Art Out nr.8

ECHIPA

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare.

ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694

Art Out nr. 8

Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca

Director: Laura Lucia Mihalca

Redactor şef: Laura Lucia Mihalca

Redactor adjunct: Mihai Moldoveanu

Coordonatori număr: Mihai Moldoveanu

Echipa redacţională Andreea Giorgiana Nicolae

Ioana Niţică

Lavinia – Elena Vieru

Laura Lucia Mihalca

Mihai Moldoveanu

Redactori colaboratori Andrei Constantin Brams

Dan Agent

Daniela Frumuşeanu

Diana Guţu

Emilia Cernăianu

Mihaela Varga

Valentin Ciucă Corectura: Laura Lucia Mihalca

Grafică copertă: Unwoken dream -Ruxandra Marin

Design & DTP: Alina Daniela Nicu

Webadmin: Alexandru Alexandrescu

Responsabil comunicare & marketing: Simona Maria Vladu

Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale membrilor redacţiei.

Contact: www.artout.ro; redactie@artout.ro

3

EDITORIAL

Emoţie: A venit toamna.

A venit toamna. Vântul a început să bată rece și să ia cu el frunzele ruginite. Dar pentru noi, toamna este doar o nouă primăvară. Numai la noi, la revistă, articolele înfloresc tot timpul anului.

A venit toamna, dar nu ne sperie asta. Nu ne sperie nici începerea cursurilor sau a serviciului.

Pentru noi, toamna este o emoție. Una frumoasă.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta, spune Nichita Stănescu. Şi noi vrem să vă acoperim sufletul cu paginile pline de emoție ale revistei noastre.

Numai la noi veți afla ce este toamna. Numai în paginile noastre veți simți aroma ceaiului de scorțișoară, pașii strivind frunzele pe Magheru și frigul ploii de sfârșit de octombrie. Veți rămâne în suflet cu emoția.

Pentru că inima miroase a toamnă. Iar la noi veți învăța să pictați cerul. Să ne uităm, așadar, în sufletele noastre şi să scoatem de acolo toată dragostea noastră. Aceasta este provocarea acestui număr, dedicat emoției de toamnă. Și pentru că toamna se numără tablourile, vom face o incursiune în lumea lui Grigorescu și vom descoperi trăinicia lucrurilor pământești. Pentru că pământul este mai frumos toamna, înveșmântat în argintiul frunzelor ce poartă în ele amintirea unei primăveri. Veți putea citi descrierile pline de emoție trăite în preajma mesei lui Arthur, bucurându-vă, în același timp, că expoziția încă mai este deschisă pentru mult timp de acum în acolo. Cine știe? Poate veți merge și dumneavoastră acolo? Sau poate că ați fost deja.. Emoția este vie.

Tot în acest număr veți vedea cum o cădire care ar fi putut să ruginească încet, sub ploaia lacrimilor de septembrie ale iubitorilor de arhitectură, a devenit unul dintre cele mai elegante și luxoase hoteluri din București. Fotografiile vorbesc de la sine. Și tot în acest număr, Laura ne va aduce informații inedite despre oameni extraordinari, iar eu voi revoluționa estetica postkantiană. Și aste este doar începutul! Și pentru că tot vorbeam de Kant, nu pot să nu ciocnesc cu dumneavoastră o halbă de bere, mai amăruie decât o zi rece de toamnă, pe care încă o mai am de la Oktoberfest, celebrul festival german care tocmai s-a încheiat pe 3 octombrie. Pentru că emoțiile toamnei sunt mai frumoase la o bere cu prietenii. Și apropo, Kant nu bea niciodată bere. Cel puțin, nu în prezența noastră. Și ultimul, dar nu cel din urmă: Arcimboldo. Fără el, numărul acesta ar fi fost mai sărac. Îi mulțumim pentru momentele de inspirație pe care ni le-a creat și îi dedicăm Toamna, de Antonio Vivaldi. Să ne trăiască!

Câte articole... Ce emoție.. Numai zgomotul de bormașină de la etajul trei și croncănitul ciorilor ne-ar mai putea abate de la lectură. Ciorile am spus... da... pentru că toţi castanii mari din curte sunt plini de ciori. Pesemne vine iarna...

Foto : Prin ochii mei verzi Laura Lucia Mihalca

Mihai Moldoveanu Redactor adjunct, coordonatorul numărului 8

4

CUPRINS

Art Out nr. 8/2011, anul I

ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949

CUPRINS

EDITORIAL pg.

Emoţie – A venit toamna – Mihai Moldoveanu

INTER VIEW pg.

Christina One povestind... – Laura Lucia Mihalca

pg.

De vorbă cu Marius Burhan – Laura Lucia Mihalca

EMOŢIE DE TOAMNĂ pg.

Fructele toamnei artiştilor - Lavinia – Elena Vieru pg.

Ce este, de fapt, toamna? - Mihai Moldoveanu pg.

Inima-(mi) miroase (încă) a iarnă - Ioana Niţică pg.

Rătăcind pe meleagurile toamnei - Andreea Giorgiana Nicolae pg.

Pesemne vine iarna - Andrei Constantin Brams

OPINII pg.

Ars Magna – idei despre artă – Mihai Moldoveanu

MAI MULTE OPINII pg.

A zugrvi = definiţia (re)inventată de suflul românesc grigorescian – Ioana Niţică

pg.

Despre trăinicia lucrurilor pământeşti – Emilia Cernăianu

CASE CARE NU MAI PLÂNG pg.

Grand Hotel Continental – Diana Guţu

ARHITECTONIC pg.

Diagrama – Dan Agent

PROIECTE pg.

West meets East – a cultural book exchange – Daniela Frumuşeanu pg.

Vestul întâlneşte Estul – un proiect cultural remarcabil – Valentin Ciucă pg. În jurul cărţii -obiect – Mihaela Varga pg.

Expoziţia de pictură Joy of Life – Daniela Zbârcea

PROIECTE STUDENŢEŞTI pg.

Emanuel Ciobănică

4 10 22 28 30 32 33 34 36 40 42 44 48 50 52 54 56 60

5

PARTENERIAT MEDIA

6

PARTENERIAT MEDIA

7

PARTENERIAT MEDIA

8

PARTENERIAT MEDIA

9

INTERVIEW

Christina One povestind… engleză și îmi atribuie în mod gratuit o lipsă de modestie, crezând că mă semnez Christina « Nr. Unu ».

L.M.: Ești studentă la Pictură, și cu toate astea lumea te cunoaște pentru activitatea ta ca fotograf. De ce pictură, de ce fotografie si cum le împaci pe amândouă? Ești cunoscută mult mai mult ca fotograf decât ca pictor, nu e ciudat?

C.O.: Pentru că prin arta vizuală reușesc să mă exprim cel mai bine. Când voi considera că am atins un nivel de exprimare în pictură care să justifice și să susțină o apariție publică voi expune și probabil că voi fi cunoscută și ca pictor.

L.M.: Acum, că ești în an terminal, cum ai descrie ceea ce ai făcut tu în facultate? Au fost profesori care ți-au schimbat modul de a privi sau de a te exprima?

C.O.: Nu neapărat, doar au diversificat nuanțele. Facultatea a fost o etapă superioară care a reușit să dea o formă precisă acumulărilor anterioare.

L.M.: Ce îți dorești în viitorul apropiat? Te gândești la master? Ce planuri ai?

C.O.: Voi continuă cu un master în pictură.

Poate și cu un doctorat, iar în viitorul apropiat îmi doresc să mă implic în cât mai multe proiecte de fotografie și pictură și să particip la cât mai multe expoziții.

L.M.: Cele mai multe proiecte ale tale vizează fotografia. Ai și proiecte din alte ramuri ale artei?

C.O.: Nu, doar proiecte ce țin de arta vizuală.

Christina One este studentă în anul III în cadrul Facultății de Arte Plastice, secția Pictură, la Universitatea de Arte din București și totodată un artist vizual cunoscut și căutat, care alege mai ales fotografia ca mijloc de expresie.

Este cunoscută pentru abordarea diferită în fotografia digitală, dar mai bine aflăm mai multe chiar de la ea.

Laura Lucia Mihalca: Multă lume se întreabă: de ce Christina One? De ce ai ales să îți scrii altfel numele?

Christina One: Pentru simplul motiv că acesta este numele meu. One este un nume extrem de rar, majoritatea oamenilor confundându-l cu transcrierea fonetică a cifrei unu din limba

10

L.M.: Să vorbim despre relația ta cu fotografia. Cum s-a declanșat ea ? Care a fost “ motorul” de pornire?

C.O.: Este o moștenire. Tata s-a ocupat în adolescență până pe la 20 de ani de pictură și fotografie. Pictura a abandonat-o, însă fotografia a rămas o pasiune constantă. A avut răbdarea să mă pregătească metodic și sistematic în domeniu.

Cunoștințele acumulate în această a ”scoală de fotografie” din familie s-au implelit cu acumulările din liceul și facultatea de arte plastice, generând această a doua pasiune și mijloc de exprimare în ceea ce mă privește.

L.M.: În prezent, fotografia digitală și prelucrarea foto capătă din ce în ce mai mare amploare în detrimentul fotografiei pe film, pe care tindem să o numim deja “clasică”. Faci și fotografie pe film? Vorbește-ne despre partea de prelucrare a fotografiilor tale.

C.O.: Nu m-aș grăbi să consider că fotografia digitală se dezvoltă în detrimetul fotografiei pe film. Este mai degrabă o evoluție tehnologică firească, care a dus la o explozie exponențială a posibilitatiilor și mijloacelor de exprimare în domeniu. Prelucrarea negativelor fotografice nu constituie o noutate, defapt ea datează încă

INTERVIEW de la începuturile fotografiei. Saltul tehnologic din ultimul deceniu în ceea ce privește calculatorul personal și fotografia digitală au deschis și continuă să deschidă oportunități de neimaginat acum 25 de ani. Programele specializate folosite azi în prelucrarea digitală a imaginilor înlocuiesc laboratorul foto din fotografia așa-zis clasică, pe film. Și în cadrul procesării imaginilor obținute pe film există o multitudine de procedee prin care se intervine pentru a îmbunătății imaginea brută de pe film. Cei care nu au cunoștințe în domeniu își închipuie că fotografia pe film este sută la sută oglinda fidelă a realității, iar cea digitală conține într-o măsură substanțială o denaturare a realității. În fapt (excluzând fotografia științifică care este un domeniu aparte) fotografia abordată din perspectiva artistică nu s-a schimbat fundamental, ci doar posibilitatiile de exprimare au făcut un salt uriaș. Încercând să dau un răspuns cât mai succint ultimei părții a întrebării, vă răspund că intervin asupra imaginiilor brute atât cât consider că este necesar pentru ca imaginea finală obținută să corespundă viziunilor mele din punct de vedere estetic.

Dying lullabies

L.M.: Atunci când te ocupi de prelucrarea unei fotografii, cum știi când..să te oprești?

C.O.: Încerc să pun accent pe ceea ce consider că aduce o îmbunătățire fotografiei respective evitând stridențele și încălcarea nemotivată a principiilor elementare ale esteticii. După cum am specificat și mai sus, mă opresc în momentul în care imaginea ajunge să corespundă viziunii mele artistice.

L.M.: Tu alegi subiectele compozițiilor sau ele te aleg pe tine?

C.O.: În general eu le aleg, însă se întâmplă și excepții când mă «aleg» ele pe mine. În general alegerea îmi aparține.

L.M.: Există «voci» care spun că prin fotografia ta și prin prelucrarea intensă a fotografiilor tale, te îndepărtezi prea mult de fotografia artistică. Ce le-ai spune?

C.O.: Aș ruga respectivele voci să definească « artistic » în general, din punct de vedere conceptual și « “ fotografia artistică “ în particular și apoi să demonstreze prin argumente fundamentate afirmația respectivă. Exprimarea părerilor în necunoștință de cauză tinde din păcate să devină o epidemie. Această abordare și anume, clasificarea că « artistic » după uneltele folosite în realizarea actului artistic și nu după calitățile intrinseci ale « produsului artistic », trădează un diletantism jenant. Programele de prelucrare digitală sunt unelte, mijloace specifice ca și dălțile în sculptură, pensulele în pictură.

L.M.: Cum crezi că se încadrează fotografia ta în peisajul fotografiei românești contemporane ?

C.O.: Consider că sunt în stadiul căutărilor unei identități de exprimare care începe încet, încet să se cristalizeze. Va fi un proces de durată și este prematur să încerc a mă situa într-un punct referențial.

L.M.: Ai fotografi preferați sau fotografi care nu îți plac?

C.O.: Kristian Schuller, Dimitris Theo-

Meet me halfway

I walk these dark streets

11

INTER VIEW charis, Lara Jade, Zhang Jingna se numără printre fotografii favoriți.

L.M.: Cum simți că sunt pictura și fotografia contemporană românească?

C.O.: Aici lucrurile sunt diferite. Spre deosebire de fotografie, pictura este un domeniu accesibil unui număr infinit mai mic de oameni. Poți întâlni pictori mai mult sau mai puțini înzestrați cu un grad de creativitate diferențiat, însă întotdeauna în lucrările lor se face simțită amprenta însușirii mijloacelor și tehnicilor specifice de exprimare, un bagaj cultural inerent domeniului, trecerii printr-un filtru de selecție care arareori are scăpări semnificative. Din păcate nu pot spune același lucru despre fotografie. O mulțime de indivizi care reușesc să-și însușească la un nivel satisfăcător cunoștințe de tehnică fotografică suficiente pentru a expune corect și a încadra respecatand abc-ul normelor statutate de estetică se consideră aprioric și se proclamă artiști fotografi. Aceștia confundă un meșteșug absolut respectabil, de altfel, cu arta. Mult mai rău este faptul că în domeniu activează mulți diletanți și impostori care predau « artă fotografică » prin tot felul de școli populare.

Absolvenții acestor pseudocursuri de fotografie îngroașă rândul « artiștilor fotografi » autoproclamati care abundă în fotografia românească contemporană. Există cu siguranță și oameni extrem de dotați care activează în domeniu, a căror activitate îi încadrează fără nici un dubiu în galeria creatorilor de marcă.

L.M.: Există discuții lungi privind fotografiile în care autorul lor este surprins în cadru. Și tu ai astfel de fotografii. Se pune problema: « mai e acesta autorul fotografiei, în condițiile în care aparatul a fost declanșat de altcineva ?

Cum ai răspunde acestei probleme?

C.O.: Din nou discuții generate datorită lipsei totale a cunoștințelor specifice domeniul în care respectivii își dau cu presupusul. În primul rând i-aș întreba dacă în accepțiunea lor pot încadra autoportretele din pictură realizate cu ajutorul unei oglinzi în categoria autoportretelor, pentru că folosindu-se de «ajutor» - oglindă - nu ar fi autoportrete, ci doar reproducerea, copia imaginii reflectate de aceasta. E un nonsens să

12

INTER VIEW consideri că în fotografie folosindute de «o oglindă» (= cel care apăsa pe buton), nu mai este autoportret o imagine în care conceptul și mijloacele de exprimare îți aparțin în întregime. Asta ca să teoretizăm puțin. De fapt, nici nu ai nevoie de vreun ajutor atâta timp cât există posibilități tehnice simple cum ar fi: autodeclanșare temporizată, telecomandă, trepied.

L.M.: Te promovezi mai mult în spațiul online, unde într-adevăr ești foarte prezentă și cunoscută.

Te gândești să și expui?Cât de greu este pentru un student la Arte să își promoveze lucrările?

C.O.: Da, am multe proiecte în plan. In România, destul de greu.

L.M. Întrebare mai grea: ce reprezintă fotografia pentru tine?

Dacă nu ai mai putea să faci fotografii, ce ai face?

C.O.: Mie mi se pare o întrebare mai ușoară decât precedentele. Fotografia este în primul rând o vocație și un mijloc de exprimare complementar picturii, mai facilă decât pictura din punct de vedere al costurilor și al posibilităților de a ajunge mai rapid la produsul finit.

Dacă n-aș fi făcut fotografii, aș fi făcut doar pictură.

L.M.: Care este cea mai impresionantă imagine pe care ai văzut-o vreodată? Dar cel mai frumos sunet auzit?

C.O.: De abia acum întâlnesc o întrebare grea în adevăratul sens al cuvântului și mărturisesc că nu pot formula un răspuns care să aibă un grad de adevăr satisfăcător (pentru mine).

L.M.: Descrie-ne te rog o zi obișnuită din viața ta. Cum începe, ce conține ea și cum se încheie? Încearcă să îi asociezi un miros, un gust, un sunet, o imagine.

C.O.: O zi obișnuită pentru mine se desfășoară ori în spatele aparatului și în fața pc-ului ori în atelierul de pictură. Cel mai stăruitor este mirosul de terebentină și cel al culorilor de ulei. Restul diferă.

L.M.: Mulţumesc mult pentru că ai acceptat invitaţia acestui interviu.

C.O. : Mulțumesc frumos și eu.

Unwoken dream

Mai multe lucrări ale artistei puteti vedea aici: www.onechristina.com

13

INTER VIEW

14

INTER VIEW

C. Brâncuşi - Coloana Infinită

INTER VIEW

There’s an unceasing wind

16

INTER VIEW

Underneath your traps (autoportret)

17

INTER VIEW

No one will know my name (autoportret)

18

INTER VIEW

Can you tell blue skies from pain

19

All the miles that separate

De vorbă cu Marius Burhan Pe Marius Burhan l-am cunoscut în clasa a XII-a, atunci când a venit să predea în liceul de arte plastice Nicolae Tonitza din București. Am continuat să învăț(am) pictură și desen cu și de la el. Dar mai mult decât atât, am început să cunosc din stilul său de lucru și din mentalitatea sa, din modul în care își gândește lucrările.

Experimentul și actualul definesc cel mai bine picturile și sculpturile sale. Încercând o cât mai bună ancorare în realitatea cotidiană și o privire obiectivă a ei, Marius Burhan propune un tip de artă experimentală care vizează atât forma, cât și conținutul, prin atitudinea care transpare dincolo de lucrarea propriu-zisă. Este vorba de un experiment fără sfârșit, doar cu un început bine definit și un traseu de urmat.

Dar cel mai bine aflăm direct de la sursă despre procesul de creație și elementele care îl declanșează.

Laura Mihalca: Aveți o activitate intensă, cum vă definiți: sculptor, pictor, mai nou și curator ?Cum?

Marius Burhan: A te defini implică limitare, este acea linie de orizont care trebuie depășită cu orice preț....Privești și ești privit în ipostaza de cercetător vizual, dar și prin capacitatea ta de a implica idei, concepte trecute prin filtrul personal.

L.M.: Cum alegeți tehnica? O dată cu tema, sau alegerea vine natural?

M.B.: Tehnica în cele din urmă devine ,, o stare”, o variabilă capabilă de a da noi sensuri ,,formei pretext”, ea este capabilă de a relaționa cu tema aleasă, în contexte diferite, ea poate deturna sau inversa sensul ,,logic”, al unui demers clasic. Alegerea este de tip ,,cerebral”, nu se întâmplă nimic fără aceea apropiere magică, naturală.

L.M.: Cum considerați că vă situați în cadrul artei contemporane? Care mai sunt diferențele între ce se întâmplă în România și între ceea ce întâlnim în străinătate pe plan artistic și curatorial? Există și puncte comune?

M.B.: Aș putea răspunde: Ce mai este arta contemporană?

Cultura secolului nostru, tensionată între cele mai mari direcții artistice, o numim tentativă de experiență ,,controlată”, generată de activitate rațională, a subiectului în lume, ca trăire ce este dominantă în străinătate, în cultura occidentală, de reacții dure ale raționalismului și al informalului, în timp ce Balcanicul, confruntat cu totalitarismul comunist, - duce disputa în jurul unei figurații idealiste, rezultă astfel un discurs cu angajament politic inpus. ,,Situarea” devine un concept dificil de analizat...., este o discuție riscantă, depinde în care parte a baricadei te poziționezi - iata care este argumentul care trebuie analizat, ținând cont de câteva repere esențiale în contextul artei contemporane: poziționare culturală, politici culturale, investiții, operatori culturali, repere, criterii, și ajungem la subiectul Cotă, care este o discuție fără repere instituționale în arta românească, deci ...totul se bazează pe un cadru legislativ și pe investiții în spațiul cultural autohton.

L.M.: Aveţi unele lucrări de care vă simţiţi mai legat?

M.B.: Nu! Toate au un istoric, și ele se provoacă unele pe celelalte....

L.M.: Există artişti care v-au marcat în mod esenţial de-a lungul vieţii? Cum? Cu care dintre ei rezonati mai mult şi de ce?

M.B.: Există un ,,arhivar”, personal care poate fi urmărit în cadrul constituirii unei lucrări, e o problemă mai amplă de ,,obsesii”, cadre disparate a unei lumi trecute prin filtrul gândirii..., nu există un clasament de artiști victorioși, ele sunt ,,fragmente de memorie”, care se identifică într-o operă nouă.

L.M.: V-aş invita la o privire retrospectivă de-a lungul timpului. Vă mai amintiţi “primii paşi” în lumea artei? În ce au constat şi de ce anume au fost influenţaţi?

M.B.: Doresc întoarcerea la « primii paşi », nu poți repeta momentul, nesiguranța: sentimentul este o suprapunere de evenimente care ne definesc ca artist.

L.M.: Aveţi colegi cu care aţi legat prietenii?

M.B.: Da, consider că legătură care s-a stabilit ca ,, generatie” prinde contur foarte puternic, și vor exista multe manifestări în acest sens.

L.M.: Aveţi profesori care v-au marcat?

M.B.: Da. Ei sunt baza construcției, elementul de reper.

L.M.: Nu mulți știu că Marius Burhan e și profesor. Cum ați ajuns profesor? Ce mai înseamnă astăzi să fii profesor de desen și pictură în cadrul unui liceu de artă?

M.B.: Este o onoare calitatea de a fii dascăl, am privit tot timpul la profesorii mei, cu mult respect , este o datorie venită din necesitatea de a crea caractere puternice care pot schimba climatul estetic de ,,tip”, românesc.

L.M.: V-am reîntâlnit în calitate de curator în cadrul expoziției “Metafizica”, CAV, București. Găsiți o provocare nouă în curatoriat? Cum ați defini politicile curatoriale în România în prezent?

M.B.: Da, curatoriatul te ,,obligă”, să te detașezi, să privești într-o altă zonă să te expui altfel, să te reinventezi, să dezvolți probleme teoretice, practic ,,lansezi”, un ,,altul”, renunți la tine, devii altceva......

L.M.: Aș vrea să vorbim puțin despre ultima expoziție personală - “Între static și dinamic”, vernisata pe 21 septembrie (și deschisă până pe 12 noiembrie) la Melania Art Gallery. Cum s-a configurat ea? Știu că nu este prima colaborare cu această galerie...

M.B.: Face parte ditr-un proiect mai extins, în care subiectul, ca și suportul clasic a pânză, vine pe alte coordonate care sunt specifice artei urbane, este că o întoarcere în ,,interior”, urmărind construcții geometrice și repere compozitionale de tip clasic.

L.M.: Cum ați ajuns la această temă? Ce reprezintă?

M.B.: Experimentul devine un motiv, este considerat ,,stilul culturii actuale», aparţine totuși unor elemente ale cunoașterii și ale existenței, care pot fi privite ca fiind artă europeană și modernă.

Tema acoperă o serie de fenomene diferite, al cărui liant este miza cunoașterii, a interogării și a referirii, universul concret, al naturii, istoriei și al culturii.

Abordez din punct de vedere imediat părți ale realului, pendulând în câmpul ce desparte, leagă subiectul de obiect experimental, unde rezultă atitudinea cea mai atentă la înnoire și care motivează angajarea prospectivă a gestului artistic.

L.M.: Ce planuri de viitor aveți?

M.B.: Peisajul tendințelor artistice ale artei actuale - postmoderne este mult mai divers, astfel promovez o gândire rațională și una experimentală, sunt cele două alternative care construiesc totuși un univers modern al cunoașterii și, inplicit, lumea modernă prin care exprim spiritul de cercetare în raport cu o realitate proaspătă, care duce poate la descoperiri uimitoare.

L.M.: Aș intra puțin în “bucataria” artistului Marius Burhan. Cum arată o zi obișnuită din viața sa? Cum și când începe și cum se termină ea?

M.B.: ...elementul principal este ,,disponibilitatea experimentală”, am putea numi adaptabilitatea la noile cerințe ale societății contemporane, la condiționările și presiunile unui instumental de tip mental și concret - tehnologic.

L.M.: Închei cu un alt tip de întrebări. Care este cea mai impresionantă imagine pe care aţi văzut-o vreodată? Dar cel mai frumos sunet auzit?

M.B.: Disponibilitatea de tip experimental asigură artei adaptabilitatea la noile cerințe ale societății, este o dispută în jurul metalimbajelor instaurate totuși de un anumit model structuralist care este în continuarea formalismelor moderniste și a relațiilor semiologice ale anumitor limbaje.

L.M.: Mulțumesc pentru că ați acceptat invitația acestui interviu.

Notă: fotografii publicate cu acordul artistului.

23

EMOŢIE DE TOAMNĂ

Fructele toamnei artiştilor Adrian L. Mociulschi

Toamna apare în picturi ca peisaj, de cele mai multe ori. Dar se poate ca artiştii să nu fi dorit să exprime decât eleganţa toamnei, forţa vântului, esteticul liniilor care înclină forma pomilor pe pânză, toate griurile din tuşele norilor. Poate că în peisaje nu ni se prezintă toamna, ci manifestarea ei, atmosfera, aerul pe care îl “respiră”, acea imagine a peisajului surprins pe pânză.

La pictorul Jacob Cats (Autumn Landscape with Rainbow, 1779), peisajul toamnei este complementaritate. Sunt pictaţi nori cenuşii pe aproape trei sferturi de pânză şi apoi mai există şi curcubeul, dar şi pomii înclinaţi şi ploaia. Este jocul liniilor, al culorilor şi al mişcării. E toamna în manifestare. În 1784, Jacob Phillip Hackert pictează un peisaj de toamnă (“Autumn”) cu doi pomi

28

EMOŢIE DE TOAMNĂ încărcaţi de roade, pomi ce îşi îmbrăţişează ramurile deasupra orizontului a cărui linie a fost conturată, desigur, cu o pensulă înmuiată într-un alb condimentat cu o picătură de oranj şi un sfert de picătură de negru.

Pe la 1875, Frederic Edwin Church ne prezintă o altă poezie a toamnei (“Landscape”).

Este un peisaj. Sau un pretext cromatic pentru îmbinarea roşurilor cu azurul ascuns sub paloarea ceţei.

Este linia coroanei pomilor ce se înclină în bătaia vântului; este cerul peste care s-ar fi proiectat spectacolul luminilor şi umbrelor, sunt linia, mişcarea şi culoarea, este oare forţa toamnei care îi impresionează pe peisagişti? Dar toamna însăşi?

Toamna din reprezentările artiştilor pare să fie de diferite feluri: poate fi reprezentată ca manifestare în peisaj, sau ca alegorie, personificare, simbol, laitmotiv.

Anotimpul este regăsit în cadrul diferitelor reprezentări în două ipostaze: una poetică, aceea a peisajului, şi una a personificării sau sugestiei, deci tot poetică, dar apare în schimb o poezie principală, alta decât a liniilor şi formelor: aceea a semnificaţiilor.

Câte un anotimp îşi găseşte profilul reprezentativ la propriu în arta pictorului Arcimboldo. Poate că toamna din 1572 a fost mai săracă decât cea din anul următor.

Bătrânul cu cap de dovleac apare într-o pictură din 1573 (“Autunno”), dar de data aceasta, coroana de struguri este mai vizibilă şi voluminoasă.

Probabil anul 1572 este primul an în care un anotimp şi-a găsit portretizarea într-un profil.

Toamna artistului Etienne Fessard este prezentată în gravură ca o personalizare a unui Bachus a cărui însetare este potolită pe rând de personificările propriilor lăcomii şi patimi( “Autumn”, 1740).

Tot în pictură, în anul 1747, Anton Kern ne prezintă în lucrarea “Autumn and winter”, o prezenţă androgină a artei - tot o personificare a unui tânăr cu afinităţi bahice.

Tânărul e înveşmântat într-o mantie roşie şi ţine într-o mână paharul plin cu vin, rod al strugurilor reprezentaţi şi ei în pictură, ca laitmotiv.

Toamna apare şi în basorelief: în 1550 sculptorul Jean Goujon realizează o altă personificare a toamnei- bărbatul care întruchipează anotimpul este înveşmântat în struguri ( basorelieful “Anotimpurile”, Hotel Carnavalet, Paris). Chiar şi tapiseria este folosită pentru descrierea în imagini a toamnei: tapiseria intitulată simplu,”Toamna”( după 1664) a lui Charles Le Brun este o compoziţie complexă şi luminoasă şi te poţi întreba dacă nu cumva, în lipsa strugurilor împrăştiaţi pe pământul picturii, artistul ar fi avut o intenţie iniţială de a imagina aspectul unei zile toride de vară.

Toamna este astăzi şi în instalaţii. Artista Claire Morgan a realizat în 2003 instalaţia “Landing strip”. Frunzele toamnei intră pe uşă în spaţiul galeriei sub forma unui covor dens format din acea materie veştedă şi foşnitoare de culoare predominantă oranj.

Ce emoţie a trezit toamna în simţirea artistului? Poate că toamna a fost întruchiparea expresiei sau a fost simbol pentru rodnicie. Poate că vântul toamnei are un suflu mai hotărât, încât reuşeşte să încline pomul, frunza, natura, peisajul. Poate că în pictarea peisajelor de toamnă a existat pretextul pentru raportul complementar dintre oranj şi albastru, exerciţiu coloristic menit să încânte privirea oricărui degustător de artă.

Cum aş reprezenta toamna în desen? Cu pensula înmuiată în tuş aş face o linie şerpuită pentru frunza ce cade, o altă linie oblic descendentă pentru ploaia ce picură şi trei cercuri mici pentru desenarea unui strugure, fructul toamnei artiştilor.

Lavinia-Elena Vieru UNARTE, Artă Murală, Anul I Master

29

EMOŢIE DE TOAMNĂ

Ce este, de fapt, toamna?

Dar chiar? Ce este toamna, sau mai bine zis, ce ar trebui ea sa fie? Sigur, nu mă gândesc la anotimpul în sine, adică la natură, ci la modul nostru de a percepe toamna. Și mă refer, acum în special la tineri.

Când suntem mici suntem prea mici. La trei, patru ani, un copil nu prea realizează ce este toamna. Pentru el, anotimpurile care se succed, par a fi evenimente care se întâmplă pentru prima dată în viața lui.

Este prima lui zăpadă, când aleargă vesel prin nămeți, ținut de mână de mama sa. Este prima sa toamnă, si se sperie când cad ghindele din pom. Este prima lui vară când stă afară până seara și se plimbă prin parc cu tricicleta. Este prima lui primăvară…

Apoi, vine clișeul. Este momentul să înceapă școala (sau grădinița, după caz). În primele zile de școală, educatoarea le spune copiilor să adune frunze îngălbenite, pentru a-și face primul lor ierbar. Apoi încep să scrie primele lor compuneri. Și toți încep cu ,, Este toamnă’’ și scriu despre frunze arămii și despre primul clopoțel.

Așa începe un minunat efect pavlovian care va dura mult, mult, de-acum încolo, până ce tânărul care fusese cândva copil va termina liceul si, cu puțin talent, chiar și o facultate.

Așa putem spune că i se instalează omului această melancolie maladivă a toamnei.

Pentru copii, tineri, dar chiar și pentru adulți și bătrâni, toamna devine, în mod conștient sau subconștient, anotimpul în care trebuie să înceapă munca, să dea teste și teze și să facă o mulțime de alte astfel de lucruri neplăcute, de care nici nu mai are sens să amintim, deoarece am putea tulbura pe cei mai slabi de îngeri. În contrast cu libertatea verii, toamna școlară, cu revenirea la muncă, devine, fără îndoială, un anotimp al tristeții, al melancoliei pentru vacanța de vară care tocmai s-a încheiat și al speranței unei noi primăveri ( de la Praga sau de oriunde, când e vorba de libertate, nu mai contează). Și ce te faci dacă tânărul absolvent de facultate, devine, printr-un concurs nefericit de împrejurări, profesor? Va trăi el oare atunci cu același sentiment despre toamnă? Desigur, și chiar mai mult, îl va da mai departe unor noi generații de elevi. Si apoi va ieși la pensie, atunci când va avea o vârstă tomnatică… Și așa devine toamna sinonim cu privarea de libertate - același sentiment pe care l-ar fi simțit și Edmond Dantes ajungând la Chateau d’If – o închisoare a sufletului, o pierdere a libertății,

Johann Heinrich Wilhelm Tischbein, Porträt Goethes în der Campagna 1787, sursa libe

30

EMOŢIE DE TOAMNĂ un anotimp trist și mohorât.

Dar nu a fost dintotdeauna așa. Pe când Goethe se plimba liniștit prin Italia, (sub atenta supraveghere a pensulei pictorului Heinrich Wilhelm Tischbein) recitând in gândul său, plin de admirație, o poezie de Schiller, nimeni nu și-ar fi imaginat ( nici măcar Goethe, cu atât mai puțin Tischbein) că natura atât de dragă oamenilor până atunci, ar fi ajuns să capete o notă mai tristă chiar decât fața unui elev în prima zi al unui nou an de școală. Șablonul acesta, al toamnei triste, al frunzelor care cad, al primului clopoțel, al reîntoarcerii la școală, este atât de bine ancorat în sufletul oamenilor, încât prea puțin mai au forța să vadă dincolo de aparențe.

Dar atunci, ce este toamna. Sau ce ar trebui ea să fie? În primul rând, toamna este lumină. Chiar și în aceste momente în care scriu, soarele puternic își dă binecuvântarea sa frunzelor aurii. Căci dacă vara pădurile inundate de soare sunt verzi, și dacă, tot vara, cerul albastru se oglindește în apa bleu-marină a mării, acum, toamna, este rândul soarelui să se oglindească în frunzele pădurilor. În șabloanele existenței noastre, primăvara este frumoasă pentru că înfloresc grădinile și se încălzește vremea, vara este frumoasă pentru că e cald și e vacanță, iarna este frumoasă pentru că este vacanță și vine Moș Crăciun, numai toamna, săraca de ea, este urâtă, tristă și îmbătrânită, melancolică, și tot ce vrei, numai veselă și optimistă nu e.

Dar noi spunem acum: Stop discriminării! Vrem egalitate între anotimpuri, și o vrem cu tărie! Vrem să ne bucurăm de toamnă, de lumina ei, de frunzele ei galbele, care, precum, strugurii din vie, au adunat toată vara lumina înăuntrul lor, pentru a ne-o putea dărui acum. Pentru că toamna este cel mai frumos fruct al verii, este rezultatul acumulării energiei solare a zilelor caniculare. Nu este moarte, ci este rezultatul vieții. Frunzele nu mor, ci ni se dăruiesc, ne cad în mâini purtând în ele toată lumina soarelui pe care au acumulat-o în timpul lunii lui cuptor.

Toamna este binecuvântarea dulce și blândă, dăruit de zeul Helios (sau Apollo) muritorilor, sub formă de frunze și fructe ale luminii. Din strugurii toamnei se naște licoarea zeilor și din soarele verii se nasc frunzele luminii.

Oare acest dar nu ar trebui să ne fie motiv de fericire? Să le mulțumim zeilor și să primim toamna în rândul bucuriilor noastre?

Fotografia ilustrează ce anotimp doriți (de aceea este egalitate între anotimpuri) Este, deci, mereu valabilă pentru că se putea întâmpla în orice perioadă a anului). În locul lui Goethe, vă puteți imagina pe dumneavoastră. Nu vă lăsați distras de mine, contemplați, vă rog, în continuare.

Mihai Moldoveanu

Scriitor, critic de artă

eră

31

EMOŢIE DE TOAMNĂ

INIMA(-mi) MIROASE (încă) A TOAMNĂ Nu ştiu ce-mi crede inima, însă parcă-i un făcut: la fiecare plâns de nori și ridicat de glas al soarelui, la fiecare coborât de cald și ridicat de rece, la fiecare amuțit de lume, parcă mă confund cu verbul A ÎNVIA. Parcă o putere de mâini mă răscolește pe sub suflet și mă aruncă în culoare de toamnă, nici măcar bine așezată pe calendarul minții umane.

Parcă un cor de voci îmi amețesc senzațiile între ele, până nici măcar nu se mai cunosc una cu cealaltă și, mă confund cu verbul A RENAȘTE. A ÎNVIA și A RENAȘTE. Sunt verbele ce stau în stânga și dreapta numelui meu, în actul de identitate, INIMĂ. Ele îmi iau sufletul și mi-l învăță cele mai înalte, necunoscute și noi zboruri. Ele îmi amintesc locurile, oamenii și veșniciile din anii trecuți. Ele îmi explică ce-i curajul de-a păși la fiecare an, nu numai prin limpezimi, ci și prin rugină. Rugină de frunze, de-asta dată. Ele mă ceartă, râd cu mine și mă aplaudă. Greșelile trecute acum sunt șterse parcă cu vântul, glumele vechi au acum altă savoare și reușitele acum sunt înrămate-n sufletele de părinți. Și de fiecare dată îmi spun: - Cât de greu să-mi fie, mie, omul, să pot învia și totodată renaște în INIMĂ?

Răspunsul încă nu l-am aflat. Însă am renunțat la întrebare.

Mă mulțumesc cu IUBIREA. Iubirea e răspunsul la întrebări de tot soiul. Iubirea însă, în plin de toamnă, se dezgolește de orice. Rămâne însă învăluită în cele mai fine cântece și cele mai neiertătoare dantelate doruri. Iubirea, toamna, e curată, apoi brusc murdară. De frunziș căzând, de unde credeți? Tot din inimi.

Acum inima miroase a toamnă. În fiecare om dătător de inimă. Mirosul e rece, curat, apăsător. E luat de vânt, adus și readus. E altul în fiecare zi și același în amintiri. E cu iz de rugină și de ploi, totodată. E uns de roșu, arămiu, castaniu și galben purpuriu. Și e șters de neîmpliniri, eșecuri, iubiri trecute. Mirosul de toamnă e în fiecare.

Povestea acum începe.

Nici nu se pictase încă cerul a dulce octombrie și tu mi-ai pus într-o mână pensula potrivită și în cealaltă curcubeul. Cu mâinile încrucișate de inimă bătând, mă tot priveai.

- Ori amorţesti, ori o să pictezi! mi-ai zis fără rușine de străin.

Mută, exact așa cum mă arăt atunci când am de spus atâtea cuvinte - însă aleg să nu le spun, uitasem să mai și respir. Nu știam dacă întâi să te pictez pe tine sau pânza din față.

Am zis că pe tine te las la urmă - abia mâna reînvăța sensul culorilor și al liniilor și nu ți-aș greși nicicum rostul. Deși habar n-aveai că rostul meu, deja erai tu acesta.

Înghițeam în sec și pictam. Nici eu nu știu încă ce. De fiecare data când vroiam să te întreb ceva, îmi acopereai cu norii tăi chipul, doar că să mă privesc și așa. Și să văd în tine, ca-ntr-o oglindă perfectă, că nu-mi stă bine întrebând, ci răspunzând. Eram tare nemulțumită, recunosc. Nimic nu părea să semene a pictură și parcă dezamăgirea era și mai mare când știam că asta era singurul meu glas -al inimii în fața nevăzută (a ta). A trecut o oră și eu mă uitam când în ochii tăi interminabili, când în pânza albăinterminabilă și ea. Parcă totul era împotriva mea.

- Nu știu eu să pictez, de ce nu înțelegi?, rostesc uimindu-mă de avalanșa puterii unei pensule și a unui curcubeu, declanșatoare de întrebări și răspunsuri.

Ai tăcut. Ai respirat ușor încât să nu te-aud, doar să te simt și te-ai întors cu spatele.

Ochii mei au prins putere și au avut curajul să-și pună răspunsurile alipite pe pânză, sub forma celei mai nepricepute picturi (văzute vreodată de mine).

Când te-ai întors, nici măcar nu m-ai certat că nu mă atinsesem de curcubeu. Îmi amintesc doar că nu (mi) te dezlipeai de puterea curajului meu.

- Ai reușit! Nu ți-a trebuit decât iubire, mi-ai șoptit dintr-un colț de zâmbet.

Am amuțit tot la fel cum o făcusem și înainte să îmi întru în rolul de artist desăvârșit (al tău) și, de data asta în loc de deschid buzele am deschis brațele.

- Oamenii sunt îngeri cu o singură aripă. De-asta nu pot zbura îmbrățișați!, ți-am șoptit și eu, aprinsă de-a ta lumină .

Muțenia de-astă dată și-a ales altfel omul și toate întrebările și răspunsurile dorite te-au înconjurat pe tine. M-am întors cu spatele.

Am tăcut. Am respirat ușor încât să nu m-auzi, doar să mă simți. Ochii tăi au prins putere și ai avut curajul să înțelegi răspunsurile date de mine pe pânză.

Când m-am întors, nici măcar nu te-am certat că în loc de acuarele mi-ai dat un curcubeu. Îmi amintesc doar că ochii mei au fost ai tăi și ai tăi au fost ai mei, preț de o secundă. A nu se înțelege că eu am devenit tu și tu ai devenit eu.

De fapt eu ne-am pictat pe noi. Eu pământ-tu cer, eu cer-tu pământ. Împreună vom găsi și sensul unui curcubeu, poate. Fiindcă tot n-am avut nevoie de el, în mersul alb al pânzei.

- Ai reușit. Acum suntem un tot!, mi-au fost cuvintele din urmă.

Am plecat nemaipictându-te.

De când inima are nevoie de aduceri aminte a veșniciei DRAGOSTEI? Și, nu-i așa, nu-i așa că inima miroase-a toamnă?

Ioana Nițică

MA în Psihologie

32

EMOŢIE DE TOAMNĂ

Rătăcind pe meleagurile toamnei Într-un almanah vechi, uitat într-o bibliotecă prăfuită, am găsit povestea captivantă a celor patru anotimpuri – în lupta lor pentru a domina lumea, vara și iarna au fost despărțite de două suflete binevoitoare care le vor separa pentru totdeauna, dând curs liber păcii pe Terra. Primăvara își justifică foarte bine locul prin însuși numele pe care îl poartă, iar toamna este scutul care desparte cei doi adversari, lăsând în urmă pomi dezgoliți.

Natura pune punct unui capitol și furnizează un titlu următorului din serie – renunț la un gând, dar un altul zboară în același timp către mine. Las frunzele uscate să cadă, simt cum frigul îmi pătrunde în oase și mă trezește rapid pentru a nu pierde schimbarea, emoția unui nou anotimp. Ideea de nou este sugerată, de altfel și de începutul anului bisericesc, corespunzând datei de 1 septembrie, când, conform Legii Vechi, a început crearea lumii. Lumea s-a născut din iubire. La fel și toamna, din iubire pentru viață. Un septembrie idilic rescrie o poveste: It’s not you, it’s not the wind, It’s not even a stranger.

I can feel... I know I’m right, It’s just a move în nature.

A shiver goes through my body, And makes me freeze for a while.

But now, the pain is foggy, And soon after, it will be gone.

A deep feeling rises inside of me, Admiring the beauty and features...

But, in the end, it remains only The dust of the move of nature.

Toamna înseamnă muzică clasică în surdină după apusul soarelui, în fața unei cești din care se ridică aroma ceaiului de scorțișoară. Sau ciocolată amăruie, boabe de cafea adunate într-o cutie, pași strivind frunzele uscate pe Magheru, tineri ascunzându-se de ploaie în pasaj sau trecând nepăsători printre stropii reci... privită de sus, toamna – o mare de umbrele cu imprimeu de ramuri uscate în timpul zilei. Noaptea, privită de sus, toamna – o mare de liniște apăsătoare, mișcată de vântul rece.

Iar eu visez. Se lasă frigul, începe să plouă. Nu eu am scris asta – ci natura, pe file de octombrie, în miez de toamnă. Vara-i trecut. Iarna pitită așteaptă.

Rămân cu emoția...

Andreea Giorgiana Nicolae 33

EMOŢIE DE TOAMNĂ

Pesemne vine iarna Sub tălpi simţeam înţepăturile fine ale boabelor coapte ce pârâiau de durere, făcându-se zeamă dulce în butoiul de lemn. Nimic mai odios în viziunea unui orăşean get - beget decât acest procedeu de strivire a strugurilor. Un nectar dulce şi aromat va alinta sticlele de pahar după ce şi-au petrecut râurile smântânoase printre zeci de degete tocite. Şi când vedeam acele fete vechi cu pulpe groase ca în Cântecul de nucă verde al lui Geo Dumitrescu că dansează în malul de struguri mă gândeam numai la cum printr-o nefericită întâmplare, vreun tuleu intim să cadă în miere şi să ajungă la anul tocmai în paharul meu.

Ce silă frumoasă, ce greaţă cumplită, ce poftă de vin mi s-a făcut. Iar de după gardul de lemn din faţa mea s-a ridicat un cap sinistru, cu struguri aurii curgându-i din plete, cu un capac de dovleac aşezat pe creştet, cu nasul gogonat precum un fund de pară, cu gâtul din doage şi alte calabalâcuri leguminoase spânzurate de el. Luate separat erau comorile lui Dumnezeu, puse însă laolaltă formau un monstru cumplit.

Un monstru ce semăna cu Oblomov, puturos şi sanchiu, abia parcă trezit dintr-o soileală lungă de după-amiază. Deşi odios, mirosea cum se nu putea mai bine de parcă o bunică a tuturor nepoţilor gătea fasole cu cârnaţi sau măcelărea roşiile pentru bulion pe măsuţa verzulie în curtea din spate. Mirosea a codiţă de strugure frecată între arătător şi degetul mare, a Mâna Maicii Domnului târzie peste care toată noaptea a plouat rece, mirosea a vagon marfar care intră soios în gară la Buzău cu mireasma dulce de praf a grâului burduşit în cocoaşa sa oţelită târâtă agale în urmă. Un monstru semănat de cazmalele inspiraţiei manieriste a lui Arcimboldo şi prezentat prima dată în 1569 la Viena sub denumirea Toamna alături de celelalte trei anotimpuri.

Arcimboldo s-a folosit de toate oscioarele naturii pentru a ţese metafore care mai de care mai expresive, mai greţoase, mai pline de sevă, mai odioase sau pur şi simplu mai impresionante. S-a folosit de peşti, de animale, fructe sau legume pentru a desena oameni, pentru a vorbi despre ei, pentru a îi crea.

Cumplita sa toamna îşi ridica acel cap înspăimântător şi parcă voiam să muşte din mine cu toate ploile sale mocăneşti, cu viforniţele timpurii şi muştele bete care-şi întind pentru ultima dată aripile. Dar dincolo de acest lugubru animal tomnatic al vechiului Giuseppe, totuşi toamna cel mai bine se desenează prin mirosurile sale. Mirosul de fructe şi legume, de pământ ud, de balegă ce-a tremurat de frig peste noapte şi în care calci dimineaţa cu papucii de duminică, de coji de copac ce mai că putrezesc de atâta apă, de iarbă gălbejită ce atârnă într-o parte, de lac stătut ce aşteaptă prima zăpadă sau de văpaie în care ard cu virilitate braţe subţirele de copaci şi frunze uscate.

Toamna este precum urcioarele cu vin îngroşat în fundul lor de lut ale lui Arghezi care parcă şi miros a acritură, scoase din vreun beci bătrânesc unde bântuie putorile de murături şi cartofi care stau să încolţească. Toamna nu există fără izurile sale care sunt ca nişte sâni sau ca nişte pepeni roşii de te face să vrei să muşti cu toată gură din ei. Iar când monstrul şi-a vârât capul la loc pe după gard, ochiul mi s-a prins ca între pânze de păianjen de pieptul albicios de copilă târzie a unei fete ce îşi făcea oarecare vânt cu evantaiul. Cu rochia albă, cu volane, din fine danteluri şi mătăsuri, cu braţele-i subţiri şi gleznele de căprioară, stătea la masă în faţa unui bărbat matur. Plictisit parcă de copilăria pe care fata o respira dar captiv în acelaşi timp în corzile unui amor înfiorător, aştepta parcă de la ea un răspuns. O fi cerut-o de nevastă? O fi întrebat-o dacă îl iubeşte? Ceai în grădina tomnatică a lui Frederick Hendrik Kaemmerer.

Un ceai al dilemelor de toamnă, un ceai unde disperare iubirii eroice se împleteşte cu dezastrul anotimpului, cu imensa şi cadenţata moarte a verii.

Totul pare atât de aranjat pentru festin, atât de pus la punct pentru a mărturisii împlinirea încât nu înţeleg de ce fata ţine atât de greu cuvintele întrânsa. Ceaiul pe care el însuşi l-a preparat cu atâta dragoste, alegând cele mai frumoase piersici coapte la început de octombrie şi cele mai aromate petale de trandafiri. Şi faţa de masă proaspăt călcată pe care servitoarea a îngrijit-o cu arome atunci când a fost

34

EMOŢIE DE TOAMNĂ spălată. Totul stă martor la o confesiune ce întârzie. La fel cum natura stă în apusurile toamnei într-o cumplită aşteptare spre primele ninsori care să îngheţe rănile verii. Cum braţele goale ale stejarilor, negre ca zaţul de cafea, aşteaptă viscolul pentru a plânge în voie cu glasul lor subţire de lemn frânt. Cum o gară de provincie aşteaptă cu părinţii înfioraţi trenurile ce le aduc de sărbători acasă copiii plecaţi la oraş. Dar ea poate tocmai venea spre el, aducându-i acel coş de nuiele plin cu mere coapte numai bine, cu frunze încă prinse de dânsele, cu pielea puţin zgripţuroasă ca mâinile bătrânilor după semănat.

Totuşi ceva o face să tacă. Să îi ţină bărbatului inima în mustul durerii, să îl facă să respire aşchii ce i se înfig în cerul gurii ca în pulpele moi de dovleac. Dar toamna este ca iubirea: mereu parcă stă să se termine, să aducă după ea prăpădul, să închidă într-un sicriu soarele şi căldură. Ce-ar fi iubirea fără durere?

Ce-ar fi iarna fără toamnă? Şi totuşi... ce aşteaptă frumoasa domniţă?

Aşteaptă iarna. Da, îmi este tot mai sigur că viaţa noastră se reduce la aşteptare. Sfârşitul este doar o chestiune de timp. Există o iarnă a tuturor oamenilor, o zi în care toată toamna fiinţei se dezice de trupul ei şi zboară ca o briză spre Dumnezeu-ştiu-unde. Domniţa aşteaptă iarna veşniciei în palatul cavalerului său. Ascuns pe după garduri mari de piatră seamănă cu un cimitir. Un cimitir unde morţii n-au mai intrat de mult, atât de vechi ce este. Un cimitir de unde parcă seara mai răsună înainte de apus clopotul vecerniei. Dar este dimineaţă. Azi noapte a plouat puţin, dar apăsat ca o şoaptă de călugăr bătrân. Acum se mai aud doar ici - colo ecourile metalice ale stropilor care cad de pe crăci. Nu, nu sunt lupi, se sperie domniţa. Sunt câini. Probabil sunt câinii lordului Gerrard care a ieşit de dimineaţă la vânătoare. Abia s-a crăpat de ziua şi totuşi cerul este atât de intens de parcă se înnoptează. Miroase a frunze arse şi iarbă udă. Atât de udă încât aproape pluteşte. Domniţa îl strângea puternic de mână. Îi este teamă. Păşiră peste treptele de la intrare iar de acolo până la somptuosul castel nu mai era decât eternitatea unei alei cu pietriş, muiată de ploaie precum un plic de ceai. Un plic de ceai? Thomas Sullivan a pus prima data ceaiul în plicuri de mătase pentru a îşi distribui mostrele de ceai mai ieftin. Domniţa nu ştia grozăvia descoperită doar de câţiva ani. Când vântul se înteţea, iedera uscăţivă de pe garduri se înfioară din toate încheieturile şi tremură ca un pui de pisică care nu stă bine în picioruşe. Să nu îţi fie teamă de aceşti copaci desfrunziţi. Arată ca nişte bătrâni. Arata ca noi toţi. Iar tot ce îmi place la toamnă este profeţia pe care ne-o face an de an. Şi pe care o ignorăm an de an. Nu îmi place, eşti prea trist în dimineaţa asta. Uşa mare de lemn se deschise într-un zgomot grozav de parcă tocmai acum un vapor mare cu abur plin cu cherestea a tras în port la Yarmouth. Apoi se făcu din nou linişte. Castanii mari din curte sunt plini de ciori. Pe semne vine iarna. Iar această piatră udă miroase ca lespedea unui mormânt pe care s-au găinăţat păsările şi peste care a prins muşchiul verde. De departe se aud locomotivele codrilor cum huruie înfiorător, cum toate lemnele le trosnesc de parcă s-ar prăpădi în sobe.

Iar toate aceste ciori îşi cântă simfonia de parcă ar arunca în viori cu pietre. Sunetul lor sparge cerul, se duce în pântecul norilor şi se întoarce înapoi ca o ploaie molcomă. Pesemne chiar vine iarna...

Foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/ Fi%C8%99ier:Giuseppe_Arcimboldo_-_Autumn,_1573.jpg Foto: http://www.oceansbridge. com/oil-paintings/product/33311/ teainthegardenautumn

Andrei Constantin Brams 35

PROIECTE

PROIECTE

OPINII Ars Magna - idei despre artă Arta este o metaforă a condiției umane așezate într-o formă de vibrație muzicală care provoacă o plăcere a cunoașterii prin care consumatorul de artă este umanizat.

Rolul metaforei în artă este nu numai necesar, ci și fundamental. Pentru că dacă orice descriere exactă al unui obiect duce inevitabil la mumificarea acestuia (inclusiv aceste rânduri), metafora păstrează ideile vii în starea lor naturală.

Principiul muzicalității: Nu este vorba aici de o muzică în sensul propriu al cuvântului, ci de o armonie sau vibrație, ( sau chiar o lipsă de armonie, cu respectarea anumitor principii de dizarmonie armonioasă ) a operei de artă. Obiectul artistic posedă astfel o vibrație anume, greu de explicat sau de măsurat, cu care rezonează vibrația sufletului omenesc. Mai mult decât atât, o operă de artă nu este suficient să fie doar o metaforă a condiției umane. Ea trebuie să posede în ea însăși vibrația universală, pentru a putea aspira la conceptul de artă adevărată. Muzicalitatea este cea care ,, așează opera în pagină ’’.

Plăcerea realizată printr-o operă de artă este o plăcere a cunoașterii de sine prin recunoașterea sufletului consumatorului (adică a condiției umane) in opera de artă. Plăcerile strict sexuale sau de vertij ( plăcerea unui carusel) sau alte plăceri strict anatomice nu pot reprezenta plăceri artistice. Arta culinara, in anumite cazuri, poate fi artă, dar numai o artă minoră, și numai in măsură in care rafinamentul gustului poate rafina sufletul.

Kitsch: Este o formă de artă care imită o operă de artă consacrată prin alte materiale și cu scop comercial. Există deci trei condiții. Este suficient ca una singură să fie valabilă pentru ca un anume obiect de artă să fie considerat kitsch. (Ele sunt: imitație, alte materiale lipsite de noblețe și scop comercial.)

Ultima condiție este,de obicei, cea mai întâlnită. Cu toate acestea, dacă un kitsch are bun gust își pierde statutul de kitsch ( adesea asimilat cu prostul gust sau vulgaritatea). Bunul gust (în antiteză cu prostul gust al kitschului) desemnează aici o operă de artă care își respectă definiția într-un mod profund și subtil. De aici rezultă și rafinamentul - adică ancorarea în tradiții culturale ale elitei.

Un exemplu ar fi un tablou modern realizat pe plastic cu o tehnică de imagine tridimensională care se modifică văzută din altă direcție și care evidențiază un joc de lasere. Acesta, deși este realizat cu materiale specific kitsch-ului, nu este - cu condiția ca tema lucrării să justifice tehnica și ca scopul să nu fie, in primul rând, unul comercial. (Într-o anumită măsură, orice operă de artă are statut comercial, pentru a se vinde, însă rațiunile de ordin estetic nu trebuie să predomine interesului comercial).

Un pitic de grădină cu fesul roșu și fața zâmbitoare in curtea palatului Versailles ar fi un kitsch.

Dar un pitic de grădină în curtea unei case tradiționale ( ex: casele de lemn americane), care ar avea acoperișul roșu și stâlpi de stuc s-ar asorta. În ultimă instanță , piticul de grădină nu are pretenția de artă, ci este un obiect de amuzament ludic. ( dar și amuzamentul ludic învață omul despre condiția umană).

Critica de artă este aplicarea esteticii. Ea dă judecăți de valoare operelor de artă.

Metoda pe care o propun este metoda criticii psihanalitice. Pornesc de la ideea că opera de artă trebuie judecată doar în raport cu ea însăși. Ceea ce nu se vede în ea nu mă interesează pentru că nici consumatorul nu vede altceva decât i se oferă. O operă de artă vorbește prin ea însăși și este independentă. Se pot face apel la informații din fundalul operei doar dacă opera ilustrează momente culturale fundamentale ce aparțin de cultura generală ( ex. Scene mitologice, religioase). O operă de artă care nu poate fi înțeleasă decât în urma citirii unui tratat, este o operă de artă ratată.

Opera de artă conține simboluri despre natura umană. Critica trebuie să identifice aceste simboluri

32

și să identifice și aspectul condiției umane de care este vorba, dar și modul în care se realizează muzicalitatea ( muzicalitatea formelor sau ale ideilor in cazul operelor non-muzicale). Foarte multe simboluri se adresează subconștientului. Există un procedeu psihologic complex prin care omul se descoperă pe sine în opera de artă. Critica trebuie să o explice.

Critica nu trebuie să omoare opera de artă. Ea trebuie să stimuleze imaginația consumatorului și nu să i-o elimine.

Critica nu poate pretinde că, prin intermediul metodelor artistice pe care ea le cunoaște, orice om ar putea să facă artă doar prin simpla aplicare a metodelor. Arta este suflet, nu doar metodă. Critica trebuie să evidențieze metoda pentru a fi mai vizibil sufletul operei de artă.

Critica nu este o știință. O știință trebuie să aibă unitate de măsură, iar sufletul uman nu poate fi măsurat.

Critica este și ea o artă. Ea este construită pe artă și, în consecință, este direct determinată de aceasta.( împrumutând caracteristici de la aceasta).

Sufletul unei opere de artă este scânteia ei divină. El nu este artistul , ci un suflet paralel care izvorăște din artist și care îl poate depăși. Sufletul operei de artă mai poate fi denumit și mesajul operei, dar nu mesajul care se poate transmite prin cuvintele criticii de artă, ci mesajul pe care consumatorul îl simte direct emanat de la opera de artă. El nu poate fi descris în cuvinte deși, în cazul literaturii, el se face prezent tocmai prin cuvinte.

Metodele artistice sunt cele care fac posibilă existența sufletului operei de artă.

Metoda psihanalitică a criticii de artă descrie efectul operei de artă asupra subconștientului consumatorului de artă.

Sublimul este dat de excelența unei anume opere de artă de a folosi cele trei elemente ale sale la cel mai înalt nivel posibil.

Există două feluri mari de artă: Artele umane și artele naturale.

Frumusețea naturală: Natura, fiind ea însăși o formă de creație care cuprinde legi valabile și în cazul condiției umane (legile naturii se aplică, evident, și oamenilor), și care are în ea însăși muzica sferelor, este in mod real o metaforă a existențialității. Natura este o operă de artă și nu numai o operă de artă ci Opera de Artă prin excelență. Ea este sursa de inspirație a artistului. Înțelegerea condiției naturii umane presupune și înțelegerea Naturii.

Arta minoră este arta care conține muzicalitate și care produce muzicalitate prin evidențierea condiției umane a rafinamentului primar. In cele mai multe cazuri mesajul unei opere de artă minoră este rafinamentul (primar). O operă de artă minoră are același mesaj și nu un mesaj complex, de profunzime. De exemplu o bijuterie aparține artei minore. Prin privirea bijuteriei armonia acesteia generează o armonie interioară și atât. Indiferent de bijuterie mesajul ( și efectul umanizării) este același: armonia interioară. Este adevărat și faptul că anumite persoane vor simți un sentiment de armonie mai mult la anumite bijuterii și mai puțin la altele ( spre exemplu, unele preferă jadul, altul onixul, in cadrul aceluiași suport de argint) în funcție de percepția subconștientului asupra vibrației proprietății pietrei din bijuterie.

Un alt exemplu de mesaje este mesajul cărții - literatura este o artă majoră iar mesajul cărților despre condiția umană este diferit. Citite, cărțile aduc fiecare un plus la umanizarea individului. Pe de altă parte, bijuteriile, având același mesaj, oricât de multe ar privii un individ, nu va evolua spiritual mai mult decât mesajul uneia dintre ele ( a celei mai bune), pentru că celelalte nu aduc nimic nou.( mesajul tuturor e practic același).

Tot o artă minoră este și arta culinară - mesajul ei fiind, în esență, rafinamentul (primar, nu cel cultural) - un om care poate identifica o mie de soiuri de vinuri va putea identifica diferențele dintre mai multe sentimente. Antrenamentul fizic va trece la cel psihic. Și în natură există arte minore: o floare este o artă minoră prin simpla ei privire, dar dacă privi-

PROIECTE torul îi acordă o valoare de metaforă a vieții, spre exemplu, atunci ea devine artă majoră. Și scamatoria poate fi considerată, de exemplu, o artă minoră în ideea că simbolizează faptul că nimic nu este imposibil și că omul trebuie să-și depășească prejudecățile. ( acesta este mesajul artistic al fiecărei scamatorii in parte. Așa cum se poate vedea și aici, arta minoră are mereu același mesaj - transmite aceeași parte din condiția umană - oricât de multe ar fi obiectele ce compun această artă - toate scamatoriile au același mesaj, piesele de teatru au fiecare un mesaj diferit.

Mesajul unei opere de artă este înțelegerea elementului de condiție umană, dând la o parte vălul metaforei. Mesajul poate fi transmis în cuvinte pe când sufletul unei opere de artă se adresează direct sufletului.

Metafora și muzicalitatea sunt și ele elemente ale condiției umane.

Artistul: Artistul este născătorul artei. El este un hermafrodit al ideilor. Forța lui va fecunda sensibilitatea sa nativă. El este o izvorul din care izvorăște viața. Un artist bun nu merge să ia apă de la fântână, ci izvorul se află în sufletul său. În sufletul său artistul va găsi sufletul artei pe care îl va înveli cu metaforă și îi va da muzicalitate. El se va inspira din propria sa umanitate și va crea din propriul său suflet. Condiția artistului este aceea de făptură visătoare. Creativitatea sa îi va permite să combine elementele pe care le găsește în lume pentru a exprima originalul formei cu universalul sufletului artei. Întrebarea se pune: este artistul un frustrat? Este frustrarea motorul care îl face să creeze. Se poate spune că da. Dar nu o frustrare primitivă, ci una de ordin superior. El e frustrat pentru că nu poate atinge absolutul. El e frustrat de condiția umană joasă care nu se ridică la idealurile sale. Artistul este un idealist dezamăgit că idealul său nu există. Mesajul operei sale devine astfel utopia umanității.

Sublimul: Sublimul este genialul. O operă sublimă este o operă care folosește cea mai bună metaforă, cu cea mai bună condiție umană și cu cea mai bună muzicalitate. Un artist genial trăiește prin sufletul său în sufletul universului și va face ca această legătură să se răsfrângă asupra consumatorului. Idealul oricărei opere de artă este să fie sublimă.

Orice produs uman poate fi arta daca producătorul ei o consideră ca atare, sau daca consumatorii de artă o consideră a fi artă. Asta deoarece orice produs uman sau natural poate conține o valoare a eternului uman, o metaforă și o muzicalitate, chiar si dacă în forme reduse. Există trei tipuri de artă: Arta de calitate, Kitsch-ul, și arta proastă. Pentru ca o arta să fie buna ea trebuie să fie memorabilă.

Oricine poate face artă dar nu oricine poate face artă de calitate.

Plăcerea: Nu orice plăcere este una artistică. De exemplu plăcerea cauzată de un carusel e o plăcere de vertij, și nu o plăcere artistică. Plăcerea artistică este dată numai de valoare operei de artă de a-l face pe om să înțeleagă natura umană (prim metaforă și muzicalitate) Plăcerea artistică trebuie să ducă la evoluția spirituală a consumatorului.

Plăcerea cauzată de mirare nu este o plăcere artistică prin ea însăși ci doar dacă duce la cunoaștere.

Arta este o cunoaștere indirectă.

Arta întunecată: Este un gen special de artă care, în loc să aibă efecte pozitive asupra psihicului uman produce efecte negative. Ea nu este o artă proastă, ci, din potrivă, poate fi foarte puternică și chiar fascinantă. Anumite melodii depresive sunt artă întunecată. Anumite imagini care impresionează în sens distructiv sunt artă întunecată. Arta întunecată poate fi periculoasă mai ales asupra celor cu un psihic mai slab, iar celor mai puternici le creează doar o senzație amară, atunci când pot să nu se lase cuprinși de ea.

Există și cazuri mixte în care artă normală se înfiripă cu artă întunecată. Atunci este foarte dificil de judecat, și trebuie, în general, luat doar ce este bun din ea. Un exemplu de artă mixtă poate fi filmul Sweeney Todd. Aici elemente de valoare sunt amestecate cu elemente întunecate. Elementele întunecate au fost adăugate în sens comercial, pentru a impresiona spiritele mai grosolane, însă anumite spirite mai sensibile pot considera anumite aspecte ale acestui film exagerate și chiar depresive.

Estetica urâtului: Constă în abordarea unor elemente considerate urâte. Ea nu este o artă urâtă și în niciun caz întunecată. Pur și simplu subiectele ei sunt subiecte care aduc în mod normal dezgustul

34

PROIECTE oamenilor. Ideea unei estetici a urâtului este să arate partea frumoasă din ceva ce pare urât. Elemente ale esteticii urâtului se pot întâlni în ,, Mizerabilii’’ de Victor Hugo sau în filme precum Vagabondul de Charlie Chaplin. Estetica urâtului abordează așadar subiecte urâte pe care le învăluie în frumos și transformă huma în aur arătând frumusețea lucrurilor urâte.

Arta nu este o minciuna. Ea nu își propune să arate adevărul faptelor ci adevărul condiției umane.

De aceea un basm poate fi mai adevărat decât o știre din ziar, iar cei care se așteaptă să găsească adevăruri cotidiene (simple, superficiale) in artă, se înșeală.

O artă bună trebuie să arate o condiție umană cât mai generală printr-o poveste (metaforă) cât mai particulară.

Dacă ar fi să înțelegem arta ca pe Adevărata Religie atunci trebuie să facem următoarea precizare: Religia majoră este religia universului, adică a cunoașterii universului, adică, mai simplu - o religie a cunoașterii. Pentru prea mult timp oamenii au considerat că religia este dincolo de granița cunoașterii.

Eu spun că religia trebuie să fie însăși cunoașterea. O vom considera Religia Adevărului. Singura religie acceptabilă pentru omul modern in fața căruia rațiunea prevalează simțurilor. În sens general vom considera Religia ca fiind calea de cunoaștere a universului (adică a lumii). În sens particular, vom considera religia ca fiind cunoașterea omului, adică a naturii umane, iar cunoașterea naturii umane nu se poate face decât prin artă, pentru că numai arata poate arăta adevărul naturii umane în starea lui naturală. Și nu se mulțumește dor cu atât. Scopul artei nefiind doar acela de a informa, ci de a schimba în bine natura umană prin cunoaștere pozitivă (cunoașterea care duce la progres). Marile cărți religioase ale lumii sunt, in fond, opere de artă - Ca de altfel, și toate templele și ritualurile lor. Din ele rămâne doar arta.

Vom numi Religia cunoașterii religie a luminii, iar pe cei inițiați îi vom lumii iluminați, sau purtători de lumină. Vom numi religia artei religie luciferică, adică tot lumină, dar lumina luceafărului, a planetei Venus care dă lumină în noaptea plină de stele în care sufletul se poate înălța în contemplarea interioară.

Cele două religii sunt una și aceeași și sunt telescopice - cunoașterea în general, și cunoașterea omului în mod special, cea din urmă fiind fundamentală pentru atingerea stării de fericire.

Numai arta poate arăta drumul sufletului spre fericire. Celelalte forme de cunoaștere ajută doar la fericirea trupului. Și cu toate aceste sufletul nu e nimic altceva decât partea superioară a materiei. Nu voi considera credința asupra vieții după moarte decât ca pe o percepție psihică venită din imposibilitatea omului de a-și concepe propria moarte. Corpul moare, și o dată cu el și neuronii sufletului său. Tot ceea ce rămâne este opera sa, creația sa. Omul este ceea ce creează, de aceea este asemenea divinității, adică a universului în ansamblul său, pentru că și divinitatea este însăși creația, la fel cum omul este însăși existența sa. Numai prin copii și prin creații de tot felul, omul va putea obține viața veșnică. Este datoria omului se a se auto-crea și de a crea. Creația este datoria noastră dar și a întregului univers. A crea înseamnă a face artă.

Crearea universului nu s-a terminat. Ea de-abia acum începe.

Ars Magna este marea aventură a sufletului în căutarea divinității. Această căutare nu poate fi făcută decât prin jocul inițiatic al artei care îl va face pe om stăpân al sufletului său și mare creator. El se va stăpâni pe sine și va stăpâni universul. Și atunci va deveni creatorul propriei sale existențe. Viața e prea scurtă ca să nu o facem frumoasă. Arta îl face pe om să fie după asemănarea lui Dumnezeu. Fericirea este rezultatul cunoașterii și stăpânirii sufletului. Orice om poate ajunge la fericire.

Marele scop al artei este aceea de a-l face pe om să-și creeze fericirea. Fericirea este ea însăși o artă. Arta de a trăi.

Mihai Moldoveanu Scriitor, critic de artă

MAI MULTE OPINII

A ZUGRĂVI = definiţia (re)inventată de suflul românesc grigorescian

L-am cunoscut acum câţiva ani buni, datorită mamei şi a gustului ei fin pentru artă şi, îi mulţumesc excesiv pentru darul abia acum desluşit.

Nu mă gândeam să-mi surâdă norocul, însă într-o suflare târzie de august, însăşi Grigorescu mă invita la o ceaşcă de iasomie şi o monografie amplă a celor peste 4000 de lucrări ale sale. Îmi amintesc şi acum momentul când i-am spus: “ - Bun venit în casa mea, domnule! Iertaţi-mi deranjul gândului, însă e pictat proaspăt. Luaţi loc... “ Seara am veșnicit-o. Mi-a povestit cum a trecut prin oraşul inimii mele - Câmpulung Muscel, iar cuvintele i-au fost atât de mari, încât din când în când atingeam cerul. Nu m-am temut, bănuiam că ne vor apuca zorii de mânecă...

Nu mă gândeam să-mi surâdă (iar) norocul, însă într-o suflare proaspătă de octombrie, m-am trezit ameţită de un zgomot. Picura toamnă din pensula lui Grigorescu. Mă-ntreb în gând dacă el pictează cum eu scriu şi, pe nerăsuflate, mă trezesc cu răspuns: “ - Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi Cap de taranca toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet. “ De data asta, iată că m-am autoinvitat în casa lui temporară, de la Cotroceni, păstrând tradiţia iasomiei din ceaşcă şi, am vorbit înafară de iubirea neclintită faţă de România, despre „ Despre trăinicia lucrurilor pământeşti “ Nu ezit, amestecându-mi singură roşul inimii şi albul sufletului, să-mi transpun în roz pal, emoţia pe chip, mărturisind ca Ţărancă din Muscel, mi-aş fi dorit să (-i) fiu chiar eu.

Militant pentru onoarea de a te naşte țăran - in România, pentru curajul de a-ţi privi cerul şi pe timp de război şi pe timp de pace, pentru dragostea fără cusur a tot ce-nseamnă Cruce - biserică, pictura religioasă, credinţa, pentru fidelitatea omului în fata naturii - cu oameni şi locuri, pentru tot ce-nseamnă tradiţie, e Nicolae Grigorescu.

Pentru că el însăşi mi-a mărturisit că înainte de a fi un nume a fost om.

Adaug (fără să m-audă), că a fost sufletul poporului nostru, ce şi-a descărcat prinosul fericirii sale în natura şi oameni. Şi uite aşa am descoperit şi punctul comun dintre noi doi. Şi repet aproape zilnic, odată cu inima lui: “ - Mă voi sili cu toată stăruinţă pe cât puţinele mele mijloace îmi vor permite, să fiu slabul lor interpret...”, făcând referire directă la subiectele de studii ce ne-ar clasa ca popor în “galeria minţii” oricărui loc din lume.

Cu dragostea sa fierbinte, mă ia de braţ şi agale, cu ochii îmi vorbeşte despre pictură şi trăinicia ei.

Ne purtăm paşii printre “Căpiţe” şi recunosc că nicicând nu am văzut mai marcanta uniunea fictivă mamă-fiică sub cer roz-lila, sub for-

40

MAI MULTE OPINII ma unor maldăre de fân. Ajungem la “Biserică din sat” de-un perfect ce sigur doar în cărţile de rugăciuni există şi, ne oprim apoi în “Pridvorul Mănăstirii Sinaia”, atinşi de roșu-in flori şi frunze, sub cer şi pământ alb, adică sub iubire. Îi iubesc cerul crăpat grigorescian, alb-crăpat de doruri şi regăsiri, din fiecare “Peisaj”, îi iubesc verdele de Răi şi Pământ.

Se vede în apropiere un “Cap de fată “, albă la trup şi în port, îmbujorată de curăţenia ei, angelică c-un păr bălai şi buze de catifea.

O alta “Pe gânduri”, cu stropi de vis aruncaţi peste pielea ei albă, cu păr dulce, poarta culoarea inimii în mărgelele şi beţele ei roşii. Îi descopăr simţul fin psihologic aruncat din vârf arcuit, dar lin, de pensulă pe fiecare chip ajutat să fie veşnic, peste pânză şi vremuri.

La întoarcere dăm de acelaşi cer alb absolut, de aceeaşi regăsire în nuanţa pale de roz a pământului redefinit sub puterea unei culori pe atât de fine, dar atât de puternice ca sens consens.

Pe masa e un “Coş cu fructe” ce-şi păstrează încă lumina zilei pe el, în ciuda nopţii. Îmi plec capul în faţa lui, “Atacul de la Smârdan”, fiindcă-i ferm, cu tușe riguroase şi nu mă pot abţine să întreb cum poţi picta ceva identic cu realitatea, chiar dacă nu i-ai fost părtaş. Răspunsul îl aud şoptind, cum îi e artistului felul: “ - Numai după ce ai cunoscut bine ani întregi un om, îi poţi face portretul într-un ceas, (fata mea)! Şi uite cum, (din nou), simplitatea neobişnuită uneori şi modestia, mă amuţesc.

Las povestea unică a unui “Car cu boi”, spre sfârşitul întâlnirii şi deja se simte o linişte stranie şi parcă doar respiraţia greoaie şi paşii apăsaţi ai boilor se mai aude.

Pământul rozaliu ascunde adevărul şi norii rupţi din pensula ascund dragostea marelui zugrav, Grigorescu. Pentru că altul mai priceput că el nu-i.

Fără să mai întreb, singura-mi ofer răspunsul la întrebarea: “ De ce atâta alb în lucrările sale? “ Un sicriu, un car şi un mormânt modest a fost trioul ce i-a definit ultima suflare înainte de “Întoarcerea la bâlci. “ Şi fiindcă cred că bâlciul i-a fost răsplătit întreaga viaţă prin puterea şi expunerea lui sub semn de culoare, Car cu boi lucrarea i-a rămas neterminată.

Iasomia a rămas nebăuta, nu din intenţia unei revederi, ci din trăinicia pământului ce el ne ia, el ne adăpa. Şi arta rămâne a doua apă a vieţuirii noastre, oameni uzi şi neudați. “ - Domnule, cum să vă mulţumesc?” “ - Iubeşte-ţi poporul, (fata mea)! Iubeşte-l!”

Fotografii de Cristina Niculae

Ioana Nițică MA in Psihologie 41

MAI MULTE OPINII

Despre trăinicia lucrurilor pământești Douăzeci și patru de tablouri stau cuminți în jurul mesei lui Arthur, la Palatul Cotroceni. Sunt picturile lui Nicolae Grigorescu, uleiuri pe pânză sau pe lemn, majoritatea de dimensiuni medii, cam cât o coală A4 sau un pic mai mari. Le găzduiește temporar o sufragerie de la etajul I pentru că la ele acasă, la Muzeul de Artă din Craiova, se fac ample lucrări de restaurare. Curatorul s-a gândit bine că în acest răstimp n-ar trebui ascunse de ochii iubitorilor de artă și le-a adus aici, la București, într-un loc încărcat de istorie, dar aproape deloc vizitat de concitadini. Sunt grupate sub titlul ”Despre trăinicia lucrurilor pământești” și pot fi văzute până în martie 2012. Nu-i chiar așa ușor să intri la Cotroceni, nici măcar la muzeu, locul nu se află la îndemână în forfota orașului și de regulă se intră cu programare. Această expoziție este anunțată atât de discret încât poți să te gândești că nu-i mare lucru de capul ei.

Păcat. Nicolae Grigorescu merită mai multă atenție, iar lucrările expuse la Cotroceni reprezintă o ocazie aproape unică.

Așadar, douăzeci și patru de picturi stau în jurul mesei rotunde (chiar masa lui Arthur se numește) și, ca și cavalerii din legendă, parcă s-au adunat ”să pună țara la cale”. Lipsește Merlin, cel care ar fi putut da sfaturi inspirate despre cum se împrăștie vorba și cum se se face să seadune mulțimea în locurile cu adevărat magice.

Singure de capul lor, picturile n-au putere, au nevoie de oameni cărora să le poată vorbi, care la rândul lor să povestească altora despre ele. Șapte portrete de țărănci – patru figuri de fete tinere și trei siluete tolănite în iarbă sau torcând ; nouă peisaje, patru care cu boi, o natură moartă (”Coș cu fructe”), un Evreu Galițian, o Marină și o scenă de război (”Atacul de la Smârdan”). Am inventariat rapid temele preferate ale pictorului: peisajul și viața satului românesc.

Peisajul în plină vară, scăldat în lumină, ușor melancolic ca un vis nedeslușit pe deantregul în care contururile se topesc molatec, Vedere spre masa lui Arthur este tipic lui Grigorescu. Țărăncile au marame albe care uneori le înconjoară fețele îmbunjorate ca niște rame de borangic, scoțându-le în evidență prospețimea tinereții; cămășile-ii albe ca spuma laptelui se topesc în fundalul difuz; o linie frântă albă delimitează colbul de pe drum; boii sunt albi și își pierd contururile în dogoarea prăfuită. Albul este lumină și căldură și probabil că mai este și curățenia vieții liniștite de la țară.

Dragostea lui Grigorescu pentru peisajul rural i-a transformat pictura în poezie.

Cu ochii minții poți ușor să te scufunzi într-un Car cu Boi și să auzi roțile grele de oboseală sau să adulmeci briza amurgului. Nu trebuie decât să te uiți atent la un Peisaj și începi să simți mirosul ierburilor uscate, iar dacă vrei, poți să te pierzi definitiv în orizontul reflectat în apă ca o fata morgana (sora regelui Arthur și eleva văjitorului Merlin, ce alăturare!). Apariție înșelătoare, iluzie trecătoare, vis de vară – așa se pare că vede Grigorescu viața la țară.

Emilia Cernăianu licență anul I, ITA

42

MAI MULTE OPINII

Evreul

43

CASE CARE NU MAI PLANG

Grand Hotel Continental

Rafinamentul s-a reîntors pe Calea Victoriei Calea Victoriei nr. 56 Cunoscut la înfiinţare sub denumirea de “Oţelul”, a fost ridicat în 1886 pe locul fostului hotel Broft şi abia jumătate de secol mai târziu primeşte numele de Grand Hotel Continental, pe care îl poartă şi astăzi. Clădirea, monument istoric de secol XIX, este construită în stilul arhitectural al Renaşterii germane, după planurile arhitectului german Emil Ritten Forster, elaborate împreună cu constructorul român I.I. Râşnovanu.

Camerele erau dispuse la etaj, în timp ce la parter exista un restaurant cu 240 de locuri amplasate în două saloane de forma literei „L”, la care se adăuga o grădină de vară.

Pe la 1912, hotelul număra 63 de camere, o sală de mese, bucătărie, şapte pivniţe, prăvălii şi alte odăi.

Hotelul a avut, de-a lungul timpului, mai mulţi proprietari, dintre care cel mai cunoscut a fost bancherul evreu Menachem Elias, urmat de fiul său Jacques Elias. Testamentul celui din urmă hotăra ca averea, inclusiv Grand Hotel Continental, să nu rămână în proprietatea urmaşilor săi. Astfel a luat fiinţa Fundaţia Familiei „Menachem H. Elias”, care este şi astăzi proprietara hotelului.

Spre deosebire de alte simboluri arhitecturale din Bucureşti, lăsate de izbelişte, această clădire şi-a păstrat destinaţia de hotel atât în perioada regimului comunist, cât şi după 1990, purtând denumirea de Continental Bucureşti.

REABILITAREA INTEGRALĂ În anul 2005, hotelul a fost închis pentru restaurare, modernizare, reabilitare şi reclasificare în concordanţă cu standardele şi cerinţele unui hotel de cinci stele. „Am preluat din istorie atmosfera secolului XIX, la care am adăugat tehnologia secolului XXI”, descriu proprietarii metamorfoza fostului Continental Bucureşti într-un hotel de lux.

După reabilitare, au fost introduse „multe elemente de modernism, atât din punctul de vedere al designului arhitectural al băilor, holurilor de acces către camere, cât şi al folosirii unor dotări şi instalaţii de ultimă generaţie”, a ex-

44

CASE CARE NU MAI PLANG

plicat arhitectul Daniela Mirea, cea care a realizat proiectul arhitectural şi a coordonat lucrările de restaurare şi reabilitare împreună cu colegii săi, arh. Mariana Zielinski şi arh. Maximilian Zielinski.

Starea iniţială a ridicat anumite probleme, ţinând cont că ultima consolidare s-a efectuat în 1974. „Vorbim despre o clădire foarte veche şi nu ştiam, în momentul începerii şantierului, ce vom găsi exact înăuntru”, a precizat Daniela Mirea.

Tabla de pe acoperiş a fost refăcută prin folosirea tablei zincate, au fost introduse sisteme de degivrare pentru burlane şi jgheaburi, în timp ce la nivelul subsolului s-a aplicat o substanţă specială pentru hidroizolare în zona pereţilor, subsolului şi bolţilor.

Accesul în hotel a fost realizat prin curtea dinspre strada Ion Câmpineanu (iniţial intrarea fiind pe Calea Victoriei), obţinându-se o legătură armonioasă între holul recepţiei, restaurant, zona de fitness şi sălile de conferinţă. Întrucât actuala recepţie a fost amplasată într-una dintre sălile vechiului restaurant, cel actual şi-a restrâns dimensiunile.

Pe locul fostei recepţii s-a amenajat un bar englezesc (Victoria Club), iar Sala rustică, aflată odinioară la subsolul clădirii, a fost înlocuită cu un spaţiu de fitness şi SPA. Tot la subsol, s-a amenajat un restaurant cu specific balcanic (Balkan Bistro), cu acces direct din stradă, care beneficiază de o suită de bolţi de cărămidă minunat restaurate.

45

CASE CARE NU MAI PLANG

Materialele folosite pentru renovare şi finisaje au fost, în marea lor majoritate, achiziţionate din Italia. S-au refăcut pardoselile, s-a ales un tapet ignifug şi s-a refăcut foiţa de aur de pe decoraţiuni.

MOBILIERUL, UN PERSONAJ CLASIC Mobilă şi toate obiectele care se regăsesc în încăperile hotelului au fost aduse de la foste reşedinţe nobiliare din Europa, de la târguri de antichităţi din Italia şi de la casa de licitaţii Dorotheum din Viena. „Am cumpărat mobilier de la casele de licitaţii şi târgurile din Viena şi Parma, argintăria provine de la o fostă companie navală italiană de la 1950, porţelanurile sunt germane, oglinzile sunt luate din Italia, iar mocheta, din Belgia “, a explicat Daniela Mirea. Concierge-ul de la intrarea în hotel a aparţinut cândva Hotelului Ritz din Paris, iar recepţia, având o minunată lucrătură manuală pe mătase, vine de la o fostă reşedinţă nobiliară din Bergamo.

Apartamentul prezidenţial a fost decorat în stil renascentist, cu mobilier cumpărat de la Parma şi Viena. O parte dintre piesele recondiţionate şi retapiţate ale hotelului se păstrează în camerele în stil Ludovic XV. Aplicele sunt făcute pe comandă în baie de aur în Italia, iar veiozele au fost achiziţionate de la Parma, de la un celebru târg de antichităţi.

IMPLICAŢII TEHNICE ŞI AVIZE Realizarea şi găsirea zonei optime pentru puţul liftului a fost una dintre problemele dificile întâmpinate de specialiştii implicaţi în renovarea hotelului. Iniţial exista un singur lift, care a fost recondiţionat în timpul lucrărilor, iar un al doilea a fost creat cu ocazia ultimei intervenţii.

Un alt aspect problematic a fost cel legat de realizarea sistemului de ventilaţie, constând în amplasarea aparatelor de aer condiţionat, a grilelor de absorbţie şi în introducerea lor în plafoanele decorate ale încăperilor.

Fotografii publicate cu acordul echipei Case Care Nu Mai Plâng

Diana Guțu 47

ARHITECTONIC

DIAGRAMA „Cand teoria si practica se regasesc in una si acceasi persoană, se atinge condiţia ideală în artă, deoarece arta se îmbogăţeşte şi se perfecţionează prin cunoaştere.”

Putem spune că ceea ce afirma Giorgio Vasari cu privire la Leon Battista Alberti este valabil și în cazul lui Peter Eisenman, mai ales în contextul unei analize privitoare la semnificația și utilitatea diagramei-concept, atât în teorie cât și în practica de arhitectură. Studiile sale privitoare la diagramă, ca instrument de lucru în arhitectură, au început cu teza de doctorat și au constituit o permanentă preocupare în practica sa de arhitect.

Desi se poate demonstra că diagrama e tot atât de veche pe cât e arhitectura, mulți îi găsesc sursa originară în trama cu 9 pătrate cu care Rudolf Wittkower, la sfârșitul anilor ‘40 a descris vilele lui Palladio. Acest pedigree a continuat să se dezvolte sub formă problemei cu „nouă patrate” utilizată în facultățile de arhitectură americane în anii ‘50 și la începutul anilor ‘60, o practică văzută atunci ca un antidot la schemele funcționale ale Bauhaus-ului ce cuprinsese Harvard-ul în perioada 1940 și a „parti”-ului școlii academice franceze care era încă în vogă, la câteva școli de arhitectură de pe Coasta de Est, chiar în perioada anilor ‘60.(pg. 37).

Ca diagrama arhitecturală clasică, parti-ul întruchipa o serie de valori ca simetria, „marche”-ul, și a”poche”-ul, care constituiau baza strategiei sale de organizare.

Schema funcțională a tentat steargerea tuturor urmelor unui academism ce se găsea exprimat prin apartiu”.Procedând astfel a fost însă șters și conținutul geometric abstract al celor anoua patrate”. În „Diagram Diaries”, Eisenman face o distincție importantă între cele două momente în care diagrama este utilizată în concepția de arhitectură, în ipostaze diferite:

„In arhitectură diagrama este istoric înțeleasă în două moduri: că mijloc de interpretare sau analiză și ca instrument generativ. Deși deseori se consideră că diagrama este o formă postreprezentațională, în anumite momente ale interpretării și analizei diagrama este o formă de reprezentare. „ Pentru a evidenția mai clar legătura intrinsecă între diagramă și concept în procesul de proiectare de arhitectură, am preferat să adoptăm termenul compus diagramă-concept, accentuând astfel pe de-o parte valoarea sa ca intrument în etapa de generare a conceptului arhitectural și pe de altă parte utilitatea sa în etapa de confruntare a reprezentării obiectului de arhitectură rezultat cu ideea originară.

Diagrama-concept poate căpăta diverse forme, de la o schiță sau câteva linii - procedeu preferat de arhitecți ca Renzo Piano, Mario Botta, Tadao Ando, Richard England - până la scheme complexe tridimensionale ilustrând tectonica internă a obiectului de arhitectură, mai mult sau mai puțin complicată - procedeu utilizat de arhitecți precum Bernard Tschumi, Peter Eisenman, Rem Kool-

48

ARHITECTONIC

CONCEPT haas și arhitecți ai noii generații, ce utilizează modalitățile digitale de analiză, cum sunt de pildă Bjarke Ingels sau Borja Ferrater.

Eisenman trasează cele câteva caracteristici și atribute ale diagramei: „Diagrama este o stenogramă grafică. Deși este o ideogramă, nu e în mod necesar o abstracție. Este vorba aici de o reprezentare a ceva și nu de ceva în sine. Astfel diagrama nu poate fi utilă decât ca întruchipare. Ea nu poate fi ruptă de valoare sau sens, chiar când urmărește să exprime relațiile de conformare și procesul acestora. În același timp, o diagramă nu este nici structură nici abstracția unei structuri. În timp ce explicitează relațiile într-un obiect de arhitectură, nu este izomorfă cu acesta.”

Diagrama-concept rezumeaza succint, direct și explicit, conceptul generator al proiectului, ideea care trancende nivelurile conceptului arhitectural ca elemente componente, într-o „imagine” unică, indivizibilă și atotcuprinzătoare. În această ipostază diagrama-concept este o reprezentare prin care se comunică, în plan abstract, esența însăși a conceptului obiectului de arhitectură, cu toate atributele sale ce țin de interioritate, exterioritate și anterioritate, ca o pre-existență a obiectului concret de arhitectură. Totodată diagrama-concept apare în etapa de decodificare a obiectului de arhitectură ca instrument de „citire”, păstrând aceleași caracteristici și atribute ca în prima ipostază. Arhitectul își explică proiectul printr-o asemenea diagramă-concept mai clar și mai complet decât prin orice alt mijloc de comunicare.

Este însă interesant de remarcat faptul că diagrama-concept este un instrument comun de control în practica de proiectare de arhitectură, procesul de proiectare cunoscând nenumărate feedback-uri, între ideea originară și reprezentarea obiectului de arhitectură rezultat ,diagrama-concept fiind un fel de șablon comun de confruntare.

Se propune în această lucrare un tip de analiză a formei arhitecturale în care diagrama-concept este utilizată, într-o manieră neconvențională, ca o formă de reprezentare post-procesuală a mecanismului conceptual de generare a unor configurații cu caracter de model, secvențial, având la bază principii de compoziție și ordonare specifice.

Scopul acestei analize compozitionale diagramatice este descifrarea modului în care se desfășoară, în creația arhitecturală, procesul de agregare în generarea de configurații spațial-volumetrice, oferind astfel studenților un instrumentar de tehnici și procedee utile în proiectare.

Dan Agent, arhitect

49

PROIECTE

WEST MEETS EAST

A Cultural Book Exchange, Bucureşti, 10 octombrie -11 noiembrie 2011 Proiectul ”WEST MEETS EAST”-A Cultural Book Exchange, are ca scop schimbul liber de idei, cunoştinţe şi inspiraţie între artişti care aparţin unor continente şi sisteme socio-culturale diferite. Este vorba despre o serie de expoziţii de carte-obiect, caracterizate printr-o dinamică proprie, determinată de tematica variată abordată de fiecare artist, modalităţile diferite de interpretare plastică, locaţiile care generează construcţii inedite ale tipului de organizare expoziţională, numărul în continuă creştere al artiştilor participanţi şi provenienţa diversă a acestora.

Baza proiectului o constituie colaborarea pe plan artistic începută în aprilie 2009 dintre Daniela Frumuşeanu (artist vizual Bucureşti, România) şi Joanne R. Luongo (artist vizual, U.S.A.). În urma acestei colaborări au rezultat 24 cărţi-obiect, care au parcurs drumul dintre America şi România timp de aproape 2 ani.

Deoarece esenţa proiectului ”WEST MEETS EAST”- A Cultural Book Exchange, vizează ideea colaborării internaţionale pe plan artistic pe o perioadă nedeterminată de timp, acesta se desfăşoară în mai multe etape.

Prima etapă a proiectului s-a desfăşurat între 14.IX. şi 14.X. 2010 la Knight Campus Art Gallery, Warwick, Rhode Island, S.U.A. şi a cuprins lucrările unui număr de 11 expozanţi (studenţi şi profesori din S.U.A. şi România).

VERNISAJ, WEST MEETS EAST, OCTOMBRIE 2011.JPG

50

PROIECTE Cea de-a doua etapă a proiectului s-a desfăşurat între 1-12 XI. 2010 la UNAgaleria, Bucureşti, VERNISAJ, WEST MEETS EAST, OCTOMBRIE 2011.JPG România şi a cuprins lucrările unui număr de 45 participanţi (artişti liber profesionişti, studenţi şi profesori din S.U.A. şi România).

Etapa a III-a a proiectului a început pe 1 ianuarie 2011 la Warwick, S.U.A. şi cuprinde colaborarea dintre 8 artişti din: U.S.A., România, Olanda, India. Cărţile-obiect rezultate, vor constitui subiectul unor expoziţii de carte - obiect care vor fi organizate pe rând în cele 4 ţări, pe parcursul mai multor ani, începând cu anul 2012.

Etapa a IV-a a proiectului s-a concretizat într-o expoziţie internaţională de carte-obiect, în intervalul 10 - 20 septembrie 2011, la Galeria de artă ,,Nicolae Tonitza”, Iaşi (România) şi a cuprins lucrările unui număr de 29 expozanţi.

Etapa a V-a a proiectului se desfăşoară în intervalul 10 octombrie – 11 noiembrie 2011, la Sala de Expoziţii ,,Constantin Brâncuşi”, Palatul Parlamentului, Bucureşti, România . Aici expun cărţi-obiect 41 de artişti din ţară şi străinătate.

Letiţia Oprişan.

La această etapă participă în calitate de invitaţi de onoare, artişti de renume naţional şi internaţional, exemple luminoase ale artei contemporane româneşti, precum: Şerbana Drăgoescu, Suzana Fântânariu şi

De asemenea, spiritul şi tendinţele artei actuale definesc cărţile-obiect realizate de: Miruna Mihaela Haşegan, Liviu Nedelcu, Georgeta Hlihor, Adela Bonaţ, Ana Maria Rugescu, Aniela Elena Ovadiuc, Cristina Ecaterina Bolborea, Daniela Frumuşeanu, Diana Brăescu, Adina Iftode, Adriana Emilia Popa Canija, Adriana Mirela Ciupercă, Alexandra Georgiana Coman, Alexandra Cristina Buduru, Alexandra - Corina Dănescu, Alexandra Neacşu, Alida Mirela Păun, Amalia Rodica Ailincăi, Anca Alexandra Higiu, Andra Cristescu, Andra Georgescu, Carmen Emanuela Popa, Carmen Iordache, Diana Raluca Ghencea, Diana Şochina, Elena - Daniela Dumitraşcu, Joanne R. Luongo (U.S.A.), Maria Miertoiu, Marián Králik - (Republica Slovacă), Mioara Mei-Roşu, Ruxandra Ştefana Munteanu, Sabina - Mariana Stan, Tatiana Cociorva, Alexandra Andreea Ionaşcu, Cătălina Elena Florescu, Daniela Arseni, Florentina Micu şi Ana-Maria Bunescu.

Cărţile-obiect prezente în Sala de Expoziţii ,,Constantin Brâncuşi”, realizate din lemn, hârtie, metal, ceramică sau material textil sunt scrise, pictate, arse, desenate, imprimate, gravate, colate, ţesute, pagină cu pagină, constituindu-se ca rezultat al unui gest individual de creaţie, al unui efort personal.

Lucrate astfel, ele pot fi considerate cu uşurinţă exemplare unice ale unei biblioteci imaginare.

Expoziţia oferă prilejul unui dialog special, complex, între artişti din ţară, străinătate şi publicul larg. Este în aceeaşi măsură o demonstraţie a victoriei spiritului artistic în lupta cu evidenţele.

Urmează alte expoziţii importante de cărţi-obiect organizate în cadrul aceluiaşi proiect în ţară şi în străinătate.

Până în acest moment, numărul mare al artiştilor participanţi a demonstrat nu numai posibilitatea, dar şi necesitatea acestui tip de comunicare. Aceştia au fost/sunt artişti liber profesionişti din U.S.A., România, Ţările de Jos, India, Republica Slovacă, cadre didactice, absolvenţi şi studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti (România), Universităţii de Arte”G. Enescu”Iaşi (România), Worcester State College, Quinsigamond Community College, The Massachusetts College of Art & Design (S.U.A).

Toate acestea sunt vizibile atât în apariţiile pe site-uri, mass-media, cât şi în materialele promoţionale care au însoţit sau însoţesc acţiunile artistice din cadrul proiectului WEST MEETS EAST - A Cultural Book Exchange.

Autor articol, Daniela Frumuşeanu 51

PROIECTE

Vestul întâlnește Estul

un proiect cultural remarcabil Comunicarea prin intermediul artei elimină bariere disputabile și stabilește racorduri semnificative între culturi diferite, mentalități, forme de expresie și viziune. Distanțele fizice sau de mentalitate dispar, cartea-obiect fiind o modalitate de a reuni în spiritul valorilor umaniste a celor care fac din carte un element de conexiune spirituală.

Istoria scrisului, a cărții a contribuit decisiv la emanciparea spirituală a omenirii și a marcat, în planul creației, identificări ale unui memorabil potențial de expresie și dialog intercultural. Proiectul Vestul întâlnește Estul semnifică, de fapt, ideea dialogului prin imagine și sens ale valorilor din spațiul american și românesc. Cartea este, iată, o punte de legătură în sfera schimburilor de bunuri culturale, simbolice, menite să amplifice dimensiunea necesară a cunoașterii reciproce.

Istoria cărții, începând cu plăcuțele cuneiforme și până la tehnologiile postmodernității au sacralizat oarecum scrisul, cartea ca mesager al cunoașterii și al dialogului planetar. Ideea de a consacra o suită de expoziții cărții-obiect are semnificația asocierii în sfera valorii a unor elemente ce definesc spiritual un potențial de creativitate inepuizabil. Daniela Frumușeanu, inițiatoarea proiectului alături de Joanne R. Luongo din Statele Unite au pornit de la necesitatea schimbului de idei în favoarea cunoașterii altor sisteme socio-culturale, mentalități și forme de expresie în plan estetic. Ideea generoasă de a asocia prin colaborare artistică spații culturale și individuale prin viziune, structurată pe etape distincte, a prins contur concret în anul 2009 și continuă și astăzi sub semnul solidarității intelectuale. Inițiatoarele proiectului s-au bucurat de o bună mediatizare și rezultatele nu au întârziat să apară. Reacția instituțiilor de media au percutat cu interes și, astfel, proiectul a devenit cunoscut nu doar celor interesați direct în configurarea proiectului transatlantic.

Reacția amintită a înregistrat prima manifestare din anul 2010 la Knight Campus Art Gallery, Warwick din Rhod Island, S.U.A. unde au participat 11 artiști din Statele Unite ale Americii și România. Ca inițiatoare a proiectului, cunoscuta plasticiană Daniela Frumușeanu a reușit să cointereseze cu prilejul expoziției de la UNAgaleri din București 45 de participanți. Colaborarea Editurii UNARTE a Universității Naționale de Arte din București a condus la imprimarea unui DVD, iar presa americană a publicat articolul consacrat expoziției Vestul întâlnește Estul. Imaginile din spațiul galeriei confirmă varietatea viziunilor artistice, modernitatea expresiilor plastice și diversitatea viziunilor privind cartea-obiect.

Calitatea artistică a acestor realizări unde sensul simbolic al cărții se conexează cu varietatea viziunilor determină privitorii la reflecție și atitudine plină de respect față de artiștii expozanți a căror originalitate fluidizează dialogul intercultural și-i conferă perenitate. Ideea de bibliotecă trimite la tezaurul de înțelepciune universală și de expresie plastică prin care onorează pe autori și elogiază faptele simbolice prin artă ale spiritului uman. Povestea scrisului în expresia ei plastică se bazează pe semnificația semnului grafic, al culorii și, desigur, al unei volumetrii incitante. Cărțile acestea se citesc privindu-le în ansamblu, ca obiecte estetice, se definesc ca opere de artă și transmit un mesaj de revenire din lumea internetului în spațiul vizualității plastice, simbolice.

Numărul participanților a sporit continuu, ajungând la cifra de 45 de tineri artiști din toate generațiile, secțiunea de performance înregistrând un remarcabil interes. În cea de a treia etapă a proiectului, fixată pentru anul 2011, a inclus asocierea a șapte artiști din SUA, Germania și România., urmând ca expoziția să se deschidă în fiecare țară participantă la proiect. Foarte important este de semnalat prezența acestei expoziții la Iași, oraș cu vechi tradiții în sfera artelor frumoase, unde un astfel de eveniment va avea sensul unei veritabile premiere. După Iași, expoziția, a cărei anvergură este evidentă, atât numeric cât și valoric, se va deschide la Sala Constantin Brâncuși de la Parlamentul României. În context, evoc creația regretatului pictor Ion Bitzan, cel care, cu ani în urmă,în România și în Italia, la Palazzo Corer din Veneția a deschis prima expoziție de carte-obiect, titrată Zidurile memoriei, pe care am comentat-o la vremea respectivă. Așadar, prin această conexiune temporală putem sublinia faptul că eforturile de acum se plasează într-o nobilă continuitate.

Comentatorul de artă, publicul ieșean și nu numai, salută acest demers cultural de excepție și se simte îndatorat să exprime sentimente de gratitudine Danielei Frumușeanu, originară din Moldova, pentru susținerea dialogului intercultural și face cunoscută arta românească în Statele Unite ale Americii, dar și în România. Felicitări!

Valentin Ciucă, critic de artă Material publicat cu acordul doamnei Daniela Frumuşeanu.

52

49

PROIECTE

În jurul cărţii-obiect West meets East din nou! Proiectul, iniţiat de abia în urmă cu doi ani şi ceva, în aprilie 2009, se află deja la a cincea manifestare expoziţională, perindându-se pe simezele unor spaţii din Warwick (Rhode Island, SUA), Bucureşti şi Iaşi. Cu acest nume simplu în aparenţă, dar care sintetizează scopul de a facilita sincronizarea artistică, proiectul a debutat într-un mod oarecum tradiţional prin corespondenţa unei românce, Daniela Frumuşeanu, cu o americancă, Joanne R. Luongo, atâta doar că misivele s-au schimbat online. În ciuda distanţei geografice şi culturale, cele două artiste vizuale au descoperit foarte repede ce anume le uneşte, precum şi faptul că vederile şi crezurile lor comune sunt suficiente pentru a iniţia o colaborare care să antreneze plasticieni şi studenţi de la arte de pe cele două continente. Tema aleasă – cartea-obiect – le-a permis nu numai să creeze opere comune care au circulat încolo şi încoace peste ocean până au atins forma care le-a mulţumit pe ambele artiste, dar şi să ofere tuturor celorlalţi participanţi, nesfârşite posibilităţi de exprimare ca formă artistică sau în privinţa conţinutului ideatic. Într-adevăr, poate că predilecţia plasticienilor de toate vârstele şi de toate expresiile artistice pentru cartea-obiect se explică prin această aproape neîngrădită formă de exprimare şi ca atare prin calitatea de „laborator“ pentru reîmprospătarea abordării plastice a fiecăruia, pe planul tehnicii, culorii, compoziţiei, chiar a ideologiei; este şi un tărâm în care spiritul ludic, gratuit, se poate desfăşura în voie şi nu în ultimul rând, îţi permite să faci abstracţie de condiţionarea economică, atât de constrângătoare totuşi în societatea contemporană.

Vorbind doar de varietatea tehnicilor, Daniela Frumuşeanu, de pildă, are filele „cărţilor“ sale din textile savant prelucrate, folosind tehnici tradiţionale ca cea a baticului sau ştampilării prin respectarea punct cu punct a etapelor vechilor tehnologii, în timp ce unii dintre discipolii ei folosesc colaje, printre care nu lipsesc ambalajele sau şuruburile. Alte „file“ de carte sunt din ceramică, ca Lecturile despre mine ale Cristinei Bolborea, sau dintr-o simplă hârtie de caiet de matematică.

Cartea-obiect nu impune restricţii nici în privinţa dimensiunilor, dar neîngrădirea cea mai importantă pentru stimularea unor noi forme de creativitate este cea care vizează exprimarea. Putem admite că originea cărţii-obiect se află în ilustrarea de carte şi aici din zecile de mii de exemple de cărţi a căror ilustrare este socotită operă de artă, să dăm doar un singur exemplu, mai puţin cunoscut sau amintit, ilustrarea Crailor de la Curtea Veche, realizată de pictorul George Tomaziu în 1945, despre care Petru Comarnescu spunea că este „echivalentul pictural al textului“ – elogiul suprem care se poate aduce unei atari întreprinderi. Şi în actuala expoziţie avem exemple de carte „ilustrată“, cum ar fi Ereziile plastice ale Şerbanei Drăgoescu, „erezie“ fiind în concepţia artistei încercarea de transpunere plastică a textului literar, după cum traducerea lui este deja o „erezie“, o „trădare“. Dar cartea-obiect permite şi cartea fără cuvinte, fără vreo literă, mergând până la nonfigurativ şi nonsimbolic în căutarea doar a formei, culorii şi compoziţiei, cum o face adeseori Daniela Frumuşeanu. Imediat după ilustrarea unei cărţi a unui literat ar veni „jurnalul“ – mulţi artişti realizând cărţiobiect care conţin diferite referiri la biografia proprie, cu inserări uneori chiar de fotografii trecute sau obiecte personale, cum o face Suzana Fântânariu sau deja amintita Cristina Bulborea. Şi aici, cartea-obiect permite o libertate, dar şi o sinteză pe care un jurnal propriu-zis nu le poate atinge. Abaterile faţă de o carte propriu-zisă sunt şi ele nesfârşite, cum ar fi ineditele forme de tridimension-

54

PROIECTE alizare a coperţii de carte, realizată de Georgeta Hlihor, sau revenirea la suluri, dar cu noi caligrafii inspirate din libertatea de tuşă din caligrafia extrem-orientală din Caligramele Letiţiei Oprişan.

Explorarea de noi posibile combinaţii liniare cu ajutorul unor fire este pentru Liviu Nedelcu una dintre virtuţile pe care le poate oferi cartea-obiect, în timp ce în creaţiile comune prezentate de Joanne R. Luongo şi Daniela Frumuşeanu, spiritul ludic este concretizat de evidenta „întrecere“ între cele două în fiecare „carte“ realizată în comun. Având bine individualizată personalitatea artistică, ele par a se duela fiecare cu armele proprii, americanca cu o predilecţie pentru colaje de obiecte mici, de mici petece de hârtie pe care sunt trecute aforisme sau petece textile, în timp ce românca trece cu dezinvoltură de la o materie la alta, de la o tehnică la alta. Diana Brăescu foloseşte lemnul ca suport pentru intervenţiile grafice, lucrarea cu titlul Cartea de sertar fiind o alternativă plastică la o obsesie ce a bântuit lumea literară de după 1990. Expun şi două artiste plastice de pe meleaguri hunedorone, Ana Maria Rugescu cu preţioase colaje de broderii şi Adriana Popa Canija cu teme arhetipale (Cartea copacului, Firul vieţii) transpuse într-o cromatică luminoasă. Marele merit al Danielei Frumuşeanu în toate întreprinderile ei expoziţionale este faptul că îi invită pe tinerii şi foarte tinerii artişti să expună alături de nume consacrate de multă vreme.

Este o şansă acordată tinerilor, un gest generos mai rar întâlnit, dar şi o posibilitate pentru privitor, ca şi pentru colegul mai vârstnic, de a compara generaţiile între ele, de a încerca să descopere care pare a fi domeniul de interes al noilor generaţii. De multe ori, tinerii se raportează mai direct la universul contemporan, cum ar fi la ceramista Adela Bonat care pune într-o carte pietrificată în gresie, cuvinte şi caractere de litere din epoca internetului, de parcă acestea ar fi devenit deja istorie îndepărtată, sau foarte tânăra Adriana Ciupercă (n. 1988) care în imprimeurile ei textile contrastează culori pale cu negrul unei tipărituri de ziar, negru aşezat în exces, ca şi cum ar fi înecat de cerneală, impresia fiind şi în acest caz de ceva deja revolut, deja ieşit din istorie. De aceeaşi vârstă cu ea, Andra Cristescu este atrasă de o altă prezenţă obsesivă a universului contemporan, ambalajul de coca-cola, pe care-l prelucrează în fel şi chip, iar cea mai tânără dintre expozante, Alexandra Dănescu (n. 1990), în a ei Carte a vieţii se referă laconic la timp într-o armonioasă expresie plastică în care îmbină foi cusute ca la cărţile mai vechi, sigilii de ceară roşie trimiţând şi ele la vechi manuscrise, cu amprente de mâini şi picioare, cu fire care par a coase culori între ele. În această lume în care a început să fie foarte scumpă circulaţia artei, cartea-obiect oferă posibilitatea artiştilor de a vedea pe viu creaţii din locul în care se produc acum noile curente artistice şi de a face constatarea că defazajele nu sunt esenţiale. Mai important este exerciţiul plastic, capacitatea artistului de a crea lucrări ce se susţin, în care să fie evidentă priceperea lui de a folosi culoarea, linia, compoziţia, indiferent de tehnică sau material, iar selecţia din această a cincea expoziţie a proiectului West meets East este o demonstraţie în acest sens, atât prin lucrările artiştilor consacraţi, cât şi prin acelea ale celor aflaţi la început de drum. Desigur, demersul trebuie continuat prin acest atât la îndemână gen şi atât de potrivit nevoii de libertate a artistului.

Mihaela Varga Material publicat cu acordul doamnei Daniela Frumuşeanu.

55

PROIECTE

Expoziția de pictură Joy of Life,

Daniela Zbarcea Expoziția a avut loc în Hotel Epoque, București

Numele expoziției a pornit de la pictura cu același nume a lui Henri Matisse.

Varietatea temelor și bogăția culorii ne trimit cu gândul la o viață plină de bucurii, satisfacții, dar și încercări și îndoieli. Călătoriile, conversațiile pline de savoare, momentele de solitudine, introspecția, clipele petrecute cu prietenii și muzica sunt surprinse și materializate pe pânză.

Alte lucrari din portofoliul Danielei Zbarcea se pot vedea aici: http://danaartgallery.ro şi http://danazbarcea.blogspot.com Câteva dintre expozițiile anterioare ale Danielei Zbârcea: Februarie 2011 – Expoziție de pictură “Open 2011″, împreună cu Alina Manole, La Scena, Bucureşti.

Noiembrie 2010 – participare la Târgul de Artă Contemporană St-ART 2010 din Strasbourg, Franţa.

Mai 2010 – Expoziție de grup DanaARTGallery în cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, Magicland, Palatul Cantacuzino, Bucureşti.

Februarie 2010 – Expoziție de grup “Conexiuni prin artă”, pictură, Café Verona, Cărtureşti, Bucureşti.

Fotografii publicate cu acortul artistei.

56

PUNCT. LINIE. PUNCT

53

PROIECTE

58

PROIECTE

59

PROIECTE STUDENTESTI

Emanuel

Ciobănică York University - Visual Arts Toronto,Canada Curs: Black and white film Photography Proiect : Window and space transition Camera foto: Pentax Spotmatic, 55mm lens, fully manual Film : Kodax Tx Tri-x ISO 400 B&W Tehnica : Manual printing, developing (darkroom) Titluri: 0. The source.

1. Access denied 2. Influences 3. Head 2 Head 4. Path and Level 5. Survival?

6. Nowhere to go Mesaj/Idee: “True” Photography !

No editing, manipulating or altering - just idea, settings and vision.

30s film photography - a dying art !

Message from the Director of Photography of National Geographic: “I encourage you to submit photographs that are real.

The world is already full of visual artifice, and we aren’t running Your Shot to add to it. We want to see the world through your eyes, not the tools of Photoshop.”

Fotografii publicate acordul autorului.

60

cu

PROIECTE STUDENTESTI

62

PROIECTE STUDENTESTI

63

PROIECTE STUDENTESTI

64

PROIECTE STUDENTESTI

65

62

CONCURS FOTOGRAFIA LUNII

locul I

locul II

locul III

mentiune 67