Art Out Nr. 5 by Art Out Magazine

Un ambient degajat, relaxant, select și totodată plin de intensitate. Evenimente pline de strălucire și lumină, contraste puternice, imagini ce ne încântă văzul și sunete ce ne dezmiardă auzul… Așa poate fi descris fiecare eveniment marca Design Yourself. Exact la fel poate fi descris și evenimentul ce a marcat împlinirea unui an de Design Yourself : pe data de 18 martie, într-un spațiu elegant și plin de farmec, Iqonique Class Studio, cu invitați distinși și muzică plăcută în surdină, toate aceste elemente au dat contur unei seri unice. Întregul eveniment, ce a sărbătorit nu doar 1 an de Design Yourself, ci și împlinirea vârstei de 24 ani Dragoș Farmazon, director al întregului brand, a culminat cu o prezentare de modă semnată de trei tineri artiști talentați. Continuând acestui moment important, au urmat două noi evenimente în cadrul Stagiunii de Artă, care se prezintă sub forma unui proiect derulat în colaborare cu Opera Națională București și aflat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii și Patrimoniului Național. În acest context, vorbim de expoziția de fotografie Through time a Luizei Boldeanu și de concertul celor de la Toulouse Lautrec, dar și de vernisajul Labirinturile Lumii. Acestea sunt doar unele dintre ocaziile deosebite ce le oferă celor prezenți seri de neuitat în compania tinerilor artiști, invitați să aducă în fața publicului larg rezultatele procesului lor de creație. Pentru că, ceea ce Design Yourself își propune să evidențieze prin intermediul evenimentelor organizate este atât faptul de a introduce în atenția celor dornici de cunoaștere tinere talente, cât și de a promova imaginea acestora în contextul societății românești. Însă, lucruile nu se opresc aici. Cel mai bun exemplu în acest caz fiind chiar vernisajul Labirinturile Lumii, o expoziție realizată cu ajutorul Filialei Uniunii Artiștilor Plastici Bistrițeni, Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud. Curatorii expoziției, Mircea Oliv și Dragoș Farmazon, au avut onoarea de a înfățișa publicului bucureștean lucrări de pictură, grafică, desen, sculptură și arte decorative semnate de artiștii bistrițeni precum Miron Duca, Mariana Moldovan, Vasile Tolan, Grigore Bradea, Marcel Lupșe, Vioara Dinu, Elena Nacu, Adina Mocanu, Alexandru Gavrilaș, Radu Hangan, Paul Târziu, Loredana Chio, Aurel Marian, Octavian Stoia, Ovidiu Marian, Cristian Târnovan, Marian Coman, Mihai Perca, Mircea Mocanu, George Mircea, Ovidiu Vãidean, Macedon Retegan, Aurel Marian, Alexandru Lupșe, Lucian Bichigean, Adrian Rauca, Georgiana Vrâncean, Cristina Trif, Maxim Dumitraș, Alin Rihor, Emil Dumitraș, Raluca Baciu, Alexandru Mocanu și Sergiu Octav Lupșe. În plus, evenimentul s-a bucurat și de prezența distinsului ministru Secretar de Stat în cadrul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Vasile Timiș, cel care, alături de curatorii expoziției, Mircea Oliv și Dragoș Farmazon, a ținut un discurs cu privire la importanța și anvergura unei astfel de acțiuni culturale. Cu speranța că v-am trezit interesul, menționez că această expoziție va rămâne deschisă publicului întreaga lună aprilie, oferind foaierului Operei Naționale București un plus de rafinament. Însă, din toamna anului 2011, brandul Design Yourself, marcă a fundației pro arte Alexandru- Bogdan Pitești, va aduce o nouă surpriză celor dornici de cunoaștere: un ambițios proiect de dialog intercultural, cunoscut sub numele de Cultural Affairs. Realizat în contextul unui manifest pentru diversitate, toleranță și cooperare, acest proiect constă într-un set de evenimente ce vor avea drept scop prezentarea diferitelor țări. Evenimentele, toate gândite în jurul unei proiecții de film ( compilație de scurt metraje sau un lung metraj), vor avea rolul de a introduce invitații în atmosfera culturală, artistică și/ sau socială a țării prezentate. După cum am precizat și anterior, proiecția de film va fi nucleul fiecăruia dintre evenimente, în jurul ei organizându-se, în aceeași seară și în aceeași locație, varii alte momente, cum ar fi: vernisaje, concerte, spectacole de dans, workshop-uri. Pe scurt, Design Yourself înseamnă prospețime, inovație, atitudine. Dar asta nu e tot! Iar pentru a putea descoperi noi detalii, sunteți așteptați la viitoarele evenimente Design Yourself!

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare. ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694

Art Out nr. 5 Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca

Director: Laura Lucia Mihalca

Redactor şef: Laura Lucia Mihalca

Comitet ştiinţific

Prof. Univ. Maria Alexe

Prof. dr. Adrian Botez

Coordonator număr: Laura Lucia Mihalca

Echipa redacţională

Andreea Giorgiana Nicolae Corina Vasile Cristina Nicolae Ioana Niţică Laura Lucia Mihalca Oana Marinache Redactori colaboratori Alexandra Putineanu Alexandru Calcatinge Andrei Constantin Brams Corina Andreea Raiciu Dana – Cristiana Agent Felix Nicolau Loredana Brumă Mihai Moldoveanu

Pavel Şuşară

Corectura: Laura Lucia Mihalca Grafică copertă: Ruxandra Marin Webadmin: Alexandru Alexandrescu Pr & marketing: Loredana Cristian, Miruna Albu, Oana Daiana Hamza Marketing online: Andrei Botezatu Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale redacţiei. Contact:

www.artout.ro redactie@artout.ro

Art Out nr. 5/2011, anul I ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949

CUPRINS

DE-A LUNGUL ANILOR Universitatea cu cele mai multe adrese – Oana Marinache

pg. 7

CÂNDVA Salvador Dali – Mihai Moldoveanu

pg. 10

GRAFICHERIE Afişul de azi - Corina Vasile

pg. 12

INTER VIEW De vorbă cu Elena şi Marcel Scutaru – Laura Lucia Mihalca

pg. 15

OPINII

Când te dedici artei, nu-ţi mai trebuie hrană – Ioana Niţică

pg. 30

Feminitate aristocratică – Cristina Niculae

pg. 33

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID. Gol, dezgolit, dezvelit, vid – Dana – Cristiana Agent

pg. 38

Vidul în artă, arta în vid – Andreea Giorgiana Nicolae

pg.40

Un nud îmbrăcat – Andrei Constantin Brams

pg.42

Calea cea mai scurtă de la gol la vid – Felix Nicolau

pg. 44

Artistul - şi...: ”infernul sunt (mereu...) ceilalţi”!– Adrian Botez

pg. 47

Între paradis şi păcat - nudul – (schiţa unui poem) – Pavel Şuşară

pg. 49

Corpul în arta video – Corina Angela Raiciu

pg. 51

New Art in the shell of the past – Maria Alexe

pg. 61

Un gol care trebuie umplut: spaţiul virtual şi studiul peisajului cultural - Alexandru Calcatinge

pg. 65

Zidul – Alexandra Putineanu

pg.68

Despre arhitectură şi goluri – Loredana Brumă

pg.70

PROIECT EXPOZIŢIONAL

Decor şi interpretare – Dorina Horătău

pg. 74

PROIECTE STUDENŢEŞTI

- Delia Vasile

– Bianca Basan

pg. 86

- Facultatea de Teatru şi Televiziune Cluj

pg. 91

pg. 81

Editorial

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID. Luna mai este, poate, marcată la nivel internaţional de deschiderea Monumenta 2011, care a avut loc la Grand Palais din Paris, în data de 11 mai. Artistul Arish Kapoor a fost ales să reprezinte Monumenta anul acesta, propunând o instalaţie prin care doreşte să provoace un şoc estetic şi fizic, o experienţă care vizează verticalitatea şi lumina spaţiului - gazdă, într-o expoziţie care se va finaliza în octombrie 2011. Tot în această lună a avut loc un eveniment inedit în lumea artelor, de data aceasta găzduit de National Gallery din Londra. General Energy a coordonat amenajarea peisagistică din faţa muzeului, aducând la viaţă tabloul Un câmp de grâu cu chiparoşi de Vincent Van Gogh prin intermediul a peste 8.000 de plante din 26 de varietăţi. Această amenajare va fi găzduită pe durata verii şi a toamnei, urmând să rămână până în octombrie 2011. Tabloul a fost ales pentru benzile de culoare puternice şi bine delimitate, care pot fi reproduse efectiv utilizând plante. Acestea devin reinterpretări ale spaţiului, ale plinului şi golului şi ale relaţiilor care se stabilesc între cele două concepte. În acest context, propunem tema acestui număr: GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID.

Gol. Goliciune. Golit. Dezgolit. Fără gol(uri). Rămas gol. Dezvelit. Rămas fără înveliş/ ambalaj/ acoperire/ acoperiş/ acoperământ. Secat, uzat, privit, trăit. Vid.

Simţim un gol - în inimă, în stomac. O anume stare se produce la nivelul psihicului. Observăm golul, goliciunea, nudul - în artă, în lume. De data aceasta, psihicul înregistrează stări contradictorii, multe, nenumărate. Poate una din cele mai mari probleme este că trebuie să alegem una din aceste stări. Dezgolirea este urmare a faptului de a fi fost golit de conţinut/ sens/ materie. Obiectul e dezvelit. E ca şi cum cortina cade. Am spune că astfel totul devine mai sincer. Dar oare nu-şi pierde din sens, din personalitate, din mister, tocmai prin dezgolire? Se ajunge la vid. Este tot un fel de anulare şi aceasta. Absenţa a “ceva” sau a totului devine vidul. Aşadar urmează negarea şi alte legi specifice. Îmbrăcarea, învelirea, împlinirea, reversul reprezintă soluţia? Mai poate fi vorba de aşa ceva? Mai este posibil? Se mai poate ajunge din nou la starea de bine, de echilibru? Prin articolele şi proiectele prezentate în acest număr ne propunem să răspundem acestor întrebări, fie că vorbim de gol şi vid în lucrări din artele plastice, fie că identificăm golul în arhitectură, literatură, teatru sau în noile media.

Laura Lucia Mihalca

Director, redactor şef Art Out

DE-A LUNGUL ANILOR

Universitatea cu cele mai multe adrese

de Adina Nanu

După cum îi spune numele, UNA este unica Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Adresele ei sunt însă multiple şi în decursul existenţei ei, din 1864 şi până azi, s-au tot schimbat. La început, când pe statele de salarii figurau numai fondatorul, Theodor Aman, director şi profesor de pictură şi Ilie Moise, servitorul care făcea focul în sobe, cursurile se ţineau în mansarda Universităţii (din piaţa Universităţii). Studenţi erau doar băieţi. Din 1895 au fost admise şi fete, care „pentru moralitate”, ca să nu deseneze după nud laolaltă cu colegii lor, au fost plasate într-un atelier de la Ateneul Român, apoi din 1906 mutate în strada Chimistului nr. 9 (azi strada Iulia Haşdeu nr. 11). Din 1900 şi băieţii fuseseră mutaţi în clădirea fostei Monetării de pe Şoseaua Kiseleff, lângă biserica Mavrogheni. Tot acolo, din 1906, Al. Tzigara-Samurcaş înfiinţase Muzeul de Arta Naţională Decorativă şi Industrială. Prin strădaniile lui Tzigara-Samurcaş, arhitectul Ghika-Budeşti a clădit în 1912 noul local al muzeului, devenit mai târziu Muzeul Partidului Comunist şi azi Muzeul Ţăranului Român. Deseori mi-am imaginat mai târziu ce soartă ar fi avut UNA de azi dacă artiştii plastici ar fi fost mai insistenţi şi Şcoala de Arte ar fi tronat şi azi în Piaţa Victoriei în palatul monumental cu foişor românesc (că doar era loc pe Şosea şi de Muzeu). Dar sufletul Şcolii, Theodor Aman, murise în 1891, iar casa lui devenită muzeu, adăpostea biblioteca şi un atelier de desen al studenţilor. Şcoala de Bele Arte s-a mutat, în schimb, în 1913 pe Calea Griviţei nr. 22 într-o casă meschină, construită de un an, în curtea căreia era o anexă, locuinţa directorului G.D.Mirea. Pentru cursurile de istorie şi estetică studenţii erau obligaţi să se ducă la Fundaţiile Regale (peste drum de Palatul Regal devenit Muzeul Naţional de Artă al României) şi pentru cele de anatomie artistică la Facultatea de Medicină. De atunci Şcoala a tot crescut şi s-au găsit mereu doar soluţii socotite provizorii. Eu am dat admiterea în 1945 şi am rămas în continuare în Şcoală cadru didactic până în 1987. În 1964, când s-a serbat centenarul UNA, mi-am notat că avea în folosinţă nu mai puţin de 10 imobile şi niciunul într-adevăr util şi reprezentativ: 1. Rectoratul era, ca şi azi, în strada general Constantin Budişteanu nr. 19, la „Robescu”, într-o fostă şcoală de meserii, peste drum de catedrala Sf. Iosif. Acolo mi-am ţinut primele seminarii pe care le terminam seara, în sunetele clopotelor de vecernie. 2. În Calea Griviţei nr. 22, unde azi este sculptura, pe vremea studenţiei mele erau atelierele de pictură ale lui Camil Ressu şi J.Al. Steriadi. În ultimul atelier mi-am petrecut anii cei mai interesanţi alături de colegi ca Bitzan, Sevastre, Jalea, etc. 3. În strada Iulia Haşdeu am dat concursul de admitere (un desen după gips „Moise” de Michelangelo şi o lucrare scrisă de istoria artei). Acolo, într-o curte veche, erau parcă aşezate la întâmplare un corp de casă mai înalt unde la mansardă mai locuiau tineri artişti şi altul mai larg şi mai scund, unde am lucrat la orele de modelaj. În aceeaşi curte era atelierul de gravură al profesorului Simion Iuca (un boier elegant şi discret) frecventat şi de artiştii din afara Şcolii.

DE-A LUNGUL ANILOR 4. În Calea Griviţei nr. 22, unde azi este sculptura, pe vremea studenţiei mele erau atelierele de pictură ale lui Camil Ressu şi J.Al. Steriadi. În ultimul atelier mi-am petrecut anii cei mai interesanţi alături de colegi ca Bitzan, Sevastre, Jalea, etc. 5. În strada Iulia Haşdeu am dat concursul de admitere (un desen după gips „Moise” de Michelangelo şi o lucrare scrisă de istoria artei). Acolo, într-o curte veche, erau parcă aşezate la întâmplare un corp de casă mai înalt unde la mansardă mai locuiau tineri artişti şi altul mai larg şi mai scund, unde am lucrat la orele de modelaj. În aceeaşi curte era atelierul de gravură al profesorului Simion Iuca (un boier elegant şi discret) frecventat şi de artiştii din afara Şcolii. 6. În Calea Griviţei nr. 28, la cazarmă, cum îi spuneam noi, funcţionau artele decorative. În grădina plină de pomi şi tufişuri am fotografiat mai târziu primele studente la Modă în primele lor creaţii croite în cercuri şi pătrate. 7. În 1964 UNA mai poseda o vilă în strada Transilvaniei, unde lucra secţia Scenografie. Era o casă de locuit din anii ‚30, total improprie. 8. Fostul Muzeu Kalinderu din strada Dr.Sion (pararelă cu str. Luterană spre Cişmigiu) aparţinea tot UNA, având săli de cursuri şi acolo se afla şi biblioteca (Mioara Jabelea, bibliotecară). Acolo în noaptea de Paşte, trebuia să dansăm ca să se ştie că nu mergem la Înviere. 9. O vreme, Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, a fost alipit UNA, cu localul lui cu tot, casa Dissescu de peste drum de Muzeul George Enescu din Calea Victoriei. 8-9.Căminele Şcolii se aflau unul în Polizu, altul în str. Frumoasă 10. Cantina se afla în str. Gen. C-tin Budişteanu nr. 10 unde este acum UNAGaleria. Pe când scriam istoricul Şcolii pentru centenar, numărând casele risipite în acelaşi cartier, îmi imaginam că văd o flotilă care navighează. Casele disparate au fost însă mereu doar locuri de refugiu, pentru supravieţuire, considerate mereu provizorii. Cât am fost eu în Şcoală, s-au perindat 15 rectori şi nu cred că vreunul din ei nu a sperat să rămână în istorie, găsind sau construind localul visat. Ţin minte bucuria cu care Vasile Drăguţ ne-a arătat o livadă de meri înfloriţi din spatele Institutului Agronomic unde urma să se construiască din module cel mai modern Institut de Arte. Acum, UNA a rămas în trei case, trei corăbii, cum erau ale lui Columb, plecate în căutarea Indiilor. Columb a găsit, în schimb, America, artiştii plastici găsesc mereu câte ceva nou, la care nu te aştepţi. Poate în viitor, cu noile tehnici, nici să nu mai fie nevoie de săli de clasă sau de ateliere şi studenţii să comunice direct cu profesorii de acasă sau de pe pajişte...Cine ştie? Legendă fotografii: În faţa cancelariei, în 1949, anul IV

DE-A LUNGUL DE-A LUNGUL ANILOR

1. de la dr. la stg.:Florentina Dumitrescu, cercetătoare la Institutul de Istoria Artei al Academiei; Doina Schobel, muzeograf la MNAR, mama Danei de la TVR, făcea ilustraţii de carte de copii, soţia lui Victor Schobel, asistent de perspectivă; Camil Ressu, rector UNA, pensionat la 1948 la comasarea institutelor; Rodica Ciocârdel, secţia de grafică MNAR, a scris piese de teatru; Iadviga Formagiu, autoarea volumului Istoria Costumului Naţional Românesc cu croieli, cercetătoare la Muzeul Satului şi Adina Nanu 2. Costin Ioanid, şeful catedrei de pictură monumentală, rector; profesorul Haiduc, Iadviga Formagiu (jos); Gheorghe Labin, în spate Petre Dumitrescu, pictor şi rector, secretara Lucreţia Ionescu (Cheţi), Rodica Ciocârdel; Doina Schobel,Adina Nanu;jos: Gheorghe Şaru, Ştefan Sevastre, pictori amândoi

Aceste amintiri au fost consemnate de Oana Marinache, studentă la Istoria Artei în anul III, în cadrul unor interviuri cu dna. Adina Nanu pentru proiectul despre arta românească în perioada 1945-1989.

CÂNDVA Zilele de naştere ale artiştilor nemuritori

Salvador Dali - 11 mai 1904, Figueras -

Cinci lebede albe explodează pe rând şi şase rinoceri cad în apa din Fontana di Trevi. Două mii de popi pe biciclete traversează Place de la Concorde, având în mâini pancarte cu chipul lui Georges Malenkov. O sută de ţigani spanioli ucid un elefant în Madrid. Nietzche, Freud, Ludovic al IIlea al Bavariei şi Karl Marx îşi cântă doctrinele pe muzică de Bizet. În acest timp o femeie bătrână îmbrăcată în torrero poartă în echilibru pe capul ras o omletă cu verdeaţă, pe malul lacului Vilabertran. Nu, nu este sfârşitul lumii, ci doar o altă zi obişnuită de muncă din viaţa lui Salvador Dali. Dali este nebun, o vor spune cei care nu îl cunosc. Dali este un geniu, vor spune însă admiratorii săi, pentru că diferenţa dintre Dali şi un nebun este aceea că Dali nu este nebun. Dar ce este Dali? Freud spunea despre copil că este perioada care îşi marchează toată viaţa. Și, în cel pur spirit psihanalitic, prima mea întâlnire cu Salvador Dali a fost când eram foarte mic, o expoziţie de la Muzeul Cotroceni. A fost suficient ca să-mi apară asta, în clipele în care scriu, flash-uri din subconştient cu imagini daliniene de atunci. Să mă fi marcat oare pe viaţă această,, traumă’’? Este oare nevoie să mă duc la psihiatru şi să mă întind pe canapea povestindu-i despre întâlnirea mea cu Dali? Oare am înnebunit şi eu? Și dacă scriu acest eseu despre Dali la persoana I, este oare un semn de paranoia? Cine poate şti? Însă, când spun paranoia, mă gândesc la metoda paranoic-critică a sublimului Dali. Este o metodă pe care nici el nu o putea explica foarte bine. În esenţă este vorba un delir sistematizat, ce are ca scop materializarea ideilor cele mai obsedante. Adică o nebunie controlată, tratată critic, pentru a putea oferi lumii cele mai geniale imagini ale subconştientului. ( Spre deosebire de metoda mult prea amatorului Breton, care credea că orice delir poate deveni o operă de artă suprarealistă). Căci iată că nu orice nebunie este bună, numai aceea genială. Dacă Baudelaire a făcut o estetică a urâtului prin ale sale Flori ale răului, atunci Dali a făcut o estetică a nebuniei, prin metoda sa paranoic-critică. Dar Dali nu este nebun. El este doar un raţionalist care aspiră către libertatea supremă a imaginaţiei, iar nebunia sa este un pretext pentru a se elibera de lumea mediocră a funcţionarului mijlociu. El îşi propune să salveze pictura (aşa cum spune şi numele său) de arta bstractă şi să pună în loc monarhia catolică, apostolică şi romanică a talentului. Un talent care se verifică prin studiul anatomiei, al artei desenului şi al perspectivei, a esteticii matematice şi ştiinţei culorii. Salvador Dali este un Don Quijote al vremurilor atâtea ori. El înnebuneşte şi începe să se lupte cu pensula sa osebire de Don Quijote, el nu se luptă cu morile de vânt. ne-a făcut şi pe noi să înnebunim, oricât de puţin, atunci

sale, personaj pe care l-a desenat de pentru o artă mai bună. şi, spre deLupta este arta sa, şi, dacă arta sa asta înseamnă că şi-a atins scopul.

Nu ştiu dacă Dali era nebun. Dar pe mine Dali m-a făcut să înnebunesc un pic. Dar nebunia mea nu are nevoie de tratament, căci nu noi, cei ce înnebunim din cauza artei trebuie să ne tratăm, ci ceilalţi. Ceilalţi sunt bolnavii. Pentru că ei nu au avut curajul să înnebunească niciodată.

CÂNDVA Și pentru că luna acesta este ziua sa, şi a mea, mă voi ridica în picioare şi-mi voi ridica pălăria spaniolă în sus, în mijlocul arenei cu taurii zodiei lunii mai, strigând către cer cu toată puterea: Olé!

MIHAI MOLDOVEANU

student anul III Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti

Afişul de azi Mergînd pe străzile din Austria, m-am încărcat din bucuria lucrurilor făcute cu drag, am primit linişte de la oameni cu răbdare, dichisiţi, care, în grija lor pentru prezentarea estetică poartă atenţie şi la afişe. Observ aici că oamenii sunt invitaţi la teatru, concerte de muzică clasică/de cameră, expoziţii de artă ale artiştilor celebri, carnavale, prezentări de animale, circ, concerte de karaoke, etc. Diversitatea e mare, iar oamenii răspund cu hotărîre invitaţiilor. Au timp, bani, bun gust, răbdare, educaţie... nevoie de frumos?! poate din toate cîte puţin. Cuvîntul KUNST (germ. artă) este foarte des utilizat, iar oamenii îşi găsesc hrana în ea în mod cotidian. Arta e prezentă în casele lor, pe clădiri şi obiecte, pe străzi şi în magazine.

Întorcîndu-mă la ce ştiam despre afiş, îmi dau seama că evoluţia lui este extrem de spectaculoasă. Dacă afişul/ posterul (engl.) a apărut la sfarşitul sec. al XIX-lea din nevoia de comunicare persuată spre anumite evenimente culturale (muzicale, cinematografice, teatrale), el cunoaşte astăzi variaţiuni de sens şi exprimare. Dimesiunii culturale se adaugă cea politică şi de propagandă iar descifrarea conţinutului informatic trebuie transmis într-o fracţiune de secundă.

Toulouse Lautrec este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti care au experimentat afişul în tehnici de grafică şi o menţionez subliniat pe cea a litografiei. Aceasta i-a permis să obţină tiraj ridicat şi calitate de excepţie. Afişele poloneze reprezintă o altă etapă în evoluţia afişului. Calităţile necesare fac ca această specie grafică să fie extrem de complexă din mai multe puncte de vedere. Fiind folosit pentru a transmite un mesaj/informaţie esenţializată, conţinutul: este o combinaţie de text şi imagine. Tendinţa actuală este de a exagera imagistic pentru a prezenta convingător, fluent şi rapid mesajul. Calitatea prezentării grafice şi a tiparului sunt din ce în ce mai performante.

Destinaţia spaţiala a afişului nu este doar cea din reviste, ziare, broşuri, etc. ci evadează în locuri generoase spre dimensiuni uriaşe şi ajungem la americani şi billboard-urile lor. Spaţiul public este perfect pentru expunere (cu vizibilitate maximă) mai ales acolo unde populaţia urbană este în concentraţie ridicată. Răspunsul afişului vizează trei întrebări simple: ce? cînd? unde? Cu gînduri bune, Corina

Vasile

mai 2011 fotografie Corina Vasile

INTER VIEW

De vorbă cu Elena şi Marcel Scutaru

Experiment şi joc: amintiri şi poveşti. Opinii despre sculptura contemporană Elena Scutaru: “Termenul de sculptură este restrictiv. Când spui sculptură la noi te gândeşti numai la piatră, lemn şi bronz ca material definiv. În ţările europene au apărut între timp multe alte asocieri de termeni : Light- Sculpture, SoundScuplture, Object - Sculpture, Kinetic-Sculpture, Contextual-Sculpture, Architectural Sculpture, Environmental Sculpture etc. La noi totul este foarte modest din punctul de vedere al prezenţei altor forme de sculptură în contextul expunerilor. ” Marcel Scutaru: “Restaurarea sculpturii e o activitate foarte complexă cu multe conexiuni în lumea ştiinţelor exacte. Presupune o calificare serioasă care apreciez că e încă la început în ciuda eforturilor unor profesori restauratori ca Dan Mohanu sau Oliviu Boldura care alături de alţii încearcă să formeze specialiştii atât de necesari într-o Românie în care patrimoniul sculptural e gata să dispară sub lamele buldozerelor, a indiferenţei şi abia la urmă a ploilor acide.” Pe Elena şi Marcel Scutaru, artişti plastici şi profesori în cadrul catedrei de sculptură a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, am avut plăcerea să îi cunosc în vara 2010, în cadrul unei excursii de studiu organizate de universitate la Roma. Mi-a plăcut complementaritatea care există: doamna Scutaru este mai temperamentală, mult mai raţională şi practică/ pragmatică, în timp ce domnul Scutaru este mai liniştit şi mai boem.

Între timp, am continuat să păstrăm legătura şi ne-am revăzut la expoziţii.

Le-am propus un experiment -joc: interviu individual, cu aceleaşi întrebări pentru amândoi. Rugămintea a fost să nu transmită unul celuilalt ce a răspuns, pentru a nu fi cumva influenţaţi. Răspunsurile celuilalt le vor vedea (dacă nu au trişat, desigur!) abia în momentul publicării lui. Rezultatul a fost pe măsura aşteptărilor mele, în sensul că răspunsurile îi individualizează, după cum veţi putea observa. Lucrările celor doi înglobează multă ironie şi o dovadă clară a reinterpretării istoriei civilizaţiei şi a artei, ele presupun nerv, dar şi linişte. Sunt foarte expresive şi fiecare în parte are povestea proprie. Este greu de spus care sunt elementele comune în opera celor doi artişti, cele mai grăitoare rămân tot lucrările în sine. Privitorul rămâne cu ideea de experiment şi ironie, uneori chiar de spectacol/spectaculos vizual, toate resimţite după întâlnirea cu fiecare lucrare în parte.

INTER VIEW Laura Mihalca: Sunt atâtea de spus, nici nu ştiu cu ce să încep. Propun să urmăm firul cronologic. V-aş invita la o privire retrospectivă de-a lungul timpului. Vă mai amintiţi “primii pasi” în lumea artei? În ce au constat şi de ce anume au fost influenţaţi? Elena Scutaru: Procesul de formare în cazul meu a început din copilărie datorită faptului că mi-am dorit să învăţ la o şcoală cu profil de muzică şi arte plastice, lucru pe care nu l-aş fi înlocuit cu nici o altă şcoală. M-a fascinat atât lumea muzicii, aveam prieteni în domeniu, cât şi cea a artelor plastice. Dorem încă de atunci foarte mult să merg mai departe pe aceast tip de educaţie. Părinţii nu au au reuşit să mă facă să renunţ, a fost alegerea mea. Marcel Scutaru: Se pare că pe la 10 – 12 ani, aveam unele preocupări care i-au determinat pe părinţii mei (mai ales pe mama), ca din clasa a şasea să mă înscrie (împotriva voinţei mele) la Liceul de artă din Arad. L.M: Unde aţi urmat liceul? Cum v-aţi hotărât pentru Academia de Arte? Cum aţi hotărât secţia pe care să o urmaţi? Povestiţi-ne apropierea faţă de sculptură, cum şi când s-a produs ea. E.S.: Am început cu gimnaziul la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Galaţi până în clasa a X-a şi apoi am continuat la Bucureşti la Liceul de arte plastice Nicolea Tonitza. Apropierea de sculptură s-a produs mult mai târziu, odată cu admiterea la facultate. Am dorit foarte mult să merg pe această specializare. M.S. : Am început la Liceul de artă din Arad şi după desfiinţare am terminat la Liceul pedagogic Arad secţia artă, unde exista o singură specialitate şi anume grafica publicitară. Cred că prin a şaptea profesorul de sculptură Ionel Muntean m-a făcut să îndrăgesc mai mult sa lucrez în tridimensional. De atunci am rămas ataşat de sculptură.

L.M.: Aveţi colegi cu care aţi legat prietenii?

E.S: Da, desigur, încă din liceu eram o mare familie de potenţiali viitori artişti. Am fost o generaţie a Liceului de arte plastice Nicolae Tonitza cu unul dintre cel mai mare număr de absolvenţi (anul 1983) Am fost mai târziu şi colegi în facultate şi zic mai târziu pentru că în anii 1980 -1990 se intra foarte greu la Facultate iar numărul locurilor era foarte mic. Aşa că prieteniile se legau şi prin simplul fapt că aveam aceleaşi procupari. M.S.: Îmi sunt dragi toţi colegii din liceu dar o prietenie statornică mă leagă de Kocsis Rudolf şi Mircea Lăcătuş. De colegii din facultate nu am fost la fel de apropiat poate şi datorită regimului de concurenţă la care eram supuşi până să fim admişi. Colegul Adrian Pirvu mi-a fost prieten şi concurent în sens stimulativ. Afară de colegii din anul meu la secţia sculptură m-am împrietenit cu Dumitru şi Georgiana Cosma, cu Monica Pădureţ de la ceramică, cu Chiuaru Francisc de la pictură, cu Lucian Ţăran de la sculptură şi lista ar putea continua fără să fie totuşi suficient de lungă.

Imagine de atelier fam Scutaru, 2011 17

Elena si Marcel Scutaru, foto Peter Jacobi

INTER VIEW

L.M.: Există profesori care v-au marcat?

E.S.: Da. Cred că întâlnirea cu profesorii este în cazul meu o întâlnire cu mai mulţi maeştri. Această întâlnire în ce mă priveşte s-a produs în mai multe etape, fiecare dintre ele având rolul de a mă conduce spre un alt maestru. Raporturile dintre noi au fost şi ele diferite pentru că de fiecare dată aveam să învăţ alte lucruri. O trăsătură comună însă a fost aceea a încrederii în ceea ce mi se spunea şi o dorinţă de a înţelege limbajul fiecăruia. Desigur poate este interesant să menţionez câteva nume: Ioan Parvan, Paul Vasilescu, Vasile Gorduz, Sivia Radu, Napoleon Tiron, Aurel Vlad, Neculai Păduraru, Ion Nicodim, Gheorghe Iliescu - Călinesti, Peter Jacobi, Michelangelo Pistoletto. Am făcut o enumerare în ordine oarecum cronologică din perspectiva întâlnirii cu artiştii menţionaţi. M.S.: Ionel Muntean, Horia Flămând, Marin Iliescu, Napoleon Tiron, Paul Vasilescu, Neculai Păduraru, Michelangelo Pistoletto, m-au ajutat mult fiecare marcând o perioadă din viaţă. Cel mai mult am fost însă influenţat de Vasile Gorduz la clasa căruia am absolvit facultatea şi căruia îi păstrez o amintire plină de recunoştinţă pentru părinteasca sa îndrumare.

L.M.: Sunt artişti care v-au influentat de-a lungul vieţii? Cum?

E.S.: Este imposibil să nu recunoşti că fiecare artist cu care ai avut prilejul să vorbeşti, să-i asculţi discursul să-i urmăreşti Opera nu te-a infuentat. Probabil că de la fiecare ai preluat puţin. Acest lucru îl conştientizezi mult mai târziu. M.S.: Am fost prin mai multe ateliere de când eram elev. Aşa l-am cunoscut pe Şerban Dumitru, Marian Zidaru, Ioan Pârvan, Silvia Radu, Ion Nicodim, Peter Jacobi . Toţi m-au învăţat câte ceva dar mai ales mi-au oferit şansa să văd cum lucrează ei şi uneori chiar să contribui la efortul lor. L.M.: Simţiţi un raport în ceea ce vă priveşte, în calitate de artist plastic şi în calitate de profesor? Cum aţi caracteriza secţia de Sculptură din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, în prezent, pe profesori şi pe studenţi? E.S.: Aici sunt două întrebări distincte. 1. Cele două calităţi eu încerc pe cât este posibil să le fac să nu fuzioneze. Este adevărat că în calitatea de artist am parte de cercetări personale care se încheie şi cu concluzii. Acest lucru te ajută foarte mult, apoi cele două calităţi se completează pe undeva. Însă eu cred că este vorba de două meserii. 2. Îmi este greu să fac aprecieri dar dacă totuşi ar trebui să zic ceva ar fi următorul gând: că Secţia de sculptură din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti este în continuare destul de conservatoare, asta nefiind neapărat un lucru rău. Ar fi bine şi deja se întrezăreşte câte ceva, să fie mai multe deschideri către interdisciplinar. M.S.: Simt nevoia să mărturisesc că sunt cadru didactic datorită unei conjuncturi şi nu în urma unui proiect personal. Pentru mine e important artistul dar de vreme ce accept să fiu şi profesor caut să le împac cât mai bine. Există desigur o relaţie, o activitate o influenţează pe cealaltă. Şcoala mă obligă să-mi sporesc şi să-mi ordonez cunoştinţele ajutându-mă datorită unui salariu modest să supravieţuiesc. Îmi ia însă din timpul şi energia necesară pentru activitatea artistică, fără de care nu cred că poţi fi un profesor bun. După mine meşteşugul se transmite mai eficient dacă artistul lucrează predând iar ucenicul învaţă lucrând. E o relaţie mai armonioasă, mai caldă, mai puţin falsă în care nu contează prezenţa sau nota ci rezultatele concrete palpabile. Am experimentat acest tip de relaţie în calitate de ucenic şi sunt de părere că a fost mai bine decât este astăzi într-o şcoală tot mai sufocată de reguli de faţadă. L.M.: Vă exprimaţi şi prin alte tehnici, înafară de cele specifice sculpturii? E.S.: Da. Având în vedere că pe parcursul anilor de studenţie am avut parte şi de nişte burse de studii şi înafara ţării, respectiv în spaţiul german la Aachen şi cel austriac la Viena. În aceste călătorii de studii am experimentat pe lângă tehnici ale sculpturii şi grafica în special gravura, foto-video, obiect - design. 19

INTER VIEW

M.S.: Prea puţin.

L.M.: Aveţi lucrări de care v-aţi ataşat mai mult? Care şi de ce?

E.S.: Nu am lucrări de care să mă fi ataşat mai mult. Lucrez cu mare plăcere, atât bidimensional cât şi tridimensional. Am făcut o asociere între fotografie şi sculptură, desen şi obiect, pictură şi obiect. Îmi place să operez cu limbaje diferite de exprimare în funcţie de proiect. M.S.: Ţin la toate lucrările mele. Deocamdată. L.M.: Cum vedeţi sculptura contemporană în România? Care sunt atuurile ei şi care sunt “minusurile”, în contextul artei europene? E.S.: Este încă pe o direcţie mult prea conservatoare în ce priveşte întrebuinţare noilor tehnologii. Termenul de sculptură este restrictiv. Când spui sculptură la noi te gândeşti numai la piatră, lemn şi bronz ca material definiv. În ţările europene au apărut între timp multe alte asocieri de termeni: Light - Sculpture, Sound-Sculpture, Object - Sculpture, Kinetic - Sculpture, Contextual - Sculpture, Architectural Sculpture, Environmental Sculpture etc. La noi totul este foarte modest din punctul de vedere al prezenţei altor forme de sculptură în contextul expunerilor. M.S.: Am o părere bună, avem nume de talie mondială dar nerecunoscuţi ca atare. E adevărat că nu întotdeauna avem preocupări asemenea cu ale celor din străinătate, dar să nu uităm că ne-am apucat de sculptură mai târziu şi e firesc ca unii să mai dorească să se bucure de modalităţile de exprimare tradiţionale.

Sculptură moale,1998,dimensiuni variabile - Elena Scutaru 20

Casa marilor iubiri, 2006, teracotă şi lemn,inexistentă - Marcel Scutaru

Cioara urbanÄ&#x192;,2008,polistiren - Marcel Scutaru

Imagine la atelier de turnare bronz,2010 - Elena Scutaru

Personaj ghemuit,marmură completată cu ipsos,parţial distrusă - Marcel Scutaru

Întoarcere la rădăcini, 2000, detaliu ,instalaţie la St. Etienne, Franta - Marcel Scutaru

Mihai Viteazul, 1996,lut - Marcel Scutaru 24

Umbră-cu-mână, fotografie,2003,100x70 - Elena Scutaru

Umbră-cu-pasăre,fotografie,2003,100x70cm - Elena Scutaru 25

Portret de femeie, 2001,mărime naturală - Elena Scutaru

The gold portrait,2010,ulei şi foiţă de aur pe pânză,30x30cm - Elena Scutaru 26

Căţel cu o bilă, 2010, bronz,30x15x22cm - Elena Scutaru

Sf. Gheorghe,2001-2007,teracotă,exemplar 2a Marcel Scutaru

INTER VIEW L.M.: Cum explicaţi că sculptura e mult mai puţin promovată şi expusă faţă de alte arte, cum ar fi pictura, grafica sau fotografia la noi în ţară? Inclusiv licitaţii de sculptură, sunt foarte puţine în România. E.S.: Explicaţie practic nu există, pur şi simplu este mai scump uneori să pui în pratică un proiect care conţine doar obiect de sculptură. În ce priveşte licitaţiile, aici e şi mai puţin concludent, pentru că ţine de colecţionari şi de educaţie, de gusturi. M.S.: Nu ştiu dacă e aşa. Sculptura se face mai greu, uneori cu materiale mai scumpe, nu merge să lucrezi în orice colţ încropit pentru că nu ai atelier. Apoi odată gata sculptura cere spaţiu nu-i ajunge un perete într-o sufragerie de bloc şi nici sculptorul nu poate să trăiască dacă îşi vinde munca de jumătate de an cu preţul unei fotografii.

L.M.: Cum vedeţi viitorul sculpturii româneşti?

E.S.: Viitorul sculpturii româneşti este practic acelaşi cu a tuturor celorlalte arte vizuale din ţara asta. În orice caz cred că va fi mai bun. Dar asta depinde şi de alţi factori în special cei economici. M.S.: E greu de apreciat, dar evoluţia noastră începând din sec. XIX, când eram printre cei din urmă în Europa, ne îndreptăţeşte să considerăm posibil ca în viitor să fim printre cei dintâi.

L.M.: Restaurarea sculpturii...în ce stadiu se află în România?

E.S.: Este un domeniu pe care nu îl cunosc îndeajuns. Ştiu doar că de puţină vreme am început să avem specialişti în restaurare sculptură. M.S.: Restaurarea sculpturii e o activitate foarte complexă cu multe conexiuni în lumea ştiinţelor exacte. Presupune o calificare serioasă care apreciez că e încă la început în ciuda eforturilor unor profesori restauratori ca Dan Mohanu sau Oliviu Boldura care alături de alţii încearcă să formeze specialiştii atât de necesari într-o Românie în care patrimoniul sculptural e gata să dispară sub lamele buldozerelor, a indiferenţei şi abia la urmă a ploilor acide.

L.M.: La ce proiect(e) lucraţi în prezent?

E.S.: În prezent lucrez la mai multe proiecte în paralel. Continui să fiu interesată şi de sculptură şi de pictură. Am mai multe lucrări începute, aştept vacanţa să le închei. Voi merge în această vară într-un simpozion internaţional de artişti - cadre didactice universitare la Patras în Grecia. M.S.: Cel mai greu este teza de doctorat despre sculptura din spaţiul public. În timpul liber vreau să isprăvesc o lucrare inspirată de relaţia de cuplu. Notă: Fotografii publicate cu acordul artiştilor.

INTER VIEW L.M.: Închei cu o ultima întrebare: cum aţi descrie familia Scutaru? Întreb pentru că se simte o energie şi o atmosferă cu totul aparte în cadrul ei. Povestiţi-ne puţin. E.S.: Familia Scutaru este una atipică, deoarece noi ne-am format familia odată cu formarea noastră ca artişti încă din facultate. Travaliul acesta se poate citi în multe din acţiunile noastre. De exemplu călătorii de studii, proiecte la care am lucrat împreună, profesori comuni etc. Acele energii de care pomeneşti uneori se completeza reciproc. E ca un joc în care nu vrea să piardă niciunul şi el continuă la nesfârşit. M.S.: Regret că nu putem vorbi de energie în familia mea. Poate tocmai asta ne lipseşte cel mai mult, cel puţin mie. În rest sigur că e un privilegiu că avem aceleaşi preocupări, că ne putem consulta şi corecta reciproc. Până acum nu prea s-a întâmplat dar sper ca în viitor să lucrăm mai mult împreună.

L.M.: Mulţumesc pentru că aţi acceptat acest interviu

E.S.: Şi eu mulţumesc! M.S.: Mulţumesc şi eu pentru atenţia acordată şi salut cu admiraţie eforturile voastre.

OPINII

Când te dedici artei, nu-ţi mai trebuie hrană. Când te dedici artei, nu-ţi mai trebuie hrană. Te hrăneşti frugal, după ce îţi vine să închizi ochii sufletului când vezi aşa colos. Inspirată cina cu istoria artei: întâi l-am întâlnit pe Theodor Aman, apoi la invitaţia Elenei Cuza la masa de marmură, lemn negru şi sidef, am servit felii proaspete cu gust de trecut... înnobilând desertul cu un Iosif Iser de astă dată pe atât de savuros, pe atât de săţios. Elitist, Theodor Aman, a lăsat Parisul pentru reîntoarcere şi regăsire, lăsându-se inspirat de viaţa câmpulungenilor şi lumea lor. A întemeiat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi în traseul nocturn îmi arată câteva din pensulele sale şi laurii dăruiţi de elevii săi. Are o mulţumire în suflet molipsitoare. Mi-a deschis apetitul arătându-mi nuanţa picturii istorice, a portretelor şi a picturii de gen, resimţind suflul unei redeşteptări naţionale în masă. Îmi povesteşte şi despre conflictul sau permanent cu boierimea şi, mă pitesc după verdele întunecat al «Bătăliei de la Plonin» şi privesc caii albi speriaţi sub pomii rupţi. Întorc capul şi văd pe «Mihai Viteazul primind solii turci cu daruri din partea sultanului» şi, ansambul cromatic în fir auriu de pace, impozant, îmi da fiori. Fugitiv sar cu privirea pe «Bătălia cu facle a lui Vlad Ţepeş» şi aţât retina cu scene apocaliptice din războiri. Îmi descrie simţul apoi, un Aman aerat, căruia îi plăcea să picteze în aer liber, în linii clare şi, îmi deschide «Portiţa din grădină»-mă aşez pe singurul scaun şi mă înfăşor în verde uleios. Are o slăbiciune pentru flori. Flori de orice fel. Pe «Lădiţa de zestre», din lemn de nuc finisat cu-n mov dumnezeiesc de flori de liliac şi cu-n buchet de tranadafiri parfumaţi, se plimbă pe alee doi tineri la braţ sub umbră de pomi înfrunziţi, neobosiţi. «Stejarul lui Aman» mă înfioară, sub perfecţiunea lui imperfectă de viu înfrunzit sub scoarţa nemuritoare. Îmi cere însă părerea asupra portretelor şi îi spun că talentul sau în interpretarea figurii umane i l-aş reinterpreta la rându-mi psihologic. Îmi plimb pasul în lumina de interior din atelierul artistului şi (re)culeg lumina din spatele lemnului mobilierului masiv. Nu uită să-mi amintească că-n ale sale picturi, omul e plasat central, în jurul frumosului patriotic. E în sinea lui pluridimensional, însă atât de ancorat într-un realism (prea) real parcă. “Portretul Pepicăi Aman”, mă amuţeşte şi, mă surprind imitându-i galeşul din privire, mimică, stil, atitudine. Mă regăsesc chiar şi-n “Carol I”, în detaliul privirii, contrastelor şi al masculinităţii pe care sub sigla recunoaşterii sau nu, îl are în caracter oricare femeie. Mă confund apoi cu una din cele trei «Mandolinate», sub goliciunea feminină ce şi-o contemplă în mandoline şi în tălpile albe-n verde de iarbă. Îl (supra)ador că mă poartă prin romantism, impresionism şi academism fără reguli stricte. La ieşirea din încăperea de cinci ramnificatii, mă plec în faţă primului artist român modern al timpurilor noastre. El priveşte «O vedere din Bughea la Câmpulung» şi parcă suspină. Străbat marmura şi covoarele roşii de Cotroceni şi mă opreşte-n prag «Medalia Azilului Elenei Cuza», întrebătoare. Mă plec. Îmi atinge sabia-bătută-n smaralde şi diamante primită de la Principele Serbiei pentru A. I. Cuza-creştetul timid şi, aud în şoaptă intimul mesaj ce-şi ţine nemurirea sub deviza: «Amicus certus în re incertă». «Cu puteri uniţi» sau «Toţi în unul», alunecăm odată cu festinul imagistic al secolului XIX, lăsându-ne serviţi din tăvi de argint, cu miresme pariziene, în stilul Napoleon III, pe masa Boulle, lângă garniturile de salon maronii, ferecate de capete de leu. Ca şi gazdă, are grijă Prima Doamnă, să te simţi ca onorific invitat exact aşa: domol, retras, cumpătat, cam stângace şi timid arareori. Roiesc energii în jurul argintăriei londoneze monogramate «H. C.», dar şi în jurul întregii încăperi. Cosiţele împletite şi catifeaua-i prezentă Elenei, doamnei dintâi, sunt mai degrabă amprenta acesteia pentru frumos şi generozitate. Îşi ascunde firea plăpândă şi sfioasă sub masa de scris, unde-şi uitase parcă intenţionat mănuşile albe din piele şi binoclul mic pentru spectacol. Îi place însă şi lucrul de mână şi să-şi îngrijească trusele de înfrumuseţare. Are o slăbiciune pentru lemnul de trandafir, lemnul negru bătut cu sidef, tot la fel cum îi plac pietrele preţioase ce le-ascunde în coroană şi evantai. Mă serveşte din bomboniera de cristal de Boemia şi mă-ndulceste îndelung. Întorc mâna spre tabloul lui Theodor Aman ce i-a înnobilat portretul sub semnătura lui, însă nu-l pot atinge. Îmi amintesc brusc de vorbele lui Iorga şi le reformulez propriu, în gând: nici o soţie nu i-ar fi păstrat soţului o extraordinară devoţiune, după exil, şi nici o soţie nu a tăcut, a îngăduit şi iertat slăbiciuni cum a făcut-o ea, 30 căci era “singura ce avea acest drept deplin”.

OPINII Vlăstar de tron românesc, întorc timpul dedicat umilei mele călcări de prag, prin cuvinte împietrite de amintiri. Las în urmă lumina şi cobor spre expresionismul pământos şi universal, Iosif Iser. Încă e în încăpere mirosul tăios, gros, ascuţit de trabuc dar şi mirosul de pictură proaspătă încă virgină-n gând, a exoticului “Peisaj din Spania”. Un “Peisaj Blacic”, îmi curmă intiţierea în genialitatea marelui interpret, cu multiplu sens, însă cu o rapiditate marcantă mă acaparează “Două tătăroaice” şi “Doi turci într-o cafenea”. Temele dobrogene, coloristice şi expresive, primesc echilibru şi monumentalitate prin lumina, maturitate şi deschidere către nudism. M-a luat de mână şi m-a făcut ba “Femeie pe gânduri”-misterioasă, ba “Cadână în verde”-senzuală, ba “Nud şezând”-expresivă şi m-a lăsat să fiu “Balerină” în final. Nu de altă însă, în dans, toate stările de mai sus reprezentate de a lui mână, căpăta dublu sens. Mi-a şoptit înainte să-mi dăruiască, că fiică a oraşului meu, un “Peisaj din Muscel”, câteva din gândurile sale: “Pictura e o suferinţa îndârjita prin care fulgeră bucurii nebănuite. E îndoială deznadajduita, e cea mai sfântă dintre dureri si cea mai deplină dintre bucurii.” De asta data, m-am simţit vie, întregită, plină de vibraţii, scăldată-n lumina. Susţin a lui suferinţa prin arlechinii săi şi constat că opera sa ori îţi place ori îţi displace, vorba lui Minulescu. M-am trezind deodată, urcând spre zăbrele de lumina forjate-n sânge de artă şi, m-am (i)luminat. Am trecut înapoi prin coridorul de marmură, roşu şi, uşa lasă un zgomot aspru şi mulţumitor în urma mea. A-nceput să plouă. “Natura moartă cu liliac” a lui Aman înfloreşte istovită, firul metalic al mantiei Elenei cele dintâi ia locul soarelui şi străluceşte printre lacrimi de cer, iar în urmă râde frenetic “Arlechinada” lui Iser. Zâmbesc. Iar am fost in Rai. Fotografii: ”Femeie pictând (Ana)”, şi ”Proclamarea unirii (votul de la 24 ianuarie 1859)” realizate de dl. Mihail Ipate - Muzeul Naţional Cotroceni.

Ioana Niţică MA în Psihologie

OPINII Feminitate aristocratică. Expoziţiile „Elena Cuza, Prima Doamnă a României”, Muzeul Naţional Cotroceni ( 8 martie - 31 mai 2011) şi „Mon Boudoir” (19 februarie – 19 mai), Muzeul Naţional Peleş

În prima parte a anului 2011, Muzeul Naţional Peleş şi Muzeul Naţional Cotroceni ne-au propus o incursiune în viaţa cotidiană a două dintre cele mai importante figuri feminine ale României moderne. Prima, născută în Moldova, descendentă a familiilor aristocratice Rosetti şi Sturdza, a trăit în secolul al XIX-lea şi s-a remarcat din umbră ca Înaltă Doamnă - soţia domnitorului Alexandrul Ioan Cuza. A doua, de descendenţă regală străină, a dominat prima jumătate a secolului al XX-lea, întâi ca prinţesă a României şi apoi ca regină – soţia lui Ferdinand I, al doilea rege al României. Ambele au fost martore a două momente cruciale din istoria statului modern român: Elena Cuza a asistat la Prima Unire sau Unirea Mică, din 1859, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească, pe când regina Maria a surprins epoca de glorie a României Mari, după Unirea din 1918.

Tabloul Doamna Elena Cuza, de Theodor Aman, 1863; Casetă din lemn de trandafir, emailată, cu obiecte de toaletă, atribuită doamnei Elena Cuza, Muzeul Unirii, Iaşi; Mantie a doamnei Elena Cuza, mătase, garnisită cu broderie din fir metalic, Muzeul Unirii, Iaşi

OPINII Personalităţile celor două Prime Doamne ale României au fost, în schimb, total opuse. Elenei Cuza, o fire timidă, retrasă, neîncrezătoare în forţele proprii şi neadaptată la cerinţele vieţii mondene a vremii, îi plăceau simplitatea şi liniştea. S-a remarcat pentru spiritul ei de sacrificiu, atât în viaţa personală (în ciuda numeroaselor aventuri ale soţului său şi îndemnurilor repetate ale familiei să nu mai rămână alături de el, aceasta nu a renunţat la îndatoririle de soţie, chiar după moartea lui Cuza), cât şi în cea publică, investind multă energie în opere caritabile. Această a doua preocupare i-a marcat o mare parte din existenţă, ea înfiinţând, în 1862, Azilul Elena Doamna, faptă cu ecou în societatea românească a vremii şi printre primele de o astfel de anvergură din spaţiul românesc.

Copia unei rochii purtată de doamna Elena Cuza, după moartea lui Al. I. Cuza, Muzeul Unirii, Iaşi

În cuprinsul expoziţiei din Palatul Cotroceni (fostă reşedinţă a domnitorului şi Înaltei Doamne, după cea din Iaşi) surprindem servicii de ceai, veselă, obiecte de uz personal, scrisori, documente, piese de mobilier stil Napoleon III, costume, majoritatea inscripţionate cu monograma Elenei Cuza („E.C.” sau „H.C.”) sau a soţului său (mai ales sabia de paradă a domnitorului), uneori cu stema Principatelor Române şi comandate în ateliere străine (Franţa, Anglia). De asemenea, nu lipsesc fotografii sau litografii cu cei doi soţi (cele mai importante fiind gravurile lui Carol Popp de Szathmari) şi nici tablouri – „Doamna Elena Cuza” de Theodor Aman (1863). Exponatele provin, în general, din colecţiile Muzeul Naţional Cotroceni , Muzeului Naţional de Istorie a României, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Unirii din Iaşi, Muzeul Naţional Peleş sau Muzeul de Istorie din Galaţi.

OPINII

Secretaire, lemn furniruit, pictură pe fundal auriu, vernis Martin, Stil Napoleon III, Muzeul Naţional Cotroceni

Regina Maria, spre deosebire de rezervata Elena Cuza, avea o personalitate expansivă, dublată de o frumuseţe şi inteligenţă aparte. De data aceasta, figura masculină sobră a lui Ferdinand (în contrast cu Alexandru Ioan Cuza, un spirit sociabil, ambiţios şi curtenitor), era eclipsată de forţa prezenţei reginei Maria. Casele domneşti de la Cotroceni au fost prima lor reşedinţă, urmând ca pe timp de vară să fie Castelul Peleş, Castelul Bran şi vila de la Balcic (unde Maria s-a retras în anii ‚30). Regina a decorat aceste locuinţe cu fervoare, alegând elemente în stil Art Nouveau (ea fiind o mare admiratoare şi susţinătoare a acestui curent), bizantine şi din arta tradiţională românească.

Toaleta din Dormitorul reginei Maria, Castel Pelişor

OPINII

O trăsătură comună cu Elena Cuza este sensibilitatea şi dorinţa de a se implica în acte caritabile. S-ar putea spune că regina Maria a jucat rolul domnitorului Cuza în ceea ce priveşte pasiunile extraconjugale: nu puţine sunt atribuirile unei iubiri secrete pentru Barbu Ştirbei. Preocupările ei culturale şi artistice nu au rămas neignorate în societatea românească a vremii, dar nici cele politice (a apărat interesele politice ale României la Paris, în timpul Conferinţei de Pace, după Primul Război Mondial); notabil este că Elisabeta, înaintaşa Mariei, nu s-a implicat în viaţa politică. Iubirea pentru frumos şi eleganţă, însă, va fi cea care o va face memorabilă atât în România, cât şi în Europa. Expoziţia de la Muzeul Naţional Peleş este a treia din seria „Cochetărie feminină”, fiind precedată de o expoziţie inedită de evantaie (pe care regina Elisabeta şi Maria le promovaseră în moda vremii) şi una de dantele (Maria învăţase în copilărie tehnicile broderiei şi ale dantelei), realizată în colaborare cu Adina Nanu, istoric de artă specializat pe istoria costumului. Piesele expuse în „Mon Boudoir. Cochetărie feminină III” includ obiecte de toaletă, servicii, farduri, bijuterii, piese de mobilier din mărcile Emil Gallé, Josef Hoffmann , Gustave Keller, Louis Comfort Tiffany, Sarreguemines, Villeroy & Boch, Stoke-on-Trent Minton ş.a. .

Preocupările reginei vizau aspectul vestimentar (toaletele şi bijuteriile erau comandate la case de modă faimoase), dar şi parfumurile. Casa de parfumerie Houbigant din Paris (renumită pentru clientela sa regală – Maria Antoaneta, Napoleon, Victoria a Marii Britanii, ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei) era preferata ei încă de când era principesă britanică. Cunoscut este şi faptul că regina a fost imaginea parfumurilor Quelques Fleurs şi Mon Boudoir (parfumuri aflate şi în expoziţie). Regina Maria a fost, într-adevăr, o reprezentantă tipică a perioadei La Belle Epoque şi, deci, o figură a feminităţii plină de delicateţe, care s-a exprimat cu generozitate în viaţa mondenă. Nu a ocolit, însă, nici domeniul artelor frumoase. Iubea pictura – crinii albi şi simbolul personal al crucii gamate cu colţuri apar frecvent în picturile sale, muzica – George Enescu ţinea frecvent concerte în castelul de la Sinaia, literatura – crea în spatele pseudonimului Carmen Sylva. Iată ce scrie în Povestea vieţii mele: „Viaţa mea a fost intensă şi plină, experienţele mele diverse şi cu siguranţă deloc serbede, chiar dacă lumina şi umbra s-au jucat mereu cu ea. A fost viaţa unei femei care n-a uitat niciodată că era femeie.” 36

OPINII În ultimii ani, interesul pentru marile figuri feminine care au marcat istoria românilor a crescut vertiginos. Sunt elaborate dicţionare biografice şi cărţi care edifică prezenţa femeilor în contextul marilor decizii ale istoriei. Aceste femei preferă să acţioneze discret, din spatele scenei, cum ar fi Elena Cuza, sau, înzestrate cu curaj şi farmec, au puterea să se manifeste independent şi deschis, ajungând la prestigiul pe care l-a atins regina Maria a României. Fotografii: Cristina Niculae.

Cristina Niculae

studentă anul I Istoria Artei, Universitatea Bucureşti

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Gol, dezgolit, dezvelit, vid.

Până de curând am considerat că sunt făcută pentru a experimenta în viitoarea mea carieră de psiholog. Mă atrăgeau extraordinar de mult experimentele psihologice pe care le puteam crea şi dezvolta în cadrul laboratorului de experimentală din facultate. Continuă să mă atragă însă nu atât de mult de când am descoperit că într-adevăr psihologia este mai degrabă acea ştiinţă făcută pentru a manipula omenirea. Studiază întradevăr psihicul uman şi comportamentul însă mai mult decât atât îl exploatează şi îl aduce pe omul devenit cobai în stadiul de disperare, în stadiul în care nu mai are nimic de arătat căci este total dezvelit. Mereu vor mai exista mici detalii care să rămână misterioase, în orice domeniu, da’ păi în acela al studiului psihicului şi comportamentului uman. Însă nu putem să nu ajungem la un moment dat la inevitabila concluzie că atât psihologia, cât şi arta într-o anumită măsură, sunt forme de tortură. În psihologie este vorba de tortura psihică a celui care este în rolul cobaiului, psihologul fiind numai pe postul de om de ştiinţă care trebuie să se lupte să rămână obiectiv, indiferent la posibilele exagerări ale experimentului în cauză, iar în artă, e vorba de tortură atât psihică dar mai ales fizică a artistului, care lucrează până nu mai poate, căci în ochii unui artist munca lui niciodată nu va atinge pragul cel mai de sus al perfecţiunii. Am văzut de curând un film extrem interesant, atât în sine, cât şi pentru societatea în care trăim actualmente, societate în care deja nu mai poţi alege dacă să fii sau nu cobai, dacă să fii sau nu artist, cumva rolurile sunt deja stabilite, dinainte ca tu să poţi spune dacă îţi convine, dacă te descurci, astfel tortura fiind de 5 ori mai mare şi drumul parcurs de la neputiinta până la înţelegere de 10 ori mai plin de goluri pe care trebuie să fii capabil să le umpli .

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID Filmul se numeşte «Das Experiment”, este un film german în regia lui Oliver Hirschbiegel, film făcut după prea bine cunoscutul experiment din 1971 de la Universitatea Stanford, din California. Experimentul se numeşte “Stanford Prison Experiment” şi a fost conceput şi realizat de către psihologul Philip Zimbardo. Experimentul presupunea împărţirea studenţilor în mod aleator în două grupuri: prizonieri şi gardieni într-o închisoare fictive ce se dorea a simula comportamentul uman într-o situaţie foarte dificilă. Informandu-ne despre ceea ce a implicat experimentul, dar şi filmul (în care nu este vorba despre studenţi ci despre oameni din diverse clase sociale), realizăm cum oameni perfect normali, fără vreo problemă psihică, se întorc unul împotriva celuilalt, în echipă întâi, în căutarea autorităţii şi supunerii. Experimentul ne face să vedem cum umilinţa şi sinceritatea duse la extrem pot duce şi ele la situaţii înfiorătoare.

Am rămas profund impresionată de faptul că în ciuda situaţiei devastatoare la care se ajunsese (viol, bătăi, umilirea prin dezbrăcarea şi lovirea celor în postura de prizonieri, şi chiar crimă), profesorii şi psihologii care concepuseră experimentul nu au intervenit absolut deloc, lăsând lucrurile să scape de sub control. Am rămas şocată de cum filmul face ceea ce nu s-a întâmplat în realitate, arată crimele şi ororile la care pot ajunge oamenii torturaţi psihic sperând să scape. În fond, libertatea de exprimare, libertatea în orice ipostază ar fi ea nu înseamnă dezbrăcarea totală în faţa celorlalţi. Înseamnă tocmai alegerea, posibilitatea de a spune tu când şi cum se poate petrece această dezvelire, această împărtăşire a intimităţii gandurilor... Dacă gândim puţin mai în amănunt filmul şi apoi ne gândim mai bine la ceea ce ne oferă realitatea actual, descoperim că nu există prea multe diferenţe şi că din păcate suntem matori la transformarea lumii într-un adevărat vid. E greu să ne depăşim condiţia de simpli supravieţuitori şi să începem să luptăm pentru apărarea drepturilor noastre, dar probabil că nu degeaba se pune atât de mult accentul pe împărţirea oamenilor în grupuri mai mici sau mai mari. Trebuie doar să fim capabili să interpretăm corect şi să acţionăm în consecinţă.

Dana - Cristiana Agent

studentă în anul II la Facultatea de Psihologie, Universitatea Bucureşti Sursă imagini: http://marele-ecran.blogspot.com/2009/09/das-experiment-2001.html

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Vidul în artă, arta în vid Căutarea începe în vid. Departe de idei ce s-ar putea concretiza în artă, trăim disperarea aşteptării unei flăcări, unui fir de inspiraţie. Creaţia se naşte odată ce am părăsit vidul – survine astfel o schimbare a dimensiunii în care ne aflăm şi implicit, o schimbare a noastră. Prin artă, ne propunem să umplem toate golurile asupra cărora ideea noastră se înalţă, de fiecare dată cu o materie unică – atunci când materia folosită piere sub forţa unor factori externi, suntem nevoiţi să acceptăm existenţa unui spaţiu golit. Unul dintre exemplele cele mai sugestive este cazul Victoriei din Samotrace, sculptată în secolul al II-lea î.Hr. Și conservată la Luvru, unde se înalţă falnic la capătul unor scări, pregătind intrarea în scenă a Giocondei. Zeiţa înaripată a victoriei, o statuie fără egal, a fost descoperită în secolul al XIX-lea – în stare fragmentară, lipsită de braţe şi cap. O operă de artă incompletă, am spune. Totuşi, a existat cândva materie şi acolo unde văzul nu mai identifică nimic, în afara unui contur intuitiv pierdut în vid. Cunoscută pe plan mondial şi nu doar în lumea elenistică, ea reprezintă obiectul primelor opriri la Luvru. Revenind în contemporaneitate, regăsim printre altele numele lui Joop Frohwein, alături de nişte tablouri ce poartă titluri interesante. În ”Step by Step”, trupul dezgolit al unui tânăr porneşte pe un drum suspendat ce se pierde în depărtări, căutându-şi poate originile, sau starea de puritate în care a cunoscut lumea. În ”The Quest”, un trup aproape identic, dar privit dintr-o perspectivă opusă, induce aceeaşi stare de meditaţie şi de aşteptare revelatorie. Libertatea sugerată de goliciunea lui se traduce prin zborul păsării, reprezentat în acelaşi tablou. Departe de a fi scandaloase, tablourile lui inspiră linişte şi contopire cu universul, mai ales prin nuanţele omniprezente de bleu. La polul opus, o reacţie total neobişnuită declanşată de un tablou este surprinsă de Oscar Wilde în ”The Picture of Dorian Gray”. ”He went in quietly, locking the door behind him, as was his custom, and dragged the purple hanging from the portrait. A cry of pain and indignation broke from him”. Contactul vizual cu un portret ţinut mult timp ascuns privirii declanşează disperarea personajului, anunţând moartea. De altfel, portretul este elementul central al romanului, cel care dictează realitatea, iar pentru Dorian Gray, realitatea este insuportabilă. Gestul lui ar aminti, într-un alt context, momentul inaugurării unui monument, debutul unei noi perioade în artă; în romanul lui Oscar Wilde, el sugerează sfârşitul. Pentru artă însă, sfârşitul este de neconceput. Născută din vid, îşi propune o existenţă eternă – chiar şi atunci când ea nu mai există ca materie. Considerate drept ”entartete Kunst”, numeroase opere de artă au fost distruse în timpul nazismului – însă acest lucru nu le-a interzis să rămână în memoria colectivă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă tabloul lui George Grosz ”Deutschland, ein Wintermärchen”, al cărui original a dispărut de zeci de ani, dar care continuă să provoace reacţii. Lipsa materiei denumeşte vidul – dar memoria, în special cea vizuală, demonstrează existenţa artei dincolo de limitele materiale.

Andreea Giorgiana Nicolae anul II licenţă, Facultatea de Limbi străine, Filologie franceză – germană, Universitatea Bucureşti

Fotografie: Andreea Giorgiana Nicolae.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Un nud îmbracat Despre greutatea nudului în economia artei s-a scris foarte mult, ajutat de ilustraţii sau nu. Cu siguranţă nudul corpului omenesc a fascinat din cele mai vechi timpuri, a împins către revelaţii medicale ori filosofice, a desluşit înţelesuri şi a oferit noi perspective. Frumos-ul a trecut de la siluete pline la cele slabe şi invers, a parcurs ere în care părul oferea desăvârşire estetică şi ere în care acesta altera conţinutul estestic. Dar indiferent de lentila prin care goliciunea trupului a fost privită, întodeauna aceasta a existat ca propulsie artistică Uneori mi s-a părut că nu pot vedea nudul din cauza faptului că este prea dezbrăcat. Bunăoară David al lui Michelangelo mi s-a părut mereu în primul rând a fi biblicul David, fiul lui Isai, cel care l-a ucis cu praştia pe Goliat şi abia apoi un nud perfect conturat în toate detaliile sale. Apoi statuia Aforditei mereu mi s-a părut o tragică femeie lipsită de braţe şi abia la urmă o zeiţă în bustul gol. Mă preocupa mereu ipostaza invalidă a Aforditei decât frumuseţea unor sâni iar goliciunea ei trecea mereu aproape nevăzută. În alt registru artistic, nudurile lui Theodor Pallady mă stânjeneau nu prin lipsa veşmintelor ci prin senzaţia că sunt surprinse în momente în care sunt singure, nevăzute de nimeni, victima unui voayeur. Goliciunea surprinsă este întodeauna mai intensă decât cea oferită. Ba uneori aceste nuduri surprinse îmi par mai dezbracate decât cele care se lasă privite. Alteori nudul apare acolo unde veşmintele sunt evidente. Apare ca urmare a unui exerciţiu cognitiv, fie datorat unei excitaţii sexuale fie unui puternic sentiment de ură ori teamă, căutând umilirea obiectului ori punerea sa într-o lumină vulnerabilă. Am găsit aceste nuduri mai interesante şi mai frivole decât nudurile evidente, fie ele surprinse ori nu. Oare aş fi reuşit să privesc un nud de-al lui Lenin gândindu-mă la iluminarea pe care acesta a adus-o civilizaţiilor şi nu la cât de penibil este cu chelie şi mustaţă şi gol-puşcă? Nu ştiu acest răspuns, însă îmi este clar că am reuşit să îl văd pe Lenin gol chiar atunci când toate evidenţele voiau să scoată în faţă iluminarea pe care acesta a adus-o civilizaţiilor. Pe 21 septembrie 1960, în faţa Casei Scânteii din Bucureşti este dezvelită statuia marelui Vladimir Ilici Lenin, la 90 de ani fără o zi de la naşterea acestuia. Statuia, făurită din mână sculptorului Boris Caragea, fusese în planul autorităţilor de la Bucureşti încă din perioada construcţiei Casei Scânteii, între 1952 şi 1957. Simbolul de neîntinat al Uniunii Sovietice a scrutat zarea din nordul capitalei vreme de aproape 30 de ani. Cele trei decenii petrecute sub atenta privire a lui Lenin s-au terminat într-o zi de martie a anului 1990 cand o macara galbenă a luat cadavrul comunismului şi l-a făcut nevăzut, transformând Casa Scântei în Casa Presei Libere. Cu pieptul ţeapăn, înfoiat, cu privirea îndreptată uşor înspre est, cu mâna dreaptă prinsă între vestă şi pardesiu şi cu basca socialistă mototolită în mâna stângă. Acesta era Lenin, un trup rece care oglindea triumful Uniunii Sovietice şi eliberarea Europei de sub jugul fascist. Cu toate că statuia lui Lenin era reprezentarea muncitorului de rând în care se oglindeau toate calităţile unui strajnic tovarăş, abia după 1990 acest monument a căpătat sens. 30 de ani au fost irosiţi pe un piedestal fără pic de înţeles pentru ca iarba grasă de la Mogoşoaia să ajungă să lumineze imaginea acestui colos de bronz şi să-l scoată din golul care l-a învăluit odată cu toate florile aduse la picioare sau toate manifestaţiile pline de evlavie ale tineretului comunist. Răstignită în iarbă, cu faţa la pământ, statuia lui Lenin este acum în momentul ei de glorie. Acum abia reprezintă cel mai bine factura interioară a poporului pe care l-a condus moral pe vremea când era pe piedestal. Înainte se privea spre Lenin cu o ură tacită, legată în sforile fricii, blestemată să tacă şi să proslăvească în loc să scuipe. Astăzi, cine mai ajunge să privească spre Lenin, o face cu milă. Mândria tovărăşiei a ajuns hazna pentru porumbei, subiect de compoziţie în arta fotografică, uneori loc de pelerinaj pentru cei pentru care perioada comunistă este o eră diafană, ruptă din coşmarurile părinţilor şi nu în ultimul rând un obiect important pentru hoţii de fier vechi care au încercat deseori să îi taie braţele şi să le facă nevăzute.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID Nu cred că am văzut niciodată o statuie mai goală decât cea a lui Lenin pe vremea când trona în faţa Casei Scânteii. Deseori simţeam că privesc un nud, chiar dacă îl îmbrăcau florile de sus până jos, chiar dacă drapeluri fluturau mândre la tâmpla sa. Lenin era dezbrăcat pentru mine şi nimic pe lumea asta nu l-ar fi putut vreodată îmbrăca. În ce să îmbrăci un trup care radiază foame şi frică? În ce să îmbraci un trup mort pe care tovarăşii îl foloseau drept justificare pentru toate crimele lor greu de cuprins cu raţiunea? Cum să vezi acel palton pe Lenin când el era umbra rece a acelor oameni care mergeau robotic la uzine şi care năşteau copii pentru materna iluzie comunistă? Uneori goliciunea lui Lenin îmi părea bolnavă. Îl vedeam drept un bătrân pe care îl bântuiau sufletele acelor români executaţi în munţi ori în canale pentru că au îndrăznit să înfrunte regimul. Îl vedeam precum o halcă de carne ce stă să se strice atârnată acolo sus şi pe care nimeni nu îndrăzneşte să o înlăture deşi era evident că începea să putrezească şi să miroasă cumplit. Deşi era imobil şi rece, Lenin a fost întodeauna dezvelit şi crud. Corbii minţii mele trăgeau din hoitul său cald cu pasiune, sfâşiindu-l în mii de bucăţi şi ajungând cu ciocul până aproape de oase. Ghearele lor ascuţite îi înţepau umerii pârliţi de soarele ce bătea tocmai de la Moscova iar toţi parcă abia aşteptau să ajungă la ochii a căror lumină o voiau stinsă pentru totdeauna. Dar cu tot belşugul unui cuget nu se putea stăpânii foamea unui popor. Stau şi mă gândesc, oare Lenin ar mai fi trăit 30 de ani dacă toţi l-ar fi văzut atât de gol? Ba merg şi mai departe. Oare ar mai fi trăit Republica Populară Română şi mai apoi Republica Socialistă România atât de mult cu un lider spiritual din care corbii se înfruptau în voie? Odată ce l-am văzut trântit în iarbă, pentru mine Lenin n-a mai fost dezbrăcat. Brusc, hainele i-au îmbrăcat trupul iar corbii şi-au retras ciocurile murdare de sânge şi au zburat spre cer. După 30 de ani de ruşine, Lenin devenise doar demn de milă. Căutam ca după atât gol şi nimic, să găsesc totuşi o urmă de respect. O sobrietate în faţa colapsului, cel puţin o jenă în faţa morţilor despre care ni se spune să fie numai de bine. Dar n-am găsit nici jena mortuară, nici respectul. În schimb am văzut istoria tolănită în iarbă iar dacă simţeam nevoia să stau ceva mai drept în faţa lui Lenin era datorită faptului că acel trup de bronz era acum mumia unor vremuri amare petrecute într-o colivie, era cicatricea unei tăieturi în care se condensa toată tinereţea unor generaţii de oameni născuţi decreţei, crescuţi tovarăşi şi care astăzi au ajuns nişte simpli domni.

Andrei Constantin Brams

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Calea cea mai scurtă de la gol la vid. Et ne nos inducas in tentationem De regulă, dimineaţa la prima oră, ca să mă pun pe picioare, ascult City FM – un post de muzică rock. Uneori, însă, din cauză că şterg casetofonul de praf, postul se schimbă de la sine. Şi de fiecare dată, ca prin farmec, se opreşte la Sport Total. Unde nişte voci groase, academice profeţesc, proclamă şi dezbat problematica fotbalului contemporan. Gen: „maseurul de la F.C. Otopeni a declarat că tibia lui Goreaţă poate fi recuperată în timp util înaintea confruntării de maximă importanţă cu Jiul Petroşani”. Aşa o fi, îmi zic, pătruns până la piele de tonul prezidenţial ce trage alarma din difuzoare. Şi mi se pare normal: cu cât ai de transmis un mesaj mai flenduros, cu atât se cuvine să te iei mai tare în serios, ca să te ia şi alţii la rândul lor. În fond, asemănarea dintre un academician şi un comentator sportiv e maximă. Ambele categorii duhnesc a seriozitate. Ceea ce nu se explică în cazul academicianului, care, în baza activităţii lui, şi-ar putea permite autoironie şi surâs relativizant. Cu atât mai jalnică este morga, cu ea cât se suprapune unor preocupări întradevăr serioase. Axiomă: lipsa de umor la un intelectual este păcat de moarte! De exemplu, Freud se lua atât de tare în serios, încât în Autobiografia lui lansează o enormitate: după ce s-a logodit cu cea care avea să-i devină soţie, a stat patru ani departe de ea, răstimp în care a bombardat-o cu scrisori de dragoste înflăcărate. După doi ani, s-a decis să facă un drum s-o vadă. Zice el mai apoi în Autobiografie: dacă n-ar fi fost vizita cu pricina, cu siguranţă ar fi devenit faimos mai devreme. Chiar şi aşa, nu-i reproşează nimic partenerei sale. Deh, ce să spună şi el... Vidul poetic şi cel filosofic Tot foarte în serios s-au luat şi poeţii englezi care au participat la primul război mondial. Dintre ei, cei mai faimoşi sunt William Owen, Siegfried Sassoon şi Isaac Rosenberg. Ultimul dintre ei, deşi evreu şi măcinat de tuberculoză, se înrolează voluntar şi sfârşeşte într-o luptă corp la corp cu un soldat inamic. Fapt este că poezia supravieţuitorilor evoluează destul de repede de la entuziasm belicos la dezamăgire şi sarcasm. Înainte de a lua ceva în serios trebuie să cunoaştem acel ceva din mai multe unghiuri, pentru că puţine lucruri pe lumea noastră tridimensională, deci limitată, sunt ceea ce par a fi. De unde şi încercarea disperată a filosofilor, atât de ridiculizaţi în veacul pozitivist şi în cel tehnologic-consumist, de a aproxima lucrul-însine. Dar pentru că vorbim de seriosul academic, îmi aduc aminte cât de depreciată era literatura pe cînd eram student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Cu foarte puţine excepţii, profesorii de aici o considerau o futilitate. Când studiam romane, se făcea abstracţie de formă, avându-se în vedere numai conţinutul. După ce am părăsit facultatea respectivă, ca urmare a unui conflict cu Gheorghe Vlăduţescu legat de categoriile aristotelice, şi a trebuit să returnez bursa pe doi ani de zile, am putut rămâne fidel crezului meu estetic conform căruia Dumnezeu a creat lumea cu mult stil, iar stâlpii de susţinere ai stilului sunt ironia şi flexibilitatea mentală, acceptarea unor soluţionări diverse. Revin acum, în plină bătrâneţe tinerească, şi afirm că nu contează ce spunem-facem, ci cum spunem-facem. Pentru că detaşarea înseamnă aristocraţie şi, până la urmă, obiectivitate. În acest sens funcţionează preceptul latin nil admirari! Şi mai 44

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

ales a se evita admiraţia de sine însuşi. Ce folos că ne-am umplut capul cu învăţătură dacă ea nu se reflectă plăcut în comportamentul nostru? Să nu uităm şi de iniţierea adevăraţilor asceţi yoghini, care trebuie să-şi „depolueze” mintea de orice cunoaştere lumească pentru a fi capabili să se deschidă înspre transcendent. Săptămâni în şir aceştia meditează într-o cameră fără tavan, expusă cerului liber, şi încetul cu încetul îşi curăţă mintea de cunoaştere, rămânând numai cu structurile cerebrale edificate de cunoaştere. Vidul cu morgă Morga academică, politicianistă ş.a.m.d. reflectă înţepenire, fanatism, obtuzitate. De exemplu, un cercetător ca Max Müller lua atât de în serios lingvistica, încât se hazarda în concluzii de genul: mitul ar fi o „maladie a limbajului”, o „insuficienţă” depăşită prin personificare şi metaforă. Blocaţi în aceeaşi părere simplistă rămăseseră şi unii dintre profesorii mei de la Filosofie, după care metafora era un semn de slăbiciune a gândirii, o incapacitate de a te exprima cartezian, clar şi distinct. Incapabili să facă distincţia între metafora tocită, paştizată, şi cea înnoitoare, uimitoare prin asocierea de elemente disparate, ei condamnau, de fapt, artisticul. Ceea ce nu-i făcea deloc mai limpezi în exprimarea gândirii proprii, ci mai degrabă cursurile lor aduceau cu „un temps de demoiselle: ni pluie, ni vent, ni soleil”. Puteai la fel de bine să asculţi primele 5 minute ale expozeului vreunuia dintre ei, după care să-ţi introduci căştile în urechi ca să asculţi o muzică bună, apoi le scoteai cu 5 minunte înainte de sfârşit şi auzeai aceleaşi chestii enunţate în minutele de deschidere. Dacă de la politicieni, sportivi şi afacerişti rareori se poate aştepta o relativizare inteligentă, cu intenţii euristice, expectaţiile sunt mari când vine vorba de intelectuali. Expectaţille mele, căci ale lui Allen Ginsberg nu: „Businessmen are serious. Movie/producers are serious. Everybody’s serious, but me” (America). Şi totuşi, intelectualii ştiu foarte bine că lumea este clădită ca un joc-test care nu e menit să dureze. Cronos se joacă: creează şi anulează prin ingurgitare. Cronos e hămesit, „sfânt trup şi hrană sieşi” (Ion Barbu). Atunci, de ce luăm lumea în serios până la a fi seci, răi, automatizaţi şi predictibili? Ceea ce ne ţine departe atât de continentul tragicului, cât şi de cele ale comicului. Căci înclin să-i dau dreptate lui Jean-Marie Domenach: „Există <<comicuri>> de tot felul şi de toate nuanţele; nu există decât un tragic” (Întoarcerea tragicului). Aşadar, ne putem face de râs într-o mie de feluri. Propriu-zis, ne mişcăm între trei variante: putem fi tragici, cu umor, sau comic-ridicoli. Cum tragicul ne-a cam părăsit pentru că nu mai suntem capabili să-l observăm, cel mai adesea ne facem de râs prin seriozitatea noastră plină de importanţă, pusă în slujba unor fleacuri. Ce minunat ar fi ca într-o bună dimineaţă, după ce am dereglat iar posturile radioului ştergând praful, să cad pe Sport Total şi să-l aud, ca prin minune, pe John Berryman, dezbătând lejer despre epistemologia pierderii. Căci numai el şi mai ales el ar avea dreptul să vorbească la radio despre fotbal ca şi cum şi-ar recita faimosul The Ball Poem: ”What is the boy now, who has lost his ball,/What, what is he to do? I saw it go/Merrily bouncing, down the street, and then/Merrily over—there it is in the water!/No use to say ‘O there are other balls’:/An ultimate shaking grief fixes the boy/As he stands rigid, trembling, staring down/All his young days into the harbour where/His ball went. I would not intrude on him,/A dime, another ball, is worthless. Now/He senses first responsibility/In a world of possessions. People will take 45

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

balls,/Balls will be lost always, little boy,/And no one buys a ball back. Money is external./ He is learning, well behind his desperate eyes,/The epistemology of loss, how to stand up/ knowing what every man must one day know/And most know many days, how to stand up/ And gradually light returns to the street/A whistle blows, the ball is out of sight,/Soon part of me will explore the deep and dark/Floor of the harbour. I am everywhere,/I suffer and move, my mind and my heart move/With all that move me, under the water/Or whistling, I am not a little boyâ&#x20AC;?.

Felix Nicolau

prozator, critic literar

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

ARTISTUL - ŞI...: ”INFERNUL SUNT (mereu...) CEILALŢI”!

...De la Zoil încoace (...ba, probabil, şi în peşterile de la Altamira, va fi existând vreun „peşterit” fără har şi „iute la pizmă”, care i-a dat cu bâta-n cap...Artistului Autentic, celui care, visător, abia trezit din somnul neguros şi fără...blană pe el, zugrăvea cai sălbatici şi mamuţi, pe pereţii „igrasioşi” ai peşterii, uitând până şi să-şi păzească spatele...), au existat, există şi vor exista indivizi lipsiţi de talent, care-s nervoso-invidiosoveninoşi, pe cei cărora (...li se pare lor, pentru că adevărul e altul: pe Artist nu-l mai ia nimeni în seamă, demult...decât, eventual, ca să-l aresteze, când calcă dincolo de zebră, sau când huiduie Guvernul...) li se oferă prea multă atenţie şi...”zgâială”, din partea...publicului („peşterit” sau...”despeşterit”!). ...Dacă Arta, Literatura – s-ar măsura în „câte şuruburi pe oră face, la strung, Cutare”...măcar ar exista „argumentul”, „partea fier-oasă” (vorba lui Marin Preda!), pe masă! Dar aşa...fără masă şi fără „parte”...: Harul (pentru că vine de la Dumnezeu, iar nu de la... benzinărie!) nu se numără şi nu se cântăreşte, cu cântar omenesc: doar îngerii, peste veac, vor da seamă Lui Dumnezeu, despre cât de buni sau răi au devenit oamenii, citind (sau, mai probabil, ...necitind!) scrierile lui Cutare...!

...Poate că, azi, să mai fie şi altceva: inversându-se scara valorilor de Duh, există două posibilităţi:

1-ori, un neavenit, oportunist din cale-afară, enervează până la...inervare, pe cei care-i ştiu...”biografia” şi „geografia”-traseul prin/pe care a ajuns, din ober-chelner sau măcelar-şef, prin „datul din coate” şi „făcutul din pleoapă”, din buzunar şi din...TIR! – „mare sculă cu basculă”, Orfeul din Curtea Blocului... ...Ce-i drept, dacă ar exista mai multă atitudine creştinească, cel cu Har ar lăsa să cearnă timpul şi Duhul Lui Dumnezeu, din sufletul de oameni şi din lume...şi s-ar vedea, peste o mie-două de ani, ce s-a ales, de „înfigăreţ” ...Dar, cum omul nu trăieşte cu mileniul, ci (cel mult!) cu deceniul, eu zic că asanarea (cât mai rapidă şi fermă!) a „spaţiului de Duh”, dintr-o ţară/dintr-un Neam, de „ciocoii condeiului” - trebuie să se facă energic şi fără prea multe fasoane şi temenele! Din păcate, la acest capitol, criticii (nu doar în România!) sunt extrem de deficitari, rămânând datori vânduţi, „publicului” cititor...! 2-...Sau, invers: neavenitul, văzând că trece timpul şi el, încă, nu i-a bătut la puncte pe Shakespeare, Goethe şi Eminescu, laolaltă! - se burzuluieşte, măi frate! Păi, cum adică! El dă bani cu împrumut (sau...nu!) pe la şefii de filiale USR, dă de băut „confraţilor” (fie că n-a intrat, încă, în vreo ligă sau uniune, fie că a intrat deja, dar vrea şi „Premiul Cel Mai Tare Din Parcare”!) ...face „gălăgia de cuviinţă”! ...Şi, de obicei, dacă este suficient de OBRAZNIC (iar şefii USR suficient de corupţi şi slabi de înger ...şi SUNT! - , sau au făcut prostia să tot amâne înscrierea în PDL, precum a făcut descurcăreaţa „lichea literoasă”! - ...în aşa hal ajunşi, încât să se uite, şefii cu pricina, cu teamă, la orice poliţai, pe lângă care trec...) – respectivul „păturică” al Culturii Româneşti...”mănâncă praznicul”! ...Ar mai fi încă o variantă...a treia! Unii scriitori se mai dau şi...”loviţi” - sperând că, autovictimizânduse, le va creşte „cota la bursa Valorii”...şi li se va da mai multă...”ţâţă”, decât celor discreţi!!! Nicio speranţă... - ...dar, iarăşi, mult, mult prea mult penibil! ...Vorba ceea: „Mult penibil, puţină Artă!” ...Dar, în privinţa răspunsului la întrebările noastre, diurne şi nocturne, privind cauza...”dihoniilor profesional-artistice” , sunt şi destule ...”imponderabile”... Se zice (eu n-am fost de faţă!) despre un scriitor român, bine cunoscut mie (vorbesc de morţi, aşa că nu dau 47

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID nume!) - că, atunci când a intrat în casa unui confrate proaspăt „trecut la cele veşnice” (şi care, până atunci, tare îl mai „încurcase”, prin celebritate...”superioară”!) şi a văzut, pe o măsuţă, fotografia răposatului (şi concurentului!) întru Parnas... - ar fi rupt fotografia „concurenţei”, vorbind cu imaginea (tot mai micşorată, prin îmbucătăţelire...) a celui „dus la îngeri”: „Gata! De azi, EU îs primul!” ...Nu degeaba zic mulţi filosofi că spiţa umană se trage, integral, din Cain („sămânţa Cain”, îi zice Eminescu!) - ...iar eu adaug, de multe ori, exasperat de zarva infernală din lumea „orfeilor”, că Scriitorul Contemporan (Artistul, în genere) are ascendenţă nu în maimuţă, nu în Adam Protogonos...ci pe undeva, prin Borneo...printre canibali...!

prof. dr. Adrian Botez

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Între Paradis şi păcat - Nudul (schiţa unui poem)

Ştim, încă din primele pagini ale Genezei, că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea lui, că l-a făcut gol, adică fără haine, împăcat cu sine şi cu luxuria paradiziacă şi, mai ales, că l-a făcut incapabil să perceapă acel tip de alteritate în măsură să-i ofenseze intimitatea şi să-i impună vreo normă de convieţuire, fie şi de convieţuire cu el însuşi. Singura interdicţie era aceea care privea fructul, fructul oprit, fructul cunoaşterii. Încălcarea acestui embargo pomicol, dacă îi putem spune aşa, a însemnat, înainte de toate, înainte de cearta divină, inainte de izgonire, înainte de dramatica aruncare în istorie, a însemnat, aşadar, marea sancţiune a nudităţii, înţelegerea ei ca o culpă constitutivă. Şi iată cum lucrurile încep să se clarifice de la sine; Dumnezeu ne-a programat goi pentru eternitate, iar istoria ne-a îmbrăcat. Material suficient pentru ca un mare iubitor al clasicismului, l-am numit pe George Călinescu, să exclame că nudul este etern şi anistoric, în vreme ce costumul datează sau că nuditatea este măreaţă şi ingenuă, pe cînd alterarea ei cu o singură piesă vestimentară aduce totul în vulgaritate. Şi pentru că tot veni vorba de clasicism, este notoriu că orice variantă a acestuia, fie ea grecească, romană, din spaţiul Renaşterii sau din acela, nostalgic şi întârziat, al neoclasicismului, are drept reper al stabilităţii absolute, al împăcării cu lumea şi al armoniei cu universul, al coabitării cu eternitatea şi al victoriei cu duratele mici, tocmai nudul. Nudul ca formă paradigmatică, deplină, a umanului, aceea în care se revarsă infinit mai multă contemplaţie edenică, fie ea şi abstractă prin gradul înalt de generalizare, decât substanţă tranzitorie culeasă de pe la ospeţele orgiastice sau de prin lupanarele istoriei mărunte. Cu alte cuvinte, atunci când aspiraţiile omenirii au fost îndreptate mai curând către Grădina Raiului şi către marea milă a Creatorului, omul s-a înfăţişat gol, armonios şi strălucitor asemenea chipului şi înfăţişării Întîiului său Model, pe cînd în momentele încărcate de realism şi pline de acea vitalitate irepresibilă a gregarităţii de toate felurile, în care mersul la notar sau la fisc era mai important decît privirea spre cer, omul s-a prezentat îmbrăcat cu multă grijă şi, de bună seamă, foarte atent la detaliile care nu i-ar fi putut scăpa nici celui mai prost dintre croitori. Dacă timpii istorici, aceia care definesc vectorii mari şi identifică stilistic epocile creatoare, se comportă asemenea unui organism enorm, dar, totuşi, unitar, şi artistul singuratic, cel care oglindeşte în propria-i fiinţă, mai mult sau mai puţin fidel, specia însăşi, are tainice năzuinţe de a recupera măcar o fărîmă din starea edenică a primilor oameni. Si atunci visează în faţa şevaletului făpturi sincretice, pe jumătate pământene, pe jumătate eterne şi celeste, ipostaziate, de cele mai multe ori, în misterioase nuduri feminine. Indiferent cum se raportează în particular un pictor sau altul la nud ca temă de atelier, în absolutul viziuinii sale tainele goliciunii dumnezeieşti se insinuează şi mişcă asemenea misticului nimica din celebra formulare a lui Caragiale.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Fie că este straniu până în pragul suprarealităţii, fie că se naşte frust din materia cromatică, asemenea lui Adam din pământ sau a Evei din cunoscutul material osteologic, fie că se înalţă arhitectural din pete, într-o delicată perspectivă postcubistă, fie că ipostaziază extazul, în care frisonul divin şi anticamera orgasmului se împletesc inextricabil, fie că amestecă, printr-o alchimie ciudată, în imaginea unei tulburătoare Lolite avant la letre, imanenţa alcovului şi transcendenţa angelică, fie că trăieşte ireal, ca o suprafaţă aproape abstractă, în aşteptarea privirii fecundatoare, fie că provoacă nemijlocit, combinând savant impertinenţa cu sfiala, fie că sugerează austeritatea formei şi transparenţa materiei, într-o stilistică palladiano-postbizantină, fie că este desenat aproximativ şi mecanic, doar cu o singură mînă, de preferinţă stânga, pentru că dreapta este ocupată, Nudul reprezintă, imperturbabil, o temă copleşitoare pentru artistul din toate timpurile, dar şi o indecizie, de multe ori dramatică, între tentaţia înaltă a Paradisului şi chemarea grea, profundă şi irezistibilă, a păcatului. În această ecuaţie simplă, Paradisul este fiorul creativităţii, iar păcatul o biată expresie a neputinţei.

Pavel Şuşară

critic, istoric de artă

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

“Marcel Duchamp a facut de toate în afara de video. El a cladit o uşă mare de intrare şi o uşită mică de ieşire. Aceasta uşiţă este arta video. Prin ea putem noi ieşi din Duchamp.” Nam June Paik, 1975

Corpul în arta video Arta video este un tip de artă care se bazează pe imagini în mişcare şi cuprinde date video şi/ sau audio. (Nu ar trebui să fie confundată cu toate acestea, cu televiziunea sau cu cinema-ul experimental). Arta video a intrat în existenţă în cursul anilor 1960 şi 1970, este încă practicată pe scară largă şi a dat naştere la utilizarea instalaţiilor video. Din anii 1980 si 1990 arta video nu se mai multumeşte doar cu caracteristicile tehnice ale imaginii , ea işi gaseste acum locul langa fotografie şi cinema. În 1969 prima expoziţie de artă video se intitulează “TV as a Creative Medium” , iar primul Festival internaţional de artă video s-a numit “Art video confruntation 74”. Arta video apare în dublul contex al experimentelor întreprinse pe de o parte în SUA de artişti ca Robert Rauschenberg, Cage, Cunningham, David Tudor etc şi, pe de alta parte, în Germania, în jurul grupului Fluxus, care va reuni energiile artistice europene şi nord-americane. Mişcarea se situează la confluenţa dintre arte (pictură, muzică, dans, performance, etc). Aşadar, arta video este marcată la începuturile ei de o bogaţie de influenţe eterogene. Spiritul care patronează primele acţiuni ale pionierilor artei video Paik şi Vostell este foarte diferit de cel al viitoarelor instalaţii ale artei video din anii 1980-1990. El rămâne contestatar, apropiat de dada şi Marcel Duchamp . Istoria artei video este deci iniţial cea a opoziţiei sale la mediul televizual. Paik, “tatăl artei video” vinde tot ce are în 1963 pentru a cumpăra 13 televizoare şi prezintă 13 maniere de a extinde şi deforma imaginea. Televizoarele astfel “preparate” de Paik se fac ecoul pianelor “preparate” ale lui John Cage. Vostell în accelaşi an realizează primul lui de-colaj video. Realizează şi sculpturi, compuse din televizoare sparte, combinate cu diverse materiale ieşite din uz.Vostel anticipa oarecum apariţia artei video înca din 1958, când intoducea un televizor în Chambre noir, evocând masacrele de la Auschwitz şi Treblinka. Arta video la început se baza pe un principiu fundamental de deturnare. Se conturau două tendinţe: Paik se interesa de imagine, de modul televizual şi de prelucrarea “materiei videografice” şi Vostell care făcea apel la materii de aruncat sau reciclat, nu insista asupra derizoriului (dimensiune care apare şi la Paik), dar acţiona şi socio-politic , criticând radical societatea de consum. Istoria artei video se confunda cu cea a lui Nam June Paik. El fiind unul dintre principalii ei fondatori. Primul demers consta în a deforma şi a perturba cu un magnet pe care îl apropie de tubul catodic, imagini preluate din programele de televiziune. În 1963 face o demonstraţie publică la galeria Parnass din Wuppertal: acesta va fi actul de naştere oficial al artei video. Va fi primul artist care va folosi Portapack-ul (aparat de inregistrare portabil), la New York . 51

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID Va fi prezent la toate întrunirile Fluxus, unde va imbina tehnica video cu muzica şi performance-ul. Apoi se va dedica video sculpturii şi va realiza numeroase instalaţii. În TV Bra for Living Sculpture, 1969, integrează corpul uman într-o instalţtie video în care violoncelista Charlotte Moorman poartă pe corpul său un sutien virtual alcătuit din două mici monitoare. Ea cânta la un violoncel real, sau la unul alcătuit dintr-un montaj de monitoare TV, sau lungită pe un pat “televizual”, în TV Bed, 1972. Regăsim astfel principalele elemente ale artei video: utilizarea sculpturală a postului TV, performanceul care aduce în scena un personaj viu sau apariţia publicului pe ecranele ‘’violoncelului’’, recursul la muzică, deformarea imaginii în scopuri plastice, etc. Lucrări : Zen for TV, 1963, Tv Bra for Living sculpture, 1969, Global Groove, 1973, Video Budda, 1974, Moon is the Oldest Tv, 1976, Guadalcanal Requiem, 1976, Tv Aquarium, 1977, Merce by Merce, 1979, Bonjour monsieur Orwell, 1984, Beuys/ Voice, 1987, s.a.. Dan Graham a fost în anii ’70 unul dintre pionierii performance-ului şi al artei video. A acordat o importanţă tot mai mare felului în care publicul se poate insera în interiorul dispozitivului alcătuit de camera video în priză direct şi transmisie imediată a imaginii video. Va miza ca şi alţi artisti pe ecartul temporal. Işi va integra instalaţiile video în spaţiile publice şi arhitecturale, folosind geamuri, oglinzi neargintate, dispozitive care permit să vezi fără a fi văzut sau să te vezi cu un uşor decalaj temporal. De exemplu în 1976 realizează Video Piece for Showcase Windows în Shopping Arcade. Joseph Beuys este unul dintre cei mai mari artişti germani de dupa razboi, opera sa fiind remarcabilă. În anii 1960 este unul dintre principalii participanţi ai grupului Fluxus şi integrează în acea perioadă tehnica video în lucrările sale. Bruce Nauman începe în 1968 să realizeze performance-uri şi foarte curând descoperă mediul video, variază sistematic încadrările, se înregistrează văzut din spate, astfel încât corpul său pare a fi paralel cu solul etc. Construieşte dispozitive în interiorul cărora spectatorul devine o piesa-cheie. Nauman perturbă câmpul percepţiei privitorului prin faptul că acesta nu se poate vedea în ecran decât din spate. Se petrece astfel un fenomen de distorsiune între spaţiul real şi spaţiul virtual, ambele înscrise totuşi în aceeaşi temporalitate. Exemple de lucrări: Performance Corridor, 1968, Wall Floor Positions, 1968, Surveillance Piece, 1969-1970, Video Corridor for San Francisco, 1969-1970. În arta complexă a lui Bill Viola dominâ elemente precum: corpul prin obsesia gesturilor şi ritualurilor umane obişnuite: naştere, moarte, somn, mers, înot, respiraţie, etc, cele patru elemente: apă, aer, foc, pământ sunt omniprezente în opera sa, atenţia acordată texturii şi naturii materiale şi o intuiţie deosebita în ceea ce priveşte “instalaţia”. Reprezentarea luminii şi a căldurii, deformările pe care acestea le impun obiectelor constituie esenţialul în “A portret of Light and Heat” (1979), banda video despre mirajele deşertului Sahara. Regăsim in instalţtiile sale aceeaşi fragmentare şi diluare a unei imagini video, apărând ca un mediu fluid şi apos care duce imaginea până la limitele exploziei şi ale dispariţiei. În “The Crossing” (1996), apa şi focul înaintează şi se amestecă pe măsură ce apare şi se precizează silueta unui bărbat care fuge. În “The Messenger” (1996), imaginea corpului unui barbat gol inotând pe fundul apei este proiectată pe un ecran în mijlocul catedralei din Durham, Anglia. Pentru “The Veiling (1995), Bill Viola a instalat o serie de ecrane translucide, pe care imaginea se refractă şi se diluează, iar 2 proiectoare, situate de o parte şi de alta a ecranelor, trimit imaginile şi umbrele 52

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID diluate ale corpurilor unui barbat şi ale unei femei ale căror siluete se întâlnesc şi separă în mijlocul ecranelor. Instalatia video “Heaven and Earth”(1992), este dedicata mamei lui Viola, căreia acesta îi filmase sfarşitul şi unuia dintre fiii sai născut cu 9 luni mai târziu. Două monitoare video alb-negru fără carcasă, faţa în faţă, ca doua becuri luminoase, pe ecranul de sus, imaginea în prim plan a unei bătrane pe moarte, pe ecranul de jos, chipul unui copil născut de cateva zile. Sticla fiecarui ecran reflectă în plus imaginea celuilalt ecran. Astfel sfârşitul se împleteşte cu începutul vieţii. Vito Acconci este reprezentativ pentru acei artişti care vor folosi camera video pentru a retranscrie şi a eterniza performance-urile efemere. Arta video joacă astfel rolul unui mediu de natură narcisistă sau conceptuală înregistrând acte simple, aproape banale. A. proiecteaza atitutdinile şi gesturile sale repetitive(se aşează, se culcă, Bande Video, 1971). Vito Acconci va face din dispozitivul video un instrument de comunicare cu spectatorul. I se adresează, il ocărăşte, adoptă şi el poziţia de privitor, fixând spectatorul drept în ochi. Corpul este în centrul dispozitivului: corpul lui Acconci, manifestându-se pe scenă în diferite chipuri, dar şi corpul spectatorului, care se trezeşte prins într-un fel de joc de oglindă sau de ecou. Arta are “ o valoare de întrebuinţare” iar corpul uman este mediul ei privilegiat. Temele tratate de el sunt: identitate, sexualitate, poziţia spectatorului faţă de noile media, făcând astfel din camera şi monitorul video un fel de proteză corporală indispensabilă. Alte instalaţii şi performance-uri: Air Time, 1973, The Object of It All, 1977, Head Capsule for Mind and Body), 1984, etc.

Bill Viola - Messenger

Bill Viola - Emergence,

Bill Viola - Incarnation

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID Jean-Christophe Averty inventează colajul electronic. Îi omagiază pe Melies, regele trucajului cinematografic şi pe Roussel, născocitorul unei maşini de pictat automate. Tematica principală a lui Gary Hill se axează pe imagine şi limbaj : corpul este locul de inscripţie materială a limbajului. Hill crează corespondenţe plastice şi sonore. În Elveţia, Pipilotti Rist abordează problema identităţii feminine prin corp: imagini senzuale, generatoare de vise şi de potentialitaţi ale corpului feminin: dulceaţa, erotism, senzualitate, dorinţe, voluptate a apei şi a culorii albastre, angoase şi dureri. Marina Abramović este născută în Belgrad şi trăieşte în Amsterdam. A lucrat vreme îndelungată cu Ulay, un artist de origine germană, cu care a calatorit în jurul lumii, ceea ce le-a furnizat material pentru Continental Video Series, realizând o lucrare video inspirată de fiecare continent. Fiecărei benzi, şi implicit fiecărui continent îi corespunde o casetă secretă. Aceste continente reinventate sunt în număr de 12. Abramović foloseşte tehnica video în cadrul performance-urile sale precum Cleaning the Miror III în 1995, în instalaţii ca Becoming Visible, 1993, ceea ce ii permite şi să amprenteze în noile lucrări memoria performance-urilor mai vechi. Acţiunile şi performance-urile Marinei Abramović sunt deseori violente. Ele aduc în scenă corpul viu sau mort, ca în Cleaning the Miror I în 1995, instalaţie în centrul căreia cinci monitoare video transmit gesturile artistului care spală şi piaptană îndelung un schelet uman. Abramović şi-a folosit propriul corp pentru a-şi testa limitele corporale şi mentale. Joan Jonas este născută în 1936 şi trăieşte la New York. Oglinda stă la baza căutarilor sale, “atât ca procedeu de alterare a spaţiului, cât şi de reflectare a publicului şi de încorporare a lui”. Jonas foloseşte tehnica video din 1972. În Left side, right side, folosirea unei oglinzi îi permite să creeze un sistem de ruptură în centru imaginii şi să interogheze dubla identitate “geamănă” a unui corp sau a unui chip, distribuite de o parte sau de alta a unei linii mediane. Alte lucrări ale sale: Organic Honey’s Visual Telepathy,1972, Glass Puzzle, 1974, May Windows, 1976, Double Lunar dogs, 1984, s.a.. Arta video feministă este reprezentată puternic şi de Ulricke Rosenbach (Germania) care realizează numeroase performance-uri video în care se pune în scenă pe ea şi propriul corp ca în ” Reflectionen uber die Geburt der Venus” 1976, în care insistă pe frângerile şi colajul corporal impuse figurii feminine, care răsare din cochilia ei. Născută în Japonia şi trăind la New York, Shigeko Kubota deturnează opera lui Marcel Duchamp în numeroase instalaţii, încastrând monitoarele sale şi imaginile unui corp de femeie în treptele unei scări în Nude descending a Staircase, 1975 sau recreând fereastra lui Monsieur Marcel în Meta-Marcel: Window snow (Duchampiana), 1976. Televizorul poate fi astfel vidat, redus la propria carcasă şi poate furniza cadrul sau fereastra unui mic teatru. Ea marturisea: “călătoresc tot timpul cu Portapack-ul meu în spate, ca o femeie vietnameză cu bebeluşul ei…Portapack-ul şi cu mine străbatem toată Europa, ajungem în ţinuturile tribului Navajo şi în Japonia, fără un bărbat care să ne însoţească”(1978). Nicole Croiset şi Nil Yalter (Franta) în acţiunea “Les Ritueles”(1980) intervin fiecare în spaţiul personal dar primesc şi imaginea captată din spaţiul celălalt, producându-se astfel şi un schimb permanent între două tipuri de ritualuri masculine şi feminine, războinice sau legate de maternitate. Femeile au insistat mult pe rolul corpului. Mona Hatoum (n. Liban, trăieşte la Londra) multiplică acţiunile şi performance-urile sale ( Strange Bodies, 1994) şi se raportează la elemente autobiografice (Measures

Marina Abramovic - Luminosity

Marina Abramovic - Otra

Marina Abramovic- Moma-2010

Marina Abramovic - Impoderabilia

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID. of distances, 1988, pune în scenă chiar scrisorile mamei sale, care vorbesc despre război şi viata cotidiană). Zou Xiaohu( China ) - Beautifull Clouds(2001) confruntă imaginea artificială a corpului unui prunc cu norii şi ciupercile atomice ale razboiului şi catastrofelor, care apar ca nişte proiecţii în spatele bebeluşului. O parte importantă a artei feministe este militantă şi însoteşte luptele lor sociale şi politice, işi asumă şi reliefează problemele identitaţii feminine. În concluzie, dubla dezvoltare a tehnicii video şi a artei video a modificat considerabil, în ultimele decenii, câmpul artelor plastice. Fireşte, arta video a avut nevoie de timp pentru a fi recunoscută ca atare. Ea explodează astăzi, invadând galeriile, muzeele şi târgurile de artă contemporană, şi ne permite să întelegem retrospectiv cum a evoluat un întreg segment al artei anterioare. Mediul video a adus cu sine mişcarea, fluiditatea, precum şi o anume uşurinţă de manevrare, a permis artiştilor să se desprindă de multe inerţii si academisme şi au putut intra în contact cu evenimentele cele mai actuale, cele mai efemere. Video a constituit, aşadar o unealtă care permite exteriorizarea şi deschiderea lumii închise a artelor tradiţionale (pictură, sculptură, grafică). Video a dat un imbold extraordinar dezvoltării acţiunilor şi instalaţiilor. Printre artiştii români contemporani mentţonez pe Dan Acostioaei cu participări frecvente la expoziţii de grup internaţionale precum Transitland la Muzeul de artă Reina Sofia din Madrid (2010), Iluminări la Tate Modern (2008), Irreducible, Bronx Museum, New York & CCA Wattis Institute for Contemporary Arts, San Francisco (2007). Sebastian Moldovan este un artist video în plină afirmare. În 2010 participă la Haifa Biennale, Israel şi Dada East? la Musée des Beaux-Arts, Tourcoing, în 2008 la Bucharest Biennale 3 şi Zacheta National Gallery of Art, Varşovia, în 2007 la expoziţia Catching Passages, KulturFabrik, Luxembourg. Joanne Richardson este artist video, născută la Cluj. A emigrat în America şi este stabilită în prezent în Berlin. Lucrările sale au fost prezentate la Moscow Biennale, Istanbul Biennale, Quadrennial for Contemporary Art (Copenhagen), Transmediale (Berlin), Rotor (Graz), Center for Contemporary Art (Vilnius), Ludwig Museum (Budapesta). Mona Vătămanu şi Florin Tudor sunt un cuplu de artişti extrem de apreciaţi, care lucrează cu video şi instalaţie. În 2009 au avut expoziţiile personale Surplus Value la BAK, Utrecht şi All Power to the Imagination la Grafischess Kabinett, Vienna, în 2008 - Appointment with History la Lombard Freid Projects, New York şi participare la Pavilionul României la Bienala de la Veneţia. Alt artist video contemporan este Mircea Cantor, cu numeroase participări internaţionale. Opera sa urmează tradiţia lui Marcel Duchamp şi foloseşte readymade-ul. Cantor se exprimă prin video, dar si animaţie, sculptură, desen, pictură sau instalaţie . La Viena, în mai anul acesta, am avut ocazia să văd o retrospectivă a artei video cu nume importante: Andy Warhol, Nam June Paik, Yoko Ono, Bill Viola, Joseph Beuys, Cris Burden, Dan Graham, românul Ion Grigorescu şi alţi “grei” ai artei video. Expoziţia se numea Changing Channels, Art and Television 1963-1987 şi a avut loc la Muzeul Ludwig . Bibliografie: - Fride-Carrasat, Patricia şi Marcade Isabelle - Mişcări artistice în pictură, Rao, Bucureşti, 2004; - De Meredieu Florence, Arta şi Noile Tehnologii, Arta Video şi Arta Numerică, Rao, 2004 - Preda Sanc Marinela, Arta video-digitală, Bucureşti, Editura Coresi, 2005 - www.youtube.com ( Marina Abramovic, Bill Viola, etc) - Changing Channels, catalogul expoziţiei, Museum Moderne Kunst, Stiftung Ludwig Wien.

Corina Angela Raiciu

Universitatea Nţtională de Arte din Bucureşti 60 F.A.P., Secţia Pictură,Master an II

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

NEW ART IN THE SHELL OF THE PAST lector. dr. Maria ALEXE For many tourists as well as for a lot of scholars London is s place full of history traces, a fantastic city combining Victorian London of Dickensian time with Elizabethan city which emblematic image is the old Globe Theatre, rebuilt in the same shape as that of Shakespeare’s time, on the river bank. If you look for Shakespeare’s theatre it is almost impossible to miss Modern Tate, an industrial building of red bricks, former power station, the new temple of contemporary art. So close, yet so different the two landmarks are the image of new London, modern capital of 2011, a city which managed to put together the old and the new architecture in order to preserve its unique charm. Controversial or not London’s new face is a little bit surprising for those who haven’t visited it lately and are familiar with its artistic institutions as National Gallery, British Museum or London Tower. A landmark of new London’s architecture is its New City Hall, an n expression of postmodern architecture, a huge egg of glass built on a metal structure, leaning on the Thames banks, in order to suggest the original silhouette of the tower of Pisa. Ironically or suggesting a postmodern paradox the building is just across the old London Tower, after crossing the river on the Tower Bridge. Ten storied building; it is the house of London’s mayor and of the Great London Assembly houses a complex institution taking care of millions of citizens. The city Hall was designed by Foster and Partners, one of great Britain leading architects and gives coherence to a large space, again a contrast compared to old London City with its narrow dark streets.

Close to the new institution a modern amphitheater suggesting a snail Scoop, offers a generous multifunctional space for all kind of street art and theatrical representations. Art street seems to be very popular in modern London from stand-up comedies to graffiti and all kind of singers, city citizens as well as tourists are invited to express themselves. On the same river side the old Hey Market was turned into a multifunctional entertainment center, the whole space being organized around a modern sculpture, a clipper suggesting the old function of the space. Up to the 19th. century clippers full of tea and spices used to anchor here. The bronze installation is a beautiful kinetic sculpture combining old and modern way of artistic expression. The image is that of a ship, but it suggests a fantastic creature ready to fly, an animal of the deep sea or London’s love for fantasy. Opposite, on the right 61 bank of the river the old Fish Market mirrors in the river framed by new glass constructions.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Fish Market and new London architecture. One of the most surprising fact is the way in which new art entered in the structure of old architectural monuments and like a pearl in a shell gives to old buildings a special glamorous face. Inside the Tower of London, symbol of Englandâ&#x20AC;&#x2122;s Middle Age history one may notice n elegant and transparent fountain. A delicate cushion made of green glass stays on two circles of the same material. The guides register it as Tower Green. The inscription on the glass circles explain the symbolical value of this monument which was created in the memory of all those who were killed in The Tower, including Anne Boleyn and Catherine Howard the beautiful wives of Henry VIII and the sixteen aged Jane Gray. The colour of glass, the gentle sound of water as well as light which seems to cover the whole fountain- memorial designed by Brain Catling gives to visitors a feeling of peace and quiet, positive feelings induced by the memory of one of the cruel epoch of English history. Modern shape and modern materials manage with the severe Romanesque architecture of the White Tower as well as with the Gothic design of the nearby church windows. 62

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

It is quite strange to see that so far from Romanian space the symbol of the fountain is almost the same, that of purity and forgiveness, a bridge between the past and the future. In the same place, in the â&#x20AC;&#x2DC;90 there was a log, a substitution of the scaffolding used for public executions.

London is an old city, proud of its glorious past and ready to welcome the future. A city with great artistic life London changed it face since it entered in the new millennium. City of art and finance at the same time it preserved old buildings and moved graciously in functional buildings symbolizing its way of keeping 63 the track.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID On Victoria Road an old pub is framed by new office buildings One may argue that this image is grotesque and disrespectful. I consider that it shows an attitude, tolerant for new tendencies and proud of the old typical images. Memorial monuments have changed too. In the same park were The Marble Arch was built people can admire a new monument, a forest of Christian symbols in memory of the Australian and New Zeeland soldiers killed in the war. Modern London is dynamic and colourful, a city of young people riding the bike and ready to play as well as one of the most beautiful old city of the world, full of ancient traces. The mentioned new

Modern Memorial near Marble Arch architectural landmarks are just an invitation to discover a less known aspect of London, one of its multicultural faces.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Un gol care trebuie umplut: spaţiul virtual şi studiul peisajului cultural.

Cum golul devine plin în spaţiul virtual. (versiunea prezentului articol în limba engleză a apărut în cartea Visions of the Real. An architect’s approach on cultural landscape studies. Autor: Alexandru Calcatinge. Cartea a apărut în anul 2011 la editura LIT Verlag din Viena www.visionsofthereal.com ) Vom începe expunerea noastră amintind de heterotopia lui Foucault, sau acele altfel de spaţii, de care însă amintea şi Lefebvre. Ca urmare, pentru a înţelege termenul de heterotopie al lui Foucault, de foarte mare ajutor poate fi, aşa cum vom prezenta în continuare, viziunea lui Peter Johnson cu privire la spaţiile altfel. Fiindu-ne cunoscut textul original al lui Foucault, contribuţia lui Johnson este importantă în înţelegerea termenului de heterotopie, ca spaţii de opoziţie faţă de uzual. Totodată, prezintă modul în care Foucault evită a da exemple pentru termenul de heterotopie tocmai acele noţiuni care susţineau termenul de utopie, tocmai pentru a sublinia clar caracterul distinctiv al conceptului1. Totodată, sociologul Teresa Davis, de la Universitatea din Sydney, Australia, amintea de dorinţa lui Lefebvre de a include spaţiul (ca şi concept filosofic) în dimensiunea culturală2 a producţiei. Relaţionează în acest fel în articolul său termenii de “third space” şi de “heterotopia”. În analogie cu spaţiul heterotopic al copilului, care este totodată real dar şi imaginar, Teresa Davis conduce un studiu pe un grup virtual de foşti colegi de universitate, care după douăzeci de ani se regăsesc. Aceşti membri sunt din locaţii diferite, trăind pe continente diferite şi, deşi au acelaşi background cultural, au adoptat culturi diferite în locurile în care au ales să trăiască, ceea ce a făcut ca grupul nou creat să fie unul multicultural. Astfel, spaţiul virtual devine o heterotopie, fiind acel spaţiu care există (pentru fiecare individ al grupului spaţiul există prin terminalul de comandă al calculatorului său) dar totodată se află într-un spaţiu imaginat, în afara spaţiului considerat real (este vorba aici de interfaţa utilizatorului, în care se poartă conversaţiile, se transmit fişiere şi se face schimb de fotografii)3. Luând experimentul lui Teresa Davis ca prim exemplu în discuţia noastră referitoare la spaţiul virtual ca nou mod de existenţă a spaţiului social, ne vom continua argumentaţia prin analiza modului în care experienţa socială urbană se mută la nivel virtual. Nu putem astfel să nu ne amintim cum aproape în fiecare zi, computerul şi lumea virtuală sunt practic nelipsite, fără ele activitatea în viaţa contemporană fiind de neimaginat. Astfel, comunităţile locale se mută în lumea virtuală. Şi vorbind de comunitate trebuie să acceptăm rolul acesteia în definirea peisajului cultural. Iată cum, prin studiul peisajului cultural am ajuns şi la aspectul de heterotopie a acestuia, prin care suntem transferaţi unei lumi virtuale. Eric Gordon şi Gene Koo au elaborat un studiu cu referire la un program pilot care se desfăşoară în Boston, Statele Unite, în care comunităţile urbane sunt implicate în procesul de planificare urbană prin intermediul lumii virtuale, a tehnologiei4. Programul pilot intitulat Hub2 a fost iniţiat pentru a putea permite membrilor diferitelor comunităţi de a se implica activ în procesul de planificare urbană prin intermediul unui mediu virtual de tip MUVE (Multi User Virtual Environment) şi având ca platformă principală Second Life. Astfel, vocea comunităţii este altfel auzită şi direct implicată în proces. Cu alte cuvinte, comunitatea este direct implicată în dezvoltarea peisajului cultural

1 2 3 4

Johnson 2006, p. 81. Davis 2010, p. 662. Davis 2010, p. 666. Gordon 2008, pp. 204-221.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

prin accesarea lumii virtuale Second Life şi prin folosirea tehnologiilor avansate 3D5. Există şi alte dovezi ale utilizării mediului virtual în studiul urbanului. Astfel, Justin Hollander şi David Thomas vorbesc despre o planificare virtuală6. Într-un studiu de caz se arată cum Second Life a fost folosit ca şi mediu virtual pentru studenţii care utilizau cursurile de design7. Avantajul pe care mediul virtul l-a oferit în comparaţie cu modul uzual de a studia mediul urban a constat în uşurinţa cu care studenţii au putut vizualiza siturile propuse pentru proiect. Reacţiile negative asupra acestui studiu au fost în mare parte, după cum descriu autorii8, referitoare la modul în care mediul Second Life foloseşte tehnicile 3D de creaţie, care după cum afirmau studenţii, erau diferite faţă de programele cu care aceştia erau obişnuiţi9. Luând astfel în considerare ceea ce Yi-Fu Tuan afirma, că locul este un spaţiu trăit, şi poate fi exprimat la nivel afectiv şi mental datorită experienţelor trecute şi trăite de către individ10, la nivel comunitar, al grupurilor sociale, spaţiul are o altă semnificaţie. Acesta este un sistem, o sumă a tuturor spaţiilor indivizilor, trăite şi exprimate într-un mod propriu şi unic, care la nivel social au fost exprimate de către Eric Gordon ca fiind placeworlds11. Sunt acele spaţii care indiferent de semnificaţia lor pentru individ, la nivel comunitar au o altă semnificaţie, cumulativă, care defineşte un tip de limbaj comun, de decodare a înţelesului spaţiului respectiv, care sa îl facă accesibil întregului grup social. Scopul este de a creea o viziune comună asupra spaţiilor în care trăiesc, iar în ajutorul obţinerii acestui rezultat, mediul virtual a avut o foarte mare importanţă. În consecinţă, spaţiul virtual al Second Life a oferit subiecţilor un loc în care ideile legate de schimbarea şi adaptarea spaţiului urban să poată fii puse în practică12. Cu toţii stim ce este un joc pe calculator, ba mai mult, mulţi dintre noi, cei mai tineri, chiar am apucat să şi jucăm astfel de jocuri. Vom face acum, odată ajunşi la studiul spaţiului virtual, o analiză a flâneur-ului modern, cosmopolit, cel care odată cu evoluţia tehnologică şi-a schimbat tacticile precum şi locul de acţiune: spaţiul virtual. De aici concură şi dovada de evoluţie a flâneur-ului modern; spaţiul virtual nu mai este doar o transpunere în cyberspaţiu a spaţiului urban. Exploratorul virtual are şansa de a descoperi o serie de spaţii diverse, pe care cel al începutului de secol al XX-lea nu a avut şansa. Astfel, prin intermediul jocului pe calculator, fie el online (în reţea sau multi-user) sau single user, flâneur-ul contemporan descoperă locuri noi, oraşe virtuale noi, locaţii interesante (precum insule, trasee montane etc.) sau chiar spaţiul cosmic (prin intermediul jocurilor gen Star Wars Galaxies). Totodată au şansa de a juca jocuri în care scopul principal este de a gestiona şi conduce un oraş (gen Sim City) sau de a se ocupa de o întreagă familie precum în jocul Sims. Am ajuns în momentul în care, vrând nevrând, trebuie să acceptăm faptul că gameingul, tehnica jocului pe computer, a devenit o activitate importantă din viaţa multor tineri (ba chiar şi a unor persoane de vârstă mai înaintată) din ziua de azi. Astfel, angoasa produsă de spaţiul urban aflat în continuă schimbare, pericolele la care suntem expuşi în oraşul contemporan precum şi dorinţa multora de a evada din cotidian duce la o flanerie urbană virtuală13. Hoinarul de altădată străbate străzile unui oraş creat din 0 şi 1, simţurile îi sunt anulate aproape în întregime. Toate trăirile individului se petrec la nivel cognitiv, în imaginar, în timp ce îşi conduce avatarul (creat chiar de el după bunul său plac, care

5 6 7 8 9 10 11 12 13

Gordon 2008, p. 205. Hollander 2009, pp. 108-113. Hollander 2009, p. 109. Hollander 2009, p. 110. Hollander 2009, p. 110. Gordon 2008, p. 206. Gordon 2008, p. 206. Gordon 2008, p. 212. Simon 2006, p. 64.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

de multe ori întruchipează un personaj aproape perfect, care nu are nici o slăbiciune din cele ale individului real) pe străzile unui oraş necunoscut sau poate chiar unul creat de el însuşi. Bart Simon caracteriza pe acest flâneur virtual ca fiind asemănător cu cel descris de Baudelaire, transpus în era informaţională. Un tip de tocilar, cum este descris, un dependent de muncă dornic să evadeze din rutina sa şi să exploreze noi locaţii într-un mediu digital, virtual14. Se observă astfel, din practica vieţii de zi cu zi, cum evoluţia societăţii contemporane determină o distanţare a individului faţă de spaţiul urban, iar implicarea acestora este tot mai mică. Oraşul capitalist devine asemuit cu o junglă urbană, din care singura şansă de evadare pentru individ este lumea virtuală. Dar, pe de altă parte, tot acest spaţiu urban devine locul de experimentare a trăirilor din cyberspaţiu, când unii uită să facă distinţia dintre real şi virtual şi consideră spaţiul urban real ca fiind locul lor de acţiune similar cu cel virtual. Astfel, modul de înţelegere şi percepţie a spaţiului exterior, fie el urban sau nu, este influenţat de modul în care individul trăieşte acţiunile din cyberspaţiu. James Carrier transpune clar principalele probleme care survin astfel în înţelegerea spaţiului de către indivizi15, considerând că contribuţia semnificativă în acest sens o are Tim Ingold16. Cu referire la contribuţai acestuia, Carrier prezintă foarte clar modul în care oamenii se relaţionează la spaţiul exterior. Unii dintre ei se consideră centrali faţă de ceea ce se întâmplă, şi care văd lumea precum o sferă, iar cei care sunt distanţi şi neimplicaţi sunt cei care văd lumea precum un glob17. Iată cum, cei din a doua categorie, sunt tipul prefigurat al flâneur-ului de către Baudelaire şi Poe în operele sale. Tipul de om care este în acelaşi timp parte din mulţime, dar şi distant faţă de aceasta, cel care priveşte şi studiază din exterior, distant, mulţimea. Flâneur-ul contemporan este activ într-o lume în care realul se îmbină cu imaginarul. În lumea virtuală. În acest sens, experienţa cotidiană a acestuia se dublează cu o experienţă virtuală care îi deschide accesul la locaţii care altfel ar fi fost imposibil vizitat18, fiind astfel un ustensil în procesul de investigare şi cercetare a spaţiului.

diplom architect ALEXANDRU

CALCATINGE, M.Sc., PhD Candidate

Bibliografie Carrier 2003 – James CARRIER, Mind, Gaze and Engagement: Understanding the Environment, Journal of Material Culture, Volume 8 (5), 2003, pp. 5-23. Davis 2010 – Teresa DAVIS, Third Spaces or Heterotopias?, Sociology, volume 44 (4), 2010, pp. 661-677. Gordon 2008 – Eric GORDON et. al., Placeworlds: Using Virtual Worlds to Foster Civic Engagement, Space and Culture, volume 11, 2008, pp. 204-221. Harrison 2009 – Rodney HARRISON, Excavating Second Life: Cyber-Archaeologies, Heritage and Virtual Communities, Journal of Material Culture, Volume 14 , 2009, pp. 75-106. Hollander 2009 – Justin HOLLANDER et. al., Commentary: Virtual Planning: Second Life and the Online Studio, Journal of Planning Education and Research, 2009, pp. 108-113. Johson 2006 – Peter JOHNSON, Unravelling Foucault’s ‚different spaces’, History of the Human Sciences, Volume 9 (4), 2006, pp. 75-90. Simon 2006 – Bart SIMON, Beyond Cyberspatial Flaneurie. On the Analythic Potential of Living with Digital Games, Games and Culture, volume 1 (1), 2006, pp. 62-67.

14 15 16 Scoţia. 17 18

Simon 2006, pp. 62-63. Carrier 2003, pp. 5-23. Tim Ingold s-a născut în 1948 şi este profesor de antropologie la Universitatea Aberdeen din Carrier 2003, p. 6. Harrison 2009, p. 80.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Zidul… Poate pare o banalitate faptul că titlul acestui articol începe brusc cu denumirea unui element de contructie, dar pentru început vreau să menţionez faptul că, dacă stăm să ne gândim logic, acest ‘’zid” nu este un simplu element de contrucţie, ci el are o ‘’viaţă”, o întreagă istorie ce-i aprobă dreptul de a fi erou sau chiar să aibă un renume în arta. Pentru mulţi dintre noi acest ”zid” e un lucru obişnuit, gol, fără prea multe însemne, ceva care umple împrejurul nesemnificativ şi care nu prea este de folos omenirii. Este doar un zid executat doar din cărămizi, din pitră, din beton, aşezate unele peste altele, destinat să limiteze, să separe sau să izoleze un spaţiu. Amuzant este faptul că nici acest lucru nu mai este observat de către noi – oamenii, însă unii dintre noi am văzut şi sesizăm multele elemente, amintirile(istoria), energiile care aparţin acestui ‘’zid”. Pentru a evidenţia acest lucru şi a demonstra inversa banalităţii voi da câteva exemple de dezgolire a acestui erou. Pentru început pot spune că, de exemplu, în Arta deplasării\ mişcării sau Parkour-ul( sportul în care, prin antrenament, te dezvolţi şi fizic, cât şi psihic, care te ajută să te deplazezi dintr-un punct în altul, depăşind diferite obstacole, în cel mai scurt timp, fără să depui pea multă energie.) unul din cele mă importante obstacole este acest ‘’zid”, pe lângă alte elemente din mediul înconjurător. Pentru ei, traceurii(practicanţii de parkour), acest element de construcţie este necsar cum îi este necesară pensula, pictorului. În timpul deplasării traceurii întreţin o relaţie foarte apropiată cu acest obstacol, nu mai este ceva gol, vid, ci este o întrunire a tuturor energiilor, o combinaţie ‘’meticuloasă”cu atenţia, pentru o mai bună concentrare pe acţiunea pe care o desăvârşesc. Un alt exemplu destul de solid de” eroism” este cel al Marelui Zid Chinezesc, o istorie magnifică ce reprezintă o construcţie strategică de mii de kilometri lungime, cu rol de apărare. Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniţei imperiului chinez împotriva atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcţie imensă, fiind cea mai mare de pe glob, cu o lungime de 6350 metrii pătraţi, zidul principal având 2 400 km lungime. Zidul a fost construit după o structură secţionată pe vârste diferite, fiind contruit în secolul V i.Hr. Ideal pentru noi, oamenii, ar fi să observăm că fiecare zid are un caracter, fiecare zid are povestea lui, simbolul lui, precum ‘Zidul Berlinului”, el a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste şi a avut rol de separare, de barieră, între Berlinul Ocidental şi Republica Democrată Germană, timp de 28 de ani. Am enumerat aceste informaţii pe scurt pentru a demonstra că ‘’zidul” gol, fără imagini, fără poveste din viaţa noastră, are de fapt ceva de spus, este plin. Este un amalgam, ce trebuie redescoperit pe cont propiu. Poveştile celor trei ziduri sunt total diferite, un singur lucru îl au în comun: zidul, fiecare având povestea lui şi dacă mă gândesc mai bine şi noi, oamenii, putem fi compraţi cu acest ‘’zid’’ . În concluzie, tu ce poveste ai de spus?

Alexandra Putineanu

studentă în anul I la Facultatea de Teatru şi Film, secţia Scenografie Fotografii: Mădălina Ene

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

Despre arhitectură şi goluri Privind în ansamblu, o imagine aeriană a unei zone în care s-au produs numeroase demolări, sau în care există spaţii neamenajate, arată ca un puzzle din care lipsesc piese. Cu cât lipsesc mai multe piese, cu atât imaginea de ansamblu este mai neclară. Dacă piesele care înlocuiesc golurile fac parte dintr-o altă imagine, treptat, vom simţi nevoia să înlăturăm ceea ce a mai rămas din prima compoziţie, pentru a o completa pe cea de-a doua. Creierul uman are nevoie de continuitate, de armonie şi de unitate. Vi s-a întâmplat să treceţi de multe ori printr-o anumită zonă, unde cunoaşteţi fiecare casă, fiecare magazin, oameni şi rutine, iar, la un moment dat, când descoperiţi că ”s-a demolat o casă” să nu vă amintiţi cum era? Golul rămas, uneori, ne oferă detalii din interior, descoperim urme ale compartimentărilor, finisaje, obiecte. Agăţându-ne de acestea, ne imaginăm povestea din spatele faţadei şi rămânem cu gândul a ceea ce a fost. Alteori, rămâne doar un spaţiul liber. Deşi nu avem detalii prin intermediul cărora să conturăm istoria, rămâne ideea că ceva a fost acolo, că s-au petrecut nişte evenimente. Simţim ruptura contextului, o percepem ca atare. Sediul Poliţiei de pe Lascăr Catargiu, corespunde cerinţelor urbanistice din punct de vedere al înălţimii, aliniamentului, raportului plin-gol, dar, vizual, la ”bunul simţ”, clădirea nu pare să fie de acolo. Dacă demolăm această construcţie, cel mai probabil, ne vom aminti mult timp cum a arătat, pentru că am remarcat-o de atâtea ori, trecând pe acolo. Dar, vom simţi nevoia să ne imaginăm cum a funcţionat sediul poliţiei, sau vom răsufla uşuraţţi că nu mai e şi ne vom imagina cum putem construi ceva mai bun? Cunoaştem cu toţii povestea turnurilor gemene de la New York, poate cel mai mare gol din istoria Statelor Unite ale Americii. National September 11 Memorial & Museum este o dovadă a faptului că uneori, golurile au rostul lor: acela de a ne aminti ce a fost şi că, da, putem construi goluri, pline de conţinut. Biblioteca Naţională François-Mitterrand, cu cele patru turnuri care definesc un volum unitar este un alt exemplu de arhitectură a golului. De această dată, raţiunea este una de ordin estetic şi funcţional. În acest caz, avem percepţia unui volum masiv, când, în realitate ne aflăm în faţa unei compoziţii de siluete verticale. Modul în care funcţionează cartierele de birouri sunt un mare argument în favoarea mixităţii funcţionale. În timpul nopţii şi în weekend-uri, aceste spaţii sunt pustii, nefuncţionale, nesigure. Ele sunt animate în timpul săptămânii, în timpul programului de lucru, dar există o bună perioadă de timp când sunt goale. În acest caz, nu ne referim la forma, ci la funcţionalitate, dar suntem în continuare pe tărâmul arhitecturii. De această dată, avem forme în acord cu situl, dar nu avem continuitate în utilizare. De cealaltă parte, se situează cartierele dormitor.

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID Ce se întâmplă în cazul construcţiilor nelocuite, fie ele părăsite sau proaspăt date în folosinţă? Avem forme dar nu avem oameni. Despre ce fel de goliciune vorbim? Mediul urban sănătos implică, mai întâi de toate, un raport echilibrat între spaţiile construite şi oamenii care le locuiesc. Dacă oamenii evoluează, pentru echilibrul acestui raport, o consecinţă firească este adaptarea construcţiilor. Dinamica spaţiilor construite, în sine, nu este un fenomen patologic. De patologic ţin întrebări precum: de ce demolăm, de ce construim, ce construim şi mai ales CUM şi PENTRU CINE? Arh. Loredana Brumă masterand D. S. A. Architecture et Patrimoine - ENSA Paris – Belleville Fotografii realizate de Loredana Brumă la Paris.

PROIECT EXPOZIŢIONAL

În dialog cu oamenii şi spaţiile alternative din Bucureşti - comentariu la evenimentul “ Decor şi interpretare”-

I. Câte ceva despre ce ne-am propus

Evenimentul cultural “ Decor şi interpretare” s-a desfăşurat între 4 şi 30 aprilie 2011 la Biblioteca

Metropolitană din Bucureşti. Coordonat şi organizat de lect. univ. dr. Dorina Horătău, a avut ca scop promovarea şi încurajarea activităţii studenţilor de la Departamentul de Arte Textile şi Design Textil din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti .

Ne-am gândit un eveniment care să fie desfăşurat pe o perioada de timp mai amplă şi care să fie alcătuit

dintr-o expoziţie şi alte acţiuni punctuale care să întregească şi să activeze o propunere expoziţională.

Au fost prezentate lucrări ale studenţilor de la specializarile tapiseriecontexturi şi imprimeuri, realizate

în anii universitari 2010-2011 şi 2009-2010 sub îndrumarea lect. univ. dr. Dorina Horătău, asist. univ. drd. Iulia Toma şi asist. univ. drd. Alexandra Rusu. Studenţii participanţi: Corina Banciu, Nicoleta Bercaru, Alina Cherciu, Dan Liviu Constantin, Dana Filipoiu şi Sorina Şerban. Programul de desfăşurare al evenimentului:

II. Cum am gândit lucrurile de la început?

Am căutat în primul rând un spaţiu expoziţional gratuit, în centrul oraşului şi aproape de facultatea

noastră (ne-a fost mai uşor astfel şi cu transportul lucrărilor). Pe de altă parte, am observat şi am fost surprinşi plăcut de faptul că în incinta unei biblioteci, vizitatorii sunt mai interesaţi şi mai numeroşi decât într-o sală de expoziţii “ la şosea” din Bucureşti. Zi de zi elevi, studenţi, oameni de toate vârstele şi profesiile au drum aici pentru diverse trebuinţe: documentări, audiţii, cenacluri, conferinţe, sesiuni sau diverse alte întâlniri. Într-un asemenea loc, în fiecare zi se întâmplă câte ceva!

III. Ce a presupus organizarea unei expoziţii într-un spaţiu de biblioteca publică ?

Spaţiul interior care urma să primească lucrările studenţilor nu a fost unul convenţional conceput

pentru expoziţii, ci unul de fostă casă interbelică, cu parter şi etaj, scară interioară, holuri de primire la parter 74

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID şi etaj ce dau spre alte încăperi cu destinaţii precise. Un interior dominat la parter de uşi impunătoare din lemn de stejar natur, pardoseală din marmură, şemineu, pereţi şi tavane ornamentate cu stucatură. La etaj un hol larg, luminos, cu pereţi şi uşi albe, tavan şi pereţi cu stucatură mai puţin evidentă.

Am propus o ambientare diferită pentru cele două spaţii: holul de la parter a fost o variantă expoziţională

adaptată ideii de loc de primire/ office, apropiată de spiritul clasic al locului, iar holul de la etaj, din contră, mi-a permis o variantă de expunere “în bloc”, mai tranşantă şi mai aproape de spiritul contemporan. Pentru expoziţia organizată pe holul de la parter m-am gândit în primul rând la o continuare a ideii în care cultura, cărţile, imaginea sunt la ele acasa. O serie de 6 panouri decorative realizate într-o tehnică mixtă (pânză întinsă pe şasiu din lemn cu hârtie caşerată) şi un panou carton pentru tapiserie (0.60 x 1.20 m) care au ca subiecte studii desen după figură umană, integrate într-o suprafaţă compoziţională alcătuită din colaje şi imprimări serigrafice după interpretări stilistice ale ornamentelor sau decorului din marile curente ale artei: arta medievală (Romanic şi Gotic) şi Renaştere (teme / semestru I/ anul II) au propus un discurs vizual care valoriza dimensiunea şi calitatea locului prin alăturare de suprafeţe lucrate în tehnici şi moduri deosebite. Deoarece panourile /compoziţie ( 2.20 m x0.70m) au fost sprijinite chiar pe şevaletele de atelier pe care studenţii autori şi-au făcut studiile de desen, vizitatorii au avut posibilitatea de a se apropia la fel de mult ca aceştia, să observe toate detaliile expresiei personajelor integrate în decorul imprimat cu sita serigrafică sau desenat şi apoi colat pe alocuri. Toate amănuntele desenului, ornamentelor imprimate sau desenate, hârtia ruptă, imprimată sau colată, atenţia la toate detaliile suprafeţelor fac din aceste compoziţii cu trimiteri în istoria artelor un partener vizual de echilibru pentru finisajele clasice ale interiorului (lemnul de stejar, plăcile de marmură ale pardoselii, silueta şemineului, detaliile ornament ale stucaturii de pe pereţi şi tavan). A fost o încercare de integrare ca şi cum “totul ar fi fost de aici”, o “croire după spaţiul dat”, o intenţie de redecorare a locului cu un decor dat de o expoziţie tematică. Holul de la etaj al bibliotecii are ca fundal un capăt de perspectivă cu ferestre mari, ce permit luminii naturale să inunde spaţiul de expunere. Am gândit un ansamblu grupat pe două zone distincte desfăşurate de-a lungul celor doi pereţi laterali. Peretele din stânga a fost organizat ca un ansamblu de 1.80m. x 6.00m. alcătuit dintr-o serie de printuri sc. 1/1 cu fotografiile celor şase studenţi autori înfăşuraţi în materiale textile imprimate sau ţesute alături de creaţii unicat realizate în laboratoarele catedrei ce fac parte din colecţiile de imprimeuri sau ţesături destinate vestimentaţiei cu tema “Tradiţional si modern”.

O temă de anul I realizată în semestrul II a anului trecut, ce a avut ca punct de plecare o documentare/

interpretare realizată după piese de vestimentaţie şi artă populară românească din patrimoniul Muzeului Ţăranului Român.

Peretele din dreapta a fost compus dintr-o serie de fotografii/ printuri de 2.00m. x 0.50m cu ambientări

1. hol parter 1.jpg - (de la stânga spre dreapta imaginii)

2. hol parter 2. jpg - (de la stânga spre dreapta imaginii)

Studenţi autori an II arte textile şi design textil/ specializarea imprimeuri: Nicoleta Bercaru, Dan Liviu Constantin; Titlul lucrărilor: “Interpretare stilistică: Renaştere, Romanic”; Tehnica: mixtă; Dimensiuni: 0,70 m.x 2,20m, 2011; Foto: Dorina Horătău

Student autor an II arte textile şi design textil/ specializarea imprimeuri: Dana Filipoiu; Titlul lucrării: “Interpretare stilistică: Renaştere”; Tehnica: mixtă; Dimensiuni: 0,70 m.x 2,20m, 2011; Foto: Dorina Horătău

3. hol parter 3. jpg - (de la stânga spre dreapta imaginii) Studenţi autori an II arte textile şi design textil/ specializarea imprimeuri şi tapiseriecontexturi: Nicoleta Bercaru, Corina Banciu; Titlul lucrărilor: “Interpretare stilistică: Renaştere, Romanic” Tehnica: mixtă; Dimensiuni: 0,70 m.x 2,20m, 2011; Foto: Dorina Horătău

4. hol parter 3. jpg - (de la stânga spre dreapta imaginii) Studenţi autori an II arte textile şi design textil/ specializarea imprimeuri şi tapiseriecontexturi: Corina Banciu, Sorina Şerban, Alina Cherciu; Titlul lucrărilor: “Interpretare stilistică: Romanic, Gotic, Renaştere”; Tehnica: mixtă; Dimensiuni: 0,70 m.x 2,20m, 2011; Foto: Dorina Horătău 77

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

de spaţii interioare şi dintr-o parte a colecţiilor de imprimeuri unicat ce au ca destinaţie decorul de interior cu tema “Interpretare stilistică - Romanic, Gotic şi Renaştere”, o temă de anul II, semestrul I. Fotografiile printate au prezentat ambientări cu obiecte, mobilier şi imprimeuri de autor cu temele amintite, realizate într-o şedinta foto la showroomul Innova. Un exerciţiu în care studenţii au încercat poziţia de stilist pentru o revistă de specialitate, în care să fie capabili să coordoneze şi să realizeze producţia unui material pe o anumită temă dată: alegerea, dispunerea obiectelor şi a mobilierului într-un decor şi coordonarea unei şedinţe foto.

Ansamblul expoziţiei de la etaj a avut un impact vizual mai aproape de spiritul contemporan, deoarece

seria materialelor textile imprimate sau ţesute a fost prezentată “şi pe viu”, expusă ca atare, dar şi într-o postură/ imagine studiată care i-a pus în valoare potenţa estetică, dar şi destinaţia reală.

III.a. Câte ceva despre temele de specialitate de la arte textile şi design textil

Interpretarea stilistică a unor motive decorative din diferite perioade sau stiluri este o temă de

compoziţie care face parte din programa noastră de învăţămant, tocmai pentru ca studenţii de la specializările tapiserie/ contexturi şi imprimeuri să parcurgă o documentare teoretică, dar şi una practică cu desene, schiţe libere în culoare după albume şi cărţi din biblioteci sau după lucrări de patrimoniu expuse în muzee. Este un exerciţiu în care studenţii învaţă cum să extragă, cum să facă selecţia unui decor, cum să aleagă un element grafic, un motiv decorativ pentruca mai apoi să aibă capacitatea de a realiza şi a duce la bun sfârşit o colecţie sau o serie de proiecte unicat pentru un anumit tip de spaţiu interior, piesă de mobilier sau pentru vestimentaţie, în aşa fel încât aceasta să fie actuală şi să ţină pasul cu propunerile de decor şi design textil contemporan. Înafară de aceşti paşi, programul de studiu implică şi o altă serie de proiecte în care se pune problema coordonării; proiecte alternative gândite ca “parteneri de expresie” pentru un interior sau o ţinută vestimentară. Toate seriile de proiecte pentru colecţiile de vestimentaţie sau pentru decor de interior sunt realizate în culori cu număr limitat şi doar unul dintr-o serie de 5 sau 7 proiecte cu câte 2 sau 3 coordonări este transpus pe sita serigrafică pentru a putea fi imprimat sau pentru a fi ţesut mai apoi de studentul autor în laboratoarele catedrei.

5. hol etaj.jpg - perete dreapta. jpg- (de la stânga spre dreapta imaginii) Studenţi autori an II arte textile şi design textil/ specializarea imprimeuri şi tapiseriecontexturi: Sorina Şerban, Dana Filipoiu, Dan Liviu Constantin, Corina Banciu, Alina Cherciu, Nicoleta Bercaru; Titlul lucrărilor: “Interpretare stilistică: Romanic, Gotic, Renaştere”; Tehnica: printuri tipar pe hârtie mată şi material textil imprimat cu sita serigrafică; Dimensiuni: 0.50m.x 2.20m si 0.70 m.x 2.20m, 2011, Foto: Dorina Horătău

6. Hol etaj 1.jpg - perete stanga. jpg(de la dreapta spre stânga imaginii) Studenţi autori an II arte textile şi design textil/ specializarea imprimeuri şi tapiseriecontexturi: Dana Filipoiu, Corina Banciu, Sorina Şerban, Dana Filipoiu, Dan Liviu Constantin, Nicoleta Bercaru; Titlul lucrărilor: “Tradiţional şi modern”; Tehnica: printuri tipar pe hârtie mată, material textil imprimat cu sită serigrafică şi ţesătură în război manual; Dimensiuni: 0.50m.x 2.20m si 0.70 m.x 2.20m, 2010; Foto: Dorina Horătău

GOL. DEZGOLIT. DEZVELIT. VID

IV. Cuvânt de încheiere şi câteva concluzii

Am ieşit din spaţiul “sacrat” al facultăţii – ceeace e bine, şi am văzut că munca noastră interesează. Mai mult

chiar, place.

Am fost primiţi şi găzduiţi cu suflet de oameni de cultură care vor fi avut şi ei, ca şi noi, propriile nevoi şi

nelinişti - semn bun, semn că, la nevoie, ajutorul pe care l-am aşteptat era unul mai mult de inimă decât vreun notabil efort bancar. Lor şi tuturor celor care au fost alături de noi în această încercare de a readuce supleţea, joaca, liniştea caldă şi generozitatea între noi şi mai ales în ochii copiilor, le mulţumim.

Calde mulţumiri de asemenea celor care ne-au ajutat cu prietenie la nevoie: Şerban Cismărescu- Innova, Adela PârvuCasa şi gradina, Villa Design, Marius Georgescu- Net Print, Carmen Croitoru- Colegiul German” Goethe”, Studio FotoMircea Netea, Gabriel Ghizdavu.

lect. univ. dr.

Dorina Horătău

PROIECTE STUDENŢEŞTI

DeliSiSimo Materiale şi tehnici folosite: materiale nonconvenţionale manjabile: biscuiti, bezele, bomboane, pufuleti, ş.a. Anul în care a fost conceput şi executat: martie 2010 Mesajul: Conceptul proiectului experimental de creare a unui costum manjabil are ca punct de plecare caracteristicile specifice unei rozete gotice, o floare rotundă, stilizată, fiind alcătuită din obiecte comestibile. „DeliSiSimo” preia caracteristicile rozetei, a jocului de plin, gol şi transparent şi redă ideea de monumentalitate prin suprapunerea circulară, strat peste strat. Ţinuta se bazează pe libertatea creativă, mai întâi a fost realizată baza, o rochie cu un croi special dintr-un material transparent asemănător tulului, pe care mai apoi au fost inserate individual obiectele comestibile. Rozeta alcătuită din bomboane gumate aşezate armonios din punct de vedere cromatic şi compoziţional reprezintă laitmotivul ţinutei. Execuţia acesteia este una minuţioasă, implică timp şi răbdare. Plecând de la forma generată de rozetă, sunt aşezaţi circular rând pe rând biscuiţii, care datorită consistenţei rigide permit o prelucrarea relativ uşoară pe formele sinuase ale trupului feminin. Compoziţia per total este asimetrică, ritmică şi armonioasă, pune în valoare silueta feminină, iar materialitatea transmite o atitudine senzuală şi apetisantă. DeliSiSimo este o ţinută adresată unui public nonconformist, care „gustă” şi doreşte noutate, unicitate şi creativitate. Prezentarea sa se poate face atât printr-un spectacol performing, expoziţie de costum, workshop cât şi ca pe un obiect decorativ.

Delia Vasile

Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, Secţie: Strategii de Modă şi Costum, An: II Fotografii publicate cu acordul Deliei Vasile.

PROIECTE STUDENŢEŞTI

Interpretarea Visurilor Materiale şi tehnici folosite: Un aparat pe film, Canon AE1 Program, Film 35 mm Kodak, trepied. Tehnica folosită a fost cea de setare a aparatului pe modul de lucru manual.

Concept,mesaj şi anul executării.

1.Concept

Dorinţa oricărei fiinţe de natură umană este aceea de a-şi crea un univers propriu înconjurat de tot ce-i place, unde el este în măsură să fie regizorul, scenograful propriului univers. Pentru a realiza această dorinţă, omul are nevoie de o soluţie. Soluţia este simplă şi se află in fiecare din noi: se numeşte imaginaţie, iar tărâmul unde imaginaţia este mereu liberă poartă numele de vis. Tocmai curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre acest univers, necunoşterea unei lumi noi, ce se întâmplă cu subconştientul nostru, m-a determinat să citesc cartea scrisă de către Sigismund Freud „Interpretarea visurilor”. Citindu-l am descoperit faptul că visele nu sunt doar nişte simple vise rezultate în urma unei drame sau a unei amintiri, visele ţin de simboluri, simboluri ce ne leagă pe noi, oamenii unii de alţii. Freud afirmă că visele se împart în trei etape. Pe primul loc plasăm visele clare şi rezonabile care par împrumutate din viaţa de zi cu zi, aceste vise se produc adesea, sunt scurte şi nu surprind prin nimic. Pe locul secund avem grupa viselor rezonabile al căror sens, oricât de clar le-am visa, este confuz, prin fapul că nu are nici o legătură cu realitatea. A treia grupă cuprinde visele care sunt lipsite deopotrivă de sens şi claritate, sunt incoerente, obscure şi absurde. Artiştii din curentul suprarealist şi nu numai îşi foloseau foarte mult imaginaţia în propriile lucrări. Astfel, reuşeau să se supună la un studiu pe o periodă lungă de timp în care îşi lăsau subcoştienul să lucreze cu „ochii deschişi”. O lume a imaginarului înseamnă o lume fără inhibiţii ,o lume în care fiecare creator nu se mai asunde în spatele măştii de zi cu zi, ci se acceptă, ba mai mult, işi poate schimba personalitatea, îi este permis orice. Probabil tocmai această uşă deschisă spre tot ce însemnă joaca cu obiectele şi oamenii într-o lume ştiută numai de tine m-a determinat să realizez o serie de fotografii privind cele trei etape ale unui vis studiate de catre Freud. Proiectul reprezintă o interpretare a propriilor vise, bine alese, simbolurile sunt foarte des folosite, ex.: uşa, calul, pomul, etc. Fiind conştintă de catalogarea lor, am realizat o serie de fotografii în care m am jucat cu obiectele, oamenii şi formele geometrice din jurul meu, încercând să dau un alt sens lucrurilor, iar oamenilor să le ofer o altă identitate. Astfel aşi vrea să prezint câte o fotografie din fiecare etapă, pentru a înţelege mai bine cum am încercat să-i dau viaţă subconştientul. În prima etapă a visurilor am realizat trei fotografii, fiecare reprezentând o dorinţă neîmplinită. În prima fotografie am realizat un autoportret în care aparent personajul se joacă cu nişte paste uitându-se undeva în sus. Privirea în sus a personajului mă face să mă întreb dacă nu cumva aşteaptă un răspuns sau un obiect care poate apărea de oriunde, neliniştea imaginii este creată prin faptul că persoana fotografiată nu mănâncă într-un mod obişnuit şi nici nu se foloseşte de vreun tacâm. Fiind inspirată de filmele lui Alfred Hitchcock, am creat şi cea de a doua etapă a visurilor, folosindumă de un element simbolic - uşa, ce reprezintă în cazul meu misterul. Astfel, personajul masculin este mereu urmărit de un cuţit ce poate reprezenta conştiinţa personajului sau fuga acestuia de către cineva sau ceva. Ajungând la ultima categorie, intrăm într-o lume plină de cai, unde creierul a fost supus unei psihoanalize şi unde raţiunea este înlocuită de iraţiune, calul fiind un element ludic, o scară spre subconştient.

2. Mesaj Tema proiectului a fost o provocare a propriului eu, fiind pusă în două extreme şi anume: partea raţiunii 86

PROIECTE STUDENŢEŞTI si cea a iraţiunii. Astfel, mesajul reprezintă un exercitiu al minţii si al imaginatiei, cât de departe poţi merge şi cum reuşeşti să dai viaţă propriilor tale dorinţe şi nu numai.

3. Anul

Proiectul a fost realizat în anul 2010.

Bianca Ioana Basan

Facultatea de Arte Plastice „George Enescu” Iaşi, secţia Foto Video, 2010, Anul I Fotografii de Bianca Ioana Basan, publicate cu acordul său.

PROIECTE STUDENŢEŞTI

Exerciţii de stil

Cine este acest Satrap Transcendent al Colegiului Patafizic pe nume Raymond Queneau ? Cum poate să povestească aceeaşi poveste de 99 ori de fiecare dată altfel ? Ce ne face să zâmbim la auzul unei poveşti banale, ca aceea de a vedea o anumită persoană de două ori în aceeaşi zi ? Cum pot nişte studenţi actori să dramatizeze această capodoperă literară, traducând ideea acestui jam session literar în limbaj teatral ? Spectacolul Exerciţii de stil, susţinut de studenţii anului III, arta actorului clasa profesorului Miklos Bacs, din cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş Bolyai, îmbină textul queneau-ian cu elemente de limbaj teatral nonverbal, momente de step şi muzică live. La sfârşitul reprezentaţiei putem declara, împreună cu adevăraţii patafizicieni, Eadam mutate resurgo ( Deşi schimbat, voi învia acelaş)! Distributia Andrei Stehan Silvia Török George Bîrsan Andrei Brădean Florin Călbăjos Fulvia Folosea Olimpiu Blaj Alexandra Odoroagă Cătălin Vieru Emilian Mârnea Rareş Stoica Dania Ţinca Vlad Nemeş Ioana Decianu Petre Ancuţa Matei Şorop Raisa Ştiopoane Mădălina Ciotea George Dometi Ioana Predescu Amalia Huţan

Analiza logica Pronosticuri Partea subiectiva Altă subiectivitate Prin faţă pe la spate Injurios Alexandrini Vers liber Antonimic Apocope Olfactiv Interogatoriu Interogatoriu Neputincios Tactil Gastronomic Vizual Auditiv Io Mulţimi Părţi de vorbire Metateze Apostrofă Animism Ignoranţă

Fotografiile sunt făcute de : Laura Bâlc, Antoniu Bumb, Bîrnaz Mihai Marc, Lehel Makara, Georgiana Cîrdeiu. Spectacolele sunt jucate de anul III Actorie Secţia Română, Facultatea de Teatru si Televiziune Cluj Napoca, Clasa Domnului Conf. Univ. Dr. Bács Miklós, Asist. Irina Wintze si Camelia Curutiu.

PROIECTE STUDENŢEŞTI

Flori pentru Algernon Oare lumea celor ce nu sunt ca noi este alta? Ce înseamnă de fapt handicap? De ce suntem stânjeniţi, ruşinaţi, tulburaţi în faţa unei persoane cu handicap psihic? Care dintre noi este mai uman? De unde orgoliul cunoaşterii omnipotente? De ce uităm de lucrurile simple? De ce nu ne putem mulţumi cu ce avem? Oare ne mai putem bucura de inocenţa şi sensibilitatea copilăriei pierdute? Întrebări ce caută răspuns în spectacolul Flori pentru Algernon al studenţilor -actori din anul III linia română, care reuşesc perfomanţe meritorii în abordarea partiturilor, deloc facile, ce se conturează în prezenta dramatizare, realizată de însăşi actanţii fabulei. Un spectacol de o sinceritate tulburătoare, care reuşeşte prin simplitatea sa să ofere publicului experienţa chatarsisului aristotelian. „Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii este de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină, ceea ce este tot atît de adevărat pentru ochiul minţii ca şi pentru ochiul trupului; iar cel care-şi aminteşte acest lucru cînd observă pe cineva a cărui vedere este nesigură şi slabă nu se va grăbi să rîdă de el; se va întreba mai întîi dacă acel suflet omenesc a ieşit dintr-o viaţă mai luminoasă şi nu poate vedea bine pentru că este neobişnuit cu întunericul, sau dacă este orbit de lumina cea mare în care a ieşit din întuneric. Şi va socoti că cel din urmă este fericit în starea în care se află, şi-l va compătimi pe celălalt; sau, dacă-i vine să rîdă de sufletul care vine de jos la lumină, va fi mai îndreptăţit s-o facă decît să rîdă de cel care se înapoiază de la lumină în peşteră.” Platon, Republica Fotografiile sunt făcute de : Laura Bâlc, Antoniu Bumb, Bîrnaz Mihai Marc, Lehel Makara, Georgiana Cîrdeiu. Spectacolele sunt jucate de anul III Actorie Secţia Română, Facultatea de Teatru si Televiziune Cluj Napoca, Clasa Domnului Conf. Univ. Dr. Bács Miklós, Asist. Irina Wintze si Camelia Curutiu. Distribuţia Charlie George Dometi Emilian Mârnea Olimpiu Blaj Rose Mădălina Ciotea Matt Vlad Nemeş Burt Petre Ancuţa Norma Silvia Török Gimpy Andrei Stehan Joe Florin Călbăjos Frank Andrei Brădean Helen Amalia Huţan Erny Rareş Stoica Barman Cătălin Vieru Ioana Predescu Fata Pocaita Dania Ţinca Gravida Raisa Ştiopoane Nemur George Bîrsan Fay Fulvia Folosea Alice Alexandra Odoroagă