Tot ce a fost DREPT in pandemie carte Coltuc Marius Vicentiu

😷 „Tot ce a fost DREPT in pandemie”

Ebook scris de Coltuc Marius Vicentiu, fost combatant al dreptului

Citându-l pe J.F. Kennedy, ”acum mai mult ca niciodată, umanitatea deține resursele, tehnologia și cunoștințele necesare pentru a promova dezvoltarea și pentru a hrăni toată pupulația lumii”

Al vostru Coltuc Marius Vicentiu,inca sanatos fizic si mental Astazi 01 iulie 2021 To be continued

Continuarea #stamacasa in materia dreptului prin ochii unui „novice”al dreptului.

Cuvant inainte 😷

Structura acestui ebook este atipica si reflecta ce am citit in perioada pandemiei sau cat de amestecate erau gandurile in fata unui inamic invizibil : COVID-19 Sunt cateva ganduri la „rece” si unele si la „cald” care ulterior au fost slefuite.

Am incercat sa citesc cat mai mult in timpul pandemiei ,sa fac sport, sa invat mai mult sa gatesc, si ,de ce sa nu recunosc, sa vad cat mai multe filme pe Netflix.

Acest ebook este despre ceea ce am citit si gandit ca s-ar fi intamplat in domeniul dreptului in perioada pandemiei si nu este nici pe departe o descriere exhaustiva...

Anul 2020 a adus schimbarea modului de viață, schimbarea abordărilor și a obiceiurilor zilnice și ceea ce părea inimaginabil în viziunea omului de rând s-a produs. Pentru majoritatea dintre noi cuvântul “pandemie” ținea de istorie, de lumi și vremuri îndepărtate sau de cărțile și filmele SF. Si totuși, s-a produs. Primul caz de COVID-19 s-a înregistrat în România pe 26 februarie 2020. La jumătatea lunii martie numărul de cazuri trecuse deja de 100 iar pe 16 martie era declarată starea de urgență. A urmat starea de alertă începută în 17 mai și prelungită de mai multe ori până în prezent.

Stilul de viață ni s-a schimbat. Acum, mai mult ca niciodată, este vital să devenim conștienți de rolul pe care fiecare dintre noi îl avem în împiedicarea răspândirii noului coronavirus.

De la cele mai simple gesturi de grijă față de noi și față de cei care ne înconjoară, cum este purtarea măștii sau igiena corectă a mâinilor, până la măsuri de riguroase de dezinfectare și igienizare luate în unitățile sanitare dar și în fiecare loc de muncă sau gospodărie.

Efortul de a ne adapta noii realități ne epuizează iar incertitudinea și teama, fie ele nemărturisite uneori, ne mistuie. Și toți așteptăm cu nerăbdare ca medicina să își întindă mâna salvatoare. Încercarea continuă de a ține pasul cu studiile științifice și cu descoperirile zilnice este copleșitoare pentru majoritatea dintre noi.

Trecem zilnic printr-un amalgam de stări, emoții și trăiri. Ne-am simțit apăsați de pustiul străzilor în perioadele de izolare și am experimentat revolta față de incapacitatea instituțiilor de a gestiona criza sanitară. Am fost uimiți de dezbinarea unei societăți în fața momentelor de răscruce și de vehemența cu care unii încă mai dezbat existența în realitate a virusului. Ne-am reinventat rutinele sociale și pe cele legate de muncă și educație, am înțeles mai bine necesitatea digitalizării tuturor domeniilor și am căzut, fără să vrem, în capcana cumpărăturilor fără măsură din farmacii sau supermarketuri. Și dacă există o certitudine, în această perioadă marcată de instabilitate, aceea este că vom merge înainte. Omenirea va merge înainte și va continua să lupte cu toate armele pe care le are la îndemână. Așa cum a făcut-o și în alte momente cruciale ale istoriei. Dar în ce fel? Către ce ne vom îndrepta? Când vom putea vorbi la trecut despre acest moment de răscruce al existenței noastre? Care sunt șansele de reușită când premisele se schimbă de la zi la alta? Cum se va schimba lumea după ce pandemia va trece? Ce vom fi învățat din toată această experiență? Iată câteva întrebări care macină o lume întreagă astăzi.

Cercetători din întreaga lume și-au unit forțele și depun toate eforturile pentru a înțelege și combate acest virus a cărui agresivitate și contagiozitate sunt uriașe.

De plictiseala sau ca utilitate am dorit sa stiu ce fac altii in pandemie.Am lansat https://viatadupacriza.wordpress.com/

SCRIEM O CARTE IMPREUNA #viatadupacriza

Tot ce trebuia sa faceti era sa scrieti la comentarii experienta personala avuta cu pandemia Covid-19 ,Cum v-a afectat viata,Ce trairi si ce ati facut cand ati stat in izolare,autoizolare,carantina sau mai rau in spital,Cum v-a afectat afacerea,Cum v-a afectat locul de munca,Cum v-a afectat relatia cu familia ,prietenii si partenerii de afaceri etc.

Si oamenii au scris...

1.

Monica Ionescu 26 martie 2020 la 12:52 Marius Vicentiu Coltuc Bucuresti

Dezbaterea anului 2020: Cum vi s-a schimbat viața în pandemia de coronavirus?

Restricțiile impuse în multe țări din lume, inclusiv în România, de pandemia de coronavirus au dat peste cap dintr-o dată viața a sute de milioane de oameni.

Nu mai pot ieși în oraș când doresc, mulți au început să lucreze de acasă, nu se mai văd cu rudele și cu prietenii decât online, iar copiii descoperă cum e să facă școală pe net.

De asemenea, în vorbirea multora dintre noi a apărut o nouă expresie – distanțarea socială.

De-a lungul evoluției umanității, sentimentul de siguranță a fost conferit de apartenența oamenilor la grup. Izolarea este percepută mai mult ca o stare fizică de urgență. Valoarea interacțiunii sociale a devenit o parte importantă pentru ființa umană, care se traduce și la nivel biologic, de exemplu, prin reconfigurarea circuitelor neuronale și reacției organismului la stres.

Distanțarea socială, carantina, autoizolarea sunt termeni care în epidemiologie au un impact care se traduce prin beneficii în comunitate în cazul unei amenințări la adresa siguranței cetățenilor. Acestea se referă la eforturile conștiente de a reduce contactul dintre oameni pentru prevenirea răspândirii unui agent patogen, cum este și cazul unui virus care determină o pandemie. Însă, toți acești termeni sunt contrari instinctului, naturii umane. Răspunsul firesc în fața unei calamități este apropierea dintre oameni. De la studierea fenomenelor naturale precum tornadele sau cutremurele, până la dezastrele de război, timp de zeci de ani, cercetările sociologice arată că în fața dezastrului, comportamentul firesc este de apropiere interumană. De-a lungul evoluției umanității, sentimentul de siguranță a fost conferit de apartenența oamenilor la grup. Izolarea este percepută mai mult ca o stare fizică de urgență. Valoarea interacțiunii sociale a devenit o parte importantă pentru ființa umană, care se traduce și la nivel biologic, de exemplu, prin reconfigurarea circuitelor neuronale și reacției organismului la stres.

Starea Libertății | Dragoș Pătraru despre viața românilor după pandemie: O să ne strănutăm în față și o să zicem ”Mulțumesc” Dragoș Pătraru vorbește despre viața în autoizolare a românilor. Din cauza pandemiei de coronavirus, mulți oameni sunt nevoiți să lucreze de acasă și să-și limiteze ieșirile în oraș. De asemenea, Dragoș Pătraru mai prezintă și o scurtă radiografie despre momentul în care pandemia va trece, iar românii își vor relua activitățile. ..

Dragoș Pătraru prezintă în stilul său caracteristic și cum va arăta viața românilor după ce pandemia va trece, iar lucrurile vor reveni la normal. ”O să fie frumos. O să mergem să călătorim, să vede lumea, să ne pupăm cu străinii, că cine știe când vom mai avea ocazia.O să ne fie poftă de înghesuială, o să umblăm toți numai cu metroul și cu autobuzul. O să ne frecăm ca nebunii unii de alții, cum se freacă urșii de copaci, o să ne strănutăm în față și o să zicem Mulțumesc.”

Tătărușanu rămâne optimist: ”Fotbalul și viața vor fi aceleași după pandemie!”

Apreciat de 1 persoană Răspunde

2.

Todoran Corina

26 martie 2020 la 13:22 Perioada aceasta de pandemie de corona virus mi-a afectat viata, m-a determinat sa ma autoizolez pentru protecția mea. Dificila este distanțarea sociala impusa de circumstanțe. Pe de alta parte vad și partea buna a lucrurilor stand acasă si comunicând cu prietenii, cu cunoștințe, având timp pentru lucruri de făcut în casa care în tumultul vieții de zi cu zi înainte nu era atata timp. Important este sa rămânem uniți chiar dacă suntem departe.

Apreciat de 1 persoană Răspunde

1.

Anonim 26 martie 2020 la 15:57

Ce ne făceam fara net? Îmi place sa cred ca sunt un om puternic, adevărata izolare sau carantina este sa nu ieși deloc afara, pentru covid 19 putem face: spălarea pe mâini cat mai des, de trei ori pe fata cu apa si săpun, aerisirea încăperii mâncare, net iată scriem si o carte romanul este mereu inventiv. Cum v-a fi viață după covid 19?

Multi oamenii trebuie sa o ia de la capăt, sa- si caute un job, economia v- a costa mai mult, medicamente ioc, sunt in perioada de ajutor reciproc multi dau bir cu fugiții alții mor. Care este opinia dv?

Apreciat de 1 persoană Răspunde

3.

Luminita Stan 26 martie 2020 la 13:31

Partea bună – autoanaliza, moment bun pentru cunoașterea presupusilor prieteni, somn de voie. Partea rea și cea mai rea – strângem prea tare cureaua, dar pana când?!

Apreciat de 1 persoană Răspunde

1.

Anonim 26 martie 2020 la 15:59

Draga luminita ce te- ai face fara net? Trăiește viață la maxim vom vedea ce va ieși.

Apreciat de 1 persoană Răspunde

4.

MARINA VOICU 26 martie 2020 la 14:08

Faptul ca am fost obligata sa ma izolez in casa m-a afectat destul de mult profesional, zic eu si social. Pentru mine mediul online nu este unul prietenos si nu sunt adepta chatului sau a telefonului, la telefon vorbesc strictul necesar. Toate activitatile pe care le aveam la cabinet a trebuit sa le mut in mediul online, intampinand tot felul de probleme tehnice pentru ca nu am stofa de it-ista absolut deloc si nici alaturi de mine pe cineva care sa se priceapa si sa ma ajute. Voi privi insa catre beneficii si pot spune ca am invatat cateva lucruri noi si am prioritizat lucrurile care erau in plan mai tarziu si pe care le pot face de acasa.

Apreciat de 1 persoană Răspunde

5.

Craciuneanu Craciuneanu 26 martie 2020 la 14:44

Buna Marina , pe mine ma ajuta aceasta pauza , imi ofera o claritate asupra vietii , asupra relatiilor ..prieteniilor …si ma aduce mai aproape de mine , de ceea ce imi doresc cu adevarat in viata ,separa foarte multe ….vad detasata alergarea / fuga in viata de pana acum si acest moment in card esti fata in fata cu tind si divinitatea ..si aboa acum intelegem VIATA ..DESPRE CEEA CE CREAM CA ESTE si multitudinea de directii si acum cand singura diresctie/ scop este viata …Eu sunt viata . si trebuie doar traita …

acum.nu mai exista certurile..supararile .colegii ..sefii … toti suntem.oameni ..si acum EGALI Acum totul pare simplu .

Apreciat de 1 persoană Răspunde

1.

Mihai 26 martie 2020 la 15:34

Sunt afectat pe plan social si medical, la început au fost cozi ca pe timpul lui ceaucescu se cumpăra mult hârtie igenica cartofi faina conserve. Din păcate medicii sunt la pământ.

Apreciat de 1 persoană Răspunde

6.

Irina

26 martie 2020 la 21:15 Bună! Cred ,că toți oamenii conștienți de riscul la care se supun,sunt afectați mai mult, sau mai puțin!

Sunt printr e norocoșii care inca mai muncesc,dar sincer mă duc cu teama la ” datorie”:) Interacționez cu diferite persoane zilnic,având contact ” face to face” ( știu ,distanta:)…unii o respecta,alții nu) .O pereche de mănuși pe mana plus o masca de față reutilizabila,nu prea îmi dau siguranta de care am nevoie!

Incerc sa gândesc pozitiv,sa cred că totul va fi bine…incerc doar:)…dar…

In fine,cred că toată nebunia asta s ar opri daca,unii ar înceta să mai gândească spre folosul lor,și dacă am avea norocul ,de a fi conduși cu „deșteptăciune”!

Apreciat de 1 persoană Răspunde

7.

Livia

26 martie 2020 la 22:17 Bună!

Pe mine pandemia m-a forțat sa-mi schimb credințele la 180 grade, am demisionat de la job-ul pe care-l practicam de 18 ani, am renunțat la el pentru a face ceea ce îmi doresc cu adevărat în viata, m-a învățat sa lupt pentru ce îmi doresc , izolarea, depărtarea de cei dragi m-a făcut sa realizez cât de mult contează ei pentru mine, sami resetez valorile. M-a făcut să realizez ca e bine sa privești viata cu seriozitate dar nu strica putina relaxare din când în când, m-a învățat sa ma odihnesc mai mult și totodată sa prețuiesc tot ceea ce am primit de la viata pana acum.

Am noi credințe, valori, obiective…

Privesc viata profesionala și personala cu alți ochi, cu mai multa blandete, entuziasm și căldura.

Este trist ceea ce se intampla, dureros chiar dar pe mine asta m-a trezit la viata, m-a făcut sa incep sa trăiesc!

Apreciat de 1 persoană Răspunde

8.

Ene Aurel 26 martie 2020 la 23:39

Salut, eu din fericire încă lucrez, soția nu (a întrat în șomaj techinc – mangera de magazin haine Mall), din nefericire lucrez la o firma de salubritate „șofer autocamion mașina mare tonaj” asta scrie în legitimație dar cu toate masurile de siguranță luate de angajator ( mănuși, masca, combinezon, etc) …. Parca ma întorc cu teama acasă… Poate sunt paranoic? Poate nu! De fiecare data când ma întorc acasă, trec pe la spalotarie, spăl mașina (personala) + bocancii din picioare cu jettul de la spălătorie, totul s-a schimbat! Aveam 2 joburi! Din fericire cantam întrun band eram solist vocal…. Din nefericire s-au anulat toate evenimentele din aprilie și mai! Aveam planuri mari, vacanta la Bansko la sky rezervata (16-22 martie), un apartament mai mare… În septembrie… Poate al-2-lea copil.. Acum îmi este frica sa îmi vizitez și părinții aflați în provincie la 30 km de buc. Sincer nu știu ce sa mai cred! Sa cred în pandemie? Sau poate este o „conspirație”? Cred ca nimic nu va mai fi ca înainte! Doamne ajuta la toată lumea! Totul va fi bine!

Apreciat de 1 persoană Răspunde

9.

Papuc Catalin 27 martie 2020 la 14:54

O sa ajung in faliment pe persoana fizica pana trece pandemia Apreciat de 1 persoană Răspunde

10.

alexandra

1 aprilie 2021 la 12:44 Fight a good fight!

Cred ca asta este ce am ales in aceasta perioda „sa lupt” . Am gasit in mine puterea de-a ma adapta si am inteles ca nimic nu va mai fi la fel dupa Covid.

Ce m-a invatat aceasta perioada?

Am invatat ca trebuie sa caut cea mai buna formula in viata, in munca de a ramane in echilibru mine si cu ceea ce ma defineste pe mine, ca om.

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

Dar,sa revenim la drept ...

In prima parte a pandemiei ne-am adus aminte ce inseamna situatia de urgenta si forta majora Starea de urgență

Activarea articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (“Convenția”) conferă unui stat posibilitatea de a lua măsuri ce derogă de la obligațiile stabilite în sarcina sa prin Convenție (și, implicit, de la drepturile fundamentale garantate de aceasta). Totuși, o astfel de inițiativă nu conduce la o înlăturare totală a garanțiilor Convenției, nu înlătură, de plano, orice control referitor la respectarea drepturilor fundamentale și nu constituie o sustragere de la prevederile Convenției.

Prin Nota verbală înregistrată pe 17 martie 2020, Reprezentanța Permanentă a României a notificat Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la instaurarea stării de urgență pe teritoriul țării pentru o perioadă de 30 de zile, solicitând totodată ca această Notă verbală să fie considerată o notificare în sensul articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest scop, Reprezentanța României a transmis și o traducere a Decretului Președintelui României nr. 195/16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și a arătat că măsurile de aplicare imediată ori graduală, instituite prin acest Decret, sunt necesare spre a limita răspândirea virusului SARS-CoV-2 și a proteja sănătatea publică, la nivel național.

Alături de Letonia, Republica Moldova, Armenia și Estonia, pe fondul pandemiei

de SARS-CoV- 2, România a făcut aplicarea articolului 15 din Convenție, articol în baza căruia, în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional (1). Dintru început, trebuie subliniat că acest mecanism, astfel cum este el reglementat în Convenție, nu reprezintă un bilet de voie acordat Statului Român pentru a îngrădi, indiferent de mijloace, orice drepturi fundamentale, după cum apreciază necesar, iar simplul fapt al emiterii unei notificări privind activarea articolului 15 nu atrage în mod automat după sine și îndeplinirea condițiilor impuse prin același text al Convenției, acest aspect putând fi supus controlului Curții Europene a Drepturilor Omului (“Curtea”). În primul rând, arătăm că alineatul 1 al articolului 15 din Convenție impune îndeplinirea a trei condiții fundamentale pentru a atrage activarea sistemului derogării de la obligațiile impuse de Convenție. O primă condiție se referă la existența fie a unui război, fie a unui alt pericol public ce amenință viața națiunii, noțiuni înțelese ca desemnând o situaţie de criză sau de pericol excepţional şi iminent ce afectează ansamblul populaţiei şi constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii dintr-un stat (2). De principiu, aprecierea unei situații ca încadrându-se în cuprinsul acestor noțiuni este lăsată de Curte la aprecierea autorităților naționale, însă Curtea, sesizată cu o plângere privind încălcarea unui drept garantat de Convenție, are posibilitatea de a înlătura o astfel de apreciere. În acest sens, amintim că prin hotărârea pronunțată în cauza Danemarca și alții împotriva Greciei (3), Curtea a considerat că situația de criză invocată de Grecia pe fondul loviturii de stat din 21 aprilie 1967 și a dictaturii militare subsecvente nu reprezintă un pericol public ce amenință viața națiunii și, prin urmare, nu poate justifica derogarea de la obligațiile stabilite de Convenție.

Cu toate acestea, Curtea a considerat că intră sub incidența articolului 15 din Convenție: măsurile derogatorii luate de Irlanda în 1957 pentru a contracara activitățile armatei republicane irlandeze (4) , derogările din 1990 ale guvernului turc justificate de activitatea teroristă a grupării PKK (5) ori măsurile derogatorii luate de Turcia ca urmare a tentativei de lovitură de stat din 15 iulie 2016 (6). Astfel cum se poate observa, activarea articolului 15 nu este o noutate, aceste prevederi convenționale fiind invocate în trecut de state precum Franța, Marea Britanie, Turcia ori Ucraina. Totuși, invocarea unei epidemii pentru activarea acestor prevederi este fără precedent. Însă întreg contextul în care ne regăsim este fără precedent și ne putem aștepta ca alte state membre să urmeze exemplul României.

Faptul că acestea nu au făcut-o deja nu descalifică decizia României de a apela la acest demers, mai ales în condițiile în care nu se poate cere unui stat să aștepte ca mai întâi dezastrul să se producă, pentru ca ulterior să ia măsuri în acest sens (7).

Cea de a doua condiție reglementată de alineatul 1 al articolului 15 stabilește că derogarea de la obligațiile prevăzute de Convenție poate opera numai în măsura strictă în care situaţia o impune. În acest sens, Curtea a stabilit o serie de criterii ce vor trebui luate în considerare pentru a stabili dacă măsurile întreprinse de un stat depășesc ceea ce este necesar în situația dată, respectiv: natura drepturilor afectate, circumstanțele ce au condus la declanșarea stării de urgență, precum și durata stării de urgență (8). Totuși, subliniază Curtea, chiar și în eventualitatea unei stări de urgență, măsurile care trebuie întreprinse vizează apărarea ordinii democratice amenințate, iar autoritățile trebuie să facă tot ce este posibil pentru protejarea valorilor unei societăți democratice, așa cum este pluralismul, toleranța și lipsa de prejudecăți (9). În fine, ultima condiție impusă de alin. 1 al art. 15 dispune ca măsurile luate de stat să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. Această condiție reprezintă o plasă de salvare, menită să asigure un standard minim pentru protecția drepturilor fundamentale. Totuși, în practică, importanța acestei condiții apare ca fiind una mai redusă, Curtea acordându-i o atenție mai scăzută prin comparație cu cele două condiții anterior menționate. În al doilea rând, trebuie subliniat faptul că nu toate drepturile garantate de Convenție se bucură de același regim și, prin urmare, impactul aplicării articolului 15 diferă în funcție de categoria de drepturi vizată. Astfel, alineatul 2 al articolului 15 stabilește o serie de drepturi în privința cărora nu sunt admise nici un fel de derogări (nici chiar în caz de stare de urgență), respectiv: dreptul la viață, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, interzicerea torturii și a sclaviei, precum și dreptul garantat de articolul 7 din Convenție ce impune respectarea principiului nulla poena sine lege. În plus, de același regim se bucură și principiul ne bis in idem (10), precum și abolirea pedepsei cu moartea (11). O altă categorie de drepturi este cea a cărei limitare, îngrădire, este permisă numai în situații de urgență. În această categorie se încadrează: interzicerea muncii forțate, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv. În fine, o ultimă categorie se referă la acele drepturi în privința cărora, în chiar cuprinsul reglementării lor, se stabilește posibilitatea de derogare. Astfel, cu privire la aceste drepturi (dreptul la respectarea vieții private și de familie, libertatea de gândire și de religie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire și de asociere), limitarea lor poate opera în condiții normale (în măsura în care sunt îndeplinite cerințele stabilite în alineatul 2 al fiecăruia dintre articolele ce garantează aceste drepturi), însă o limitare suplimentară poate avea loc în cazul unei stări de urgență.

Totuși, faptul că această din urmă categorie de drepturi poate fi limitată și în condiții normale nu trebuie să ne conducă la concluzia eronată în sensul că

activarea articolului 15 este inutilă în această privință. Un astfel de raționament este apt să golească de conținut articolul 15 cu privire la o întreagă categorie de drepturi.

Or, dacă activarea acestui mecanism ar fi fost indiferentă din prisma acestor drepturi, textul Convenției le-ar fi exclus de sub incidența articolului 15 (interzicând derogările suplimentare). În orice caz, astfel cum subliniam și anterior, limitarea drepturilor garantate de Convenție poate fi suspusă aprecierii Curții iar atingerea adusă drepturilor fundamentale poate fi criticată. Sesizată cu o plângere vizând încălcarea unui drept aparținând acestei categorii, Curtea va verifica existența unei încălcări iar, în caz afirmativ, va stabili dacă această încălcare se înscrie în limitele stabilite de alin. 2 al articolului ce reglementează respectivul drept. Numai în măsura în care încălcarea dreptului va excede limitelor alineatului 2, Curtea va merge mai departe și va stabili dacă derogarea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 15 (12). În al treilea rând, activarea articolului 15 impune o serie de cerințe formale, astfel cum se stabilește în alineatul 3 al acestui articol. În acest sens, Secretarul General al Consiliului Europei trebuie informat, pe deplin, cu privire la următoarele aspecte: măsurile luate, motivele ce au determinat luarea acestor măsuri și data la care aceste măsuri încetează. Din punct de vedere temporal, textul Convenției nu stabilește un termen limită până la care această comunicare trebuie să aibă loc, însă în jurisprudența Curții s-a arătat că statul este ținut să informeze Secretarul General fără întârzieri inevitabile (13). În ceea ce privește conținutul efectiv al acestei notificări, Curtea a stabilit, prin hotărârea pronunțată în cauza Lawless împotriva Irlandei (14), că respectarea prevederilor alineatului 3 al art. 15 presupune, adesea, transmiterea unei scrisori și atașarea de copii ale actului normativ în baza căruia ar urma să fie luate măsurile de urgență, cu explicarea scopului acestor măsuri. Dat fiind că notificarea emisă de un Stat trebuie comunicată de Secretarul General celorlalte state membre, este necesar ca, pe baza informațiilor furnizate de respectivul stat, să se poată determina natura și întinderea derogării.

Analizând Nota Verbală transmisă de Reprezentanța României, precum și notele verbale emise de Letonia, Republica Moldova și Armenia, putem trage o serie de concluzii: 



Notificarea emisă de Reprezentanța României ia forma unei Note Verbale, asemenea notificărilor transmise și de celelalte state anterior menționate. În plus, fiecare dintre aceste state a atașat o traducere a actului normativ prin care s-a stabilit declanșarea stării de urgență.

Letonia și Republica Moldova au adus explicații suplimentare cu privire la drepturile din Convenție cărora ar urma să li se aducă limitări, precum și cu privire la natura măsurilor de urgență luate. Asemenea explicații nu sunt cuprinse și în notificarea transmisă de Reprezentanța României. Cu toate



acestea, ele pot fi desprinse cu ușurință din textul Decretului Președintelui României nr. 195/16 Martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, atașat notificării, act în care sunt enumerate drepturile ce ar urma să sufere o limitare, precum și măsurile ce ar urma să fie luate. În plus, nu există nicio obligație de a indica drepturile din Convenției ce ar urma să fie îngrădite. În fine, dat fiind impactul global al virusului SARS-CoV- 2, apreciem că orice stat membru poate înțelege cu ușurință motivele ce au determinat instaurarea stării de urgență și luarea măsurilor corespondente.

În concluzie, constatăm că situația fără precedent în care ne găsim a condus Statul Român la adoptarea unor măsuri deosebite, precum activarea articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La nivel formal, apreciem că modalitatea aleasă de Reprezentanța României pentru a notifica Secretarul General al Consiliului Europei este conformă dispozițiilor Convenției și jurisprudenței Curții, iar eventualele critici referitoare la lipsa enumerării drepturilor ce ar urma să sufere derogări nu pot conduce la o concluzie contrară. Oportunitatea unei astfel de măsuri poate fi doar speculată, însă un lucru trebuie însă subliniat: activarea articolului 15 nu permite unui stat să înlăture valorile unei societăți democratice și nici nu conduce la o anulare temporară a drepturilor fundamentale. Respectul acestor drepturi este și va fi în continuare datorat de autorități, iar modalitatea în care acestea vor înțelege să protejeze exercițiul lor va putea fi criticată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Simpla notificare a Secretarului General nu acordă statului posibilitatea de a închide ochii în fața drepturilor fundamentale, iar măsurile de limitare a acestor drepturi trebuie analizate cu rigurozitate și limitate la ceea ce este strict necesar.

Note: (1) Art. 15 alin. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului; (2) Hotărârea pronunțată în cauza Lawless împotriva Irlandei, 1 iulie 1961; (3) Hotărârea pronunțată în cauza Danemarca, Norvegia, Suedia și Olanda împotriva Greciei, 5 noiembrie 1969; (4) Hotărârea pronunțată în cauza Lawless împotriva Irlandei, 1 iulie 1961; (5) Hotărârea pronunțată în cauza Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996; (6) Hotărârile pronunțată în cauzele Şahin Alpay împotriva Turciei, respectiv Mehmet Hasan Altan împotriva Turciei, 20 martie 2018; (7) Hotărârea pronunțată în cauza A. și alții împotriva Regatului Unit, 19 februarie 2009;

(8) Hotărârile pronunțate în cauzele Brannigan și McBride împotriva Regatului Unit, 25 mai 1993, respectiv A. și alții împotriva Regatului Unit, 19 februarie 2009; (9) Hotărârea pronunțată în cauza Mehmet Hasan Altan împotriva Turciei, 20 martie 2018; (10) Art. 4 din Protocolul 7 la Convenție; (11) Protocolul 13 la Convenție; (12) Hotărârile pronunțate în cauzele Lawless împotriva Irlandei, 1 iulie 1961, respectiv A. și alții împotriva Regatului Unit, 19 februarie 2009; (13) Hotărârea pronunțată în cauza Grecia împotriva Regatului Unit, 26 septembrie 1958; (14) Hotărârea pronunțată în cauza Lawless împotriva Irlandei, 1 iulie 1961.

Măsuri excepționale, impuse de evenimente excepționale Statele afectate de pandemia de COVID-19 aruncă în luptă un arsenal de măsuri fără precedent, pentru a diminua efectele încă greu de cuantificat atât la nivelul populației cât, mai ales, în economia globală. Pentru a ajuta companiile să surmonteze dificultățile create de noua stare de fapt, cele mai multe state au anunțat măsuri inclusiv în zona fiscală, majoritatea vizând amânarea plății taxelor, în special cele datorate pentru angajați, dar și scutiri de taxe sau de penalități în anumite situații. În prim plan stau deciziile care vizează angajații, printre care se află flexibilizarea programului și condițiilor de muncă, cu accent pe munca la distanță, și facilități la plata contribuțiilor sociale pentru angajatori.

Spre exemplu, Germania a anunțat un program de combatere a efectelor pandemiei axat pe patru piloni, respectiv flexibilizarea condițiilor de muncă pentru angajați, protejarea lichidităților companiilor prin amânarea plății unor taxe și reducerea plăților anticipate, accesul firmelor la împrumuturi garantate de stat, cu dobândă foarte redusă (autoritățile susțin că suma acordată pentru finanțarea companiilor este nelimitată), iar al patrulea pilon este reprezentat de întărirea coeziunii economice la nivel european.

Cehia a anunțat, de asemenea, măsuri pentru sprijinirea companiilor aflate în dificultate. Printre cele mai importante se numără acordarea de împrumuturi fără dobândă firmelor afectate de pandemie. În plus, se acordă o serie de facilități fiscale companiilor, cum ar fi scutirea de penalități pentru cele care întârzie depunerea declarației de impozit pe profit, dar nu mai mult de 1 iulie 2020 (termenul actual este 1 aprilie), și, implicit, amânarea termenului de plată cu trei luni, fără

documentație suplimentară. În cazul altor declarații fiscale depuse cu întârziere, pentru a fi scutiți de penalități, contribuabilii vor fi obligați să demonstreze că întârzierea declarării, respectiv a plății, a fost cauzată de pandemia de COVID-19.

Poate una dintre cele mai importante măsuri pentru firmele afectate de pandemie este anunțată de Polonia, care oferă firmelor posibilitatea de a deduce pierderea fiscală înregistrată în 2020 din veniturile realizate în 2019. În plus, autoritățile poloneze anunță scutiri de penalități și înlesniri la plată în diverse situații, dar și extinderea schemelor de ajutor de stat.

Ungaria acționează în sprijinul mediului de afaceri prin intermediul sistemului bancar. Banca Centrală a Ungariei a solicitat băncilor comerciale să aplice un moratoriu (amânare) la plata ratelor pentru companiile afectate de criză. În schimb, va înlesni condițiile pentru furnizarea de lichidități pentru bănci, cu scopul de a finanța economia, și va acorda, la rândul său, o amânare la rambursarea creditelor acordate prin schema națională de finanțare a IMM-urilor.

La rândul său, Spania acordă facilități de finanțare pentru firmele din turism, amână plata taxelor și a ratelor la credite pentru IMM-uri. Mediul de afaceri așteaptă totuși, în curând, noi măsuri de la autorități menite să combată efectele negative ale situației curente.

Măsurile luate în Franța constau, de asemenea, în amânarea plății taxelor și a contribuțiilor sociale pentru angajați și acordarea de garanții de stat pentru creditarea companiilor. În plus, autoritățile franceze au anunțat că vor acorda reduceri de taxe, însă pe baza unei analize de la caz la caz, și nu vor percepe penalități firmelor care înregistrează întârzieri în executarea lucrărilor din contractele încheiate cu statul.

Italia, a doua cea mai afectată țară din lume de pandemie, a decis amânarea plăților scadente până la 30 aprilie 2020 și suspendarea plății contribuțiilor sociale și a impozitelor cu reținere la sursă până la 31 martie pentru firmele din turism.

Totodată, autoritățile vor acorda, prin intermediul Agenției de stat Invitalia, credite pe 12 luni companiilor, în condiții avantajoase. În plus, se va suplimenta fondul de garantare pentru IMM-uri pe o perioadă de un an.

Marea Britanie pune la dispoziția mediului de afaceri o schemă de finanțare (împrumuturi și garanții) în valoare de 330 de miliarde de lire sterline pentru a combate efectele coronavirusului. În plus, se acordă granturi firmelor mici, de până

la 25.000 de lire sterline, iar băncile pot suspenda pentru trei luni plata ratelor la creditele ipotecare pentru cei afectați de pandemie. În piața muncii, autoritățile au relaxat legislația referitoare la plata concediilor medicale. În Statele Unite ale Americii, autoritățile au recurs la rețeta deja clasică pentru a finanța economia, respectiv au redus dobânda de politică monetară, în două trepte, până aproape de zero, și au lansat un amplu program de relaxare cantitativă de 700 de miliarde de dolari.

Coreea de Sud, țara care este văzută ca un model în lupta cu COVID-19, a adoptat numeroase măsuri pentru protejarea mediului de afaceri. În cazul IMM-urilor, autoritățile coreene au decis, printre altele, extinderea termenelor de plată a taxelor până la un an, suspendarea acțiunilor de control, iar pentru firmele din turism se aplică scutirea de la plata taxelor pe proprietate în cazul unităților de cazare și extinderea termenelor de plată, concomitent cu posibilitate eșalonării plăților.

Pentru companiile exportatoare se acordă facilități la plata taxelor vamale.

Acestea sunt, în linii mari, măsurile anunțate de câteva țări afectate de pandemie, însă ele cu siguranță vor suferi modificări în funcție de evoluția de ansamblu a economiei. Și în România, ANAF a anunțat o serie de măsuri fiscale menite să întâmpine nevoile contribuabililor, printre care și amânarea declarațiilor fiscale cu termen de depunere în 25 martie, facilitarea operațiunilor de rambursare a TVA și suspendarea acțiunilor de inspecție fiscală. Separat, a fost publicat și un proiect de modificare a Codului Fiscal care propune prorogarea altor termene pentru depunerea declarațiilor fiscale, însă doar pentru anumite industrii.

Comparând măsurile vehiculate de autoritățile din România cu cele din alte jurisdicții, nu excludem o suplimentare a acestora în funcție de evoluția situației și adoptarea lor oficială, având în vedere că în prezent sunt în faza de propunere.

Deși natura evenimentelor cere soluții rapide, acestea ar trebui să fie însoțite și de o analiză de impact asupra bugetului de stat, cât și asupra beneficiarilor. Nu întâmplător ne uităm la practicile pe care alte țări le adoptă, acestea putând fi un reper și pentru legiuitorul român.

Apoi,firmele au inceput sa isi aduca aminte ca platesc chirii si sa solicite scutirea sau diminuarea acesteia si firmele si-au adus aminte ca au salariati

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

Răspunsuri la întrebări frecvente privind COVID-19

Acest document conține o serie de răspunsuri sintetice și pragmatice din perspectiva protecției datelor cu caracter personal în ceea ce privește anumite probleme-cheie care ar putea apărea la nivelul organizațiilor în contextul evoluțiilor recente privind COVID-19. Informațiile sunt furnizate în lumina opiniilor recent exprimate la nivelul Autorităților Europene de Supraveghere și Protecție a Datelor.

1. Ce acțiuni sau măsuri pot lua, în general, angajatorii în contextul pandemiei COVID-19?

Să încurajeze angajații să fie transparenți cu privire la interacțiuni cu persoane cunoscute sau suspecte ca fiind infectate cu COVID-19.  Să întrebe verbal angajații, în situații excepționale, cu privire la interacțiuni cu persoane cunoscute sau suspecte ca fiind infectate cu COVID-19 sau cunoscute ca venind din străinătate (e.g. din zonele „fierbinți”), în special atunci când există motive întemeiate de a considera că angajații în cauză pot fi infectați.  Să încurajeze angajații să fie responsabili și să raporteze prezența oricărui simptom al gripei, cum ar fi febră, tuse, dureri în gât etc.  Să utilizeze un chestionar cu întrebări de tipul „Da/ Nu” pentru a evalua riscurile și a limita răspândirea bolii (e.g. Prezentați simptome ale COVID-19, cum ar fi dureri de cap, febră, dureri de oase sau dificultăți respiratorii? Ați interacționat recent cu o persoană care a revenit dintr-o zonă de risc?). Răspunsul negativ al angajaților ar trebui să fie suficient.  Să implementeze puncte de control medical la nivelul organizației (e.g. la punctele de lucru – hale de producție, puncte de desfacere) și să recomande angajaților (însă să nu-i oblige) să facă o vizită medicului companiei. 

2. Ce acțiuni sau măsuri ar trebui evitate de angajatori în contextul pandemiei COVID-19?

Angajatorii ar trebui să evite: Să solicite angajaților (eventual cu consecința aplicării unei sancțiuni disciplinare) să informeze angajatorii cu privire la orice călătorie privată pe care au făcut-o recent sau la orice simptome de gripă pe care aceștia sau contactele lor apropiate le-ar putea avea.  Să impună angajaților (eventual cu consecința aplicării unei sancțiuni disciplinare) să raporteze în mod regulat (e.g., zilnic) temperatura corpului. 

Să colecteze într-un mod sistematic și generalizat (în special prin cereri specifice adresate angajaților) informații despre prezența oricăror simptome de gripă ale angajaților și ale contactelor sale apropiate.

Să solicite vizitatorilor sau altor persoane să semneze declarații standard prin care să ateste că nu prezintă simptome ale COVID-19 sau că nu au călătorit recent într-o zonă de risc.





3. Pot angajatorii să efectueze teste de măsurare a temperaturii corporale sau alte teste medicale cu privire la angajați, în cazul în care există o amenințare directă cu infecția cu COVID-19? În principiu, angajatorii nu pot prelucra în mod direct date cu privire la sănătate (inclusiv temperatura corpului). Totuși, angajatorii ar putea să solicite angajaților suspectați să efectueze de urgență un control medical, de exemplu contactând furnizorul de servicii de sănătate contractat - dacă există. Dacă angajatul suspectat refuză, angajatorul ar trebui să poată trimite angajatul acasă (a se vedea, pentru detalii, și răspunsul nostru de la întrebarea 5 de mai jos).

4. Ce ar trebui să facă angajatorii în caz de whistleblowing/ raportări interne?

Atunci când primesc informații despre un potențial angajat infectat, angajatorii ar trebui să documenteze, ca parte a obligațiilor de securitate și sănătate în muncă: (i). data și identitatea persoanei suspectate sau care a fost expusă virusului, și (ii). măsurile organizatorice luate (izolare, lucrul de acasă, contactarea furnizorului de servicii de medicina muncii etc.).

5. Ce poate face angajatorul dacă angajatul suspect de infectarea cu COVID-19 refuză să fie consultat de furnizorul de servicii medicale?

Angajatorii ar trebui să documenteze: Sursa din care provine informația că angajatul în cauză ar fi infectat (ca urmare a unor denunțuri, raportări, semne vizibile de îmbolnăvire etc.).

Investigațiile derulate. În mod particular, angajatorii ar trebui să încurajeze angajații să ia legătura cu furnizorii de servicii medicale pentru efectuarea de teste/ investigații medicale pentru a înlătura suspiciunea.  Refuzul angajatului de a fi suspus unor teste/ investigații medicale.

 

În urma demersurilor de mai sus, angajatorii ar trebui să poată trimite acasă angajații în cauză până la momentul la care situația medicală se clarifică.

6. Pot angajatorii să informeze ceilalți angajați că un coleg de-ai lor a fost diagnosticat cu virusului COVID-19?

Angajatorii pot transmite informări generale cu privire la faptul că unul sau mai mulți colegi au fost testați pozitiv cu COVID-19. Totuși, în lipsa unor motive temeinic justificate, angajatorul nu ar trebui să divulge identitatea angajatului infectat. Prin urmare, în acest context angajatorii vor trebui să ia acele măsuri rezonabile care să garanteze anonimitatea angajatului infectat astfel încât ceilalți colegi să nu-l poată identifica. Desigur, măsurile ce trebuie luate pentru asigurarea anonimității se vor stabili în funcție de împrejurări, fiind posibil ca în ciuda eforturilor de păstrare a confidențialității, colegii să poată totuși determina identitatea colegului infectat.

7. Pot angajatorii informa persoane din afara organizației că angajații lor au fost diagnosticați cu virusul COVID-19?

Cu excepția autorităților publice competente, angajatorii nu ar trebui să divulge persoanelor din afara organizației că unul sau mai mulți angajați au fost diagnosticați cu virusul COVID-19 sau că aceștia s-ar afla în carantină/ autoizolare. În schimb, angajatorii ar trebui să comunice persoanelor care încearcă să contacteze respectivii angajați (e.g. persoane de contact pe relația cu furnizorii/ contractorii) că aceștia sunt temporar indisponibili sau că absentează de la locul de muncă, eventual cu indicarea de substituenți.

8. Este necesar ca angajatorii să respecte regulile din materia protecției vieții private atunci când aceștia acționează în baza instrucțiunilor sau recomandărilor autorităților publice?

Cel mai probabil, angajatorii vor putea prelucra datele cu caracter personal ale angajaților (inclusiv date privind starea de sănătate) atunci când prelucrarea unor astfel de date face obiectul recomandărilor sau instrucțiunilor specifice ale autorităților publice (din domeniul medical, din domeniul muncii și protecției sociale etc.) Chiar și în astfel de situații, angajatorii ar trebui să implementeze garanții adecvate pentru asigurarea protecției vieții private, precum: prelucrarea datelor să se efectueze de personal dedicat, ținut de obligații de confidențialitate; limitarea accesului la astfel de date; perioade de retenție stricte; instruire adecvată a angajaților implicați etc.

9. Pot angajatorii solicita angajaților comunicarea datelor private de contact în vederea transmiterii de alerte sau cereri urgente?

Angajatorii ar putea solicita angajaților datele private de contact (e.g. numărul de telefon personal) după ce aceștia au fost informați despre scopul utilizării (e.g. pentru comunicări urgente în legătură cu evoluția COVID-19). Cu toate acestea, dacă angajatul refuză, angajatorul nu îl va putea obliga, nici nu va putea exercita presiuni asupra acestuia să furnizeze respectivele informații. În orice caz, datele private de contact vor trebui șterse cel mai târziu la terminarea pandemiei.

10. Dacă o organizație este închisă temporar sau capacitatea de reacție este limitată din cauza COVID-19, se vor mai aplica termenele de răspuns la cererile de exercitare a drepturilor persoanelor vizate prevăzute de GDPR? Pandemia generată de infectarea cu virusul COVID-19 poate afecta capacitatea organizațiilor de a răspunde în termenele legale la cererile persoanelor vizate, spre exemplu, cereri de acces la date.

Angajatorii care întâmpină dificultăți în analiza și soluționarea cererilor din cauza pandemiei generate de virusul COVID-19 pot lua în considerare: 



Să comunice persoanelor vizate care au înregistrat cereri că răspunsul va fi amânat, indicând motivele care justifică amânarea (inclusiv dovezile în acest sens). De notat, angajatorii trebuie să documenteze în mod corespunzător respectivele motive.  Să evalueze dacă respectivele cereri ar putea fi soluționate în etape. De exemplu, accesul la documentele fizice este mai dificil pentru angajații care lucrează de acasă și, în acest context, petentului i s-ar putea transmite doar documentele în format electronic, urmând ca documentele fizice să fie furnizate la o dată ulterioară. În orice caz, organizațiile ar trebui să fie transparente cu privire la acest proces față de petenți.

Să reia cererea (sau partea neadresată din cerere) în cel mai scurt timp posibil de la încetarea motivelor care au determinat imposibilitatea formulării unui răspuns în termenul prescris de lege.

Măsuri de protecție a angajaților în contextul amenințării coronavirus (Covid-19)

Noul coronavirus declanșat în decembrie 2019 din provincia Wuhan, China, s-a răspândit fulminant la nivel global în ultimele luni, și, în ultimele săptămâni, a afectat puternic țările europene, inclusiv România. În acest context, îngrijorările companiilor ai căror angajați obișnuiesc să călătorească în străinătate nu au întârziat să apară.

Pe plan local, legislația muncii și a sănătății și securității în muncă cuprinde o serie de reguli pe care angajatorii le pot aplica pentru a preveni răspândirea epidemiilor (aplicabile, deci, și în cazul virusului COVID-19) și pentru a limita efectele negative în rândul organizației. Suplimentar, miercuri, 26 februarie 2020, Ministrul Sănătăţii a emis Ordinul nr. 313/26.02.2020 privind instituirea măsurii de carantină a persoanelor cu risc de infectare cu COVID-19 şi stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii și limitării efectelor epidemiei.

Instituirea măsurilor de carantină și autoizolare Carantina se instituie pentru o perioadă de timp de 14 zile pentru persoanele care nu prezintă simptome, dar care se întorc din zonele cu transmitere comunitară extinsă a noului coronavirus (aceste zone sunt actualizate în timp real pe web-site-ul Ministerului Sănătății).

Persoanele care se întorc din zone afectate de COVID-19, altele decât zonele cu transmitere comunitară extinsă, se vor autoizola la domiciliu 14 zile, timp în care vor fi monitorizate de către direcțiile de sănătate publică și prin intermediul medicului de familie. Măsura se va aplica şi membrilor lor de familie. Măsura se impune și față de persoanele care au intrat în contact direct cu persoanele cu simptome și care au călătorit în zone cu transmitere comunitară extinsă, care au intrat în contact direct cu persoanele care au fost confirmate cu coronavirus, precum și membrilor de familie ai persoanelor care se încadrează în una dintre aceste situații.

Suspendarea contractelor de muncă Potrivit Codului muncii, dispunerea carantinei este o cauză de suspendare de drept a contractului individual de muncă, fapt ce presupune că angajații nu mai prestează munca și nu vor încasa drepturile salariale. Aceștia vor beneficia, în schimb, de indemnizația descrisă anterior.

Deși autoizolarea nu este reglementată expres drept cauză de suspendare, Ministerul Sănătății informează că persoanele angajate, beneficiază, la ieșirea din autoizolare, de concediu medical, care ar urma să fie eliberat de către medicul de familie, în baza certificatului Direcției de Sănătate Publică, nemaifiind nevoie de adeverință de la angajator. Așadar, și această cauză va atrage suspendarea contractului de muncă.

Concediul medical și indemnizația aplicabilă

Potrivit legii, persoanele afectate de măsurile de carantină beneficiază de concediu şi indemnizaţie pentru carantină. Acestea se acordă asiguraţilor cărora li se interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin certificatul eliberat de direcţia de sănătate publică. Certificatele de concediu medical pentru carantină pot fi eliberate pentru o perioadă mai mare de 10 zile (i.e., limita aplicabilă concediilor pentru incapacitate temporară de muncă). În plus, durata concediului medical pentru carantină nu se cumulează cu durata concediilor medicale acordate unui asigurat pentru alte afecțiuni. În ce priveşte indemnizaţia pentru carantină, cuantumul brut lunar al acesteia reprezintă 75% din baza de calcul stabilită potrivit legii și se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Situații atipice: Cum le gestionăm Ce se întâmplă însă cu acei angajați care nu par să se încadreze în situațiile care impun autoizolarea sau instituirea carantinei? În condițiile în care gradul de alertă internațională privind noul coronavirus a fost recent ridicat de Organizația Mondială a Sănătății la nivel maxim, situația globală creează premisele unei justificări legitime pentru ca angajatorii să poată implementa imediat orice măsuri se impun pentru protejarea sănătății și securității în muncă a angajaților lor. În funcție de particularitățile fiecărei organizații și de interesele angajaților lor, angajatorii pot apela la una dintre următoarele măsuri prevăzute de legislația muncii: 



 

angajații pot presta activitate de la domiciliu (e.g. telemuncă, dacă există un act adițional încheiat în acest scop);  angajații pot beneficia de mecanismul compensării în avans a orelor suplimentare, prin acordarea de zile libere (din care să fie compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12 luni); angajații pot fi trimiși în șomaj tehnic, pe baza unei fundamentări tehnicoeconomice care să justifice reducerea/ întreruperea temporară a activității, și cu plata unei indemnizații egale cu 75% din salariul de bază; părțile pot agrea ca angajații să beneficieze în această perioadă de concediu fără plată; angajatorul ar putea programa, cu consultarea angajaților, efectuarea zilelor restante de concediu în perioada de 14 zile.

O altă măsură de interes poate viza programarea unor controale medicale frecvente în perioada următoare, în colaborare cu furnizorul de servicii de medicina muncii și

cu consultarea reprezentanților angajaților. Spre exemplu, legislația specială prevede că efectuarea examenului periodic are ca scop, între altele, chiar depistarea bolilor care constituie risc pentru viata si sanatatea celorlalti lucratori la acelasi loc de munca. În plus, gradul de responsabilizare din partea angajaților ar trebui să fie și el unul proporțional cu seriozitatea acestei amenințări, mai ales că nesocotirea măsurilor ce privesc prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase poate reprezenta infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor, care se pedepsește inclusiv cu închisoarea, chiar săvârșită din culpă (sunt deja celebre cazuri de persoane cercetate penal pentru neaplicarea măsurilor de autoizolare la domiciliu).

Încă de la publicarea Decretului Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență, s-au născut întrebări în comunitatea de business privind diferențele dintre Certificatul de Situaţie de Urgenţă (CSU), care nu a fost reglementat în trecut și care poate fi solicitat de operatori economici afectați de pandemia de COVID-19, şi avizul de forţă majoră, existent în legislaţie de mult timp. OUG nr. 29/2020 și 30/2020 au reglementat ulterior anumite facilități pentru operatorii aflaţi în dificultate în acest context, accesarea unora dintre acestea presupunând obținerea prealabilă a CSU. În sfârșit, prin Ordinul nr. 791 din 25 martie 2020, Ministerul Economiei, Energiei și al Mediului de Afaceri a reglementat procedura de emitere şi o parte din efectele generale ale Certificatelor de Situație de Urgență. În practică, însă, societățile se vor confrunta cu mai multe dileme: alegerea între solicitarea unui CSU, a unui aviz de forță majoră sau a amândurora; modul de utilizare a acestora; riscul ca acestea să fie contestate, cu consecința pierderii avantajelor pe care le-au generat.

Companiile care pot obține cele două tipuri de certificate Avizul de forță majoră poate fi obținut de orice societate de la Camera de Comerț și Industrie a României sau de la camerele de comerț județene, pentru atestarea existenței cazurilor de forță majoră și a efectelor acestora asupra executării obligațiilor comerciale.

Din reglementările actuale, pare însă că CSU nu poate fi obținut de orice societate, ci doar de acei operatori economici care beneficiază de facilități în temeiul OUG nr.

29/2020 și 30/2020.

Condițiile pentru obținerea celor două tipuri de certificate Companiile care solicită emiterea unui aviz de forță majoră trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să dovedească faptul că au încheiat un contract ce conține o clauză de forță majoră și faptul că nu-și pot îndeplini obligațiile contractuale ca urmare a intervenirii faptului definit ca forță majoră. Așadar, atestarea forței majore se face după analizarea relației dintre părțile unui contract, ceea ce înseamnă că este necesar câte un aviz de forță majoră pentru fiecare raport contractual în care solicitantul se află în imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor. În practică, au fost emise avize de forță majoră și în situația contractelor ce nu au clauze cu privire la forţa majoră. În ce privește acordarea unui CSU, analiza este efectuată din perspectiva situației economice și financiare de ansamblu a solicitantului. Pentru a obține un CSU, companiile trebuie să dovedească fie că activitatea lor a fost întreruptă total sau parțial ca urmare a deciziilor autorităților în perioada stării de urgență (caz în care li se va emite Certificat Tip 1, Albastru), fie că încasările le-au scăzut cu minimum 25% în martie 2020 față de media încasărilor din perioada ianuarie-februarie 2020 (caz în care li se va emite un Certificat Tip 2, Galben).

Efectele avizului de forță majoră și ale CSU Avizul de forță majoră atestă existența unei situații de forță majoră care exonerează solicitantul de răspundere într-un anumit raport contractual. În cazul în care părțile ajung la un litigiu și mai ales în absența unei reglementări contractuale cu privire la forța probantă a acestui certificat, instanțele de judecată pot adopta o soluție diferită de cea cuprinsă în avizul de forță majoră.

CSU poate fi folosit în relațiile cu instituțiile publice, pentru obținerea de facilități sau măsuri de sprijin, și în relațiile comerciale. Legislația adoptată în contextul pandemiei de COVID-19 stabileşte că CSU este obligatoriu pentru o serie de remedii fiscale sau contractuale, cum ar fi amânarea la plată pentru IMM-uri a serviciilor de utilități și a chiriei pentru sediul social şi sediile secundare, (update 1 aprilie) suspendarea rambursării ratelor, dobânzilor și comisioanelor din contractele de credit și de leasing cu până la 9 luni, pentru persoanele juridice, pe perioada stării de urgență. (informația inițială de vineri 27 martie prevedea: decontarea de către stat a indemnizației de șomaj tehnic - 75% din salariul de bază, maximum 75% din salariul mediu

brut pe țară -, pe perioada stării de urgență).

Alte remedii accesibile agenților economici ce obțin CSU sunt scutirea de penalități de întârziere pentru IMM-uri în executarea contractelor cu autoritățile publice, pe perioada stării de urgență, și prezumția de caz de forță majoră în ceea ce privește împrejurarea imprevizibilă care rezultă dintr-o acţiune a autorităţilor, care a afectat activitatea IMM-urilor. Prezumţia poate fi însă răsturnată prin orice mijloc de probă.

Atenție, însă, simpla obţinere a CSU nu este suficientă pentru accesarea facilităţiilor menţionate mai sus, ci trebuie îndeplinite şi alte condiţii. În plus, îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea CSU se verifică ulterior, ceea ce poate conduce la desfiinţarea acestuia şi pierderea facilităţiilor obţinute pe baza lui.

Procedura pentru obținerea avizului de forță majoră și a CSU Avizul de forță majoră se eliberează contra unei taxe de 500 de euro, iar solicitantul trebuie să depună documente care atestă existența forței majore și legătura de cauzalitate dintre aceasta și imposibilitatea de executare a contractului. Termenul de soluționare a cererii este de 15 zile, timp în care camera de comerț sesizată analizează documentele furnizate și emite un răspuns.

CSU se eliberează gratuit, automat, după validarea electronică a solicitării adresate pe platforma www.prevenire.gov.ro. În afară de cererea de emitere a certificatului, compania trebuie să depună o declarație pe proprie răspundere care să ateste că se află în una din cele două situații de eligibilitate. Documentele încărcate pe platformă trebuie semnate electronic de către solicitant sau de către un împuternicit al său.

Verificarea informațiilor și a documentelor depuse se poate realiza ulterior, prin autoritățile special abilitate în acest sens.

Procedura de obținere și efectele juridice ale certificatelor de situație de urgență

Prezentul document conține un rezumat al principalelor prevederi ale Ordinului Ministerului Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri nr. 791/25.03.2020 („Ordinul”), care reglementează procedura și condițiile pentru eliberarea certificatelor de situație de urgență („CSU”) de către Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri la cererea operatorilor economici a căror activitate este afectată în contextul pandemiei COVID-19.

1. Cine poate solicita acordarea unui CSU? Orice operator economic poate solicita emiterea unui CSU, inclusiv solicitanți care nu sunt înregistrați la Oficiul Registrului Comerțului, dacă: a) Este afectat de măsurile adoptate de autoritățile competente în contextul stării de urgență, întrerupându-și total sau parțial activitatea ca urmare a acestor măsuri, pentru certificatul de tip 1 (albastru) sau b) A înregistrat reducerea veniturilor în luna martie 2020 cu un procent de minim 25% față de media încasărilor din perioada ianuarie - februarie 2020, pentru certificatul de tip 2 (galben).

CSU se acordă de către Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri doar pe perioada instituirii stării de urgență (i.e. până pe data de 16 aprilie 2020).

2. În ce scop poate fi utilizat CSU?

CSU poate fi folosit de către un operator economic: a) În relațiile cu instituțiile publice pentru obținerea de facilități sau măsuri de sprijin; b) În relațiile comerciale (e.g. ca bază pentru renegocierea anumitor contracte).

Cazuri speciale de utilizare a CSU pot fi următoarele: a) De către angajatorii care au întrerupt total sau parțial activitatea în baza deciziilor emise de autoritățile competente, care pot beneficia de sprijinul statului la plata indemnizației pentru șomaj tehnic (conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 30/2020); b) De către IMM-urile care au întrerupt total sau parțial activitatea în baza deciziilor emise de autoritățile competente și care pot cere amânarea plății pentru utilități și chirie (conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 29/2020).

Este posibil ca, în funcție de evoluția motivului care a impus starea de urgență, să mai fie adoptate și alte acte normative.

Toate aceste acte normative, care au un caracter special, se completează cu celelalte dispoziții legale în vigoare, în măsura în care acestea din urmă nu contravin normelor de drept speciale.

3. Poate fi asimilat CSU certificatului de forță majoră?

De principiu, credem că asimilarea poate fi numai parțială. CSU pare să fie mai degrabă un document care să permită accesarea anumitor beneficii în condițiile prevăzute de reglementările speciale evocate mai sus (Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 30/2020 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 29/2020).

Obținerea CSU nu este o condiție pentru invocarea forței majore conform Codului Civil. Partea interesată rămâne liberă să solicite emiterea unui certificat de forță majoră sau să apeleze la clauzele contractuale aplicabile.

4. Modalitatea de solicitare a unui CSU Operatorii economici care doresc să obțină un CSU vor trebui să depună o cerere

în format electronic în cadrul platformei http://prevenire.gov.ro/, platformă care va fi adaptată corespunzător în termen de 5 zile de la publicarea Ordinului în Monitorul Oficial. Lista de documente necesare este inclusă în anexa la prezentul document.

5. Semnarea documentelor ce stau la baza cererii pentru obținerea unui CSU Toate documentele încărcate în aplicația electronică vor trebui semnate electronic.

Ordinul permite depunerea documentelor semnate electronic de către un terț, împuternicit al operatorului economic, în cazul în care reprezentantul legal al acestuia nu deține o semnătură electronică. În acest caz, reprezentantul legal va semna olograf toate documentele necesare, iar împuternicitul va aplica semnătura electronică pe fiecare document și le va încărca în platforma electronică. Este neclar dacă autoritățile vor solicita aplicarea unei semnături electronice extinse. Înclinăm să credem că, dată fiind existența stării de urgență și necesitarea reducerii contactelor inter-personale o semnătură electronică simplă ar trebui să fie suficientă. Dacă solicitanții sau împuterniciții lor ar trebui să folosească o semnătură electronică extinsă, iar ei nu dispun deja de aceasta, procesul de emitere a CSU ar fi mult întârziat și s-ar produce și riscuri adiționale cu privire la extinderea pandemiei.

6. Modalitatea de emitere a unui CSU Conform Ordinului, CSU vor fi eliberate automat din platforma http://prevenire.gov.ro/, după validarea de către sistem a solicitării. CSU vor fi emise în format electronic și vor fi transmise via e- mail prin intermediul aplicației. CSU sunt valabile fără semnătură și ștampilă, iar verificarea acestora se poate efectua pe platforma http://prevenire.gov.ro/, după serie și număr.

Observăm faptul că eliberarea CSU este una automată, bazată, așadar, în principal, pe declarația pe propria răspundere depusă de operatorul economic solicitant.

Având în vedere acest aspect, Ordinul prevede că autoritățile abilitate au dreptul de a desfășura acțiuni de inspecție și control referitoare la CSU emise, în cadrul acestor acțiuni verificând documentele care stau la baza emiterii declarației pe propria răspundere de către solicitanți. Dacă, cu prilejul acestor controale sau inspecții, se constată suspiciuni rezonabile privind obținerea CSU cu nerespectarea dispozițiilor legale incidente sau cu neatestarea situației de fapt sau de drept reale a solicitantului, se vor sesiza organele competente pentru aplicarea de sancțiuni.

Anexă

Lista documentelor care trebuie depuse odată cu cererea pentru obținerea CSU: a) Datele de identificare ale operatorului economic, cum ar fi: (i) copia certificatului de înregistrare la Registrul Comerțului; (ii) copia certificatului de înregistrare fiscală; (iii) copiile actelor de identitate ale administratorului/ reprezentantului legal; (iv) un certificat constatator recent eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului; (v) împuternicirea acordată de operatorul economic pentru semnarea electronică a documentelor; (vi) dacă solicitantul nu este înscris în Registrul Comerțului, documentele de înscriere la altă autoritate competentă și documente ce atestă autorizarea activității; b) O declarație pe propria răspundere a reprezentantului legal al operatorului economic, prin care să ateste că toate informațiile și documentele care stau la baza cererii pentru obținerea CSU sunt conforme cu realitatea și respectă legislația în vigoare raportat la tipul de CSU solicitat.

Ordinul nu prevede o listă a informațiilor și documentelor care să justifice cererea de eliberare a CSU depusă de operatorul economic. Apreciem că declarația pe propria răspundere ar putea fi însoțită de: a) În cazul solicitării unui CSU de Tip 1, furnizarea de date referitoare la întreruperea activității total sau parțial ca urmare a deciziilor emise de autoritățile publice competente pe durata stării de urgență; b) În cazul solicitării unui CSU de Tip 2, furnizarea de documente (ex. documente contabile) din care sa rezulte diminuarea încasărilor în luna martie 2020 cu un procent de minimum 25% față de media încasărilor în perioada ianuarie-februarie 2020.

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

Impactul COVID-19 și concurenta

În perioada luptei împotriva COVID-19, aplicarea normelor de concurență nu se suspendă. Nicio criză nu poate justifica existența cartelurilor sau nesocotirea altor norme de concurență. În aceste condiții, este de așteptat ca, și pe durata stării de urgență, Consiliul Concurenței din România să fie extrem de vigilent și să impună sancțiuni în caz de încălcare a legislației.

Conform opiniei exprimate public, autoritatea de reglementare este de acord că societățile pot să adopte măsuri pentru a supraviețui crizei generate de COVID-19 (cum ar fi programul de lucru la domiciliu, limitarea orelor de program cu publicul, limitarea volumului de livrări, market place-urile on- line pot aplica anumite limitări în cazul în care furnizorii majorează prețurile în mod nejustificat), dar acțiunile acestora nu pot restricționa concurența - A se vedea comunicatul (disponibil în limba română): http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket15/id15807/masuri_ mar_2020.pdf.

Deciziile comerciale trebuie luate în mod independent de fiecare societate. * Discuții sau acorduri cu concurenții (direct sau prin asociații): privind stabilirea prețurilor/elemente ale politicii comerciale (cum ar fi stabilirea unor prețuri fixe sau minime sau acordul de a majora prețurile), strategii de afaceri, decizii interne ca răspuns la amenințările generate de COVID-19;  împărțirea piețelor (sectoarelor de activitate sau a zonelor geografice), a clienților, restrângerea activității de comerț paralel;  schimbul de informații comerciale sensibile în cadrul forumurilor pentru lobby pe lângă Guvern pentru adoptarea anumitor măsuri de susținere (cum ar fi schimbul de date individuale, prezentarea unui model comun de cheltuieli/pierderi pe baza unor cifre individuale); 

limitarea concurenței pe piață (respectiv, societățile nu pot determina ieșirea de pe piață a altor societăți și nu pot conveni limitarea producției sau a capacității); boicotarea activităților, a procedurilor de selecție;  manipularea procedurilor de cerere de oferte.





* Coordonarea prețurilor prin algoritmi de preț. * Market place-urile on-line ar putea suspenda tranzacțiile suspecte, dar nu ar trebui să impună prețuri de revânzare /conduită de revânzare. * Într-o relație furnizor – revânzător nu ar trebui să existe vreo restricție privind prețurile de revânzare și/sau piețele de revânzare ori comerțul paralel. * Dacă o societate deține o poziție dominantă (respectiv deține o cotă de piață de peste 40%) pe o anumită piață, aceasta nu trebuie (listă neexhaustivă): să aplice prețuri excesive. Majorările de preț trebuie justificate de motive obiective (de ex. majorarea costurilor de producție);  să vândă sub valoarea costurilor pentru a exclude concurenții din piață;  să impună acorduri la pachet;  să refuze să furnizeze (în cazul unor facilități esențiale);  să impună condiții de exclusivitate; să implementeze măsuri (cum ar fi rabaturi, obligații contractuale) care au ca scop fidelizarea anumitor parteneri comerciali pentru a exclude concurenții de pe piață.





* Angajarea în practici neloiale (de ex. prin denigrarea unui concurent).

2. Pot autoritățile statului să limiteze libertatea comercială?

Deși regula de aur este ca prețurile și tarifele să fie stabilite ca urmare a cererii și ofertei de pe piață, Legea concurenței permite statului să intervină prin:



Limitarea/controlul prețurilor în cazul în care concurența este exclusă sau substanțial restrânsă prin efectul legii sau datorită existenței unei poziții de monopol. Măsura poate fi aplicată timp de maximum 3 ani și poate fi prelungită pentru noi perioade de 1 an dacă împrejurările sunt în continuare aplicabile.

Pentru sectoare economice determinate și în împrejurări excepționale (precum situații de criză, dezechilibru major între cerere și ofertă, disfuncționalitate evidentă a pieței), Guvernul poate limita sau plafona prețurile pentru a combate o majorare excesivă a acestora. Măsurile pot fi aplicate timp de 6 luni, termen care poate fi prelungit cu noi perioade de maximum 3 luni atâta timp cât circumstanțele care impun măsura sunt încă aplicabile



În trecut, guvernul a aplicat măsuri de restricționare a exporturilor de anumite medicamente (lista medicamentelor pentru care s-a aplicat interdicția de export) care nu erau disponibile sau erau disponibile la un nivel suficient la nivel național.

Aceste măsuri par să fi fost luate în trecut ca urmare a discuțiilor cu Consiliul Concurenței și validate de Comisia Europeană în baza Tratatului de funcționare a Uniunii Europene. Elementul cheie în considerarea acestui tip de măsuri este proporționalitatea. În contextul actual al luptei împotriva COVID-19, Decretul Prezidențial emis pentru instituirea stării de urgență la nivel național prevede că statul poate interveni și plafona, în orice moment pe durata stării de urgență și în măsura în care o astfel de măsură devine necesară, prețurile la medicamente și aparatură medicală, la alimentele de strictă necesitate și la serviciile de utilitate publică (energie electrică, alimentare cu apă, salubritate, carburanți etc.), în limita prețului mediu din ultimele 3 luni înaintea declarării stării de urgență.

Prin urmare, atâta timp cât este proporțională, această măsură excepțională ar fi compatibilă cu legislația din domeniul concurenței și cu prevederile privind libertatea de mișcare a mărfurilor din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Alte măsuri cu potențial impact economic care pot fi justificate în contextul actual al combaterii răspândirii infecțiilor cu COVID-19: Statul poate rechiziționa unități de producție și echipamente; Pot fi permise achizițiile directe în situații în care acestea ar avea loc numai prin licitație;  Anumite activități economice pot fi închise. 



3. Cum poate compensa statul măsurile excepționale, dar cu efect negativ asupra economiei în lupta împotriva COVID-19?

Trei cuvinte: Ajutor de stat.

Acesta poate îmbrăca forme diverse, de la plăți directe/subvenții, la amânarea plății impozitelor sau facilități fiscale, suspendarea penalităților, garanții de stat, ajutoare pentru salvare și restructurare pentru una sau mai multe societăți sau pentru diverse sectoare economice etc.

O măsură de ajutor de stat acordată de un stat membru trebuie să fie autorizată de Comisia Europeană sau să se afle sub incidența unui cadru care a fost comunicat anterior de Comisie (exceptare pe categorii). Acest lucru poate da naștere unor probleme procedurale, însă Comisia, precum și Consiliul Concurenței din România (autoritatea care menține relația cu Comisia privind subiecte legate de ajutoare de stat) au demonstrat în trecut că pot acționa rapid în situații de criză. În mod excepțional, măsuri generale (spre exemplu, reducerea taxelor și impozitelor, amânarea sau scutirea de la plata unor taxe și impozite) aplicabile pentru toate sectoarele economiei nu ar necesita aprobarea prealabilă a Comisiei (prin autorizare expresă sau în baza unei exceptări pe categorii). De asemenea, un sprijin de minimis în cuantum de până la 200.000 euro în ultimele 3 exerciții financiare nu ar necesita o autorizare prealabilă.

Sprijinul financiar din fonduri europene sau naționale acordat serviciilor de sănătate sau altor servicii publice pentru gestionarea situației actuale legate de răspândirea COVID-19 nu intră sub incidența controlului ajutoarelor de stat. Același lucru este aplicabil oricărui sprijin financiar public acordat în mod direct cetățenilor.

Ajutoare de stat pentru remedierea daunelor cauzate de dezastre naturale sau de evenimente excepționale pot fi autorizate de Comisie în baza articolului 107 alin.

(2) lit. (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. COVID-19 se califică drept o astfel de situație.

Instituția europeană a aprobat recent, în 24 de ore, o schemă de ajutor de stat în valoare de 12 milioane euro notificată de Guvernul danez în scopul despăgubirii organizatorilor pentru prejudiciile suferite din cauza anulării evenimentelor cu peste 1.000 de participanți în urma răspândirii COVID-19.

Statul român a inițiat deja măsuri de sprijin asociate ajutorului de stat. Astfel, în perioada de urgență națională, beneficiarii fondurilor europene afectați de măsurile

de urgență pot decide, împreună cu autoritățile de administrare, să suspende acordurile de finanțare încheiate. În viitorul apropiat pot fi așteptate și alte măsuri. Comunicările emise de Guvern, în special de Ministerul de Finanțe, în legătură cu acest subiect vor fi esențiale în perioada următoare.

Ce impact are decretarea stării de urgență asupra firmelor

Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României („Decretul”) are un impact semnificativ și asupra cursului termenelor din materie societară în perioada de 30 de zile pentru care este instituită starea de urgență. Dacă la o primă vedere am fi tentați să credem că numai termenele procesuale ar putea fi afectate, în realitate, prevederile art. 41 din Decret au în vedere orice termen de prescripție, decădere sau asimilate, inclusiv cele prevăzute în Legea 31/1990 privind societățile („Legea Societăților”).

Ce înseamnă asta pentru societățile care au în curs sau în plan diverse operațiuni societare? Prelungirea termenelor și întârzierea finalizării operațiunilor.

Dintre cele mai comune termene prevăzute în Legea Societăților ce împrumută regimul prescripției sau decăderii sunt cele de 30 de zile, la îndemâna creditorilor sau a persoanelor interesate pentru a face opoziție la transferul părților sociale.

Impactul Decretului constă în suspendarea cursului acestor termene pe întreaga durată a existenței stării de urgență, în măsura în care au început să curgă și nu s-au împlinit înainte de data de 16 martie 2020.

Mai exact, termenul de opoziție de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al hotărârii de aprobare în principiu a transferului de părți sociale se va calcula, pe zile libere, prin cumularea zilelor de la data publicării hotărârii și până la

data intervenirii cauzei de suspendare (i.e. instituirea stării de urgență în data de 16 martie 2020) cu restul zilelor până la îndeplinirea termenului, începând cu data încetării stării de urgență.

Aceleași reguli amintite mai sus sunt aplicabile în ceea ce privește termenul de formulare a opozițiilor de către creditori sau alte persoane interesate împotriva hotărârilor de aprobare în principiu a reducerii capitalului social, fuziunii, divizării sau a dizolvării voluntare. În măsura în care termenele de mai sus nu au început să curgă înainte de data de 16 martie 2020 și anume în situația în care dosarul corespunzător operațiunii a fost admis de către Registrul Comerțului și hotărârea transmisă în vederea publicării către Monitorul Oficial, însă publicarea nu s-a realizat până la 16 martie 2020 (sau încă nu au fost aprobate de Registru), termenul de opoziție se va calcula nu începând cu data publicării, ci cu data încetării situației de urgență. În orice procedură prevăzută de Legea Societăților care implică activitatea unei instanțe judecătorești (ex. fuziune, divizare, judecarea cererii de opoziție etc.), în măsura în care instanța nu va constata o urgență deosebită în ceea ce privește procedura, procesele se vor suspenda de plin drept. Dacă în cadrul acestor proceduri a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță înainte de 16 martie 2020 și inclusiv acolo unde Legea Societăților conferă un drept de apel împotriva rezoluției Registrului Comerțului (în materie de înmatriculare, anularea hotărârilor AGA, fuziune, divizare, dizolvarea pe cale judecătorească, radiere etc.), curgerea termenelor de apel va fi întreruptă, urmând să curgă noi termene după încetarea stării de urgență.

Practic, orice hotărâre pronunțată în materie de fuziune și divizare, de exemplu, nu va putea deveni definitivă și nu va putea fi depusă ca atare la Registrul Comerțului decât după expirarea termenului de apel de 30 de zile, care începe să curgă după încetarea stării de urgență și condiționat de nedepunerea unui apel în acest termen prelungit.

Despre libertatea de exprimare în contextul stării de urgență

În general, o stare de criză de orice fel (socială, politică, economică, dar și medicală) reprezintă terenul propice pentru propagarea necontrolată și necontrolabilă a unor ”știri” care nu au, total sau parțial bază reală sau a unor ”analize, concluzii, comentarii” bazate pe astfel de "știri" sau bazate pe extrageri din context a unor informații sau date reale. În trecut, instrumentul de propagare era reprezentat de ziare, fițuici, manifeste, dar mai ales de zvonul public. Ceea ce făcea ca efectul negativ propriuzis să se producă pe un teritoriu relativ limitat și în raport de un număr relativ limitat de persoane. În prezent, dezvoltarea platformelor de socializare online (a internetului, în general) face posibilă propagarea informațiilor false în rândul tuturor categoriilor de persoane, ceea ce poate conduce la panică generalizată, potențial declanșatoare a unor mișcări sociale care ar putea avea efecte distructive mai mari decât însăși criza care a facilitat propagarea și însămânțarea respectivelor informații.

Tocmai de aceea, lupta împotriva informațiilor false și a dezinformării a căpătat noi dimensiuni în contextul pandemiei actuale declanșate de noul coronavirus.

Platformele online de socializare, ne referim la cele responsabile, au luat o serie de măsuri în vederea împiedicării răspândirii știrilor false. Acțiunea acestora este, însă, limitată, cu atât mai mult cu cât însăși companiile care le gestionează sunt nevoite să renunțe la o parte din personal (1).

Luni, prim-ministrul Irlandei a făcut un apel public către toți cetățenii, să se abțină de la transmiterea unor informații neverificate pe grupurile de Whatsapp (2). În mod firesc, preocupări în direcția diminuării propagării unor astfel de informații se regăsesc la nivelul tuturor statelor afectate. În România, prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență s-a încercat reglementarea unui mecanism care își propune ca scop eliminarea sau cel puțin limitarea propagării știrilor false.

Fără a contesta în vreun fel utilitatea și chiar necesitatea acestor măsuri, nu trebuie să uităm că ele nu reprezintă altceva decât o îngrădire a unui drept constituțional fundamental: dreptul la liberă exprimare. Prin urmare, față de caracterul relativ vag

al unor noțiuni cu care operează Decretul nr. 195/2020, credem că este important de identificat, în context constituțional, care sunt limitele în care poate opera sau în care ar trebui să opereze, în opinia noastră, această îngrădire.

I. Mecanismul stabilit prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României. În conformitate cu art. 54 din Decretul 195/2020, Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații („ANCOM”) poate să dispună o serie de măsuri pentru blocarea informațiilor prin care „se promovează știri false cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și de prevenire”. În acest sens, Decretul 195/2020 impune ca eliminarea conținutului să fie făcută „la sursă”, de către furnizorii de servicii de găzduire și furnizorii de conținut, iar dacă eliminarea la sursă nu este fezabilă, ANCOM poate dispune în sarcina furnizorilor de rețele de comunicații electronice destinate publicului obligația de a bloca imediat accesul la respectivul conținut.

Această din urmă obligație poate fi impusă direct în sarcina furnizorilor de rețele de comunicații electronice destinate publicului atunci când furnizorii de servicii de găzduire și furnizorii de conținut nu se află sub jurisdicția legislației naționale.

Mecanismul reglementat prin Decretul nr. 195/2020 este asemănător cu cel introdus în luna aprilie 2019 (3) în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (4). Conform informațiilor date publicității de către ANCOM (5) și de către Ministerul Afacerilor Interne(6), analizarea conținutului va fi făcută la nivelul „Grupului de Comunica Strategică”, urmând ca decizia să fie luată de către ministrul afacerilor interne și transmisă spre implementare către ANCOM. II. Libertatea de exprimare în contextul situației de criză provocate de pandemie și a hemoragiei de „știri false” care a însoțit-o În contextul actual, informarea corectă a cetățenilor este esențială pentru gestionarea situației de criză, iar eforturile autorităților, ale jurnaliștilor responsabili și ale societății civile (7) trebuie să fie apreciate. Cu toate acestea, măsurile concrete care ar putea fi luate în temeiul art. 54 din Decretul 195/2020 au ridicat unele semne de întrebare, în special datorită ambiguității noțiunii de „știri false cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și de prevenire”, ajungând până la opinii în sensul că s-ar putea ajunge la instituirea unui mecanism de cenzură. În acest context, apreciem că se impun câteva observații.

Instituirea stării de urgență în temeiul art. 93 din Constituția României le permite instituțiilor și autorităților publice (statului, lato sensu) să ia anumite măsurile

extraordinare, însă numai cu respectarea strictă a dispozițiilor constituționale și a prevederilor cuprinse în OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență („OUG 1/1999”).

Democrația constituțională nu are buton de „stop” și nici de „pauză”, iar instituirea stării de urgență nu reprezintă și nici nu poate reprezenta un „cec în alb”. În acest sens, art. 4 din OUG 1/1999 prevede în mod neechivoc că exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns numai cu respectarea art. 53 din Constituția României, iar art.3 (8) din OUG 1/1999 menționează să instituirea stării de urgență nu poate fi făcută decât cu respectarea obligațiilor asumate de România potrivit dreptului internațional.

Orice restrângere a libertății de exprimare trebuie să fie necesară într-o societate democratică și măsura luată trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o. Inclusiv instrumentele internaționale privind protecția drepturilor fundamentale permit statului român să dispună anumite restrângeri ale libertății de exprimare, atunci când asemenea măsuri sunt necesare, de exemplu, pentru apărarea siguranței publice sau protecția sănătății. Nu ne propunem în acest moment să dezvoltăm criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (9). Însă subliniem faptul că aplicarea unor restrângeri ale libertății de exprimare în vederea asigurării corectei informări a populației în contextul crizei generate de epidemia de COVID-19 răspunde numai uneia dintre condițiile care trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru a putea fi restrâns exercițiul libertății de exprimare.

Scopul urmărit este unul cât se poate de legitim. Cu toate acestea, va fi necesar să se analizeze de la caz la caz dacă o măsură concretă ce se dorește a fi dispusă în baza art. 54 din Decretul 195/2020 este necesară și proporțională într-o societate democratică.

Din această ultimă perspectivă, Decretul 195/2020 prevede două garanții, și anume: decizia ANCOM trebuie să fie motivată și măsura trebuie să fie adusă la cunoștința utilizatorilor. De asemenea, clarificările aduse de Ministerul Afacerilor Interne prin precizarea din 16 martie 2020 transmit cât se poate de clar că „Acest instrument (s.n., art. 54 din Decretul 195/2020) privește combaterea acțiunilor de dezinformare a căror scop este de a induce panica, prin intermediul unor publicații fără identitate ori a unor publicații care în mod sistematic prezintă informații fără bază reală. Analiza se va realiza asupra fiecărui caz în parte și va fi în mod obligatoriu deschis un dialog prealabil cu reprezentanții publicației (dacă pot fi identificați) care ar putea face obiectul unei asemenea analize”. (10) Mai mult decât atât, abordarea avută de Grupul de Comunicare Strategică în cazul

propunerii „dezactivare” a unui website pare să confirme că mecanismul instituit de art. 54 din Decretul 195/2020 nu va fi folosit în mod arbitrar. (11) Analizarea în concret a unei informații ca fiind o „știre falsă” poate fi însă un demers extrem de dificil. Într-un amplu studiu realizat la solicitarea Consiliului Europei s-a arătat cât de complexe pot fi situațiile în care se ajunge o informare incorectă (12). Uneori poate fi vorba de falsificarea grosolană a unor date sau manipularea acestora ori de practici lipsite total de profesionalism jurnalistic precum „clickbait headlines” pe care, din păcate, le-am putut observa în aceste zile chiar și în cazul unor instituții de presă cunoscute. Însă, în alte cazuri, o anumită judecată de valoare, bazată pe știri adevărate complete poate fi confundată cu o știre falsă. Sprijinul pe care mass-media este obligată să-l acorde autorităților publice nu trebuie să excludă posibilitatea formulării unor opinii critice de către jurnaliștii de bună-credință. Aceștia rămân, chiar și în astfel de condiții, „câinii de pază ai democrației”.

Concluzia noastră este că, în contextul actual, toți avem obligația de a sprijini cu toată puterea noastră eforturile autorităților și, mai ales, de a respecta restricțiile impuse și chiar a celor recomandate. La rândul lor, mijloacelor de informare în masă au obligația de rang constituțional (13) de a asigura informarea corectă a opinie publice, iar corectitudinea obligă și la o anumită doză de rezervă, în special cu privire la modalitatea în care informațiile sunt prezentate. În egală măsură, statul, prin funcționarii săi, trebuie să asigure informarea corectă a populației, iar blocarea anumitor conținuturi poate fi o soluție. Însă nu trebuie uitat că această soluție se aplică prin asumarea răspunderii, astfel încât trebuie utilizată cu reținere, ca ultim resort și numai cu respectarea strictă a condițiilor în care libertatea de exprimare poate fi restrânsă chiar și în stare de urgență.

În general, o stare de criză de orice fel (socială, politică, economică, dar și medicală) reprezintă terenul propice pentru propagarea necontrolată și necontrolabilă a unor ”știri” care nu au, total sau parțial bază reală sau a unor ”analize, concluzii, comentarii” bazate pe astfel de "știri" sau bazate pe extrageri din context a unor informații sau date reale. În trecut, instrumentul de propagare era reprezentat de ziare, fițuici, manifeste, dar mai ales de zvonul public. Ceea ce făcea ca efectul negativ propriuzis să se producă pe un teritoriu relativ limitat și în raport de un număr relativ limitat de persoane.

În prezent, dezvoltarea platformelor de socializare online (a internetului, în general) face posibilă propagarea informațiilor false în rândul tuturor categoriilor de persoane, ceea ce poate conduce la panică generalizată, potențial declanșatoare a unor mișcări sociale care ar putea avea efecte distructive mai mari decât însăși criza care a facilitat propagarea și însămânțarea respectivelor informații.

Tocmai de aceea, lupta împotriva informațiilor false și a dezinformării a căpătat noi dimensiuni în contextul pandemiei actuale declanșate de noul coronavirus.

Platformele online de socializare, ne referim la cele responsabile, au luat o serie de măsuri în vederea împiedicării răspândirii știrilor false. Acțiunea acestora este, însă, limitată, cu atât mai mult cu cât însăși companiile care le gestionează sunt nevoite să renunțe la o parte din personal (1).

Luni, prim-ministrul Irlandei a făcut un apel public către toți cetățenii, să se abțină de la transmiterea unor informații neverificate pe grupurile de Whatsapp (2). În mod firesc, preocupări în direcția diminuării propagării unor astfel de informații se regăsesc la nivelul tuturor statelor afectate. În România, prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență s-a încercat reglementarea unui mecanism care își propune ca scop eliminarea sau cel puțin limitarea propagării știrilor false.

Fără a contesta în vreun fel utilitatea și chiar necesitatea acestor măsuri, nu trebuie să uităm că ele nu reprezintă altceva decât o îngrădire a unui drept constituțional fundamental: dreptul la liberă exprimare. Prin urmare, față de caracterul relativ vag al unor noțiuni cu care operează Decretul nr. 195/2020, credem că este important de identificat, în context constituțional, care sunt limitele în care poate opera sau în care ar trebui să opereze, în opinia noastră, această îngrădire.

I. Mecanismul stabilit prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.

În conformitate cu art. 54 din Decretul 195/2020, Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații („ANCOM”) poate să dispună o serie de măsuri pentru blocarea informațiilor prin care „se promovează știri false cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și de prevenire”. În acest sens, Decretul 195/2020 impune ca eliminarea conținutului să fie făcută „la sursă”,

de către furnizorii de servicii de găzduire și furnizorii de conținut, iar dacă eliminarea la sursă nu este fezabilă, ANCOM poate dispune în sarcina furnizorilor de rețele de comunicații electronice destinate publicului obligația de a bloca imediat accesul la respectivul conținut.

Această din urmă obligație poate fi impusă direct în sarcina furnizorilor de rețele de comunicații electronice destinate publicului atunci când furnizorii de servicii de găzduire și furnizorii de conținut nu se află sub jurisdicția legislației naționale.

Mecanismul reglementat prin Decretul nr. 195/2020 este asemănător cu cel introdus în luna aprilie 2019 (3) în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (4). Conform informațiilor date publicității de către ANCOM (5) și de către Ministerul Afacerilor Interne(6), analizarea conținutului va fi făcută la nivelul „Grupului de Comunica Strategică”, urmând ca decizia să fie luată de către ministrul afacerilor interne și transmisă spre implementare către ANCOM. II. Libertatea de exprimare în contextul situației de criză provocate de pandemie și a hemoragiei de „știri false” care a însoțit-o

În contextul actual, informarea corectă a cetățenilor este esențială pentru gestionarea situației de criză, iar eforturile autorităților, ale jurnaliștilor responsabili și ale societății civile (7) trebuie să fie apreciate. Cu toate acestea, măsurile concrete care ar putea fi luate în temeiul art. 54 din Decretul 195/2020 au ridicat unele semne de întrebare, în special datorită ambiguității noțiunii de „știri false cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și de prevenire”, ajungând până la opinii în sensul că s-ar putea ajunge la instituirea unui mecanism de cenzură. În acest context, apreciem că se impun câteva observații.

Instituirea stării de urgență în temeiul art. 93 din Constituția României le permite instituțiilor și autorităților publice (statului, lato sensu) să ia anumite măsurile extraordinare, însă numai cu respectarea strictă a dispozițiilor constituționale și a prevederilor cuprinse în OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență („OUG 1/1999”).

Democrația constituțională nu are buton de „stop” și nici de „pauză”, iar instituirea stării de urgență nu reprezintă și nici nu poate reprezenta un „cec în alb”. În acest sens, art. 4 din OUG 1/1999 prevede în mod neechivoc că exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns numai cu respectarea art. 53 din Constituția României, iar art.3 (8) din OUG 1/1999 menționează să instituirea stării de urgență nu poate fi făcută decât cu respectarea obligațiilor asumate de România potrivit dreptului internațional.

Orice restrângere a libertății de exprimare trebuie să fie necesară într-o societate democratică și măsura luată trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o. Inclusiv instrumentele internaționale privind protecția drepturilor fundamentale permit statului român să dispună anumite restrângeri ale libertății de exprimare, atunci când asemenea măsuri sunt necesare, de exemplu, pentru apărarea siguranței publice sau protecția sănătății. Nu ne propunem în acest moment să dezvoltăm criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (9). Însă subliniem faptul că aplicarea unor restrângeri ale libertății de exprimare în vederea asigurării corectei informări a populației în contextul crizei generate de epidemia de COVID-19 răspunde numai uneia dintre condițiile care trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru a putea fi restrâns exercițiul libertății de exprimare.

Scopul urmărit este unul cât se poate de legitim. Cu toate acestea, va fi necesar să se analizeze de la caz la caz dacă o măsură concretă ce se dorește a fi dispusă în baza art. 54 din Decretul 195/2020 este necesară și proporțională într-o societate democratică.

Din această ultimă perspectivă, Decretul 195/2020 prevede două garanții, și anume: decizia ANCOM trebuie să fie motivată și măsura trebuie să fie adusă la cunoștința utilizatorilor. De asemenea, clarificările aduse de Ministerul Afacerilor Interne prin precizarea din 16 martie 2020 transmit cât se poate de clar că „Acest instrument (s.n., art. 54 din Decretul 195/2020) privește combaterea acțiunilor de dezinformare a căror scop este de a induce panica, prin intermediul unor publicații fără identitate ori a unor publicații care în mod sistematic prezintă informații fără bază reală. Analiza se va realiza asupra fiecărui caz în parte și va fi în mod obligatoriu deschis un dialog prealabil cu reprezentanții publicației (dacă pot fi identificați) care ar putea face obiectul unei asemenea analize”. (10)

Mai mult decât atât, abordarea avută de Grupul de Comunicare Strategică în cazul propunerii „dezactivare” a unui website pare să confirme că mecanismul instituit de art. 54 din Decretul 195/2020 nu va fi folosit în mod arbitrar. (11)

Analizarea în concret a unei informații ca fiind o „știre falsă” poate fi însă un demers extrem de dificil. Într-un amplu studiu realizat la solicitarea Consiliului Europei s-a arătat cât de complexe pot fi situațiile în care se ajunge o informare incorectă (12). Uneori poate fi vorba de falsificarea grosolană a unor date sau manipularea acestora ori de practici lipsite total de profesionalism jurnalistic precum „clickbait headlines” pe care, din păcate, le-am putut observa în aceste zile chiar și în cazul unor instituții de presă cunoscute. Însă, în alte cazuri, o anumită judecată de valoare, bazată pe știri adevărate complete poate fi confundată cu o știre falsă. Sprijinul pe care mass-media este obligată să-l acorde autorităților publice nu trebuie să excludă posibilitatea formulării unor opinii critice de către jurnaliștii de bună-credință. Aceștia rămân, chiar și în astfel de condiții, „câinii de pază ai democrației”.

Concluzia noastră este că, în contextul actual, toți avem obligația de a sprijini cu toată puterea noastră eforturile autorităților și, mai ales, de a respecta restricțiile impuse și chiar a celor recomandate. La rândul lor, mijloacelor de informare în masă au obligația de rang constituțional (13) de a asigura informarea corectă a opinie publice, iar corectitudinea obligă și la o anumită doză de rezervă, în special cu privire la modalitatea în care informațiile sunt prezentate. În egală măsură, statul, prin funcționarii săi, trebuie să asigure informarea corectă a populației, iar blocarea anumitor conținuturi poate fi o soluție. Însă nu trebuie uitat că această soluție se aplică prin asumarea răspunderii, astfel încât trebuie utilizată cu reținere, ca ultim resort și numai cu respectarea strictă a condițiilor în care libertatea de exprimare poate fi restrânsă chiar și în stare de urgență.

Note: (1) A se

vedea: https://www.theguardian.com/technology/2020/mar/18/facebook-saysspam-filter-mayhem-not-related-to-coronavirus (disponibil la data de 19 martie 2020).

(2) A se vedea: https://edition.cnn.com/2020/03/18/tech/whatsapp-coronavirusmisinformation/index.html (disponibil la data de 19 martie 2020).

(3) Prin Legea nr. 58 din 8 aprilie 2019 pentru modificarea și completarea Legii nr.

535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, publicată în M. Of. nr.

271 din 10 aprilie 2019.

(4) A se vedea art. 382 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare.

(5) A se vedea: https://www.ancom.ro/ancom-va-aplica-msurile-din-decretulprivind-instituirea-strii-de-urgen539-pe-teritoriul-romniei_6251 (disponibil la data de 19 martie 2020).

(6) A se vedea: https://www.mai.gov.ro/precizare-23/ (disponibil la data de 19 martie 2020).

(7) A se vedea platforma www.stirioficiale.ro (disponibil la data de 19 martie 2020).

(8) A se vedea, de exemplu, art. 10 §2 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (CEDO) sau art. 19 §3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România în anul 1974.

(9) Un material util practicienilor: Dominika Bychawska-Siniarska, Protecting the right to freedom of expression under the European Convention of Human Righst. A handbook for legal practitioners, Consiliul Europei, iulie 2017, disponibil la următoarea adresă: https://rm.coe.int/handbook-freedom-of-expressioneng/1680732814 (disponibil la data de 19 martie 2020).

(10) A se vedea https://www.mai.gov.ro/precizare-23/ (disponibil la data de 19 martie 2020).

(11) A se vedea https://stirioficiale.ro/informatii/informare-de-presa-18-martei2020-ora-5-48pm (disponibil la data de 19 martie 2020).

(12) A se vedea Claire Wardle, Hossein Derakhshan, Information Disorder: Toward an interdisciplinary framework for research and policy making, Council of Europe report DGA (2017) 09, 2017, disponibil la următoarea adresă: https://rm.coe.int/informationdisorder-report-november-2017/1680764666 (disponibil la data de 19 martie 2020).

(13) A se vedea art. 31 alin. (4) din Constituția României.

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

Semnarea contractelor la distanță

În contextul răspândirii accentuate a virusului COVID-19, din ce în ce mai multe companii își mută activitatea de business în online, iar angajații și conducerea își desfășoară activitatea de “acasă” și evită întâlnirile, deplasările etc. Însă activitatea trebuie să continue și în contextul distanțării sociale, iar majoritatea contractelor pot fi semnate (și) de la distanță. Mai jos sunt prezentate două opțiuni pentru încheierea contractelor la distanță, respectiv prin utilizarea semnăturii electronice (pentru persoanele ce au o astfel de semnătură) și semnarea în counter-parts.

1. Încheierea contractelor prin semnătură electronică extinsă Cea mai sigură metodă de încheiere a contractelor la distanță este prin semnarea acestora cu o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și achiziționată de la un furnizor autorizat, care are aceeași valoare cu semnătura

olografă aplicată pe varianta hard-copy a unui document. Furnizorii acreditați pentru emiterea certificatelor de semnătură electronică în România se regăsesc în Registrul publicat pe site-ul Ministerului Comunicațiilor Societății Informaționale.

Deținătorii de semnături electronice extinse pot încheia în mod valabil, de la distanță, contracte pentru care legea cere forma scrisă ca cerință de valabilitate sau probațiune (cum ar fi contractul de asigurare) sau pentru care legea nu cere nicio cerință formală de valabilitate (cum ar fi contractul de închiriere, contractul de antrepriză sau contractele încheiate la distanță între furnizorii de servicii financiare și consumatori). Contractele astfel semnate au aceeași valoare ca cele semnate personal de către părți. În schimb, semnătura electronică extinsă nu poate fi folosită pentru încheierea contractelor în formă autentică – spre exemplu, contracte de vânzare a unor bunuri imobile sau contractul de ipotecă imobiliară.

2. Încheierea contractelor prin semnarea în counter-parts și cum se poate organiza semnarea Deși semnătura electronică este un instrument eficient în situația actuală, multe companii nu dețin o astfel de semnătură. Acestea pot apela la semnarea contractelor în counter-parts – cea mai facilă modalitate de semnare la distanță – care presupune că fiecare parte la contract semnează o versiune separată, dar identică, a aceluiași contract.

Varianta finală a contractului este circulată în format electronic (.pdf) cu toate părțile, fiecare parte printează contractul, îl semnează (de preferat pe fiecare pagină), scrie data și transmite varianta semnată scanată către celelalte părți. În acest caz, fiecare parte va avea un original al contractului cu propria semnătură și o variantă/copie scan care conține semnătura celeilalte / celorlalte părți.

Se pot încheia în această modalitate contracte care potrivit legii trebuie încheiate în formă scrisă sau contracte pentru care legea nu prevede nicio condiție de formă. La fel ca în cazul semnăturii electronice, semnarea în counter-parts nu poate fi folosită pentru contractele care trebuie încheiate în formă autentică (în fața notarului public) – cum ar fi cele de vânzare a unor bunuri imobile.

Astfel se evită întâlnirile organizate pentru semnarea contractelor sau timpul necesar pentru a circula exemplarele originale dintr-un contract prin poștă / servicii

de curierat. Recomandăm însă să se păstreze într-o manieră ușor accesibilă și exemplarele originale ale contractelor, adică cele pe care fiecare parte și-a aplicat semnătura în format hard-copy. Această recomandare este foarte importantă în cazul contractelor ce sunt titluri executorii întrucât, pentru a începe executarea silită, companiile trebuie să depună la executorul judecătoresc exemplarele originale ale contractului sau copie legalizată după acestea (fiind deosebit de utilă în acest sens transmiterea originalelor prin poștă/servicii de curierat).

Variantele scanate cu semnăturile părților pot fi folosite în eventualele litigii ce ar putea apărea între părți, inclusiv în materia insolvenței pentru cererea de deschidere a procedurii insolvenței sau pentru înscrierea la masa credală, cu scopul de a dovedi existența contractului și a obligațiilor părților. În caz de nevoie, se pot aduce și probe suplimentare, de exemplu email-urile prin care părțile au schimbat varianta finală și varianta semnată a contractului.

Provocări suplimentare pentru companiile care trebuie să depună declarațiile fiscale

Companiile care sunt obligate să depună declarațiile fiscale până la data de 25 martie 2020 nu beneficiază de o amânare a termenului, așa cum anunțaseră autoritățile anterior. Mai mult, dincolo de problemele create de epidemia de COVID-19, contribuabilii trebuie să se adapteze rapid și la modificarea unei declarații esențiale în domeniul TVA: D 390. Acest formular a fost modificat recent, iar implementarea este dificilă pentru majoritatea celor vizați.

Autoritățile fiscale au anunțat că, deși prelungirea termenului de depunere de la 25 martie la 25 aprilie nu mai este aplicabilă, vor fi tratate cu deschidere și indulgență situațiile în care contribuabilul dovedește că nu a putut respecta termenul de depunere din cauza unor evenimente extraordinare.

Setul declarațiilor de TVA ce trebuie depuse până miercuri, 25 martie, include noua versiune a formularului 390. Versiunea anterioară a fost modificată în urmă cu o săptămână, pentru a fi incluse prevederile referitoare la remediile fiscale (măsurile nou intrate în vigoare în domeniul TVA la 1 ianuarie 2020 în toate statele Uniunii Europene). Formularul nou se completează și se depune lunar, începând cu operațiunile desfășurate în luna februarie 2020. În aceste condiții, poate fi dificil pentru contribuabili să-si ajusteze sistemele astfel încât să depună automat acest raport. Pentru a veni în sprijinul contribuabililor,

Deloitte România a dezvoltat o soluție automatizată pentru completarea și validarea acestui formular.

Cadru temporar instituit de Comisia Europeană privind măsuri de ajutor de stat pentru sprijinirea economiei în contextul COVID-19

Diversele măsuri adoptate de statele membre UE, precum izolarea socială, restricțiile de călătorie sau carantina urmăresc ca impactul COVID-19 asupra populației să fie unul cât mai scurt și limitat posibil. În același timp, acestea au un impact economic direct atât asupra cererii, cât și a ofertei de produse și servicii și lovesc companiile și angajații din tot mai multe sectoare economice. În acest context, Comisia Europeană instituie, până la sfârșitul lunii decembrie 2020, un cadru temporar ce prevede cinci noi tipuri de ajutoare de stat la care întreprinderile pot apela, respectiv: Granturi directe, avantaje fiscale selective și plăți în avans Statele membre UE vor putea să instituie scheme de ajutor de stat care să permită acordarea unei finanțări de până la 800.000 euro unei întreprinderi (sub forma de granturi directe, avantaje fiscale selective și plăți în avans) pentru a răspunde nevoilor urgente de lichiditate ale acesteia.

Această formă de ajutor poate fi acordată întreprinderilor care nu se aflau în dificultate la 31 decembrie 2019, dar care au întâmpinat dificultăți sau au intrat în dificultate ca urmare a răspândirii COVID-19.

Deși disponibilă și întreprinderilor active în sectoarele agricol, de pescuit și acvacultură, cadrul temporar instituie reguli specifice (mai restrictive), precum și limite valorice mai joase cu privire la avantajele ce pot fi acordate acestora, respectiv 120.000 euro pentru întreprinderi din sectorul de pescuit și acvacultură și 100.000 de euro pentru întreprinderi active în producția primară de produse agricole.

Garanții de stat pentru împrumuturile contractate de întreprinderi de la bănci

O a două măsură temporară instituită de Comisia Europeană vizează posibilitatea statelor membre de a furniza, în anumite condiții, garanții de stat pentru a se asigura că băncile continuă să acorde împrumuturi întreprinderilor care au nevoie de acestea. Împrumuturi publice subvenționate pentru întreprinderi Statele membre vor putea acorda de asemenea împrumuturi cu rate favorabile ale dobânzilor, care să ajute întreprinderile să acopere nevoile imediate atât de capital circulant, cât și de investiții.

Comisia Europeană instituie o serie de condiții pentru acordarea unor astfel de împrumuturi, una dintre acestea fiind aceea ca respectivele contracte de împrumut să fie semnate cel târziu la 31 decembrie 2020 și să fie limitate la maximum 6 ani.

Garanții pentru băncile care direcționează ajutorul de stat către economia reală În considerarea faptului că unele state membre intenționează să se bazeze pe capacitățile de creditare existente ale băncilor și să le utilizeze drept canal de sprijin pentru companii, cadrul temporar instituit de Comisia Europeană prevede posibilitatea statelor membre de a oferi garanții în favoarea băncilor care vor proceda astfel.

Comisia Europeană clarifică faptul că un astfel de ajutor este considerat un ajutor direct acordat clienților băncilor, iar nu băncilor în sine. De asemenea, acesta oferă orientări cu privire la modul în care se poate asigura faptul că denaturarea concurenței dintre bănci, în contextul ajutorului instituit, va fi minimă.

Asigurarea creditelor la export pe termen scurt Nu în ultimul rând, Comisia Europeană introduce flexibilitate suplimentară cu privire la modul în care se poate demonstra că anumite țări prezintă riscuri neasigurabile pe piața privată, permițând astfel ca statul să furnizeze, atunci când este necesar, asigurarea creditelor la export pe termen scurt.

Cadrul temporar nu prevede o scutire a statelor membre de a notifica și obține aprobarea Comisiei Europene cu privire la măsurile descrise mai sus. Cu toate acestea, prin indicarea condițiilor specifice pe care statele membre trebuie să le urmărească, Comisia Europeană a creat un instrument care ar trebui să îi permită să aprobe rapid schemele de ajutor de stat notificate de statele membre în baza acestuia.

Trebuie precizat că măsurile de ajutor de stat cu caracter temporar instituite de Comisia Europeană se aplică în completarea măsurilor aflate deja la dispoziția statelor membre pentru a atenua impactul COVID-19, care includ modificări general aplicabile în favoarea întreprinderilor (cum ar fi amânarea impozitării sau subvenționarea șomajului tehnic în toate sectoarele) sau compensații pentru pagubele suferite de întreprinderi cauzate în mod direct de COVID-19.

Siguranța angajatorilor și salariaților în vremea pandemiei

Având în vedere evenimentele asociate pandemiei provocate de COVID-19, Guvernul României a adoptat o serie de măsuri menite să sprijine angajatorii și salariații (Ordonanța de urgență nr. 30/2020, în vigoare de la 21 martie 2020).

Aceste măsuri sunt referitoare la întreruperea sau reducerea temporară a activității și au fost edictate în scopul salvgardării raporturilor de muncă și evitării concedierii salariaților.

Ca regulă generală, în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activității pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare, cu consecința suspendării contractului individual de muncă (”șomaj tehnic”), salariații beneficiază de indemnizații plătite de către angajator. Cuantumul acestor indemnizații este de minimum 75% din salariul de bază, corespunzător locului de muncă ocupat.

Pe perioada stării de urgență, indemnizațiile de care beneficiază salariații se acoperă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, dar nu mai mult de 75% din câștigul salarial

mediu brut pe anul 2020 (5.429 lei); așadar, cuantumul maxim al indemnizației astfel acoperit este de 4.071,75 lei.

Cine plătește indemnizația? Angajatorul achită salariaților indemnizațiile corespunzătoare și, ulterior, va recupera sumele astfel plătite. Decontarea sumelor plătite cu titlu de indemnizație se face în cel mult 30 de zile de la depunerea documentelor de către angajator, respectiv a cererii tip de rambursare și a listei persoanelor care urmează să beneficieze de această indemnizație.

Cât se plătește? Indemnizația suportată de stat / recuperată de la stat se raportează la câștigul salarial mediu brut. Cine suportă diferența dintre indemnizația restituită de stat (75% din câștigul salarial mediu brut) și cea cuvenită conform Codului Muncii (75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat), în cazul salariaților cu salarii mai mari de salariul mediu brut? În aceste cazuri există două variante: 

indemnizația pentru șomaj tehnic va fi plafonată la 75% din câștigul salarial mediu brut, indiferent de salariul realizat efectiv de către salariat în baza contractului individual de muncă sau  angajatorul va suporta diferența dintre cuantumul acoperit de stat și cuantumul indemnizației la care este îndreptățit salariatul potrivit Codului Muncii - 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat.

Oricum, indemnizația este supusă impozitării și plății contribuțiilor sociale obligatorii, potrivit Codului Fiscal, cu excepția contribuției asiguratorii pentru muncă.

Cine beneficiază de această măsură? Legea face o distincție între situația în care activitatea este întreruptă urmare a deciziilor autorităților competente (spre exemplu, restaurantele, hotelurile etc.) și situația în care activitatea este redusă urmare a efectelor economice ale pandemiei, fără a exista o deciziei a autorităților de întrerupere.

Astfel, în cazul angajatorilor care întrerup activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate și dețin Certificatul de situații de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, angajatorii vor recupera indemnizațiile plătite pentru toți salariații. În cazul angajatorilor care reduc activitatea ca urmare a efectelor epidemiei COVID-19 și nu au capacitatea financiară de a achita plata tuturor salariilor

angajaților lor, devenind astfel incident șomajul tehnic, angajatorii vor recupera indemnizațiile plătite pentru cel mult 75% dintre angajați. Pentru a beneficia de această măsură este necesar ca angajatorul să înregistreze o diminuare a încasărilor cu un procent de minimum 25% față de media încasărilor din perioada ianuariefebruarie 2020 și să nu aibă capacitate financiară pentru a plăti toți salariații. În vederea dovedirii îndeplinirea acestei condiții angajatorul trebuie să depună doar o declarație tip pe proprie răspundere – modelul declarației urmează să fie aprobat.

Alți profesioniști, care nu au calitatea de angajatori și întrerup activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgență, beneficiază din bugetul general consolidat de o indemnizație egală cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată stabilit pentru anul 2020; această indemnizație este supusă impozitării.

Amintim că telemunca și munca la domiciliu pot fi dispuse, în mod excepțional, pe durata stării de urgență, prin act unilateral al angajatorului, nefiind așadar obligatorie încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă.

De asemenea, șomajul tehnic nu este singura variantă prin care se pot salva raporturile de muncă, legislația în vigoare punând la dispoziția angajatorilor și salariaților mai multe măsuri care pot fi implementate, în funcție de specificul muncii, dintre care amintim: munca la domiciliu și telemunca, reducerea programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, efectuarea de către salariați a concediului de odihnă în această perioadă astfel încât să poată presta munca neîntrerupt imediat ce situația va permite etc.

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

Noul Fals în declarații și cum să nu devenim toti niste infractori

Începând din data de 23 martie 2020 a devenit aplicabilă măsura luată prin Ordonanța militară nr. 2/2020 privind măsurile de prevenire a răspândirii COVID – 19 potrivit căreia, între orele 22.00 – 06.00, cetățenii români pot părăsi locuința doar pentru: • deplasarea în interes profesional, inclusiv între locuință/gospodărie și locul/locurile de desfășurare a activității profesionale și înapoi; • deplasarea pentru asigurarea de bunuri care acoperă necesitățile de bază ale persoanelor și animalelor de companie/domestice, precum și bunuri necesare desfășurării activității profesionale; • deplasarea pentru asistență medicală care nu poate fi amânată și nici realizată de la distanță;

• deplasarea din motive justificate, precum îngrijirea/însoțirea copilului, asistența persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilități ori deces al unui membru de familie; • deplasări scurte, în apropierea locuinței/gospodăriei, legate de activitatea fizică individuală a oamenilor și nevoile animalelor de companie/domestice.

Deși, în primă fază, măsura avea caracter de recomandare pentru deplasările între orele 06.00-22.00 întemeiate pe unul dintre motivele de mai sus, prin Ordonanța Militară nr. 3/2020 (în vigoare de astăzi 25 martie), restricția a fost extinsă pentru durata întregii zile și au fost adăugate câteva motive noi: 



deplasarea în scopul donării de sânge, la centrele de transfuzie sanguine;  deplasarea în scop umanitar sau de voluntariat;  deplasarea pentru realizarea de activități agricole; deplasarea producătorilor agricoli pentru comercializarea de produse agroalimentare.

Totodată, au fost adăugate noi restricții pentru persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani, acestea putându-se deplasa în afara locuinței - entru o parte din motivele arătate - doar în intervalul orar 11.00 - 13.00.

Atât în cazul deplasării în interes profesional, cât și în cazul deplasărilor în interes personal este necesar ca persoana care se află în afara locuinței să aibă asupra sa o declarație prin care să ateste, pe proprie răspundere, motivul deplasării.

Rațiunea declarației pe proprie răspundere este aceea de a atenționa declarantul asupra importanței conținutului acesteia, asupra caracterului real pe care această declarație trebuie să îl aibă, mai ales având în vedere scopul pentru care a fost instituită obligația întocmirii ei.

Unul dintre elementele cuprinse în modelul de declarație disponibil public este acela potrivit căruia persoana care o întocmește cunoaște prevederile art. 326 Cod penal (falsul în declarații) și ale art. 352 Cod penal (zădărnicirea combaterii bolilor). Întrucât cea din urmă infracțiune a fost intens dezbătută în ultima perioadă, atragem atenția acum asupra infracțiunii de fals în declarații care poate fi săvârșită foarte ușor în contextul actual, mai ales având în vedere reticența românilor de a respecta, în ultimele zile, recomandările autorităților în vederea stopării răspândirii virusului COVID – 19.

Potrivit textului legal, falsul în declarații constă în declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă penală. În urmă cu câteva zile, prin OUG 28/2020, a fost mărită limita minimă a pedepsei pentru varianta de bază (care anterior era de 3 luni) și a fost introdusă o nouă formă de incriminare a infracțiunii care constă în declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea, săvârșită pentru a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă și este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă penală.

Dacă forma mai gravă a fost gândită pentru a responsabiliza (și, eventual, a sancționa mai aspru) persoanele care intră pe teritoriul României și dau declarații în fața organelor statului cu privire la zonele din care provin sau pe care le-au tranzitat și/sau persoanele care nu declară sau declară nereal eventuale simptome de coronavirus pe care le au, infracțiunea având în acest caz un scop expres prevăzut – ascunderea existenței unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă – varianta de bază vizează absolut toți cetățenii români responsabili penal (cu excepțiile prevăzute de Ordonanța militară) care se deplasează în afara locuinței între orele 22.00 – 06.00 (cel puțin momentan).

Astfel, infracțiunea poate fi lesne comisă de orice persoană care înțelege să altereze adevărul cuprins în declarația pe care o întocmește pe proprie răspundere, o are asupra sa pe durata deplasării și o prezintă organului competent să o solicite.

Spre exemplu, în situația în care o persoană părăsește locuința în alt scop decât cele enumerate explicit de lege, dar întocmește o declarație în care inserează unul din acele cazuri și o prezintă organului competent în vederea justificării deplasării sale, comite infracțiunea de fals în declarații.

Sau, o altă modalitate de comitere a infracțiunii este cea prin care se include în cuprinsul declarației doar unul dintre motivele prevăzute de lege, însă deplasarea se extinde și la alte scopuri prevăzute sau nu de lege în sensul alterării parțiale a adevărului.

Declararea necorespunzătoare a adevărului cu privire la oricare dintre elementele pe care le cuprinde declarația – locul în care declarantul locuiește, orele sau locațiile

între care se deplasează – poate conduce la reținerea infracțiunii de fals în declarații, astfel încât comiterea acesteia poate îmbrăca diverse modalități.

Sancționarea unei astfel de fapte penale este justificată, pe de altă parte, de valoarea protejata prin incriminarea acesteia – încrederea publică – care reprezintă nucleul relațiilor sociale și garanția ca totul se va desfășura în condiții de predictibilitate.

Interesantă este situația sancțiunii în cazul în care persoana care se deplasează în afara locuinței nu prezintă o declarație pe proprie răspundere. În Ordonanța militară 2/2020 se prevede ca nerespectarea măsurilor de primă urgență prevăzute la art. 1-7 atrage răspunderea disciplinară, civilă, contravențională sau penală, în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență care, prin coroborarea art. 27, 28 și 9, stabilește că încălcarea de către persoanele fizice a obligației de a respecta și aplică toate măsurile stabilite specifice stării instituite constituie contravenție și se sancționează cu amenda contravențională de la 100 lei la 5.000 lei. Așadar, dacă întocmirea în fals a declarației reprezintă infracțiune și se pedepsește cu închisoare sau amendă penală, lipsa acesteia este sancționată doar contravențional.

Spunem interesantă deoarece, având în vedere că declarația trebuie să aibă în mod obligatoriu o formă scrisă (completată în prealabil), nu putem să nu ne întrebăm în ce măsură poate fi aceasta întocmită de persoanele care nu știu sau nu pot să scrie (lucru care, în Romania anilor noștri, nu este, din păcate, neobișnuit uneori).

Așadar, deși declarația pe proprie răspundere este aparent un instrument simplu, va trebui acordată o atenție sporită întocmirii acesteia, întrucât, coroborând multitudinea modalităților concrete de comitere a infracțiunii de fals în declarații cu numărul foarte mare de persoane care au obligația întocmirii declarației pe proprie răspundere, se poate ajunge în mod facil la o “epidemie” de dosare penale întocmite la nivel național. Și nu credem că mai este nevoie de încă una. Rezolvarea celei de Covid 19 ar trebui să ne preocupe suficient, cel puțin pentru moment.

Opțiuni aflate la îndemâna angajatorilor în contextul COVID-19

În situația nou creată pe piața muncii de pandemia de COVID-19, companiile caută soluții pentru a se adapta la reducerea activității și pentru a proteja angajații, având în vedere că, până nu demult, lipsa personalului reprezenta o provocare importantă pentru angajatori. Legislația în vigoare permite companiilor să adopte o serie de măsuri în acest sens, în funcție de gradul și modul în care le este afectată activitatea, de la înțelegeri amiabile între angajatori și angajați, la șomaj tehnic sau măsuri care privesc forța majoră. Fiecare opțiune prezintă, însă, atât o serie de restricții, cât și o serie de avantaje și dezavantaje.

Tot mai mulți angajatori se confruntă, în această perioadă, cu reducerea drastică a activității, care le afectează stabilitatea financiară și, implicit, posibilitatea de a plăti salariile angajaților. O primă soluție pentru diminuarea costurilor, valabilă în cazurile mai puțin grave, ar putea fi negocierea directă cu salariații pentru reducerea programului de lucru și, implicit, a salariilor. O altă soluție ar putea fi aceea în care angajatorul solicită angajaților să intre în concediu de odihnă pe perioada reducerii activității. Astfel de măsuri pot fi aplicate, însă, doar în anumite condiții. Șomajul tehnic - în ce condiții se poate impune Companiile pot aplica șomajul tehnic în cazul în care activitatea le este întreruptă în totalitate sau parțial în relația cu o parte a angajaților, care nu vor mai avea posibilitatea să își desfășoare activitatea pentru o anumită perioadă de timp.

Pentru a putea implementa această măsură, compania trebuie, mai întâi, să identifice motivele economice, tehnice sau structurale care justifică întreruperea temporară, parțială sau totală, a activității și să detalieze aceste motive în decizia cu privire la întreruperea temporară a activității.

Pe perioada șomajului tehnic, salariații sunt îndreptățiți să primească o indemnizație de cel puțin 75% din salariul de bază, contractele de muncă fiind, în această perioadă, suspendate.

Guvernul României a adoptat, recent, o ordonanță de urgență care prevede că statul va susține, din bugetul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, plata indemnizației aferente șomajului tehnic pentru angajații firmelor afectate de pandemie, însă în limita a 75% din salariul mediu brut pe economie, pentru două categorii de angajatori: cei afectați direct de instituirea stării de urgență și cei afectați indirect, care își reduc activitatea, cu îndeplinirea, însă, a anumitor condiții și formalități.

O altă formă de șomaj tehnic este cea care permite angajatorului să reducă programul de lucru de la cinci zile pe săptămână la patru zile, cu diminuarea în consecință a salariului, însă aceasta poate fi adoptată doar în cazul reducerii temporare a activității, din motive economice, tehnologice sau structurale, pentru perioade care depășesc 30 de zile lucrătoare.

Forța majoră - o măsură extremă, care trebuie intens analizată În situația în care este invocată forța majoră în relațiile de muncă, aceasta implică suspendarea contractelor de muncă, fără plata vreunei indemnizații către angajații afectați. Totuși, este extrem de important de precizat că, pentru a se stabili dacă o companie poate suspenda contractele de muncă ale angajaților ca urmare a reducerii/întreruperii activității din cauza COVID–19 invocând forța majoră, trebuie analizate motivele exacte ale unei astfel de decizii și trebuie verificat, în concret, dacă sunt îndeplinite condițiile forței majore.

Așadar, măsurile pe care le pot aplica angajatorii în această perioadă trebuie analizate și aplicate de la caz la caz, în funcție de situația particulară a fiecărei companii, de relația curentă cu angajații și de gravitatea situației create de pandemie.

Modificări aduse obligației de a depune declarația privind beneficiarul real în contextul COVID-19

OUG nr. 29/2020 a adus o serie de modificări cu privire la obligația de a declara beneficiarul real prevăzută de Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului.

Astfel, OUG nr. 29/2020 prevede că: În ceea ce privește persoanele juridice supuse înregistrării în Registrul Comerțului, se suspendă, pe durata stării de urgență, depunerea declarației privind beneficiarul real. Termenul de depunere a declarației, prevăzut de art.

56 alin. (4) și 62 alin. (1) din Legea nr. 129/2019, se prelungește cu 3 luni de la data încetării stării de urgență. În ceea ce privește asociațiile și fundațiile, se suspendă, pe durata stării de urgență, depunerea declarației privind beneficiarul real și completarea documentelor prevăzute la art. 6, 7, 16 si 17 din Ordonanța Guvernului nr.

26/2000. Termenul de depunere a declarației privind beneficiarul real, prevăzut de art. 34^4 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, 



termenul prevăzut de art. 63 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și termenul pentru completarea documentelor conform cerințelor prevăzute la art. 6, 7, 16 și 17 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 se prelungesc cu 3 luni de la data încetării stării de urgență.

Așadar, persoanele juridice supuse înregistrării în Registrul Comerțului, precum și asociațiile și fundațiile care nu au îndeplinit până la data intrării în vigoare a OUG nr. 29/2020 (21.03.2020) obligația de a depune declarațiile privind beneficiarul real, nu vor mai putea depune aceste declarații pe durata stării de urgență, având obligația de a depune aceste documente în termen de 3 luni de la data încetării stării de urgență.

Cat privește suspendarea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 129/2019, menționate mai sus, este important de clarificat că se suspendă doar acele prevederi care reglementează termenele de depunere a declarațiilor privind beneficiarul real al entităților înregistrate în România, nefiind suspendate toate celelalte obligații prevăzute de Legea nr. 129/2019, inclusiv obligația de înregistrare ca entitate raportoare la ONPCSB.

Cine și cum poate invoca prezumția de forță majoră instituită de OUG nr.

29/2020 privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare Pe 21 martie 2020, a intrat în vigoare OUG nr. 29/2020 (*1), care reglementează o serie de măsuri economice menite să protejeze activitatea desfășurată de întreprinderile mici și mijlocii (*2) care și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada actualei stări de urgență. Așa cum era de așteptat, în scurtul timp care a curs de la acest moment, în spațiul public au fost lansate o sumedenie de opinii din partea mai multor profesioniști ai dreptului în legătură cu majoritatea măsurilor astfel implementate.

Dar, de departe, cele mai multe discuții s-au concentrat asupra înțelesului art. X din acest act normativ, text legal prin care legiuitorul a încercat să împace situația dificilă în care se află mulți dintre agenții economici care activează în domenii afectate de măsurile dispuse sau chiar recomandate de autorități cu necesitatea respectării principiului neminem laedere, dar mai ales cu necesitatea prevenirii unor blocaje financiare majore, care ar putea să conducă la "înghețarea" economiei. În cele ce urmează, dorim să răspundem unor întrebări legitime venite din partea

potențialilor beneficiari, propunând o interpretare care să se bazeze mai puțin pe analiza strict literală, gramaticală, a textului de lege și mai mult pe regulile logicii formale aplicate prin raportare atât la alte norme juridice aplicabile, cât și la scopul declarat de legiuitor prin intermediul declarațiilor publice ale autorităților care au precedat adoptarea OUG nr. 29/2020.

1. Beneficiul amânării la plată nu exclude posibilitatea IMM-urilor de a opta pentru remediile din dreptul comun Prima facilitate acordată IMM-urilor constă în amânarea la plată pentru serviciile de utilități și a chiriei pentru imobilul cu destinație de sediu social și de sedii secundare. Art. X alin. (1) stabilește că: Pe durata stării de urgență, întreprinderile mici și mijlocii, astfel cum sunt definite de Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare, care și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate și care dețin certificatul de situație de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, beneficiază de amânarea la plată pentru serviciile de utilități electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice și de internet, precum și de amânarea la plată a chiriei pentru imobilul cu destinație de sediu social și de sedii secundare.

Pentru a beneficia de facilitatea amânării la plată, o IMM trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele două condiții: (i) și-a întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate și (ii) obține un certificat de situație de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, în acord cu procedura instituită prin Ordinul nr. 791/2020 privind acordarea certificatelor de situații de urgență operatorilor economici a căror activitate este afectată în contextul pandemiei SARS-CoV-2.

Observăm că textul are în vedere două tipuri de contracte: cele pentru serviciile de utilități și cele de locațiune a spațiilor în care IMM își desfășoară activitatea.

Credem că, în practică, cele mai multe discuții vor fi generate de situația în care spațiul închiriat nu mai poate fi folosit, în mod obiectiv, potrivit destinației stabilite la momentul semnării contractului de locațiune. Este firească decizia legiuitorului de a acorda unui locatar care nu își poate folosi spațiul în scopul pentru care l-a închiriat doar beneficiul amânării la plata unei chirii stabilite tocmai în considerarea destinației acelui spațiu? Avem în vedere, desigur, contractele de locațiune a căror derulare a fost afectată de restricțiile impuse prin ordonanțele militare emise în ultimele două săptămâni.

De exemplu, prin Ordonanța militară nr. 1 au fost suspendate activitățile de servire și consum ale produselor alimentare și a băuturilor alcoolice și nealcoolice în

spațiile destinate acestor activități, iar prin Ordonanța militară nr. 2 au fost suspendate activitățile de comercializare cu amănuntul a produselor și serviciilor în centrele comerciale cu mai multe magazine (mall-uri).

Din punctul nostru de vedere, legiuitorul a procedat corect, întrucât a stabilit cu caracter general un beneficiu pentru toți locatarii care îndeplinesc condițiile prevăzute, indiferent de domeniul în care aceștia activează. În lipsa acestui beneficiu, IMM-urile care trec prin condiții dificile din punct de vedere economic, dar care au posibilitatea legală de a-și folosi spațiul închiriat potrivit destinației (de exemplu, un magazin care nu se află situat într-un centru comercial cu mai multe spații comerciale, dar al cărui număr de clienți a scăzut semnificativ), ar fi trebuit să achite întreaga chirie la termenul cuvenit și, eventual, să plătească și daune interese moratorii (datorate pentru executarea obligației cu întârziere).

Oricât de interesant a încercat să argumenteze un fost coleg avocat contrariul (*3), rămânem la părerea că dispozițiile art. 1634 alin. 6 Cod civil nu permit locatarului, în condițiile dreptului comun, să se exonereze de plata chiriei prin invocarea unui caz de forță majoră. Prin urmare, soluția generală era fie exonerarea la plată prin efectul unei noi legi (soluție care ar fi ridicat o sumedenie de probleme, atât de oportunitate, cât și de constituționalitate), fie amânarea la plată pe perioada situației de urgență, ceea ce s-a întâmplat.

Dar nici situația specială a locatarului care, din motive independente de voința sa, nu poate folosi spațiul închiriat conform destinației sale, nu este lăsată fără o soluție. Această soluție se regăsește în art. 1818 C. civ., care reprezintă o aplicare particulară în materia contractelor de locațiune a regulii edictate în art. 1557 alin. C. civ. Dacă 1818 alin. (1) C. civ. transpune în materia locațiunii regula enunțată la art.

1557 alin. (1) privind imposibilitatea totală și definitivă de executare a obligației, suntem de părere că art. 1818 alin. (2) reprezintă o aplicație particulară a dispozițiilor art. 1557 alin. (2) C. civ., care reglementează cazurile de imposibilitate temporară de executare a obligației. În acord cu dispozițiile art. 1818 alin. (2) C. civ.: Dacă imposibilitatea folosirii bunului este numai parțială, locatarul poate, după împrejurări, să ceară fie rezilierea locațiunii, fie reducerea proporțională a chiriei. În considerarea acestor prevederi legale, imposibilitatea temporară de executare a obligației locatorului de asigurare pentru locatar a folosinței spațiului închiriat potrivit destinației avute în vedere de ambele părți la momentul încheierii contractului nu reprezintă altceva decât o formă de imposibilitate parțială (pe o anumită perioadă de timp) de executare a obligației. În această ipoteză, însuși locatarul (chiriașul) are un drept de opțiune între rezilierea contractului și reducerea

proporțională a chiriei, ceea ce îi conferă acestuia un instrument destul de puternic de negociere în raporturile cu locatorul.

Norma specială, aplicabilă exclusiv în materia locațiunii, este extrem de importantă întrucât, dacă am fi avut în vedere doar norma generală din art. 1557 C. civ., locatorul s-ar fi putut apăra împotriva pretențiilor locatarului invocând faptul că spațiul comercial a fost pus la dispoziție (deci nu este vorba despre o imposibilitate totală) și a și fost folosit de locatar, care și-a păstrat în magazin stocul de marfă și, eventual, pe perioada stării de urgență a venit și și-a făcut și inventarul.

2. Precizări privind sfera de aplicare a mecanismului instituit de art. X alin. (2) Cea de-a doua facilitate prevăzută de art. X se regăsește în alin. (2): În acord cu dispozițiile art. X alin. (2) din OUG nr. 29/2020: ”Prin derogare de la alte dispoziții legale, în contractele în derulare, altele decât cele prevăzute la alin. (1), încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii prevăzute la alin. (1), poate fi invocată forța majoră împotriva acestora numai după încercarea, dovedită cu înscrisuri comunicate între părți prin orice mijloc, inclusiv prin mijloace electronice, de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență”.

Pentru o mai bună înțelegere a sferei de aplicare a textului legal anterior citat, facem următoarele două precizări: 

persoanele care pot invoca forța majoră sunt IMM-urile care îndeplinesc cumulativ cele două condiții pe care le-am enunțat cu ocazia analizării primei facilități prevăzute de art. X; IMM-urile care nu îndeplinesc cele două condiții cumulativ, au posibilitatea de a invoca forța majoră numai în condițiile dreptului comun.  mecanismul prevăzut de art. X alin. (2) se aplică pentru contractele în derulare la momentul instituirii stării de urgență, cu excepția contractelor de locațiune având ca obiect imobilul cu destinație de sediu social și de sedii secundare și a contractelor pentru serviciile de utilități - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice și de internet.

Principala problemă legată de acest text legal, care sperăm să fie corectată cu ocazia aprobării în Parlament a OUG nr. 29/2020, este generată de confuzia care rezultă în urma unei interpretări pur gramaticale a art. X alin. (2): „în contractele în derulare (...) încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii (...) poate fi invocată forța majoră împotriva acestora”. Întrebarea ”la ce se raportează pronumele demonstrativ acestora” poate cunoaște două răspunsuri: la întreprinderile mici sau mijlocii ori la contractele în derulare.

Prin urmare, este necesară o interpretare teleologică, prin identificarea scopului

urmărit de legiuitor, dar și o interpretare sistematică prin coroborarea cu celelalte norme din art. X. Din perspectiva scopului, dacă am considera că forța majoră se poate invoca împotriva întreprinderilor mici sau mijlocii, o astfel de interpretare ar fi în total dezacord cu scopul declarat într-o serie de intervenții anterioare edictării acestui text legal, respectiv acela de a adopta măsuri economice în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii, a căror activitate a fost afectată de restricțiile impuse de autorități pe perioada stării de urgență. Mai mult, în loc să fie ajutate, întreprinderile mici și mijlocii ar suferi o nouă lovitură ilogică, pentru că nu ar avea beneficiul invocării forței majore, în vreme ce partenerii contractuali, mari companii, ar avea acest beneficiu, ceea ce ar reprezenta, în mod evident, o situație absurdă.

La aceeași concluzie ajungem și dacă interpretăm art. X alin. (2) în mod sistematic, prin coroborare cu celelalte norme cuprinse în art. X. Astfel, pentru ca alin. (2) să se concilieze cu alin. (3), care instituie tocmai în favoarea IMM-urilor ce obțin certificatul pentru situație de urgență o prezumție de forță majoră, singura interpretare posibilă este aceea că, în înțelesul alin. (2), forța majoră poate fi invocată de IMM-uri împotriva contractelor în derulare, mai exact în scopul suspendării sau încetării propriilor lor obligații din respectivele contracte, atunci când obligațiile nu privesc, desigur, bunuri de gen.

3. Art. X alin. (2) condiționează invocarea forței majore de parcurgerea unei proceduri prealabile, în condițiile impreviziunii Art. X alin. (2) din OUG nr. 29/2020 prevede că IMM-urile pot invoca imposibilitatea fortuită de executare ca urmare a intervenirii unui caz de forță majoră doar dacă fac dovada că au încercat în prealabil renegocierea contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora. Înțelegem că intenția legiuitorului a fost aceea ca forța majoră să poată fi invocată de IMM-uri ca ultim resort, după ce în prealabil s-a încercat modificarea, adaptarea contractelor în vederea reechilibrării prestațiilor, potrivit regulilor din materia impreviziunii. În esență, art. X alin. (2) stabilește un mecanism hibrid, în care normele din materia imposibilității de executare a contractului (caz în care obligația este imposibil a mai fi executată ca urmare a intervenirii unui caz de forță majoră) se alătură normelor din materia impreviziunii (caz în care părțile sunt ținute să își execute obligațiile în continuare, chiar dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă), cu toate că cele două instituții se fundamentează pe rațiuni diferite și au finalitate diferită.

Astfel, în timp ce în cazul forței majore, debitorul urmărește să fie exonerat de

răspundere pentru imposibilitate de executare a obligației, în cazul impreviziunii, debitorul urmărește o renegociere a contractului, astfel încât pierderile să fie suportate în mod echitabil de ambele părți. Elementul comun al celor două instituții este premisa producerii unui eveniment imprevizibil, de natură să perturbe echilibrul contractual, însă scopul urmărit diferă.

Din modul în care a fost redactat acest articol legal, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a îndruma IMM-urile ca, într-o primă fază, să inițieze negocieri cu partenerii lor contractuali, în vederea adaptării rezonabile și echitabile a contractelor aflate în curs, potrivit regulilor din materia impreviziunii, în așa fel încât contractele să poată fi executate în continuare.

Din economia art. 1271 C. civ., care reprezintă sediul materiei pentru mecanismul impreviziunii, înțelegem că negocierile trebuie purtate în următorii parametrii: (i) să fie inițiate într-un termen rezonabil; (ii) părțile să acționeze cu bună-credință, adică să participe la negocieri cu intenția de a adapta contractul și (iii) părțile să urmărească o distribuire rezonabilă și echitabilă a pierderilor și beneficiilor generate de apariția evenimentului excepțional. În ceea ce privește repartizarea riscurilor, în măsura în care părțile nu au convenit prin contract modalitățile de partajare a riscurilor în caz de impreviziune, aceasta poate fi stabilită și de către instanță, în condițiile stabilite de art. 1271 C. civ.

Prin îndemnul la negocieri, cel mai probabil, legiuitorul a urmărit să evite o suspendare universală, de facto a tuturor contractelor aflate în derulare (*4), cu consecințe nu numai economice, dar și juridice, extrem de severe. De aceea, pentru ca negocierile să ajungă la un rezultat, este important ca ambele părți să fie deschise la o readaptare a contractului, în așa fel încât riscurile să fie repartizate ambelor părți. Spre exemplu, părțile pot decide prorogarea termenului de executare a obligației sau chiar scutirea unei părți de la anumite obligații.

O problemă de interes vizează efectele contractului pe parcursul negocierilor, respectiv dacă prestațiile părților se suspendă sau continuă. În literatura de specialitate, răspunsul a fost acela că măsura suspendării este justificată, deoarece continuarea prestaţiei afectate poate cauza pierderi părţii, cu consecinţa unor discuţii ulterioare de acordare a unor despăgubiri (*5). Deși raționamentul care stă la baza acestei concluzii se poate sprijini pe principiul echității, apreciem că în lipsa unei prevederi legale exprese, principiul pacta sunt servanda se opune acestei suspendări. Desigur, părțile pot stabili prin negocieri sau instanța poate stabili în condițiile art. 1271 C. civ. toate consecințele pe care apariția cazului de impreviziune le produce asupra contractului, deci inclusiv modul de executare a obligațiilor pe perioada negocierilor.

În cazul în care negocierile eșuează, iar părțile nu ajung la un acord pentru adaptarea contractelor în derulare, art. X alin. (2) prevede că IMM-urile au posibilitatea de a invoca forța majoră pentru a justifica neexecutarea obligațiilor contractuale. Ceea ce nu este clar la acest moment este dacă, în temeiul art. X alin.

(2), poate fi invocată imposibilitatea de executare a obligației ca urmare a intervenirii unui caz de forță majoră și cu privire la obligațiile de plată în bani, aceștia fiind considerați bunuri de gen. Or, așa cum am arătat mai sus, art. 1634 alin. 6 C. civ. se opune ca debitorul unei obligații care are ca obiect bunuri de gen să invoce, pur și simplu, imposibilitatea fortuită de executare pentru a se exonera de această obligație.

Din nou, dacă am aplica regulile de interpretare pur literale, s-ar putea susține faptul că invocarea forței majore împotriva contractului înseamnă dreptul debitorului afectat de măsurile dispuse de autorități de a se elibera de obligația asumată, dar care a devenit împovărătoare. O astfel de interpretare s-ar putea baza pe sintagma ”prin derogare de la alte dispoziții legale”, cu care debutează textul legal. Or, dacă acest text legal se aplică prioritar, atunci el ar deroga și de la prevederile generale ale art. 1634 alin. (6) C. civ. Din nou, apreciem că nu aceasta a fost voința legiuitorului. În primul rând, dacă debitorul obligației de plată ar avea posibilitatea de a invoca, pur și simplu, forța majoră pentru a nu-și executa obligația de plată a unei sume de bani, care ar mai fi rațiunea pentru a negocia o modificare a clauzelor referitoare la această obligație (diminuare a prețului, suspendare a plății acestuia, eșalonare etc.)? În al doilea rând, care a fost rațiunea pentru care, într-un contract de locațiune, locatarul are doar beneficiul amânării la plata chiriei pentru un spațiu pe care nu îl folosește la capacitatea avută în vedere la momentul încheierii contractului, în vreme ce în alte contracte s-ar putea elibera de orice obligație invocând, pur și simplu, forța majoră?

Față de aceste argumente, credem că sintagma ”prin derogare de la alte dispoziții legale” se raportează la procedura prealabilă invocării cazului de forță majoră, care este obligatorie în ipotezele avute în vedere de textul legal, spre deosebire de ipoteza generală avută în vedere de Codul civil, care nu prevede o astfel de procedură.

4. Prezumția de forță majoră instituită de art. X alin. 3 din OUG nr. 29/2020 În continuare, art. X alin. (3) din OUG nr. 29/2020 instituie o prezumție de forță majoră pentru IMM-urile care dețin un certificat pentru situație de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, după cum urmează: ”Se prezumă a constitui caz de forță majoră, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2)

din Codul civil, care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusul COVID-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență. Prezumția poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă. Caracterul imprevizibil se raportează la momentul nașterii raportului juridic afectat. Nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență.” În mod evident, prin instituirea acestei prezumții de forță majoră, legiuitorul a urmărit să acorde IMM-urilor un beneficiu suplimentar, scutindu-le de necesitatea de a proba, în cadrul unui litigiu comercial, faptul că au fost afectate într-o măsură suficient de mare de pandemia care a condus la o serie de restricții. Practic, așa cum vom arăta în capitolul următor, este suficient ca IMM-urile să declare că îndeplinesc criteriile prevăzute de lege, pentru ca acestea să beneficieze de prezumția de forță majoră.

Pesemne, însă, că legiuitorul s-a temut de consecințele practice ale unei astfel de proceduri simplificate, care ar fi putut să încurajeze orice IMM să refuze executarea propriilor obligații pentru simplul motiv că a obținut respectivul certificat. De aceea, a simțit nevoia să precizeze că ”Nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență.” Așa cum am mai atras atenția și cu altă ocazie (*6), într-o logică formală, această prevedere legală prezintă pericolul de a lipsi de orice eficacitate prezumția de forță majoră care s-a dorit a fi instituită prin OUG nr. 29/2020.

Astfel, dacă măsurile în sine nu sunt considerate imprevizibile, nici efectele acestor măsuri nu pot fi considerate imprevizibile. Prin urmare, nici afectarea activității nu este considerată imprevizibilă, pentru că este rezultatul unei măsuri previzibile, ceea ce conduce la imposibilitatea de aplicare a acestui text legal.

Or, la fel ca în cazul clauzelor contractuale, și textele legale trebuie să fie interpretate în sensul în care pot produce efecte juridice, iar nu în sensul în care nu pot produce niciun efect. Plecând de la acest principiu, credem că rațiunea legiuitorului a fost aceea de a introduce ideea că nu este suficient să existe o măsură luată de autorități de natură a afecta activitatea pentru ca IMM-urile să poată invoca forța majoră, fiind necesar ca efectul negativ să se și producă. Nu credem, însă, că teza finală a acestui text legal era necesară pentru a sublinia această realitate juridică ce reprezintă, pentru profesioniștii dreptului civil, un loc comun. Caracterul imprevizibil al forței majore rezidă tocmai în imposibilitatea obiectivă de a prevedea atât producerea evenimentului, cât şi efectele prejudiciabile pe care evenimentul le-a cauzat.

Numai că într-o astfel de situație, însuși Codul civil a urmărit să exonereze

debitorul de răspundere, întrucât este înlăturată orice suspiciune cu privire la faptul că debitorul nu a putut interveni pentru a le preveni și pentru a înlătura pericolul producerii lor (*7). Prin urmare, credem că ar fi important ca sintagma ”Nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență.” să fie înlăturată cu prilejul aprobării în Parlament a textului OUG nr.

29/2020.

Desigur, invocarea forței majore de către IMM-uri, în condițiile art. X alin. (2) și (3) din OUG nr. 29/2020, nu îi obligă pe partenerii lor contractuali să și accepte o astfel de conduită, aceștia având posibilitatea de a contesta în fața instanțelor judecătorești competente notificarea prin care o IMM le aduce la cunoștință că se află în imposibilitate fortuită de executare ca urmare a intervenirii unui caz de forță majoră.

La acest moment, o astfel de opțiune prezintă impedimente de ordin procedural, câtă vreme activitatea instanțelor de judecată este suspendată, însă, aceasta nu înseamnă că asemenea acțiuni nu pot fi înregistrate pe rolul instanțelor fie acum, fie după ce acestea își vor relua activitatea. Într-un astfel de litigiu, partenerii contractuali pot demonstra că întreprinderea și-a asumat riscul executării obligației și în cazul apariției unei epidemii/pandemii. De asemenea, întrucât prezumția de forță majoră poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, partenerii contractuali pot proba în fața instanțelor judecătorești că activitatea IMM nu a fost atât de afectată încât să justifice executarea obligațiilor contractuale (spre exemplu, o întreprindere care în această perioadă se reorientează către un alt domeniu de activitate profitabil).

5. Precizări privind certificatele pentru situație de urgență pe baza cărora se poate invoca prezumția de forță majoră Art. X alin. (3) din OUG nr. 29/2020 stabilește, de asemenea, că prezumția de forță majoră pe care o oferă un certificat pentru situație de urgență poate fi răsturnată cu orice mijloc de probă. Considerăm că o astfel de prevedere este binevenită întrucât, în caz contrar, prezumția de forță majoră ar fi putut fi răsturnată doar în urma contestării legalității certificatului pentru situație de urgență în fața instanțelor de contencios administrativ, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Ordinul nr. 791/2020 emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri stabilește condițiile în care se acordă certificatele de situații de urgență operatorilor economici mici și mijlocii a căror activitate este afectată în contextul pandemiei. Conform art. 2 din Ordinul nr. 791/2020, IMM-urile pot obține unul

dintre cele două tipuri de certificate pentru situație de urgență: (a) tip albastru, pe baza unei declarații pe proprie răspundere, în care menționează că se află în situația în care activitatea i-a fost întreruptă total sau parțial în baza deciziilor luate de către autorități; (b) tip galben, pe baza declaraţiei pe propria răspundere din care rezultă înregistrarea unei diminuări a încasărilor în luna martie 2020 cu un procent de minimum 25% faţă de media încasărilor din perioada ianuarie-februarie 2020.

Art. X alin. 3 din OUG nr. 29/2020 are în vedere, ca premisă pentru posibilitatea invocării prezumției de forță majoră, noțiunea de afectare a activității agentului economic ca urmare a activității autorităților. La prima vedere, legiuitorul a avut în vedere doar situația întreruperii totale sau parțiale a activității în baza deciziilor luate de autorități, ceea ce înseamnă că pentru a invoca prezumția de forță majoră este necesară prezentarea certificatului albastru.

Din această perspectivă, este important de observat că, potrivit art. 4 din Ordinul nr. 791/2020, ”un solicitant poate cere eliberarea unui singur tip de certificat de urgenţă”.

Dacă avem în vedere faptul că de măsurile protecționiste adoptate prin OUG nr.

30/2020 beneficiază atât deținătorii de certificate albastre, cât și deținătorii de certificate galbene, este evident că un agent economic mic sau mijlociu căruia i s-a întrerupt total sau parțial activitatea în baza deciziilor luate de autorități și căruia iau fost diminuate încasările cu minim 20% faţă de media încasărilor din perioada ianuarie-februarie 2020 are tot interesul de a solicita un certificat albastru.

Se poate pune întrebarea dacă nu cumva ar trebui interpretată mai larg noțiunea avută în vedere de art. X alin. 3 din OUG nr. 29/2020, câtă vreme activitatea unui agent economic este în mod clar afectată dacă acestuia îi scad brusc veniturile cu mai mult de 25%. Apreciem, de această dată, că legiuitorul a avut în vedere că simpla scădere a veniturilor în condițiile în care agentul economic are posibilitatea de a-și desfășura complet activitatea pe care o desfășura înainte nu poate justifica o prezumție de forță majoră. Desigur, un astfel de agent economic poate să invoce și să probeze existența cazului de forță majoră în condițiile dreptului comun.

6. Preeminența clauzelor contractuale asupra dispozițiilor legale În sfârșit, apreciem că prin instituirea unei astfel de prezumții de forță majoră, legiuitorul nu a urmărit să nesocotească voința părților exprimată la momentul încheierii contractelor, respectiv modul în care acestea au înțeles să definească forța majoră la acel moment. Tocmai pentru a întări această idee, legiuitorul a simțit nevoia să sublinieze în cuprinsul aceluiași art. X alin. 3: Caracterul imprevizibil se raportează la momentul nașterii raportului juridic afectat.

Această dispoziție legală face legătura între teoria imposibilității fortuite de executare/teoria impreviziunii și teoria riscurilor contractului. În literatura de specialitate, s-a apreciat că teoria riscurilor este o urmare a ideii de interdependență a obligațiilor, deoarece putem considera că imposibilitatea executării unei obligații va avea drept consecință lipsirea de cauză a celeilalte obligații (*8).

Astfel, elementul de imprevizibilitate se analizează prin raportare la riscurile contractuale, pentru a determina care dintre părți și-a asumat riscul imposibilității fortuite de executare. Cu alte cuvinte, pentru a stabili dacă debitorul și-a asumat sau nu la momentul încheierii contractului riscul determinat de o situație imprevizibilă, este necesar să se facă o analiză a riscurilor contractuale. O astfel de verificare se face de la caz la caz, în funcție de modalitatea de redactare a clauzelor inserate în fiecare contract, pentru a stabili dacă acestea acoperă sau exclud că o epidemie/pandemie poate fi o situație de impreviziune/un caz de forță majoră. În vederea stabilirii dacă riscul determinat de o situație de impreviziune se înscrie în riscurile contractului, considerăm că sunt relevante și dispozițiile legale de la art.

1271 alin. (2) C. civ., care condiționează aplicarea mecanismului impreviziunii de următoarele două cerințe: (i) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; (ii) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc.

Aplicând aceste reguli, se desprinde concluzia că debitorul va suporta numai riscurile asumate expres sau considerate în mod rezonabil ca asumate. În cazul în care concluzia este aceea că debitorul și-a asumat riscul executării obligațiilor și în cazul intervenirii unei epidemii/pandemii, debitorul nu se poate libera prin invocarea forței majore de obligațiile ce îi revin potrivit contractului. Într-un astfel de scenariu, nici dispozițiile din materia impreviziunii nu sunt incidente, pentru a justifica o revizuire a prestațiilor părților.

Note de subsol (*1) Ordonanța de urgență nr. 29/2020 privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare, publicată în M.Of. Partea I, nr. 230 din 21 martie 2020. (*2) Astfel cum sunt definite de Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. (*3) Link aici. (*4) A se vedea Conf. Univ. Dr. Radu Rizoiu, Are urgența regulile ei?, publicat în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD - Forum Juridic. Link. (*5) Lector univ. dr. Cristina Zamșa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil. Reflectarea noii concepţii asupra contractului, Revista română de drept al afacerilor" nr. 5

din data de 30 iunie 2011.(*6) (*6) Link aici. (*7) A se vedea Fl. Baias (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ediția I, Ed. C. H. Beck, București, 2011, p. 1088. (*8) L. Pop, I.-Fl. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. UJ, București, 2012, p. 173.

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

Avalanșa de schimbări legislative în contextul COVID-19

Riscuri potențiale pentru contribuabili Avalanșa de schimbări legislative pune în dificultate întreaga societate, dar cu precădere companiile care, în această perioadă, sunt obligate să își adapteze activitatea la măsurile necesare pentru a-și proteja angajații, la restricțiile impuse de autorități, la constrângerile generate de scăderea veniturilor și, nu în ultimul rând, la schimbări în ceea ce privește relațiile contractuale cu întreg ecosistemul de afaceri.

Din perspectiva contribuabilului, toate aceste schimbări pot genera dispute atât de natură fiscală, cât și de natură comercială sau administrativă. În toate domeniile

vizate de măsurile implementate, riscurile pot apărea din accesarea neconformă a facilităților oferite de state. Companiile care nu intră sub incidența reglementărilor generate de situația de urgență, dar sunt afectate indirect de acestea, pot apela, între altele, la măsuri de restructurare a datoriilor, de eșalonare sau amânare a plății taxelor. În plan administrativ, cele mai frecvente situații ce pot pune în dificultate contribuabilii în perioada care urmează sunt potențialele controale ale autorităților (Departamentul de Sănătate Publică, Poliție, inspectoratele teritoriale de muncă sau alte autorități cu competențe suplimentare atribuite în contextul COVID-19) demarate în scopul verificării gradului de conformare la reglementările nou adoptate. Totodată, pot apărea dispute generate de pagube înregistrate de companii sau persoane fizice prin prisma măsurilor adoptate de state în cazul în care acestea încalcă garanțiile constituționale și/sau prevederile legale interne sau internaționale, în versiunilor lor adoptate în contextul situației de urgență.

Obținerea și utilizarea certificatelor de forță majoră și a avizelor de stare de urgență pot, de asemenea, genera dispute între solicitant și organele emitente, dar și între partenerii de afaceri

În confruntarea cu pandemia de coronavirus, țările europene au luat rapid măsuri pentru a atenua impactul social și economic produs de răspândirea rapidă a virusului. Având în vedere multitudinea deciziilor adoptate în regim de urgență, spectrul larg de aplicabilitate, dar și dinamica acestora, specialiștii Deloitte Central Europe Dispute Resolution (care reunește, sub coordonarea Deloitte România, toate practicile de litigii din rețeaua regională, precum și invitați speciali din Germania, Austria și Spania) au sintetizat informația într-un material dedicat, cu scopul de a simplifica efortul companiilor din România și din regiunea Europei Centrale de informare și conformare la noile reglementări.

Deloitte COVID-19 European measures oferă o imagine de ansamblu a măsurilor adoptate recent de țările europene la nivel general, în domeniile fiscal, economic și social. Mai mult, documentul este actualizat constant, astfel încât să reprezinte o sursă de informare cu privire la impactul deciziilor adoptate la nivel european. Totodată, experții noștri incluși în prezentare rămân la dispoziție pentru clarificări suplimentare.

Riscuri potențiale pentru contribuabili Avalanșa de schimbări legislative pune în dificultate întreaga societate, dar cu precădere companiile care, în această perioadă, sunt obligate să își adapteze activitatea la măsurile necesare pentru a-și proteja angajații, la restricțiile impuse de autorități, la constrângerile generate de scăderea veniturilor și, nu în ultimul rând, la schimbări în ceea ce privește relațiile contractuale cu întreg ecosistemul de afaceri.

Din perspectiva contribuabilului, toate aceste schimbări pot genera dispute atât de natură fiscală, cât și de natură comercială sau administrativă. În toate domeniile vizate de măsurile implementate, riscurile pot apărea din accesarea neconformă a facilităților oferite de state. Companiile care nu intră sub incidența reglementărilor generate de situația de urgență, dar sunt afectate indirect de acestea, pot apela, între altele, la măsuri de restructurare a datoriilor, de eșalonare sau amânare a plății taxelor. În plan administrativ, cele mai frecvente situații ce pot pune în dificultate contribuabilii în perioada care urmează sunt potențialele controale ale autorităților (Departamentul de Sănătate Publică, Poliție, inspectoratele teritoriale de muncă sau alte autorități cu competențe suplimentare atribuite în contextul COVID-19) demarate în scopul verificării gradului de conformare la reglementările nou adoptate. Totodată, pot apărea dispute generate de pagube înregistrate de companii sau persoane fizice prin prisma măsurilor adoptate de state în cazul în care acestea încalcă garanțiile constituționale și/sau prevederile legale interne sau internaționale, în versiunilor lor adoptate în contextul situației de urgență. Obținerea și utilizarea certificatelor de forță majoră și a avizelor de stare de urgență pot, de asemenea, genera dispute între solicitant și organele emitente, dar și între partenerii de afaceri.

Asistăm așadar la o avalanșă de măsuri din partea statelor, iar, în ceea ce privește România, se recomandă atenție sporită asupra noilor măsuri cu impact în domeniul bancar, adoptate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului privind acordarea unor facilități pentru creditele acordate de instituții de credit și instituții financiare nebancare anumitor categorii de debitori, aprobată luni, 30 martie 2020. Prevederile ordonanței necesită o analiză aprofundată și o implementare corectă la nivelul persoanelor cărora li se adresează.

Toți angajatorii și salariații afectați, direct sau indirect, de efectele pandemiei de SARS-CoV-2 pot să beneficieze de sprijin din partea statului

În Monitorul Oficial nr. 260 din data de 30 martie 2020 a fost publicată Ordonanța de Urgență nr. 32/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență nr. 30/2020. În ceea ce privește șomajul tehnic, prin OUG 32/2020, pe de o parte a fost simplificată procedura și s-au redus termenele de plată a indemnizației, iar pe de altă parte au fost clarificate anumite aspecte care țin de situația salariaților cu mai multe contracte individuale de muncă. Subliniem faptul că prevederile acestei Ordonanțe sunt aplicabile doar pentru perioada în care România se află în stare de urgență.

Principalele modificări: În primul rând, a fost lărgită sfera angajatorilor care pot beneficia de procedura șomajului tehnic, astfel încât toți angajatorii care sunt afectați, direct sau indirect, pot dispune suspendarea contractelor individuale de muncă, eliminându-se condițiile prevăzute de OUG 30/2020 privind scăderea încasărilor și incapacitatea financiară de plată a tuturor salariaților. În al doilea rând, procedura a fost simplificată eliminându-se obligația de a obține Certificatul de Stare de Urgență, pentru toate categoriile de angajatori. Astfel, documentele care trebuie depuse online sunt: cererea semnată de reprezentantul legal al angajatorului, declarația pe proprie răspundere și lista salariaților care vor beneficia de indemnizația de șomaj tehnic. În al treilea rând, plata indemnizației către salariați se va face direct din banii primiți de angajatori de la bugetul de stat. Astfel, în termen de cel mult 15 zile de la data depunerii documentelor angajatorii primesc banii destinați plății șomajului tehnic, iar aceștia din urmă au la dispoziție cel mult 3 zile lucrătoare pentru a vira indemnizația netă fiecărui salariat. În al patrulea rând, indemnizația va fi plătită pentru toți salariații, spre deosebire de prima reglementare care prevedea o limită privind recuperarea indemnizației plătite pentru 75% dintre salariați, în situația angajatorilor care își reduceau activitatea ca urmare a efectelor epidemiei COVID-19.

Se aduc lămuriri și cu privire la cuantumul indemnizației, în cazul salariaților cu salarii mai mari de salariul mediu brut.

Astfel, prin derogare de la Codul Muncii (care stabilește o indemnizație în cuantum de 75% din salariul de bază al salariatului), în cazul șomajul tehnic reglementat special pentru perioada stării de urgență, cuantumul indemnizației de care beneficiază salariații este limitat la 75% din câștigul salarial mediu brut pe țară.

Astfel, prin derogare de la Codul Muncii (care stabilește o indemnizație în cuantum de 75% din salariul de bază al salariatului), în cazul șomajul tehnic reglementat special pentru perioada stării de urgență, cuantumul indemnizației de care beneficiază salariații este limitat la 75% din câștigul salarial mediu brut pe țară.

Totuși, în situația în care bugetul angajatorului destinat plății cheltuielilor de personal permite, angajatorul poate suplimenta diferența dintre cuantumul acoperit de stat (75% din câștigul salarial mediu brut) și cuantumul indemnizației la care este îndreptățit salariatul potrivit Codului Muncii, respectiv 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat.

Așadar, în ceea ce privește cuantumul indemnizației, există o derogare de la Codul Muncii în sensul stabilirii unui plafon al indemnizației, derogare care poate să fie atenuată de către angajatorii care își permit să aibă grijă de salariații lor cu venituri mai mari. În ceea ce privește salariații cu mai multe contracte de muncă, Ordonanța face distincție între:





salariații cu toate contractele de muncă suspendate, în acest caz salariații vor beneficia de indemnizația aferentă contractului individual de muncă cu drepturile salariale cele mai avantajoase; salariații cu mai multe contracte individuale de muncă, din care cel puțin un contract cu normă întreagă este activ, nu vor beneficia de indemnizația de șomaj tehnic.

În concluzie, procedura a fost simplificată, iar sfera beneficiarilor acestei măsuri a fost lărgită, noua Ordonanță aducând modificări și clarificări utile.

Sponsorizările în timpul pandemiei

Mobilizarea companiilor care au anunțat sponsorizări și donații pentru a ajuta statul român în lupta cu COVID-19 este remarcabilă. Firmele pot recupera o parte din acest ajutor sub forma unei reduceri de la plata impozitului pe profit, în proporție de 20% din impozit (dar nu mai mult de 0,75% din cifra de afaceri). Este de reținut că acest credit fiscal poate fi reportat pe o perioadă de șapte ani dacă nu poate fi folosit în întregime în anul curent sau dacă societatea înregistrează pierderi. Ce se schimbă în această perioadă?

Către ce entități direcționăm sponsorizarea?

Potrivit legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, atât persoanele juridice fără scop lucrativ, inclusiv organizațiile non-profit, cât și instituțiile și autoritățile publice, inclusiv organele de specialitate ale administrației publice, pot fi beneficiari ai sponsorizărilor. În contextul pandemiei, autoritățile publice au anunțat că acceptă sponsorizări din partea companiilor fie direct, prin instituțiile publice, unitățile medicale (spitalele), dar și prin organizația non-profit Crucea Roșie, care și-a pus la bătaie toate resursele în combaterea acestui virus, prin susținerea celor din prima linie și a pacienților cu echipamentele necesare.

Unde pot merge banii din sponsorizări?

Sponsorizarea trebuie să aibă un scop bine definit. În vremea pandemiei, sponsorizările se pot acorda în anumite scopuri, și anume: științific, pentru cercetare fundamentală și aplicată (de exemplu pentru descoperirea unui vaccin sau testarea unor tratamente medicamentoase), umanitar (hrană pentru spitale), medico-sanitar (aparatură, echipamente de protecție medicală, alte consumabile pentru protejarea sănătății oamenilor), de asistență și servicii sociale (de exemplu, punerea la dispoziție de mașini pentru cumpărături destinate persoanelor vârstnice).

De asemenea, ca regulă generală, beneficiarul unei sponsorizări trebuie să fie înregistrat în Registrul entităților/unităților de cult. În caz contrar, compania care acordă sponsorizarea nu beneficiază de creditul fiscal prevăzut de reglementările în vigoare. Însă instituțiile publice nu au obligația înscrierii în acest registru, așadar firmele pot obține creditul fiscal acordat pentru sponsorizare în aceste cazuri.

De ce fel de documentație avem nevoie?

Societățile trebuie să se asigure că există un contract încheiat între părți înainte de

acordarea sponsorizărilor, contract care să conțină toate elementele prevăzute de Legea Sponsorizării (printre care amintim: obiectul, durata, valoarea și drepturile și obligațiile părților).

De asemenea, pentru sponsorizările constând în bunuri materiale, acestea trebuie să fie evaluate, prin actul juridic încheiat, la valoarea lor reală din momentul predării către beneficiar.

Dacă societatea a achiziționat bunurile care sunt acordate ca sponsorizare, aceasta nu colectează TVA dacă valoarea sponsorizării nu depășește 3‰ din cifra de afaceri calculată din perspectiva TVA, conform legii.

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că, în cazul în care sponsorizarea nu îndeplinește condițiile substanțiale și pe cele prevăzute în Legea Sponsorizări și în Codul Fiscal, pentru sumele / bunurile acordate drept sponsorizare nu se poate beneficia de credit fiscal.

Prin urmare, companiile pot contribui pe scară largă la combaterea COVID-19 prin susținerea autorităților/instituțiilor publice implicate în acest „război”, beneficiind, totodată, de posibilitatea reducerii impozitului pe profit.

Prețul istoric negativ al petrolului Constrânși de scăderea cererii de produse petroliere cauzate de criza medicală, dar și de indisponibilitatea sau tendințele speculative legate de spațiile de stocare, producătorii și traderii au preferat să vândă în pierdere deoarece oprirea producției de țiței durează și, uneori, nu se poate realiza fără asumarea riscului de scădere ulterioară de productivitate. O sondă oprită prezintă riscul ca la repornire să nu mai producă la fel.

Pentru a ajuta industria de profil care întreține un număr de important de locuri de muncă, dar și simțind o oportunitate de afaceri, președintele SUA Donald Trump a anunțat că americanii își vor completa rezervele strategice de țiței. Paradoxal, toată această situație vine pe fondul acordului între OPEC și Rusia, mediat de SUA, cu privire la reducerea cotelor de producție, acord care, deocamdată, nu produce rezultatele așteptate. Ca în orice criză, în timp ce companiile de upstream (producție) și downstream (vânzare) se confruntă cu probleme grave, cele de midstream (stocare și transport) înfloresc, fiind, alături de Amazon, de Netflix și de companiile medicale, printre preferatele investitorilor la burse.

Consecințele acestei situații pentru România diferă de la o categorie la alta. Pentru consumatori, în special pentru transportatori, acest colaps al prețurilor pare un

câștig pe termen scurt, de care nu se pot bucura, însă, din cauza reducerii masive de activitate generate de criza medicală. Pe termen lung, dacă această situație va genera falimente și abandonări de producție în industria de petrol, acest lucru nu va ajuta la perspectivele de preț, adică nici consumatorii nu vor avea de câștigat.

Pentru stat, nu este o veste bună deloc, deoarece în industria de petrol din România își desfășoară activitatea, încă, zeci de mii de oameni. În plus, bugetul de stat va fi afectat de plata redevențelor, taxelor și accizelor generate de scăderea de cotație, consum și, eventual, producție.

Pentru industrie, situația este foarte îngrijorătoare. Pe zona de producție, în România sunt în operare câmpuri de petrol mici ca productivitate, cu un număr ridicat de sonde și un cost de producție semnificativ mai mare decât media internațională. Acest tip de producție este primul lovit de o scădere de preț masivă pe termen lung. Pe partea de rafinare, nu suntem deocamdată afectați grav datorită hazardului: rafinăria Petromidia a fost închisă pentru revizie generală încă de la mijlocul lunii martie. Chiar si așa, pe fondul scăderii masive de consum, celelalte două mari rafinării (Petrobrazi și Petrotel) au început să se confrunte deja cu probleme de funcționare. Dacă Petromidia își termină revizia la timp şi pornește la 1 mai, situația se va complica și mai mult. Statul poate ajuta cu adevărat industria locală de rafinare și consumatorii în același timp, reducând cotele obligatorii de biocarburanți care provin din import. Adică, în loc să importăm biocarburanți, am putea înlocui, provizoriu, molecula de biocarburant cu cea de benzină. În felul acesta am reduce riscul opririi activității la rafinării și intrării oamenilor în șomaj tehnic, în prezent acestea operând aproape de limita minimă de funcționare (aproximativ două treimi din capacitate). Și consumatorii ar ieși în câștig, pentru că nu vor mai plăti biocarburanții din import, care nu aduc beneficii certe nici din perspectiva protejării mediului și sunt mai scumpi decât combustibilii clasici produși în rafinăriile din România. Măsura reducerii cotei de biocarburant doar în cazul unei probleme cu aprovizionarea din import, adoptată deja de autorități, nu ajută decât accidental sectorul local de rafinare.

Ca în orice situație dificilă, există și oportunități. Oil Terminal, compania care administrează capacități importante de stocare la Constanța, ar putea deveni una dintre companiile energetice din România ce ar putea profita cel mai mult de pe urma crizei actuale. O creștere a tarifelor de stocare pentru țiței și produse petroliere, transparentizarea capacitaților disponibile și punerea rapidă în funcțiune a cât mai multor capacități ar putea crește semnificativ veniturile și profitabilitatea Oil Terminal, o companie cu acționariat diversificat, listată pe Bursa de Valori București. O oportunitate teoretică ar putea fi și pentru stat. Există capacitate de stocare și la agenția națională care administrează rezervele de stat. Îmi este însă

greu să cred că administrația noastră ar putea lua în calcul să facă ce a făcut Donald Trump în SUA, adică să cumpere țiței ieftin, să îl depoziteze și apoi, eventual, să îl vândă în perioade mai favorabile. De ani buni, astfel de strategii nu sunt implementate în țara noastră din lipsă de viziune antreprenorială în administrație.

Infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor

Prin O.U.G. 28/2020 a fost modificat conținutul art. 352 Cod penal, fiind adăugate 7 noi alineate care vin să răspundă mai bine nevoii de represiune a faptelor de nesocotire a regulilor de carantină instituționalizată sau spitalizare și încălcării acestor reguli cu consecința infectării altor persoane, ori mai grav, vătămarea corporală sau decesul acestora în urma infectării. În acest sens, observăm o creștere a limitelor de pedeapsă, în special în cazul variantelor agravate ale acestei infracțiuni praeterintenționate, respectiv în situația producerii rezultatului mai grav - infectarea altor persoane, vătămarea/decesul acestora ca urmare a infectării.

Remarcăm că această adaptare a textului art. 352 Cod penal a venit într-un moment în care statul și-a asumat aproape integral răspunderea limitării răspândirii virusului SARS- CoV2, restrângând temporar o parte din drepturile și libertățile individuale.

Mai nou însă, este anunțată ,,o relaxare” a restricțiilor de circulație impuse, ocazie cu care răspunderea se va deplasa de la stat către fiecare individ. În contextul acestei perioade, auzim tot mai des informații în presă privitoare la cercetarea penală a celor care ar fi infectat alte persoane, chiar independent de faptul că se aflau sau nu în carantină instituționalizată sau într-o unitate spitalicească. În condițiile în care există deja un număr semnificativ de dosare

penale în care sunt cercetate persoane pentru infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor, toate aceste achete fiind demarate în perioada restricțiilor impuse pe durata stării de urgență, apreciem că textul de lege analizat necesită îmbunătățiri, mai ales odată cu ridicarea restricțiilor de circulație.

Având în vedere că adaptarea art. 352 Cod penal a apărut în contextul răspândirii SARS- CoV2, legiuitorul căutând atât să acopere un vid legislativ, cât și să înăsprească sancțiunile în acest context excepțional, prezenta opinie va avea în vedere textul incriminator strict din perspectiva răspândirii SARS-CoV2, nu și a altor boli infectocontagioase, în acord cu rațiunea modificării legislative.

Concret, textul de lege este criticabil, legiuitorul dând dovadă de o tehnică legislativă deficitară în acest caz. Pe de o parte, suprapunerea celor 7 noi alineate și lăsarea în vigoare în continuare a celor două alineate preexistente este generatoare de confuzie.

Primul alineat nou introdus sancționează încălcarea regulilor de carantină instituționalizată sau de spitalizare, în vreme ce alineatul al doilea (preexistent) condamnă nerespectarea măsurilor privind prevenirea și combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca efect infectarea altor persoane, fără a particulariza însă care anume sunt aceste ,,măsuri”. Spre pildă, în viitorul apropiat purtarea măștilor de protecție va deveni obligatorie. Nepurtarea măștii va putea constitui temei pentru a atrage incindența alin. (2) al art. 352 Cod penal, în lipsa determinării în concret a măsurilor a căror respectare este obligatorie?

Pe de altă parte, toate variantele agravante reglementate prin alineatele (2),(3),(5),(6) și (7) ale art. 352 Cod penal, care au în vedere producerea rezultatului mai grav, respectiv infectarea uneia sau a mai multor persoane, vătămarea corporală sau chiar decesul acestora ca urmare a infectării, sunt la acest moment inaplicabile, ori aplicarea lor ar genera rezultate nesigure.

Susținem această teză întrucât fenomenul este încă necunoscut pe deplin. Există o serie de întrebări privitoare la modul de transmitere a acestui virus care nu au încă un răspuns. Până când experții în domeniu nu vor veni să lămurească în detaliu toate aceste necunoscute, apreciem că incidența variantelor agravate ale art. 352 Cod penal vor fi aproape imposibil de dovedit, în raport de standardul probatoriu fixat prin dispozițiile art. 396 alin. (2) Cod procedură penală ("dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat"). De pildă, în ipoteza în care organele judiciare susțin că un pacient care a nesocotit regulile de spitalizare a infectat alte persoane, gândirea reclamă "o întrebare reflex”: cum putem determina cu certitudine că respectivele persoane nu erau infectate aprioric dintr-o altă sursă? Cum putem cunoaște cu certitudine că persoanele nu s-au infectat dintr-o altă sursă ulterior contactului

cu persoana cercetată?

Considerăm că întrebările sunt legitime câtă vreme este cunoscut la acest moment atât că există purtători asimptomatici ai bolii, cât și faptul că un eventual debut al simptomelor poate avea loc după un număr de până la 14 zile. Prin urmare, câtă vreme ne lovim de imposibilitatea faptică a testării persoanei vătămate la momentul T0 și T1, socotim că determinarea cu certitudine a "persoanei care a infectat” este iluzorie.

Logica juridică nu poate funcționa în termeni de probabilistică, când avem în vedere o eventuală soluție de condamnare, fiind imperios necesară stabilirea unei legături de cauzalitate certe între elementul material al infracțiunii și urmarea imediată. Tocmai această legătură de cauzalitate pare la acest moment imposibil de dovedit, în condițiile unui virus nou, aflat încă în faza de cercetare sub toate aspectele, inclusiv a modului de transmitere.

Deși este adevărat că norma juridică nu poate acoperi toată varietatea relațiilor sociale, totuși, este necesar ca aceasta să fie suficient de precisă încât să nu lase loc unor interpretări eronate sau chiar abuzive.

Concluzionând, apreciem că norma juridică incriminatoare nu este precisă și predictibilă la acest moment, textul de lege fiind perfectibil.

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

Sistemul bancar in pandemie

Confruntate cu un inamic atât de subtil şi periculos, statele se văd nevoite să acorde populaţiei un ajutor fără precedent în istorie, ajutor care, nu în puţine cazuri, se concretizează inclusiv prin moratoriul datoriilor populaţiei către bănci. La fel, nu de puţine ori, ajutorul venit sub această formă din partea băncilor nici nu a mai aşteptat imboldul din partea guvernelor, existând şi iniţiative proprii din partea unor instituţii financiar-bancare de a veni în ajutorul debitorilor. O atare măsură de sprijin a fost adoptată în mai multe state. În acest context dat, dacă vor să supravieţuiască şi să se întoarcă undeva în viitor chiar la o stare de prosperitate, băncile sunt obligate să gândească strategii şi să ia măsuri cel puţin la fel de rapid precum specialiştii din domeniul sănătăţii, toate acestea desigur în contextul noilor reglementări care deja şi-au produs sau care urmează să producă efecte.

Deşi amânarea plăţii ratelor, suspendarea posibilităţii de a urmări silit debitorii pentru o anumită perioadă de timp sau alte măsuri similare care au fost sau urmează a fi luate de către state (inclusiv în România) sunt adevărate „pastile amare” pentru creditorii bancari, pe care testele de stres şi planurile gândite pentru worst-case scenarios poate că nu le-au avut în vedere la o scară aşa largă, totuşi astfel de măsuri mai pot fi cumva „îndulcite” prin facilităţi oferite sistemelor bancare, astfel încât fiecare parte implicată să piardă cât mai puţin posibil în tot acest proces profund transformaţional.

Aşa se face că suntem martorii unei relaxări a regulilor stricte de dinaintea pandemiei, privind prudenţa bancară, fiind acum recomandată şi chiar permisă spre exemplu, printre altele, utilizarea rezervelor de capital sau funcţionarea cu un raport de lichiditate mai mic decât cel normal aplicabil (aspecte care erau aproape de neconceput după finalul crizei din 2008), totul numai pentru a nu lăsa la greu agenţii economici sau chiar şi consumatorii persoane fizice care, în aceste clipe, nu au la dispoziţie lichidităţi din cauza încetării bruşte a activităţii în multiple segmente ale economiei.

Deşi băncile au constituit întotdeauna unul din “motoarele” dezvoltării economice, în astfel de momente rolul acesta apare încă şi mai clar conturat. Strategia de întârziere a perceperii ratelor care le sunt datorate şi de injectare de noi lichidităţi în sistemul financiar constituie astfel una din puţinele “veste de salvare” care apar ca fiind disponibile în scopul ajutorării debitorilor cu probleme de flux de numerar (fie că sunt companii, fie persoane fizice care momentan pur şi simplu nu mai au activitate) şi în scopul asigurării faptului că firmele care măcar până la acest moment nu aveau probleme cu plata (firme solide, aşadar), nu falimentează tocmai în această perioadă caracterizată de restricţii impuse de autorităţi pentru a stopa extinderea bolii.

Or, acest lucru nu face decât să întărească ideea că cel puţin guvernele văd acum un aliat de nădejde în persoana creditorilor bancari pentru salvgardarea şi repararea economiei, însă această viziune va trebui să fie extinsă încet-încet în perioada următoare la nivelul întregii societăţi.

Totodată, chiar dacă este vorba despre un aliat pe care îl vor dirija prin noi reglementări într-un mod diferit faţă de ceea ce se întâmpla până acum, guvernele care iau asemenea măsuri (de păsuire a actualilor debitori şi de facilitare a accesului viitorilor debitori la sistemul bancar) vor trebui să aibă grijă inclusiv ca povara pe care o transferă acum conştient asupra acestor actori ai scenei economice să nu ducă la colapsarea lor, iar dintr-o criză ce are la bază în fapt domeniul sănătăţii să ne întoarcem la o criza financiară mai gravă decât cea prin care a mai trecut economia mondială începând cu anul 2008.

Din fericire însă, sistemele bancare sunt acum mult mai bine pregătite, tocmai ca urmare a experienţei din 2008, şi tocmai această bună pregătire permite acum încrederea societăţii în ajutorul venit din partea sistemului bancar.

Aceeaşi idee, de sprijin major oferit de sistemele bancare, a emanat şi de la nivelul organului executiv al Uniunii Europene, prin vocea Vicepreşedintelui Executiv al CE, care a arătat că (*) „noul cadru temporar va recunoaște rolul important al sectorului bancar în abordarea efectelor economice ale focarului COVID-19, și anume către canalizarea ajutoarelor către clienții finali, în special întreprinderile mici și mijlocii. Cadrul temporar prevede clar că un astfel de ajutor este un ajutor direct pentru clienții băncilor, nu pentru băncile în sine.”

Tot din partea Comisiei Europene a venit în data de 28 aprilie şi acţiunea concretă în acest sens, respectiv un pachet de măsuri menite a sprijini o astfel de strategie la nivel bancar în întreaga Uniune (**). Prin intermediul acestuia, băncile sunt îndemnate să abordeze cu încredere flexibilitatea cadrului legal prudenţial şi contabil, în scopul de a veni în sprijinul firmelor şi persoanelor fizice care au nevoie la acest moment de creditare.

Măsurile astfel adoptate la nivelul Comisiei Europene vin să clarifice modalitatea în care regulile bancare pot fi aplicate în această perioadă într-o manieră mai suplă (însă totodată coordonată la nivelul Uniunii Europene), dar în acelaşi timp să se păstreze şi abordarea prudentă “moştenită” în urma crizei financiare din 2008, astfel încât să nu se rişte totuşi pierderea stabilităţii financiare la care s-a ajuns în ultima decadă.

Astfel de „zone de flexibilitate” a reglementărilor bancare, indicate de Comisie, se regăsesc în mai multe seturi de reguli, precum ar fi, spre exemplu: regulile referitoare la stabilirea gradului de risc de nerambursare pe care îl prezintă un client într-o situaţie de criză economică produsă de pandemie (şi implicit nivelul de provizioane pentru astfel de riscuri); regulile prudenţiale referitoare la clasificarea creditelor neperformante, cu aplecare mai atentă asupra cazurilor în care statele membre sau băncile însele au adoptat măsuri precum moratoriu la plata datoriilor sau scheme de garantare; regulile privitoare la întârzierile în rambursarea împrumuturilor (respectiv efectul unor astfel de întârzieri asupra regimului contabil – în sensul că adoptarea unor astfel de măsuri de ajutorare a debitorilor nu se vor repercuta de o manieră mai dură asupra înscrierii respectivelor întârzieri în contabilitatea băncilor) etc.

Ca atare, se poate observa că nu numai statele şi băncile au înţeles importanţa unor astfel de demersuri, ci ele au devenit deja un imperativ la nivel supra-statal.

Pentru a atinge dezideratul urmărit de toată lumea (menţinerea pe cât de mult posibil sau readucerea economiei pe linia de plutire), băncile au de urmat două căi:

o primă cale priveşte mai degrabă strategia financiară şi prudenţa pe care trebuie să o manifeste în continuare faţă de activitatea de banking în sine, în timp ce o a doua cale priveşte modalitatea de acţionare pe care acestea o pot aborda pentru a minimiza pericolul reprezentat de SARS-CoV2 atât la momentul actual, cât şi pe viitor.

Astfel, în ceea ce priveşte nivelul de prudenţă pe care băncile trebuie să îl respecte în considerarea rolului pe care îl au la acest moment, relaxarea regulilor de către stat creează aşteptarea ca aceste instituţii să dea dovadă de maturitate şi responsabilitate socială.

Cu alte cuvinte, băncile trebuie să conştientizeze că relaxarea regulilor referitoare la gradul de lichiditate ş.a.m.d. nu se face în scopuri pur lucrative (mărirea volmului de business şi implicit obţinerea unor comisioane remarcabile), ci scopul urmărit inclusiv de bănci în această perioadă trebuie să fie acela de a salva companii de la faliment şi persoane fizice de la rămânerea fără locuri de muncă. Or, semnalele deja date în piaţă arată că instituţiile bancare au înţeles că în aceste momente, bancherii vor lucra cot la cot cu cei din alte categorii de servicii critice pentru societate în această perioadă, fără a fi remuneraţi cum s-ar fi întâmplat în condiţii obişnuite de business.

Apoi, o altă politică pe care băncile ar putea-o adopta atât din motive de solidaritate cu restul societăţii (deşi acesta este un motiv mai puţin stringent), dar mai ales pentru a susţine injectarea de lichidităţi atât de necesare în piaţă, ar putea fi suspendarea plăţii dividendelor ca metodă de conservare a capitalului ce ar putea fi mai departe împrumutat. Pasul a fost deja făcut de instituţii financiar-bancare precum Barclays, Lloyds, HSBC, Royal Bank of Scotland spre exemplu (***), ceea ce demonstrează seriozitatea cu care sectorul bancar tratează deja criza Covid19.

Nu în ultimul rând, măsurile luate de sectorul bancar trebuie să vizeze şi menţinerea angajaţilor pe cât posibil în funcţii (deci evitarea majorării numărului de persoane fără loc de muncă) şi, foarte important, limitarea acţiunilor riscante ca metode de majorare a veniturilor (spre exemplu, în locul dedicării unor eforturi în vederea îndeplinirii unor fuziuni sau achiziţii, aceste eforturi pot şi ar trebui să fie redirecţionate către acele activităţi prin care se aduce un sprijin în favoarea societăţilor şi persoanelor private afectate de criza Covid19).

Apoi, referitor la măsurile mai „palpabile” pentru clienţi, ce pot fi luate de sistemul bancar actualmente pentru a preveni pe cât posibil răspândirea bolii, acestea includ limitarea contactului uman pe cât posibil, atât prin regândirea activităţilor în sensul implementării conceptului de work-from-home, cât şi prin digitalizarea acestora, abordare pe care unele bănci au început-o natural, organic am putea spune, înainte de criza Covid19, dar pe care altele vor fi nevoite să o înceapă forţat, ca urmare a acestei crize.

Sub acest aspect, numerarul, hârtia, chiar şi cardul au devenit aproape nefolositoare şi chiar periculoase, motiv pentru care instituţiile bancare trebuie să facă şi mai multe eforturi în scopul înlocuirii lor cât mai mult cu plăţile online, plăţile cu telefonul, cu comunicarea cu clientul remotely, cu soluţii de creditare online etc.

Având în vedere atât măsurile de distanţare socială şi recomandările de „izolare” la domiciliu emise de autorităţi, faptul că şi înainte de criza Covid19 „screen time”-ul mediu al adulţilor era de peste 3 ore zilnic, precum şi faptul că este mai mult decât probabil că această statistică a crescut acum, soluţia ce trebuie să fie utilizată de sistemul bancar este evidentă - digitalizarea.

Modelele de business, vânzarea de produse bancare şi marketingul acestora trebuie să vizeze cât mai mult mediul online, o atare conduită arătându-le consumatorilor deschidere faţă de schimbările prin care lumea trece la acest moment (deci şi instituţii cu tradiţie de sute de ani, precum băncile), dar şi responsabilitate faţă de precauţiile impuse de criza din sănătate.

Pe de altă parte, digitalizarea cu siguranţă că ar fi reprezentat oricum pasul următor în evoluţia sistemelor bancare, atât timp cât avantajele sunt numeroase: atragerea de noi clienţi (care poate că nu erau oricum obişnuiţi cu modelul tradiţional de banking în agenţii şi care sunt obişnuiţi să lucreze în schimb cu aplicaţii în orice alt domeniu al vieţii lor), îmbunătăţirea proceselor care până acum erau efectuate manual, prin diminuarea erorilor umane (care sunt mai greu şi mai costisitor de reparat), prin reducerea costurilor prin utilizarea de resurse fizice în volum mai redus (de genul spaţiilor pentru agenţii, spaţiilor pentru arhivare de documente, consumabile de birotică şi papetărie etc.) şi prin utilizarea de resurse cloud/tehnologice, prin îmbunătăţirea proceselor de evaluare a activităţii bancare, dată fiind stocarea de date într-un volum impresionant, care ar fi totodată mult mai uşor de operat.

Aşadar, dat fiind că la momentul actual pare că bunăstarea statelor va depinde de interacţiunea pozitivă cu sistemul bancar (spre deosebire de criza din 2008, când situaţia a fost inversă, bunăstarea băncilor depinzând de state), este fundamental ca toţi agenţii care acţionează în economie (fie că vorbim despre societăţi sau simpli consumatori persoane fizice) să înţeleagă ceea ce se întâmplă, şi, cu bună-credinţă, să continue sau să iniţieze în această perioadă relaţiile contractuale cu băncile. Ca atare, este important ca toţi cei implicaţi să conştientizeze şi să accepte faptul că, poate acum mai mult ca niciodată, băncile s-au întors la rolul pentru care s-au născut, şi anume acela de a ajuta economia să crească şi oamenii să aibă parte de dezvoltare şi de succes.

Munca de acasă fără laptop de serviciu

În contextul creat de pandemia de COVD-19, dar nu numai, sunt situații în care angajatorii nu pot pune la dispoziția salariaților echipamente pentru continuarea desfășurării activității de acasă, însă le permit acestora să folosească propriile

dispozitive - computer, tabletă, telefon mobil personal - în scop profesional. Care sunt riscurile pentru angajatori, dar și pentru angajați, în privința protecției datelor cu caracter personal?

Prin intermediul unei politici privind utilizarea propriilor dispozitive (politică de tip BYOD - Bring Your Own Device), angajatorii pot explica angajaților în ce condiții aceștia își pot utiliza echipamentele personale pentru desfășurarea activității profesionale și ce măsuri trebuie să ia pentru securitatea datelor procesate astfel.

Măsurile de siguranță care se impun Practic, este vorba despre asigurarea protecției pentru două categorii de date: datele personale ale angajaților care își partajează echipamentul pentru efectuarea activității de serviciu și datele confidențiale ale companiei care sunt acum transferate între rețeaua companiei și echipamentele personale ale angajaților.

Pentru asigurarea protecției datelor (atât a celor care sunt salvate pe echipamentele angajaților, cât și a celor care aparțin companiei, dar sunt accesate la distanță prin intermediul acestor echipamente), este important să fie implementate anumite măsuri de siguranță. Acestea trebuie să se alinieze la măsurile de securitate pe care compania le aplică în cursul normal de desfășurare a activității și variază de la implementarea unei soluții antivirus, la obligativitatea parolelor complexe în vederea obținerii accesului la informație, la efectuarea actualizărilor de securitate ale sistemelor de operare, la instalarea de programe tip firewall, la criptarea echipamentelor etc. În aceste condiții este important să se stabilească un echilibru între măsurile de securitate solicitate și aplicate de către companie pe echipamentele angajaților și nevoia acestora din urmă de a păstra datele personale într-o zona privată - fără a exista un risc de expunere a acestora.

Cum stabilim echilibrul între personal și profesional?

Având în vedere că dispozitivele personale conțin, în mod evident, informații privind viața privată a angajaților, trasarea „graniței” între personal și profesional poate fi mai dificilă decât în situația utilizării echipamentelor companiei, iar implementarea măsurilor de securitate trebuie să fie proporțională cu nevoia companiei de a asigura protecția datelor. Cu cât soluțiile avute în vedere pentru asigurarea unor standarde înalte de securitate sunt mai sofisticate (precum monitorizarea activității angajaților, implementarea unor soluții de tip Data Loss Prevention sau Mobile Device Management), cu atât este mai importantă respectarea cerințelor legale aplicabile în materia protecției datelor.

Astfel, înainte de implementarea unor soluții de acest gen, compania trebuie să ia în calcul mai multe aspecte. În primul rând, este recomandată limitarea categoriilor de date cu caracter personal ale angajaților prelucrate prin intermediul acestor soluții doar la cele necesare atingerii scopurilor și intereselor legitime de asigurare a securității datelor. În al doilea rând, este necesară o analiză de evaluare a impactului pe care decizia de a permite angajatului să lucreze pe dispozitivul personal o va avea asupra protecției datelor. Nu în ultimul rând, este indicată efectuarea în mod corespunzător a testului de balanță pentru interesul legitim (având în vedere că, în urma analizei fiecărei situații specifice, cel mai probabil interesul legitim va fi temeiul legal în baza căruia pot fi prelucrate datele cu caracter personal ale angajaților stocate prin intermediul propriilor dispozitive).

Nerespectarea obligațiilor privind asigurarea securității datelor cu caracter personal sau privind respectarea drepturilor și libertăților persoanelor vizate (angajații în acest caz) poate expune compania la sancțiuni severe, de până la 4% din cifra de afaceri. Mai este de precizat faptul că o parte semnificativă din sancțiunile aplicate de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor în ultimele 12 luni (printre care și cea mai mare sancțiune aplicată până acum în România) au fost impuse ca urmare a unor breșe de securitate. În acest context, devine esențială asigurarea unui raport corect între securitatea datelor și protecția vieții private.

Avantajele muncii la distanță sunt de necontestat în noul context creat de pandemia de COVID-19, însă clarificarea tuturor aspectelor legale care țin de acest domeniu este esențială, având în vedere provocările cu care se confruntă deja întreg mediul de business.

Legăturile personale dintre părinți și copii în timpul stării de urgență sau alerta

Pentru a se limita infectarea cu coronavirusul SARS-CoV-2 în rândul populaţiei, Președintele a decretat starea de urgență începând cu data de 16 martie 2020. Din acel moment viața noastră s-a schimbat, a fost restrâns exercițiul mai multor drepturi și libertăți, unul dintre acestea fiind și dreptul la viață intimă, familială și privată (art. 2 lit. b) din Decretul nr. 195/2020).

Prin Ordonanța Militară nr. 3 din 24 martie 2020 s-a interzis circulația persoanelor în afara locuinței/gospodăriei, cu anumite excepții, expres și limitativ prevăzute de art. 1.

Noul context general a influențat și exercitarea legăturilor personale dintre părinți și copiii lor minori atunci când aceștia nu locuiesc împreună.

Grupul de Comunicare Strategică a încercat să ofere anumite clarificări cu privire la această problemă, dar a încurcat și mai mult lucrurile. Astfel, pe 1 aprilie 2020, la întrebarea în ce măsură este permisă deplasarea părintelui pentru exercitarea dreptului de vizitare a copilului aflat în întreținerea celuilalt părinte, răspunsul oferit de autorități a fost în sensul că: ”Acest motiv nu este prevăzut ca excepție în textul Ordonanței Militare nr. 3, dar pot fi exercitate drepturile stipulate prin hotărârea notarială sau judecătorească de divorț privind drepturile parentale. Mai exact, copilul minor poate fi preluat la domiciliu de părintele care nu îl are în întreținere, în perioada stabilită în hotărârea de divorț”.

Ce se întâmplă însă în cazul în care părintele respectiv are domiciliul într-o altă localitate, poate chiar una mai îndepărtată și cu resurse medicale mai limitate, în comparație cu cea de la domiciliul copilului? Ce se întâmplă dacă în timp ce copilul se află la locuința părintelui pentru exercitarea legăturilor personale, în acea localitate s-ar impune restricții suplimentare în urma cărora minorul nu ar mai putea fi readus la domiciliul său la încetarea programului de vizită?

Ce se întâmplă în cazul copiilor cu sensibilități accentuate, care trebuie protejați și feriți de riscuri inutile?

Care este situația atunci când părintele nu are o hotărâre judecătorească – cum se exercită dreptul la legături personale?

Potrivit art. 262 Cod Civil, acest drept este în primul rând un drept al copilului, iar exercițiul său poate fi limitat în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând in considerare interesul superior al copilului.

Legislaţia de dreptul familiei consacră principiul respectării interesului superior al copilului minor în toate circumstanţele.

Astfel, potrivit art. 2 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului: „(3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. (4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”.

Acest principiu este preluat de legislaţia noastră din Convenţiile internaţionale

semnate şi ratificate de România, care au devenit parte din dreptul intern, cum ar fi în principal Convenţia cu privire la apărarea drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, precum şi Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, adoptată la data de 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr. 84/1994.

Precizarea notiunii de „interes al copilului” se raportează în primul rând, la prevederea din art.487 Cod civil în conformitate cu care parintii au dreptul și îndatorirea de a creşte copilul.

Din păcate, părinții aflați într-un conflict juridic, mult prea preocupați de ”războiul” dintre ei, au interpretat cum au considerat de cuviință exercițiul acestui drept în această perioadă, uitând de cele mai multe ori de interesul superior al copilului lor.

Unii dintre părinții care nu locuiesc cu copiii lor și deci exercită aceste legături personale au considerat că nimic nu s-a schimbat în vremea pandemiei, au un drept și asta este tot ce contează! Alții au încercat să profite de pandemie și să refuze înapoierea copilului la finalul programului de vizită, considerând că autoritățile sunt destul de ocupate în această perioadă, iar conflictele domestice nu mai sunt chiar o prioritate.

La rândul lor, unii dintre părinții la care este stabilită locuința minorului și deci au obligația să sprijine legăturile celuilalt părinte cu copilul, au considerat că în această perioadă legăturile personale nu ar mai trebui deloc exercitate.

Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția au recomandat ca legăturile personale să fie exercitate în această perioadă prin mijloace de comunicare la distanță. Nu toți părinții au ținut însă seama de aceste recomandări astfel că, în unele cazuri, mai ales acolo unde conflictul juridic există deja, s-a ajuns la la sesizarea instanțelor judecătorești.

Potrivit art. 42 din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență, pe durata stării de urgenţă, activitatea de judecată continuă numai în cauzele de urgenţă deosebită, toate celelalte fiind suspendate de drept.

Lista cauzelor de urgență deosebită se stabileşte potrivit recomandărilor CSM de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru cauzele de competenţa acesteia şi, respectiv, de colegiile de conducere ale curţilor de apel pentru cauzele de competenţa lor şi pentru cauzele de competenţa instanţelor care funcţionează în circumscripţia lor teritorială.

Potrivit acestei liste, doar ordonanța președințială poate fi exercitată în această perioadă pentru stabilirea modului de exercitare a legăturilor personale.

Instanțele de judecată sesizate cu astfel de ordonanțe președințiale au recurs la soluția exercitării legăturilor personale la distanță, prin mijloace electronice, apreciind că interesul superior al minorului impune acest lucru.

Astfel, Tribunalul București a considerat într-o speță că, până la ridicarea stării de urgență, programul de legături personale trebuie să se exercite în două zile pe săptămână, timp de o oră prin mijloace de comunicare la distanţă, respectiv telefonic şi/sau video - audio. La rândul său, Judecătoria sectorului 5 a considerat că se impune suspendarea provizorie a programului de legături personale pe durata stării de urgență, urmând ca legăturile părintelui cu minorul să se exercite prin mijloace electronice care asigură comunicarea la distanță. Tribunalul București a confirmat această soluție.

Tribunalul Maramureș a fost mai restrictiv și a considerat într-o astfel de ordonanță președințială că legăturile personale pot fi exercitate doar la ridicarea stării de urgență tocmai pentru prevenirea răspândirii Covid-19.

Comunicarea la distanță este o soluție în această perioadă, inclusiv pentru exercitarea legăturilor personale, și va putea fi o soluție chiar după încetarea stării de urgență și înlocuirea ei cu starea de alertă. Mai mult sau mai puțin mulțumitoare, este cu siguranță o soluție prudentă, la care în primul rând părinții ar fi trebuit să se gândească pentru binele copiilor lor.

Din păcate, prinși în ”războiul” dintre ei, unii părinți uită de binele copiilor lor, deși cu siguranță îl doresc. Într-unul din multele procese pe care un cuplu de părinți îl avea pe rolul instanțelor, un judecător înțelept și curajos, specializat de-o viață în acest gen de litigii, le-a atras atenția părților că, de dragul copilului lor, trebuie să se oprească din acest ”război” absurd, pentru că altfel vor ajunge întocmai ca și personajele din filmul ”Războiul rozelor”. Odată lucrurile pornite pe drumul distrugerii și autodistrugerii nu mai există nici o speranță că se vor putea repara, iar doi oameni care s-au iubit extrem de mult ajung victime ale propriului lor război. În timp, nu imediat, sfatul judecătorului a avut efect pentru cele două părți din acel proces.

Cu siguranță, pandemia de coronavirus va lăsa urme asupra întregii societății. În materia dreptului familiei poate că este momentul renunțării la orgoliile absurde, la ”luptele” juridice” fără sfârșit și al găsirii unei căi de comunicare, momentul unui

nou început....înainte să ajungem ca în ”Războiul Rozelor”, vorba înțeleptului judecător.

Primii pași spre reluarea activității de justiție în contextul pandemiei

Domeniul justiţiei nu a fost ferit de efectele pandemiei, iar activitatea instanţelor a fost redusă semnificativ pe durata stării de urgenţă. Pregătirea pentru tranziţia de la starea de urgenţă la cea de alertă include și unele măsuri pentru reluarea cauzelor care au fost suspendate în ultimele două luni. Cu toate acestea, instanţele nu vor putea reveni la activitatea de dinainte de luna martie, astfel încât magistraţii,

avocaţii şi părţile implicate trebuie să se adapteze la o nouă realitate.

Situația justiției pe perioada stării de urgență - practică neunitară la nivelul ţării Activitatea instanţelor de judecată a fost semnificativ redusă începând cu 16 martie 2020, ca urmare a instituirii stării de urgenţă. Potrivit Decretelor prezidenţiale nr.

195/2020 și nr. 240/2020, judecarea altor procese civile decât cele de urgență deosebită a fost suspendată.

Lista cauzelor de urgență deosebită nu a fost însă stabilită prin decrete, această sarcină revenind structurilor de conducere din cadrul fiecărei Curţi de Apel din România, în timp ce Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a avut competența doar de a da îndrumări neobligatorii. Pentru acest motiv, pe teritoriul ţării a existat o practică neunitară cu privire la tipurile de cauze care au fost judecate pe perioada stării de urgenţă. Spre exemplu, deşi încuviinţarea executărilor silite se judecă fără prezenţa părţilor, numai opt curţi de apel (printre care şi Cluj-Napoca) au judecat necondiţionat astfel de cereri de la începutul stării de urgenţă, în timp ce alte cinci curţi de apel (spre exemplu, Iaşi) nu le-au soluționat, iar două curţi (inclusiv Bucureşti) le-au soluţionat iniţial doar condiţionat. Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) este singura instanță care a publicat o statistică privind numărul de cauze judecate în primul ciclu al stării de urgență (perioada 16 martie – 16 aprilie 2020). În total, au fost rulate 2.550 de dosare, 655 au fost soluţionate, iar 1.586 au fost suspendate sau amânate. Primele măsuri pentru reluarea activității de judecată La finalul lunii aprilie 2020 au fost anunţaţi primii paşi spre reluarea judecării cauzelor afectate de starea de urgenţă: CSM şi ÎCCJ au extins listele cauzelor care se judecă pe durata stării de urgență. Cu toate că hotărârea CSM nu are caracter obligatoriu pentru instanțe, aceasta a fost transpusă până în prezent de majoritatea curților de apel din țară, ce încep să judece cauze din materia insolvenţei, achiziţiilor publice sau dreptului muncii. De asemenea, în prezent se judecă la nivelul întregii ţări cererile de încuviinţare a executărilor silite.

Activitatea de judecată după starea de urgenţă Potrivit informațiilor publice, starea de urgenţă va fi înlocuită după data de 15 mai cu starea de alertă, care este declarată de Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență, cu acordul Primului Ministru. După încetarea valabilității decretelor privind starea de urgență, toate cauzele suspendate ar trebui reluate din oficiu și dispare baza legală pentru desfășurarea ședințelor de judecată prin videoconferință. Este previzibilă astfel o supraîncărcare a activității instanțelor, care nu este compatibilă cu măsurile de distanțare socială care se impun în

continuare. În aceste condiții, va fi nevoie de reguli clare stabilite fie prin actele de instituire a stării de alertă, fie de către structurile de conducere din cadrul instanțelor. Şi pe durata stării de alertă pot fi luate orice măsuri necesare pentru înlăturarea situației care a impus-o. Cu toate acestea, exercițiul drepturilor şi libertăților fundamentale (care include şi accesul la justiţie) poate fi restrâns numai prin lege. De aceea, măsurile care restricţionează semnificativ desfăşurarea justiţiei ar trebui aprobate de Parlament.

Ministerul Justiției a publicat la începutul lunii mai un document de politică publică prin care recomandă fiecărei instituții din sistemul judiciar întocmirea unui plan de reluare graduală a activității, care să includă măsuri cu accent pe distanţarea socială.

De asemenea, conducerea ÎCCJ a anunțat că instanţa supremă îşi va desfăşura activitatea în regim normal şi în luna iulie, când magistraţii ar fi trebuit să intre în concediu, pentru a recupera perioada în care procesele au fost suspendate ca urmare a instituirii stării de urgenţă. Potrivit unui comunicat CSM, la nivelul tuturor instanțelor vacanța judecătorească va fi anul acesta, de principiu, doar în luna august. În acest sens a fost adoptată o hotărâre a CSM care permite secției de judecători ca, în situații excepționale, să modifice durata vacanței judecătorești și tipul de cauze care se judecă pe parcursul acesteia. Se prefigurează o perioadă de tranziție în care vor putea fi avute în vedere și alte măsuri, precum stabilirea unei liste de cauze prioritare care să fie judecate până în vacanţa judecătorească din vară, respectiv amânarea pentru toamnă a cauzelor care nu sunt urgente. Toate aceste măsuri vor conduce la o nouă realitate în ceea ce priveşte modalitatea de desfăşurarea a activităţii de justiţie, iar consecinţa lor naturală va fi lungirea duratei de soluţionare a cauzelor.

Desfășurarea adunărilor generale ale asociaților/acționarilor în contextul stării de urgență sau alerta

În data de 8 mai 2020 a intrat în vigoare ordonanța de urgență nr. 62/2020 pentru reglementarea unor măsuri în domeniul societăților, în vederea desfășurării reuniunilor organelor statutare (în continuare „OUG”), aplicabilă inclusiv adunărilor generale convocate pe durata săarii de urgență, dar care sunt întrunite ulterior încetării acestei stări, precum și adunărilor generale convocate și întrunite în primele 2 luni după încetarea stării de urgență.

OUG are în vedere situația societăților de tip închis și cuprinde o serie de reguli care urmăresc flexibilizarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile, republicată, cu modificarile și completările ulterioare (în continuare „Legea Societăților”).

Deși această măsura este bine-venită (și de prea mult timp așteptată), se impune analiza atentă a prevederilor OUG, pentru a vedea în ce masură acestea reprezintă un sprijin efectiv pentru societăți, în sensul flexibilizării desfașurării reuniunilor organelor statutare prin mijloace accesibile și eficiente și care sunt problemele practice pe care le poate ridica OUG. 1. Posibilitatea desfășurării adunărilor generale cu participarea fizică a acționarilor/asociaților OUG nu interzice ținerea unei adunări generale prin prezența fizică a

asociaților/acționarilor, dar introduce o serie de reguli cu privire la desfășurarea adunărilor exclusiv prin corespondență, respectiv prin mijloace electronice de transmisie a datelor. Se încurajează astfel utilizarea acestor mijloace alternative, care pot fi utilizate chiar dacă actul constitutiv nu le prevede sau chiar le interzice.

Desigur, în cazul în care societățile vor opta pentru ținerea adunărilor cu prezența fizică a asociaților/acționarilor, se vor lua toate măsurile pentru respectarea regulilor impuse de autorități pentru prevenirea infectării cu virusul SARS-CoV-2.

OUG nu vine cu propuneri concrete privind astfel de măsuri, societățile fiind responsabile cu asigurarea respectării restricțiilor. Dintre măsurile deja implementate în practică, menționăm urmatoarele: 





punerea la dispoziția asociaților/acționarilor a unui număr de telefon/adresă de e-mail la care persoanele în cauză să își anunțe prezența fizică la adunare în acest caz, societatea va avea mai mare previzibilitate cu privire la numărul de persoane care se vor prezenta la adunare și va putea adapta măsurile organizatorice; pregătirea unui regulament pentru desfășurarea adunării, care să fie publicat în ziua adunării la locul convocării și prin care să se stabilească reguli stricte de acces și de vot în cadrul adunării; evitarea formării oricărui grup mai mare de 3 (trei) persoane, prin invitarea participanților în camere diferite, asigurarea distanței minime de 2 (doi) metri între participanți, inclusiv punerea la dispoziția participanților a echipamentului de protecție (mănuși și mască);  acordarea de către mai mulți acționari/asociați de mandate acelorși reprezentanți.

De asemenea, deși OUG nu restricționează - dreptul acționarilor/asociaților de a se prezenta la adunările generale, este discutabil în ce măsură aceștia o pot face, din perspectiva completării declarației pe proprie răspundere care să justifice deplasarea (cât timp aceasta rămâne obligatorie).

2. Noi alternative de convocare a adunărilor generale ale asociaților/acționarilor OUG reglementează convocarea prin „orice mijloace de comunicare la distanță", care să asigure transmiterea textului către asociați/acționari.

Această modalitate de convocare este însă condiționată de comunicarea în scris de către fiecare acționar/asociat a datelor care pot fi folosite pentru transmiterea convocării (adresa poștală, adresă de poștă electronică, numarul de telefax sau alte coordonate la care poate primi corespondeșta).

OUG nu detaliază procedura prin care administratorii pot colecta aceste informatii,

în schimb prevede ca pot fi folosite adresele înscrise în registrul acționarilor/asociaților. În practică, aceste informații nu sunt însă mereu actualizate, astfel că acest mijloc de convocare poate să nu asigure pe deplin respectarea drepturilor acționarilor/asociaților. Prin urmare, societatea va trebui să pună la punct o procedură concretă de convocare prin intermediul acestor mijloace alternative, ceea ce se poate dovedi dificil sau chiar imposibil în cazul societăților cu un număr mare de acționari.

3. Reglementarea adunărilor generale ținute exclusiv prin corespondență, respectiv prin mijloace electronice de comunicare la distanță a) Adunări ținute exclusiv prin corespondență Adunările generale ținute exclusiv prin corespondență presupun simpla întocmire a unui proces-verbal al adunării de către președintele consiliului de administrație ori administratorul cu puteri de reprezentare, respectiv președintele directoratului ori persoana împuternicită de acesta, împreună cu un secretar tehnic. Votul prin corespondență al asociaților/acționarilor se va transmite fie prin scrisoare recomandată, poștă sau curier ori scrisoare transmisă pe cale electronică având încorporată, atașată sau logic asociată semnatura electronică. b) Adunări ținute prin mijloace electronice de comunicare la distanță În cazul societăților care optează pentru ținerea adunărilor prin mijloace electronice de comunicare directă la distanță (i.e., teleconferinta sau videoconferinta), trebuie îndeplinite mai multe condiții, precum asigurarea accesului cât mai facil la conferință, posibilitatea identificării participanților și posibilitatea verificării ulterioare a modului în care s-a votat, cu respectarea caracterului secret al votului, acolo unde este reglementat acest tip de vot.

Deși OUG nu prevede expres, din rațiuni ce țin de o mai bună organizare și transparenta, societățile ar trebui să iși întocmească o procedură de ținere electronică a adunării și de vot electronic și să o publice pe pagina de internet a societății. O astfel de procedură ar trebui să cuprindă inclusiv modul de identificare a participanților la ședință, de exemplu prin transmiterea înainte de ședință a numărului de telefon de pe care aceștia vor accesa conferința, împreună cu documentele care atestă calitatea de asociat/acționar.

Până la acest moment, soluția identificată ca fiind cea mai simplu de implementat este cea de ținere electronică a adunării generale prin intermediul unor aplicații de mesagerie instant (de exemplu, Skype for Business), aplicație care să permită atât participarea online la adunarea generala, cât și exprimarea votului public sau secret.

Altă posibilitate este aceea de a recurge la serviciile unei platforme online care organizează conferințe, însă aceasta variantă se poate dovedi mai costisitoare.

De asemenea, un sistem de vot electronic trebuie să permita verificarea ulterioară a modului în care s-a votat, ceea ce presupune fie înregistrarea conținutului audio/video al adunării generale, fie desfășurarea adunării generale prin intermediul unei platforme online care are funcția de a înregistra și prezenta ulterior modalitatea în care s-a votat. O astfel de înregistrare ar trebui să existe inclusiv în cazul votului secret, care s-ar putea exprima într-o conferință distinctă în cadrul ședinței, pe care asociații/acționarii să o acceseze pe rănd, împreună cu un secretar tehnic ce va consemna modul în care a fost exprimat votul secret.

4. Desfășurarea adunărilor generale ale asociaților/acționarilor deja convocate la intrarea în vigoare a OUG a) Adunările generale deja convocate la intrarea în vigoare a OUG și care urmează să aibă loc Una dintre cele mai importante prevederi ale OUG este aceea că poate fi schimbat modul de desfășurare a adunărilor generale ale asociaților/actionarilor care au fost deja convocate până la data intrării în vigoare a OUG. Astfel, organul statutar competent, cu cel puțin 5 zile înainte de data fixată pentru adunare, trebuie să informeze acționarii/asociații cu privire la noul mod de desfășurare a adunării și la modalitațile de exercitare a dreptului de vot. Informarea acționarilor/asociaților va trebui facută cu respectarea exigențelor OUG privind convocarea, care așa cum am analizat la punctul 2 de mai sus, se poate dovedi destul de greu de aplicat.

De asemenea, organul statutar competent poate modifica data, ora și locul adunării generale cu cel puțin 5 zile înainte de data fixata pentru adunare, însă numai dacă există motive temeinice care țin de împrejurările excepționale ca urmare a măsurilor luate de autorități împotriva răspândirii virusului SARS-CoV-2 și cu respectarea exigențelor OUG privind convocarea. În situații excepționale, convocarea deja facută se poate revoca. b) Adunările generale care au avut loc după instituirea stării de urgență și până la intrarea în vigoare a OUG În cazul acestor adunări generale, OUG prevede că hotărârile adoptate nu pot fi anulate pentru nerespectarea modalităților de desfășurare și exercitare a dreptului de vot, dacă s-au desfășurat cu acordul tuturor acționarilor/asociaților, într-una

dintre modalitățile prevăzute de OUG. Această prevedere nu ține însă cont de situația societăților care au un număr considerabil de acționari și în cazul cărora este foarte dificil, dacă nu imposibil de obținut acordul tuturor acționarilor. Având în vedere perioada îndelungată de la data instituirii stării de urgență și până la data intrării în vigoare a OUG, este posibil ca multe societăți să fi recurs la desfășurarea adunărilor generale prin corespondență sau prin mijloace electronice, deși actul constitutiv nu le permitea o astfel de metodă, tocmai pentru a respecta pe deplin restricțiile instituite prin ordonanțele militare. În aceste cazuri, dacă adunările nu au fost desfășurate cu acordul tuturor acționarilor/asociaților, hotărârile sunt supuse riscului de anulare.

5. Alte aspecte importante prevăzute de OUG Alte măsuri prevăzute de OUG în scopul flexibilizării și simplificării reuniunilor organelor statutare: 

votul prin corespondență, precum și procura, atunci când acționarii/asociații participă prin reprezentant la adunările generale, pot fi transmise astfel încat să fie primite de societate până la data ținerii ședinței;  informațiile și documentele vizând problemele înscrise pe ordinea de zi a adunării generale se vor publica pe pagina de internet a societății sau, pentru societățile care nu dețin o pagina de internet, se vor transmite prin poștă electronică asociaților/acționarilor. În plus, acestea pot fi transmise și prin poștă ori curier, la cererea acționarilor/asociaților;  termenul de întrunire a adunării generale ordinare a acționarilor se prelungește până la data de 31 iulie 2020;  pe durata stării de urgență, participarea la reuniunile organelor colective de administrare, supraveghere și/sau ale directoratului, se poate face și prin intermediul mijloacelor de comunicare directă la distanța, indiferent de obiectul deciziei.

Cine legiferează în starea de urgență?

Prin prezentul material aducem în discuție care este autoritatea care ar trebui să legifereze în cadrul stării de urgență declarate pe teritoriul României, în special în situația în care legislația vizează restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție sau modificarea ori suspendarea cadrului legislativ existent. Întrebarea de a ști cui aparține puterea de a legifera în astfel de situații de excepție este foarte importantă la nivel principial.

I. Practica Pentru reglementarea stării de urgență s-au emis două decrete prezidențiale, nr.

195/2020 și 240/2020, în vigoare de la 16 martie, respectiv 15 aprilie 2020. Prin aceste două decrete s-au restrâns anumite drepturi fundamentale, respectiv (a) libera circulație; b) dreptul la viață intimă, familială și privată; c) inviolabilitatea domiciliului; d) dreptul la învățătură; e) libertatea întrunirilor; f) dreptul de proprietate privată; g) dreptul la grevă; h) libertatea economică și s-au adoptat o serie de așa-numite măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă. Printre acestea se numără: achiziționarea directă de bunuri de către autoritățile publice, suspendarea din funcțiile de conducere a unor funcționari publici, neînceperea cursului prescripțiilor și termenelor de decădere, suspendarea prescripțiilor și termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile și penale, întreruperea termenelor de exercitare a căilor de atac etc.

Curtea Constituțională, în decizia sa din 6 mai 2020, constată că aceste măsuri constituie în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență.

II. Teoria Starea de urgență se instituie conform art. 93 din Constituție și art. 14 din OUG 1/1999 cu privire la regimul stării de urgență, de către Președintele țării. Acesta are obligația de a solicita Parlamentului încuviințarea măsurii în termen de 5 zile de la luarea acesteia. Parlamentul, dacă nu este în sesiune, se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de urgență și funcționează pe durata acesteia.

Președintele însă nu are atribuții legislative propriu-zise, iar Parlamentul este și rămâne singura autoritate legiuitoare. În condiții stricte și sub controlul Parlamentului, Guvernul poate adopta acte normative de nivel primar prin ordonanțe simple sau de urgență.

III. Miza practică Mulți dintre oamenii de știință, activiști și politicieni ne-au anunțat că, de ceva vreme, suntem înconjurați de tot felul de amenințări cu catastrofe de proporții ucigătoare: ar exista deja o stare de urgență climatică, recifele de corali mor, suntem în mijlocul celei de-a șasea extincții în masă a vieții de pe Terra, dar și al altor amenințări existențiale, precum ascensiunea inteligenței artificiale, războiul nuclear, erupții vulcanice catastrofale, migrații la scară imensă. Asta fără a pune la socoteală tot felul de febre porcine și aviare care, în viziunea experților, necesită nici mai mult nici mai puțin decât sacrificarea en masse a sute de mii sau milioane de animale, de altfel sănătoase. Confruntați cu toate aceste riscuri, pare că accelerăm spre un regim al stării de urgență permanentă sau cel puțin repetabilă cu o frecvență banală.

Precedentul care se creează acum din punct de vedere legislativ este, prin urmare, esențial pentru direcția viitoare a societății.

IV. Limitarea drepturilor fundamentale are caracter excepțional Cele mai importante drepturi pe care le dețin cetățenii români sunt recunoscute prin Constituție. Ele nu pot limitate decât prin lege și numai în măsură proporțională cu amenințarea la care se dorește a se răspunde. Problema proporționalității este una spinoasă, întrucât nu există granițe clare. Ea necesită o analiză de la caz la caz, care de multe ori poate duce la rezultate diferite în funcție de autorul demersului. În teorie însă, ea presupune ca măsurile adoptate să fie adecvate față de scopul practic urmărit și cu necesitatea socială care trebuie rezolvată. De pildă, dacă ne propunem eliminarea accidentelor auto mortale (sau poate reducerea emisiilor de gaze dăunătoare), măsura care în mod sigur ar duce la atingerea acestui scop ar fi limitarea dreptului la liberă circulație (la liberté d’aller et venir, după cum frumos spun frații latini) prin suprimarea circulației vehiculelor.

Măsura ar fi însă lipsită de proporționalitate deoarece numărul accidentelor poate fi redus și prin alte dispoziții, precum limitarea vitezei, mașini și șosele mai sigure, anumite îmbunătățiri tehnologice etc. Pare o speculație, dar o astfel de măsură a fost adoptată în România de final al anilor 1980, când circulația autoturismelor private era oprită complet pe durata iernii. În cazul COVID-19, măsurile de limitare a drepturilor constituționale vor fi așadar valide numai dacă ele sunt proporționale cu scopul urmărit. Aici însă apare o dublă problemă. Întâi, nimeni nu știe dacă măsurile de limitare severă a circulației cetățenilor sau de închidere completă a unor ramuri economice erau într-adevăr proporționale. Există cel puțin un stat european democratic (Suedia), dar și altul, încadrabil mai degrabă în tipologia statelor autoritare (Belarus) care au adoptat măsuri legislative mult mai ușoare, fără ca aceasta să fi provocat evoluțiile catastrofale prezise de apologeții disperării sanitare. Un om de știință israelian nota, de altfel, că analiza sa matematică demonstrează că răspândirea COVID-19 atinge maximul la 40 de zile și coboară spre zero după circa 70 de zile, indiferent de măsurile luate la nivel guvernamental.

Altă regulă este că măsurile trebuie să fie adecvate față de scopul urmărit. Aici problema este că scopul urmărit de autorități a fost mai degrabă neclar. Să fi fost eliminarea completă a pandemiei și lichidarea virusului Sars-Cov-2? Sau numai o reducere temporară a amplorii pandemiei? Ori altceva?

Poate ar fi de amintit și că OUG 1/1999 nu permite instituirea stării de urgență pentru epidemii sau pandemii ori, în general, pentru primejdii de sorginte sanitară, ci pentru: a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; sau b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.

V. Drepturile fundamentale nu pot fi limitate decât prin lege Se poate pune problema dacă Parlamentul ar avea posibilitatea de a enunța numai măsurile restrictive posibile care ar putea fi luate pe parcursul stării de urgență, urmând ca luarea efectivă a acestora să fie în seama organelor executive. Teoretic, acest mecanism ar fi posibil, dar numai cu respectarea art. 53 din Constituție, ceea ce în fapt va limita drastic o astfel de opțiune.

Art. 53 din Constituție permite ca restrângerea drepturilor fundamentale să fie efectuată prin lege. Aceasta nu ar exclude neapărat posibilitatea executivului de a adopta măsuri restrictive, dar pare totuși necesar ca Parlamentul să stabilească cel puțin criteriile practice care trebuie avute în vedere de executiv.

VI. Dar este timp să se legifereze?

Există un argument pragmatic puternic care ar justifica deplasarea puterilor legislative către executiv. Starea de urgență presupune, ei bine, urgență, adică nevoia de a reacționa cu iuțeală la situații excepționale, iar procedurile parlamentare nu excelează neapărat prin rapiditate. Pe de altă parte, Constituția este clară în sensul că drepturile fundamentale nu pot fi limitate decât prin lege (care este act al Parlamentului; eventual s-ar putea admite emiterea de ordonanțe simple ale Guvernului) și că nu există nicio prevedere care să admită suspendarea sau modificarea unor dispoziții legislative existente prin acte juridice emise de puterea executivă.

Este adevărat că instituirea stării de urgență a fost încuviințată de către Parlament, dar hotărârile adoptate de acesta nu par să ratifice și măsurile detaliate adoptate prin decretul prezidențial. Dimpotrivă, Hotărârea nr. 4/2020 a Parlamentului prevede că, pe durata stării de urgență, restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți se dispune numai prin acte normative cu putere de lege.

VII. Efectele deciziei Curții Constituționale din 6 mai 2020 Curtea Constituțională a fost sesizată de Avocatul Poporului cu excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din OUG 1/1999 cu privire la regimul stării de urgență. Curtea a respins în mare parte excepția, dar a observat că decretele prezidențiale sunt emise ultra vires, respectiv cu depășirea atribuțiilor constituționale conferite Președintelui de către Constituție sau de OUG 1/1999.

Decretele Președintelui au caracter administrativ normativ, iar Curtea nu are competență de a se pronunța asupra legalității acestora, așa încât, formal, decretele prezidențiale nu sunt (încă) afectate.

Față de constatarea Curții, se deschide totuși calea unor acțiuni în contencios administrativ care să aibă ca obiect anularea decretelor prezidențiale și repararea prejudiciului suferit de persoanele afectate de măsurile de limitare a drepturilor și libertăților fundamentale. Un element esențial care va trebui lămurit de instanțele de contencios administrativ este în ce măsură ele sunt sau nu legate de considerentele deciziei Curții Constituționale cu privire la depășirea atribuțiilor constituționale și legale de către Președinte. În cazul în care decretele vor fi anulate, anularea acestora va produce efecte numai pentru viitor, dar dreptul la repararea prejudiciului rămâne de principiu neafectat.

VIII. Cum au procedat alte țări

În mod cert, criza COVID-19 a generat provocări majore cu privire la respectarea statului de drept și a drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Măsurile adoptate în acest context sunt practic nemaiîntâlnite în istoria omenirii. Aproape 4 miliarde de oameni, mai mult de jumătate din populația planetei, au fost obligați să rămână câteva săptămâni la domiciliul propriu, iar ridicarea stării de lockdown se va face numai gradual și cu severe limitări.

Nu toate țările în criză au declarat stare de urgență. Anglia a abordat problema la nivel parlamentar, prin adoptarea Coronavirus Act, o lege de 359 de pagini, care însă, interesant, nu conferă guvernului puteri cu privire la lockdown. Pe de altă parte, măsurile restrictive asupra libertății de mișcare au fost luate pe baza unui instrument legislativ, adoptat pe baza legii sănătății publice din anul 1984. Măsurile dispuse de guvernul britanic și presupusa lipsa de transparență a acestuia sunt actualmente atacate în instanță. De asemenea, nu s-a declarat în mod formal stare de urgență la nivel național în Germania ori în Canada.

IX. Concluzii În cadrul constituțional actual, măsurile de restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și modificarea legislației în vigoare, pot fi implementate numai prin acte normative de forța legii adoptate de către Parlament (cu excluderea, în privința drepturilor fundamentale, a ordonanțelor de urgență, conform art. 115 din Constituție). Organele puterii executive pot adopta acte de aplicare a legii, dar nu de modificare ori de suspendare a acesteia. Gestionarea eficientă a stării de urgență poate fi realizată însă numai prin colaborarea loială a tuturor autorităților implicate în procesul de legiferare, iar Parlamentul și Guvernul au datoria de a reacționa în mod eficient pentru adoptarea măsurilor legislative cele mai potrivite.

Ca urmare a deciziei Curții Constituționale din 6 mai 2020, există posibilitatea ca persoanele afectate de măsuri adoptate la nivelul puterii executive, prin care se restrâng drepturile fundamentale sau se modifică legislația primară în vigoare, să introducă plângeri în contencios administrativ pentru anularea actelor administrative relevante și repararea prejudiciului suferit.

Starea de alertă: de ce nu este neconstituțională OUG nr. 21/2004

I. Context 1. În viața oricărei societăți pot să apară situații excepționale, situații care se abat de la comun și care necesită luarea unor măsuri de către autoritățile statale, măsuri adaptate contextului fiecărei situații. În articolul 93 din Constituția României sunt menționate starea de asediu și starea de urgență care se instituie de către Președintele României, în conformitate cu dispozițiile constituționale și legale [1]. De asemenea, Constituția României mai prevede și alte două stări excepționale – starea de război și starea de mobilizare -, situații care au propria reglementare constituțională [2] și legală [3]. În schimb, situația de urgență și starea de alertă sunt instituții juridice reglementate numai prin norme infra-constituționale, și anume prin Ordonanța de urgență nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență [4] (în continuare, „OUG nr. 21/2004”).

2. În contextul declarațiilor Președintelui României privind „înlocuirea” stării de urgență cu starea de alertă [5] începând cu data de 15 mai 2020, în spațiul public au apărut diverse dezbateri și au fost exprimate mai multe opinii privind regimul

juridic al stării de alertă. În acest context, în data de 6 mai 2020 Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională a României în temeiul art. 146 lit.d) din Constituția României, cu o excepție de neconstituționalitate a OUG nr. 21/2004 [6]. În susținerea excepției de neconstituționalitate s-a susținut că OUG nr. 21/2004 încalcă prevederile Legii fundamentale deoarece „(...) permite dispunerea unor măsuri de restrângere a exercițiului unor drepturi fundamentale prin acte administrative (regulamente, planuri, programe sau documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții) emise de organe eminamente administrative (Comitetul Național pentru Situații de Urgență, comitetele județene pentru situații de urgență)”.

3. În dezacord cu cele susținute de Avocatul Poporului în excepția de neconstituționalitate, vom încerca să arătăm în cele ce urmează că OUG nr.

21/2004 nu permite autorităților administrative să dispună măsuri prin care se restrâng drepturi și libertăți fundamentale, acest act normativ având principalul rol de a reglementa cadrul organizatoric al Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență (în continuare „SNMSU”), reglementând totodată și faptul că măsurile dispuse de entitățile care fac parte din SNMSU trebuie să fie luate în condițiile și limitele legii.

II. Starea de alertă nu permite per se restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale II.1. Starea de alertă nu este o stare excepțională în înțelesul constituțional al noțiunii 4. Astfel cum am arătat deja, Constituția României prevede patru stări excepționale: starea de război, starea de asediu, starea de urgență și starea de mobilizare totală sau parțială a forțelor armate. Regimului juridic al acestor stări trebuie să fie realizat în mod obligatoriu prin lege organică [7], Constituția României stabilind ea însăși anumite reguli privitoare la aceste stări (de exemplu, autoritățile competente să le instituie stările).

5. Ce sunt aceste stări excepționale? Conform art. 1 din Legea nr. 355/2009, starea de război reprezintă „totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militar, în vederea exercitării dreptului inerent al statului la autoapărare individuală sau colectivă”, iar conform art. 2 din Legea 355/2009, starea de mobilizare reprezintă „totalitatea măsurilor extraordinare ce se pot institui, în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militare, planificare și pregătite pe timp de pace, precum și a acțiunilor desfășurate pentru aplicarea acestora, potrivit legii, la apariția sau iminența unei amenință grave care poate afecta suveranitate, independența și unitate statului, integritatea teritorială a țării și

democrația constituțională”. Conform art. 2 din OUG nr. 1/1999 starea de asediu reprezintă „ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacității de apărare a țării la pericole grave, actuale sau iminente, care amenință suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a statului (...)”, iar conform art. 3 din OUG nr. 1/1999 starea de urgență „reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații: a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre”.

6. Numitorul comun al definițiilor legale ale celor patru stări excepționale este acela că ele reprezintă un ansamblu de măsuri extraordinare/excepționale care pot fi luate în vederea înlăturării unor situații grave de pericol. Instituirea unei stări excepționale produce mai multe tipuri de consecințe, operând o anumită reașezare a competențelor unor autorități și instituții publice, strict în perioada în care aceste stări excepționale sunt instituite. În același timp, instituirea stărilor extraordinare poate declanșa aplicarea unor măsuri prin care se restrâng drepturi fundamentale, în limitele și cu respectarea strictă a cadrului legal care reglementează stările extraordinare.

7. Starea de alertă este definită în art. 2 lit. f) din OUG nr. 21/2004: „se declară potrivit prezentei ordonanțe de urgență și se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acțiuni și măsuri de prevenire, avertizare a populației, limitare și înlăturare a consecințelor situației de urgență”. La rândul său, situația de urgență este definită în art. 2 lit. a) din OUG nr. 21/2004, astfel: „evenimente excepționale cu caracter nonmilitar, care amenință viața sau sănătatea persoanei, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse specializate și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate”. Contrar susținerilor din excepția de neconstituționalitate, înțelesul noțiunii de stare de alertă rezultă cu suficientă claritate din definițiile cuprinse în art. 2 din OUG nr.

21/2004; astfel, starea alertă reprezintă punerea în aplicare a acelor planuri de acțiuni și măsuri necesare pentru prevenirea, limitarea și înlăturarea consecințelor unor evenimente excepționale care amenință viața sau sănătatea persoanelor.

8. În cadrul oricărei comunități umane pot să apară situații de urgență care necesită o intervenție din partea autorităților statului. Autoritățile trebuie fie pregătite din

timp pentru a face față acestor situații de urgență și, esențial pentru buna gestionare a situațiilor de urgență, trebuie să fie foarte clar modul în care instituțiile statului se organizează pentru a face față unor situații de urgență. Tocmai de aceea, prin OUG nr. 21/2004 se reglementează organizarea SNMSU, sistem compus „dintr-o rețea de organisme, organe și structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de competențe, care dispune de infrastructură și de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor” [8] prevăzute de OUG nr. 21/2004. Din analiza conținutului normativ al OUG nr. 21/2004 reiese faptul că prin acest act normativ se reglementează sistemului de management al situațiilor de urgență, astfel cum această noțiune este expres definită în art. 2 lit. g) din OUG nr. 21/2004, marea majoritate a prevederilor având caracter organizatoric. De exemplu, în capitolul II din OUG nr. 21/2004 se reglementează modul de organizare al SNMSU; în capitolul III se reglementează atribuțiile comitetelor, alte Inspectoratului General pentru Situații de Urgență (IGSU), ale serviciilor de urgență profesioniste etc; în capitolul IV se reglementează modalitatea în care se vor asigura resursele umane, materiale și financiare necesare funcționării sistemului; în fine, în capitolul V din OUG nr. 21/2004, capitol dedicat sancțiunilor, se reglementează mai multe contravenții, fără ca vreuna dintre ele să vizeze direct populație.

9. În acest context, instituirea starea de alertă nu este altceva decât o măsură organizatorică care permite punerea în aplicare de către entitățile din SNMSU, conform competențelor specifice acestora, a măsurilor necesare pentru a face față unor situații de urgență. Instituirea stării de alertă nu schimbă cu nimic cadrul legal preexistent, nu conduce la dobândirea de noi competențe speciale de către entitățile din cadrul SNMSU și în niciun caz nu le permite să dispună măsuri derogatorii de la normele legale în vigoare. Astfel cum vom arăta pe larg în subsecțiunea următoare, orice măsură luată cât timp cât a fost activată starea de alertă trebuie să aibă o bază legală clar definită, neputând fi luate măsuri și întreprinse acțiuni care nu au un temei legal.

II.2. Măsurile concrete dispuse în baza OUG nr. 21/2004 pot produce efectul restrângerii unor drepturi fundamentale numai dacă sunt măsuri de executare ale altor dispoziții legale prin care se restrânge exercițiul unor drepturi.

10. În art. 4 alin. (1) din OUG nr. 21/2004 se reglementează posibilitatea luării unor acțiuni și măsuri, „în condițiile legii”, pe durata situațiilor de urgență, pentru: avertizarea populației, acordarea de ajutoare de urgență, instituirea regimului stării de urgență etc. În art. 4 alin. (2) din OUG nr. 21/2004 se stipulează că „Pe timpul stării de alertă se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forță majoră”, iar

art. 4 alin. (3) din OUG nr. 21/2004 dispune că „Măsurile prevăzute la alin. (2) trebuie să fie proporționale cu situațiile care le-au determinat și se aplică cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege”. Așadar, fie că avem în vedere măsurile luate pe durata situațiilor de urgență, fie „pe timpul stării de alertă”, orice fel de măsură luată trebuie să se întemeieze pe o dispoziție legală și să respecte condițiile/limitele stabilite prin lege. În acest context, art. 4 alin. (4) din OUG nr. 21/2004 [9] reglementează cu titlu general principiul că acțiunile și măsurile concrete se stabilesc prin acte juridice emise în conformitate cu prevederile în vigoare.

11. În primul rând, contrar celor afirmate în excepția de neconstituționalitate, autoritățile administrative nu „sunt puse în situația de a dispune orice măsuri apreciate ca fiind de natură să înlăture situația de urgență, în lipsa unor condiții, modalități și criterii clare și obiective de aplicare, stabilire de legiuitorul primar”. Dimpotrivă, art. 4 alin. (2) și (3) din OUG nr. 21/2004 stipulează cât se poate de clar că măsurile care se pot dispune pe timpul stării de alertă trebuie să fie „necesare pentru înlăturarea stării de forță majoră”, „proporționale cu situațiile care le-au determinat” și să se aplice „cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege”. Astfel, OUG nr. 21/2004 impune autorităților ca orice măsură concretă să fie necesară, proporțională și, cel mai important, să aibă o bază legală.

12. În al doilea rând, OUG nr. 21/2004 nu reprezintă în sine baza legală pentru luarea măsurilor. Astfel, nici existența unei situații de urgență, nici declararea stării de alertă nu conferă dreptul entităților care sunt parte în SNMSU de a dispune măsuri prin care se restrânge exercițiul unor drepturi fundamentale, fără a avea o bază legală pentru a proceda în acest sens. Cu alte cuvinte, pentru a putea fi dispuse măsuri în temeiul art. 4 din OUG nr. 21/2004 trebuie să existe o lege care să reglementeze condițiile și limitele acestor măsuri; oricât de necesare și proporționale ar fi măsurile care se doresc a fi luate, în lipsa unei baze legale nu este îndeplinită condiția „cu respectarea condițiilor și limitelor stabilite de lege”.

13. Din redactarea inițială a art. 4 se poate deduce ideea că starea de alertă s-a dorit a fi o stare de urgență de mai mică „intensitate”, care să permită autorităților din SNMSU să dispună măsuri pentru restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale, astfel că textul inițial al art. 4 alin.(2) din OUG nr. 21/2004 făcea trimitere prevederile art. 53 din Constituție și menționa drepturile fundamentale de la care se puteau stabili restrângeri (i.e., libera circulație, inviolabilitatea domiciliului,

interzicerea muncii forțate, dreptul de proprietate privată ori la protecția socială a muncii); în plus, stabilea că măsurile trebuie să fie „în strânsă relație de cauzalitate cu situația produsă și cu modalitățile specifice de gestionare a acesteia”. Prin legea de aprobare a OUG nr.

21/2004 (i.e., Legea 15/2005) a fost eliminată posibilitatea ca măsuri restrictive de drepturi și libertăți fundamentale să fie dispuse direct în temeiul OUG nr. 21/2004, fiind necesară existența unui legi. Cu alte cuvinte, în reglementarea actuală, actele emise de autoritățile publice în vederea luării măsurilor și implementării acțiunilor în timpul stării de alertă pot fi numai acte de executare a unor dispoziții legale prin care restrâng drepturile și libertățile fundamentale. Cu alte cuvinte, într-o asemenea situație, legea este cea care restrânge exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale, actele autorităților din SNMSU fiind doar acte de executare. O altă interpretare ar fi incompatibilă cu dispozițiile art. 53 din Constituția României deoarece s-ar ajunge la situația în care exercițiul drepturilor fundamentale să fie restrâns prin acte având o natură juridică diferită de cea a legii, în înțelesul de act juridic al Parlamentului. Restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale este monopolul constituțional al Parlamentului României și, astfel cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „puterea legiuitoare nu ar putea să delege mai departe această competență puterii executive”[11] . Mai mult decât atât, în reglementarea actuală a OUG nr. 21/2004, este necesar ca măsurile și acțiunile dispuse în baza art. 4 să aibă o bază legală, inclusiv în situația în care nu sunt măsuri restrictive de drepturi și libertăți fundamentale.

14. Așadar, spre deosebire de OUG nr. 1/1999 care reglementează restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale în timpul stării de urgență, OUG nr. 24/2004 nu reglementează nici măsuri având caracter restrictiv de drepturi și libertăți, nici posibilitatea ca autoritățile din SNMSU să dispună ele însele astfel de măsuri (nici nu ar putea să reglementeze astfel de soluții legislative, aceste din urmă fiind neconstituționale). În realitate, starea de alertă nu reprezintă o stare de urgență de mai mică intensitate, regimul juridic al celor două instituții fiind fundamental diferit, asemănările dintre acestea fiind mai degrabă de ordin terminologic. Spre deosebire de OUG nr. 21/2004, OUG nr. 1/1999 instituie un regim juridic fundamental diferit: astfel cum rezultă din comunicatul de presă publicat de Curtea Constituțională în data de 6 mai 2020 [11] , „Restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art. 14 lit.d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 constituind norma prin care legiuitorul primar prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 4 din același act normativ care prevăd expres

posibilitatea restrângerii drepturilor fundamentale”. Or, OUG nr. 21/2004 nu conține vreo dispoziție din care să rezulte că ar exista o „abilitare” a entităților din cadrul SNMSU de a restrânge exercițiul drepturilor fundamentale; dacă ar fi conținut o asemenea „abilitare”, atunci credem că ar fi dificil să se susțină că OUG nr.

21/2004 ar fi fost constituțională.

15. Astfel cum am arătat și anterior, în lipsa unei baze legale nu pot fi dispuse măsuri direct în temeiul art. 4 din OUG nr. 21/2004. Ceea ce pot să facă entitățile din cadrul SNMSU este să dispună măsuri și să aplice acțiuni numai dacă există o altă bază legală, iar dacă aceste măsuri ar produce un efect restrictiv al exercițiului drepturilor fundamentale, atunci baza legală nu poate fi decât o lege (în înțelesul restrâns de act juridic al Parlamentului).

16. În al treilea rând, având în vedere aspectele menționate în paragrafele anterioare, prevederile OUG nr. 21/2004 sunt previzibile și în concordanță cu dispozițiile art.

53 din Constituția României. Actele emise de autoritățile publice în baza OUG nr.

21/2004 nu pot fi decât acte de executare a unor dispoziții legale, lipsa unei baza legale fiind un impediment absolut pentru luarea de unor măsuri și desfășurarea unor acțiuni.

17. Astfel, în esența sa, conținutul normativ al OUG nr. 21/2004 nu prezintă vicii de neconstituționalitate din perspectivele analizate, ci, mai degrabă, prin modalitatea în care se raportează diferitele autorități la acest act normativ se poate ajunge la interpretări eronate și care, într-adevăr, dacă ar fi aplicate, ar produce consecințe nelegale și neconstituționale. În cazul în care Curtea Constituțională ar ajunge la concluzia că există un risc suficient de mare pentru ca prevederilor legale să le fie atribuit un înțeles neconstituțional, apreciem că acel înțeles ar putea fi înlăturat printr-o decizie interpretativă, fără a se declara neconstituționale dispozițiile criticate de Avocatul Poporului și, cum atât mai puțin, OUG nr.

21/2004 în ansamblul său.

Nota autorilor: prezentul articol analizează prevederile OUG nr. 21/2004 în conformitate cu regimul juridic existent în data de 11 mai 2020, fără a lua în considerare posibilele consecințe ale adoptării de către Parlamentul României a

proiectului de lege inițiat de Guvern în data de 11 mai 2020 („Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19” [12]).

Note de subsol: (1) Regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență este stabilit prin Ordonanța de urgență nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în M.Of, Partea I nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 453/2003 publicată în M. Of, Partea I nr.

1052 din 12 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

(2) A se vedea art. 65 alin. (2) lit. c) și d), art. 73 alin. (3) lit. f), art. 89 alin. (3), art.

92 din Constituție.

(3) A se vedea Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război, publicată în M.Of, Partea I nr. 805 din 25 noiembrie 2009.

(4) Ordonanța de urgență nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență publicată în M. Of., Partea I nr. 361 din 25 aprilie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea 15/2005 publicată în M. Of., Partea I nr. 190 din 7 martie 2005.

(5) A se vedea Declarația de presă susținută de Președintele României, domnul Klaus Iohannis în data de 4 mai 2020, disponibilă la următoarea adresă: https://www.presidency.ro/ro/media/declaratii-de-presa/declaratia-depresa-sustinuta-de-presedintele-romaniei-domnul-klaus-iohannis1588592414 .

(6) A se vedea excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului, disponibilă la următoarea adresă: http://www.avpoporului.ro/exceptii2020/exceptia8_2020.pdf.

(7) A se vedea art. 73 alin. (3) lit. f) și g) din Constituția României.

(8) A se vedea art. 1 alin. (2) din OUG nr. 21/2004.

(9) Art. 4 alin. (4) din OUG nr. 21/2004: „Acțiunile și măsurile prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor în vigoare”.

(10) A se vedea E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României – comentariu pe articole, ediția a II-a, editura C.H. Beck, București, 2019, p.

461.

(11) A se vedea comunicatul de presă publicat de Curtea Constituțională, disponibil la adresa http://www.ccr.ro/download/comunicate_de_presa/Comunicat-depresa-6-mai-2020.pdf (12) Disponibil la adresa: https://sgg.gov.ro/new/wpcontent/uploads/2020/05/LG1.pdf?fbclid=IwAR0Ikf1vhBE7EJy1_xUPnncU_zKhw32LmkVn2QWYYE4xFAgH5fCC8MLycc

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

Amânarea plății ratelor de credit

Măsurile de lock-down implementate în contextul pandemiei COVID-19 au generat o serie de efecte economice adverse de asemenea intensitate și răspândire încât statele s-au văzut nevoite să intervină. O asemenea intervenție este amânarea la plată a ratelor de credit, cu scopul de protejare a debitorilor care întâmpină dificultăţi ca urmare a pandemiei și a măsurilor de distanțare socială impuse de autorități. În încercarea de a armoniza tratamentul prudențial al ratelor amânate de către instituțiile de credit din statele-membre UE, Autoritatea Bancară Europeană European Banking Authority („EBA”) a publicat în data de 2 aprilie 2020 un Ghid referitor la moratoriile legislative și non-legislative aplicate plății împrumuturilor în contextul crizei COVID-19 („Ghidul EBA”, disponibil aici: link). În ciuda scopului comun și a Ghidului EBA, după cum vom vedea în continuare, nu există un conținut comun al „moratoriul” în Europa, fiecare stat având propria viziune în abordarea problemei.

1. O singură problemă, o varietate de soluţii - Moratoriile adoptate de statele europene Numeroase state europene au adoptat o varietate de măsuri privind amânarea plăţii ratelor de credit. Aceste prevederi diferă în privința a multiple aspecte cheie, precum debitorii care beneficiază de aceste măsuri, creditorii afectați, caracterul obligatoriu sau nu al măsurilor, durata amânării obligațiilor de plată, soarta dobânzilor și comisioanelor pe această perioadă, precum și la reluarea plăților și existența vreunei garanții din partea statului în legătură cu onorarea obligațiilor de plată suspendate de către debitori.

Prezentăm mai jos pe scurt, de la cea mai laxă la cea mai exhaustivă şi pro-debitor, reglementările din o serie de state europene (membre UE, dar şi state non-UE).

Pentru o sursă cuprinzătoare referitoare la măsurile adoptate de statele lumii ca răspuns la pandemie puteți accesa: link.

Polonia În Polonia există doar o recomandare a Asociaţiei Bancherilor din Polonia, privind amânarea plăţilor ratelor de credit în cazul debitorilor afectaţi de COVID-19,

amânare de până la trei luni. În acelaşi timp, băncile au crescut limitele la plățile cu cardurile de credit contactless.

Croaţia În Croaţia se propune o reprogramare voluntară a obligaţiilor de plată aferente împrumuturilor, cu introducerea unei perioade de graţie de trei luni, aplicabilă tuturor debitorilor.

Regatul Unit Debitorii ipotecari pot cere îngheţarea plăţii ratelor de credit pentru trei luni.

Dobânzile vor continua să se adune (rezultând în costuri mai mari pe termen lung). În acelaşi timp, se pot cere facilităţi de tip overdraft, care vor fi fără dobândă pentru sume de până la 500 de lire. Momentan nu există dispoziții imperative referitoare la aceste chestiuni. Măsurile luate de Financial Conduct Authority - FCA sunt puse în aplicare de bănci, care pot specifica anumite condiţii pentru calificarea debitorilor la măsura denumită „mortgage holiday”. Măsura nu se poate dispune dacă există arierate la plata ratelor de credit; există însă și în aceste cazuri alte mijloace de ajutorare. Pentru mai multe detalii puteți accesa: link.

Italia În Italia, ca parte a unei legislaţii cu aplicabilitate mai extinsă, s-au convenit şi măsuri de amânare a plății ratelor de credit. Astfel, plata ratelor va fi suspendată pentru companii până în data de 30 septembrie, iar pentru consumatori suspendarea va opera timp de până la 18 luni.

Portugalia În Portugalia a intrat în vigoare la 27 martie 2020 un decret-lege care stabilește măsuri de protecție a clienților băncilor (pentru mai multe detalii puteți accesa: link). Se prelungeşte durata creditelor cu plata integrală la terminarea perioadei contractuale, iar plata ratelor de credit se suspendă timp de 6 luni. Măsura beneficiază consumatorilor dacă au fost afectaţi de virusul COVID-19. Măsura nu se aplică în caz de întârzieri de plată mai mari de 90 de zile, în insolvenţă sau în

anumite cazuri de executare silită, existente anterior datei de 18 martie 2020.

Austria Guvernul federal a instituit o perioadă de moratoriu a ratelor de credit permițând o amânare cu până la trei luni a plăților aferente ratelor de capital și dobânzilor la contractele de împrumut încheiate cu consumatorii și microîntreprinderile înainte de 15 martie 2020 care ajung la scadență în intervalul 1 aprilie - 30 iunie 2020. Pot beneficia debitorii afectaţi în capacitatea lor de plată de contextul generat de pandemie, legea detaliază acest criteriu de eligibilitate.

Germania În Germania s-a stabilit o suspendare a plăţii ratelor de credit pentru debitorii persoane fizice şi juridice, numai pentru creditele de consum. Plata ratelor de credit scadente între 1 aprilie şi 15 iunie va fi amânată timp de 3 luni, durata contractului prelungindu-se cu aceeaşi perioadă. De moratoriu pot beneficia în principiu doar consumatorii, dar prevederile pot fi extinse pentru a include şi alte categorii de debitori, precum IMM-urile. Pentru a beneficia de moratoriu, debitorii trebuie să dovedească faptul că sunt într-o dificultate economică drept rezultat al pandemiei COVID-19 şi că în acest context continuarea plăţii ratelor de credit este nerezonabilă.

Olanda Moratoriul aplicabil în Olanda are în vedere toate contractele de credit neipotecare, suspendând plățile pentru o perioadă de trei luni, timp în care nu se strâng dobânzi.

Contractul se va prelungi cu aceeaşi perioadă. Beneficiază de moratoriu persoanele fizice şi juridice care sunt în dificultate economică ca urmare a pandemiei COVID19.

Bulgaria Există un moratoriu privind ratele de dobândă penalizatoare aplicabil tuturor debitorilor. De asemenea, Banca Naţională a Bulgariei a aprobat regulile privind un moratoriu privat aplicabil contractelor de împrumut pentru o perioadă de până la 6 luni. Măsura se aplică în contractele unde creditor este o bancă, iar debitor este o

persoană care îndeplineşte mai multe condiţii: este într-o situaţie de dificultate de plată din cauza pandemiei, nu a înregistrat întârzieri la plată mai mari de 90 de zile şi notifică banca în sensul aplicării moratoriului până la 22 iunie 2020.

Ungaria În Ungaria a fost instituit un moratoriu de la plata ratelor, precum şi a acesoriilor acestora, în cazul contractelor de împrumut sau de leasing financiar încheiate pe o bază comercială, între instituţii de credit şi debitori persoane fizice sau persoane juridice (cu unele excepţii). Moratoriul nu acoperă primele pentru asigurarea garanțiilor la credite. Deşi dobânzile restante vor trebui achitate după încetarea suspendării, o serie de reguli ameliorează acest efect. Nu se poate capitaliza dobânda scursă pe perioada moratoriului, iar ulterior acesteia, ratele de credit nu pot depăşi ca valoare ratele agreate conform contractului iniţial, fiind necesară amânarea scadenţei.

Slovacia În Slovacia a fost adoptată o lege care instituie amânarea plății ratelor de credit şi interdicţia executării silite a debitorilor (persoane fizice sau juridice) care au încheiat contracte de împrumut cu băncile (amânarea operând pentru 9 luni) sau cu alte companii non-bancare care au în obiectul de activitate creditarea (amânarea operând pentru 6 luni). Moratoriul are caracter obligatoriu pentru bănci dacă debitorul solicită să beneficieze de acesta și îndeplinește anumite condiții.

Cehia Legislaţia nou-introdusă în Cehia a instituit un moratoriu asupra plăţilor ratelor de credit aferente contractelor de împrumut, astfel încât debitorii (persoane fizice şi juridice) pot opta să amâne plata ratelor de credit cu trei sau şase luni, timp în care vor fi obligaţi numai la plata dobânzii (în cuantum redus pentru persoane fizice) sub condiția impactului economic negativ cauzat de COVID-19 (fără a fi necesare dovezi în acest sens).

Serbia

Banca Naţională a Serbiei a adoptat o decizie de suspendare a plăţilor ratelor restante şi a dobânzilor aferente, suspendându-se de asemenea executările silite.

Măsura se aplică atât contractelor de împrumut, cât şi a celor de leasing. Durata moratoriului este echivalentă cu cea a stării de urgenţă, dar nu mai puţin de 90 de zile. Băncile și firmele de leasing au fost obligate să ofere un moratoriu clienților prin publicarea unor oferte pe site-urile lor web, considerate acceptate de clienți în absența unui refuz expres.

2. Ghidul EBA - O încercare de uniformizare a abordării Ghidul EBA stabilește viziunea acesteia asupra celor mai potrivite practici de supraveghere prudențială pe care autorităţile naţionale competente trebuie să le aplice în activitatea lor de supraveghere a instituţiilor de credit. Acestea au obligaţia de a notifica EBA până la data de 3 iunie dacă intenționează sau nu să respecte Ghidul, iar în acest caz să ofere motivele care stau la baza acestui refuz, și, de asemenea, să informeze EBA privind măsurile legislative sau non-legislative luate la nivelul statului respectiv privind amânarea plăţii ratelor de credit.

Ghidul EBA stabilește anumite cerințe, atât pentru moratoriile legislative, cât și pentru cele private, care, dacă sunt îndeplinite, elimină necesitatea reclasificării de către instituțiile de credit a împrumuturilor amânate la plată ca și credite cărora li sau aplicat măsuri de restructurare ca urmare a dificultăților financiare ale împrumutaților (apărute în condiții independente de pandemia Covid-19) sau ca aflate în stare de nerambursare, cu consecințe în ceea ce privește necesitatea calculării de către bănci de provizioane pentru acele credite. În esenţă, atâta timp cât moratoriul (bazat pe initiativa publica sau privata) are o aplicare suficient de largă, iar aplicarea acestuia este dictată de schimbările economice produse de pandemia Covid -19, fără a presupune o analiză efectivă a capacităţii de plată a debitorilor, acesta ar fi în deplină concordanţă cu scopul avut în vedere de EBA (pentru mai multe detalii despre aplicarea Ghidului EBA accesați [link]).

3. Măsurile adoptate în România - o singură problemă, o singură țară, mai multe abordări În România, aspectele referitoare la amânarea la plată a obligațiilor din contractele

de împrumut au fost inițial reglementate în 30 martie prin Ordonanța de Urgență nr. 37/2020 privind acordarea unor facilități pentru creditele acordate de instituțiile de credit și instituții financiare nebancare din România anumitor categorii de debitori (“OUG 37/2020” - pentru mai multe detalii referitoare la conținutul acesteia accesați [link]).

Același subiect a făcut obiectul unei alte inițiative de reglementare, de această dată la nivelul Parlamentului României, prin Legea pentru suspendarea rambursării creditelor („Legea Suspendării Rambursării”), care a fost declarată neconstituțională la data de 6 mai 2020 (înainte de fi promulgată și de a produce efecte).

Cum OUG 37/2020 trebuia, la rândul său aprobată de către Parlament, legiuitorul român nu s-a lăsat descurajat de sesizarea de neconstituționalitate și, în data de 23 aprilie 2020, adoptat şi trimis spre promulgare proiectul de lege pentru aprobarea cu modificări a OUG 37/2020 („Legea de Aprobare”), care conține modificări similare cu cele propuse prin Legea Suspendării Rambursării, precum și altele care accentuează chiar viziunea de protecţie a debitorilor (pentru mai multe detalii referitoare la conținutul acesteia accesați [link]). Aflată în faza promulgării, aceasta face în prezent, la rândul ei, obiectul unei sesizări de neconstituționalitate.

Prevederile OUG 37/2020, așa cum sunt modificate prin Legea de Aprobare, par a se situa în zona prevederilor celor mai avantajoase pentru debitori din spaţiul european. Prin sfera largă de debitori incluşi, durata potential lungă de suspendare la plată, condiţiile mai relaxate de aplicare şi caracterul obligatoriu pentru creditor se distanţează semnificativ de reglementările unor ţări precum Regatul Unit sau Austria, unde instituţia moratoriului este mai degrabă rezultatul unor negocieri între creditor şi debitor.

Dincolo de condițiile formale limitate prevăzute prin Legea de Aprobare, sub rezerva dezlegarii pe care Curtea Constituțională o va da obiecțiunilor de neconstituționalitate cu care a fost deja învestită, putem spune că moratoriul din România este prevăzut a fi accesibil tuturor persoanelor fizice şi juridice care întâmpină dificultăți economice în contextul pandemiei Covid-19.

Ne întrebăm în ce măsura poate fi susținută compatibilitatea cu Ghidul EBA a unor măsuri prevăzute de Legea de Aprobare pentru protejarea unor debitori care se aflau deja în dificultate semnificativă anterior pandemiei și fără legătură cu aceasta

(aflați în insolvență, reorganizare sau încălcare de contract constatată prin proceduri de executare silită).

Deși măsurile adoptate în România par a se situa în zona prevederilor celor mai avantajoase pentru debitori din spaţiul european, intenția suferă în executare în moduri fundamentale. Pe lângă tehnica de reglementare deficitară care generează dificultăți în înțelegere și aplicare, situația că masurile sunt în curs de modificare substanțiala sub impactul unei viziuni diferite a Parlamentului față de cea a Guvernului și că pentru rezolvarea tensiunii este necesară o nouă decizie din partea Curţii Constituționale, aduce incertitudini și dificultăți și reveniri care erodează beneficiile intenționate și creează riscuri și dificultăți nedorite în relațiile debitor creditor cu efecte viitoare dificil de anticipat.

Atunci când evaluează și discută stadiul relaţiilor din contractele încheiate înainte de declanşarea pandemiei Covid - 19, este foarte important atât pentru debitori, cât şi pentru creditori să ia în considerare toate principiile și normele legale în vigoare, nu doar opţiunile tranzitorii şi excepţionale ale moratoriului public, precum şi principiul de rezonabilitate conform căruia rămânem pe termen lung interconectaţi şi definiţi și prin soluţiile pe care le găsim şi le urmăm în stare de criză.

Declarația unică - aspecte legate de amânarea termenului de depunere, de plata taxelor și de aplicarea bonificațiilor Persoanele fizice obligate să depună declarația unică beneficiază de o nouă păsuire, a doua în acest an. Termenul pentru depunerea declarației și, implicit, pentru plata obligațiilor fiscale aferente a fost prelungit. În plus, autoritățile au reglementat și acordarea unor bonificații pentru conformarea voluntară, pentru anul 2019. Ce se întâmplă cu cei care au plătit, deja, taxele aferente veniturilor pe anul 2019, fără a beneficia de bonificații?

Ordonanța de Urgență nr. 69/2020, adoptată recent, prevede, în primul rând, prelungirea termenului de depunere a declarației unice de către persoanele fizice pentru anul 2019, de la 25 mai, la 30 iunie 2020. În al doilea rând, actul normativ stabilește nivelul și condițiile de acordare a bonificațiilor pentru persoanele care își îndeplinesc la timp obligațiile fiscale declarative și de plată aferente anului 2019. Astfel, se acordă o bonificație de 5% din valoarea impozitului și a altor contribuții aferente anului 2019, dacă acestea sunt stinse integral - prin plată sau compensare - până la data de 30 iunie 2020. În

plus, se acordă o bonificație suplimentară de 5%, dacă declarația unică este depusă prin mijloace electronice până la aceeași dată. Aceasta din urmă se acordă doar dacă este îndeplinită și condiția privind plata taxelor. Practic, dacă obligațiile fiscale sunt stinse în termenul prevăzut, însă declarația unică nu este depusă prin mijloace electronice, contribuabilul beneficiază doar de bonificația de 5%, pentru plata taxelor în termenul prevăzut.

Totodată, OUG 69/2020 reglementează și faptul că, începând cu anul 2021, contribuabilii vor putea beneficia de bonificații de maximum 10% din valoarea impozitului pe venit anual și a altor contribuții anuale - detaliile cu privire la nivelul bonificației, condițiile care trebuie îndeplinite și procedura de acordare urmând a fi publicate.

Cum se aplică bonificația? În momentul completării declarației, contribuabilii își vor diminua valoarea obligațiilor fiscale datorate cu procentul aferent bonificațiilor.

Persoanele fizice care au depus declarația unică privind venitul realizat în anul 2019 până la introducerea noilor prevederi, respectiv 14 mai 2020 (indiferent de modalitatea de depunere), vor putea accesa bonificațiile, dacă respectă condițiile de acordare, prin completarea unei declarații rectificative. Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) urmează să publice un nou formular al declarației unice, care să conțină toate aceste modificări legislative.

Declarația rectificativă, o opțiune costisitoare Declarația unică a fost introdusă în anul 2018 și este obligatorie pentru persoanele fizice care obțin venituri, de regulă, extra-salariale, din România și/sau din străinătate, cum ar fi venituri din investiții, chirii, activități independente, drepturi de proprietare intelectuală, activități agricole etc. Anul acesta, termenul inițial de depunere a declarației a fost 15 martie 2020. Acesta a fost prelungit, în prima fază, până la 25 mai și, recent, până la 30 iunie.

Reamintim faptul că o situație similară a existat și anul trecut. Or asta ne spune că, în practică, putem avea un număr de persoane care vor depune declarații rectificative (din varii motive, de la accesarea bonificațiilor până la nevoia de accesare de credit fiscal acolo unde au plătit impozite și în străinătate). Depunerea declarației rectificative este, desigur, o opțiune, însă aceasta se poate traduce și în costuri de conformare mai mari pentru contribuabil sau în aglomerarea sistemului de depunere online a declarațiilor unice cât mai aproape de termenul legal.

Totodată, în urma depunerii declarațiilor rectificative pentru motivele explicate mai sus, rezultă sume pe care persoana fizică trebuie să le recupereze, fie prin compensare, fie prin restituire, cea din urmă fiind o procedură încă greoaie și consumatoare de timp. În linii mari, însă, atât prelungirea termenelor de declarare și plată a obligațiilor fiscale, cât și acordarea de bonificații sunt binevenite pentru contribuabili, dar acestea trebuie să fie implementate corect în practică, în special în sistemul informatic al ANAF. Pentru 2018, anul în care s-au mai acordat bonificații pentru contribuabili la depunerea declarației unice, acestea au fost înregistrate în sistemul informatic al ANAF ca datorii, pentru care s-au emis somații sau decizii de calcul accesorii, deși sumele respective nu erau datorate conform legii.

De asemenea, o recomandare pe care am mai făcut-o de-a lungul vremii este necesitatea permanentizării unei proceduri predictibile de conformare, ale cărei coordonate, aliniate la diferite bune practici, ar fi: termene-limită standard (să le spunem mai strânse, fie 25 mai, fie 15 martie), față de care stimularea conformării să se continue o perioadă prin bonificații (corelate cu încasarea mai rapidă a impozitelor); să se poată conta pe termene extinse de declarare și de plată (fie unul sau două, dar cunoscute cu suficient timp în avans); modelul de declarație să fie actualizat până cel mai târziu la finalul lunii decembrie, astfel încât contribuabilii să poată începe declararea (și plata impozitelor) cât mai devreme; actualizarea sistemului informatic cu noua declarație să fie disponibilă la data de 1 ianuarie a fiecărui an, pentru a permite o dispersie cât mai mare.

Munca în vremea pandemiei

Având în vedere evenimentele asociate pandemiei provocate de COVID-19, raporturile de muncă au suferit modificări importante, cu scopul asigurării protecției sanitare și sociale. Totodată, raporturile de muncă s-au adaptat realității și au fost activate unele mecanisme legale care, pentru majoritatea salariaților, reprezentau doar o posibilitate și nu o modalitatea efectivă de a presta munca.

Astfel, munca la domiciliu și telemunca au devenit regula pentru acele situații în care prezența la locul de muncă organizat de către angajator nu este indispensabilă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale salariaților. Aceste modalități de prestare a muncii erau puțin utilizate anterior. În unele situații, angajatorii au dispus reducerea programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână.

Odată cu debutul stării de urgență instituită de Președintele României, autoritățile publice au instituit o serie de măsuri prin care a fost modificată configurația raporturilor de muncă.

Amintim că s-a decis ca indemnizația pentru șomaj tehnic să fie suportată, în parte, din bugetul public și că munca la domiciliu și telemunca puteau să fie dispuse prin decizia unilaterală a angajatorului, nefiind astfel obligatoriu consimțământul salariatului.

Trecerea la starea de alertă (Legea nr. 55/2020 și Hotărârea de Guvern nr.

394/2020), relaxarea măsurilor de distanțare socială și reluarea activității pentru mai multe categorii de salariați au făcut necesare adoptarea unor noi măsuri privitoare la: șomaj tehnic și salarizare, reguli de siguranță sanitară și la organizarea muncii.

I. Măsuri privitoare la șomajul tehnic Prin Ordonanța de Urgență nr. 70/2020 măsura plății indemnizației de șomaj tehnic din bugetul public a fost prelungită până la data de 31 mai 2020 iar prin Ordonanța de urgență nr. 92/2020 au fost reglementate condiții speciale pentru plata indemnizației de șomaj tehnic din bugetul public.

Măsura suportării indemnizației de șomaj tehnic din bugetul public pentru domeniile de activitate în care se mențin restricții pe perioada stării de alertă a fost prelungită și după data de 31 mai 2020, până la ridicarea acestor restricții.

II. Măsuri privitoare la salarizare Prin Ordonanța de urgență nr. 92/2020 s-a stabilit că începând cu 1 iunie 2020 angajatorii ai căror salariați au avut contractele individuale de muncă suspendate în perioada stării de urgență sau de alertă pentru o perioadă de minim 15 zile (șomaj tehnic, indiferent dacă indemnizația a fost decontată din bugetul public sau a fost suportată integral de către angajator) și cărora le sunt menținute raporturile de muncă ulterior reluării activității de către angajatori, beneficiază, pentru o perioadă de trei luni, de decontarea unei părți din salariu, suportată din bugetul public, reprezentând 41,5% din salariul de bază brut corespunzător locului de muncă ocupat, dar nu mai mult de 41,5% din câștigul salarial mediu brut pe anul 2020 (5.429 lei); așadar, cuantumul maxim al salariului astfel acoperit este de 2.253 lei.

Cerința stabilită pentru a beneficia de această măsură este de a menține raporturile de muncă până la data de 31 decembrie 2020, cu excepția lucrătorilor sezonieri și a situației în care încetarea contractului individual de muncă intervine din motive

neimputabile angajatorului.

Angajatorii care au mai multe obiecte de activitate, dintre care cel puțin unul se află sub incidența restricțiilor stabilite de autoritățile competente pe perioada stării de alertă, pot opta fie pentru aplicarea măsurii de susținere a salariilor, fie pentru continuarea plății șomajului tehnic de la data de 1 iunie 2020, până la ridicarea acestor restricții. În mod practic, angajatorul trebuie să plătească salariul întreg salariatului și să urmeze procedura de decontare din bugetul public a cotei de 41,5% din salariu.

Angajatorii care în perioada 1 iunie 2020-31 decembrie 2020 încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, persoane în vârstă de peste 50 de ani ale căror raporturi de muncă au încetat din motive neimputabile lor, în perioada stării de urgență sau a stării de alertă, înregistrați ca șomeri, primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din această categorie, 50% din salariul angajatului, dar nu mai mult de 2.500 lei.

Angajatorii care încadrează în muncă, dar nu mai târziu de data de 31 decembrie 2020, pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, persoane cu vârsta cuprinsă între 16 și 29 de ani înregistrați ca șomeri primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din această categorie, 50% din salariul angajatului, dar nu mai mult de 2.500 lei.

Aceste două categorii de angajatori au obligația menținerii raporturilor de muncă pentru o perioadă de minimum 12 luni, calculate de la împlinirea termenului de 12 luni în care au beneficiat de ajutor financiar.

Foarte important de subliniat este că aceste ajutoare financiare se aplică și în cazul încadrării în muncă a cetățenilor români cărora le-au încetat raporturile de muncă cu angajatorii străini aflate în derulare pe teritoriul altor state, din motive neimputabile lor, prin concediere. În cazurile în care angajatorii încetează contractele individuale de muncă ale salariaților prin acordul părților, urmare a nulității contractului, reintegrării unui alt salariat sau ca urmare a unei reorganizări anterior termenelor menționate (31 decembrie 2020 sau 12 luni), angajatorii sunt obligați să restituie, în totalitate, sumele încasate, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României.

III. Măsuri privitoare la protecția sanitară Prin mai multe acte normative (Ordinul Ministerului Economiei, Energiei și

Mediului de Afaceri nr. 1731/823/2020, Ordinul Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr. 3577/831/2020, Ordinul Ministerului Sănătății nr. 874/81/2020) s-au instituit mai multe obligații referitoare, în special la: - Purtatul măștii de protecție de către salariați; - Organizarea triajului epidemiologic de către angajatori atât pentru personalul angajat cât și pentru alte persoane care intră în unitățile angajatorului; - Instruirea și reinstruirea salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă; - Asigurarea echipamentelor individuale de protecție a salariaților; - Organizarea spațiilor de lucru astfel încât să se asigure distanțarea socială.

Prin mai multe acte normative (Legea nr. 55/2020, Ordonanța de Urgență nr.

70/2020), pentru angajatorii care au încadrați mai mult de 50 de salariați, s-a instituit obligația de a de a stabili programe individualizate de muncă, fără acordul salariatului, astfel încât între salariați să se asigure existența unui interval de o oră la începerea și la terminarea programului de muncă, într- un interval de trei ore.

De asemenea, munca la domiciliul și telemunca ar trebui să rămână o prioritate pentru angajatori însă, spre deosebire de starea de urgență, pot fi dispuse numai cu consimțământul salariatului.

Aceste modificări ale raporturilor de muncă sunt reversibile dar și de natură să regândească filozofia relației angajator – salariat în anumite aspecte astfel încât urmează să observăm dacă legiuitorul va modifica pe termen lung legile încadrării în muncă.

Industria HoReCa in pandemie

Odată cu relansarea economiei și relaxarea treptată a măsurilor impuse în contextul pandemiei la nivel național, contribuabilii din industria hotelieră și a serviciilor alimentare (HoReCa), puternic afectați de situația creată, au primit permisiunea de a își redeschide activitatea, însă cu respectarea anumitor restricții (deocamdată, doar spațiile aflate în aer liber). Pentru acest domeniu, autoritățile au anunțat acordarea unor facilități fiscale, dar încă mai există neclarități în ceea ce privește aplicarea lor.

O nouă serie de măsuri adresate acestui sector, care vin în completarea celor anterioare, a fost adoptată recent, având în vedere că termenul pentru declararea și plata impozitului specific datorat, respectiv 25 iulie, se aproprie vertiginos.

Scutire de la plata impozitului specific pentru o perioadă de 90 de zile Proiectul de ordonanță de urgență, publicat pe 16 iunie pe site-ul Ministerului de

Finanțe și adoptat în cadrul ședinței de Guvern în aceeași zi, prevede faptul că contribuabilii obligați la plata impozitului specific unor activități, potrivit Legii nr.

170/2016, nu datorează acest impozit pentru o perioadă de 90 de zile, pe parcursul anului 2020. Această facilitate se acordă fără a fi necesară îndeplinirea anumitor condiții.

Astfel, pentru anul 2020, contribuabilii din acest domeniu vor plăti impozitul specific de maximum 75% din valoarea calculată pentru un an întreg, în loc de 100%.

Ce se întâmplă cu facilitățile acordate anterior?

Măsura nou adoptată se cumulează cu cele anterioare, astfel încât contribuabilii beneficiază de scutirea impozitului specific anual și pentru perioada în care și-au întrerupt total sau parțial activitatea din cauza deciziilor impuse pe timpul stării de urgență, de aproximativ două luni, respectiv 60 de zile. Astfel, firmele din domeniu pot beneficia de scutire de la plata impozitului specific pentru o perioadă totală de până la 150 de zile pe parcursul acestui an, ceea ce reprezintă o reducere anuală de aproape 42%. Însă, spre deosebire de exceptarea inclusă în ordonanța adoptată recent în ședința de Guvern, pentru a beneficia de scutirea aferentă perioadei de instituire a stării de urgență, contribuabilii trebuie să îndeplinească anumite condiții. În primul rând, trebuie să fi avut activitatea întreruptă, total sau parțial, și să dețină certificatul pentru situații de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri. În al doilea rând, o firmă nu poate aplica facilitatea dacă se află în insolvență, conform informațiilor disponibile pe pagina web a Oficiului Național al Registrului Comerțului.

Rămâne neclar dacă de această prevedere pot beneficia și cei care nu au fost obligați prin actele normative emise să își sisteze activitatea, însă aceasta le-a a fost redusă sever ca o consecință a restricțiilor impuse, cum este cazul hotelurilor.

De asemenea, proiectul de ordonanță prevede acordarea unei bonificații pentru contribuabilii din industria ospitalității care datorează și impozit pe profit, de 10%, pentru trimestrele II și III din 2020, dacă efectuează plata în termenele prevăzute

de lege (25 iulie, respectiv 25 octombrie 2020). Impozitul pe profit se datorează pentru servicii adiacente prestate în HoReCa, cum ar fi activități de sub-francizare, re-facturări de produse alimentare, închirieri de spații etc.

Probleme vechi, rămase nerezolvate Pentru a stimula investițiile în acest domeniu, un alt subiect care ar trebui tratat cu prioritate de către autorități este cel referitor la faptul că jucătorii din HoReCa, plătitori de impozit specific, nu pot beneficia de directiva europeană privind sistemul comun de impozitare aplicabil societăților-mamă și filialelor, ca orice alt contribuabil, în cazul distribuirii de dividende către societatea mamă, care prevede exceptarea dividendelor de la impozitare.

Astfel, ținând cont de interesul manifestat pentru această industrie, autoritățile ar putea completa măsurile de sprijin pentru contribuabilii din domeniu prin corectarea legislației fiscale în vederea eliminării discriminării în ceea ce privește aplicarea directivei, cauzată de regimul fiscal aplicabil jucătorilor din industria HoReCa. În acest fel, ar putea stimula companiile-mamă nerezidente să acorde o mai mare importanță investițiilor în afacerile din România. În concluzie, măsurile de sprijin pentru societățile din HoReCa sunt binevenite, având în vedere că acesta este unul dintre cele mai afectate sectoare ale economiei în contextul pandemiei de COVID-19, însă mai sunt aspecte de clarificat, printre care se numără facilitățile de care pot beneficia hotelurile și discriminarea nerezidenților în ceea ce privește tratamentul fiscal al dividendelor distribuite din România.

Parchetul European

Context Noua instituție a Uniunii Europene are ca scop declarat combaterea eficientă a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii și a infracțiunilor indisolubil legate de acestea. Într-un raport recent (1) al GRECO (Grupul Statelor împotriva Corupției) a fost preluat un articol al procurorului șef european, Laura Codruța Kovesi, care a declarat că Parchetul European are potențialul de a schimba complet paradigma în domeniul justiției penale, fiind o instituție orientată spre rezultate.

Procurorul șef european a mai susținut cu altă ocazie că Parchetul European își va începe activitatea având în lucru 3000 de cauze, urmând ca anual să fie înregistrate aproximativ 2000 de cauze noi (2).

Pentru a avea o imagine completă cu privire la impactul pe care Parchetul European îl va avea asupra persoanelor fizice sau juridice din România mai trebuie menționat că România este clasată pe primul loc în Uniune la fraudarea fondurilor europene (3), aspect care se va reflecta cu siguranță și în activitatea intensificată a Parchetului European, în legătură cu fraudele sau actele de corupție asociate fondurilor europene de pe teritoriul României.

Activitatea Parchetului European Potrivit competenței sale, Parchetul European (EPPO) va investiga, urmări penal și trimite în judecată pe autorii, complicii sau instigatorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii [prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371]. În acest sens, EPPO desfășoară investigații, efectuează acte de urmărire penală și exercită acțiunea penală în cadrul instanțelor din statele membre, până la finalizarea cazului. În legislația din România, infracțiunile care vor fi investigate de Parchetul European se regăsesc cu precădere în Secțiunea 41 din Legea nr. 78/2000 (cele privind fraudarea fondurilor europene), în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale ori infracțiunile de corupție reglementate în Codul Penal (cum ar fi luarea de mită, darea de mită sau traficul de influență) sau deturnarea de fonduri incriminată tot în Codul Penal.

Fără a realiza o analiză tehnică și exhaustivă a infracțiunilor care vor intra în sfera de competență a Parchetului European, este important de reținut că acesta va investiga o paletă largă de infracțiuni, pornind de la cele clasice de fraudare a fondurilor UE, la cele de evaziune fiscală sau corupție, fiind competent însă să investigheze orice infracțiune legată în mod indisolubil de acestea (sintagmă folosită de Regulamentul privind Parchetul European, fără însă a fi definită).

Astfel, se așteaptă ca în România, multe dintre infracțiunile care până acum era investigate de Direcția Națională Anticorupție (DNA) să fie preluate și anchetate de noua instituție unională a Parchetului European, specializată și concentrată pe tragerea la răspundere a persoanelor care le comit.

Anchetarea acestor infracțiuni va fi diferită de anchetele clasice de pe teritoriul României, desfășurate până acum de DNA, întrucât chiar procurorul șef european, împreună cu alți procurori europeni (formând Camerele permanente), vor coordona investigațiile și vor lua decizii punctuale cu privire la desfășurarea fiecărei anchete. Mai mult, există situații în care dacă persoanele anchetate reclamă încălcarea unor drepturi sau existența unui conflict de competență, procedura de soluționare a acestui diferend poate fi atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene având sediul la Luxemburg. În contextul participării în cadrul unei conferințe dedicată Parchetului European, la finalul anului trecut în Germania, am discutat împreună cu alți avocați specializați în drept penal european și magistrați din alte state membre despre particularitățile investigațiilor desfășurate de către Parchetul European și despre nevoia de adaptare la efectuarea unei anchete cu un pronunțat caracter transfrontalier (4).

Pe cine interesează înființarea Parchetului European?

Prin prisma participației penale și a plajei de infracțiuni care vor intra sub competența Parchetului European, orice persoană ar putea fi subiectul unei investigații a acestuia. Cu toate acestea, orice persoană sau companie (fie că e vorba despre un startup sau o companie multinațională) care gestionează sau dorește să obțină finanțare prin fonduri europene poate fi vizată.

Se discută mult în aceste zile despre fondurile europene de dezvoltare regională, fondurile social europene, fondurile de coeziune sau fondurile europene agricole pentru dezvoltare rurală. Indiferent de tipul de fonduri care este vizat a fi obținut prin granturi sau contracte încheiate de instituțiile UE, persoanele fizice și firmele care urmăresc obținerea de fonduri trebuie să aibă în vedere că neregulile în obținerea și gestionarea acestora atrag competența Parchetului European.

Granturile oferă un sprijin direct, pe când celelalte programe care se bazează pe oferirea de fonduri europene sunt gestionate de instituții la nivel de național. Chiar dacă fondurile obținute sunt gestionate de instituții ale statului român, atâta timp cât proveniența fondurilor este de la Uniunea Europeană, vor fi incidente toate reglementările privind controalele și sancțiunile pentru gestionarea fondurilor europene.

Așadar, fie că vorbim despre IMM-uri, ONG-uri, tineri sau agricultori care urmăresc obținerea de fonduri europene pentru a-și finanța afacerile, dar și în ceea ce privește persoane juridice sau persoane fizice care gestionează anumite fonduri, toți ar trebui să fie interesați de operaționalizarea, peste doar câteva luni, a Parchetului European.

Recomandări Având în vedere că Parchetul European va fi funcțional în foarte scurt timp și așa cum procurorul șef european a declarat, această instituție își dorește să obțină rezultate eficiente într-un timp cât mai scurt, se impun două recomandări: 1. Prevenție Cu toate că în România s-a discutat destul de puțin despre prevenția penală, odată cu efectuarea anchetei de către Parchetul European la standarde europene, cu siguranță și companiile din România (indiferent că sunt IMM-uri sau multinaționale) vor trebui să conștientizeze cât mai rapid importanța dezvoltării și implementării unor politici de prevenție penală. Din activitatea practică, am întâlnit

câteva firme românești, filiale ale unor companii din statele membre UE sau Statele Unite ale Americii care aveau implementată noțiunea de prevenție penală la nivelul culturii organizaționale.

Ne referim aici la politicile anticorupție (cunoscute la nivel global drept „AntiBribery and Corruption Policy”). Acest tip de politici ar trebui să nu mai reprezinte o necunoscută pentru startup-uri sau orice alt tip de IMM care urmărește obținerea unei finanțări prin fonduri europene, întrucât elaborarea și implementarea unor politici anticorupție eficiente pot evita atragerea răspunderii penale a firmei, putând în final să facă diferența între supraviețuirea afacerii și închiderea acesteia.

2. Reacție Cu toate că este recomandată de fiecare dată asistența juridică de specialitate cu ocazia participării în cadrul oricărei proceduri judiciare, în cazul unei anchete a Parchetului European ar trebui contactat în cel mai scurt timp un avocat( si in 2021 vor aparea) specializat în white collar crime și investigațiile transfrontaliere din mai multe considerente. În primul rând, faza de debut a anchetei este cea mai importantă în desfășurarea ulterioară și deznodământul acesteia, astfel că este necesar să existe o asistență juridică de specialitate încă din faza incipientă. În al doilea rând, avocatul care asistă o persoană anchetată de Parchetul European trebuie să cunoască, pe lângă legislația națională, directivele europene privind respectarea dreptului la apărare sau Regulamentul Parchetului European, legislația procesual penală privind cooperarea judiciară internațională și parțial pe cea a altor state membre UE. Avocatul este cel care trebuie să cunoască toate drepturile persoanei pe care o reprezintă și întinderea acestora, iar în cadrul anchetei Parchetului European situația este complexă.

Am arătat cu altă ocazie (5) că există trei straturi de protecție a persoanelor investigate de Parchetul European: drepturile prevăzute de legislația națională, drepturile instituite de directivele UE din 2010 și drepturile fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale și de Convenția europeană a drepturilor omului a Consiliului Europei.

Unei persoane anchetate de Parchetul European, fără a avea parte de asistență juridică de specialitate i-ar fi imposibil să își deceleze drepturile de care beneficiază

și să formuleze o apărare efectivă.

Mai mult, efectuarea investigației de către Parchetul European presupune adesea desfășurarea de activități și strângerea de probe de pe teritoriul diferitelor state membre. În această situație este extrem de important ca persoanele investigate să cunoască parțial dreptul statelor în care au fost colectate probele, adică regulile de strângere a probelor, pentru a putea eventual să le conteste în fața instanței și să beneficieze de dreptul la un proces echitabil.

Or, este aproape imposibil pentru o singură persoană să cunoască în amănunt legislația procesual penal a mai multor state membre ale Uniunii Europene.

De exemplu, noi cei din echipa act, de multe ori am reușit să oferim cea mai eficientă apărare clienților noștri, întrucât fiind parte a rețelei europene de avocați act legal, avem acces instantaneu la expertiza colegilor noștri specializați în white collar crimes de pe teritoriul altor state membre al Uniunii.

Cooperarea dintre avocați la nivelul diferitelor state membre este singura care poate răspunde cooperării judiciare internaționale intensificate între organele investigative ale statelor membre UE. Așadar, odată cu operaționalizarea Parchetului European va debuta un nou tip de anchetă penală la nivel unional, mult mai complexă decât cele desfășurate în România și cu aspirații mult mai mari de a obține rezultate eficiente, anchete care deși ar trebui să intereseze orice persoană care urmărește obținerea de fonduri europene, nu ar trebui să îngrijoreze nicio persoană care a implementat o politică de prevenție penală eficientă sau care beneficiază de asistență specializată în această materie.

Note (1) A se vedea GRECO, Anti-corruption trends, challenges and good practices in Europe & the United States of America, Mai 2020, disponibil la: https://rm.coe.int/ (2) A se vedea https://euobserver.com/justice/147386.

(3) A se vedea https://business-review.eu/business/legal/olaf-romania-has-themost-eu-funds-fraud-cases-172359.

(4) A se vedea A. Șandru, Apărarea în viitoarele proceduri ale Parchetului European, disponibil la: https://www.juridice.ro/658681/apararea-in-viitoarele-proceduri-aleparchetului-european.html.

(5) A se vedea A. Șandru, Drepturile persoanei anchetate de Parchetul European, disponibil la: https://www.juridice.ro/678932/drepturile-persoanei-anchetate-de-parchetuleuropean.html.

Măsurile de relansare pentru IMM-uri

Guvernul României a anunțat la data de 1 iulie 2020 planul de relansare economică, construit în jurul sumelor alocate României de către Comisia Europeană sub formă de asistență pentru redresarea societăților comerciale și pentru ieșirea din criză.

Planul arată viziunea Guvernului cu privire la modul în care efectele pandemiei de COVID-19 pot fi depășite prin sprijinirea celor mai afectate sectoare. Bugetul european alocat va putea fi, însă, accesat de societățile vizate doar pe baza unor proiecte concrete și a unor planuri de afaceri pe termen lung.

O parte dintre măsurile prezentate sunt deja în vigoare și au avut drept scop accesul rapid la resurse financiare pentru perioada martie-mai, astfel încât să se asigure păstrarea locurilor de muncă pentru salariații care activau în industriile puternic

afectate de restricțiile impuse în contextul pandemiei. Este vorba, în principal, de programul IMM Invest, plata șomajului tehnic de către guvern, plata unei indemnizații de re-inserție a salariaților aflați în șomaj tehnic, avantaje fiscale precum suspendarea obligației de plată a unor taxe, bonificații la plata impozitelor etc.

Astfel, planul de relansare vine în completarea măsurilor deja adoptate, axându-se, printre altele, pe o nouă filosofie socială, de promovare a capitalului autohton și digitalizare a economiei, abordări noi pentru România.

Când vor putea fi accesate măsurile? În principiu, schemele de sprijin care se aplică întregii economii, fără a avea caracter selectiv, nu reprezintă măsuri de ajutor de stat, deci ar putea fi implementate foarte rapid în legislația națională. Dacă, însă, schemele respective se limitează la anumite sectoare, regiuni sau tipuri de întreprinderi, se consideră că le oferă întreprinderilor beneficiare un avantaj selectiv și, în această situație, ele se califică drept măsuri de ajutor de stat și trebuie notificate Comisiei Europene în vederea aprobării.

Spre exemplu, măsurile adoptate deja pentru susținerea și protejarea locurilor de muncă afectate de criză (precum plata de către stat a șomajului tehnic, a indemnizației de 41,5% din salariul brut pentru reluarea activității angajaților care au fost în șomaj tehnic) nu reprezintă măsuri de ajutor de stat, întrucât nu au caracter selectiv. Pe de altă parte, acordarea granturilor directe anumitor companii sau schemele de garanție și instrumentele de asigurare a lichidităților oferite în sprijinul anumitor companii reprezintă măsuri de ajutor de stat, și, ca atare, se supun obligației de notificare la Comisia Europeană.

Având în vedere că măsurile de sprijin de tipul ajutoarelor de stat trebuie aprobate de către Comisia Europeană și ulterior transpuse în legislația națională, este de așteptat să mai treacă cel puțin câteva săptămâni până când fondurile prezentate vor fi accesibile agenților economici.

Măsurile concrete pentru IMM-uri cuprinse în planul de relansare În primul rând, sunt de menționat măsurile de tipul „helicopter money”. Acestea fac parte din categoria celor mai așteptate măsuri de ajutor în cazul societăților puternic afectate, mai ales că este pentru prima dată de la începutul crizei generate de pandemia de COVID-19 când guvernul intenționează să acorde granturi pentru companii (sume nerambursabile acordate direct beneficiarilor). În principiu, acestea se adresează microîntreprinderilor și IMM-urilor, considerate a fi cele mai vulnerabile în contextul crizei și cu cea mai mare nevoie de lichiditate.

Totodată, în plan este prevăzută finanțarea chiriilor pe durata stărilor de urgență și de alertă. Măsuri de ajutor în sprijinul chiriașilor prin acordarea unor granturi directe au luat și alte state membre, precum Republica Cehă, Lituania, Suedia etc.

Din categoria pârghiilor oferite de autorități IMM-urilor pentru a ieși din criză mai fac parte și schemele de garantare și instrumentele de asigurare a finanțării. Pe lângă programul IMM Invest, aflat în derulare la nivel național, regăsim în planul de relansare schema de garantare pentru creditarea companiilor cu o cifră de afaceri mai mare de 20 de milioane de lei pentru capital de lucru și investiții, pe care Ministerul Finanțelor Publice a anunțat-o încă de la începutul lunii iunie și care este foarte așteptată de către mediul privat. Comisia Europeană a anunțat, pe data de 2 iulie, că a aprobat această schemă de ajutor de stat. În plus, în cadrul programului IMM leasing, se oferă garanții pentru leasingul financiar acordat IMMurilor cu scopul de a achiziționa echipamente necesare derulării activității.

Dincolo de aceste măsuri, ceea ce este cu adevărat important pentru IMM-uri este faptul că, pentru prima dată, Guvernul României își stabilește ca prioritate digitalizarea IMM-urilor și decide acordarea unor granturi pentru agenții economici în vederea automatizării fluxurilor economice și a educației digitale a angajaților. Accesarea acestor granturi ar trebui să fie o prioritate, deoarece doar prin digitalizare IMM-urile românești vor putea să fie competitive în raport cu societățile mari.

Ce riscă agenții economici dacă nu își fundamentează corect solicitarea de finanțare?

Sumele prevăzute în planul anunțat de guvern nu vor putea fi accesate fără un plan de afaceri solid, realizat pe termen lung, astfel că este esențial ca IMM-urile să gândească proiecte concrete de accesare a fondurilor, să decidă cu privire la investițiile pe care le urmăresc, să identifice fluxurile economice care pot fi automatizate și să își facă un plan de dezvoltare profesională a salariaților.

Totodată, societățile trebuie să își evalueze îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru accesarea ajutorului de stat.

Cu siguranță condițiile de eligibilitate vor fi diferite în funcție de facilitatea accesată, dar, în ceea ce privește măsurile adresate IMM-urilor, cel puțin două trebuie să fie îndeplinite de solicitant, respectiv să se califice drept IMM și să nu se afle în dificultate financiară. Aceste două noțiuni, însă, trebuie clar definite în actele normative ce urmează să fie adoptate în perioada următoare. Deși aparent este simplu de determinat dacă o întreprindere este sau nu IMM pe baza definiției

legale, experiența practică arată că procesul nu este unul la fel de simplu precum pare.

Legăturile dintre întreprinderi, deținerile pe verticală și orizontală, structura grupului și relațiile dintre beneficiarii finali și companiile pe care le controlează sunt elemente ce trebuie luate în considerare la calificarea drept IMM a unei societăți.

Acest aspect este de interes atât pentru finanțatori (care analizează documentația depusă odată cu aplicarea pentru credit), cât și pentru beneficiari. În privința noțiunii de „întreprindere în dificultate”, trebuie definit clar momentul din care societatea se află în această situație. Comisia Europeană prevede, în cadrul temporar privind ajutorul de stat, că potențialul beneficiar poate accesa finanțarea dacă nu se afla în dificultate financiară la 31 decembrie 2019. Comisia a exceptat recent de la această condiție microîntreprinderile. În plus, din criteriile pentru accesarea IMM Invest s-a eliminat condiția cu privire la faptul că întreprinderea trebuie să demonstreze că se află în dificultate financiară ca urmare a pandemiei de COVID-19. Acesta a fost unul dintre cele mai controversate criterii de aplicare și a pus probleme de interpretare în practică.

Așadar, efectuarea unui raționament corect este esențial din două perspective. În prima fază, când se stabilește eligibilitatea beneficiarilor de a accesa anumite scheme de finanțare, și, ulterior, când, în elaborarea documentației de accesare a programului, beneficiarii semnează și depun declarații pe propria răspundere cu privire la îndeplinirea condițiilor, cu toate consecințele legale ce decurg de aici.

Pentru că, în cazul în care raționamentul la momentul analizei a fost unul eronat, beneficiarul riscă anularea garanției/ solicitarea returnării granturilor și/sau a sumelor subvenționate, după caz.

Restricțiile impuse la vânzarea de terenuri agricole in pandemie

Vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan se va efectua, începând din data de 13 octombrie 2020, după reguli noi. Printre noutățile aduse de Legea 175/2020 se află dreptul de preempțiune acordat mai multor categorii de potențiali cumpărători, de la rude apropiate, arendași, proprietari de investiții agricole, vecini, tineri fermieri, până la instituții ale statului. O altă noutate constă în aplicarea unui impozit considerabil pe câștigul obținut din vânzarea terenului, dacă înstrăinarea are loc la mai puțin de opt ani de la cumpărare. Dincolo de implicațiile pozitive ale acestor reglementări, cum ar fi că favorizează comasarea terenurilor și consolidarea exploatațiilor agricole, există și efecte adverse, precum faptul că descurajează investițiile în alte domenii care necesită suprafețe mari de teren.

Concret, legea prevede că, la vânzarea unui teren, primul drept de preempțiune revine co- proprietarilor și rudelor, iar următoarele două, proprietarilor de investiții agricole realizate pe acel teren sau pe terenurile vecine ori arendașilor, în anumite condiții. Tinerii fermieri beneficiază de al patrulea drept de preempțiune, fiind urmați de institute de cercetare, vecini și alte instituții ale statului. În cazul în care titularii dreptului de preempțiune nu își manifestă intenția de a cumpăra terenul în termenul legal de 45 de zile lucrătoare de la afișarea ofertei de vânzare, acesta se poate vinde altui cumpărător (persoană fizică sau juridică), prioritar celor care respectă mai multe condiții cumulative (spre exemplu, ca potențialul cumpărător să fi desfășurat activități agricole pe teritoriul național pe o

perioadă de cel puțin cinci ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenului respectiv) și, în cele din urmă, oricărei alte persoane fizice sau juridice.

Impozitul suplimentar afectează indirect toți cumpărătorii, cu sau fără drept de preempțiune Dincolo de restricțiile impuse la selectarea cumpărătorului, actul normativ prevede și o „penalitate” pentru revânzarea terenului la mai puțin de opt ani de la achiziție, respectiv un impozit de 80% pe câștig (diferența dintre prețul de vânzare și prețul inițial de cumpărare). Aceeași cotă de impozitare se aplică și în cazul înstrăinării directe sau indirecte, înainte de împlinirea a opt ani de la cumpărare, a pachetului de control al societăților care au în proprietate terenuri agricole situate în extravilan și care reprezintă mai mult de 25% din activele acestora. Legea prevede și ca impozitul pe profit datorat ca urmare a vânzării să fie ajustat în așa fel încât să nu se ajungă la o dublă impozitare a câștigului.

Totuși, rămân câteva aspecte neclare. De exemplu, ce se întâmplă în situația în care o societate din altă țară vinde o societate cu peste 25% din active reprezentând terenuri agricole din România? Se va datora impozitul de 80% sau se va putea aplica convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și statul de rezidență a societății vânzătoare, reducând sau eliminând acest impozit?

Pentru o parte din investitori, cumpărarea terenurilor agricole devine mai dificilă, în general, și extrem de dificilă pentru investitorii din domenii non-agricole care intenționează să demareze sau să extindă anumite investiții. Printre cei mai afectați se numără producătorii de energie regenerabilă care, după intrarea în vigoare a legii, vor avea dificultăți în a achiziționa sau a securiza în orice alt mod legal terenuri situate în extravilan pentru dezvoltarea de proiecte energetice. Temerea generală este că aplicarea legii va determina o reținere a investitorilor cu privire la capacitățile noi de producere de energie regenerabilă în exercițiul investițional 2020-2030. Ca o consecință directă, este posibil ca România să nu își poată respecta țintele asumate față de instituțiile europene în privința producției de energie din surse regenerabile.

Mai sunt desigur și alte domenii care vor fi afectate, cum ar fi dezvoltatorii de parcuri industriale, logistice sau orice persoană fizică sau juridică interesată să își construiască un depozit în afara orașului.

Astfel, titularii dreptului la preempțiune și investitorii din domeniile menționate sunt afectați nu numai de restricțiile impuse cu privire la cumpărător - acestea ducând, în cel mai bun caz, la o întârziere a achiziției terenurilor în cauză -, ci și de impozitul introdus la nivelul vânzătorilor, care va duce, inevitabil, la creșterea

prețului terenului achiziționat.

Așadar, asistăm, din nou, la un act de legiferare care, deși este bazat pe bune intenții, cum ar fi stimularea producției agricole autohtone, produce și victime colaterale. În orice caz, un lucru este cert: toate părțile interesate și afectate de intrarea în vigoare a Legii 175/2020 așteaptă cu interes publicarea normelor de aplicare, în speranța ca măcar o parte dintre întrebările lor vor fi clarificate.

ÎCCJ tranşează definitiv modul de calcul al prescripției obligațiilor fiscale aferente impozitului pe profit

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a tranșat, în data de 14 septembrie 2020, una dintre cele mai dezbătute chestiuni în materia dreptului fiscal, în reglementarea vechiului Cod de procedură fiscală, respectiv care este momentul de la care se calculează termenul de prescripție pentru obligații fiscale aferente impozitului pe profit. Decizia vine în sprijinul contribuabilului, având în vedere că limitează dreptul autorităților de control de a prelungi termenul de prescripție.

Această soluționare vine după o practică de mai bine de 15 ani a organelor de inspecție fiscală care extindeau în mod nelegal și artificial perioada de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale de la cinci la șase ani, prin calcularea termenului începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii Declarației 101 privind impozitul pe profit.

Cu toate că, în mod constant, contribuabilii au invocat faptul că nu depunerea declarației de impunere este momentul care marchează debutul termenului de prescripție, ci momentul la care s-a constituit baza de impunere, respectiv sfârșitul anului fiscal pe parcursul căruia s-a obținut profitul impozabil, organele fiscale șiau menținut poziția, iar instanțele de judecată au pronunțat soluții neunitare, susținând fie poziția organelor fiscale, fie pe cea a contribuabilului.

Problema a fost soluționată în mod definitiv în cursul zilei de luni, 14 septembrie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în cadrul recursului în interesul legii, a stabilit că termenul de cinci ani de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale reprezentând impozit pe profit și accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

Cum se va aplica hotărârea instanței supreme?

Cu privire la soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție, încă nemotivată, ar trebui subliniate o serie de aspecte esențiale. În primul rând, decizia curții supreme este obligatorie, nu numai pentru instanțele de judecată, ci și pentru autoritățile fiscale. Astfel, după publicarea deciziei în Monitorul Oficial, stabilind perioadele ce vor fi supuse în cadrul unei inspecții fiscale preconizate, organele fiscale vor fi obligate, în materia impozitului pe profit, să excludă cel de-al șaselea an de prescripție, pe care îl luau în calcul în mod nelegal și artificial.

De asemenea, în privința inspecțiilor fiscale deja începute, organul fiscal trebuie să se abțină să emită orice titlu de creanță fiscală pentru respectivul an ce intră sub incidența prescripției. În cazul în care inspecția fiscală s-a încheiat înainte de publicarea deciziei instanței supreme în Monitorul Oficial și a stabilit obligații fiscale suplimentare cu titlu de impozit pe profit pentru o perioadă care este prescrisă, conform modului de calcul stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție, contribuabilul va invoca acest aspect în cadrul contestației fiscale, urmând ca organul de soluționare să aplice decizia ÎCCJ și să constate intervenirea prescripției.

Mai mult, decizia pronunțată în cadrul recursului în interesul legii va fi obligatorie și pentru instanțele de judecată, însă numai de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial. În mod cert decizia va putea fi invocată în mod eficient inclusiv în cursul litigiilor aflate pe rol, unde se ridică problema cu privire la calculul termenului de prescripție, nu doar în cazul litigiilor ce apar după publicarea hotărârii în Monitorul Oficial. De asemenea, dacă litigiul a fost deja soluționat în primă instanță (fără ca decizia să fie publicată) în dezacord cu modul de calcul al prescripției stabilit de Înalta Curte, respingându-se astfel excepția prescripției, hotărârea urmează a fi casată în recurs. În concluzie, soluția ÎCCJ rezolvă o problemă de drept care se referă, în special, la trecut. În ceea ce privește viitorul, noul Cod de procedură fiscală prevede că termenul de prescripție a dreptului de stabilire a creanțelor fiscale începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală.

Cu toate că legislația nouă se apropie, cu jumătate de an, de interpretarea dată de instanța supremă, rămâne întrebarea dacă noua legislație nu consacră, la rândul ei,

o soluție artificială, neunitară și nesusținută de vreun temei și dacă nu ar trebui ca și aceasta să se alinieze deciziei stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Munca de la distanță, o nouă realitate

Ca urmare a declarării pandemiei de COVID-19 de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și impunerii rapide de măsuri de distanțare socială, companiile, atât cele care erau familiarizate anterior cu munca de la distanță, precum și organizațiile care nu mai experimentaseră acest regim de lucru, le-au permis angajaților să lucreze de acasă, creând astfel condițiile pentru cel mai extins experiment de telemuncă vreodată.

Deși numărul persoanelor în regim de telemuncă a crescut treptat de-a lungul anilor, pandemia de COVID-19 a accelerat implementarea de către angajatori a

muncii de la distanță. Într-un scenariu precum o criză sanitară de proporțiile celei actuale, telemunca se dovedește a fi un instrument important pentru asigurarea continuității afacerii. De asemenea, este de așteptat ca, în perioada post pandemie, munca de la distanță să fie adoptată ca politică pe termen lung de multe societăți.

Deși telemunca oferă avantaje de necontestat pentru angajați (în primul rând, siguranță sanitară ținând cont de circumstanțele existente, precum și alte avantaje printre care flexibilitatea programului de lucru, eficiență crescută în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, un echilibru mai bun între viața profesională și cea personală), cadrul fiscal existent nu a ținut pasul cu dezvoltarea rapidă a acestui fenomen. În acest context, există numeroase provocări fiscale pe care atât angajații, cât și angajatorii trebuie să le ia în considerare.

Riscuri generate de nereglementarea telemuncii din punct de vedere fiscal În România, modalitatea de desfășurare a activității în regim de telemuncă a fost reglementată în aprilie 2018 prin Legea nr. 81/2018. Potrivit acestui act normativ, în contractele de telemuncă pot fi inserate, pe lângă elementele prevăzute în Codul Muncii, și anumite elemente specifice, incluzând, printre altele, și condițiile în care angajatorul suportă cheltuielile aferente activității în regim de telemuncă. Spre exemplu, aceste cheltuieli ar putea consta în decontarea unor costuri cu echipamente (birouri, scaune de birou, imprimante, echipamente pentru conexiunea la internet), precum și decontarea cheltuielilor pentru electricitate efectuate pentru activitatea de telemuncă.

Deși din punct de vedere juridic, telemunca a fost reglementată după cum am menționat încă din 2018, din punct de vedere fiscal, Codul Fiscal nu a fost modificat pentru a include reglementări specifice cu privire la tratamentul fiscal aplicabil cheltuielilor suportate de angajator în beneficiul angajatului în regim de telemuncă. Astfel, în lipsa unor prevederi specifice din punct de vedere fiscal, în practică, ar putea apărea riscuri, în sensul în care aceste beneficii acordate salariaților în regim de telemuncă ar putea să fie considerate avantaje salariale, subiect de impozit pe salariu și contribuții sociale.

Astfel, având în vedere dimensiunea căpătată de telemuncă în contextul pandemiei, se impune și mai mult necesitatea adoptării unor reglementări clare și din punct de vedere fiscal cu privire la derularea activității profesionale în acest regim, pentru a se stabili, fără a lăsa loc la interpretări, tratamentul fiscal al cheltuielilor suportate de angajator, respectiv categoriile de avantaje și limitele în care acestea sunt neimpozabile.

Riscul creării unui sediu permanent

În acest context al muncii de la distanță, pot exista situații în care angajații unei societăți românești își desfășoară munca în străinătate. În consecință, se pune problema dacă acest caz poate conduce la crearea de către respectiva societate românească a unui sediu permanent în jurisdicția străină unde își desfășoară activitatea angajatul societății românești, fapt ce ar genera o impozitare suplimentară pentru societatea din România (impozit pe profit în jurisdicția străină unde angajatul își desfășoară propriu-zis activitatea), precum și obligații administrative suplimentare (înregistrarea fiscală, ținerea contabilității și alte obligații declarative în jurisdicția străină).

Un asemenea risc ar putea să se materializeze, de exemplu, dacă angajatul societății românești ce își desfășoară activitatea la domiciliul său situat într-o jurisdicție străină are rolul de agent de vânzări sau agent de dezvoltare a afacerii în acea jurisdicție străină și încheie contracte în numele angajatorului său român, în timp ce se află în jurisdicția străină.

De asemenea, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, trebuie analizat în detaliu în ce măsură domiciliul de unde un angajat își desfășoară activitatea profesională poate fi considerat un loc la dispoziția angajatorului, prin care acesta își desfășoară activitatea, adică, condițiile necesare pentru existența unui sediu permanent.

Riscuri legate de plata impozitului pe salariu și a contribuțiilor sociale în jurisdicția străină Pentru un angajat care își desfășoară activitatea într-o altă țară, trebuie avut în vedere de asemenea dacă pentru salariul obținut de la angajatorul din România pentru munca prestată din străinătate, angajatul trebuie să plătească taxe salariale în România sau în țara în care își desfășoară activitatea.

Ca principiu, țara unde angajatul își desfășoară efectiv activitatea are drepturi de impozitare asupra veniturilor salariale pe care angajatul le obține în timp ce lucrează fizic în țara respectivă. Cu toate acestea, dacă există un tratat de evitare a dublei impuneri între România și jurisdicția străină unde angajatul își desfășoară activitatea, angajatul poate fi scutit de impozitul pe venit în jurisdicția străină dacă sunt îndeplinite anumite condiții, inclusiv faptul că angajatul nu este rezident fiscal în acea jurisdicție străină (rezidența fiscală a angajatului este determinată în funcție de circumstanțele personale și de perioada petrecută în țara în care își desfășoară activitatea, dacă aceasta depășește sau nu 183 de zile în 12 luni).

România are încheiate peste 90 convenții de evitare a dublei impuneri, astfel, în

practică, aceasta înseamnă că, în principiu, o scurtă ședere în străinătate, în multe situații, nu va determina în mod automat obligații de plată a impozitului pe salariu în străinătate. În ceea ce privește contribuțiile sociale, regula generală este că acestea se datorează în țara în care angajatul își îndeplinește efectiv sarcinile sale. În țările membre ale Uniunii Europene, există însă excepții de la această regulă generală, care permit unui angajat român și angajatorului său să continue să plătească contribuțiile sociale în România și să nu plătească contribuții sociale în străinătate, dacă sunt îndeplinite anumite condiții. În afara Uniunii Europene, dacă se vor datora sau nu contribuții sociale în străinătate va depinde în esență de existența unui acord reciproc între cele două țări în domeniul asigurărilor sociale. În concluzie, în majoritatea situațiilor în care angajații lucrează de la distanță în alte țări, pe perioade scurte de timp, în mod normal, nu ar trebui să apară implicații fiscale privind impozitul pe veniturile salariale și contribuțiile sociale aferente, în țara de ședere. Totuși, este recomandabil să fie efectuate analize fiscale prealabile pentru a preîntâmpina riscurile fiscale ce pot apărea, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte și prin luarea în considerare a legislației aplicabile în țara respectivă.

Criptomonedele

Uniunea Europeană extinde domeniul de reglementare asupra furnizorilor de servicii din domeniul criptomonedelor și a furnizorilor de portofele digitale, în încercarea de a asigura un cadru care să poată preveni spălarea banilor, după ce fenomenul a atins cote îngrijorătoare la nivel mondial. Posibilitatea de a deschide rapid conturi anonime și de a converti numerar în mod ilicit, precum și existența mijloacelor de tranzacționare a veniturilor de origine ilicită peste granițe sunt doar câteva dintre argumentele care au stat la baza deciziei UE. Date fiind numeroasele modificări aduse de Directiva Uniunii Europene 2018/843 privind tranzacționarea cu monede virtuale, precum și folosirea tot mai frecventă a criptomonedelor în scopul spălării banilor și finanțării terorismului, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență nr. 111 din 1 iulie 2020 privind modificarea și completarea Legii nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului. Una dintre modificările aduse de Ordonanța 111/2020 este includerea furnizorilor implicați în servicii de schimb

între monedele virtuale și monedele fiduciare (adică monedele și bancnotele unei țări desemnate ca având curs legal și moneda electronică acceptată ca mijloc de schimb în țara emitentă) în categoria entităților care vor avea, de acum încolo, noi obligații legate de identificare a activităților suspecte.

Miliarde de dolari, spălați prin tranzacții cu Bitcoin Potrivit unui raport efectuat de o firmă americană de specialitate care folosește analiza datelor pentru a urmări tranzacțiile prin intermediul criptomonedelor, organizațiile criminale au transferat în anul 2019 nu mai puțin de 2,8 miliarde de dolari în Bitcoin prin intermediul caselor de schimb, o creștere semnificativă față de 2018, când suma a fost de aproximativ 1 miliard de dolari.

De asemenea, un grup specializat în analiza tranzacțiilor cu criptomonede a urmărit 45 de milioane de astfel de tranzacții efectuate prin intermediul a 20 de case de schimb aflate în top la nivel global, în perioada ianuarie 2009-septembrie 2018. Din analiza efectuată reiese faptul că 97% din criptomonedele Bitcoin spălate prin intermediul schimburilor ajung în țări cu reglementări relaxate privind prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului. În plus, datele arată că entitățile criminale au spălat aproximativ 380.000 de monede Bitcoin (echivalentul a 2,5 miliarde de dolari), iar 97% dintre tranzacții au fost efectuate prin intermediul caselor de schimb care nu intră sub incidența legii.

Este foarte important să nu confundăm monedele virtuale cu monedele electronice. Acestea din urmă reprezintă varianta electronică a bancnotelor fizice și se supun unui regim reglementat. Este de menționat și că operațiunile cu monede virtuale presupun un anumit nivel de cunoștințe pentru titularii acestora, nefiind printre preferatele infractorilor obișnuiți. Pe de altă parte, acestea conferă titularilor un nivel ridicat de anonimitate, fiind preponderent nedetectabile. Din acest motive, sunt atractive pentru activități infracționale complexe, precum spălarea banilor sau finanțarea terorismului.

Noi obligații pentru emitenții de criptomonede Potrivit Legii nr. 129/2019, cu modificările aduse de Ordonanța de urgență nr.

111/2020, furnizorii de monede virtuale și portofele digitale, instituțiile emitente de monedă electronică și instituțiile de plată din alte state membre care prestează servicii pe teritoriul României au obligația de a asigura respectarea prevederilor legale în materie de prevenire și combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului pentru activitățile prestate. Noile obligații ale acestor furnizori variază de la măsuri privind cunoașterea clientelei, pentru identificarea riscului asociat acestor servicii și utilizarea acestora în scopuri criminale, identificarea

beneficiarului real, până la monitorizarea și raportarea către autorități a anumitor tranzacții. Persoanele juridice care oferă astfel de servicii digitale sunt așadar puse în fața unei noi provocări.

De asemenea, potrivit noilor modificări legislative, furnizorii de servicii de schimb între monede virtuale și monede fiduciare și furnizorii de portofele digitale vor trebui să urmeze un proces de autorizare și de înregistrare, care urmează a fi coordonat de către Ministerul Finanțelor Publice.

Mai mult, instituțiile emitente de monedă electronică și instituțiile de plată au obligația de a impune contractual agenților și distribuitorilor prin care prestează servicii pe teritoriul României cadrul de conformare la prevederile Legii nr.

129/2019 și din reglementările emise în aplicarea acesteia și de a se asigura că sunt implementate procedurile și sistemele necesare și sunt respectate obligațiile ce le revin acestora, inclusiv prin efectuarea unor verificări. Însă o întrebare pare a nu-și găsi momentan răspuns: sunt furnizorii de servicii de schimb între monede virtuale și fiduciare și furnizorii de portofele digitale pregătiți pentru a se conforma cu schimbările aduse de noile reglementări legislative?

Libera circulație a persoanelor între UE și Marea Britanie, îngrădită din 1 ianuarie 2021

Prelungirea negocierilor pentru încheierea unui acord comercial post-Brexit între Uniunea Europeană (UE) și Marea Britanie ridică numeroase semne de întrebare cu privire la limitările care vor interveni începând cu 1 ianuarie 2021. Libera circulație a persoanelor, una din cele patru libertăți fundamentale garantate de apartenența la UE, va fi, cu siguranță, îngrădită. Cât de mult, depinde de rezultatul negocierilor dintre cele două părți.

Regulile actuale privind circulația persoanelor între Marea Britanie și UE rămân valabile până la finalul perioadei de tranziție, respectiv până la data de 31 decembrie 2020. Cu alte cuvinte, cetățenii britanici și familiile lor vor putea în continuare să studieze, să trăiască și să muncească în UE, ca și până cum, fără acțiuni suplimentare. Aceeași regulă se aplică și în cazul cetățenilor europeni din Marea Britanie.

Perioada de tranziție a fost convenită în baza acordului de retragere pentru a da

timp celor două părți să stabilească un cadru preferențial de relaționare post-Brexit pe toate palierele, inclusiv în privința circulației persoanelor. Însă având în vedere că mai este foarte puțin timp până la expirarea acestei perioade, iar prelungirea ei nu este posibilă, statele implicate par a se pregăti mai degrabă pentru situația în care 2021 începe fără un acord. Cum afectează acest aspect statutul cetățenilor britanici stabiliți în România, respectiv pe cel al românilor care locuiesc în Marea Britanie?

Ce trebuie să facă cetățenii britanici din România În cazul României, cetățenii britanici continuă să beneficieze de același tratament care li se aplică cetățenilor unui stat membru UE pentru a putea călători, locui, lucra sau studia în țara noastră. Documentele de ședere eliberate de Inspectoratul General pentru Imigrări acestora, dar și dependenților, până la finalul anului 2020 vor fi recunoscute până la data de 31 decembrie 2021, iar valabilitatea celor care expiră va fi prelungită până la aceeași dată. Guvernul României a emis o ordonanță de urgență aplicabilă în cazul unui Brexit fără acord, potrivit căreia cetățenii Marii Britanii înregistrați în România până la finalul perioadei de tranziție vor avea la dispoziție un an să își reglementeze noul drept de ședere.

Pentru britanicii care vin în România după 1 ianuarie 2021, cel mai probabil va fi aplicat regimul comun cetățenilor non-UE, dacă nu se ajunge la un acord care să stabilească condiții speciale în acest caz.

Pe de altă parte, autoritățile române nu au încă un răspuns referitor la statutul cetățenilor britanici în România după 1 ianuarie 2021 în situația în care se ajunge la un acord, pentru că acesta depinde de rezultatul negocierilor dintre UE și Marea Britanie.

Așadar, în acest moment, singura certitudine este că cetățenii britanici care se înregistrează în România până la 31 decembrie 2020, vor beneficia de prelungirea automată a dreptului de ședere pentru încă un an.

Românii stabiliți în Marea Britanie trebuie să solicite noul statut La rândul lor, românii stabiliți în Marea Britanie până la data de la 31 decembrie 2020 vor continua să beneficieze de același tratament care li se aplică în prezent în calitate de cetățeni ai unui stat membru UE pentru a putea locui, lucra sau studia în Regatul Unit. Cei care vor să rămână acolo și după finalizarea perioadei de tranziție trebuie să se înregistreze pentru obținerea noului statut de rezident. În acest scop, guvernul britanic a creat un sistem de înregistrare (EU Settlement Scheme EUSS) prin care cetățenii europeni, inclusiv români, pot solicita noul statut.

Termenul pentru depunerea acestei solicitări este 30 iunie 2021.

Românii care vor dori să se stabilească în Marea Britanie după 1 ianuarie 2021 cel mai probabil vor fi tratați ca orice alt cetățean non-UE, în cazul în care nu va exista un acord între părți care să stabilească un regim mai favorabil.

Așadar este evident că, de anul viitor, regulile privind libera circulație a persoanelor între UE și Marea Britanie se vor schimba. Indiferent de rezultatul negocierilor pentru un acord post-Brexit, atât companiile, cât și cetățenii afectați de schimbări trebuie să se asigure că sunt îndeplinite formalitățile de înregistrare, pentru a fi evitate disfuncționalitățile care pot apărea în acest context, atât în cadrul desfășurării activității, cât și din perspectiva dreptului de ședere.

Munca la distanță ne schimbă total viata

La data de 6 noiembrie 2020 a intrat în vigoare OUG 192/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum și pentru modificarea lit. a) a art. 7 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activității de telemuncă, iar la data de 9 noiembrie 2020 a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 935/2020 pentru modificarea și completarea anexelor nr. 2 și 3 la Hotărârea Guvernului nr.

856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Prin aceste acte normative au fost aduse noi modificări legislative referitoare la munca la domiciliu sau în regim de telemuncă, modificări aplicabile în perioada stării de alertă.

Astfel, din coroborarea prevederilor celor două acte normative, rezultă că în perioada stării de alertă, toți angajatorii din sistemul public sau privat sunt obligați să dispună munca la domiciliu sau în regim de telemuncă, acolo unde activitatea desfășurată permite acest lucru.

De asemenea, prin derogare de la dispozițiile legale aplicabile muncii la domiciliu (1) sau în regim de telemuncă (2) - care prevăd faptul că schimbarea loculului muncii se poate face numai cu acordul ambelor părți, prin modificarea contractului individual de muncă, sub forma unui act adițional -, în perioada stării de alertă, angajatorii pot dispune munca la domiciliu sau în regim de telemuncă prin emiterea unei decizii unilaterale în acest sens.

Nimic nu împiedică părțile să implementeze aceste modificări prin semnarea unor acte adiționale la contractele individuale de muncă, evident cu acordul angajatului, însă este important de subliniat faptul că, prin noua reglementare angajatorul nu mai este ținut de obținerea acordului angajatului în cazul emiterii deciziei unilaterale.

Chiar dacă aceste măsuri sunt aplicabile pentru o perioadă determinată de timp, respectiv în perioada stării de alertă, alături de celelalte măsuri impuse de situația generată de perioada pe care o traversăm, se creează condițiile pentru implementarea muncii la distanță, fiind de așteptat ca și pe termen lung (post pandemie) acest tip de muncă, mult mai flexibilă, să fie utilizată inclusiv în domeniile în care nu a mai fost implementată înainte de debutul pandemiei. Rămâne de văzut care dintre cele două modalități de lucru (la distanță sau la birou) va fi cea dominantă.

Pe viitor, angajatorii care nu au reglementat și implementat, deja, dispozițiile aplicabile muncii la distanță, în contractele individuale de muncă, regulamentele

interne, etc. vor fi nevoiți să facă demersurile necesare în acest sens.

Munca la distanță conferă anumite avantaje atât angajatului (reducerea timpului și costurilor cu transportul, flexibilitate, comoditatea pe care i-o oferă mediul de acasă etc), cât și angajatorului prin reducerea costurilor și optimizarea spațiilor de birouri.

Desigur, sunt și dezavantaje pentru ambele părți - pentru angajat izolarea și lipsa interacțiunii cu colegii, tendința de a desfășura și alte activități, concomitent cu activitățile de serviciu, munca în echipă va avea de suferit, iar pentru angajator cu siguranță va fi afectată apartenența angajatului la cultura organizațională, va fi îngreunată verificarea și coordonarea acestuia.

Pe lângă aceste aspecte, cu siguranță schimbările atipice din domeniul muncii vor influența și alte domenii de activitate - de exemplu, închirierea spațiilor de birouri și chiar domeniul HoReCa, prin diminuarea numărului celor care iau prânzul la restaurant sau a diverselor evenimente care aveau loc periodic - cei care muncesc împreună în același loc, sărbătoresc împreună!

Cu siguranță unele companii își vor regândi afacerea, inclusiv în ceea ce privește restrângerea spațiilor de birou ocupate în prezent, determinând, în cel mai bun caz, relocări de spații între chiriași. Bugetul alocat de companii pentru închirierea birourilor poate fi mai redus în raport cu perioada anterioară izbucnirii pandemiei, contractele negociate mai strict, durata închirierii mai scurtă, etc.

Domeniile de activitate sunt strâns legate între ele și cu toții depindem unii de alții întocmai ca verigile unui lanț. Când o verigă este modificată sau afectată, întregul lanț are de suferit.

Așadar, deși la acest moment este privită ca o soluție temporară, pentru a limita efectele răspândirii virusului, munca la distanță va produce multe schimbări în societate. Rămâne de văzut cum vom gestiona cu toții această situație atât în timpul pandemiei, cât și după ce aceasta va deveni istorie, ceea ce sperăm să se întâmple cât mai repede.

Brexit

Negocierile pentru un acord între UE si UK au fost împinse la maxim, forțând limitele de timp (și spațiu) într-un mod care, în urmă cu 4 ani, era de neimaginat. Pe 16 decembrie 2020 urma să ne ocupăm de bunurile în tranzit (ce se întâmplă dacă pleacă marfa din UK pe 30 decembrie și ajunge în România pe 1 ianuarie?), nu să ne îngrijorăm cu privire la ce cotă tarifară va fi aplicată (e.g. 12% sau 0% pentru haine din UK puse în liberă circulație în România?). Chiar și în acest ultim moment, Prim-ministrul britanic și președinta Comisiei Europene au anunțat că sunt dispuși să facă un ultim efort ("extra-mile") în vederea ajungerii la un acord.

Ne-am chinuit în anii din urmă să obținem AEO (o autorizație care conferă numeroase beneficii, e.g. proceduri simplificate și amânarea plății TVA în vamă).

Sau ceilalți, care nu aveam deloc volume cu state terțe, am obținut acel simplu cod EORI pentru a putea întocmi declarațiile vamale de import din UK sau de export către UK. Am înțeles regulile de TVA: cum justific scutirea de TVA la export sau cum pot obține un certificat de amânare TVA la plată ca să nu mai finanțez taxa la import.

Ca o paranteză, atenție la operațiunile triunghiulare - simplificările nu vor mai fi disponibile. Atenție de asemenea dacă a fost achitată TVA în UK în anul 2020, cererea pentru recuperare va putea fi depusă doar până la 31 martie 2021 (iar nu 30

septembrie 2021).

Așadar, am fost cu toții interesați să discutam despre Brexit: cu grupul de firme din care facem parte, cu autoritățile, cu comisionari vamali. Ne-am preocupat să actualizăm contractele pentru a stabili cine preia obligațiile de vămuire, am actualizat proceduri interne, am realocat sarcini și specializat personalul. Ne-am înscris la tone de conferințe (măcar în 2020 au fost online). Însă, în condițiile unui hard-Brexit (fără acord), în relația cu UK vom opera după cotele tarifare aplicate cu orice alt stat terț. Impactul financiar este chiar și mai mare pentru mărfurile care au fost anterior importate în UK și pentru care s-au plătit o dată taxe vamale la introducerea pe teritoriul vamal. Din 2021, la punerea lor în liberă circulație în România, acestea ar fi supuse din nou taxelor vamale (ca efect al "rules of origin"), deci ajungem la o dublă impozitare. La fel și în situația-oglindă, dacă au fost/vor fi importate mărfuri în România (din China de exemplu) cu scopul vânzării lor și pe piața din UK, acolo vor fi din nou supuse vămuirii, ajungând la un preț necompetitiv. În acest context, din păcate, în unele situații, pentru maratonul pregătirilor unele companii primesc doar medalie de participare. Sunt multe exemple în practică în care antreprenorii pur și simplu așteaptă, amână, nu doresc să continue operațiunile dintre UE și UK. Nu are sens economic, nu dau calculele pe hârtie, cu atât mai puțin în criza actuală. De aceea, un hard-Brexit anunțat atât de târziu, în decembrie 2020, este de fapt un disruptive-Brexit.

Separat, sunt companii care se gândesc la soluții să minimizeze impactul (operațional sau financiar) la nivel de grup. Unele și-au schimbat deja o dată modelul de business pe vremea când speranțele pentru un soft-Brexit, cu acord, erau încă mari; de exemplu, au planificat redirecționarea importurilor din UK printr-o anumită țară din UE - pentru o mai bună gestiune și mai bun control la nivel de grup, fiind asumate costurile de transport aferente operațiunilor intracomunitare ulterioare (costuri care, date fiind și tarifele vamale erga omnes, posibil să nu mai poată fi asumate). În final, putem vorbi de categoria celor care vor continua, inevitabil, operațiunile cu UK indiferent de condiții. Sunt sute astfel de companii românești care au volume anuale de milioane de euro, conform datelor INS. Impactul financiar semnificativ, ca urmare a aplicării tarifelor standard OMC, posibil să fie însă temporar. Dacă negocierile nu se finalizează pozitiv în decembrie, se vorbește totuși de faptul că acestea vor putea fi reluate și continuate anul viitor, un hard-Brexit prietenos ("friendly no-deal"). De menționat că aceste negocieri se poartă cu întreg blocul

comunitar. UK poate încheia acorduri bilaterale cu alte state terțe, dar nu poate încheia un acord bilateral doar cu România, de exemplu.

Până atunci, rămâne să ne obișnuim cu "frontiera inteligentă" (cum a fost numit un cumul de sisteme informatice și reguli utilizate, la frontiera externă a UE înspre UK, de către Franța, Belgia și Olanda în scopul acomodării fluxurilor de exportimport). Rămâne să recapitulăm/confirmăm care este setul complet de documente pe care trebuie să îl aibă asupra lor șoferii care trec granița cu UK (fără Irlanda de Nord, despre care știm deja ca este exceptată), cum stabilim corect încadrarea tarifară și originea mărfurilor. Rămâne să ne luptam pentru eventuale simplificări și autorizații care ar ușura situația.

Poate că rareori un final de an a fost atât de incert.

Pe lângă Brexit: stimulul de 2 trilioane de dolari în SUA e pe hold. Bugetul UE de 1,8 trilioare de euro (ce include și pachetul de 750 milioane de euro numit "EU Next Generation") e blocat. În România nu avem încă Guvern și nu știm sigur cine va fi prim-ministru. Pandemia actuală nu știm cât mai durează, cum va evolua, și cât de îndelungate vor fi efectele în economie. Și bineînțeles: modificările la Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, propuse și pregătite ani la rândul, sunt în curs de promulgare de către președinte, dar nu le avem încă în Monitorul Oficial.

Pentru a obține un rezultat pozitiv vizavi de toate incertitudinile actuale, merită într-adevăr efortul cu fiecare ultim pas. O milă terestră înseamnă 1,6 km. O milă marină înseamnă 1,8 km.

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele 📖

VACCINUL

De ce să mă vaccinez împotriva COVID-19?

Vaccinarea împotriva COVID-19 este importantă pentru că reduce riscul de îmbolnăvire și riscul de a dezvolta o formă severă de boală. Vaccinarea este un instrument important pentru a opri răspândirea pandemiei, scădea supraîncărcarea unităților sanitare, permițând, astfel, redeschiderea unităților sanitare pentru pacienții non-COVID. Astfel, vor fi create condițiile pentru redeschiderea activităților socio-economice și înlesnirea liberei circulații.

De ce să mă vaccinez împotriva COVID-19?

Vaccinarea împotriva COVID-19 este importantă pentru că reduce riscul de îmbolnăvire și riscul de a dezvolta o formă severă de boală. Vaccinarea este un instrument important pentru a opri răspândirea pandemiei, scădea supraîncărcarea unităților sanitare, permițând, astfel, redeschiderea unităților sanitare pentru pacienții non-COVID. Astfel, vor fi create condițiile pentru redeschiderea activităților socio-economice și înlesnirea liberei circulații.

Cum sunt protejate datele cu caracter personal privind vaccinarea împotriva COVID-19?

Monitorizarea nivelului de acoperire vaccinală, a siguranței și eficacității vaccinurilor împotriva COVID-19 se realizează cu ajutorul platformelor electronice, respectându-se legislația cu privire la protecția datelor cu caracter personal. Conform strategiei privind vaccinarea împotriva COVID-19 în România se va dezvolta un modul dedicat vaccinării împotriva COVID-19 în cadrul Registrului Electronic Național de Vaccinare (RENV), care va constitui baza de date electronică referitoare la vaccinare, cu respectarea prevederilor legale privind protecția datelor cu caracter personal.

Ce document se va elibera în momentul vaccinării?

Fiecare persoană care se va vaccina va primi o adeverință doveditoare de vaccinare care va cuprinde următoarele informații: numele și prenumele persoanei vaccinate, data nașterii, vârsta, județul de domiciliu, număr și serie CI, date despre vaccin: doza 1 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), doza 2 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), date despre centrul de vaccinare (nume centru de vaccinare, județ, medic coordonator/vaccinator), semnătura electronică a Registrului Electronic Național al Vaccinărilor.

Dovada vaccinării este pusă la dispoziția persoanei vaccinate fie electronic, fie pe suport de hârtie pentru a-i permite acesteia să își țină evidența între cele două vizite la centrul de vaccinare (doză inițială și rapel) și pentru a-i pune la dispoziție informațiile esențiale despre caracteristicile vaccinului administrat. Precizăm că vaccinarea este gratuită, voluntară/ neobligatorie, iar adeverința doveditoare nu este eliberată cu scopul de a condiționa sau restricționa ulterior drepturile persoanelor vaccinate.

De ce să mă vaccinez împotriva COVID-19?

Vaccinarea împotriva COVID-19 este importantă pentru că reduce riscul de îmbolnăvire și riscul de a dezvolta o formă severă de boală. Vaccinarea este un instrument important pentru a opri răspândirea pandemiei, scădea supraîncărcarea unităților sanitare, permițând, astfel, redeschiderea unităților sanitare pentru pacienții non-COVID. Astfel, vor fi create condițiile pentru redeschiderea activităților socio-economice și înlesnirea liberei circulații.

Cum sunt protejate datele cu caracter personal privind vaccinarea împotriva COVID-19?

Monitorizarea nivelului de acoperire vaccinală, a siguranței și eficacității vaccinurilor împotriva COVID-19 se realizează cu ajutorul platformelor electronice, respectându-se legislația cu privire la protecția datelor cu caracter personal. Conform strategiei privind vaccinarea împotriva COVID-19 în România se va dezvolta un modul dedicat vaccinării împotriva COVID-19 în cadrul Registrului Electronic Național de Vaccinare (RENV), care va constitui baza de date electronică referitoare la vaccinare, cu respectarea prevederilor legale privind protecția datelor cu caracter personal.

Ce document se va elibera în momentul vaccinării?

Fiecare persoană care se va vaccina va primi o adeverință doveditoare de vaccinare care va cuprinde următoarele informații: numele și prenumele persoanei vaccinate, data nașterii, vârsta, județul de domiciliu, număr și serie CI, date despre vaccin: doza 1 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), doza 2 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), date despre centrul de vaccinare (nume centru de vaccinare, județ, medic coordonator/vaccinator), semnătura electronică a Registrului Electronic Național al Vaccinărilor.

Dovada vaccinării este pusă la dispoziția persoanei vaccinate fie electronic, fie pe suport de hârtie pentru a-i permite acesteia să își țină evidența între cele două vizite la centrul de vaccinare (doză inițială și rapel) și pentru a-i pune la dispoziție informațiile esențiale despre caracteristicile vaccinului administrat. Precizăm că vaccinarea este gratuită, voluntară/ neobligatorie, iar adeverința doveditoare nu este eliberată cu scopul de a condiționa sau restricționa ulterior drepturile persoanelor vaccinate.

Dacă am fost infectat cu SARS-CoV-2, mai este necesară vaccinarea?

În studiile clinice, vaccinul a fost administrat și unor persoane care prezentau un nivel detectabil de anticorpi anti SARS-CoV-2 și nu s-au detectat efecte adverse, ci doar o creștere a nivelului de răspuns imun. Vaccinarea este disponibilă, pe baza consimțământului, indiferent dacă a existat sau nu infectarea.

Persoanele nevaccinate le pot infecta pe cele vaccinate?

O persoană nevaccinată se poate infecta cu virusul SARS-CoV-2 și-l poate transmite celor cu care intră în contact. Contacții vaccinați (vaccin Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană) ai persoanei nevaccinate sunt protejați față de de dezvoltarea bolii Covid-19 – chiar dacă virusul ar putea ajunge în căile respiratorii, transmis de la un purtător, nu va produce efecte, fiind inactivat de anticorpii protectori dezvoltați după vaccinare.

Persoanele vaccinate le pot infecta pe cele nevaccinate?

Obiectivul principal al studiului de faza 3 pentru vaccinul Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană, nu a presupus măsurarea transmisibilității SARS-CoV-2 după vaccinare, ci demonstrarea eficacității pentru prevenirea bolii Covid-19. Date despre măsura în care o persoană vaccinată mai poate transmite virusul urmează a fi generate, colectate și analizate în perioada următoare. Experiența cu alte vaccinuri arată că în general o persoană vaccinată transmite într-o mai mică măsură agentul patogen, dar această ipoteză trebuie validată și pentru SARS-CoV-2.

De ce să mă vaccinez împotriva COVID-19?

Vaccinarea împotriva COVID-19 este importantă pentru că reduce riscul de îmbolnăvire și riscul de a dezvolta o formă severă de boală. Vaccinarea este un instrument important pentru a opri răspândirea pandemiei, scădea supraîncărcarea unităților sanitare, permițând, astfel, redeschiderea unităților sanitare pentru

pacienții non-COVID. Astfel, vor fi create condițiile pentru redeschiderea activităților socio-economice și înlesnirea liberei circulații.

Cum sunt protejate datele cu caracter personal privind vaccinarea împotriva COVID-19?

Monitorizarea nivelului de acoperire vaccinală, a siguranței și eficacității vaccinurilor împotriva COVID-19 se realizează cu ajutorul platformelor electronice, respectându-se legislația cu privire la protecția datelor cu caracter personal. Conform strategiei privind vaccinarea împotriva COVID-19 în România se va dezvolta un modul dedicat vaccinării împotriva COVID-19 în cadrul Registrului Electronic Național de Vaccinare (RENV), care va constitui baza de date electronică referitoare la vaccinare, cu respectarea prevederilor legale privind protecția datelor cu caracter personal.

Ce document se va elibera în momentul vaccinării?

Fiecare persoană care se va vaccina va primi o adeverință doveditoare de vaccinare care va cuprinde următoarele informații: numele și prenumele persoanei vaccinate, data nașterii, vârsta, județul de domiciliu, număr și serie CI, date despre vaccin: doza 1 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), doza 2 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), date despre centrul de vaccinare (nume centru de vaccinare, județ, medic coordonator/vaccinator), semnătura electronică a Registrului Electronic Național al Vaccinărilor.

Dovada vaccinării este pusă la dispoziția persoanei vaccinate fie electronic, fie pe suport de hârtie pentru a-i permite acesteia să își țină evidența între cele două vizite la centrul de vaccinare (doză inițială și rapel) și pentru a-i pune la dispoziție informațiile esențiale despre caracteristicile vaccinului administrat. Precizăm că vaccinarea este gratuită, voluntară/ neobligatorie, iar adeverința doveditoare nu este eliberată cu scopul de a condiționa sau restricționa ulterior drepturile persoanelor vaccinate.

Dacă am fost infectat cu SARS-CoV-2, mai este necesară vaccinarea? În studiile clinice, vaccinul a fost administrat și unor persoane care prezentau un nivel detectabil de anticorpi anti SARS-CoV-2 și nu s-au detectat efecte adverse, ci

doar o creștere a nivelului de răspuns imun. Vaccinarea este disponibilă, pe baza consimțământului, indiferent dacă a existat sau nu infectarea.

Persoanele nevaccinate le pot infecta pe cele vaccinate?

O persoană nevaccinată se poate infecta cu virusul SARS-CoV-2 și-l poate transmite celor cu care intră în contact. Contacții vaccinați (vaccin Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană) ai persoanei nevaccinate sunt protejați față de de dezvoltarea bolii Covid-19 – chiar dacă virusul ar putea ajunge în căile respiratorii, transmis de la un purtător, nu va produce efecte, fiind inactivat de anticorpii protectori dezvoltați după vaccinare.

Persoanele vaccinate le pot infecta pe cele nevaccinate?

Obiectivul principal al studiului de faza 3 pentru vaccinul Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană, nu a presupus măsurarea transmisibilității SARS-CoV-2 după vaccinare, ci demonstrarea eficacității pentru prevenirea bolii Covid-19. Date despre măsura în care o persoană vaccinată mai poate transmite virusul urmează a fi generate, colectate și analizate în perioada următoare. Experiența cu alte vaccinuri arată că în general o persoană vaccinată transmite într-o mai mică măsură agentul patogen, dar această ipoteză trebuie validată și pentru SARS-CoV-2.

De unde mă pot informa cu privire la vaccinurile candidate?

La nivelul Uniunii Europene, vaccinurile care vor fi folosite în campaniile de vaccinare împotriva COVID-19 sunt cele care au primit aprobarea din partea Agenției Europene a Medicamentului. Toate detaliile cu privire la procesul de evaluare și aprobare sunt disponibile și actualizate constant pe site-ul Agenției Europene a Medicamentului.

Cu cine iau legătura dacă vreau să mă vaccinez?

Conform Strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România, vaccinarea se va realiza în etape, respectând grupele populaționale. Pentru etapa I, vaccinarea se va organiza la locul de muncă și prin centrele de vaccinare fixe și mobile, iar

pentru etapele II și III vaccinarea se va organiza prin centre de vaccinare fixe și mobile, echipe mobile, rețeaua de medicină de familie, centre drive-through.

Pot refuza să mă vaccinez?

Da, conform strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România vaccinarea este voluntară și ne-obligatorie.

Vaccinarea este gratuită?

Da, conform strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România vaccinarea este gratuită.

De ce să mă vaccinez împotriva COVID-19?

Vaccinarea împotriva COVID-19 este importantă pentru că reduce riscul de îmbolnăvire și riscul de a dezvolta o formă severă de boală. Vaccinarea este un instrument important pentru a opri răspândirea pandemiei, scădea supraîncărcarea unităților sanitare, permițând, astfel, redeschiderea unităților sanitare pentru pacienții non-COVID. Astfel, vor fi create condițiile pentru redeschiderea activităților socio-economice și înlesnirea liberei circulații.

Cum sunt protejate datele cu caracter personal privind vaccinarea împotriva COVID-19?

Monitorizarea nivelului de acoperire vaccinală, a siguranței și eficacității vaccinurilor împotriva COVID-19 se realizează cu ajutorul platformelor electronice, respectându-se legislația cu privire la protecția datelor cu caracter personal. Conform strategiei privind vaccinarea împotriva COVID-19 în România se va dezvolta un modul dedicat vaccinării împotriva COVID-19 în cadrul Registrului Electronic Național de Vaccinare (RENV), care va constitui baza de date electronică referitoare la vaccinare, cu respectarea prevederilor legale privind protecția datelor cu caracter personal.

Ce document se va elibera în momentul vaccinării?

Fiecare persoană care se va vaccina va primi o adeverință doveditoare de vaccinare care va cuprinde următoarele informații: numele și prenumele persoanei vaccinate,

data nașterii, vârsta, județul de domiciliu, număr și serie CI, date despre vaccin: doza 1 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), doza 2 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), date despre centrul de vaccinare (nume centru de vaccinare, județ, medic coordonator/vaccinator), semnătura electronică a Registrului Electronic Național al Vaccinărilor.

Dovada vaccinării este pusă la dispoziția persoanei vaccinate fie electronic, fie pe suport de hârtie pentru a-i permite acesteia să își țină evidența între cele două vizite la centrul de vaccinare (doză inițială și rapel) și pentru a-i pune la dispoziție informațiile esențiale despre caracteristicile vaccinului administrat. Precizăm că vaccinarea este gratuită, voluntară/ neobligatorie, iar adeverința doveditoare nu este eliberată cu scopul de a condiționa sau restricționa ulterior drepturile persoanelor vaccinate.

Dacă am fost infectat cu SARS-CoV-2, mai este necesară vaccinarea? În studiile clinice, vaccinul a fost administrat și unor persoane care prezentau un nivel detectabil de anticorpi anti SARS-CoV-2 și nu s-au detectat efecte adverse, ci doar o creștere a nivelului de răspuns imun. Vaccinarea este disponibilă, pe baza consimțământului, indiferent dacă a existat sau nu infectarea.

Persoanele nevaccinate le pot infecta pe cele vaccinate?

O persoană nevaccinată se poate infecta cu virusul SARS-CoV-2 și-l poate transmite celor cu care intră în contact. Contacții vaccinați (vaccin Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană) ai persoanei nevaccinate sunt protejați față de de dezvoltarea bolii Covid-19 – chiar dacă virusul ar putea ajunge în căile respiratorii, transmis de la un purtător, nu va produce efecte, fiind inactivat de anticorpii protectori dezvoltați după vaccinare.

Persoanele vaccinate le pot infecta pe cele nevaccinate?

Obiectivul principal al studiului de faza 3 pentru vaccinul Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană, nu a presupus măsurarea transmisibilității SARS-CoV-2 după vaccinare, ci demonstrarea eficacității pentru prevenirea bolii Covid-19. Date despre măsura în care o persoană vaccinată mai

poate transmite virusul urmează a fi generate, colectate și analizate în perioada următoare. Experiența cu alte vaccinuri arată că în general o persoană vaccinată transmite într-o mai mică măsură agentul patogen, dar această ipoteză trebuie validată și pentru SARS-CoV-2.

De unde mă pot informa cu privire la vaccinurile candidate?

La nivelul Uniunii Europene, vaccinurile care vor fi folosite în campaniile de vaccinare împotriva COVID-19 sunt cele care au primit aprobarea din partea Agenției Europene a Medicamentului. Toate detaliile cu privire la procesul de evaluare și aprobare sunt disponibile și actualizate constant pe site-ul Agenției Europene a Medicamentului.

Cu cine iau legătura dacă vreau să mă vaccinez?

Conform Strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România, vaccinarea se va realiza în etape, respectând grupele populaționale. Pentru etapa I, vaccinarea se va organiza la locul de muncă și prin centrele de vaccinare fixe și mobile, iar pentru etapele II și III vaccinarea se va organiza prin centre de vaccinare fixe și mobile, echipe mobile, rețeaua de medicină de familie, centre drive-through.

Pot refuza să mă vaccinez?

Da, conform strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România vaccinarea este voluntară și ne-obligatorie.

Vaccinarea este gratuită?

Da, conform strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România vaccinarea este gratuită.

Dacă mă vaccinez, mai este necesar să respect celelalte măsuri igienico-sanitare?

Administrarea unui vaccin împotriva COVID-19 reprezintă unul dintre instrumentele critice pentru limitarea efectelor pandemiei, alături de celelalte instrumente: respectarea restricțiilor și a măsurilor igienico-sanitare (purtarea măștii, spălatul pe mâini și distanțarea fizică).

Persoanele cu condiții medicale preexistente sunt eligibile pentru vaccinare?

Conform strategiei naționale de vaccinare împotriva COVID-19, persoanele aflate în evidență cu boli cronice, indiferent de vârstă, sunt prioritare în vederea vaccinării, luându-se în considerație indicațiile și contraindicațiile vaccinurilor utilizate.

O persoană care a fost infectată cu SARS-CoV-2 se poate vaccina?

Da, o persoana care a fost infectată cu SARS-CoV-2 poate fi vaccinată în mod voluntar, atunci când întrunește criteriile legate de prioritizare. Nu se are în vedere excluderea de la vaccinare a persoanelor cu infecție anterioară cunoscută și nici testarea persoanelor înaintea vaccinării. În momentul de față nu se știe pentru cât timp după infecție suntem protejați și nici nivelul de anticorpi necesar pentru a fi protejați. Studii recente arată că la majoritatea persoanelor, anticorpii neutralizanți (cei care pot bloca infectarea celulelor) persistă cel puțin câteva luni de la infecția inițială. De asemenea, studiile arată că răspunsul imun în urma infecției naturale poate varia foarte mult în funcție de individ și de severitatea bolii.

Autoritățile de reglementare nu recomandă excluderea participanților la studiile clinice din Faza 3 pe baza dovezilor despre o infecție anterioară astfel încât majoritatea producătorilor au vaccinat deja și persoane care au trecut prin boală, fără a fi raportate reacții adverse severe.

De ce să mă vaccinez împotriva COVID-19?

Vaccinarea împotriva COVID-19 este importantă pentru că reduce riscul de îmbolnăvire și riscul de a dezvolta o formă severă de boală. Vaccinarea este un instrument important pentru a opri răspândirea pandemiei, scădea supraîncărcarea unităților sanitare, permițând, astfel, redeschiderea unităților sanitare pentru pacienții non-COVID. Astfel, vor fi create condițiile pentru redeschiderea activităților socio-economice și înlesnirea liberei circulații.

Cum sunt protejate datele cu caracter personal privind vaccinarea împotriva COVID-19?

Monitorizarea nivelului de acoperire vaccinală, a siguranței și eficacității vaccinurilor împotriva COVID-19 se realizează cu ajutorul platformelor electronice, respectându-se legislația cu privire la protecția datelor cu caracter personal. Conform strategiei privind vaccinarea împotriva COVID-19 în România se va dezvolta un modul dedicat vaccinării împotriva COVID-19 în cadrul Registrului Electronic Național de Vaccinare (RENV), care va constitui baza de date electronică referitoare la vaccinare, cu respectarea prevederilor legale privind protecția datelor cu caracter personal.

Ce document se va elibera în momentul vaccinării?

Fiecare persoană care se va vaccina va primi o adeverință doveditoare de vaccinare care va cuprinde următoarele informații: numele și prenumele persoanei vaccinate, data nașterii, vârsta, județul de domiciliu, număr și serie CI, date despre vaccin: doza 1 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), doza 2 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), date despre centrul de vaccinare (nume centru de vaccinare, județ, medic coordonator/vaccinator), semnătura electronică a Registrului Electronic Național al Vaccinărilor.

Dovada vaccinării este pusă la dispoziția persoanei vaccinate fie electronic, fie pe suport de hârtie pentru a-i permite acesteia să își țină evidența între cele două vizite la centrul de vaccinare (doză inițială și rapel) și pentru a-i pune la dispoziție informațiile esențiale despre caracteristicile vaccinului administrat. Precizăm că vaccinarea este gratuită, voluntară/ neobligatorie, iar adeverința doveditoare nu este eliberată cu scopul de a condiționa sau restricționa ulterior drepturile persoanelor vaccinate.

Dacă am fost infectat cu SARS-CoV-2, mai este necesară vaccinarea? În studiile clinice, vaccinul a fost administrat și unor persoane care prezentau un nivel detectabil de anticorpi anti SARS-CoV-2 și nu s-au detectat efecte adverse, ci doar o creștere a nivelului de răspuns imun. Vaccinarea este disponibilă, pe baza consimțământului, indiferent dacă a existat sau nu infectarea.

Persoanele nevaccinate le pot infecta pe cele vaccinate?

O persoană nevaccinată se poate infecta cu virusul SARS-CoV-2 și-l poate transmite celor cu care intră în contact. Contacții vaccinați (vaccin Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană) ai persoanei nevaccinate sunt protejați față de de dezvoltarea bolii Covid-19 – chiar dacă virusul ar putea ajunge în căile respiratorii, transmis de la un purtător, nu va produce efecte, fiind inactivat de anticorpii protectori dezvoltați după vaccinare.

Persoanele vaccinate le pot infecta pe cele nevaccinate?

Obiectivul principal al studiului de faza 3 pentru vaccinul Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană, nu a presupus măsurarea transmisibilității SARS-CoV-2 după vaccinare, ci demonstrarea eficacității pentru prevenirea bolii Covid-19. Date despre măsura în care o persoană vaccinată mai poate transmite virusul urmează a fi generate, colectate și analizate în perioada următoare. Experiența cu alte vaccinuri arată că în general o persoană vaccinată transmite într-o mai mică măsură agentul patogen, dar această ipoteză trebuie validată și pentru SARS-CoV-2.

De unde mă pot informa cu privire la vaccinurile candidate?

La nivelul Uniunii Europene, vaccinurile care vor fi folosite în campaniile de vaccinare împotriva COVID-19 sunt cele care au primit aprobarea din partea Agenției Europene a Medicamentului. Toate detaliile cu privire la procesul de evaluare și aprobare sunt disponibile și actualizate constant pe site-ul Agenției Europene a Medicamentului.

Cu cine iau legătura dacă vreau să mă vaccinez?

Conform Strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România, vaccinarea se va realiza în etape, respectând grupele populaționale. Pentru etapa I, vaccinarea se va organiza la locul de muncă și prin centrele de vaccinare fixe și mobile, iar pentru etapele II și III vaccinarea se va organiza prin centre de vaccinare fixe și mobile, echipe mobile, rețeaua de medicină de familie, centre drive-through.

Pot refuza să mă vaccinez?

Da, conform strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România vaccinarea este voluntară și ne-obligatorie.

Vaccinarea este gratuită?

Da, conform strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România vaccinarea este gratuită.

Dacă mă vaccinez, mai este necesar să respect celelalte măsuri igienico-sanitare?

Administrarea unui vaccin împotriva COVID-19 reprezintă unul dintre instrumentele critice pentru limitarea efectelor pandemiei, alături de celelalte instrumente: respectarea restricțiilor și a măsurilor igienico-sanitare (purtarea măștii, spălatul pe mâini și distanțarea fizică).

Persoanele cu condiții medicale preexistente sunt eligibile pentru vaccinare?

Conform strategiei naționale de vaccinare împotriva COVID-19, persoanele aflate în evidență cu boli cronice, indiferent de vârstă, sunt prioritare în vederea vaccinării, luându-se în considerație indicațiile și contraindicațiile vaccinurilor utilizate.

O persoană care a fost infectată cu SARS-CoV-2 se poate vaccina?

Da, o persoana care a fost infectată cu SARS-CoV-2 poate fi vaccinată în mod voluntar, atunci când întrunește criteriile legate de prioritizare. Nu se are în vedere excluderea de la vaccinare a persoanelor cu infecție anterioară cunoscută și nici testarea persoanelor înaintea vaccinării. În momentul de față nu se știe pentru cât timp după infecție suntem protejați și nici nivelul de anticorpi necesar pentru a fi protejați. Studii recente arată că la majoritatea persoanelor, anticorpii neutralizanți (cei care pot bloca infectarea celulelor) persistă cel puțin câteva luni de la infecția inițială. De asemenea, studiile arată că răspunsul imun în urma infecției naturale poate varia foarte mult în funcție de individ și de severitatea bolii.

Autoritățile de reglementare nu recomandă excluderea participanților la studiile clinice din Faza 3 pe baza dovezilor despre o infecție anterioară astfel încât majoritatea producătorilor au vaccinat deja și persoane care au trecut prin boală, fără a fi raportate reacții adverse severe.

Ce sunt centrele de vaccinare drive-through?

Centrele de vaccinare drive-through sunt centre de vaccinare fixe amenajate în mod special pentru etapa a III-a a procesului de vaccinare care este adresată populației generale. Conform recomandărilor Organizației Mondiale a Sănătății, organizarea și amenajarea acestor centre se vor face în marile aglomerări urbane, în zone care permit accesul persoanelor cu mijloace auto proprii. Organizarea și amenajarea centrelor de vaccinare drive-through se vor face cu respectarea tuturor normelor de siguranță și a normelor igienico-sanitare, pentru a facilita accesul persoanelor la vaccinare, a eficientiza procesul de vaccinare, a evita supraaglomerarea sau sacrificarea dozelor de vaccin. Organizarea unor astfel de centre drive-through este propusă prin strategia Organizației Mondiale a Sănătății.

De ce să mă vaccinez împotriva COVID-19?

Vaccinarea împotriva COVID-19 este importantă pentru că reduce riscul de îmbolnăvire și riscul de a dezvolta o formă severă de boală. Vaccinarea este un instrument important pentru a opri răspândirea pandemiei, scădea supraîncărcarea unităților sanitare, permițând, astfel, redeschiderea unităților sanitare pentru pacienții non-COVID. Astfel, vor fi create condițiile pentru redeschiderea activităților socio-economice și înlesnirea liberei circulații.

Cum sunt protejate datele cu caracter personal privind vaccinarea împotriva COVID-19?

Monitorizarea nivelului de acoperire vaccinală, a siguranței și eficacității vaccinurilor împotriva COVID-19 se realizează cu ajutorul platformelor electronice, respectându-se legislația cu privire la protecția datelor cu caracter personal. Conform strategiei privind vaccinarea împotriva COVID-19 în România se va dezvolta un modul dedicat vaccinării împotriva COVID-19 în cadrul Registrului Electronic Național de Vaccinare (RENV), care va constitui baza de date electronică referitoare la vaccinare, cu respectarea prevederilor legale privind protecția datelor cu caracter personal.

Ce document se va elibera în momentul vaccinării?

Fiecare persoană care se va vaccina va primi o adeverință doveditoare de vaccinare care va cuprinde următoarele informații: numele și prenumele persoanei vaccinate, data nașterii, vârsta, județul de domiciliu, număr și serie CI, date despre vaccin: doza 1 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), doza 2 (tip vaccin, produs, serie/lot, data expirării), date despre centrul de vaccinare (nume centru de vaccinare, județ, medic coordonator/vaccinator), semnătura electronică a Registrului Electronic Național al Vaccinărilor.

Dovada vaccinării este pusă la dispoziția persoanei vaccinate fie electronic, fie pe suport de hârtie pentru a-i permite acesteia să își țină evidența între cele două vizite la centrul de vaccinare (doză inițială și rapel) și pentru a-i pune la dispoziție informațiile esențiale despre caracteristicile vaccinului administrat. Precizăm că vaccinarea este gratuită, voluntară/ neobligatorie, iar adeverința doveditoare nu este eliberată cu scopul de a condiționa sau restricționa ulterior drepturile persoanelor vaccinate.

Dacă am fost infectat cu SARS-CoV-2, mai este necesară vaccinarea? În studiile clinice, vaccinul a fost administrat și unor persoane care prezentau un nivel detectabil de anticorpi anti SARS-CoV-2 și nu s-au detectat efecte adverse, ci doar o creștere a nivelului de răspuns imun. Vaccinarea este disponibilă, pe baza consimțământului, indiferent dacă a existat sau nu infectarea.

Persoanele nevaccinate le pot infecta pe cele vaccinate?

O persoană nevaccinată se poate infecta cu virusul SARS-CoV-2 și-l poate transmite celor cu care intră în contact. Contacții vaccinați (vaccin Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană) ai persoanei nevaccinate sunt protejați față de de dezvoltarea bolii Covid-19 – chiar dacă virusul ar putea ajunge în căile respiratorii, transmis de la un purtător, nu va produce efecte, fiind inactivat de anticorpii protectori dezvoltați după vaccinare.

Persoanele vaccinate le pot infecta pe cele nevaccinate?

Obiectivul principal al studiului de faza 3 pentru vaccinul Pfizer/BioNTech, aprobat condiționat în Uniunea Europeană, nu a presupus măsurarea transmisibilității SARS-CoV-2 după vaccinare, ci demonstrarea eficacității pentru prevenirea bolii Covid-19. Date despre măsura în care o persoană vaccinată mai poate transmite virusul urmează a fi generate, colectate și analizate în perioada următoare. Experiența cu alte vaccinuri arată că în general o persoană vaccinată transmite într-o mai mică măsură agentul patogen, dar această ipoteză trebuie validată și pentru SARS-CoV-2.

De unde mă pot informa cu privire la vaccinurile candidate?

La nivelul Uniunii Europene, vaccinurile care vor fi folosite în campaniile de vaccinare împotriva COVID-19 sunt cele care au primit aprobarea din partea Agenției Europene a Medicamentului. Toate detaliile cu privire la procesul de evaluare și aprobare sunt disponibile și actualizate constant pe site-ul Agenției Europene a Medicamentului.

Cu cine iau legătura dacă vreau să mă vaccinez?

Conform Strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România, vaccinarea se va realiza în etape, respectând grupele populaționale. Pentru etapa I, vaccinarea se va organiza la locul de muncă și prin centrele de vaccinare fixe și mobile, iar

pentru etapele II și III vaccinarea se va organiza prin centre de vaccinare fixe și mobile, echipe mobile, rețeaua de medicină de familie, centre drive-through.

Pot refuza să mă vaccinez?

Da, conform strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România vaccinarea este voluntară și ne-obligatorie.

Vaccinarea este gratuită?

Da, conform strategiei pentru vaccinarea împotriva COVID-19 în România vaccinarea este gratuită.

Dacă mă vaccinez, mai este necesar să respect celelalte măsuri igienico-sanitare?

Administrarea unui vaccin împotriva COVID-19 reprezintă unul dintre instrumentele critice pentru limitarea efectelor pandemiei, alături de celelalte instrumente: respectarea restricțiilor și a măsurilor igienico-sanitare (purtarea măștii, spălatul pe mâini și distanțarea fizică).

Persoanele cu condiții medicale preexistente sunt eligibile pentru vaccinare?

Conform strategiei naționale de vaccinare împotriva COVID-19, persoanele aflate în evidență cu boli cronice, indiferent de vârstă, sunt prioritare în vederea vaccinării, luându-se în considerație indicațiile și contraindicațiile vaccinurilor utilizate.

O persoană care a fost infectată cu SARS-CoV-2 se poate vaccina?

Da, o persoana care a fost infectată cu SARS-CoV-2 poate fi vaccinată în mod voluntar, atunci când întrunește criteriile legate de prioritizare. Nu se are în vedere excluderea de la vaccinare a persoanelor cu infecție anterioară cunoscută și nici testarea persoanelor înaintea vaccinării.

În momentul de față nu se știe pentru cât timp după infecție suntem protejați și nici nivelul de anticorpi necesar pentru a fi protejați. Studii recente arată că la majoritatea persoanelor, anticorpii neutralizanți (cei care pot bloca infectarea celulelor) persistă cel puțin câteva luni de la infecția inițială. De asemenea, studiile arată că răspunsul imun în urma infecției naturale poate varia foarte mult în funcție de individ și de severitatea bolii.

Autoritățile de reglementare nu recomandă excluderea participanților la studiile clinice din Faza 3 pe baza dovezilor despre o infecție anterioară astfel încât majoritatea producătorilor au vaccinat deja și persoane care au trecut prin boală, fără a fi raportate reacții adverse severe.

Ce sunt centrele de vaccinare drive-through?

Centrele de vaccinare drive-through sunt centre de vaccinare fixe amenajate în mod special pentru etapa a III-a a procesului de vaccinare care este adresată populației generale. Conform recomandărilor Organizației Mondiale a Sănătății, organizarea și amenajarea acestor centre se vor face în marile aglomerări urbane, în zone care permit accesul persoanelor cu mijloace auto proprii. Organizarea și amenajarea centrelor de vaccinare drive-through se vor face cu respectarea tuturor normelor de siguranță și a normelor igienico-sanitare, pentru a facilita accesul persoanelor la vaccinare, a eficientiza procesul de vaccinare, a evita supraaglomerarea sau sacrificarea dozelor de vaccin. Organizarea unor astfel de centre drive-through este propusă prin strategia Organizației Mondiale a Sănătății.

Ce sunt centrele mobile de vaccinare?

Centrele mobile de vaccinare sunt centre de vaccinare/caravane mobile organizate în diferite etape ale procesului de vaccinare. Organizarea și amenajarea acestor centre mobile de vaccinare se vor face, atunci când este necesar, pentru a facilita accesul la vaccinare al persoanelor ce deservesc activități esențiale, al persoanelor aflate în centre rezidențiale și medico-sociale și, după caz, al persoanelor din rândul populației generale pentru care accesul la vaccinare este limitat. Organizarea și amenajarea centrelor mobile de vaccinare se vor face cu respectarea tuturor normelor de siguranță și a normelor igienico-sanitare, pentru a facilita accesul persoanelor la vaccinare, a eficientiza procesul de vaccinare, a evita supraaglomerarea sau sacrificarea dozelor de vaccin.

Ce este o autorizație condiționată de punere pe piață (CMA)? În cadrul Uniunii Europene, o autorizație condiționată de punere pe piață permite autorizarea unor medicamente care se adresează unei nevoi neacoperite încă, pe baza unor date mai puțin complete decât cele solicitate în mod uzual. Acest lucru se întâmplă în condiții de urgență de sănătate publică, precum pandemia de Covid-19, doar dacă beneficiile cântăresc mult mai mult decât posibilele riscuri create de faptul că nu sunt disponibile încă toate datele. Autorizațiile condiționate sunt utilizate în cazul pandemiei de Covid-19 pentru a răspunde urgenței legate de sănătatea publică. Chiar și așa, datele furnizate trebuie să indice în mod clar faptul că beneficiile medicamentului sau ale vaccinului prevalează în fața posibilelor riscuri. Cerința ca beneficiile să fie mult mai mari în raport cu posibilele riscuri este cu atât mai explicită în cazul vaccinurilor ce se vor administra persoanelor sănătoase. O dată ce o astfel de autorizație condiționată a fost emisă, companiile trebuie să furnizeze mai multe date, din studii aflate în desfășurare sau din studii noi, la termene prestabilite, pentru a demonstra, în continuare, că beneficiile sunt mai mari decât riscurile.

Ce se întâmplă după ce o companie depune cererea de autorizare de punere pe piață a unui vaccin? În cazul în care Agenția Europeană a Medicamentului va ajunge la concluzia că beneficiile vaccinului sunt mai mari decât riscurile, va recomanda Comisiei Europene acordarea autorizației condiționate de punere pe piață. Comisia va accelera apoi procedurile de decizie și, în câteva zile, autorizația ar putea fi adoptată la nivelul statelor membre UE și al statelor EEA. Ca și pentru alte medicamente, autoritățile de reglementare ale UE vor continua să adune și să evalueze noi informații și după punerea pe piață și să ia măsuri dacă și atunci când este nevoie. Respectând planul european pentru monitorizarea siguranței vaccinurilor împotriva COVID-19, monitorizarea se va face mai des și va include activități specifice pentru aceste vaccinuri. De exemplu, în plus față de actualizările periodice cerute de legislație, companiile vor furniza rapoarte lunare care monitorizează siguranța și vor realiza studii pentru monitorizarea siguranței și eficacității vaccinurilor COVID-10, chiar și după autorizarea lor. Aceste măsuri le vor permite autorităților de reglementare să evalueze date care provin din surse diferite și să ia măsurile care se impun pentru protejarea sănătății publice, dacă este cazul.

Cum funcționează vaccinurile pentru care au fost depuse cereri de obținere a autorizațiilor de punere pe piață? (BNT162b2 și RNA1273) Vaccinurile vor pregăti organismul uman să se apere împotriva COVID-19. Pentru a pătrunde în organism și pentru a cauza boala, virusul SARS-CoV-2 utilizează o proteină aflată pe învelișul său, proteină denumită proteina S (spike). Vaccinurile conțin instrucțiunile genetice (ARN mesager) necesare pentru generarea proteinei S. Când o persoană este vaccinată, celulele sale vor ”citi” instrucțiunile genetice din ARN-ul mesager și vor sintetiza proteina S. Sistemul imun al persoanei respective va recunoaște această proteină ca fiind străină și va declanșa mecanismele de apărare imună, producând anticorpi și celule T specifice. Dacă mai târziu, persoana vaccinată va intra în contact cu virusul SARS-CoV-2, sistemul său imun va recunoaște virusul și, prin intermediul anticorpilor și al celulelor T specifice, va neutraliza virusul, prevenind, astfel, intrarea în celulele sănătoase ale corpului și distrugând eventualele celule infectate. Astfel, se va asigura protecția împotriva COVID-19.

In loc de final Cum ne-a schimbat pandemia viata Un studiu realizat de Samsung &Ipsos* la nivel european arată cum tehnologia ne-a ajutat să rămânem conectați cu ceilalți în timpul pandemiei și cum această perioadă a transformat modul în care construim și menținem relațiile dintre noi.

Criza sanitară ne-a determinat să ne reorientăm toate activitățile de zi cu zi. De asemenea, ne-a determinat să punem și mai multă valoare pe spațiile noastre de locuit, ne-a făcut să ne reevaluăm relațiile și ne-a forțat să ne gândim la felul în care conectăm unii cu ceilalți.

Pandemia ne-a obligat să regândim felul în care interacționăm cu spațiile de locuit.

De asemenea, ne-a făcut să ne gândim mai atent și la felul în care arată acestea, dar și la ceea ce cumpărăm pentru a-l îmbunătăți.

Conform aceluiași studiu, europenii iau în considerare protejarea mediului ca un aspect important în ceea ce privește achiziționarea unui nou electrocasnic. De asemenea, contează și motivele ce țin de practicabilitatea produselor, urmate de cele de eficiență energetică și calitate.

Putem spune cu siguranță că noul coronavirus COVID-19 a afectat marea majoritate a populației mondiale, și a schimbat modul în care trăim. Populația la nivel Mondial este forțată să acționeze rapid, pe măsură ce apar noi măsuri și restricții guvernamentale, și este nevoita să ia decizii neplanificate.

Cum să alimentezi în condiții de siguranță o cantitate suficientă de alimente și cum să știi dacă alimentele sunt sigure pentru a fi consumate, a devenit o provocare pentru consumatorii din întreaga lume. Se întreabă: „De unde mă pot aproviziona cu un produs de bună calitate atunci când posibilitatea de deplasare este restricționată? Este acest produs sigur pentru familia mea și pentru mine?

Coronavirusul poate fi răspândit prin intermediul alimentelor? Pot să contactez virusul consumând produse de origine animală sau consumând fructe și legume proaspete? Ar trebui să gătesc diferit pentru a omorî potențialul virus din alimentele achiziționate?"

Pe de altă parte, companiile au fost nevoite să implementeze politici obligatorii pentru a lucra de acasă, astfel încât biroul de acasă combinat cu carantina au devenit noua normalitate. În timp ce mulți dintre noi putem lucra de acasă, cei care ne produc mâncarea nu pot face acest lucru– ei au devenit mai esențiali ca niciodată.

Cu toate acestea, granițele închise din întreaga lume, carantinele și piețele închise au provocat întreruperi în lanțurile de aprovizionare cu alimente, iar mulți fermieri au fost obligați să distrugă o mare parte din producția lor din cauza imposibilității de a-și vinde produsele in mod traditional. Rodul muncii lor grele de peste an, este acum în cel mai bun caz, periclitată. În același timp, mai mult de o treime din populația globală a fost blocată și a încearcat să își creeze depozite în toate modurile posibile.

Trăim în aceste vremuri incerte și contradictorii, când fiecare dintre noi ar trebui să adopte și să își însușească noi moduri de a trăi, când chiar și companiile mari, precum producătorii de automobile, produc ventilatoare pentru a rămâne în producție si pentru a-si aduce aportul la combaterea pandemiei coronavirusului, devine evident că noi strategii trebuie create și adoptate atât de către producători, cât și de către consumatori, pentru a trece cu bine peste situația curentă. Cu toate acestea, pare să se întrevadă puțină lumină printre nori. Tehnologia a schimbat lumea și viața fiecăruia dintre noi în foarte multe moduri, și din nou intervine pentru a ne face viața mai ușoară și mai sigură.

Al vostru Coltuc Marius Vicentiu,inca sanatos fizic si mental Astazi 01 iulie 2021 To be continued

E SUPER,MEGA INTERESANT! MAI CITESC.NU M-AM PLICTISIT – cum spun fetele mele

📖