţia „Dor de Viu” a Ramonei Stanca Virtosu la Teatrul Masca, am continuat cu expoziţia „Elemente” a Valeriei Diaconu la Opera Naţională Bucureşti, apoi Mirela Iordache a avut expoziţia „O lume” la Hotel Epoque, iar expoziţia aniversară de grup am organizat-o la La Scena, unde au expus Andra Nenciu, Matei Crişan, Eugen Vasile Iovan, Daniel Craciun şi Vasile Catrina.

Pag.17

Inter view

Ideea noastra este că se pot face foarte multe, dar e nevoie de voinţă şi de oameni care să colaboreze între ei. Nimic nu e imposibil dacă îţi doreşti. Cu multă muncă şi perseverenţă se pot realiza multe.

O.M.: Vorbind de aceste două lucruri esenţiale pentru reuşită, cum vezi tu acum lumea artistică, piaţa de artă românească?

D.Z.:Repet, pentru artiştii tineri cred că este nevoie în primul rând de multă muncă, perseverenţă în ceea ce fac şi de un suport de la cei din jur, de o încurajare.

Pentru a ajunge pe piaţa de artă tinerii au nevoie de promovare şi noi încercâm să îi susţinem prin organizarea de expoziţii. Nu cred că ceva valoros se poate crea peste noapte. De aceea, consider ca un artist trebuie sa fie foarte consecvent, să creeze mult timp, să studieze, să expună.

Din păcate, în România colecţionarii preferă să investească în artişti deja cunoscuţi, oamenii cu bani nu vor să investească prea mult în artă, dar în străinătate lucrurile stau diferit, artiştii tineri fiind susţinuti de către iubitorii de arta şi de investitori.

ADMINISTRAÞIA PREZIDENÞIALÃ MUZEUL NAÞIONAL COTROCENI

24 martie - 29 mai 2011 marþi - duminicã, 9.30 - 17.30

Theodor Aman, pictor ºi gravor

Colaboratori: Muzeul „Theodor Aman“, Muzeul Municipiului Bucureþti, Muzeul de Artã Craiova, Muzeul de Artã Constanþa Muzeul Naþional Brukenthal, Muzeul Naþional de Artã al României, Muzeul Naþional de Istorie a României, Complexul Muzeal Arad Biblioteca Academiei Române, Muzeul Judeþean de Istorie ºi Arheologie Prahova Complexul Muzeal Naþional „Moldova“ Iaºi - Muzeul de Artã, Muzeul de Artã Braºov

Partener principal:

Parteneri media:

Sponsor principal: Fundaþia Culturalã „Magazin Istoric“

Partener:

Catalogul expoziþiei se gãseºte de vânzare la standul muzeului

Pag.19

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Arta ca experienţă şi experiment..

Intrată în acea lume fantastică a Artei, eram puţin pierdută, deoarece nu întelegeam ce este, cum se desfăşoară şi în ce condiţii o putem atinge…era clar, eram un ”boboc”şi la propriu şi la figurat…eram clasa a 9-a. O perioadă în care cu toţii extragem informaţii, mai ales pe cele ce ne atrag într-un anumit mod şi pe care noi le considerăm puncte de maturitate, pentru că prea mulţi vor să devină mai maturi de la vârste fragede şi de aici intrăm pe alt făgaş….

La început a fost ca un experiment, dar de-a lungul timpului, atunci când practic pot spune că prin cunoaştere şi dezvoltare între ele, am căpătat şi experienţa dorită, am început să cunosc arta datorită pasiunii, în primul rând a implicarii mele, pentru că este destul de clar, atâta timp cât eşti interesat de un anumit lucru, te dezvolţi cu atât mai repede în ce te-ai implicat şi “culegi” experienţa pe care vroiai să o acumulezi Acelaşi lucru am ăcut şi eu.

Am urmat 4 ani în domeniul artei şi mai am puţin şi fac 5. De-a lungul întregului drum parcurs până în momentul de faţă , pot spune că am învăţat nici foarte multe despre artă, şi nici prea puţine, pentru că eu consider că Arta, ea ca esenţă şi ca apariţie în viaţa noastră, e un fenomen, daca pot spune aşa, pe care nu apuci să-l cunoşti într-o viaţă;are atâtea ‘sertăraşe’ în care nici nu ştii unde ai vrea să cotrobăi prima dată…Arta e ca o “mamă”, te ajută să te dezvolţi, te ajută să ai o viziune asupra lumii mult mai pozitivă , te face să ieşi din tipare, să simţi că înăuntrul tău creşte ceva armonios şi mistic, să te pierzi în propria imaginaţie..

Acum sunt în primul an la Facultatea de Teatru şi Film, secţia Scenografie ( ramura cu care am făcut cunoştinţă în urmă cu doi ani şi care pot spune că m-a cucerit ).

La “Sceno”, cum este numită pe meleagurile noastre, am învăţat să îmbin cam toate artele posibile.

Asta m-a atras în primul rând.

Să vă explic cum stau lucrurile la Scenografie. Noi ne ocupăm, în mare de decorul de teatru,de machetarea decorului la o anumită scară, de costumele actorilor,de viziunea artistică de îmbinare a celor doua elemente décor-costum Înainte de a aplica toate acestea, noi …desenăm…., facem planuri pentru o cât mai bună prezentare a ceea ce vrem să realizăm. Îmi place acest lucru deoarece, într-un desen sau mai multe, îmbinăm desenul tehnic- (ajută la cotarea exactă a decorului)cu perspectiva (ajută la pozitionarea corecta a obiectelor din décor, din diferite unghiuri), cu pictura(diferite tehnici, împreună cu lumina şi umbra) şi aşa creăm aşa zisa schiţă de atmosferă, dupa care suntem pregătiţi să transpunem totul în mărime naturală.Acelaşi lucru îl facem şi în cazul costumelor.(Ne ajutăm în mare parte de mărimea omului; am uitat să menţionez faptul că aceste costume le realizăm în primul rand în urma unui crochiu.

Cam aceasta este experienţa mea în artă .Ea este cea care mi-a oferit libertatea necesară de a-mi dezvolta uşor - uşor, o personalitate aparte şi un vis pe care vreau să-l dezvolt acumulând cât mai multă experienţă.

P.S . Pentru a vă realiza dorinţele, visele, prima treaptă pe care trebuie sa urcaţi e cea care presupune să vă ascultaţi pe voi înşivă şi imaginaţia voastră şi să vă implicaţi în ceea ce urmăriţi…

Succes.. .în “nebunia” voastră…..

Alexandra Putineanu studentă în anul I la Facultatea de Teatru şi Film, secţia Scenografie Imaginile prezintă proiecte ale Alexandrei Putineanu şi au fost folosite cu acordul autoarei.

Pag.20

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

“Proiectul Albă ca Zăpada”-costum pe tema dată reprezentând costumul mamei vitrege

“Proiectul Albă ca Zăpada”-costum pe tema dată reprezentând costumul mamei vitrege

Pag.21

Viziune decor Albă ca Zăpada

Decor-Însemnările unui nebun de N.V Gogol

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Pag.23

Sedimente 16th of January Emoţie intensă.

Adrenalină.

Fericire şi senzaţie de zbor afară din mine. “16th of January”. WOW! Totul începuse cam cu trei săptamâni înainte, când am văzut pe site-ul CNDBului invitaţia adresată amatorilor de a se oferi voluntari pentru un show de dans contemporan în coregrafia lui Cosmin Manolescu.

De ce am ales să particip? Pentru că iubesc dansul. Sincer, nu ştiam la ce să mă aştept pentru ă nu mai făcusem niciodată aşa ceva. Dar îmi doream o astfel de experienţă de ieşire din tiparul mişcărilor zilnice, simţeam nevoia de alt aer, de acea libertate pe care ţi-o dă comunicarea fără cuvinte.

Am trimis intenţia mea şi am fost acceptată. Aşa că săptămâna de dinaintea spectacolului mi-a descoperit un curcubeu de trăiri neaşteptate: de la bucuria de a-mi desena clipa de plăcere cu trupul la frustrarea că trupul meu nu înţelege limbajul folosit de coregraf, de la descătuşarea prin transpunere în forme personale a anumitor idei, la forţarea hotarelor proprii, de la mirarea descoperirii de teritorii noi în sufletul meu, la învăţarea contactului cu alte trupuri, cu alte suflete. Şi ocazia de a observa pe Cosmin în procesul creativ al scrierii unui spectacol, al căutarii cuvintelor potrivite pentru fiecare frază de expresie corporală.

În final, ideile, încercarile, arhitectura corpurilor în mişcare sau în încremenire, momentele de contact fizic

sau vizual, intensitatea mişcării cu ochii închişi sub călăuza simţurilor, creativitatea proprie şi amprenta fiecărui participant, toate evaluate de ochiul antrenat al coregrafului au compus un spectacol colorat care a transmis emoţie.

Personal, am ales experienţa aceasta nu pentru show-ul din final, ci pentru drumul până la primul acord de început şi aprinderea reflectoarelor. Show-ul a fost bonusul meu pentru dedicaţia din timpul repetiţiilor. Nu aplauzele din final m-au încălzit, ci fluviul de energie ce mi-a curs prin vene de-a lungul spectacolului. Un fluviu de fericire şi senzaţia că nimic altceva nu îmi mai trebuie, că nimic altceva nu mai contează. Doar comunicarea cu oamenii din jurul meu de pe scena şi din sală. Doar darul.

În săptămâna de dinaintea spectacolului am înţeles mai multe lucruri despre dans contemporan, artă, decât aş fi putut înţelege citind o sută de cărţi cu aceste subiecte.

Rămâne adânc înrădăcinată revelaţia că în orice fel de artă, esenţa rămâne emoţia.

Cât de simplu şi cât de dificil.....Nu trebuie să caut “ce a vrut să spună artistul”, ci mai bine să încerc să aflu «ce îmi spune mie creaţia sa» . Dacă mă mişcă în vreun fel, daca îmi pune un semn de întrebare, daca mă înalţă sau mă revoltă, atunci artistul a reusit în demersul său.

Nu sunt specialist, sunt un observator prin vitrină a scenei dansului puţin de aici şi puţin de aiurea.

Pag.24

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Deşi mă îmbăt visând la Nijinsky, Balanchine, Noureev, Plisetkaia, Baryshnikov, Guillem, Pina sau Mats Ek, Mazilu, Manolescu sau Căciuleanu, nu am propriu-zis o cultură a dansului nici ca estetică şi nici ca istorie. Totuşi, îndrăznesc să am o idee. Eu caut. Ştiu că la fel ca mine, mulţi tineri caută şi ei acel ceva care îmbracă universul personal în lumină şi înalţă sufletul: arta (sub orice formă de manifestare a sa). Şi mai caut proiecte care să dea acestor tineri din toata ţara şansa de a-şi descoperi o vocaţie, de a-şi dezvolta un talent, de a-şi construi o carieră în domeniul artei. Cred că o generaţie tânără cu sufletul şi cu spiritul deschise spre cultură ne va ajuta să ne găsim drumul în Europa şi în lume.

De aceea, cred că ideea lui Cosmin Manolescu de a oferi acest spectacol dă măsura frumuseţii sufletului său. Şi a generozităţii sale...păstrez o bornă în suflet : “16th of January”. WOW! Iulia Pop

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Pag.26

Opera is calling me!

Sunt spectatorul ideal: indiferent de câte ori văd un spectacol de operă, păstrez întotdeauna bucuria specifică primei vizionări. Opera mi se pare forma de expresie care reuşeşte cel mai bine să oprească timpul şi îmi oferă o stare de suspendare extatică.

Cu timpul, starea sublimă de martor tăcut s-a transformat în dorinţa mea cea mai intensă de a deveni chiar şi o mică rotiţă în angrenajul numit operă.

Drumul pe care am pornit este foarte anevoios şi plin de îndoieli chinuitoare, dar nimic nu se compară cu ceea ce trăiesc în timp ce cânt pe scenă. Chiar înainte de a intra pe scenă am senzaţia unui avion ce se pregăteşte de decolare, turaţia din ce în ce mai mare a motoarelor este ameţitoare, emoţiile mă copleşesc, parcă aş fugi şi în acelaşi timp nu doresc să îmi iau tălpăşiţa.

O dată intrată în scenă, muzica mă transpune într-o altă dimensiune, cu fiecare arie fiinţa mea devine din ce în ce mai mică pentru a face loc unor trăiri noi. În acelaşi timp mi se pare că aud în faţa mea un ticăit tandru. Am ajuns într-un loc în care timpul nu mai există, pieptul meu se deschide şi din el iese un şuvoi de sunete, aici pot să-mi expun toată sensibilitatea fără nici o îngrădire, Fotocredit Daiana Olteanu. simţind că sunt înţeleasă, pentru că acel ticăit tandru vine de fapt din inimile spectatorilor.

Când sunt pe scenă simt o eliberare a sufletului iar corpul meu parcă ar fi înconjurat şi mângâiat de o lumină caldă, care cred că vine din senzaţiile pe care muzica mi le creează. Dar ca să pot cânta sunete „eliberate” am muncit ani de zile şi muncesc în continuare. Starea de miracol al scenei există şi pentru că m-am antrenat pentru a putea emite sunete încărcate de cât mai mult sine. În cânt, mai ales în cel de operă, trebuie să folosim întreg corpul. Musculatura şi mintea noastră sunt cele care controlează sunetul, la aceste două componente, sensibilitatea proprie adaugă nota personală fiecărui cântăreţ.

De fiecare dată când cânt mă pregătesc pentru a mai depăşi o limită. Acum mai am un vis: limita pe care mă pregătesc să o depăşesc este aceea de a mă putea exprima nu doar prin voce dar şi prin mişcări de dans. Cântul este ca şi dansul o trăire a corpului şi a sufletului, prin îngemănarea lor sunt convinsă că aş putea trăi sublimul artistic.

După fiecare experienţă pe scenă mă simt sfârşită şi în acelaşi timp fericită. Revenirea la „realitate” este mult mai uşoară dacă sunt înconjurată de prietenii mei. Ei mă ajută să-mi ajustez bătăile inimii pentru a putea trăi în cotidian. După zona de tranzit mă pregătesc pentru noi visări şi îmi doresc ca aceste vise să nu se termine niciodată pentru că opera es sueño…

Daniela Rădulescu

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Pag.27

O experienţă I-am zis “The re-used coloured chair”. Iniţial, mă gândeam la “re-inveting grandma`s chair”.

O vizită scurtă la bunica, într-un sat transilvănean. Vara, 2010.

Gestionându-şi treburile prin curte, bunica era gata-gata să arunce un scaun. Am oprit-o.

Acolo, pe moment, am prins ideea; ideea că puteam re-folosi acest scaun.

Acest proiect are la bază ideea de recycling şi re-folosirea obiectelor de mobilier prin recondiţionare şi prin realizarea unui nou design al obiectului fără a-i schimba forma, doar prin materiale, texturi, suprafeţe.

A fost un experiment, o experinţă. A fost ceva prin care am învăţat ce înseamnă tehnica, ce înseamnă a lucra, în sine, un obiect şi nu doar prin schiţe, idei şi desene, ci prin tehnică.

Scaunul, destul de vechi, constituie o fabicaţie în serie a aniilor `80. Era instabil, suprafaţa exterioară era degradată, astfel avea nevoie de o fixare şi o curăţare prin şlefuire. Am reuşit un minim de recondiţionare a piesei, având la dispoziţie doar câteva elemente de bază (cuie, ciocan, hârtie pentru şlefuit, vopsea albă). Pentru partea de design am re-folosit materiale: nasturi de la haine mai vechi pe care nu le mai foloseam, aţă/mouline vechi – acestea pentru a realiza spătarul, iar pentru şezut am folosit ziare deja citite, pe care oricum le aruncam. Pentru a oferi un anumit comfort şi protecţie, ziarul este îmbrăcat cu folie cu bule ce a fost folosită la împachetarea diverselor obiecte cumpărate, ce asigură protecţie, şi totodată permite ziarului să fie vizibil.

Astfel, în decurs de câteva zile, am reuşit să realizez ideea re-folosirii scaunului, şi totodată să experiementez ce înseamnă tehnica, ce înseamnă ca lucrurile pe care gândeşti şi le schiţezi să le pui chiar tu în aplicare.

Cristina Matei anul IV licenţă Facultatea de Arhitectură şi Urbanism Cluj – Napoca

Pag.28

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Pag.29

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Arta, aşa cum o ştiu eu.

În infinitatea de combinaţii posibile de sunete, culori sau cuvinte, arta îşi continuă drumul, înălţându-se spre acelaşi cer.

Desprinzându-ne de măreţia unui trecut artistic, ne regăsim în prezent, printre ecourile aceluiaşi trecut. Impulsul a fost dat de mult, dar prezentul nu se grăbeşte să înflorească în acelaşi ritm alert; totuşi, frumosul şi eternitatea se salvează prin artă. Încercând o abordare cât mai subiectivă, voi spune că arta a avut aceeaşi valoare chiar şi atunci când nu o cunoscusem încă. Pentru mine, arta e o constantă, aprecierile sau eventualele critici nu sunt decât reflexii ale interpretării. Dacă viaţa în sine este aşa pentru că aşa o privim noi, cred cu tărie că arta are o existenţă independentă. Consimţământul sau refuzul meu nu pot schimba nimic într-un spaţiu care rămâne intact, deşi a cunoscut lumea. Obiectul de artă apare la finalul unui proces de creaie care valorifică o serie de calităţi şi aptitudini. Nu e rezervat unei elite, dar nici întregii omeniri. Ne-a aparţinut şi ne reprezintă într-un fel, dar se desprinde de sfera umană. Obiectele de artă, creaţii ale minţii umane, nu rămân la nivelul acesta – dobândesc un caracter original şi îşi păstrează sensul etern, graţie unui sigiliu interzis privirii.

Arta reprezintă locul ideal de refugiu. Atunci când lumea în care trăieşti nu e pregătită să te accepte aşa cum eşti, arta îţi lasă o portiţă deschisă către o lume fără reproşuri în care schimbările, dacă au avut loc, nu au fost impuse. Îţi conferă sentimentul că eşti înţeles. Te poartă departe, pe aripi invizibile pe care nici nu le simţi, îţi captează întreaga atenţie şi reuşeşte să eclipseze orice amintire, orice gând. Te îmbie prin caracterul enigmatic, prin straniul său, prin forţa de a lăsa cale liberă unor sentimente pe care nu le cunoşti. E un magnet, dar nu funcţioneaza decât atunci când suntem conştienţi de câmpul său. Arta contrazice banalul, cotidianul, obligația... Arta e expresia absolută a libertăţii minţii umane.

Ariane Mnouchkine ne dă un exemplu remarcabil cu piesa de teatru ”Naufragiaţii nebunei speranţe”, o adaptare a unui roman enigmatic început de Jules Verne si continuat de fiul acestuia. Arta dă naştere artei. şi nu numai. Pe scenă, teatrul dă naştere teatrului. Există o continuitate, la fel ca şi în muzică, acolo unde melodia creează versurile sau cuvintele se înlănţuie într-un dans al sunetelor.

Am descoperit artă în compozițiile lui Beethoven, în versurile lui Heinrich Heine, în piesele lui Shakespeare, în jocul de acuarelă a lui Claude Monet. În continuare, mă refugiez în aceeași lume, dar într-un alt timp... un alt fel de artă, de data aceasta ecranizată şi purtând titlul Inception, o muzică ce nu mai are nevoie de cuvinte, semnată Jean Michel Jarre, versuri care nu îndrăznesc să se numească poezie, dar care mă poartă spre înălţimi nebănuite.

Dincolo de toate acestea, pretutindeni, arta... Nu are nevoie de nicio introducere, nu are nevoie de noi, simplii iubitori, pentru a dăinui. Are nevoie doar de o sclipire pentru a fiinţa.

Andreea Giorgiana Nicolae

Pag.30

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Arta ca frumos şi frumosul ca artă Nu putem nega înlocuirea frumosului ca artă şi a artei cu frumosul. E un fel de obligaţie, a noastră, ca oameni, dar totodată şi o recunoaştere că suntem avizi de frumos, tot atât de mult ca şi de apă, aer, hrană. Fără să ne dăm seamă uneori, suntem avizi şi de artă. Arta ca frumos, ca parte din noi, ca ecou al personalităţii, ca rezonanţă umană.

Arta s-a umanizat prin noi, cu noi, o dată cu noi. Şi din aceleaşi considerente o avem începând de la suflete, terminând cu casele noastre. Arta e supremul, e urâtul devenit frumos fără mari eforturi, e scăparea, e reculegerea, e motivaţia, e manifestul, e aura omului dintotdeauna, începând cu preistoricul şi ajungând la contemporan.

Ne intersectăm vieţile cu artele frumoase, din obişnuinţă, necesitate, dar cel mai des din nevoie. Arta nu e doar vizual şi atât. E definiţia cea mai pură, modestă, (ne)codificată, (ne) modificată, sinceră, (ne)realistă. E de cele mai multe ori definiţia omului ca obiect, şi nu ca entitate. Pentru că omul e artistul şi arta-l defineşte, dezirabil.

Artă e nu numai plastic, dramatism, muzicalitate sau spirit literar. Nu e numai sculptură, artă teatrală sau pictură. Arta e plastic valorificat, dramatism elaborat, muzicalitate debordantă şi spirit literar fantastic elaborat. Arta e sculptură însufleţită, artă teatrală impresionantă sau pictură măgulitoare. Şi face parte din noi. E ca un înlocuitor al sângelui, în transfuziile umane.

Arta se naşte odată cu noi, odată cu primul deschis de pleoape şi simţit de soare. Odată cu primul intrat în biserică şi ieşit din şcoala primară. Odată cu atingerea unor ruine şi resemnarea atingerii unor picturi mult prea celebre (sau nu). Odată cu prima poezie învăţată de la bunica şi odată cu primul cântec învăţat de la bunicul. Odată cu teatrul de păpuşi şi odată cu teatrul de zi cu zi.

Simţim nevoia de valorificare a artei prin noi, ca (non)artişti de zi cu zi, nu din dorinţa de promovare a ei, ca frumos, ci din natura(lul) firii noastre.

Cred uneori că arta nici nu ar trebui discutată, ci doar simţită. Cred că de asta avem nevoie, noi oamenii, dar şi ea ca adevăr, ca simbol al nemuririi. Nici măcar nu ar trebui judecată pe alocuri.

Doar imitată şi eliberată. De conceptii, inhibiţii şi ceva mediocrităţi.

România e artă. Prin definiţie. Iar cei ce au sprânceana ridicată, au avut neşansa să o descopere. Şi siguri nu le curge doar sânge românesc prin vene.

Când spun arta românească spun Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian. Spun George Enescu, Gheorghe Zamfir şi Ciprian Porumbescu. Spun Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Bacovia. Spun Emil Cioran, I.L. Caragiale şi Ion Creangă. Nici nu mă încumet şi nici nu vreau un acatist al artei. N-aş îndrăzni.

Dar m-am simţit “obligată”să amintesc de valoarea ţării ca artă. E prea elaborată, prea definitorie de cele mai multe ori, dar atât de reprezentativă pentru românul din noi. Românul e artist prin definiţie şi nu pot decât să mă regăsesc, odată cu arta, în sensul ei larg.

Dar îmi permit să mă trezesc cu ea vibrând în gând, zi de zi. Şi îmi permit să împart vibraţiile şi cu alţii. Pictând, scriind, cântând şi trăind odată cu ea, prin ea.

Suntem artă şi nu trebuie să negăm rădăcinile naşterii. Trebuie doar să le udăm, ca mereu să aibă viaţă. Seva-i suntem noi. Şi soarele-i e frate.

Artă e doar ce trebuie să fie. Nu-i mai trebuie nici luat, nici dat. Există prin definiţie... dar să nu uităm că... trebuie “udată”.

Ioana Niţică MA în Psihologie

Pag.32

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Dacă... Comănescu

Dacă aş scrie ca un jurnalist, articolul ăsta ar începe: Expoziţia „Praf şi pulbere” a lui Nicolae Comănescu a avut loc în perioada 27 noiembrie – 10 februarie 2011. Şi aici s-ar termina, pentru că este o ştire consumată.

Dacă aş scrie ca un curator, ar suna ca Dan Popescu: „Tehnicianul este un om care modifică lumea din jurul său. (..) Comănescu a fost un pai în ochii tuturor, mizând pe ironie atunci când “maeştrii” pronunţau apăsat şi cu literă mare “Cultură” sau “Spiritualitate”. Şi totuşi, Nicolae Comănescu funcţionează mai degrabă ca un artist arhaic: acum pictează un subiect cu substanţele definitorii ale acelui spaţiu.” Şi m-aş opri aici, pentru că a da copy/ paste dintr-un text, fără permisiunea autorului, se consideră plagiat.

Dacă aş scrie precum Comănescu însuşi, nu aş mai scrie nimic. Mi-ar fi mai uşor să pictez un tablou. După cum el singur mărturiseşte.

Dacă aş fi Cărtărescu, v-aş povesti cum stătea treaba cu Moara lui Assan, când eram eu mic şi blocul din faţă nu se construise încă. (Şi acum cititorul-consilier al primarului ar spune: Aoleu, n-am demolat încă văgăuna aia?) Dar, ca să înţeleagă asta, trebuie să citească şi „Orbitorul”, nu doar să vadă expoziţia.

Ce se întâmplă cu cititorul acestei cronici? Îl omoară suspansul, sau plictiseala, când citeşte cele de mai sus? Vrea el să fie delectat cu o poveste în genul: „Şi era o pânză albă, pe care maestrul şi-a întins culorile. El picta cu praf şi cu cenuşă, cu cărămidă şi muştar (mai băga şi câte un acrilic, pe ici pe colo) pentru că el nu semăna, nici la vorbă nici la port cu niciun alt artist”.

Şi dacă aş scrie eu cronica asta? Păi, m-aş duce la culcare foarte liniştită, cu sentimentul că mi-am făcut bine treaba, şi că sunt cu picioarele pe pământ. Din păcate, nu pot să vă dau link la interviul cu fotbalistul care a spus asta.

Ioana Marinescu studentă anul II Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti

Pag.33

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Moara lui Asan, cenusă,praf,muştar si carămidă, 80x110 cm, 2010 Fotografii puse la dispoziţie de Ioana Marinescu.

Fără titlu, praf, pulbere de cărămidă, pământ, cenuşă,pulbere de muştar,argilă cu medium acrilic pe pânză, 2010 80x110 cm Fotografii puse la dispoziţie de Ioana Marinescu.

Fara titlu , praf, pulbere de cărămidă, pământ, cenuşă,pulbere de muştar,argilăcu medium acrilic pe pânză, 2010 80x110 cm Fotografii puse la dispoziţie de Ioana Marinescu.

În urma aprecierii de care s-au bucurat ediţiile anterioare ale Zilelelor Arhitecturii, Asociaţia Studenţilor Arhitecţi Cluj împreună cu Ordinul Arhitecţilor din România şi Facultatea de Arhitectură şi Urbanism Cluj – Napoca, au plăcerea de a vă anunţa a 6-a ediţie a bienalei Zilele Arhitecturii Cluj Napoca. Evenimentul se va desfăşura în perioada 4 – 7 mai 2011, sub genericul: VORBIM

ARHITECTURA

Lăsăm în umbră convenţiile şi constrângerile contextualiste. Vrem să confruntăm arhitectura cu provocările actuale. Cautăm relaţii noi între oraş, mediu, societate, artă şi tehnologie.

Prin “vorbim arhitectura” propunem un schimb de idei, care urmăreşte noi abordări părăsind terioriul uzualului. Invocăm relaţia intimă a individului cu spaţiul construit şi mizând pe viziunile personale şi îndrăzneţe ale fiecăruia, ne propunem să incităm la dialog într-o singură limbă: arhitectura.

Vrem să vorbim arhitectura. Vrem să cucerim oraşul. Vrem viziuni, vrem să experimentăm utopii într-o realitate distopică, vrem un exerciţiu de comunicare şi imaginaţie. Vrem să inspirăm.

www.zilelearhitecturii.ro

Pag.35

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Contact improvisation: experiment şi experienţă Dintre toate mijloacele de care se folosesc dansatorii în pregătirea lor şi dansul în dezvoltarea sa globală ca artă, improvizaţia este experimentul care produce cele mai utile rezultate.

Ea ne conduce spre posibilităţi noi de mişcare, modalităţi diverse de interacţionare cu alte corpuri, interpretări personale ale unor fragmente muzicale şi abordări intime ale unor subiecte, este unealta prin care dansatorul îşi descoperă propriul corp şi prin care coregraful creează din idee mişcare. Improvizaţia este, atunci cand te laşi cuprins de ea, singura modalitate onestă de a exprima în afară ceea ce simţi şi gândeşti în interior, de a te exprima pe tine.

Improvizaţia poate avea diferite puncte de plecare de la care dansatorul construieşte mişcare cu mişcare o coregrafie unică şi intimă, trăind în acelaşi timp o experienţă irepetabilă.

Ea se aseamănă cu realizarea unei picturi: la început este spaţiul, gol si nedefinit, o pânză albă; apoi apare scânteia, ideea sau sursa creaţiei care poate fi o notă, o melodie,o idee, o trăire, o formă, iar restul este însăşi opera de artă: mişcările se succed presărate cu pauze şi gesturi asemnea culorilor care se aştern pe rând şi se adună în forme, asemenea cuvintelor care curg din stiloul poetului spre a se aranja în cele din urmă în strofe şi versuri. Indiferent dacă aceasta rămâne ascunsă, ştiută doar de interpret şi de oglinda din sala de dans, se întâmplă chiar pe scenă sau e fragmentată, analizată şi reorganizată într-o coregrafie fixă, ea rămâne o experienţă artistică.

Experimentul improvizaţiei devine şi mai interesant atunci când introduci în cercetare şi elemente exterioare propriului corp, cum se întâmplă în Contact Improvisation. Contact improvisation sau improvizaţia prin contact(CI) implică menţinerea contactului cu o persoană, un grup sau chiar un obiect. Păstrarea permanentă a unui punct de legătură nu este o povară, asa cum poate părea la primul gând sau la prima încercare, ci din contră, este cheia care ne conduce în descoperirea unor poziţii si mişcări complexe cu efort minim.

Contact improvisation pleacă de la ideea de a-ţi ceda greutatea propriului corp partenerului, respectiv de a prelua greutatea lui, de a conduce şi de a te lăsa condus.Totul se desfăşoară ca un joc în care rolurile sunt în continuă schimbare, corpurile se înţeleg tacit şi imaginea dansului emană armonie. CI reprezintă o explorare a legilor fizicii, tehnicile folosite fiind transferul de greutate,contrabalansul, rularea punctului de contact, răspunsul corpului la impulsuri primite, căderi şi ridicări cu economie de energie şi efort.

Cu toate acestea, improvizaţia prin contact este mai mult decât un experiment fizic, este o experienţă care lasă urme înăuntrul şi în afara ta, îţi activează întreg corpul şi te face să te simţi mai prezent în propriul înveliş. Nu există trecut sau viitor, doar „acum” şi „aici”, fiecare mişcare şi atingere se întâmplă şi există pur si simplu , fără planuri sau amintiri.

Vă sugerez tuturor sa faceţi un experiment şi să încercaţi improvizaţia de contact lăsând deoparte toate temerile,grijile sau constrângerile. Improvizaţia nu este un experiment dedicat exclusiv dansatorului profesionist. Din contră, ea poate fi cu atât mai sinceră şi mai originală cu cât experienţa interpretului este mai redusă, pentru că, în această situaţie, corpul nu are urmele unui dans tehnic şi nu există riscul ca mişcarea să se piardă în tiparele deja cunoscute.

Contact improvisation e o modalitate plăcută de a ieşi din rutina zilnică şi de a face un pas peste barierele care ne ţin departe unii de alţii, un exerciţiu ce reuneşte în acelaşi timp mişcarea, atât de benefică corpului, cât şi exprimarea şi eliberarea a ceea ce zace tăcut în interior.

Alegeţi-vă ca partener solul, un perete, un prieten sau un grup, închideţi ochii şi lăsaţi corpul să se exprime, oferiţi-i libertatea de care are nevoie şi atingerile după care tânjeşte.

Puteţi, spre exemplu, să încercaţi un contact improvisation cu patul drept înviorare sau să transformaţi primii paşi ai dimineţii într-un dans, să vă deplasaţi în spaţiu în contact cu pereţii şi mobila din casă, să sărbătoriţi lumina soarelui şi respiraţia corpului care au poposit şi astăzi în viaţa voastră. Spijiniţi-vă şi împingeţi-vă în obiectele din jur pentru a vă propulsa şi pentru a vă încărca cu energie.

Pag.36

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Încercaţi un contact improvisation cu o persoana sau chiar un grup, iar la final rămâneţi întinşi pe sol, eliberaţi-vă de orice încordare şi încercaţi să rememoraţi mişcările pe care le-aţi facut, retrăiţi senzaţiile, amintiţi-vă respiraţia partenerului, atingerile şi pierderile de echilibru.

Indiferent de partenerul pe care îl alegeţi, nu uitaţi să vă lăsaţi liberi. Nu vă gândiţi la ceea ce faceţi, nu va gândiţi dacă e bine sau nu, nu vă restricţionaţi în niciun fel. La finalul unui astfel de exerciţiu vă veţi simţi cu siguranţa mai prezenţi, mai activi, cu fiecare bucăţică a corpului pregătită să înceapă o nouă zi,o zi mai bună...

Experienţe de contact: „Contact improvisation îmi satisface nevoia de apropiere de oameni şi totodată îmi activează o foame de mai mult, mă lasă cu o nevoie de a atinge şi a fi atinsă. Corpul meu rămâne cumva activ şi sensibil la ceea ce se întâmplă în jur, mă trezesc gudurându-mă de obiectele din jur ca o pisică.” „Am intrat în contact improvisation cu teamă, multă teamă. Mi se părea ciudat să fiu atât de aproape de oameni. Mintea mea mergea în gol şi fără rost: „poate sunt prea aproape”, „poate nu vrea să-l ating aici”, „poate i se pare aiurea să-l iau de mână”, „ce ciudat e să mă uit în ochii lui”, „oare ce are de gând”...Dar când am închis ochii am reuşit să fac vocea din cap să înceteze, am reuşit să mă pierd în mişcare, să exist şi atât. Fără gânduri suplimentare şi obositoare, un ideal pe care mi-ar plăcea să-l ating mai des...”

(Alexandra Bălăşoiu) „Înainte de a merge la cursurile de dans contemporan îmi era frică să ating oamenii de teamă să nu par indiscretă. Stăteam la masa, vorbeam şi oricât de mult îmi doream să îmbrăţişez un om frumos nu puteam. Dar, dupa anumite “ replici” de CI pot să fac asta fără frică. Căci răspunsul negativ nu înseamnă nimic rău. Astfel CI scoate la iveală legăturile între persoane pe care ar trebui să le avem oricum.

CI înseamnă comunicare, cunoaştere, fericire, bucurie, dragoste de viaţă, de oameni, de natură, rătăcire...orice poate însemna. De la vid până la infinit.

Există atâtea lucruri pe care le consideram minunate însa pentru mine dansul şi mai ales CI sunt undeva sus-sus, aproape de vârf. După astfel de experienţe îmi vine să merg în studiouri şi să dansez înconjurată de orice:de corpuri vii sau inerte.

Imaginează-ţi că podeaua îţi este partener. Imaginează-ţi că poţi dansa cu orice te înconjoară!” (Irina Alexa Banea) Alexandra Bălăşoiu

Pag.37

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

Schimbări, jocuri şi trasee între experienţă si experiment - Despre tine şi despre ceilalţi. Despre artist şi despre public.

X este autor, “făuritor” de pictură, sculptură, fotografie, dar este el însuşi o pictură, o sculptură, o fotografie. E cel care proiectează şi gândeşte arhitectura, dar el, la rândul său, conţine arhitectura, este arhitecturēă, este conţinut de ea.

Este concomitent creator şi consumator al aceloraşi produse culturale: secvenţe de artă.

Este construcţia care la rândul ei construieşte, care distruge şi reconstruieşte.

Este cel care expulzează vise şi idei, cel care le foloseşte obsesiv, şi asta dintr-o nevoie aproape patologică, s-ar putea spune, de a exprima.

Reacţionează, manifestă, traduce cumva căutarea sau zbuciumul, tumultul, neliniştea, nervozitatea, angoasa, delirul.

Se folosesste de sine, ca rezultat al gândurilor şi senzaţiilor sale: tablou, sculptură, arhitectură.

Se înţelege şi se prezintă. Se joacă şi se închide.

El este cel folosit de însăşi lucrarea sa.

Ochi mulţi îl privesc şi caută să îl înţeleagă, pe el, cel prezent în carne şi oase (...la vernisaj?!), pe el, cel prezent pe panza sau pe hartie, pe el, cel regasit in bronz sau pe o pelicula cinematografica, pe el, constructia audiovizuala contemporana, interactiva. În continuare se caută/îşi caută loc printre toţi aceşti ochi. A pornit pe un drum fără sfârşit.

Cine e el? Zi de zi găseşte alt răspuns la această întrebare.

Iona, un arhitect (a se citi artist), 21 martie 2011 Evolutia umanitatii s-a bazat pe nevoia de “mai bine”, care a generat cunoasterea. Asa s-au prefigurat inventiile, dar si manifestele artistice.

Cat din arta este experienta si cat este experiment?

Să pornim de la sensul literal al cuvintelor. Reamintim, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române : EXPERIENŢA reprezintă totalitatea cunoştinţelor pe care oamenii le dobândesc în mod nemijlocit despre realitatea înconjurătoare în procesul practicării social-istorice, a interacţiunii materiale dintre om şi lumea exterioară; verificarea cunoştinţelor pe cale practică, prin cercetarea fenomenelor din realitatea înconjurătoare.

EXPERIMENTUL este procedeul de cercetare în ştiinţă care constă în provocarea intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studiul lor şi a legilor care le guvernează.

Picasso spunea: “ După părerea mea, a căuta nu înseamnă nimic în pictură. A găsi, iata ce contează... Ştim cu toţii ca arta nu e adevăr: arta este o minciună care ne dă iluzia realităţii, cel puţin a realităţii pe care suntem în stare să o înţelegem. Artistul trebuie să găsească metodele de a-i convinge pe ceilalţi de adevărul minciunilor sale.”1

Pag.38

ARTA: EXPERIENŢĂ, EXPERIMENT

A căuta reprezintă experimentul specific artistului, a găsi reprezintă experienţa privitorului.

Metodele care conving despre adevarul minciunilor artistului” înseamnă, de fapt, modalitatea optimă de a transforma experimentul într-o experienţă cel puţin verosimilă, dacă nu veridică.

Artistul are cel puţin o experienţă revelatoare, dacă nu mai multe. Urmează documentarea, studiul, cercetarea şi redarea concluziilor, transpunerea, transcrierea lor din idei în compoziţii.

Aşa are loc experimentul. Dar în momentul în care produsul artistic este dezgolit în public (să spunem mai bine oferit?) şi pentru public, devine o experienţă nouă, inedită, pentru cei doi actori/actanţi: creatorul şi privitorul.

Pe de o parte, artistul se rupe uşor de sine, arătând, împărtăşind concluziile experimentului său, pe de altă parte, este nerăbdător, poate chiar şi în căutare de reacţii privitoare la ceea ce expune sau pre-da.

Privitorul se lasă iniţiat, caută acest traseu şi transpunerea în lumea experimentală, în universul experimentului, al experimentatorului.

Când cele două părţi implicate în dialogul cultural împărtăşesc aceleaşi idei, resimt în acelaşi fel, atunci mesajul artistic e suficient de puternic şi de direct, iar publicul, pregătit pentru a-l primi.

Norman Foster scria: “I confess to being obsessed with invention.” /”Mărturisesc să fiu obsedat de invenţie.”2 Nevoia de nou, de a îmbunătăţi, de a uimi privitorul, de ce nu, devine normă în procesul artistic şi chiar în cel arhitectural. Ne aflăm într-o continuă întrecere cu noi înşine, în încercarea de a exprima cât mai bine trăirile, corelate fiind cu evenimentele exterioare.

Sunt mereu două lumi cu care trebuie făcut acordul : cea interioară, proprie artistului, sinelui şi cea exterioară, a evenimentelor, a celorlalţi, a lumii în genere.

Când una din aceste două lumi domină, întâlnim lirism sau dramatism, dacă vorbim de introspecţii şi interiorizare şi revoltă, angoasă, violenţă plastică, din nou dramatism, dacă vorbim de atenţia orientată mai mult către exterior.

Închei constatând că în prezent se poate observa, atât în artă, cât şi în arhitectură, un joc puternic, o dorinţă de a schimba rolurile, de a le amesteca : experienţă - experiment, creator – public.

Limitele se anulează sau se construiesc, în funcţie de artist, de public şi de conexiunea care există/ se creează între ei. Nu rămâne decât să ne asumăm unul..sau mai multe din aceste roluri sau să propunem/concepem altele noi şi sa acţionăm în consecinţă.

Laura Lucia Mihalca studentă anul II Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, în cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti

1.“Picasso vorbeste”, in The Arts, mai 1923; vezi Frontisi, Claude – Istoria vizuală a artei; enciclopedia Rao, Bucureşti, 2003 2. Glacey, Jonathan ; foreward by Foster, Norman – The Story of Architecture; Dorling Kindersley limited, London, 2000

Proiecte studenţeşti

Pag.39

Ilustraţia de carte

Ilustraţia de carte este prezentĄă þîn viaţa noastră încă din copilarie. Ea are un rol educativ prin dublarea trăsăturii caracteristice a literaturii pentru copii de a propune si crea modele pozitive dar şi de a transmite informaţii pentru îmbogăţirea cunoştinţelor copilului în legătură cu lumea înconjuratoare.

Împreună cu colegii mei de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Secţia Grafică, am avut prilejul de a ilustra o carte pentru copii ce se intituleazãă Carte de iubit nepoţii, scrisă de Ana Andreescu.

A fost o provocare, dar şi o experienţă frumoasă în care fiecare dintre noi a avut libertatea de a se exprima plastic în stilul său prin tehnica acuarelei, dar şi în tuş şi peniţă.

Cartea s-a bucurat de un succes neaşteptat, datorită diversităţii ilustraţiilor de care a dat dovadă.

Lansarea a avut loc la Târgul Naţional de carte din Bucureşti, pe data de 20 noiembrie 2010, unde copiii au putut colora,desena şi asculta poveştile citite de autoare.

A fost lansată în trei exemplare în care au fost publicate ilustraţiile originale, fiecare carte a avut ilustraţii diferite, dar şi 30 de exemplare tipărite.

Profesorii coordonatori ai acestui proiect au fost prof. Univ. Ion Delamare Atanasiu şi asist univ.

Felicia Ionescu.

Iată câteva ilustraţii din cele trei cărţi:

Alina Pelmuş Alina Pelmuş

Pag.40

Proiecte studenţeşti

Aurora Melinte

Bogdan Bădescu

Diana Blaga

Pag.41

Corina Stan

Proiecte studenţeşti

Pag.42

Daniela Buzgan

Proiecte studenţeşti

Pag.43

Dumitru Gurjii

Proiecte studenţeşti

Pag.44

Ruxandra Marin

Proiecte studenţeşti

Pag.45

Proiecte studenţeşti Emilia Barbu

Georgeta Gheorghinoiu

Irina Iliescu

Pag.46

Proiecte studenţeşti Mayna Glopina

Ştefania Livezeanu

Suzana Stoian

ADMINISTRAÞIA PREZIDENÞIALÃ MUZEUL NAÞIONAL COTROCENI

8 martie - 31 mai 2011

Elena Cuza

Prima Doamnã a României

Colaboratori: Complexul Muzeal National „Moldova“ - Muzeul Unirii, Iaºi, Muzeul National Peles, Muzeul National de Istorie a României, Muzeul Municipiului Bucuresti, Biblioteca Academiei Române, Muzeul Militar National „Regele Ferdinand I“, Muzeul de Istorie Galati, Muzeul de Istorie si Arheologie Piatra Neamt, Muzeul Literaturii Române Iasi, Muzeul „Theodor Aman“, Colecþia particularã dr. Mariana Pãvãloiu

Sponsor principal:

Parteneri media:

Partener: Fundaþia Culturalã „Magazin Istoric“

Sponsor:

Proiecte studenţeşti

Pag.49

Ce este fresca?

Toată lumea a intrat pînă acum într-o biserică şi ştie cum arată o scena religioasă executată pe frescă albă – var şi câlţi (aceasta este una din tehnicile tradiţionale pentru pictura pereţilor din biserici).

Ce este fresca?

Fresca este o pictură murală executată pe o tencuială proaspătă, în care culoarea este încorporată chimic, adică tencuiala şi culoarea se usucă impreună și astfel poate fi conservată un timp nelimitat.Fresca este de mai multe tipuri :albă , neagră, cu nisip, şi aceste tehnici se folosesc atât pentru interioarele cât şi pentru exterioarele bisericilor, dar şi alte suprafeţe ale unor construcţii diferite.

Grupa de Artă Murală, An II, a executat în sala de frescă în incinta Facultăţii de Arte Decorative şi Design, pictură murală pe frescă albă şi cu nisip.

Studenţii: Ramona Grosu; Elena Simeonova, Alexandra Stănescu-Popescu; Mariana Grosu; Angela Butnariu; Ioana Duţă; Mihaela Găleţeanu; Ancuţa Bărăscu; Margareta-Konstantina Terzi; Nicolae Bărbunea şi Alexandra Rugină, coordonaţi de asist.doct.univ. Liviu Epuraş şi asist.mast.univ.

George Bărbieru.

Ce este şi cum se lucrează pe o astfel de suprafaţă?

Fresca cu nisip este o compoziţie din var cu nisip. Se aplică în două sau trei straturi, depinde de peretele pe care urmează să se picteze. Noi, grupa de murală , am pus un strat subţire (p.1) ,am lăsat o zi ca primul strat să se usuce, zicem noi “să crape”, astfel face priză cu peretele şi putem să adăugăm al doilea strat de o grosime de aproximativ 3 mm(p.2).Urmează transpunerea desenelor (p.3), sau schiţarea portretelor.Un alt pas , se numeste “sclivisire”(p.4), şi anume, cu ajutorul unei ustensile netezim suprafaţa care urmează să fie pictată. Nu este recomandat să sclivisim toată suprafaţa pentru că este posibil să se usuce suprafaţa de care avem nevoie să fie udă, pentru o mai bună şi uşoară modelare a tonurilor.

Este o tehnică frumoasă , nouă chiar ne-a plăcut.În primul rând pentru că era ceva nou, dar şi pentru că în tot acest timp, am descoperit cu plăcere noile surprize pe care ni le oferea tencuiala şi ne-am adaptat situaţiilor apelând la trucuri atât pentru modelare culorii, cât şi a suprafeţei tencuite,evitând uscarea ei.

Proiect de Mihaela Ana-Maria Găleţeanu http://petedeculoare.wordpress.com/ Multumim Mihaelei Gălăţeanu pentru imaginile puse la dispoziţie.

Pag.50

Proiecte studenţeşti

Pag.51

Proiecte studenţeşti

Pag.52

Proiecte studenţeşti

Pag.53

Proiecte studenţeşti

Pag.54

Proiecte studenţeşti

Mobila ca element nu doar funcţional, ci şi decorativ.

Mobila ca element nu doar funcţional, ci şi decorativ, are în afară de uzura fizică, una vizuală, care poate fi întâlnită chiar şi la mobila nouă din magazinele de profil. De aici justificarea înclinării spre vizual a scaunului Arichair.

Scaunul poate veni însoţit de o familie de mobilier, fiecare având proprietatea de a fi personalizat şi reconfigurat cu uşurinţa oricând de către utilizator. Fabricarea este relativ uşoară şi se pot folosi materiale ca lemn, plexiglass sau metal.

Arichair surprinde atât prin înfăţişare, cât şi prin interacţiunea cu utilizatorul,care la aşezarea pe acest scaun poate avea senzaţia unui presomasaj.

Proiect de Gabriel Niţă student anul II Facultatea de Design, secţia design industrial, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti Imagini publicate cu acordul lui Gabriel Niţă.

Pag.55

Proiecte studenţeşti

Pag.56

Proiecte studenţeşti

Pag.57

Buzunarul literar

Recenzie: Principele Radu al României, Provizoratul Istoric” (Editura Polirom, Iaşi, 2010 DRD Adriana Mihaela Macsut, Scoala Doctorala de Filosofie, Departamentul de Filosofie practică şi Istoria filosofiei, Universitatea Bucureşti; Ştefan Grosu, absolvent, Catedra de stiinte biblice, Facultatea de Teologie Didactică, Institutul Teologic Romano-Catolic Sfânta Tereza, Bucureşti

La sfârşitul anului trecut a apărut lucrarea “Provizoratul Istoric” (Editura Polirom, Iaşi, 2010) aparţinând Alteţei Sale Principele Radu. Cartea cuprinde articole, eseuri, declaraţii şi conferinţe din anii 2007-2010, continuând cele doua volume publicate de către Principele Radu al Romaniei la Editura Polirom: ,,Europa din noi” şi ,,Biblioteca în flacari”. Primul volum reprezintă o paralelă între regalitate (văzută instituție precum şi ca depozitar de valori și principii relevante statal și identitar) și lumea politică (protagonista administrării ţării prin instrumentul numit democrație). Al doilea volum ilustrează multitudinea de fațete pe care le-a introdus în România afirmarea în prim-planul vieții publice a instituţiei regalității raportată la un mediu înconjurător majoritar republican. În 2005, autorul a publicat “Europa din noi” – o paralelă între regalitate – ca instituţie şi depozitară de valori – şi lumea politică. Doi ani mai târziu, ne dă “Biblioteca în flăcări”, regalitatea în mediul majoritar republican din România.1 Capitolele cărții ” Provizoratul Istoric” reprezintă analize geopolitice despre importanța, complexitatea, inefabilul, valoarea, finețea leadership-ului statal, bazat pe puterea exercitată de către puterea exemplului personal în sensul de de model, care impune valori perene precum loialitate, generozitate simțul datoriei. În 2010 şi tot în Editura Polirom, Principele Radu al României publică “Provizoratul istoric” (211 p.): 34 teme – o radiografie a României de azi pe fundalul a ceea ce ar trebui să însemne statul anume: o sumă de valori şi tradiţii, o expresie a continuităţii, mândriei şi respectabilităţii, soliditate instituţională. În acest fel, statul ar deveni din nou „egida instituţiilor româneşti cu adevărat, nu doar în enunţuri“ (p. 17).2 http://www.princeradublog.ro/atitudini/dinu-c-giurescu-despre-provizoratul-istoric/,14.03.2011 18:00:10.

Ibidem.

Buzunarul literar

Pag.58

Leadership este deja un concept în filosofia politică şi ,, nu are echivalent în limba română (poate nu întâmplător)”1 dar “el nu este, însă, din acest motiv, mai puțin important pentru viitor”2 Acest concept este însă extrem de important pentru fundamentarea în România a unei democraţii stabile pentru că reprezintă o modalitate prin care poate evidenţia ,,importanța respectabilității Statului și a profesionalismului instituțiilor”3 Autorul are ca punct de reper realitatea romanească ancorată în contextul dezvoltarii statale din ultimul secol si jumatate.

Printr-o argumentaţie care se înscrie în filosofia politică, se conturează motivaţia pentru care în România nu există încă un stat care să posede instituţii profesioniste care contureze statul de drept, în sensul de instituţie văzută ca o suma de valori şi tradiţii care nu trebuie să se supună dinamicii politice ci rigorilor unei democraţii reale şi stabile care să nu depindă de tendinţe geopolitice1.

Statul reprezintă astfel o reflectie instituţională despre exercitarea libertăţii unei naţiuni.

P.S. Amănunte despre carte pot fi găsite pe blogul Alteţei Sale http://www.princeradu.ro/news/3326/21/Provizoratul-istoric/d,PRcarte/

Imagine pusă la dispoziţie de Adriana Macsut.

htp://www.princeradublog.ro/jurnal/statul/,14.03.2011 18:00:45.

Ibidem.

Ibidem.

Puterea noastră de răspundere, volumul citat, p. 29

Pag.59

Buzunarul literar

„CE-A FOST A FOST, CE ESTE E ŞI VA MAI FI CE SE CUVINE…”: SCRIITORI VRÂNCENI, DE IERI ŞI DE AZI1, de MIRCEA DINUTZ …A mai apărut o carte. „Mare lucru! Câte cărţi nu apar degeaba…” – ar spune cârtitorii şi paraziţii aculturali. Din fericire (sau din nefericire, pentru mulţi!), nu e o carte ca altele, din moment ce… „era (scandalul despre ea) pe când nu s-a zărit (cartea)… „azi o vedem” (cartea) şi „el” (scandalul!) nu numai că „E”, ci se şi amplifică! Această carte era să nici nu fie, după voia celor ce nu iubesc nici creaţia, nici spiritul critic. Din punctul meu de vedere, această carte, în loc să fie oprită, artificial, din creştere, precum bonsaii, ar fi trebuit aşteptată, cu deosebit interes şi nerăbdare, pentru că este primul germene de manifestare extins-sintetică a Spiritului Critic Vrâncean. De când se ştiu aceste meleaguri. Şi asta nu e puţin!

Nu e o carte perfectă, nici măcar terminată, în proiectul ei, estetic şi mental. Autorul nu poartă vina non-desăvârşirii ei, decât în mică parte: dacă sponsorizarea ar fi, în România, un mecenat firesc (iar nu, prea des, gest aleatoriu, de aroganţă capricioso-mofturoasă!), dacă paraziţii şi cârtitorii, de care vorbeam mai sus, nu şi-ar fi pus toate forţele lor maligne, să oprească apariţia cărţii… dacă! – atunci, autorul şi-ar fi păstrat seninul clasic, şi-ar fi urmat treaba, şi-ar fi continuat documentarea şi scrisul – şi lucrurile ar fi fost… „ceea ce nu sunt” (încă!). Sau, dacă e să-l cităm (şi urmăm, în fatalismul său solar) pe unul dintre cei vizaţi de spiritul critic al lui Mircea Dinutz, adică pe Duiliu Zamfirescu: „CE-A FOST A FOST, CE ESTE E ŞI VA MAI FI CE SE CUVINE…” …Noroc (pentru unii… pentru alţii, curat ghinion!) de acei oameni de inimă, cărora autorul le adresează Cuvântul său de recunoştinţă: „Bibliotecii Judeţene <<Duiliu Zamfirescu>>, pentru sprijinul financiar acordat” (…),„domnişoarei directoare Teodora Fântânaru, care s-a implicat personal în realizarea acestui proiect cultural, doamnei Monica Chiriţă, care a cules întregul material cu multă acurateţe, dar – mai ales – doamnei profesoare Rodica Lăzărescu, îngerul păzitor al acestei cărţi, ce a realizat coperta şi tehnoredactarea, cu toată inima şi toată priceperea!!!” …Deocamdată, dovada că această carte (de 328 de pagini) există nu e doar una de ordin negativist-distructiv („scandalul”…!)… neputincios („de n-ar fi fost!”), ci există şi dovada pozitivă, dinamică, a existenţei ei: această carte naşte întrebări. Atât de multe, încât ar deveni cu totul indecent ca o umilă recenzie să îndrăznească nu doar să dea răspunsuri la toate întrebările iscate de cartea propriu-zisă, ci chiar şi întrebările izbucnite din ivirea ei sunt prea multe, pentru a fi înşiruite aici. În definitiv, dacă aş face-o pe filosoful, aş „avorta” un aforism: „răspunsurile nu sunt decât întrebări amânate…” Dar eu nu sunt filosof, aşa că trebuie să purced la treaba pentru care m-am trezit de dimineaţă.

Prima întrebare pare a fi una absurdă…dar nu e (absurdă): în definitiv, ce avem pe birou? E o istorie a literaturii vrâncene, e un dicţionar al literaturii vrâncene (pentru că autorii puşi „sub lupa critică” nu-s aranjaţi într-o ierarhie, şi nici măcar după vreo tipologie, ci… alfabetic!), este un jurnal de lecturi… sau ce?!

Pag.60

Buzunarul literar

...Mircea Dinutz, ca întotdeauna, încearcă să ofere, amabil, răspuns – şi să-şi argumenteze… „oferta” şi existenţa ei: „M-a provocat, recunosc, apariţia cărţii lui Ionel Necula, un distins cărturar, faţă de care am o aleasă consideraţie, dar care practică actul critic ca pe un exerciţiu intelectual suplimentar. Asta nu înseamnă că părerile Domniei Sale, despre unii scriitori vrânceni, nu mă pot interesa. Cartea mea, într-o atare structură, fie ea şi incompletă, a apărut ca o replică necesară, ca o expresie a orgoliului creator autohton.” Poate da, poate nu: nu suntem obligaţi să „înghiţim”, pe nemestecate, explicaţiile autorului. Eu, citind şi cartea lui Ionel Necula, dar cunoscând şi fibra de profesionist orgolios a lui Mircea Dinutz, dar, mai ales, discretele (şi fecundele) sale ambiţii, formulate cu mulţi ani în urmă (pe ocolite, cum altfel?), pot afirma că Mircea Dinutz avea (şi încă mai are…) dorinţa fierbinte de a îndrepta ce au strâmbat critici „en vogue”, dar cu „nivelul moral” (de care nu se poate lipsi, sub niciun motiv, demersul critic!) cât al… broaştei râioase! Deşi îl admir mult pe eminescologul Theodor Codreanu şi-i preţuiesc nobleţea sufletească şi acribia profesională de critic-hermeneut, nu pot fi de acord, nici în ruptul capului, cu afirmaţia lui Theodor Codreanu, despre Mircea Dinutz: „Fără a fi un critic de prim-plan, neproductiv editorial…” Dar, iertare: România, oare, ce critici de „prim-plan” mai are, azi? Că va fi avut România aşa ceva, cândva, în epoca „anteglaciaţiunii” pseudorevoluţionare… – da, dar că acei „corifei” mai sunt, şi azi, repere ale onestităţii critice şi ale intuiţiei/vizionarismului critic (deci, a însăşi esenţei actului critic!) – asta nu! Cei 3-4 critici care, cândva, puneau valoare de Duh, intuiţie, valoare şi probitate morală, în actul lor critic, au devenit, azi, de nerecunoscut (şi irecuperabili moral, din păcate!). Unii „întocmesc” recenzii despre cărţi cărora nici nu le-au deschis coperţile, alţii au devenit tarabagii sadea, făcând recenzii… „cu tarif” … – iar unii, chiar la… „etajul ultim” al culturii române postdecembriste (?!), se trudesc, de mama focului, să înlocuiască geniul cu… scatologicul, întru impunerea, „triumfală”, de „canoane europene”, culturii şi învăţământului românesc…!!! Nu, mersi de aşa podoabe: eu îl prefer pe profesionistul, onest, profund intuitiv şi inteligent, chiar dacă nu prea… „productiv editorial”! Pentru că pot avea încredere în opinia lui critică (păstrată într-o obiectivitate, încă, relativ „olimpiană”!) – şi încă pot spera, prin el, că se va crea o „şcoală” de critică (mult… viitoare!), care să măture, energic şi ferm, „munţii peste munţi” de impostură, care sufocă, azi, cultura românească autentică… tocmai din pricina acelor… mult prea „productivi editorial”, întru malonestitate şi spirit de cumetrie şi de iarmaroc balcanic!

Mircea Dinutz a ştiut să spună „NU!”, a ştiut când să refuze (cu eleganţă fermă şi nobleţe, chiar cu preţul „de a-şi duce crucea în provincie, cu distincţie şi discreţie” – cf. Liviu Ioan Stoiciu – …de fapt, îşi duce crucea de eremit!) – compromisul generator de impostură monstruos-proliferantă, impostură care inversează, complet grotesc, ierarhiile valorice şi batjocoreşte deplin normele axiologice: „Dacă stăteam în banca mea, puţinii scriitori din Focşani, câţi cunoşteam eu, mă priveau ca pe un pudel de casă, adică unul care dă prietenos din coadă, uşor de stăpânit şi manipulat… Cam asta era condiţia ca să mă îngăduie în preajma lor (…). În Vrancea (…) se simte mai abitir insuficienta tradiţie şi existenţa unei table de valori nedecantate, încă, la parametrii normalităţii (…). Izolat, în apartamentul meu, ca într-o fortăreaţă, am fost între puţinii care am spus NU fabricilor de surogate, imposturii bine apretate, veleitarismului” – cf. Singur printre scriitori, p. 305. Parodiere a titlului volumului de debut sorescian? Mai curând, un fel de „spovedanie” a umilinţelor pe care le îndură, în zilele noastre, Onestitatea Profesională – care, ca şi Adevărul, „umblă, mereu, cu capul spart”…

Pag.61

Buzunarul literar

…Revenim, cu convingerea nestrămutată că Vrancea are UN SINGUR CRITIC autentic, deplin profesionist („de meserie”!) şi de prim-plan. Bun de „împrumutat” şi altor zone româneşti… multe! a) Deci, jurnal de lecturi nu se vrea (pentru că asta era, în esenţă, cartea, atât de cald prietenescă, faţă de scriitorii din Vrancea, dar atât de inutilă axiologic, a lui Ionel Necula) – şi nici nu este: cel ce se-ncumetă să se-apuce s-o citească trebuie să recunoască, dacă are o minimă pricepere în domeniu, că are în faţă rezultatul unor încordări hermeneutice cu totul deosebite. Chiar dacă, la prima vedere, tocmai profesionalismul său de hermeneut îl face dificil de digerat – atunci când (şi dacă!) cititorul a depăşit acest prim prag de dificultate, nu mai lasă cartea din mână: demersul hermeneutic dezvăluie „legături între lumi”, cu adevărat pasionante. b) Avem în faţă un dicţionar de criitori vrânceni, „de ieri şi de azi”? Din nou, îi dăm cuvântul autorului: „M-a tentat ideea unui dicţionar, dar am renunţat îngrozit, când am constatat mulţimea opurilor şi autorilor, în continuă creştere, slabul interes al instituţiilor abilitate faţă de o asemenea întreprindere, dincolo de nivelul declaraţiilor binevoitoare, dar – mai ales – furtuna de contestaţii, indignări, insinuări uşor de anticipat! Este o muncă imensă, ce n-ar aduce vreo urmă de câştig, nici măcar sufletesc, naivului făptuitor.” Deci, înşiruirea alfabetică ne-a indus în eroare! c) Dar, în fine, istorie a literaturii vrâncene, fie şi fără ierarhizări şi tipologii – o fi? Autorul dă, şi aici, un răspuns care poate sau nu mulţumi: „Nici această carte, care investighează opera în integralitatea ei, în unele cazuri, ori fragmentar, în alte cazuri, a unor scriitori reprezentativi ai Vrancei, nu este tocmai ce mi-am dorit. În primul rând, cartea ar fi trebuit să înceapă cu Varlaam din Boloteştii Vrancei, dar am abandonat ideea, date fiind slabele mele competenţe în materie de literatură veche. O altă mare absenţă este, fără îndoială, Irina Mavrodin, poetă, eseistă, traducătoare performantă, respectată atât la Paris, cât şi la Bucureşti, ce şi-a recunoscut fibra vrânceană în convorbirile de taină, pe care le-a avut cu publicistul Al. Deşliu (2004). S-ar fi impus o cercetare atentă a operei lui Constantin Frosin, Constantin Amăriuţei, Constantin Coroiu, Ion Hurjui, George Popa, Corneliu Ştefanache, dintre cei afirmaţi în alte părţi ale ţării/lumii, dar aceeaşi sinceră părere de rău o împărtăşesc şi în privinţa autohtonilor Virgil Panait, Constantin Ghiniţă, Alexandru Cucereanu, Ştefania Oproescu, Gheorghe Mocanu şi Corneliu Fotea. Acela care va reuşi să îi cuprindă pe toţi aceştia, într-o analiză atentă, cu argumente pertinente, echilibrat şi senin, pe cât este omeneşte posibil, va putea fi cu adevărat mândru de alcătuirea sa critică”.

Aici rămâne să ne spunem noi părerea. E regretabil, evident, că personalităţi şi valori culturale şi scriitoriceşti, precum Irina Mavrodin (prezentă, totuşi, în carte, la capitolul despre Al. Deşliu – prin discuţia asupra unui interviu cu discreta scriitoare şi erudită: „La ceas de taină, cu Irina Mavrodin”), Constantin Frosin, Constantin Ghiniţă, Corneliu Fotea ş.a. n-au putut fi supuse actului critic şi unei minime ierarhizări valorice. Spunem „minime”, pentru că suntem conştienţi că ierahizarea axiologică n-o produce nici măcar intuiţia celui mai onest şi rafinat critic, ci „spiritul publicului cititor”, în ISTORIE!

Pag.62

Buzunarul literar

Da, deşi nu dau mulţi bani pe „gloată”, trebuie să recunosc că Dumnezeu a plantat în „spiritul colectiv al Neamurilor” un cântar infailibil (asta, de obicei…: mai există şi excepţii, uitări profund şi „incurabil” nedrepte!) al valorii de Duh şi demiurgice. Ştiu şi ştim (cei cât de cât avizaţi întru cultura vrânceană) că, în anii ce-au trecut, Mircea Dinutz: 1. pe de-o parte, s-a documentat, pentru studii, îngrijiri de ediţii şi recenzii (chiar scurte sinteze schiţate!), adunând, astfel, material informaţional, despre anumiţi scriitori şi oameni de cultură, dar, evident, în timp ce el aduna despre unii, se… „năşteau” (sau erau avortaţi…) alţii, de care n-a avut vreme să se intereseze aprofundat. Şi, atunci când te mai grăbesc, „cu chiuita”, şi editurile şi sponsorii, sub ameninţarea că nu mai scoţi cartea – chiar nu mai ai chef şi linişte senină, pentru… „investigaţii de fineţe”!

2. pe de altă parte, Mircea Dinutz şi Al. Deşliu au început să făurească „nemurirea vrânceană”, prin micro-monografii, apucând să ducă la capăt: Virgil Huzum, Ion Larian Postolache (acestea două, în „tandem”), Florin Muscalu şi Ioan Dumitru Denciu (…rămăsese, spre „lucrare”-trudă, doar Mircea Dinutz, după atât de regretabila dispariţie dintre noi a lui Al. Deşliu).

Iată, deci, că, dacă nu „se făcuse” chiar de o „istorie a literaturii vrâncene”, măcar se creaseră premizele ei. Din aceşti germeni … „mici”, deci, a crescut… germenele mai mare! Adică, această ciudată carte de faţă: atât de stimabilă, dar şi atât de ciuntită!

Sunt cuprinşi, în cele 328 de pagini ale cărţii, doar 18 scriitori (menţionaţi, precum am zis, în ordine alfabetică: Florinel Agafiţei, Adrian Botez, Lucia Cherciu, Ioan Dumitru Denciu, Alexandru Deşliu, Constantin Duşcă, Virgil Huzum, Florin Muscalu, Ion Panait, Florin Paraschiv, Doina Popa, Ion Larian Postolache, Dumitru Pricop, Paul Spirescu, Liviu Ioan Stoiciu, George Mihail Vlădescu, Varujan Vosganian, Duiliu Zamfirescu).

Trebuie să spunem, de la bun început: 1. că n-ar fi stricat, deloc, câte o fişă biografică, de un sfert de pagină (pe lângă cea bibliografică, completată cu referinţe critice – cel puţin 10, de fiecare scriitor! – alcătuită cu conştiinciozitate acribioasă!). E drept că, din incipiturile unora dintre studii, se poate vedea strădania de a încropi câte ceva, care să fixeze, măcar aproximativ, „limitele ontologice”, debuturile, afirmările publice ale unor scriitori. La George Mihail Vlădescu este mai clar decât oriunde acest efort lăudabil, dar negeneralizat (şi nedefinitivat, acolo unde s-a încercat). În schimb, la Lucia Cherciu, spre exemplu, trebuie să intuim, din context, că scriitoarea nu mai creează pe pământ românesc, ci în SUA; 2. din pricini care nu depind decât în mică măsură de autor – şi, în foarte mare măsură, de limitări editoriale şi de sponsori, Mircea Dinutz a fost nevoit să prezinte trunchiat până şi personalităţile culturale şi scriitoriceşti ale celor vizaţi de cuprinsul cărţii! – scoţând în evidenţă doar „eşantioane” din activitatea lor REALĂ! – activitate reală care, uneori, acoperă paliere foarte largi de creaţie. E drept că talentul sintetizator a lui Mircea Dinutz încearcă să… „umple găurile”, dar, orice ar face, non-desăvârşirea se face simţită; Şi, atunci, a doua întrebare: de ce există această carte?

Pag.63

Buzunarul literar

Deşi ar părea o întrebare mai grea decât prima, nu e aşa! Această carte TREBUIA să existe, pentru a ne da speranţă în ceva previzibil, într-un viitor nedeterminat, ce încă nu se vedea, dar se poate, ACUM, între-vedea: este o primă viziune de sinteză (cu excepţia celor micro-monografiaţi, desigur!), atât asupra operei fiecărui scriitor, în parte, cât şi asupra Spiritului Creator Vrâncean! Să nu uităm că, dintre cei prezentaţi şi analizaţi întru hermeneutică, 9/nouă (adică, jumătate dintre cei 18!) nu se mai numără printre vii! Şi foarte puţini dintre ei (practic, doar Duiliu Zamfirescu şi George Mihail Vlădescu!) au fost integraţi, în literatura română, de critici credibili, cu serenitate olimpiană şi inteligenţă apollinică a actului critic, cu intuiţie şi forţă de sinteză apropiate de geniu, în opere critice uşor vizibile şi devenite… „repere perene”! – şi, evident, ne referim, aici, în primul rând, la Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, a lui George Călinescu – şi, parţial, la Istoria literaturii române contemporane, a lui Eugen Lovinescu! Şi, pentru că veni vorba de „intuiţie şi putere de sinteză ideatică” credibile, de „serenitate olimpiană şi inteligenţă apollinică a actului critic” – iată că se iţeşte a treia întrebare majoră: are Mircea Dinutz astfel de calităţi, precum înaintaşii săi celebri, întru Spiritul Critic Românesc – pentru ca judecăţile sale critice să capete „greutate” şi valoare de repere axiologice, străbătând, dacă nu veacurile, cel puţin penetrând conştiinţele acestor decenii nefericite şi seci, din punctul de vedere al vizionarismului critic?

La aşa ceva nu se poate răspunde judecătorteşte, prin „da” sau „nu”. Trebuie aduse argumente solide, altfel degeaba s-a „înfoiat” întrebarea! În primul rând, Mircea Dinutz are curajul de a lupta, cu platoşe foarte rezistente (făurite din bine structurate „segmente” argumentative!) pentru crezurile sale critico-axiologice, chiar împotriva „somităţilor”. Spre exemplu, Mircea Dinutz, prin curajul său afirmativ, a obţinut o victorie… confirmativă! E vorba de lupta dusă, ideatico-axiologic, pentru romanul Lydda, de Duiliu Zamfirescu, pe care l-a dovedit, cu „falange” argumentative, ca fiind „înnoitor de roman românesc”, situându-se pe aceeaşi baricadă (extrem de… „aerisită”!) cu criticul G.C. Nicolescu: „cel dintâi roman de idei românesc”! Şi Mircea Dinutz, pentru a nu se expune bănuielilor de părtinire, transformă pagina de carte în câmp de înfruntare (cu o onestitate şi acribie incredibile!) a TUTUROR opiniilor despre romanul în discuţie, tot războiul de idei desfăşurându-se extrem de onorabil şi deschis (în ce priveşte „ne-ascunderea probelor”!) şi chiar exhaustiv: se dezlănţuie, turnirul „în armuri medievale”, dintre tabăra cavalerilor „fără prihană, apărători de Lyddă” – Zina Milcovici, Lucian Predescu, G.C. Nicolescu, Mihai Gafiţa, Mircea Popa, Ioan Adam, Al. Protopopescu şi, parţial, chiar N. Manolescu – şi tabăra „prihănitorilor de Lyddă”: Titu Maiorescu, H. Sanielevici, Eugen Lovinescu, George Călinescu (ultimii doi – „care n-o pomenesc în niciun fel în cunoscutele lor sinteze”!), Octav Botez, Georgeta Horodincă, Ion Negoiţescu, Al. Săndulescu ş.a. – deasupra tuturora ridicându-se erudiţia demostenică, foarte bine echilibrată, a lui Mircea Dinutz, care nu îngăduie excese, nici înfierbântări, mai ales atunci când cazul este atât de înverşunat controversat:

Pag.64

Buzunarul literar

„ (…) Lydda, cu toate imperfecţiunile sale, rămâne ultima expresie scriitoricească a lui Duiliu Zamfirescu, surprinzător prin modernitate şi prin efortul (parţial încununat de succes) de a înnoi romanul românesc.” …Deci, la întrebarea (pe care tot noi ne-am pus-o) dacă „judecăţile sale critice pot să capete <<greutate>> şi valoare de repere axiologice” – putem afirma, cu mâna pe inimă, că, oricine ar fi interesat de „literatura de idei”, ar găsi, în Mircea Dinutz, cel puţin un expert extrem de harnic şi onest, dacă nu neapărat (şi totdeauna) o autoritate incontestabilă. La fel de harnic, onest, intuitiv şi vizionar-sintetic este şi în toate celelalte luări de poziţie, personale şi izvorâte din cele mai adânci şi ferme crezuri estetice – atitudini selective despre care, încă de la început, afirma: „Nu am pretenţia, nu am avut-o niciodată, că selecţia operată de mine este infailibilă. Aşa văd eu, aşa gândesc eu, aşa cred eu şi astea sunt argumentele mele.” Acest „eu”, atât de insistent afirmat, este unul critico-auctorial, diferit de cel uneori cam prea „statistic”, al lui Călinescu (mutatis mutandis, Călinescu este infinit mai subiectiv decât Mircea Dinutz!).

Poate că între cele două poziţionări, cea obstinat şi aproape exasperat personalizată, a lui Mircea Dinutz, şi cea „statisticizată”, călinesciană, ar trebui să se medieze… În definitiv, exasperările auctoriale ale lui Mircea Dinutz provin din conştiinţa muncii sale cât se poate de conştiincioase, devotate până la martiriu – dar rezultatele ei rămânând… Golgotă fără Cruce, „voci în pustie”…

– din conştiinţa realităţii, fundamental injuste, că onestitatea sa de „proletar”-critic se loveşte, implacabil, de aroganţa fără limite a Centrului, faţă de Circumferinţa Culturală Românească, de dispreţul funciar, precum acela al elefantului, neprivind (nici în vis!) spre furnică (dispreţ faţă de munca sisifică şi exasperant de solitară şi… non-solidară, de a stabili „puncte cardinale în haos”, de a fixa coordonate corecte axiologic, într-o Românie contemporană a inversării valorilor… a pre-stabilirii valorilor naţionale „pe dos”, dintr-un Centru al Perfectei Ignoranţe şi Incredibilei Rele-Credinţe!!), din partea unei dictaturi imbecile a multora dintre „caizii” pseudo-criticismului bucureştean, opac complet la… „provincie”: „Eu nu mi-am făcut decât datoria. Am citit, am reflectat şi am scris. Îmi place să cred că măcar o parte dintre pronosticurile mele vor fi validate de timp, în ciuda privirilor înceţoşate ale criticilor de la Centru – din fericire, nu toţi – asupra unor zone literare, pe care nu le cunosc, dar le anatemizează.” Să nu trecem cu uşurinţă peste vocaţia de pedagog (şi nici peste cea de scriitor… ceea ce-l apropie, paradoxal, poate, de George Călinescu!) a criticului focşăneano-băcăuan: niciodată nu face „artă pentru artă”, nu analizează DOAR de dragul „senzaţionalului” şi aventurii analizei hermeneutice (pentru că, inevitabil, există şi aşa ceva, ŞI E BINE CĂ EXISTĂ! – altfel, la ce şi pentru cine ar mai fi creată Arta? – …doar pentru un grup de… „sectanţi”?!) – mereu, are în vedere fie consecinţele, în „largul” literaturii/ culturii române, ale operei celui vizat (e cazul celor petrecuţi din această viaţă), fie are în vedere învăţămintele ce trebuie trase din „sinteza de parcurs”, de până acum, spre a putea emite pretenţii, pentru ţinta finală: fixarea Artistului în Memoria Naţională sau/şi Terestră! Iată câteva definiri şi concluzii/sfaturi pedagogico-critice memorabile, nu „supte din deget”, ci ca rezultat al celor mai grave şi „sângeroase” încruntări, deasupra textelor – definiri cu mult avânt vizionar-poetic, revelatoriu, într-însele! – prin care definiri, dacă Centrul nu va mai exercita Tirania Tembelismului asupra „provinciei”, se vor instaura, cândva, în atmosfera culturală românească, etajele celeste, de pagodă, ale Duhului Demiurgic Naţional:

Pag.65

Buzunarul literar

1. la FLORINEL AGAFIŢEI – se analizează toată creaţia sa de până acum: „Florinel Agafiţei se dovedeşte un senzitiv cu o <<fantezie>> debordantă.(…) E de prevăzut că orientalistul şi literatul se vor completa permanent, cu performanţe pe care le întrevăd a fi remarcabile în ambele direcţii” ; 2. la ADRIAN BOTEZ, căruia îi este analizată doar o parte din opera poetică – şi deloc hermeneutica (masivă), proza, eseistica: „Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator, eseist şi hermeneut, din rezerva atât de restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi al Frumosului, Adrian Botez, în ciuda scăderilor şi inegalităţilor dintr-un volum sau altul, este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv – în opinia mea – la nivel naţional, cu condiţia minimă să i se ofere şansa corectă de a-şi înfrunta adversarii din toate promoţiile scriitoriceşti” ; 3. LUCIA CHERCIU – analiza întregii opere poetice: „Întărită de credinţă şi prin credinţă, Lucia Cherciu încearcă să se izbăvească de cele mai mari păcate (asumate) prin creaţie (în toate sensurile sale nobile): lenea, invidia, clevetirea, frica, trufia, necumpătarea, dar, mai grav decât orice altceva, pierderea memoriei. (…) Prin ceea ce a făcut până acum, dar, mai ales, prin ceea ce promite a fi, Lucia Cherciu reprezintă, în opinia mea, o şansă în plus acordată Vrancei literare”; 4. la IOAN DUMITRU DENCIU – este analizată aproape toată opera (romanescă, poetică, eseistică – lipseşte proza scurtă) – se concentrează, astfel, în mare, micro-monografia; de reţinut, totuşi, câteva sintetizări ale Duhului „dencian”, de către Mircea Dinutz – absolut memorabile: „Autorul îşi construieşte discursul cu moderaţie, aşezându-şi cu grijă piesele în spaţiile optime, dozânduşi atent afectele şi efectele, fără ostentaţie, concentrat în egală măsură asupra detaliilor, cât şi asupra ansamblului. Se simte efortul de a fi limpede şi convingător pe orice temă, pe orice subiect. După ce şi-a desfăşurat – metodic şi meticulos – argumentaţia, încearcă refacerea modelului şi formularea unor concluzii. I.D. Denciu optează pentru un naţionalism metafizic, supraistoric şi, deci, situat în afara zonei politicului, pe cât posibil.(…)”; 5. la ALEXANDRU DEŞLIU – se analizează doar câteva interviuri: „Meritele publicistului vrâncean sunt cu mult mai substanţiale decât ar presupune statutul unui gazetar onest şi scrupulos, pentru că vizează câmpul foarte generos (şi pretenţios) al unei culturi elitiste, asimilând mijloacele gazetăreşti cu cele beletristice, mai ales, pentru că se subordonează unui program foarte ambiţios de recuperare şi valorizare a unor personalităţi ce fac mândria meleagurilor vrâncene (…)”; 6. la CONSTANTIN DUŞCĂ – se analizează toată opera poetică: „Constantin Duşcă nu este un poet linear, monocord, ci unul răvăşit de întrebări, încercat de dileme şi îndoieli (…). În ciuda unui vocabular generos, foarte variat şi complex (la nivelul ansamblului), poetul ţinteşte permanent spre esenţialitate şi concizie. De altfel, textele sunt, mai întotdeauna, fulgerări ale gândului luminător, zboruri scurte şi remanente pe planeta dragostei”;

Pag.66

Buzunarul literar

7. la VIRGIL HUZUM – a fost analizată opera, în micromonografie (acum, se suportă „contragerea editorială”…!); 8. la FLORIN MUSCALU: idem!; 9. la ION PANAIT – se analizează, aproape integral, opera poetică a mult-regretatului trubadur (excepţie făcând aşa-zisele „hai-ku-uri”): „Graniţa dintre elegie şi meditaţie este insesizabilă, această trecere realizându-se prin depăşirea programatică a biograficului şi imediatului înspre condiţia umană (…). În totul, poezia lui Ion Panait, cu strălucirile şi scăderile ei, îmi pare asemenea unui sever exerciţiu de penitenţă, ce-l apără pe autor de spaima nimicului”; 10. la FLORIN PARASCHIV – se analizează opera eseistică publicată, înafară de Duhul oltean: „Cea mai constantă preocupare (aproape paternă) a lui Florin Paraschiv este natura umană, asupra căreia se apleacă cu înţelegere, compasiune reţinută, luciditate dureroasă, întrebuinţânduse în gradul cel mai înalt: inteligenţă divergentă, o aleasă erudiţie, tandreţe şi premoniţie îngrijorată. Orice discurs al acestuia, pe orice temă ar fi, se dovedeşte a fi, în final, un traseu iniţiatic în care autorul se recomandă ca un hermeneut redutabil, ca o natură dialogică, de rafinată subtilitate, cu însemnele oralităţii la vedere, conviv în mare vervă, în planul superior al ideilor”; 11. la DOINA POPA – se analizează toată opera romanescă: „Doina Popa este o rafinată şi performantă exploratoare a naturii umane confruntate cu propriile limite, marcate de o irepresibilă nevoie de armonie, lumină şi căldură sufletească, dragoste şi fericire, în sensul cel mai deplin al cuvântului”; 12. la ION LARIAN POSTOLACHE – aceeaşi contragere a micro-monografiei (minus traducătorul I.L.P.)!; 13. la DUMITRU PRICOP – se analizează (sau, cel puţin, sunt menţionate şi… „aşezate pe şevalet”!), în general, cam toate volumele de poezie (minus sonetismul Paharului însângerat, apoi În căutarea muntelui albastru şi postumul volumaş, destul de atipic pricopian, Nemona – la jumătatea drumului spre iad), dar se adaugă Necrologul – „Eu am intrat în poezie ca-n altar”): „Dumitru Pricop a intrat în poezie cu umbra şi răcoarea pădurilor, ameţit de înălţimi, cu talpa grea de pământ şi vocea curată a sângelui prin care aleargă cu slobozenie Măria Sa, Muntele, şi plânsetul stelelor de departe, nesfârşitul cerului senin, înţelepciunea sfătoasă a brazilor, bolboroseala sfântă a apelor repezi, zborul păsărilor, ţipetele adânci venite de dincolo de marginea lumii, atâtea doruri nestinse în curgerea anilor!. (…) Sensibilitatea poetului vrâncean (în ultimele două-trei volume) este a unui modern pur-sânge, cu vocaţia <<vederii>> dincolo de lucruri, fluent, sentimental-amar, tragic-discursiv, cu momente (rare) de revoltă luciferică, având gustul îndelung exersat al purităţilor celeste”;

Pag.67

Buzunarul literar

14. la PAUL SPIRESCU – se analizează toată opera poetică: „Paul Spirescu este – în esenţă – (…) un poet al vederii ce trece dincolo de cele văzute, modern prin neliniştile sale creatoare, răscolitor prin revelaţiile mărturisite, fie şi în parte, un împătimit de planul ideilor, neezitând să-şi deconspire temerile şi îndoielile, autentic în simţire şi credinţă. Ceea ce aduce în plus creatorul este densitatea ideatică, priza bună pe care o face acesta la realitate, de care se apropie, ca şi în celelalte volume, cu o sensibilitate metafizică”; 15. la LIVIU IOAN STOICIU – este analizată doar opera poetică (minus La plecare şi Pam-parampam), nu şi cea romanescă, dramatică etc: „Primul lucru care se impune atenţiei ar fi organicitatea creaţiei sale, în ciuda faptului că poetul îşi primeneşte mereu mijloacele de expresie, îşi modifică surprinzător demersul lirico-dramatic, de la un volum la altul. În al doilea rând, este evident regimul mnezic al discursului său, cu o translare halucinantă a planurilor temporale, într-o tentativă temerară şi singulară de supravieţuire a eului moral. (…) În al treilea rând, impresionează capacitatea sa de penetraţie în cele două universuri (social şi psihic), vitalismul imaginilor artistice născute în acea zonă dinamică dintre scriere şi oralitate, aflată sub semnul unei interogaţii fără sfârşit. Poetul codifică spaima sa de vid moral, în ipostaza de combatant terorizat, obligat să trăiască într-o lume-ospiciu în care cavalerii păcatului fac legea, iar ea, laşitatea, simbolizează vârful unei generaţii nestatornice în pasiuni şi-n vicii. (…) Întoarcerea în Sine, supuşenia faţă de întrebări/îndoieli – aduc poate nefericirea, în plan uman, dar – nu în ultimul rând – poezia de calitate”; 16. la GEORGE MIHAIL VLĂDESCU – este analizată toată opera nuvelistico-romanescă: „G.M. Vlădescu a fost prozatorul atent al vieţii provinciale, fireşte, nu cel mai performant, dar, în mod sigur, cel mai implicat afectiv şi moral. În paginile sale cele mai substanţiale, or asemenea pagini există, trăieşte o lume amestecată de negustori şi artişti rataţi, ziarişti şi delincvenţi, samsari şi avocaţi, femei devotate, dar şi femei care au uitat de mult ce e iubirea şi devotamentul, tineri care se iniţiază în mocirla socială ce le-a fost pregătită cu atâta iresponsabilitate de mai multe generaţii de maturi. Viziunea globală e una moralizatoare, cu rare alunecări eseistice şi satirice, unele chiar merituoase”; 17. la VARUJAN VOSGANIAN – este analizat, cu insistenţă, doar ultimul roman, Cartea şoaptelor (scris în cheia tragică a Cărţii plângerilor, a lui Grigore din Narek – 1002) – nu şi poezia (e drept, una fără har şi, deci, fără vibraţii majore ori profunzimi deosebite!), nu şi nuvelistica: „Varujan Vosganian e un bun notist, supraveghind linia melodică destul de complicată, fără să piardă pe drum temele fundamentale: moartea, libertatea interioară, capacitatea de a visa şi de a crede că se poate trăi într-o lume din care violenţa a fost definitiv extirpată: Cel care va povesti despre noi va trebui să scrie că în cartea aceasta oamenii mor cu ochii deschişi, câtă vreme ceea ce au trăit nu a fost destul ca să-i ajute să găsească răspunsul. (…) Poate că autorul are dreptate atunci când afirmă: <<răspunsurile mor ca şi oamenii, lăsând loc vieţii să poată merge înainte>>”;

Pag.68

Buzunarul literar

18. la DUILIU ZAMFIRESCU – se insistă pe opera romanescă, în special, pe Viaţa la ţară, Anna şi, în special, pe „cazul Lydda” – deloc poezia, deloc nuvelistica şi aforismele: „O predispoziţie naturală spre seninătate, spre o artă calmă şi echilibrată, la care va contribui decisiv contactul cu Italia (unde va căuta, de fapt, Roma antică), iar mai târziu contactul cu Grecia (Atena cea de demult) vor conduce pe autor la convingeri ferme în materie de estetică şi spre creaţii ce vor proba clasicismul său structural.(…)”. …Nu vrem să mai insistăm. Dacă mostrele hermeneutice de mai sus n-au convins asupra unui răspuns favorabil, la întrebarea: „Are MIRCEA DINUTZ astfel de calităţi (n. mea: „intuiţie şi putere de sinteză ideatică” credibile, „serenitate olimpiană şi inteligenţă apollinică a actului critic”), precum înaintaşii săi celebri, întru Spiritul Critic Românesc…? etc. – atunci n-are cum un biet recenzent să facă mai mult decât… autorul-„demiurgul”! …Şi, totuşi, rămâne o ultimă întrebare (posibil de pus, în acest spaţiu editorial restrâns): pe când deschiderea maximă a aripilor, pentru ZBORUL unei Istorii Oneste, Naţionale şi Credibile, a Literaturii Române? Pentru că biata noastră literatură, din istoria imediată (atât de bogat dăruită cu Duh, de Dumnezeu!), nu şi-a găsit, încă, AEDUL! (Doar nişte cârpaci şi escroci/falsificatori de duzină… pe care ne sfiim să-i numim, doar din simple, dar cumplite motive financiare: nu avem cu ce bani să ne susţinem… ideile adevărate, dar acuzatoare de…„rabinat”, în Instanţa Zarafilor!!!). …Cea Vrâncenească, fie şi prin semi-istoria lui MIRCEA DINUTZ – DA… sau, pe-aproape… „cât pe-aci”!!! Dar Vrancea, chiar dacă poate fi considerată … „o Românie de buzunar”, nu înseamnă chiar… „Opera Magna Valachica”! Însă, prin ceea ce Mircea Dinutz „va mai fi” şi prin facerea „a ceea ce se va cuveni”, eu „ţin” pariul, precum că poate exista, în România şi pentru români, şi o asemenea onestă…„Opera Magna” a Logos-ului Valah…! prof. dr. Adrian Botez