Art Out nr. 7

ECHIPA

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare.

ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694

Art Out nr. 7

Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca

Director: Laura Lucia Mihalca

Redactor şef: Laura Lucia Mihalca

Redactor adjunct: Mihai Moldoveanu

Coordonatori număr: Cosmina Simona Mihalca & Laura Lucia Mihalca

Echipa redacţională

Ioana Niţică

Laura Lucia Mihalca Mihai Moldoveanu Oana Marinache Ramona Marinache

Redactori colaboratori

Dana Simionescu Elisabeta Iosif

Irina Zamfirescu

Oana Toderică Victoria Ceban

Corectura: Laura Lucia Mihalca

Grafică copertă: Ruxandra Marin; Copertă: Mirela Trăistaru

Design & DTP: Alina Daniela Nicu

Webadmin: Alexandru Alexandrescu

Responsabil comunicare & marketing: Simona Maria Vladu

Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale membrilor redacţiei.

Contact: www.artout.ro; redactie@artout.ro

3

EDITORIAL

De punctat rectiliniu și..uniform Trecem prin perioada prin care trecem. Intervin pierderi pe diferite planuri (economico-financiare, politico-geografice, sociale, etc). Sunt cazuri-limită, care cer concluzii și soluții.

De multe ori, spunem că “nu se mai poate” și “trebuie pus punct” acelui stil de exprimare, acelui stil de viață. Unii pun punct mult prea repede/ devreme, fără a lupta pentru ceea ce vor. Alții, dimpotrivă, încheie capitole în viață ( și în artă!) prea greu, poate din teamă, poate din lipsă de convingere sau pentru că sunt/ au devenit ființe “slabe”, adică le-a dispărut tăria de caracter. Sau nu au avut-o niciodată.

Cred că răspunsul este undeva la mijloc (la fel ca adevărul?!?), pe drumul uniform între punct și linie, între a pune punct și a trage linia.

Acest număr tratează problema punctului și a liniei, cu un accent pus pe semnificația punctului.

Am trecut dincolo de rolul punctului ca element de limbaj plastic, pentru a afla la ce trimite punctul cu gândul pe fiecare și care sunt valențele acestui semn/ concept grafic în prezent în arte și în viața fiecăruia.

Vorbim despre puncte de vedere și puncte de fugă, despre puncte (adică momente) în istoria artelor și în viața fiecăruia și despre linii de expresie.

Închei cu un citat din “coloana vertebrala” a conceptului acestui număr: PUNCT! Nu virgulă, nu cerc, nu altceva.

Un punct mic, minuscul, dar în care poate încăpea un univers întreg. Ne putem imagina Soarele ca un punct, sau putem să ne imaginăm că un punct este soare în alt sistem... de orice fel.

Matematic, el nu are dimensiune. În fizică, este o limită.

Fie el triplu, Lagrange, de fierbere sau ortografic... totuși este primul element de limbaj plastic.

Ordinea sau dezordinea se raportează la mărimea, culoarea, poziția și forma punctelor. Ele au rol decorativ, pot crea iluzii, su pot fi abstractul infinit.

Punctul poate fi centrul de interes, poate fi orice vrem noi.

PUNCT!”

Cosmina Simona Mihalca, coordonator numărul 7 Refuz să pun punct

Laura Lucia Mihalca Director, redactor șef revista Art Out Foto: În pădurea Runcului (copaciiniște străjeri) - Laura Lucia Mihalca

tuș și acuarelă/ hârtie; 29.7x21 cm; 2011

4

SUMAR

Art Out nr. 7/2011, anul I ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949

CUPRINS

EDITORIAL De punctat rectiliniu şi...uniform – Laura Lucia Mihalca

DE-A LUNGUL ANILOR Simplitate şi monumentalitate3 (la puterea a 3-a) – Oana Toderică Parcul palatului Buftea – Oana Marinache Arta de a distruge – Irina Zamfirescu

OPINII Evul Mediu : Arhitectura şi Muzica - Adrian Mociulschi

INTER VIEW De vorbă cu Liliana Tofan – Laura Lucia Mihalca

PROIECTE Despre Glontz Energy Drink – HYBRIDSTUDIO Prietenii fetiţei mele – Mirela Trăistaru

PUNCT. LINIE. PUNCT De-a Punct(ul) şi ARTA – Ioana Niţică Filosofia punctului – Mihai Moldoveanu Colectia Confuzie/ Confusion. Dispariţia liniei = naşterea confuziei – Dana Simionescu Calculul greutăţii unui punct – Victoria Ceban The Final Point. The Next Line – Ramona Marinache Sunt un punct, dar vreau să fiu parte dintr-o dreaptă – Laura Lucia Mihalca

PROIECTE STUDENŢEŞTI

To be or not to be Chinese – Lidia – Alina Nicolae Proiect carte – obiect – Mihaela Magopăţ Stare de veghe – Irina Maria Iliescu BUZUNARUL LITERAR

Vremea Poeţilor – Elisabeta Iosif

pg. 4 pg. 14 pg. 19 pg. 22 pg. 24 pg. 27 pg. 31 pg. 35 pg. 38 pg. 39 pg. 40 pg. 50 pg. 52 pg. 54 pg. 58 pg. 63 pg. 66

pg. 70

5

PARTENERIAT MEDIA

6

PARTENERIAT MEDIA

7

PARTENERIAT MEDIA

8

PARTENERIAT MEDIA

9

PARTENERIAT MEDIA

10

PARTENERIAT MEDIA

11

PARTENERIAT MEDIA

12

PARTENERIAT MEDIA

13

DE-A LUNGUL ANILOR

Simplitate şi monumentalitate3 (la puterea a 3-a)

”Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor. Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea. Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată.” - astfel apreciază Constantin Brâncuşi importanţa simplităţii în artă.

O formă a artei monumentale cu valenţe spirituale este monumentul, prin caracterul său comemorativ, dar şi prin valoarea artistică intrinsecă şi potenţialul său vizionar.

J.M. Bartos notează în volumul său Arta murală. Interferenţe vizual-artistice, referindu-se la calităţile artei monumentale: „opera monumentală poate fi caracterizată prin simplitate şi grandoare, fiind destinată prezentului şi posterităţii, dominând contemplatorul atît prin formă şi dimensiune, cât mai ales prin expresia plastică şi forţa vizuală pe care o exercită” .

Monumentul devine expresia actului de conservare a memoriei colective. „Termenul dă sens şi leagă trecutul de prezent, prefigurând totodată direcţii exemplare viitorului, accentuând măreția şi durabilitatea creaţiei umane” . „Monumentul este chemat, (...) în societăţile moderne, consideră Ciprian Mihali, să „compenseze iremediabila absenţă a lucrurilor esenţiale”, să facă vizibil ceea ce nu se vede, să aducă la sensibil esenţa însăşi a comunităţii care îl ridică şi îl întreţine” . „Monumentul este locul creaţiei, simbolul şi expresia sa cea mai înaltă, atestare sensibilă a puterii creatoare a sacrului” . Prezenţa monumentului în spaţiul cotidian e o prezenţă grea, copleşitoare, chiar tensională, căci un orizont de sens îl de-materializeză şi-l spiritualizează. Acesta devine un loc specific, de condensare, „construit de o comunitate în vederea propriei reflectări în el, propriei discursivizări şi identificări în el”.

C. Brâncuşi - Coloana Infinită

14

Constantin Brâncuşi este unul din cei mai mari artişti ai secolului al XXlea, influenţând semnificativ evoluţia sculpturii universale.

Arhaic şi modern în acelaşi timp, Brâncuşi preia din simplitatea artei populare româneşti, revelându-i di-

DE-A LUNGUL ANILOR mensiunea sacră. Acesta creează forme pure, decantate, prin traducerea vizuală a conceptelor filosofice fundamentale, contribuind la înnoirea limbajului şi viziunii plastice contemporane.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără Ansamblul Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii, dar şi seriile de portrete (Muza adormită) sau păsări, expresii ale zborului (Măiastra).

Coloana Infinită sau Coloana recunoştinţei fără sfârşit este un exemplu splendid de sintetizare şi armonie, unde forma devine semn şi simbol transcendent. O lucrare monumentală nu doar ca întindere şi verticalitate, dar şi ca semnificaţie – aspiraţie spre absolut. În lucrările lui Brâncuşi regăsim simboluri imuabile, care concretizează în forme geometrizate, repetitive, esenţa unui neam.

Anish Kapoor - Sky Mirror

DE-A LUNGUL ANILOR Sculptura sa este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea ei originală a fost Coloana recunoştinţei fără sfârşit şi a fost dedicată soldaţilor români din Primul război mondial căzuţi în 1916. Aceasta este formată din cinsprezece moduli octaedrici, sau şaptesprezece “mărgele” din fontă suprapuse pe verticală ce ating aproape 30 de metri înălţime.

Pentru Brâncuşi „arta rămâne o taină şi o credinţă” care îl poartă în văzduh, şi nu e de mirare că acesta reuşeşte să transmită prin operele sale atâta seninatate, echilibru şi vitalitate.

Un continuator al artei lui Brancuşi, pe linia simbolistică a sintetizării, este Paul Neagu, un artist român stabilit în Anglia, despre care Donald Kuspit afirma: ”De la început, Paul Neagu a fost printre cei mai imaginativi artişti avangardişti, mai ales pentru că arta lui reuşeşte să exprime un punct de vedere conceptual fără să-şi piardă fizicalitatea. Arta lui este necategorizabilă, depăşind convenţiile avangardiste pe care le asimilează în viziunea sa radicală asupra relaţiei dintre artă şi minte. ” Crucea Secolului, monument comemorativ anticomunist, amplasat în Piaţa Charles de Gaule, Bucureşti, din toamna anului 1997, a fost gândit ca un simbol al revoluţiei, al luptei fără arme din 1989.

Discul monumental are ca simbol central imaginea crucii realizata din perforaţii romboidale, ritmate, latura ei verticala amintind de Coloana Infinită a lui Brâncuşi, care pare decupată din cruce. „ Lumina e lăsată să pătrundă prin ferestrele tăiate în carnea metalului; dispuse în cruce, în axul discului, Crucea secolului devine astfel o Cruce de lumină, o epifanie a crucii (...)” Ideea de eroic este astfel sintetizata dintr-o perspectiva a spiritualizarii.

Linia orizontală marchează contextual esenţa Arcului de Triumf, pe sub care sunt aşteptate să treacă paradele militare, iar linia verticală simbolizează înalţarea personajului din statuia Aviatorilor.

Artistul descrie monumentul şi explică în continuare relaţiile simbolice înscrise prin localizarea acestuia: ”Crucea Secolului este un monument gândit în relaţie simbolica – dar şi topografica – cu statuia Aviatorilor şi Arcul de Triumf. Cu un diametru de 6 metri, cele noua tone de bronz ale compoziţiei cu caracter solemn vi se ofera aici şi acum. Monumentul s-a vrut singular şi autonom, prezent în înşurubarea aerului unor deschideri de perspectia. (...) Sculptura se refera la un spaţiu adânc şi la un timp solidificat, ale istoriei şi tradiţiei. Marcând centrul pieţii, el sta martor – mai ales imparţial – agitaţiei şi mişarii necontenite. ” ( Paul Neagu) Închei cu o lucrare sculpturală: Sky Mirror/Oglinda cerului, care aparţine lui Anish Kapoor, unul dintre studenţii şi continuatorii lui Paul Neagu de la Universitatea de Arta şi Design din Chelsea. Anish Kapoor este un sculptor britanic de origine indiană, apreciat şi expus pe plan internaţional. Oglinda sa aduce cu discul lui Neagu prin forma adoptată, dar asemănările se opresc aici, intenţiile sunt diferite, iar materialul folosit preia ceva din estetica arhitecturii moderne occidentale (cu geamuri reflectorizante).

Lucrările lui Kapoor presupun inovaţii tehnice şi sunt de mare impact vizual.

Oglinda e o lucrare de artă contemporană ingenioasă, o variantă a acesteia fiind instalată în 2010 în Kensington Gardens, Londra şi se remarcă prin simplitate, fiind în strânsă relaţie cu natura înconjuratoare, respectiv cerul, care se oglindeşte în aceasta.

Mişcarea norilor creează un efect poetic ce îndeamnă la meditaţie, dă profunzime lucrării şi o scot din realitatea cotdiană, conferindui valenţe spirituale. În opera prezentată, cerul e subiectul principal, căci autorul pune în evidenţă prin creaţia sa artistică, măreţia Creaţiei existente, sau altfel spus de C. Brâncuşi - ”Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţea lumii”.

Lucrarea face parte din rândul sculpturilor ambientale exterioare, deci nu este un monument şi nu are solemnitatea lucrărilor precedente. În schimb, toate lucrările sunt în strânsă relaţie cu natura, prima

16

P. Neagu - Crucea Secolului

DE-A LUNGUL ANILOR se ridică sus şi sprijină bolta cerească, a doua are ferestre deschise spre cer şi lume, iar ultima oglindeşte efectiv cerul. Monumentele sunt încărcate adesea de valori spirituale, transpuse în forme minimale decantate până la perfecţiune, ce permit interpretări metafizice. În cartea sa “Călătorie în lumea formelor”, Andrei Pleşu consideră forma un concept incert în câmpul cercetării stiinţifice, care poate fi înlocuit eficient cu materia care exisăt în mod obiectiv. Forma nu e niciodată simplă enunţare a imaginii, e mai curand asimilare a ei.

Forma este astfel esenţa obiectului, devenită sensibilă- vizibilă. „Cu alte cuvinte, pentru a deveni Formă, Imaginea trebuie in-formată cu un anumit bagaj existential. Şi tocmai acest subtil proces de informare a Imaginii pentru zămislirea unei întruchipări semnificative este arta.”

Autorul conchide “Cu adevarat, arta ne ţine fără încetare în tensiunea dintre obiect şi idee, dintre gandire şi trăire, spirit şi corp, care este deopotrivă tensiunea şi marea dilemă a vieţii.”

Artistul Constantin Brâncuşi constată că ”Realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Arta este altceva decât “redarea” vieţii, este transfigurarea ei.” Astfel un chip de femeie devine un oval fragil abia schiţat, pasărea - o siluetă ascuţită, iar sărutul – un bloc geometric cu greutate.

Aceste forme vagi, intuitive la Brâncuşi le vom regasi şi la Paul Neagu, concrete şi reflexive, căutate intenţionat, şi înscrise în aceaşi lucrare.

Paul Neagu elaborează o teorie a hyphenului - cratimei, ca element generativ primordial: „Hyphenul se formează ca un pod în ierarhia triunghi-pătrat-cerc. Mă refer la ierarhia naturală a transformării şi devenirii care se materializează sub forma seriei: mineral-vegetal-animal-uman-suprauman sau transpus într-un plan cultural, punct-linie-triunghi-pătrat-spirală (stare amorfă-viaţă-conştienţăconştiinţă de sine, etc (...)Dintre toate potenţialităţile deschise de diferite forme de artă, doar sculptura este capabilă să combine spaţiul real, emoţia transportată de o substanţă reală şi cunoaşterea ontologică într-un corp concret subliminal. ” Simplitatea înnobilează monumentalul aşa cum monumentalul include într-un tot simplitatea, expresivitatea şi bogăţia de sens pe care le regăsim în lucrările de artă profund sintetizate. Lucrurile simple au o valoare intrinsecă, şi cu un minimum de mijloace, ne surprind, ne emoţionează şi dăinuie în memoria noastră, căci ating latura nealterată din fiecare.

Bartos, Jeno – Arta murală. Interferenţe vizual-artistice, Ed. Artes , Iaşi, 2006, p 106 Ibidem., p 103 Mihali, Ciprian, ”Inventarea spaţiului: arhitecturi ale experienţei cotidiene”, ed Paideia, Bucureşti, 2001, p 150 Ibidem, p 156 Ibidem, p 152 revista ARTA (dosarul Arta în spaţiul public), nr 1/ 2011, Coriolan Babeţi –„Crucea secolului. Troiţă pentru spectatorul grăbit”, p 32 Andrei Pleşu , “Călătorie în lumea formelor”, Ed. Meridiane Bucureşti 1974, p 45 Ibidem, p 47

Drd. Oana Toderică, Universitatea de Arte „G. Enescu” Iaşi 17

Fotografie personala realizata ĂŽn octombrie 2010

18

Parcul palatului Buftea Dacă doriţi să vă răcoriţi la un sfârşit de săptămână şi să vă imaginaţi cum se trăia până în al doilea război mondial, fosta proprietate Ştirbey de la Buftea cu minunatul ei palat, parc şi lac pot fi o destinaţie în apropierea Bucureştiului. Familia Ştirbey-Bibescu a fost una dintre cele mai importante familii boiereşti ale secolului al XIX-lea care a dat doi domnitori Ţãrii Româneşti, pe fraţii Gheorghe Bibescu (1842-1848) şi Barbu Dimitrie Ştirbey (1849-1853 şi 1854-1856). Interesul pentru amenajări peisagistice deosebite se manifestă în familie încă din vremea domnitorilor şi va căpăta o amploare deosebită la a treia generaţie şi ultima care va stăpâni proprietatea.

Puternic influenţat de educaţia franceză şi inspirat de modelul austriac, Barbu D. Ştirbey va căuta să înnoiască spaţiul public bucureştean, dăruindu-i Grădina Cişmigiu, concepută în manieră romantică de arhitectul peisagist Karl Friedrich Wilhelm Meyer. Lucrările de sistematizare au început sub Kiseleff şi au continuat în timpul domniei fratelui său, Gheorghe Bibescu, dar Barbu D.Ştirbey se implică cel mai mult între 1852-1856. „Odinioară, (...) exista un magistrat însărcinat cu supravegherea canalelor şi a fântânilor, acesta era numit „Marele Cişmigiu”. El locuia în cartierul unde se află grădina ce-i poartă numele. Pe timpuri, în locul acestei grădini era o mlaştină, pe care prinţul Ştirbei a transformat-o într-un parc public.” şi „Cândva, în locul grădinii exista o mlaştină. Prinţul Ştibei a făcut din ea un loc public de plimbare.”

Tot de numele lui Barbu D.Ştirbey se leagă şi alegerea mănăstirii Cotroceni ca reşedinţă de vară, „La dreapta (bisericii), o rampă şină care se ridică de-a lungul zidului de apărare duce sub o vastă cupolă, care servea, în timpul domniei prinţului Ştirbei, de sufragerie de vară. De la înălţimea acestui chioşc, deschis în toate părţile, te bucuri de o privelişte încântătoare. În jur câmpia se întinde spre orizonturi nemărginite; la picioarele sale vezi şerpuind aleile umbroase şi înmiresmate ale parcului pe care prinţul Ştirbei a pus să-l planteze şi care este deja plin de arbori stufoşi.” Va comanda pentru Cotroceni un proiect de amenajare a clădirilor în stil neoclasic la exterior precum şi amenajarea grădinii ca spaţiu de relaxare şi de reprezentare. Interesul pentru arta grădinilor se va regăsi de atunci permanent în familie.

Din generaţia fiilor celor doi domnitori-fraţi, se impun în mod deosebit pentru domeniul ce ne interesează, doi veri primari, Alexandru B. Ştirbey (1837-1895), născut la Paris, cel care va construi pentru familia sa numeroasă palatul de la Buftea între 1863-1864 după modelul unui chalet elveţian, în stil romantic şi George Bibescu (1834-1902), aparţinând deopotrivă spaţiului cultural francez şi român. Alexandru Ştirbey studiază la Academia Militară St. Cyr, căsătorindu-se apoi cu Maria Ghica Comăneşti. În 1859 tatăl său, domnitorul, îi cere să se întoarcă în ţară de la Paris şi primeşte proprietatea de la Buftea de la mama sa, doamna Elisabeta Ştirbey. Proprietatea Buftea va trece în 1895 prinţului Barbu Al. Ştirbey (1872-1946) care se va căsători cu verişoara sa de gradul al II-lea, Nadeja Bibescu (1876-1955), fiica lui George Bibescu.

Parcul şi pădurea proprietăţii Ştirbey aveau odinioară 30 de ha şi erau parte din Codrul Vlăsiei. Este posibil ca alegerea locului de către familie pentru ridicarea palatului să se fi datorat tocmai acestei păduri şi a lacului format de Colentina. Amenajarea parcului nu a schimbat aspectul originar locului, probabil opţiunea proprietarilor fiind tot pentru o grădina engleză, revenită la modă în plină perioadă romantică. Proprietarii şi arhitecţii-peisagişti se interesau de efectul avut asupra privitorului/vizitatorului, de integrarea şi surpriza provocată de prezenţa unor monumente pe proprietate.

“Parcul în jurul casei era destul de întins; aleile şerpuiau printre arbori bătrâni şi umbroşi şi mai toate duceau spre lacul care mărgineşte proprietatea spre apus şi imprimă locului întreg caracterul său de mic rai băltăreţ.”

19

şi “Aici este un frumos castel, parc, capelă, cişme, etc…ici un lac mare din Colintina cu barca pentru amatori de barcarole, colea un pod de lemn de contrucţie bizară, apoi mora de foc, casa de musafiri, porta triumfală şi altele dau destul de vedut pentru vizitatori.”

De remarcat existenţa odinioară a unei fântâni-cişmele din perioada anterioară domniei lui Barbu D.Ştirbey: “În mijlocul unei alei umbrose este o cişmea cu apă forte bună la beut, care portă urmetoarea inscripţie: “Acestă cisme s-au rădicat de dumnealui marele dvornic Barbu Stirbei şi s-au lucrat de Hristea Tersaneliu ceşmegiul 1844 iulie.” De altă parte cu litere noui ”renovat de principele Al.B. Stirbei, 1888 ””. În prezent dispărută, locul ei se afla lângă pergolă, elementele decorative se pot reconstitui din fotografii de familie. În jur de 1902-1903, Barbu Al. Ştirbey înfiinţează fabrica de vată şi pansamente şi se va ocupa şi de agricultură şi va face din ferma sa una model: „În ciuda greutăţilor de care s-a lovit şi a nerentabilităţii dela început, a înfiinţat o fabrică de vată, o fabrică de conserve, instalaţii de vinificare, şi a dat o dezvoltare remarcabilă exploatării fermiere şi în deosebi a floriculturii şi pomiculturii. ” Pe proprietate sau în localitate mai sunt amintite şi alte construcţii datorate familiei Ştirbey: fabrica de lapte, oţetăria, primăria veche, tribunalul. În prezent nu se cunosc monumente sau statui în interiorul parcului, doar cu ajutorul imaginaţiei se mai pot recrea anumite amenajări. Din unele fotografii se pot observa vase de piatră în stilul unor cupe şi un vas mare în apropierea pergolei. De la capelă înspre turnul de apă a existat o masă de marmură pe care se crede că s-a semnat tratatul de pace de la Buftea. În faţa capelei a existat şi o troiţă de lemn. Pe proprietate au existat nenumărate dependinţe pentru servitori, grajduri, sere, pepinere, stupărie, moară, dărâmate în anii´50.

Cel mai impozant monument existent încă, deşi într-o stare avansată de degradare, este capela-criptă. Nu se cunoaşte arhitectul sau anul începerii construcţiei. În ceea ce priveşte anul terminării lucrărilor, ar sta următoarea informaţie datând din 1892: ”În criptă se pote vedea , pe ferestrele cu o ventilaţie practică, sicriele a 4 copilaşi şi 6 omeni mari.” şi “Aici este sicriul fostului domn Stirbei depus sub capela de totă frumuseţea, croită înainte de două decenii şi acum aprope pe deplin terminată”. Din punct de vedere stilistic, construcţia poate fi considerată eclectică, în gustul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea. Ea prezintă următoarele elemente: faţada de cărămidă roşie şi cupola neobizantină, decoraţii neoclasice, turnuri neogotice. Pictura din interior este astăzi parţial distrusă (doar figura Maicii Domnului pe bolta altarului mai este vizibilă), tabloul votiv fiind pierdut, numai amintirea rămând de „Acest sfânt lăcaş fondat de Vodă Barbu Ştirbei şi soţia sa Elisaveta, s-a terminat de fiul lor Alexandru Barbu Ştirbei în anul 1890” în aşteptarea unui proiect de restaurare.

Pentru mai multe informatii legate de accesul pe proprietate, accesati: http://www.domeniulstirbey.ro Ulysee de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 91 şi p. 151 Idem, p. 154 Constantin Argetoianu, Memorii, vol. IV, Edituria Humanitas, Bucureşti, 1993, 161 C. Alessandrescu, Dicţionarul geografic din Ilfov, Socecu, Bucuresci, 1892, p.97 Universul, nr. 71, 27 martie 1946, p.1 C. Alessandrescu, Dicţionarul geografic din Ilfov, Socecu, Bucuresci, 1892, p. 97 I.N.M.I., fotografii

Oana Marinache, istoric de artă 20

Fotografiie de epocă de la Arhivele Naţionale ale României, fototecă, albumele familiei Barbu Ştirbey.

21

DE-A LUNGUL ANILOR

Arta de a distruge II Hala Matache rămâne în picioare. După lungi discuții și antagonice emoții, în cadrul unei întâlniri la care au participat reprezentanți ai Primăriei Generale (însuși Primarul General al Capitalei), reprezentanți ai Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului (chiar Ministrul) și reprezentanți ai Platformei pentru București, s-a stabilit cu certitudine că Hala poate și trebuie să rămână acolo unde a fost construtita și unde a definit o zonă urbană timp de zeci de ani. Cum s-a ajuns însă la această discuție aproape amicală este o poveste ce își merită depănarea. Nu de alta, însă este o adevărată poveste de succes a unei campanii de advocacy.

În numărul trecut povesteam despre valoarea și valorificarea patrimoniului. Cumva anunțam această parte a doua: factorii exogeni ce trebuie înduplecați la legalitate, în virtutea mandatului, și umanitate, în virtutea unei istorii pe care avem datoria de a o conserva. S-au depus multe eforturi și s-au consumat multe energii pentru a ajunge de la buldozerul parcat în spatele Halei Matache, înfometat de pereții șubreziți ai edificiului, la decizia fermă de a reconsolida Hala.

În toamna lui 2010 Primarul a decis, conform cu hârtiile găsite prin sertarele sale (vorbim de PUZ-ul aprobat, în mod incomplet și lipsit de autorizații esențiale, în 2006) acapararea de către PMB a imobilelor situate de-a lungul Buzesti - Berzei. Clădirile au fost cumpărate de Primărie. Atunci când statul (indiferent de instituția prin care face asta) expropriază „in interes public” sunt necesare respectarea a două condiții esențiale: justa și prealabila despăgubire.

Acest lucru se traduce cam așa: statul găsește de cuvință că proprietatea unui cetățean îi încurcă planurile. Face o estimare a proprietății pe care dorește să o achiziționeze de la el. Ulterior, dacă cetățeanul nu consideră suma a fi la justa valoare, poate cere expertiză independentă pentru aprecierea valorii. În ceea ce privește proprietarii din zonă despre care scriem, aceștia au fost evacuați forțat, fără a li se da dreptul de a contesta soluția pecuniară găsită de PMB. Mai mult, pentru aceia care totuși au îndrăznit să considere sumele altfel decât potrivite și au atacat în instanță așa zisul contract, s-au trezit în prag de Crăciun evacuați forțat (evacuări din acelea precum doar la știri se văd, cu masacati) și cu contul în care le fuseseră virați banii (aceia considerați insuficienți) blocat.

Sintetizând: în stradă, în prag de sărbători, fără niciun ban. Și adăugăm la această situație faptul că, conform legislației românești, este ilegală evacuarea între lunile noiembrie și martie. Hârtia în baza cărora toate aceste abuzuri au devenit

22

justificabile, conform părerii PMB (pentru că în momentul în care arunci oameni în stradă nu mai poți vorbi de o poziție a unei instituții, ci despre niște păreri ale unor reprezentanți) era aceea pe care, stângaci și strâmb a fost mâzgălit cadrul de „utilitate publica”. Ulterior instanța (Judecătoria București) a decis, spre ciuda autoritÄtilor și stupefacția cetățenilor: proiectul nu este de utilitate publică! A cântări acum daunele pare cinic și tardiv, însă dacă există un catastif moral -centralizator al celor ce se fac și nu se fac, aceste pățanii trebuie să stea scrise cu litere mari.

După achiziționarea imobilelor, Primăria, proprietar de drept a imobilelor, a început să își croiască drum. La propriu. Buldozerul a pus la pământ mai mult de 70 de case. Dintre aceste, 5 erau clasate: imobile de patrimoniu, și multe altele făceau parte din ansamblul monument istoric Buzesti Berzei. Deci, se aflau, teoretic, sub protecția legii. Legea care, așa cum discutăm numărul trecut, este implementată de instanțe, instanțe formate din indivizi cu viziuni, intenții și misiuni particulare.

Având dreptatea de partea orașului, organizații non-guvernamentale membre ale Platformei pentru București au atacat în instanță documentațiile incomplete care fudamentau autorizația de construcție a drumului. În luna aprilie, Tribunalul Cluj a suspendat Planul Urbanistic Zonal (PUZ) și autorizația de construcție invocată de PMB. Practic, șoseaua a rămas fără niciun fundament legal. În ciuda evidenței abuzului, Primăria a continuat să susțină public, prin mesaje populiste și imorale, că proiectul Buzești - Berzei este legal și necesar. Tot în luna aprilie, asociația Salvați Bucureștiul a câștigat un nou proces în instanță - 36 din imobilele dărâmate de PMB au fost demolate ilegal. Reiterăm insistent și enervant termenul de ilegal, însă gravitatea unor astfel de fapte în cadrul unui stat de drapt ne legitimează acest abuz lexical.

Dincolo de amănunte juridice, PMB a demolat sâmbătă noaptea, așa cum o fac doar proprietarii care se știu la marginea legalității, a demolat în pofida unor avertismente ale Prefectului, a demolat fără discernământ și cu o furie care ne face să o suspectăm de ură la adresă orașului pe care ar trebui să îl guverneze.

Mesajele imorale, care au avut aderență la publicul larg, au vizat în principal argumente de tip rasial și cu iz de gentrificare: zona era abanondată, locuită de cetățeni care aduc grave prejudicii imobilelor de patrimoniu și zonei, per ansamblu. Tipul de argumentație propus de Primărie este halucinant: având în vedere că zona este într-o stare avansată de degradare

DE-A LUNGUL ANILOR (admitem, era), singura cale de igienizare și consolidare a fost identificată în dezafectarea totală a clădirilor. Eutanasierea pacientului care suferă de durere de cap s-a dovedit a fi soluția la îndemână și convenabilă Primăriei. Sumele folosite pentru achiziționarea imobilelor și a dărâmării acestora erau suficiente pentru reconsolidare. Și mai rămâneau și de o stradă în Lipscani. Mai mult, chiar faptul de a admite că o zonă este „calamitată” este o formă de mea culpa publică: multe dintre acele imobile erau proprietatea PMB în care se aflau chiriași. Cu chirie la stat. Anii au trecut, la fel și plaga generalizată a abandonului unei zone de către instituțiile publice.

Una dintre gravele erori care au generat această situație este modalitatea simplistă și total eronată de gândire a proiectului. Proiectul a fost prezentat public în fază inițială, ca un drum. Părea mai degrabă desenul stângaci al unui funcționar plictisit de Primărie, îndeletnicit cu Paintul: un drum, larg și lung. Or ceea ce s-a întâmplat în fapt a fost un proiect amplu, ce ar fi asumat un proces de regandinre a unei zone urbane. Acest lucru nu se poate face din Paint, nu se poate face cu orice cost și nu se poate face fără atentă îndrumare a unor oameni care gândesc politici (de incluziune socială, politici urbane, politici de dezvoltare urbană, etc). Primăria a știut un lucru și bun: a vrut un drum!

În tot acest timp, societatatea civilă a fost tot un freamăt: conferințe de presă (nenumărate), mitinguri (în fața Primăriei, ca reacție la evacuarea forțată a locuitorilor din zonă, în fața MDRT, pentru a solicita inghetatea șantierului de către Inspectoratul de Stat în Construcții), adunări așa zis „spontane” (având în vedere refuzul PMB de a autoriza un miting în fața Halei Matache, într-o sâmbătă dimineață, aproximativ 200 de persoane s-a întâmplat să se adune în fața Halei Matache pentru a o fotografia și a o picta), flash mob (I love Matache! - de ziua îndrăgostiților aproximativ 100 de persoane și-au arătat iubirea pentru Hala Matache), conferințe internaționale (chiar în cadrul Parlamentului European, întâlnire moderată de Monica Macovei, cu participarea mai multor europarlamentari).

În paralel, s-au cristalizat două formațiuni profesionale (Atelierul „București Alternativ” și grupul Arhitecții Voluntari) care, timp de mai multe luni, au gândit alternative la planul PMB. Cu expertize complementare (din grupurile de lucru au făcut parte arhitecți, urbaniști, antropologi, sociologi) echipele au identificat soluții alternative la proiectul PMB. Ideea din spatele acestor ateliere era de a aduce în fața cetățenilor ceea ce Primăria a negat că poate exista: soluții alternative!

Pentru că presiunea exercitată de procesele deschise de Asociația Salvați Bucureștiul și

Asociația Pro_Do_Mo (6 procese câștigate până acum în instanță împotriva PMB) și de evenimentele publice organizate de Platforma pentru București, PMB a acceptat să stea la masa negocierilor cu noi. Evident, invitația a fost făcută de un facilitator, dialogul dintre PMB și Platforma pentru București fiind sistată încă din luna ianuarie. Situația trebuia deblocată - orașul este pentru cetățeni, iar cetățenii din zona Buzesti - Berzei locuiesc de jumătate de an într-o gaură insalubră. Deci să discutăm: MDRT cu PMB și Ordinul arhitecților, pe de o parte. MDRT și Platforma pentru București, pe de altă parte.

După aproximativ o lună de discuții, s-a dat rezoluția: una dintre soluțiile propuse de grupul Arhitecților Voluntari va fi folosită pentru a salva Hala Matache: trotuarul va fi porticat prin latura sudică a clădirii. Mai mult, MDRT a decis să realizeze o cercetare și un plan de dezvoltare urbană integrată pentru zonă. Pentru a revitaliza zona Buzesti - Berzei, în cadrul Halei Matache va fi amenajat un punct de informare pentru cetățeni: vor exista informații cu privire la toate etapele proiectului, precum și procese de consultare publică ce se vor desfășura în incinta Halei Matache. Și pentru că există prezumția de maximizare a utilizării terenurilor (firească, dealtfel, într-o eceonomie de piață), pentru 18 luni va fi stopat elanul constructorilor în zonă. Între timp, spațiile vor fi amenajate ca spații verzi.

Răul iremediabil a fost făcut: zeci de construcții la pământ, sute de cetățeni evacuați, afaceri ale unor persoane din zonă falimentate.

Toate acestea și fiecare în sine sunt adevărate tragedii pentru aceia care le-au trăit. Nu puține dintre conferințele organizate de Platforma pentru București s-au finalizat cu întrebarea retorică: „este România un stat de drept?”.

În final, obosiți și, totuși optimiști (s-a conchis că lucrurile trebuie, de-acum, să fie transparente, legale și conforme cu dezvoltarea urbană durabilă), tot retoric, însă și mai îngrijorați, ne întrebăm: unde a fost tot timpul acesta Ministerul Culturii și Patrimoniului Național? Oare nu se teme că, în acest fel, rămâne fără obiectul activității? Teoria formelor fără fond este posibil să nu fi ajuns la urechile domnului Marko Bela.

Irina Zamfirescu Platforma pentru București 23

OPINII

Precuvântare la început de drum Adrian L. Mociulschi

Miracolul intersectării reperelor opuse reprezintă o ţintă spirituală fascinantă. A urca sau a coborî, pentru a putea ajunge la un acelaşi reper, din direcţii intenţional diferite şi pe căi de acces diferite, poate însemna o focalizare a orizonturilor, captivând călătorul prin scopul proiectului propus. Aceasta cu atât mai mult cu cât o asemenea acţiune îl situează pe autorul faptei — în cazul nostru scriitorul — în centrul acţiunii sale. Adrian Mociulschi urcă spre semnificaţiile culturale ale unui timp încă insuficient cunoscut, pentru a revedea şi auzi acele mărturii venind din Arhitectura şi Sunetul Evului Mediu. În planul său, autorul coboară în timp pentru a retrăi pe locurile istorice în care s-au petrecut fapte din veacurile trecutului. Ni-l închipuim astfel între monumente a căror piatră s-a salvat de atacurile telurice ale seismelor.

Privirea şi paşii îl poartă prin goticul baroc, între SATOR AREPO şi OPERA ROTAS, care invocă visul peregrinului, călcând prudent între ziduri şi spaţii, cu privirea aţintită analitic — asemenea unui purtător de cameră video. Imaginile se transcriu printre cuvinte cheie : „susur“, „surdină“, „tainică muzică“, „esenţă“, „cântare“, „armonia celestă“... Întregul periplu pare a începe ca în basmele cu „A fost odată“, se conturează în „Premise şi penumbre“ ceea ce poate fi „Bidimensional versus tridimensional“, clădind prin „Ritmuri şi glasuri“ o „Cadenţă concluzivă“. Întreaga dramaturgie îndepărtată trăieşte sonor prin abia bănuite „Reverberaţii bizantine“ (Capitolul I). Autorul ne-a vorbit.

Urmează apoi să interpreteze ce a descifrat, unind direcţii despărţite prin secole, configurând astfel „Romantismul romanic“ în care se strecoară, fără a fi malefic, „diabolus in musica“ (Capitolul II). Sunt etapele pătrunderii în vis, ceea ce se face intrând în „Goticul baroc“, unde se află crepuscularul, sublimul şi groznicia, confluenţa artelor, arta cea nouă şi... ultima voltă (Capitolul III).

Din cuvinte (Adrian Mociulschi) şi imagini văzute cu desenul (Amelia Mociulschi) s-a întrupat o faptă în care discursul se suprapune lecturii şi care trimite la ceea ce se află dincolo de pagina privit-citită. Astfel, ajungi la amugul-răsărit al unui timp către care autorul s-a îndreptat urcând şi coborând, în căutarea CUNOAŞTERII Evului Mediu, în care artele surori, Arhitectura şi Muzica, au trăit o „viaţă fără de moarte“.

Grigore Constantinescu (Recenzia copertă verso) Admirabila carte a lui Adrian Leonard Mociulschi reînvie un Ev Mediu genuin —

24

total diferit de clişeul curent al „barbariei“ şi „întunecimii“ — evidenţiind o lume plină de originalitate, o lume a catedralelor bizantine şi romanice, cu largi cupole şi rotunjite ferestre, cu primitoare castele, în care trubadurii şi truverii, altfel spus căutătorii de rime şi de idei, cântau poezia, într-o vreme când cele două arte interferau, fără a fi despărţite de canoane renascentiste şi moderne. Atunci, în Evul Mediu, nu exista poezie fără melodie! Pilonii Evului Mediu, evocaţi în această lucrare, sunt arhitectura şi muzica, o arhitectură total nouă, rezultată din „revolta“ contra principiilor vitruviene, şi o muzică inedită — azi foarte gustată, fiindcă spune ceva tinerilor! — fondată pe ritm, nu pe măsură şi răzvrătită contra „muzicii măsurate“ din perioada antichităţii. Departe de a mai fi o „epocă de trecere“ (neglijabilă) de la „luminile“ antice la cele renascentiste (imitate după cele antice!), Evul Mediu al lui Adrian Leonard Mociulschi devine reconstituirea fidelă a ceea ce a fost atunci inedit în arhitectură şi muzică, ridicând un imn de mărire unei lumi cu adevărat mari. Cartea se citeşte cu pasiune şi bucurie, fiindcă dărâmă prejudecăţi într-o manieră agreabilă, reconstituind o realitate care pare, privită de departe, mirifică şi fabuloasă, când de fapt ea este doar fermecătoare, caldă şi profund umană.

Acad. prof. Ioan-Aurel Pop Postfaţă Arta a fost chemată din cele mai vechi timpuri să modeleze în forme palpabile tot ceea ce este, în sine, insesizabil. Mesajul încifrat prin intermediul limbajului artistic, în culori, cuvinte sau sunete, descoperă, celui ce priveşte, citeşte sau ascultă, fascinaţia lumii sensibile. Primitivii veneau în contact cu natura însufleţită într-un chip tainic. Întrevăzând mesaje ascunse în adierea vântului, în freamătul frunzelor, în zgomotul valurilor, omul a înţeles că acestea pot fi transpuse în limbajul simbolic al semnelor. Arta s-a născut astfel din misterul pe care-l poartă din vechime. Indiferent dacă sunt artefacte vechi de mii de ani sau manifestări recente din domeniul literar, plastic sau muzical, acestea pot trezi în conştiinţa subiectului valorificator aceeaşi emoţie care dezvăluie numitorul comun al omului cu el însuşi.

Cunoaşterea, ca modalitate de reflectare raţională a realităţii în conştiinţă, este legată de înţelegerea sensurilor aflate dincolo de existenţa obiectivă. Iniţierea prin artă este asemeni unui pelerinaj către un misterios centru, aflat în mijlocul unui labirint. De la reprezentările rupestre la avangarda secolului XX, mesajele ermetice se ascund în desene statui sau instalaţii. Acestea sunt supuse mutaţiei semnelor pe care le determină. De-a lungul milenarei evoluţii a culturii au existat perioade în care formele de creaţie artistică au materializat aspiraţia fiinţei umane către transcendent, aşa cum alte perioade au afirmat materialismul în artă.

Arta cultă contemporană, supusă unui proces de secularizare şi individualizare, a pierdut dimensiunea colectivă deţinută în trecut. Să fi uitat oare artiştii contemporani că Omul este veriga dintre oameni, că singularul nu poate exista decât în legătură cu pluralul ca entitate într-o categorie a multiplului? Nu putem vorbi despre om decât prin raportarea la colectivitate, adică la mediul său social. Prin intermediul antropogenezei biblice vedem că primul om, Adam, creat ca fiinţă de sine stătătoare, este o semireuşită. Dumnezeu a creat-o apoi pe Eva, tocmai pentru a desăvârşi creaţia unei făpturi care nu putea subzista în singularitate. Dovadă că exerciţiul liberului arbitru, cunoscut în creştinism sub denumirea de păcatul originar , nu este asumat individual de către Adam. Şi dacă ne gândim că artistul sau savantul care realizează singur o descoperire ştiinţifică sau o inovaţie artistică, va apela, nemijlocit, la cunoaşterea şi priceperea dobândite de la alţi oameni, vom putea concluziona că omul poartă, în germene, sămânţa pluralului. La fel este şi arta creată de mâna sa.

Paginile acestei cărţi au căutat un centru în arta creştină medievală, deasupra căreia se află înălţimile spiritului. Regăsirea fructelor pierdute ale creaţiei primordiale nu este un lucru simplu, deoarece acestea s-au aflat din totdeauna în Pomul Cunoaşterii. Nu poţi ajunge cu uşurinţă în acel loc.

Este nevoie de scara unei excursii teologice care poartă intrinsec promisiunea întâlnirii cu însăşi fiinţa misterului, jinduită din vremuri imemoriale. Cititorul, asemeni unui peregrin, va fi coborât mai întâi în întunericul catacombelor, acolo unde se află izvoarele artei creştine. A parcurs, mai apoi, în tăcere, drumul de-a lungul lespezilor reci ale aleilor antice, până în cetăţile romanice. Siluetele fantomatice ale războinicilor în zale strălucitoare au reaprins parcă focul încleştărilor petrecute la datele imuabile ale istoriei. Înspre finalul acestui traseu imaginar, lumina filtrată prin rozete şi vitralii multicolore a strălucit printre cuvinte. De-a lungul acestui itinerar va fi prins viaţă irealismul fantastic, animând imaginaţia şi dorinţa de purificare a eului prin evocarea operei de artă autentice. Fiinţe fabuloase, întâlnite atât în decorul sculptat al catedralelor cât şi pe marginile manuscriselor din pergament, s-au desprins din paginile cărţii ca firul din ghemul Ariadnei, fiindu-ne silenţioase călăuze în regnul supranatural.

Parcurgerea unei alte forme de comunicare, prin actul de creaţie purificator, este sensul unei direcţii care nu mai este dată de linearitatea orizontală. Aceasta deoarece arta medievală conduce ireversibil către o lume infinită şi imaterială, aflată deasupra celei cunoscute. În această perioadă, actul de creaţie artistică, subordonat comunicării verticale, a fost circumscris spaţiului sacral. În Evul Mediu, lăcaşurile de cult nu erau doar sanctuarele în care se celebrau liturghiile, ci şi locurile imaginilor biblice. Unele dintre reprezentările sacre, precum imaginea bunului păstor (moscoforul — purtătorul de ofrande) sau corabia (simbol al călătoriei sufletelor către lumea de dincolo), vor demonstra permanenţa simbolurilor arhetipale. Acestea ni se relevă ca reprezentări ale realităţii indirecte, mijlocite prin semne.

Adevăratul mesaj comunicat de creaţia artistică poate rămâne ascuns în lipsa unei chei care să deschidă porţile realităţii figurate, uneori polisemantică, alteori ermetică, în funcţie de capacitatea noastră de a deduce semnificaţiile simbolurilor. Arta este asemeni visului. Visul comunică o realitate sublimată, onirică, la fel ca şi creaţia artistică. Moise interpretează visele faraonului neputincios în a descifra tâlcurile viziunilor criptice, tălmăcind cu o mare clarviziune semnificaţiile lor încifrate în imagini simbolice.

25

Arta operează cu simboluri deoarece limbajul artistic este echivoc, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care nu lasă loc ambiguităţilor. Între acestea, culoarea îmbracă multiple valenţe în procesul de semnificare, atât în artele vizuale cât şi în muzică, sub forma timbrului. Suma culorilor spectrale va fi asociată lumii „cereşti“, întruchipând Lumina divină. Nu întâmplător albul imaculat al lotusului, leagănul Soarelui în credinţa vechilor egipteni, semnifica lumina spirituală : „Pe suprafaţa întunecată a mlaştinii primordiale plutea o floare de nufăr cu petalele închise în noaptea elementară; apoi, la ţâşnirea din interior a unei lumini foarte vii, această floare s-a deschis permiţând zborul tânărului copil Soare, care de îndată a început să strălucească peste lume.“ Culorile „pământeşti“ sunt roşul şi verdele, în alte culturi. Pentru bizantini purpura simboliza puterea supremă, iar culoarea înverzitelor pajişti sugera regnul vegetal. Aflându-se între albastru şi roşu, verdele va denota trecerea de la tonurile reci, hieratice, la cele calde, expresive. Rubliov, în reprezentarea Sfintei Treimi, a folosit culorile roşu şi albastru pentru a exprima jertfa şi dumnezeirea lui Hristos.

Relaţiile dintre sunete, la rândul lor, au fost învestite cu reprezentări simbolice. Tritonul a fost considerat multă vreme „diabolus in musica“ şi a fost interzis de canoanele muzicii în perioada medievală. Acordul, în sens de entitate sonoră formată din primele trei elemente distincte ale rezonanţei naturale, este considerat şi astăzi „perfect“ doar atunci când rezultă din suprapunerile unei octave (determinată de raportul de vibraţie 1/2) cu o cvintă (determinată de raportul de vibraţie 3/2).

Explicaţia se datorează faptului că idealul consonanţei — rămas obiect de dispută muzicologică şi în zilele noastre — se exprimă, acustic, prin raporturile cele mai simple dintre vibraţiile sunetelor. Numerele 3, 5, 7 şi 9 corespund, în şirul armonicelor naturale ale unui sunet fundamental, locurilor în care apar intervalele de cvintă (armonicul 3), terţă (armonicul 5), septimă (armonicul 7) şi nonă (armonicul 9). Acestea sunt numerele „muzicale“, respectiv „numerele perfecte ale matematicii antice“ . Ele vor sta la temelia edificiilor, pentru că numerele muzicale sunt multiplii unităţilor de măsură (modulele) folosite pentru determinarea proporţiilor elementelor componente ale ordinelor arhitectonice.

Una dintre minunile lumii medievale a fost Cluny III, cel mai mare edificiu al creştinătăţii Occidentului până la construcţia Bazilicii Sfântul Petru din Roma. După Kenneth J. Conant, istoricul american al arhitecturii medievale care şi-a dedicat întreaga viaţă reconstituirii mănăstirii benedictine din Burgundia, dimensiunile acesteia sunt multiplii numerelor prime. Dacă drumul către perfecţiunea arhitectonică a fost deschis de ştiinţa care se ocupă cu studiul mărimilor şi al formelor spaţiale, parcurgerea sa a implicat, de la sine, aspiraţia către desăvârşirea proprie muzicii — „artă supremă şi mijloc suprem de educaţie, izvor al tuturor armoniilor şi frumuseţilor“ .

Aşa cum armonia subordonează deopotrivă consonanţa şi disonanţa, aşa cum lumina uneşte culorile spectrului, aşa cum şirul numerelor naturale cuprinde atât numerele pare, cât şi pe cele impare, la fel şi arta este ca o piatră preţioasă sau un poliedru cu mai multe faţete care se numesc pictură, poezie etc.

Artele frumoase formează un tot unitar şi nu pot fi disociate una de cealaltă. De aceea, lucrarea de faţă abordează muzica şi arhitectura prin prisma unui numitor comun pentru toate manifestările plastice şi temporale: ritmul. De la catedralele gotice la Misa „Notre Dame“ a lui Machault, de la sanctuarele megalitice la Simfonia „Opus Dacicum“ de Ştefan Niculescu, de la polifonia Renaşterii la Pavilionul Philips al lui Xenakis , proporţiile muzicale se descoperă a sta la baza construcţiilor din piatră sau din sunete.

Fără a îşi aroga pretenţia de a investiga codurile pe care artiştii medievali le-au experimentat de-a lungul unei milenare practici de creaţie, paginile acestei cărţi urmăresc, în limitarea lor, să comunice un punct de vedere formulat de pe poziţii mai degrabă discursive decât dialectice. Viziunea autorului este sincronă. Realităţile şi emoţiile induse subiectului valorificator (omul), prin obiectul contemplaţiei sale (opera), sunt privite prin prisma epocilor în care diferitele limbaje artistice au luat naştere. Astfel se conturează un traseu virtual, care începe din perioada patristică şi se termină la graniţele Occidentului secolului al XV-lea. Cititorul va găsi puncte de reper în fiecare din capitolele acestui studiu, în descrierea modurilor specifice de exprimare artistică, relevabile fiecărei perioade cercetate. Filocalistul, iubitorul de frumos aflat în căutarea sensurilor profunde ale artei, ştie că adevărul gnoseologic nu este fragmentat şi nici fărâmiţat de curentele epocilor. Există o singură şi o neîntreruptă continuitate, un progres transformaţional care afirmă permanenţa valorii culturii umane. Vremelnicia trecătorilor nu poate decât să confirme străvechiul dicton latin „ars longa, vita brevis“. Pictorii, sculptorii şi muzicienii medievali cunoşteau foarte bine acest lucru. De aceea şi operele lor se completează reciproc, din perspectiva unei cauze finale, relevând o simfonie esoterică a culorii, sunetului şi luminii, descoperind parcă, prin artă, problemele care au frământat minţile multor gânditori, de la filosofii Antichităţii până la umaniştii Renaşterii : originile omului, cosmogonia edenului pierdut, viaţa fără moarte terestră...

Există o ciclicitate în existenţa finită care determină proprietatea materiei de a dăinui în timp şi în spaţiu, în mod nesfârşit şi nemăsurat. Aceasta este generată de însuşi ritmul universal al Creaţiei, asemănător ritmului muzical pe care am încercat să-l descoperim cititorului ca numitorul comun al artelor. Toate-s vechi şi nouă toate, după cum spunea şi Eminescu. Din aceste motive considerăm că arta medievală — expresie a unei trăiri spirituale profunde — poate conduce la punctul critic în centrul căruia s-ar afla marele necunoscut, la fel de bine cum poate conduce şi către ieşirea din labirintul creat de întrebările noastre rămase fără răspuns. Traseele iniţiatice pe care arta le-ar fi definit în trecut sunt jaloanele care ne-au rămas din vechime, posibile marcaje care pot orienta cititorul către descoperirea sensurilor catartice ale creaţiei artistice. Putem afla punctul nodal al tuturor manifestărilor culturii, mai presus de timp, prin însăşi identitatea artei cu ea însăşi, creată după chipul şi asemănarea autorului uman, aşa cum acesta, la rândul său, a fost creat după chipul şi asemănarea Creatorului.

Lect.univ.dr. Adrian Leonard Mociulschi

26

INTERVIEW

De vorba cu Liliana Tofan Liliana Tofan este o tânără artistă (n. în 1977, Galați), absolventă a Universității Naționale de Arte, secția Grafică, clasă N. Alexi, 2002 și a Universității Hyperion, secția Actorie, 2009. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici București din 2003, ea abordează în special tehnicile graficii și gravurii.

Lucrările sale vizează în special o sinteză a expresiei formei (mai ales seria Angelus Novus), dar toate sunt tendințe de a surprinde relația trup/corp/ fizic - suflet/ spirit/ psihic.

Mai multe despre ea și lucrările ei aflăm din interviul de mai jos:

Laura Mihalca: Spune-ne mai multe despre tine. Ești grafician, ești artist vizual, ce simți că te definește cel mai bine?

Liliana Tofan: Sunt artist vizual cu diplomă în grafica de șevalet.

L.M.: Cand spui Liliana Tofan, spui....?

L.T.: Cred că nu îmi place să mă definesc eu. Las asta pe seama celor ce mă cunosc și în rest cred că sunt reprezentată de lucrurile pe care reușesc să le fac în meseria mea.

L.M.: Alegi și alte mijloace de expresie, altele decât cele proprii graficii sau gravurii? Dacă da, care anume?

L.T.: Am folosit în mod curent materiale precum tablă și alte accesorii metalice. Însă personal nu cred într-o categorisire a mijloacelor pe domenii. Cred că artistul e cel care definește și care transformă un mijloc de expresie într-o identitate.

L.M.: Cum crezi că te situezi în contextul artei contemporane românești? Ce părere ai de schimbările care se produc aici, care crezi că sunt acestea?

L.T. : Sunt prea puțin imformată despre arta contemporană românească ca să îmi pot exprima o părere obiectivă. Sper că schimbările ce vin să servească bunului gust și unui public pe măsură. În ce mă privește, nu sunt un “ nume” pe piață, cu tot ce o fi însemnând asta. Însă continui să lucrez, ceea ce înseamnă evident că eu consider că sunt printre cei ce pot da definiția contemporaneității. Restul, vom vedea, după mai multă muncă și timp.

L.M.: Ai unele lucrări de care te simți mai legată?

L.T.: Ar fi, da. Însă motivele sunt cred prea puțin interesante pentru public.

L.M.: Care artiști te-au marcat cel mai mult și de ce?

L.T.: Nu m-au marcat nume din cărți, dacă asta mă întrebi.

M-au marcat oameni pe care i-am întâlnit sau alături de care am parcurs perioade din viața mea, prin forța sau sensibilitatea pe care au arătat-o sau prin crezul în ideile și drumul lor.

L.M.: Ai profesori care te-au influențat? Cine și prin ce?

L.T.: Da, profesorii din liceu, pentru că m-au învățat pe mine și colegii mei de atunci lucruri despre care știau că ne vor folosi, și pentru că au făcut-o fără “ zgarcenie”, fiind și rămânând oameni modești chiar și atunci când s-au certificat ca artiști.

L.M.: Cu care din artiștii contemporani rezonezi? Prin ce?

L.T.: Rezonez fără diferențe, cu orice văd că are un scop, o idee și un concept. Dar mi se întâmplă rar. Din păcate.

L.M.: Cât de greu este pentru tinerii absolvenți de facultăți de artă din România să se promoveze/ să ajungă promovați? Crezi că în străinătate lucrurile sunt diferite?

L.T.:. Este greu și doar să lucrezi, cu atât mai greu e să te și

27

INTERVIEW

28

INTERVIEW promovezi. Cred că în străinătate “elita” se definește și prin nevoia de a achiziționa artă, și de aici..evident marea diferență între “aici” și “acolo”. Desigur, de la ideea de a achiziționa artă putem vorbi mult despre cum, cine, ce și de ce. Când și la noi arta va fi privită ca investiție supremă, și când oamenii ce intermediază legături între artist și compărător, vor fi și cultivați dar și motivați financiar de acest domeniu, atunci se va putea vorbi despre o piață de artă în România. Aceasta e normalitatea.

Dar poate că deja există, eu sunt doar un modest spectator. Ca artist încerc să devin parte din această normalitate.

L.M.: Ce proiect(e) ai în lucru?

L.T.: Sunt într-un stadiu în care încă definesc liniile proiectului. Însă într-adevăr lucrez, sper să termin până în primăvară și să și reușesc să îl pun în valoare într-un cadru adecvat.

L.M.: Vorbește-ne puțin te rog despre proiectul pe care îl prezentăm în revistă. De unde a pornit ideea, ce mesaj stă în spatele lui.

L.T.: Aveam în cap ideea de înger, dar nu îmi doream o reprezentare care să respecte canoanele. Așa cum spune și titlul expoziției, lucrările reprezintă un “înger nou”, un mixt între uman și divin, care e sugerat de forme puternic conturate, iar ca atitudine, personajele mele “ privesc” lumea, gândesc la ea, sunt active contemplând. Tehnica folosită e linogravură, placă, iar în unele lucrări am folosit metalul și lemnul.

L.M.: Ce planuri de viitor ai? Ce îți dorești cel mai mult?

L.T.: Cel mai mult îmi doresc să fiu sănătoasă și să pot avea grijă de familia mea .

Printre planurile de viitor se află o expoziție în România și, de ce nu, și în afară.

L.M.: Întrebare mai grea: ce reprezintă grafica pentru tine?

Dacă nu ai mai putea să desenezi, ce ai face?

L.T.: Păi nu văd nici un motiv pentru care nu aș mai putea desena. Decât, Doamne ferește. Cred că nu vrem în genere să ne gândim la rău, pentru că nu ne servește la nimic.

Nu aș putea să mă numesc grafician sută-n sută, dar accept denumirea ca pe un termen general definitoriu.

L.M.: Care este cea mai impresionant ă imagine pe care ai vă zut-o vreodată? Dar cel mai frumos sunet auzit?

L.T.: Cea mai impresionantă imagine a fost fetița mea înfășată imediat după naștere iar cel mai frumos sunet, cred, primul ei cuvânt.

L.M.: Descrie-ne te rog o zi obișnuită din viața ta. Cum începe, ce conține ea și cum se încheie? Încearcă să îi asociezi un miros, un gust, un sunet, o imagine.

L.T.: O zi obișnuită începe și se termină cu fetița mea . Ea este motorul meu acum și deși e foarte mică, reușește să fie încantare, diversitate, inspirație. Și dacă încerc să răspund la ultima întrebare, probabil că ar fi legat totul de ea. Duc o viață obișnuită cu tot ce înseamnă ea.

L.M.: Mulțumesc mult pentru c ă ai acceptat invitația acestui interviu.

L.T.: Mulțumesc și eu.

Fotografii publicate cu acordul artistei.

29

PROIECTE

Fotografii publicate cu acordul artistei.

30

PROIECTE

31

PROIECTE

32

PROIECTE

33

PROIECTE

34

PROIECTE

Prietenii fetiței mele –

Mirela Trăistaru

Nu facem altceva decât să observăm. Se schimbă generații și se schimbă stil de viață. Jocurile copilăriei de asemenea. Și spațiul de desfășurare e altul.

Deși sunt la fel de frumoși, copiii se dezvoltă altfel. Dacă în anii 80 de abea îndrăzneam să visăm la o bicicletă, și aceea cumpărată pe monezile de 5 lei adunate în sticlele de lapte, astăzi e o prezență nelipsită în câmpul de joacă. Biciclete, role, trotinete, skateboarduri, raportul e de 1 la 1. Sau poate un copil să aibă cu el în aceeași zi și role și bicicletă. Raportul copilăriei mele era cam de o bicicletă la 10 copii, și ne dădeam cu ea pe rând. Acum sunt adevărate maratoane pe aleile parcului...

Gata cu “Țară-Țară vrem ostași”, “prințesa cu pași furați”, magazinele din nimic..., celebrul “elastic”, sau colecțiile de “hârtie de gumă” sau câte și mai câte...gata cu “Mihaela “ și “Oblio”, trăiască Hanna Montana și Selena Gomez.

Ceva din libertatea jocului din spatele blocului, atunci când aveam cheia legată la gât (ni se spunea “generația cu cheia la gât”) s-a dus.

Totul se petrece acum sub privirile atente ale părinților. Și acești părinți intervin în orice dispută apare între cei mici..și în acest fel ierarhiile în jocul lor nu mai au valoarea de altă dată. Copii de azi se știu supravegheați permanent și apelează la părinți pentru orice nemulțumire...Se dezvoltă diferit. Sunt copiii generației noastre. Cei mai frumoși și mai surprinzători copii de pe planetă. Te uimesc cu franchețea și ascuțimea minții lor. Se spune că ei acumulează într-o singură zi atâta informație, cât un om din Renaștere într-un an întreg.

Cu toate că au tone de jucării, filme, malluri și mofturi , sunt inventivi și creativi. Sunt curioși și obraznici. atât cât le șade bine copiilor să fie obraznici. Adică numai atât cât să te facă să zimbesti. Sunt veseli și iubitori. Dacă e să mă gîndesc la jocurile copilăriei mamei mele sau ale bunicilor...atunci când o minge de cârpă era suficientă pentru cel mai spectaculos meci de fotbal, constat că există schimbare. Nu știu dacă pot să o numesc evoluție, sau numai schimbare. Așa că mă declar doar un observator. Și ca observator am realizat seria de desene “Prietenii fetiței mele”. E o serie deschisă. De abea am început să povestesc...

Mirela Trăistaru Pictor, scenograf

35

PROIECTE Născută la 3 Mai 1972, în Bistrița, Mirela Trăistaru a absolvit Liceul de Arte Plasticea Romulus Ladea”,Cluj-Napoca, Academia de Arte Vizualea Ion Andreescu”,ClujNapoca, secțiile Design Vestimentar și Pictură; Universitatea de Arte București, Master pictură, clasa profesor Ștefan CA®ltea.

Actualmente este pictor, scenograf, membru U.A.P. din 1998 a secției Pictură, București; EXPOZIȚII PERSONALE (selecție) 2010-Art EventMaison MaitressCluj-Napoca; 2010-Expo-Novotel Hotel-Bucuresti; 2010-SchwandenGalerie Joana DurigElvetia; 2009 – Vernescu House – Bucuresti; 2009 – Art Museum – Sangeorz-Bai – Bistrita; 2008 – Grigore Mora Gallery – Bucuresti; 2008 – Veroniki Art Gallery – Bucuresti; 2007 – Espazio Aperto – Bellinzona – Elvetia; 2006 – Expo – Café del sol – Sibiu; 2005 – Expo – Galeriile UAP – Bistrita; 2005 – PARADIS - Galeria Anaid – Bucuresti; 2002 – Expo – Club Rotary, Washington – S.U.A.; 2002 – Galeriile UAP Hanul cu Tei, Bucuresti; 2001 – “NO FLASH” – Opera House – Cairo, Egipt; 2001 – “659de ore” – World Trade Center, Bucuresti; 2000 – “Gradini Fericite” – World Trade Center, Bucuresti; 1999 – Pictura – Hotel Sofitel, Bucuresti; 1997 – Galeriile Gijzenrooi – Geldrop, Olanda; 1997 – Gra-

36

fica – Casa Universitarilor, Cluj-Napoca; 1995 –“Paraphenalia”Galeriile Inspectoratului Pentru Cultura, Bistrita.

EXPOZIȚII DE GRUP (selecție) 2011-International Exhibition of Modern Art-Qinhuangdao – China; 2011-International Exhibition – Ghersawiu –Bulgaria; 2011-U.A.P.GalleryBaia-Mare; 2010 – Apollo Art Gallery – Bucuresti; 2009 – Art Museum – Satu Mare; 2009 – Vernescu House – Bucuresti; 2008 – Sutu Pallace - Bucuresti; 2008 – Beijing Art Bienale – China; 2007 – Galetia Grigore Mora – Bucuresti; 2007 – Galeria H`Art – Bucuresti; 2007 – MNAC - Gala Rehau (licitatie Casa Sotheby`s)- Bucuresti; 2007 – Galeria Anixis – Baden – Elvetia; 2006 – Expo – Palatul Reginei Maria – Balcic – Bulgaria; 2006 – Stompan – Galeriile U.A.P. – Bistrita; 2004 - Salonul Municipal de Pictura – Galeria Artis – Bucuresti; 2003 –Bienala de Arte Cairo, Egipt;2003- Salonul Municipal de Pictura, Caminul Artei, Bucuresti; 2002Targul International De Arte Vizuale, Bucuresti; 2002- Salonul de Toamna, Galeriile Apollo, Bucuresti; 2001 –Trienala Internationala de Scenografie si Costum – Novi Sad, Iugoslavia; 1997 – Bienala de Grafica, Arad;

PROIECTE

37

PUNCT. LINIE. PUNCT

De-a PUNCT(ul) şi ARTA Recunoaşte că e mic, rotund şi e mereu în polemici cu înţepătura de ac. Slăbiciunea nefirească şi-o arată atunci când vine vorba să fie semn. E semn de punctuaţie atunci când arta nu mai are nimic de spus… în cuvinte, ci doar în imagini.

Cu rol despărţitor între fraze sigure pe ele, cu caracter independent - ca omul secolului nostru, îşi menţine statutul şi echilibrul.

Se pricepe şi la prescurtări de cuvinte, obositor de lungi sau absorbite de greutate, Stă pe vârf de “i” în faţa “j”uxtapunerii dintre orice formă desluşită sau nu a artei. Îi place enumerarea, vorbirea directă, deci şi conceptul de a sta deasupra uneori. Ca şi în viaţă. În artă, ce-i “jos” vrea a se găsi “sus” şi, ce-i “sus” e musai să nu-i fie străin acel veşnic “jos”. Sus-ca linie de apogeu, jos-ca linie de plecare.

Are un tic: să stea deasupra virgulei, să despartă perioada (timpului pierdut). Îi place cifra 3, când râvneşte a suspensie. În artă, şirului gândirii îi este oricând permis să fie întrerupt, mai ales când orizonatala imaginaţiei se confundă cu infinitul actual. În fond, omul în libertatea sa, e dătător de punct pe “i”, prin recenzia vieţii în faţa artei.

Arta îşi schimbă însă chipul în interjecţie, atunci când omul îi fură terenul şi, îi spune lejer: “-Destul! “. Îşi trăieşte veşnicia, convenţional, ca semn ce te-ndeamnă a vizita aşezări oprite-n hărţi, ce te-ndeamnă a mai arunca cu zarul uneori, sau a-ţi alinia inima ca-ntr-un rând de piese de domino-pentru a-ţi aminti plecarea. Îi plac ritmurile şi sunetele, că-i obligatoriu în artă, ca şi auzul să fie adjudecat.

De asta prelungeşte durate muzicale cu încă o jumătate din valoarea lor iniţială; pentru ca omul, să-nţeleagă arta dincolo de nume şi explicaţia din DEX. S-o-nţeleagă cu inima.

Că tot a venit vorba de inimă, el oficiază şi ceremonii, fiind verdict final în arta înmulţirii. Doi poli nu e de ajuns să se atragă, ci să se şi confunde în stil caracteristicartistic.

Ştie să păstreze tradiţii: prin cusut, brodat, croşetat; în ciuda cunoaşterii lui de către omenire, aproape nevăzut, în fel şi fel de depărtări. E şi loc ţintă, atunci când e pregătit să fie ochit, nu numai criticat, dar şi esenţial, când vine vorba de procesul topirii.

Este posesor de onoare, în dreptul inimii oricărui “fir” uman iubitor de frumos.

Dar şi iniţiator al plecării, atunci când modul de a gândi nu mai rezonează cu arta contextuală.

Reglează, potriveşte, fără a neglija însă amănuntele şi, restabileşte adevărul.

Are şi momente limită-de timp mort, însă e firesc.

Nici viaţa, nici arta nu duc lipsă de situaţii fără ieşire.

Dacă al nostru Eminescu îl privea că pe un moment cosmologic, iar al lumii Leonardo da Vinci ca pe o întregă viaţă, pentru mine PUNCT înseamnă (doar) ÎNCEPUT. La început am fost punct, iar din punct am devenit ceea ce azi (mă) numesc OM. La început a fost punct, iar din punct a devenit ceea ce astăzi o (de)numesc ARTĂ.

Stau şi mă gândesc. Nu degeaba omul e prim-creatorul ARTEI.

Ioana Niţică MA în Psihologie

38

PUNCT. LINIE. PUNCT

Filosofia punctului După marele succes înregistrat de Filosofia Chibritului, iată că mă văd în situația, ușor epigonă, ce-i drept, de a veni în continuarea marilor filosofii ale lumii, (de cea platonică, kantiană, hegeliană, etceteraniană), cu una nouă, și anume: cu cea a punctului.

Ce-i drept, nu m-aș fi gândit niciodată că voi fi chiar eu cel care va trata această problemă delicată, însă provocarea a venit nu de la mine, ci din partea Revistei Art Out, pe care dumneavoastră o citiți în momentul de față.

Recunosc că la început nu am luat în serios problematica punctului, gândindu-mă să-l folosesc doar ca punct de plecare pentru un articol mai complex. Însă mi-a venit în minte rămășagul orgolios pe care l-am făcut nu demult cu mine însumi. Și anume: precum Faust, eu făcusem un pact cu daimonul din mine, prin care mă angajam că nu există subiect pe lumea asta pe care eu nu aș putea să-l abordez în scrierile mele.

Mă gândisem atunci că aș putea comenta focul, apa, lumea, girafele, porțelanul de China și pișcotul cu lămâie și aș putea găsi lucruri interesante de spus despre toate acestea. Dar punctul? Ce ar putea spune cineva despre un lucru atât de neînsemnat și de mic precum un punct. Eram amuzat și disprețuitor la adresa lui. Și cu toate acestea daimonul din mine mă trimitea la lucru. Trebuia să scriu ceva despre punct. Și punct! Și pentru că nu de multe zile am terminat Facultatea de Istoria Artei, m-am gândit să scriu ceva despre punctul în pictură. Firește, mă gândeam la pointiliști. Numai că despre ei nu cunoșteam mare lucru și m-am văzut nevoit să intru pe Wikipedia și să găsesc acolo că pointilismul este o tehnică de pictură introdusă la sfârșitul secolului al XIX-lea de către artiștii neoimpresioniști francezi Georges Seurat și Paul Signat. Însă daimonul meu mi-a dat una peste ochi și mi-a zis că doar nu o sa scriu un articol luat din Wikipedia, căci nu așa era rămășagul. Trebuia să scriu altceva. Punct și de la capăt. Învins, m-am văzut nevoit să închid fereastra (electronică) și să îmi deschid mintea care încă refuza să-i acorde punctului măcar importanța unei scame. Și din adâncul întunericului am zărit atunci lumina unui vers care suna cam așa: Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii...

Mihai Eminescu, Scrisoarea I, fragment Ce să fie oare asta? Cum poate un punct să fie stăpânul lumii? Să fie el oare sămânța universului, precum un embrion al vieții? Reprezintă el factorul declanșator al Big Bang-ului? Oare tot universul să se fi născut dintr-un punct? Să fie el Atomul căutat de vechii greci… Ce imagine sublimă! Câtă forță poate să aibă acest punct! Înșiruirea de puncte alcătuiește linia. Alăturarea de linii alcătuiește planul. Suprapunerea de planuri alcătuiește spațiul. Chiar spațiul cosmic… Printr-un punct putem începe să călătorim ca printr-un univers. Și scriind acestea am pus punct disprețului meu față de punct. Și așa m-am văzut în ipostaza de a constata că punctul este începutul lumii și sfârșitul oricărei fraze. ( ?! : - tot cu punct se termină…)

De asemenea, oamenii care și-au revenit din moarte clinică au povestit cum în fața lor le-a apărut, pe fundalul unei melodii cerești, un punct de lumină. Deci moartea este tot un punct.

O, tu, măritule punct, tu ești alfa și omega, viața și moartea, și subiect al articolului meu în care te slăvesc!

Arhimede spunea: Dați-mi un punct de sprijin și răstorn Pământul. Iar eu vă spun, dați-mi un punct și eu voi scrie despre el un eseu. Și iată-ne ajunși în punctul culminant, gândindu-ne la câte lucruri mai poate fi întrebuințat noul nostru prieten: punctul. Căci el nu este doar începutul și sfârșitul lumii, poate avea și o valență mult mai practică: ne putem fixa un punct de întâlnire, sau putem amplasa un punct de graniță sau de control.

Iar, dacă vreodată vom dori să facem o pictură, punctul de fugă ne va fi cu siguranță de mare folos. Și câte și mai câte nu pot fi spuse despre punct. Așa de mic încât de-abia îl putem vedea, el este de fapt un factotum fără de care viața însăși nu ar putea exista. Trăiască punctul! Și iată că, până la urmă, mi-am achitat obligația față de daimonul meu. Am scris ceva și despre acest subiect. Nu știu dacă este bine sau rău, sau dacă toți oamenii vor fi de acord. Căci tot ce am scriu eu aici nu este nimic altceva decât un punct de vedere. Punct

Mihai Moldoveanu Scriitor și critic de artă 39

PUNCT. LINIE. PUNCT

COLECTIA

CONFUZIE/ CONFUSİON DISPARİȚİA LİNİEI= NAŞTEREA CONFUZİEİ În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, linia este definită ca trăsătură simplă şi continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafaţă cu tocul, cu creta, cu creionul sau ca traiectorie descrisă de un punct material într-o mişcare continuă sau de intersecţia a două suprafeţe. Însă definiţia ce urmează a reprezentat punctul de plecare al colecției Confusion, şi anume: linia este trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcţie sau leagă (pe o hartă, pe un plan etc.) diferite puncte în spaţiu.

Astfel, linia poate defini o graniță, o barieră sau chiar o direcție, linia poate îngrădi libertatea sau poate indica un spațiu de libertate. Însă ce se întamplă atunci când linia dintre două planuri, dintre două spații, dintre două suprafețe, dintre două medii, dintre două categorii umane este transparentă, invizibilă sau ştearsă? Această dilemă, această imposibilitate de a alege sau de a distinge binele de rău, valoarea de non-valoare, este problema existențială a omului contemporan modern care a ajuns să trăiască într-o stare permanentă de CONFUZİE. Deşi linia poate constitui o barieră sau o graniţă şi să reprezinte astfel o cenzură, deci un lucru negativ, simultan poate fi pozitivă şi să reprezinte o direcţie, un drum, o cale, o îndrumare. Astăzi însă linia nu mai are nici valențe pozitive, nici valenţe negative, căci ea devine tot mai transparentă, inodoră, incoloră, determinând conştientul uman spre o dezorientare şi spre o confuzie, datorită simultaneităţii de valorii pozitive şi negative ce pândesc asupra ei.

Mass-Media poate fi considerată principala vinovată pentru această confuzie ce planează asupra oamenilor aflaţi în imposbilitatea de a mai trage linia dintre bine şi rău, dintre valoare şi non-valoare, dintre adevăr şi minciună. Dar, în acceaşi masură, fiecare individ în parte este responsabil pentru faptul că s-a lasat purtat de valul de a culege informaţii fără a le gândi, sau a le filtra prin sita realităţii şi a inteligenţei. Faptul

40

PUNCT. LINIE. PUNCT că oamenii se îndepartează de cultură, căci este incomodă şi dificilă, iar mass-media este facilă şi la îndemâna oricui, este unul din raţionamentele prin care linia devine ceea ce este astăzi, invizibilă, greu de citit şi descifrat, greu de a fi marcată mai la dreapta sau mai la stânga.

Această dispariţie treptată a liniei, oferă un spaţiu ce iniţial oferă libertate şi un spaţiu fără limite, în care totul devine posibil şi imposibil, iar acest aspect ar fi pozitiv dacă specia umană ar fi capabilă să traiască fără a se revolta, fără reguli, fără nevoia de a eticheta şi clasifica totul, însă acest lucru este utopic, şi astfel prezența liniei nu este doar esențială ci şi indispensabilă.

Pornind de la această idee am realizat în cadrul domeniului vestimentar în care „respir”, o colecție de accesorii feminine, începând cu o serie de schițe şi planşe, ce înfăţişează ochelari de soare şi de dormit, cercei, coliere, brăţări, genţi, poşete, pantofi, umbrele, inele, pălării, ce au ca leit-motiv apariţia unor personaje din lumea actuală românească, iar linia dintre aceste personaje, valori sau non-valori, este fină, subtilă şi transparentă, la fel ca în viața reală, nu doar în spațiul imaginar al acestei colecții.

Cromatica este simplă, cu tonuri de la alb – gri – negru şi cu accente puternice de violet .Cromatica este unitară şi cât mai simplă, pentru a reduce riscul ca ochiul uman să se piardă printre culori, în loc să vizualizeze conceptul şi ideea acestei serii. Alăturarea sau juxtapunerea unor personaje care provin din medii diferite şi de calități umane opuse poate stârnii atât amuzament, cât şi uimire. Însă aceasta este realitatea, trăim într-o lume confuză în care Monica Columbeanu poate apărea în acceaşi emisiune în care Angela Gheorghiu a avut un recital. Poate vizionând această colecţie şi obiectele vestimetare conceptuale realizate pentru a exemplifica mai bine ideea, vom realiza mai profund ,departe de comedie, tragicul şi pericolul în care se află societatea românească, în care cultura şi incultura co-există şi se juxtapun ca şi cum ar fi un lucru normal. Este un semnal de alarma, ce poate dispărea doar în momentul în care vom trage linie şi vom spune: STOP NON-VALORII!!!

Aşa cum un mare filozof spunea :”Somnul rațiunii naşte monştrii”, citat potrivit pentru planşa în care sunt exemplificați ochelarii de dormit, nu doresc decât să învățăm să vedem realitatea şi să aruncăm o privire în oglindă, folosind accesoriile necesare pentru a învăța să cautăm frumusețea, nu odiosul sau scandalul, şi să ne ferim cu ajutorul umbrelei de ploaia de meteoriți non-valorici ce cad înspre noi , nu din cer spre pământ, ci dinspre televizor la noi în vis.

Să nu uităm sa visăm la ziua în care valorile vor fi promovate şi non-valorile vor fi respinse şi nu promovate abject şi strident.

Dana Simionescu Designer vestimentar

43

PUNCT. LINIE. PUNCT

46

PUNCT. LINIE. PUNCT

47

48

49

PUNCT. LINIE. PUNCT

Calculul

greutăţii unui punct De la punct începe o operă de artă.

Dar nu sub acest aspect aş dori să analizez „punctul” în rândurile următoare.

Punctul este salvarea multora dintre noi. Punem punct izolându-ne de tot ceea ce nu ne satisface necesităţile emoţionale, de tot ce ne provoacă durere, o facem conştient sau inconştient, dar cu siguranţă ne dorim un singur lucru: schimbarea traectului de evoluţie a evenimentelor. Punctele mici le găsim în cotidianul fiecăruia dintre noi. Punctele mari, grele, le pun puţinii dintre oameni, schimbând astfel cursul întregii istorii.

Asupra evoluţiei artelor, punctul a avut un impact important, demn de analizat, ori arta a fost adesea tratată drept instrument de control asupra minţilor omeneşti. Influenţa artelor asupra societăţii, asupra conştientului colectiv, omul a observat-o încă din preistorie, eu, totuşi, mă voi axa pe situaţia de după Războiul Mondial, şi anume la metamorfozele dictate de regimul comunist in statele sovietice. Dorind să ia sub control masele, să construiască o societate cu idealuri şi valori menite să întărească situaţia economică, să distrugă naţiunile formând un stat monolit şi un popor cu puternic simţ „pseudo-patriotic”, a fost elaborat planul aşa - numitului realism socialist. Acesta din urmă presupunea controlul riguros asupra activităţii artiştilor inspirând poporului, prin penelul artiştilor, propriul mesaj. E de menţionat şi expresia stalinistă: „artiştii sunt ingineri ale sufletelor omeneşti”, iar publicistul Tretiacov S. dezvoltă această idee într-un articol clasificând arta drept un mecanism de producere şi consum a lucrurilor emoţional-organizatoriale, iar artiştii sunt ingineri, psiho-constructori. Muncitori de fabrici şi colhozuri, eroi, şefi de partid înveşniciţi pe pânze monumentale şi desigur mii de portrete al lui Lenin rămase în urma acelor timpuri, sunt martori ai puctului masiv ce şi-au dorit să-l pună sovieticii, punct asupra realităţii individuale, dând naştere unei pseudo-realităţi comune. Revizuirea valorii unei vieţi omeneşti care s-a dovedit a fi atât de fragilă, şocul, disper-

50

area, nesiguranţa în ziua de mâine, frica, dinamismul: subiecte atât de actuale în lumea cutreierată de război nu-şi aveau locul în lista celor admise de sovietici. O idilă, o lume saturată de fericire şi împlinire falsă: acestea erau subiectele dictate de ideologia de partid. Tot ceea ce nu se incadra în lista de subiecte admise, toate cele lucrări ce nu repetau tehnica picturii realiste de tipul celei a lui Repin, era supus unei critici aspre, artiştii fiind învinuiţi de formalism si numiţi duşmani ai poporului, unii chiar fiind aspru pedepsiţi.

PUNCT. LINIE. PUNCT ul suprimărilor este evident, însă cu siguranţă rodul inderzis dintotdeauna i-a atras pe oameni, dar şi dorinţa de a fi înţeles şi acceptat de cei din jur. Deşi nu erau admişi la expoziţii, unii artişti avangardişti continuau să picteze conform propriilor idealuri, alţii încercau să simuleze normele dictate, mascând propriile principii în urma celor impuse dorindu-şi să salveze în timp cel puţin câteva elemente ale limbajului picturii avangardiste, o altă categorie de artişti emigrând în alte ţări. Printre aceştea putem menţiona pe Natalia Goncearova, Nadejda Udalţova, Alexandra Ekster, David Burliuk ş.a. Datorită acestora, probabil, curentul modernist nu a stagnat totalmente, deşi a evoluat cu siguranţă mai lent decât ar fi putut.

Contemplând asupra aceleiaşi teme, criticul de artă Boris Groys în eseul său „Stilul Stalin” susţine că toata cultura stalinistă reprezintă triumful proiectului politico-estetic de avangardă.

Totuşi, cicatriciile acelor evenimente, în statele sovietice satelite, se resimt într-o mai mare măsură decât în capitala ideologiei sovietice, Moscova, cunoscut fiind faptul că atenţia forţelor speciale se concentra mai mult pe ţările nou-ocupate care urmau a fi rusificate, denaţionalizate. În pictura „Sursa de infecţie” de Iurie Matei descoperim acea atmosferă ce transfigurează întregul spectru de stări provocate de restricţiile sovieticilor ce au marcat generaţii, urmările distructive a masivului punct pe care l-au chiar „aruncat” sovieticii peste traectul de evoluţie a artei, jocul de simboluri ce sugerează relaţia cauză-efect. Pictură, care, cred eu, cuprinde în sine modul cel mai reuşit de reprezentare a filelor istoriei acelor ani. În concluzie, aş dori să conştientizăm că tot ce se întâmplă îşi are impactul său asupra evoluţiei în perspectivă a lucrurilor, important e să ameliorăm distructivismul raţionalizând importanţa punctului pe care-l putem pune.

O întreagă generaţie de avangardă risca să fie ştearsă din istorie, fiind ameninţată de regimul sovieticilor şi într-o mare măsură, aşa a şi fost.

Au fost, totuşi şi cei care au reuşit să găsească fisuri în zidul rigurosului regim, izbutind să salveze unele lucrări, cum ar fi Saviţchii Igor, care a ajuns cunoscut în lumea întreagă întemeind şi un muzeu în baza picturilor salvate, muzeu despre care a început să se vorbească şi mai mult după apariţia documentarului de succes ”The Desert of Forbidden Art „ în 2010. Impact-

Victoria Ceban Studentă anul III, Facultatea Pictură de Şevalet, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău Foto: Matei Iurie – Sursa de infecţie (u/p; 50/70 cm)

51

PUNCT. LINIE. PUNCT

“.”

The Final Point

The Next Line

. (PUNCT) Pentru că am lăsat neterminate rândurile din numărul precedent.

Rândurile ce urmează nu vor ieşi din tipar, aşa că mai pun ..... (cinci puncte) pentru fragmentele viitoare. . (punct) Pentru că mă agăţ de punctele (urmele) lăsate de timp. . (punct) Pentru că sunt doar curiozităţi din istoria patului. . (punct) Pentru că „o nouă zi”, „o nouă viaţă”... „noul” sunt precedate de un sfârşit, de un punct final.

Care este sfârşitul ce precedă noul în istoria patului? Sfârşitul a ce sau al cui precedă noul în istoria patului? Finaluri sunt multe, dar raportând istoria patului la cursul vieţii utilizatorilor săi, unul dintre acestea este somnul de veci, sau simplu, direct şi cu o mai mare rezonanţă ... moartea.

Viaţa începe şi se sfârşeşte adesea pe pat. În secolul 7 î.e.n., Sardanapalus ar fi construit un „rug suicidal” (Wright, 1962/2004, 6) din bogăţiile sale, pe care a ordonat să fie ars împreună cu soţia, servitorii, concubinele, fiecare în patul său .

Patul a fost locul în care, „încoronaţi, [...], pudraţi şi pictaţi” (Wright, 1962/2004, 57), regii erau arătaţi publicului pentru ultima dată. În Roma Antică, când proprietarul casei îşi pierdea viaţa, timp de şapte zile era expus în atrium, pe pat. Trupul lui Caesar a fost adus în forum pe un pat de fildeş, pe care a fost şi ars. În secolul al XVIII-lea, doctorul Van Buchell după ce şi-a îmbălsămat prima soţie, o aşează pe un pat în mijlocul salonului, pentru a-i fi prezentată fiecărui vizitator. Trupul acesteia este înhumat la cererea celei de-a doua soţii abia câţiva ani mai târziu .

Văzut de sus, patul de moarte este un punct, a cărui mişcare în timp descrie o linie ce traversează veacurile. Începe, din câte ştim până acum, de la paturile de piatră ale Neanderthalienilor şi îşi are capătul, putem presupune, în viitorul îndepărtat.

Traiectoria punctului, fie că o urmărim fizic sau mental, este tot o linie, doar că în primul caz poate fi o linie în plan, un rând de cuvinte din istoria omenirii ... cea de-a doua linie poate fi una „la modă”... 3D... nu ştiu dacă poate fi şi 6D... deşi, dacă încercăm să o

52

“-”

PUNCT. LINIE. PUNCT apucăm, poate dacă încercăm să-i simţim greutatea, să-i distingem parfumul...să o mişcăm şi o dată cu această mişcare să schimbăm linia lucrurilor...dar ce-ar fi dacă ne-am juca cu mai multe linii...cu toate liniile patului...nimic nou...au făcut asta mii de oameni care au trăit cu tot atâtea mii de ani înaintea noastră; oameni care au schimbat aparentul curs al istoriei patului.

Cum?

Răspunsul în episodul următor

. (punct)

Ramona Marinache drd anul II, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Şcoala doctorală de sociologie a Universităţii Bucureşti Bibliografie Aries, P. şi Duby, G. (1994) Istoria vieţii private. vol.I. Bucureşti: Editura Meridiane.

Diaconescu, C. (2005) Patul şi noptiera. Antichităţi România, 9: 88-91.

Diodorus. (1814) The historical library of Diodorus the Sicilian: in fifteen books. To which are added the fragments of Diodorus, and those published by H. Valesius, I. Rhodomannus, and F. Ursinus. vol. 1, pp. 105-127. London. (Google eBook).

Drimba, O. (2000) Istoria culturii şi civilizaţiei. vol. III. Bucureşti: Editura Saeculum I.O. & Editura Vestala.

Ekirch, A.R. (2005) At Night’s Close: A History of Night Time.

London & New York: W.W. Norton & Company.

Kellehear, A. (2007) A Social History of Dying. Cambridge: Cambridge University Press.

Meijer, F. [2001] (2004) Emperors don’t die in bed. New York: Routledge.

Wright, L. (2004) Warm and Snug. The History of the Bed. Gloucestershire: Sutton Publishing.

Studiu realizat cu sprijinul financiar al proiectului POSDRU 107/1.5/S/80765 din cadrul Fondului Social European, Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, axa prioritară 1, domeniu major de intervenţie 1.5.

Ashurbanipal, ultimul rege al Asiriei, care, potrivit lui Diodorus, „şi-a depăşit toţi predecesorii în indolenţă şi lux” (1814, 119).

Vezi tabloul Moartea lui Sardanapalus de E. Delacroix Despre „sinuciderile chibzuite” ale bolnavilor sau bătrânilor vezi P. Aries şi G. Duby (1994, 221-224).

150 de paturi au ars pe rugul lui Sardanapalus (Wright, 1962/2004, 6).

Vezi Wright, 1962/2004.

53

PUNCT. LINIE. PUNCT

Sunt un punct

dar vreau să fiu parte dintr-o dreaptă Acum câțiva ani, fără a ști că aveam să abordez problema punctului și a liniei, fără a ști că voi scrie despre acestea în revista Art Out, fără a ști că va exista revista Art Out, scriam: Sunt Sunt un punct în tot acest univers ce clipesc, când mai lent, când mai intens, ca și cum, floare fiind, aș înflori și aș muri în una și aceeași zi, prelungită pentru o viață.

Cu toate acestea, eu vreau să fiu parte dintr-o dreaptă.

Omul, văzut ca microcosmos, redus la punct, în acest macrocosmos care este universul - aceasta a fost o viziune îndelung discutată (în filosofie, în fizică, în sociologie etc). Și într-adevăr, dacă gândim proporțiile, un om este un punct, raportat la dimensiunea universului sau la populația globului.

Mai intervin aici diferențe culturale: europenii, încă din Grecia Antică, considerau omul “măsura tuturor lucrurilor”. Renașterea a continuat această viziune prin intermediul umanismului. Prin structura culturală și a civilizației, europenii consideră omul cel mai important punct, în timp ce în spațiul asiatic omul este plasat în context, este parte a unui grup, este “mic”, în relație cu lumea amare” în care trăiește, se dezvoltă și activează.

Sunt diferențe de percepere și înțelegere, dar există o constantă comună: viziunea omului redus la punct, atunci când îl gândim ca parte în acest univers.

Acum problema se pune ce este punctul. Ce mai înseamnă el acum?

Fărâmă, pixel, suspensie și suspendare, atom, urmă, dâră, proiecție în spațiu - toate sunt valențe ale punctului care poate fi câștigat sau pierdut (în cadrul unui concurs?), ale punctului care poate fi de vedere sau de fugă.

Axioma dreptei: prin două puncte distincte, trece o dreaptă și numai una.

Punctele sunt puse în relație cu dreapta (văzută ca linie), îi sunt subordonate.

Punct, linie, punct înseamnă SOS, un cod comun, adoptat în întreagă lume, care spune: SAVE OUR SOULS (Salvaține sufletele). Așadar cel mai simplu semnal care a putut fi găsit și folosit de comun acord la nivel universal, cea mai simplă reprezentare care a salvat mii de suflete a fost asocierea dintre punct și linie. Cea mai simplă asociere între punct și linie este cunoscută în întreagă lume ca fiind semnalul prin care se cere ajutorul. Un semnal mai bun decât o mie de cuvinte, prin simplitatea lui.

54

PUNCT. LINIE. PUNCT

Strata Tower, Abu Dhabi

Dacă este să găsim aplicații mult mai actuale și mai practice/pragmatic punctului și liniei, atunci trebuie să spun că utilizarea cea mai controversată și îndelung discutată a acestor două elemente grafice și vizuale o văd în arhitectura parametrică. Aici, punctul și linia devin parte dintr-un cod care generează noi forme. Devin elemente repetitive la o scară mare, prin intermediul unor setări, a unor programari (o gramatică proprie?).

Un exemplu foarte “graitor” în acest sens cred că este Marine Gateway (Portul) din Kaohsiung, Taiwan.

Portul, proiectat de grupul de arhitecți newyorkezi Asymptote este un exemplu de revitalizare a unei clădiri care înainte avea o funcțiune foarte simplă, dar utilitară: port și nod în transport. Acum clădirea a căpătat un nou design și mai multe funcțiuni: port, terminal, spațiu de expoziții și de evenimente culturale. Clădirea se desfășoară pe un spațiu impresionat: 40.000 metri pătrați, dar dincolo de asta, formele alese de Asymptote pentru fațade și pentru interior cred că pot fi înțelese ca o utilizare variată și reușită a punctului și a liniei și a derivatelor lor.

Un alt exemplu care cred că ilustrează posibilitățile folosirii liniilor, a plinurilor și a golurilor dintre ele și a efectelor care se pot crea astfel este proiectul “Orasul Stuttgart,Țesut parametric” . Proiectat de Oliver Dibrova, Țesut parametric este un demers de a îmbrăca fațadele clădirilor existente în Stuttgart cu țesut parametric. Liniile devin țesuturi care pot genera spații, prin construcția lor 3D/ volumetrică.

Strata Tower, proiectat de Asymptote în Abu Dhabi este un alt exemplu de explorare a capacităților de expresie a liniei, dacă privim fațadele acestui turn.

Nu în ultimul rând, proiectele semnate de Zaha Hadid sunt, cred eu, exemple care pot ilustra foarte bine discuția despre linie și utilizările sale concrete.

Mă refer aici la Pavilionul Blueprint, Birmingham, Marea Britanie, la proiectul Formarea dunelor, prezentat în 2007 în cadrul Bienalei de la Veneția în galeriile Davi Gill, la proiectul Global Cities prezentat la Tate Modern în Londra în 2007, dar și la proiecte de design de obiect, cum ar fi colecția de bijuterii Celeste, pentru atelier Swarovski, la lampa Genesy și la vazele Crevasse, proiectate pentru Alessi Spa- Crevasse.

Utilizările liniei și ale punctului sunt numeroase, iar arhitectura parametrică este poate cea mai controversată dintre ele, cert este că putem trece dincolo de gândirea standard “punctul și linia sunt elemente de limbaj plastic” pe care am ”achizitionat-o” în școlile de artă, și aceasta doar prin crearea de noi forme, pornind de la linie și punct și prin găsirea de noi utilizări. Ineditul schimbă mentalitățile și obișnuintele vizuale. Rămâne de văzut cum vor fi ele folosite și percepute în continuare.

Nu punem punct, continuăm

Laura Lucia Mihalca studentă anul III în cadrul Facultății de Istoria și Teoria Artei, Universitatea Națională de Arte din București Vezi imaginile cu Portul. Sursa: http://www.oliverdibrova.com

Imagini cu proiectul puteți vedea aici: http://www. oliverdibrova.com/blg/?p=423#more-423

Sursa imagine Strata Tower: www.dezeen.com

Toate proiectele pot fi văzute pe site-ul: http:// www.zaha-hadid.com

55

PUNCT. LINIE. PUNCT

Portul din Taiwan

Portul din Taiwan

56

PUNCT. LINIE. PUNCT

Portul din Taiwan

Portul din Taiwan

57

PROIECTE STUDENTESTI

To be or not to be Chinese Am pornit cu acest titlu într-o peripeție culturală, știindu-i și asumându-mi magnitudinea. În prezent urmăresc o interpretare (transpunere) a culturilor asiatice (orientale) prin prisma și cu mijloacele de înțelegere, acceptare și filtrare ale ochiului și spiritului unui individ crescut și educat în spațiul european.

Conștientizez că pentru mine, ca european, este o mare provocare contactul cu tot ce înseamnă cultura asiatică precum și încercarea de a-mi asuma o viață trăită pe teritoriul Chinei sau Japoniei. De la depărtare este greu să îți imaginezi cum ar fi să fii unul dintre acei oameni cu o dezvoltare culturală de o profunzime atât de sofisticată, pe când pentru cei de acolo este un destin pe care trebuie să și-l asume și să îl trăiască încercând să-l perfecționeze spre limite deseori la limită dramaticului sau imposibilului.

Cultura poporului japonez a fost la început puternic infleuntata de cea chineză.

La fel ca aproape toate celelalte forme de artă din Japonia, la început pictura a fost puternic influențată de cultura chineză. Treptat au început să fie dezvoltate noi stiluri japoneze, specifice pentru acest spațiu cultural, apărând și numeroase școli distincte de pictură.

Cultura nipona este una dintre cele mai dezvoltate și mai ample având la bază texte și antologii ale legendelor despre nașterea lumii.

Aparent lucrurile prezentate nouă, “intrusilor”, spectatorilor, par foarte simple, și ca desfășurare și ca înfățișare, dar cultura niponă este un întreg ansamblu de arte, comportament și gândire.

Caligrafia este una dintre ramurile artistice care reprezintă un mod de viață în sine, dezvoltându-se pe întreg parcursul vieții invidului, foarte rar ajungând la o maturitate a învățăturii. Pe lângă faptul că presupune o exersare conștiincioasă a semnelor, procesul pregătirii cernelii este un ritual în sine care trebuie completat și susținut de o anumită atitudine și concentrare spirituală.

Și dacă există muncă pentru a crea ceva frumos care să nu înfățișeze duritatea pregătirii, există gheișe. Hiptonice, dezarmante, de un calm și o măiestrie de invidiat, diferite de orice și având câte puțin din toate.

Pictură în tuș, stampa, ceremonia ceaiului, teatrul, muzica, dansul, grădinile, origami sunt doar câteva exemple ale domeniilor artei care desăvârșesc o gheișă.

Gheișa este cunoscută și sub numele de persoană a artei, pentru că începând din copilărie este instruită pentru a deveni un obiect de artă în mișcare. Înfățișarea foarte elaborată, hainele spectaculoase și machiajul sofisticat sunt elementele care alcătuiesc aspectul fascinant al unei reprezentante a sexului frumos care are rolul de a întreține atmosfera unei petreceri folosindu-se de toate talentele sale.

Sunt interesată și urmăresc detaliile etapelor ceremonialelor gheișelor și samurailor. Odată cu studierea traseului celor două categorii, am început să creez lucrări care să respecte reguli vestimentare și simboluri specifice acestora, dar care au imprimat un stil personal evident.

Îmi doresc ca în procesul de documentare, pe lângă informațiile scrise și de imagine, să iau contact cu obiectele uzuale și de artă specifice celor două civilizații, din dorința de cunoaștere a atmosferei acestora. Pentru o mai mare apropiere și înțelegere a tradițiilor chineze și japoneze încerc să urmez traseul obișnuit al învățării artei picturii, folosind batoane de tuș negru și colorat, instrumente, materiale și tehnici specifice (laviul).

De asemenea o continuă lecție pentru mine este descoperirea tehnicii și mișcărilor care determină formele rezultate ale pensulei din pictură și stampă japoneză.

Lidia Alina Nicolae absolventă master în cadrul Universității Naționale de Arte București, Facultatea de Arte Plastice, specializarea Arte Grafice (prof. Coordonator conf. Univ. dr. Nicolae Alexi) Fotografii publicate cu acordul artistei.

58

PROIECTE STUDENTESTI

59

60

61

62

PROIECTE STUDENTESTI

Mihaela Magopăţ

Proiect carte-obiect Aceste imagini fac parte dintr-o serie de fotografii, un proiect de facultate, un proiect mai amplu cu subiect personal, din care, la final a rezultat şi o carte.

Cu toate că „albul”, pentru mulţi, reprezintă forme diverse legate de fericire, puritate, seninătate, etc., el mai poate fi trecut şi în multe alte aspecte ce ţin de imaginaţia fiecăruia. Pornind de la o idee despre alb, am încercat să caut cu mare interes ce înseamnă alb. Fie am găsit citate, descrieri, păreri sau chiar lucruri interesante despre ce reprezintă albul pentru unii artişti şi cum aceştia l-au folosit sau îl folosesc, am constatat că fiecare poate da o nouă definiţie unei culori sau unei nonculori prin ceea ce realizează, printr-o idee.

Introducând în toată această poveste un obiect personal, m-a ajutat să descopăr anumite lucruri experimentând prin fotografie. Obiectul personal ce apare în toate fotografiile capată pe parcurs diferite forme, aşa cum şi albul în sine capată mai multe conotaţii. Albul obiectului , obiectul şi scenele în care se regăseşte obiectul, formează împreună o trimitere către dramatic. În final nu a ajuns doar o poveste a albului ci şi o poveste a obiectului.

Câteva citate din carte: • „..is that which, apart from a concept is recognised as object of a necessary delight” • „beauty is the form of finality in a object, so far as percieved in it apart from the representation on of an end” • „again white, flashing reflections, metals and fire were all described with the „white” word, reflectivity, colorblind, ghost, paper, neutral, the absence of colour, affirmative things, empty, unfriendly..”

• „if one wants to match words and concepts with the visual interest of pictures, that what one offers in a description is a representation of thinking about a picture more than a representation of a picture”.

Mihaela Magopăţ

studentă la UNA, sectia Grafică, anul III, Prof.coordonator Eugen Gustea

63

64

65

PROIECTE STUDENTESTI

Stare de veghe

Irina Maria Iliescu Actualmente studentă în anul III în cadrul Facultății Naționale de Arte Plastice din București, secția grafică, Irina Maria Iliescu ne prezintă schițele în paralel cu rezultatul final: schițele sunt în penită pe hârtie.

Veghe 1 și Veghe 2 sunt gravuri, realizate în tehnica aquaforte și aquatintă. „Acesta este un proiect personal, în care am vrut să exersez tehnicile de gravură aquaforte și aquatintă. Cele două lucrări ilustrează sentimentul că ceva rău are să se în tâmple, o intuiție a unui fapt asupra căruia nu ai nici un control.

Proiectul este realizat în cursul anului 2011, în anul II de facultate.”

Irina Maria Iliescu Fotografii publicate cu acordul artistei.

66

PROIECTE STUDENTESTI

67

PROIECTE STUDENTESTI

68

PROIECTE STUDENTESTI

69

BUZUNARUL LITERAR

VREMEA POEŢILOR Într-o zi de toamnă aromitoare în tămâia boabelor rubinii şi a gutuilor cu parfum exotic, poeţii au pus în icoanele anotimpului armoniile şi iubirile lor. Se înscriau astfel în ampla Mişcare Mondială a Poeţilor Lumii – The World Poetry Movement – iniţiată de confraţii americani. Un program la care s-a alăturat şi România. Aşadar, 24 septembrie a devenit o zi a poeţilor lumii, alta decât cea a poeziei, iniţiată de francezi.

Oare, POETUL acestui început de secol 21 este perceput altfel decât în vremea lui Eminescu, de pildă? Să nu uităm că prin intermediul Cuvântului POEZIA ne sensibilizează simţurile, uneori ne atrage atenţia printr-o sonoritate stranie, întotdeauna ne transmite un gând sau ne transpune în mister. De aceea se consider că, de cele mai multe ori, POETUL poate deveni un CÂNTĂREŢ magic. Astfel am asociat şi noi poezia cu sonorităţi muzicale celebre, transformând acea zi miraculoasă de septembrie într-un program poetic susţinut de câţiva minunaţi tineri, laureaţi ai unor concursuri naţionale şi internaţionale de la Colegiul de Muzică George Enescu, urmăriţi cu atenţie de neobosiţii lor profesori ce deţin arta perfecţiunii.

Revenind în secolul lui Eminescu vom găsi într-o strofă din “Luceafărul” eminescian că POEZIA este un motiv orfic iar POETUL – PROFET e îmblânzitor al naturii: Vrei să dau glas acelei guri/ Ca după-a ei cântare/Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare? Ca şi Orfeu, POETUL farmecă, uneori eşuează, alteori devine seducător. Şi atunci, indiferent de perioada creaţiei să-i dăm crezare poetului cubanez Jose Marti, care cu două secole în urmă afirma că “Un pic de poezie ajunge să înmiresmeze un întreg secol”.

Ne-au fost alături în întreprinderea noastră doi poeţi de excepţie: Victor Gh. STAN şi Theodor Răpan, care ne-au citit din poemele lor, amintindu-ne că “POEMUL nu-i vreodată la timp prezent. El nu-i decât Trecut sau Viitor. O amintire, o aşteptare”…(Takis Sinopulos-Grecia modernă). Oricum, în prezent am înstelat atâtea “Zodii de poet în Evanghelia cerului” (Theodor Răpan).

Urmând îndemnul marelui Miguel Angel ASTURIAS (Guatemala) ce a trăit în secolul trecut, pentru care “POEZIA e memoria scăldată-n lacrimi / …MUZICA este memoria mării”… am ascultat “Adagio” de George ENESCU, interpretat cu nerv de elevul profesoarei Elena Baltaga de la Colegiul Naţional de Muzică George Enescu, Iulian Băluţel, un tânăr promiţător, cu multe premii, acompaniat de Iulia Lorena Pop, elevă în ultima clasă, de care vom mai auzi curând. La fel, pe scenele lumii îl vom vedea într-un viitor apropiat pe Aron Cavassi cu vioara sa fermecată, acompaniat la pian de profesoara sa, Carmen Runceanu, o remarcabilă pianistă. De fapt, ei sunt muzicienii noştri de mâine.

A fost deajuns să auzim apoi câteva poeme şi să îi dăm dreptate poetului spaniol Jose Ortega y Gasset(1883-1955) – “Poezia este astăzi algebra superioară a metaforelor” , idee subliniată de fiecare poet din sală care ne-a fascinat : Victor Gh. Stan, Theodor Răpan, George Tei, Elisabeta Iosif, Vasilica Ilie, Viorel Gongu, George Gîtlan, Delia Stăniloiu, Maria Niculescu, Constantin Mironescu sau ne-au încântat prin imaginile poetice ale poemelor lor lecturate de actriţa Doina Ghiţescu.

A fost o zi a poeţilor lumii. A fost dreptul nostru de a avea emoţii. Datoria noastră era să le creăm. În rest nu-i decât POEZIE.

Elisabeta IOSIF

Scriitoare, ziaristă, presedinte a Filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor Români 24 septembrie, 2011

70

CONCURS FOTO

Concursul foto Art Out al lunii august via facebook tema lunii: Linie

Începând cu luna august, Art Out organizează în fiecare lună concurs foto tematic, tema lunii corespunzând subiectului dosarului tematic al numărului revistei Art Out din acea lună.

Pentru o promovare cât mai bună, am ales ca mediul în care să se desfășoare concursul foto să fie pagina de facebook Art Out. Numărul de like-uri a determinat câștigătorii lunii, ale căror fotografii le vedeți mai jos.

Câștigători: Premiul I: Stephan Rotaru Premiul II: R.D.Photography Premiul III: Bonea Gabriel-Ionuț Mentiune: Romanitan Nicolae Fotografii publicate cu acordul autorilor.

Participă și tu! Uploadeaza fotografia ta pe pagina noastră de facebook http://www.facebook. com/ArtOutMagazine, strânge cât mai multe like-uri și dacă te numeri printre câștigători, îți publicăm fotografia în revistă.

Tema lunii octombrie: Măști, monștrii și fantome.

Tema lunii noiembrie: Povestire în ramă.

Tema lunii decembrie: Visul unei nopți de iarnă.

Succes!

71

72

73

74