Proiecte de modernizare ale Romaniei

Proiecte de modernizare ale României

Moto: „Şi când o rasă a căzut prin inepţii economice, atunci i se scoate ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă (...). Turcii sunt momentani şi fatalişti, incapabili de a face concurenţă englezilor şi împrejurările acestea ni se citează ca cauze ale slăbiciunii lor crescânde. Cu toate acestea acum o sută de ani turcii aveau aceeaşi religie şi comerţul cu ei era unul din cele mai căutate ...” (Mihai Eminescu, apud Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, 1984, p.313)

Introducere: Istoria României între imperativul construcţiei (protecţiei) statului şi modernizarea societăţii Cu excepţia comunităţilor arhaice, toate societăţile sunt preocupate de problema modernizării.

Pentru unele naţiuni modernizarea este o chestiune de supravieţuire, pentru altele reprezintă efortul pentru a se menţine în fruntea istoriei şi a lumii.

Pentru români însă, fiind o problemă de existenţă naţională, modernizarea societăţii a fost simultană cu imperativul construcţiei statului. Chestiunea recuceririi statalităţii nu a fost opţiunea unor elite care se luptau pentru putere, cum a fost cazul apariţiei sau modernizării statelor occidentale. Societatea românească nu se putea desfăşura în afara unui cadru instituţional protector adecvat, iar acesta a fost statul. Aşa se face că modernizarea societăţii româneşti începe cu problema recuperării statalităţii pentru interesul naţional românesc – adică prin punerea problemei emancipării Principatelor române, dominate de Imperiile Otoman, Rus şi Austro-Ungar. După realizarea unei prime formule de statalitate modernă (prin Unirea de la 1859), românii au început să îşi pună febril probleme concrete privind modernizarea: împroprietărirea ţărănimii (problema rurală), democratizarea votului (reforma politică), construirea marii infrastructuri economice – drumuri, telecomunicaţii, moneda naţională, primele întreprinderi industriale etc., modernizarea limbii (standardizarea limbii române) ca structură fundamentală a noii societăţi. În paralel cu aceste proiecte sociale se derulau marile proiecte naţionale privind cucerirea independenţei noului stat (1877), eliberarea socială şi naţională a românilor din Austro-Ungaria, marele proiect naţional fiind încheiat abia după primul război mondial (1918), când un alt ciclu al modernizării, de astă dată în graniţele etnice fireşti, era demarat. Noi ne vom opri cu înşiruirea marilor proiecte la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cu analiza lor la Constituţia de la 1866, ţinând seama de propunerile de etapizare ale lui Eugen Lovinescu1. Vom alătura însă acestor etape istorice câteva din marile paradigme culturale care au stat la baza modernizării.

Nu toate ţările reuşesc în proiectele lor de dezvoltare. Eşecul dezvoltării este usturător şi se numeşte subdezvoltare. Subdezvoltarea este, paradoxal, un produs al proiectelor de dezvoltare. Cum vom vedea în cele ce urmează, Gherea este primul teoretician care arată că, 1

În Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997 (prima ediţie apărută în 1924-1925).

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 1

în virtutea legii orbitării2, iniţierea sincronizării este obligatorie fără ca succesul reformelor să fie o certitudine. În România începutului de secol XX chiar şi succesul parţial al dezvoltării începute cu o suta de ani mai devreme (în secolul XIX) s-a soldat cu o maladie socială şi economică foarte îngrijorătoare, numită neoiobăgie. Practic, la începutul secolului XX, în România procesele de dezvoltare erau suportate de către ţărănime. Împovărarea acesteia a atingea înainte de primul război mondial dimensiuni insuportabile. Situaţia era cu adevărat paradoxală: dezvoltarea capitalistă a României se făcea prin exploatarea aproape feudală a satului.

Vom putea înţelege mai uşor problema proiectelor de dezvoltare dacă ne imaginăm lumea ca pe un sistem. Lumea în care trăim este integrată în ceea ce numim sistem mondial modern. Ca orice sistem, acesta are un centru – alcătuit din naţiunile cele mai civilizate, care „definesc istoria”, şi o periferie care orbitează în jurul centrului. Relaţia dintre aceste două elemente nu este opţională. Nici o naţiune nu se poate sustrage orbitării. Ce ţine la un loc sistemul mondial este uriaşa reţea a diviziunii mondiale a muncii şi a pieţelor.

Marele teoretician britanic Toynbee consideră că păturile sociale în sarcina cărora intră răspunsurile societăţii faţă cu provocările istoriei sunt numite „elite”. Ele au atât poziţia socială cât şi cunoştinţele de a răspunde creator acestora. Elitele pot mobiliza masele într-o direcţie constructivă sau negativă, în folosul sau în deserviciul acestora din urmă. În primul caz avem dovada civilizării societăţilor, în cel de-al doilea, dezvoltarea poate înfunda societăţile într-o nouă barbarie. Elitele care oferă răspunsuri adecvate sunt numite „creatoare” de Toynbee sau elite propriu-zise, iar cele care se folosesc de poziţia înaltă din societate pentru exploatarea acesteia, lăsând societăţile la voia istoriei sunt numite de Toynbee „minoritate dominantă”, sau „elite demagogice”, „pătură superpusă” în sociologia românească. Fiind lipsite de legitimitatea conferită de succesul în soluţionarea problemelor, statele demagogice tind să fie guvernate nu atât prin legea dreptului cât prin dreptul forţei celui mai tare: „Minorităţile creatoare care şi-au câştigat încrederea de bunăvoie din partea semenilor lor ... sunt înlocuite de o minoritate dominantă care ... este silită să se bizuie numai pe forţă.” (Toynbee 1997: 542)

Lumea ca sistem mondial modern Sistemul mondial modern este o consecinţă a unificării pieţelor şi a centralizării diviziunii muncii pe parcursul secolelor XV-XIX. Comunităţile şi societăţile naţionale orbitează acum 2

“Şi astfel, intrând în relaţii cu Occidentul capitalisto-burghez, devenind părtaşi la civilizaţia lui înaintată, el ne modifică toate procesele de viaţă, ne revoluţionează toate raporturile sociale, economice şi, împreună cu ele, moravurile de altădată. Şi întrucât ne impune aceleaşi categorii economice, aceleaşi relaţii capitaliste, întru atât ne impune aceleaşi instituţii politico-sociale şi aceleaşi relaţii de drept.” (C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia.

Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1910, p.37). Economistul şi sociologul ţărănist Virgil Madgearu, după primul război mondial, completează această teorie: “Capitalismul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în masa largă a economiilor ţărăneşti prin transformarea modului lor de producţie pe baze capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinţă a economiilor ţărăneşti poruncilor pieţei capitaliste şi luând din munca ţărănească ‘plusvaloarea’ în forma câştigului comercial.” (Madgearu: 1995, p.262-263).

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 2

unele în jurul altora în funcţie de locul pe care îl ocupă în ierarhia diviziunii internaţionale a muncii. Sistemul mondial este caracterizat astfel printr-o diviziune unică a muncii şi o pluralitate de actori politici (statele naţionale). Naţiunile pot aparţine centrului sistemului, semiperiferiei sau periferiei acestuia. Centrul sistemului posedă cele mai înalte tehnologii şi salarii, are forţa bancară dominantă; semiperiferia constă din societăţi decăzute din condiţia de centru sau candidate la poziţia dominantă, având o putere tehnologică şi o piaţă internă semnificativă, însă insuficient de dezvoltată pentru a hotărî asupra principalelor tendinţe politice şi economice, iar periferiile compun societăţile salahorizate, unde munca este constant subremunerată şi supraexploatată, unde activităţile de export, oricât de extinse, nu produc dezvoltare şi unde activităţile sociale sunt puternic dependente de un sector exportator insuficient diversificat, dominat de materiile prime, dimpreună cu o viaţă politică agitată şi controlată de diverse grupuscule şi clici. Reţinem totodată că sistemul mondial este structurat raţional cu precădere în raport cu logica centrului, iar nu în raport cu necesităţile societăţilor periferice. De aceea, ceea ce „este bun pentru muncitorul din centru” nu este neapărat bun pentru „muncitorul din periferie”. Aşa de pildă, dacă muncitorul din centru produce în special tehnologie iar muncitorul din periferie produce în special cherestea pe care o exportă în centru, salariile celor doi vor fi evident foarte inegale, în raport cu productivitatea muncii şi cu valoarea celor două tipuri de produse. În general, salariile variază în funcţie de componenta tehnologică a producţiei şi ele sunt mai mari în centrul sistemului mondial modern, unde raţionalizarea producţiei impune valuri repetate de retehnologizare.

Ierarhia sistemului este mobilă. Centrul se deplasează pe axa globului, de la nord la sud sau de la est la vest. Aşa de pildă, dacă centrul lumii în secolul al XVI-lea era în Spania – ca urmare a marilor fluxuri de aur din America Latină, acesta s-a deplasat constant spre nord. În secolele XVII-XVIII centrul sistemului devin Ţările de Jos iar din secolul al XIX-lea Marea Britanie.

Secolul XX este dominat de poziţia centrală a SUA, chiar dacă pentru o clipă state precum Germania nazistă sau URSS i-au disputat poziţia. În ultimul deceniu, colosala semiperiferie chineză se impune tot mai mult ca şi candidată la centrul lumii. Societăţile periferiale pot deveni centrale – cum a fost cazul Statelor Unite faţă de Marea Britanie în cursul secolelor XVIII-XX. La rândul lor, state puternice, aparţinând centrului sistemului mondial pot decădea şi ajunge în semiperiferia sistemului, aşa cum s-a întâmplat cu Franţa după războaiele napoleoniene de la începutul secolului XIX. De regulă, schimbarea de statut se face ca o consecinţă a ineficienţei politice, economice şi militare în relaţia cu periferiile. Cine vinde mai ieftin şi procesează mai rapid materia primă (fie ea umană sau materială propriu-zisă) din periferie, poate aspira la statutul de centru al sistemului mondial. Controlul economic trebuie însă dublat de un „control al minţilor”. Periferiile trebuie „convinse” de superioritatea ideologică şi de civilizaţie, nu numai de cea militară şi politică pentru a accepta fără revoltă dominaţia unui sistem central de putere. Sunt însă şi situaţii în care unele state încearcă „să forţeze soarta”, aşa cum au făcut Germania nazistă sau Rusia sovietică în secolul al XX-lea, generând cele mai mari cataclisme sociale din istoria cunoscută a omenirii. În general, logica sistemului nu poate fi impusă decât de logica pieţei şi mai ales de cea a „inimilor” (popoarele să fie convinse de legitimitatea ordinii generate de un centru) iar nu de logica forţei. Tocmai aici se află superioritatea sistemului capitalist modern faţă de modelul imperial de guvernare (care a fost încercat de cele două mari puteri totalitare: Germania nazistă şi URSS). Desigur, logica economică a fost întotdeauna susţinută politic, dar mai ales de un format moral special al elitelor. Aşa de pildă, fără voinţă politică şi fără tipul gentleman-ului corsar în slujba Majestăţii Sale, Marea Britanie nu ar fi reuşit să se impună în faţa flotelor superioare ale Spaniei, Franţei şi Olandei în cursul secolelor XVI-XVIII.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 3

Contextul istoric al începuturilor modernizării României

Harta intereselor geopolitice în spaţiul românesc în secolele XVIII-XIX. Pe teritoriul românesc s-au desfăşurat (ca teatru principal sau secundar) nu mai puţin de nouă războaie ruso-austro-turce în perioada 1710-1877 (între 1710-1712, 17161718, 1736-1738, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856, 1877-1878). Interesele ruseşti sunt contrabalansate de interesele puternice ale Angliei la Gurile Dunări şi Strâmtori în prima jumătate a secolului XIX, ceea ce a favorizat dezvoltarea modernă a României.

Iată un breviar al celor mai importante evenimente care s-au constituit în context şi premise pentru modernizarea spaţiului românesc: Machiavelli scrie Principele, punând bazele politicii moderne: 1513/1518 “Prin urmare, faptele tuturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor. Principele să-şi propună, deci să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile şi fiecare le va lăuda.” (p.65). La 1518, Neagoe Basarab îşi scrie Învăţăturile către fiul său Teodosie, aşezând politica pentru Evul Mediu românesc în perspectiva spiritualist-creştină: “De aceea, dacă veţi da întotdeauna laudă lui Dumnezeu şi veţi împlini voia lui cu curăţie şi smerenie şi priveghiu şi rugăciune, şi dacă veţi fi milostivi, în adevăr veţi fi miluiţi, precum spune în sfânta evanghelie: «Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi!» …” (p.299). Neagoe Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996 Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Mondero, Bucureşti, 1998

1600

1691

Mihai Viteazul – unitatea spaţiului românesc este condiţia modernizării societăţii, arată Nicolae Bălcescu, în „Românii sub Mihai Voievod Viteazu” (manuscris 1849) Prin Diploma leopoldină din 1691 Transilvania intră ca structură autonomă în subordinea directă a împăratului austriac. Ca urmare a presiunilor habsburgice, Sinodul de la Alba Iulia acceptă Unirea cu Roma (1697) în schimbul păstrării ritului, a egalităţii în drepturi cetăţeneşti şi a altor

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 4

1697 1699 1711

1718

1759

1774

1775

1778 1784

drepturi. Prin pacea de la Karlowitz, la 1699, Imperiul otoman recunoaşte trecerea Transilvaniei ca principat autonom din suzeranitatea turcească în cea habsburgică. După războiul ruso-turc din 1710-1712, este instaurată guvernarea fanariotă (Moldova 1711, Ţara Românească 1716). Costurile guvernărilor fanariote au fost colosale. „Mai bine de jumătate din veniturile Principatelor erau preluate uneori numai pentru [cumpărarea] prelungirilor domniilor. ... Aproape toată populaţia este împinsă în relaţii de credit [este datornică la cămătari cu dobânzi de până la 300%]. ... Dobânda anuală [a cametei] ... e mai mult decât încasările bugetare ale ambelor ţări [române] la începutul epocii Unirii.”3 În urma păcii de la Passarowitz (1718), Banatul şi Oltenia intră în componenţa Imperiului Habsburgic. Oltenia revine în componenţa Ţării Româneşti prin pacea de la Belgrad (1739). În perioada 1729-1751 eforturile repetate ale intelectualităţii româneşti în frunte cu episcopul Inochenţie Micu pentru recunoaşterea şi aplicarea drepturilor elementare prevăzute în diplomele împărăteşti eşuează. La 1761 armata austriacă distruge o serie de lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania (generalul Buccow). Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Imperiul Otoman recunoaşte Rusiei dreptul de a interveni în treburile interne ale Ţărilor române. În urma aceluiaşi tratat Rusiei i se recunoaşte interesul de a menţine o flotă militară în Marea Neagră.4 Ulterior, Turcia cedează austriecilor Bucovina la 1775, trecută şi ea sub directa guvernare imperială. În Ardeal, lupta pentru drepturile românilor continuă pe două planuri: în planul drepturilor omeneşti şi sociale elementare şi în acela al modernizării.

Deşi pune accent deosebit pe urgenţa primului plan, răscoala românilor conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 conţine cerinţe foarte moderne precum „nobilii să fie plătitori de dare tot aşa ca poporul contribuabil de rând”5. Fundamentarea ideologică şi culturală a mişcărilor politice de recunoaştere naţională şi de dezvoltare este opera Şcolii Ardelene, cu impact puternic în tot spaţiul românesc. Prima lucrare semnificativă din cadrul Şcolii este tipărită la 1778 şi aparţine lui Samuil Micu: Brevis historica notitia originis ... (Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor), iar cea mai cunoscută şi mai influentă este lucrarea lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, apărută la 1812 ca răspuns la noua ideologie austro-ungară de denigrare a drepturilor istorice ale românilor (Sulzer, Eder, Engel). Dacă ţăranii lui Horia i-au obligat pe nobilii maghiari „să se boteze ortodox, să se îmbrace în haine ţărăneşti şi să execute diverse prestaţii ...” (Ist. Rom. în Date, p.158), lucrările Şcolii Ardelene fundamentează drepturile şi aspiraţiile românilor la modernitate prin afirmarea rădăcinilor romane. Principalii exponenţi ai Şcolii sunt Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, aceştia fiind şi autorii petiţiei către împărat Supplex Libellus Valachorum (1791)6.

3

G. Zane, Studii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p.45, p.52, respectiv p.181.

Russo-Turkish wars în Encyclopedia Britannica, 2002, ediţia electronică.

5 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (17111821), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p.559. Citat din Ultimatumul ţăranilor adresat nobilimii în răscoala lui Horea.

6 „Supplex-ul sintetiza programul politic al naţiunii române astfel: 1. să fie revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, numirile odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, ca acelea de toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări, iar naţiunea română, renăscută, să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; 2. să fie respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale naţiunii ungare ...; 3. clerul, atât cel care s-a unit [greco-catolic – nota Radu Baltasiu], cât şi cel care nu s-a unit, nobilimea şi plebea, atât cea 4

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 5

1791

1812

1821

1829 1830

Numită şi Jalba Românilor, aceasta cerea recunoaşterea drepturilor elementare pentru români şi marchează începutul afirmării politice moderne a intelectualităţii româneşti din Transilvania. Lucrările Şcolii Ardelene continuă până în a doua parte a secolului al XIX-lea, când intră în dispută cu Titu Maiorescu şi Junimea de la Iaşi datorită exagerărilor latiniste. Părţi importante din Ţara Românească sunt pe punctul de a fi anexate de către Austria în urma războiului ruso-austro-turc din 1787-1791. Intenţia habsburgilor nu se materializează datorită izbucnirii Revoluţiei franceze. În 1812 Moldova pierde Basarabia în urma războiului ruso-turc din 18061812 (pacea de la Bucureşti). Ruşii ajung la Gurile Dunării. Gheorghe Asachi în Moldova (1813) şi Gheorghe Lazăr în Ţara Românească (1818) pun bazele învăţământului modern în limba româna7. Imperiul rus şi Imperiul Otoman îşi dau mâna în suprimarea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Mişcarea lui Tudor este semnalul asumării deschise de către elitele româneşti a imperativelor eliberării sociale şi naţionale. Pacea de la Adrianopol din 1829 (în urma conflictului ruso-turc de la 1828-1829) consfinţeşte dreptul românilor de a face comerţ liber şi marchează afirmarea intereselor britanice la Gurile Dunării (până atunci spaţiu de dispută exclusiv ruso-austro-turcă). O altă urmare a Păcii de la Adrianopol sunt Regulamentele organice impuse de ruşi Ţărilor române (1831 în Ţara Românească, 1835 în Moldova), care, pe lângă unele elemente de organizare modernă a statului consfinţesc drepturi de natură feudală pentru marii proprietari, marcând dificultăţile modernizării spaţiului românesc.

Pentru spaţiul românesc modernizarea a fost o condiţie de existenţă. Modernizarea nu a fost o opţiune, ci un imperativ, resimţit ca atare atât de clasele dominante cât şi de păturile de jos.

Modernizarea era mai mult decât o etapă de dezvoltare, ea coincidea cu necesitatea de a elibera naţiunea de dominaţia imperiilor otoman şi austro-ungar. Prin regimul politic pe care acestea le-au impus societăţii româneşti, împărţită în cele trei ţări, aproape că au interzis accesul acesteia la progres. Dacă regimul austro-ungar excela prin duplicitate8 şi opresiune naţională, regimul otoman interzicea în mod efectiv dreptul Principatelor de a face comerţ cu

orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotite, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi beneficii de care se bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni care alcătuiesc sistemul uniunii constituţionale a ţării [între saşi, unguri, secui, proclamată oficial în urma Răscoalei de la Bobîlna din 1437]; 4. în dietă, în comitate, în scaune, districte şi oraşe naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei, şi tot aşa să se procedeze şi la numirile noi şi înaintările în slujbe ...; 5. unităţile administrative cu majoritate românească să aibă şi numire românească, ... Să se declare ca toţi locuitorii Principatului fără deosebire de naţiune sau religie trebuie să se bucure, după starea şi condiţia fiecăruia, de acelaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte pe măsura puterii lor aceleaşi sarcini.

Aceste postulate sunt precedate de o amplă argumentaţie luată din trecutul istoric: naţiunea română este cea mai veche dintre naţiunile Transilvaniei, ea nu poate fi socotită «admisă», mai degrabă ea este cea care le-a «admis» pe celelalte ...”

7 Gheorghe Asachi deschide cursuri în limba română la „Academia Domnească” din Iaşi, iar Gheorghe Lazăr le inaugurează pe cele de la Sfântu Sava din Bucureşti.

8 Mai toate cerinţele societăţii româneşti erau adresate împăratului – care a fost considerat, până în preajma primului război mondial drept un suveran echilibrat şi „înţelept”. Acesta trimitea petiţiile – uneori fără să le deschidă, cazul Memorandumului din 1892, guvernului de la Budapesta, cultivând în acelaşi timp românilor impresia că era în continuare un susţinător al drepturilor lor. Guvernul de la Budapesta avea, fără excepţie, reacţii brutale la adresa cererilor românilor, mărind constant presiunea maghiarizării.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 6

restul lumii şi, în plus, prin regimul fanariot, susţinea un mecanism de dizolvare a ceea ce îndeobşte era considerat a fi normal şi moral în societate.

Momentul în care s-a afirmat cu acuitate nevoia modernizării a fost sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Sfera de influenţă otomană în care se aflau Ţările Române de dincoace de Carpaţi era resimţită de către elitele locale ca un factor de frânare a progresului societăţii româneşti. În acelaşi timp, Imperiul otoman nu mai putea face faţă noilor provocări culturale, militare9 şi politice ale celorlalte mari puteri şi neputinţa lui se resimţea dramatic în Principate. Nemaiputând gestiona dorinţa de emancipare a românilor, şi deci presiunile de modernizare ale spaţiului românesc, turcii au impus la începutul secolului al XVIII-lea regimul fanariot10, cel mai corupt regim politic pe care l-au avut vreodată românii.

Ca urmare a aceluiaşi tip de blocaj faţă de cerinţele de dezvoltare ale popoarelor peste care se suprapunea, împărăţia habsburgică a delegat stăpânirea românilor la 1867 oligarhiei ungare, în cadrul regimului dualist intitulat Imperiul Austro-Ungar, momentul marcând încetarea autonomiei Transilvaniei de la întemeierea sa ca stat – ale cărei începuturi sunt documentate încă din secolul al IX-lea.

Actorii modernizării României au fost dintotdeauna elitele şi masele. Elitele au fost constituite din varii pături sociale, de la intelectuali la mici şi mari boieri, comercianţi etc.

Masele au fost alcătuite, până în a doua parte a secolului XX, covârşitor din ţărani. Între acestea au existat dintotdeauna şi pături sociale considerate mai puţin productive, cum ar fi proletariatul condeiului, adică funcţionărimea fără utilitate socială reală dar cu pretenţii de consum şi burghezia aflată în solda statului, adică clasa socială care trăieşte din afaceri pe seama statului, care nu are nici abilităţi, nici capital pentru a produce plusuri de civilizaţie.

Ambele sunt analizate de către Mihai Eminescu în cadrul păturii superpuse11.

9

Imperiul Otoman a susţinut nu mai puţin de 12 războaie cu Imperiul Ţarist, în perioada cuprinsă între 1676 şi 1878. Perioada cea mai dificilă pentru Imperiul Otoman începe în a doua jumătate a secolului al XVIII, când nu mai poate face faţă presiunilor cumulate ale Imperiului Rusesc (guvernat atunci de unul dintre cei mai mari lideri – împărăteasa Ecaterina) şi ale Imperiului Habsburgic. Începând cu secolul al XIX-lea Imperiul Otoman intră sub protecţia Marii Britanii, care dorea să împiedice expansiunea ruşilor la Gurile Dunării şi la Marea Neagră.

Imperiul Otoman devenise oricum o structură politică şi economică depăşită de marile puteri occidentale: Anglia, Franţa, Prusia. Vom înţelege că prefacerile din spaţiul românesc au fost serios înrâurite de convulsiile geopolitice descrise mai sus.

10 După pierderea bătăliei de la Stănileşti, din iulie 1711, de către trupele lui Dimitrie Cantemir şi ale ţarului Rusiei, Petru cel Mare, Imperiul Otoman impune Moldovei regimul fanariot la 6 octombrie 1711, prin guvernarea lui Nicolae Mavrocordat. În Ţara Românească, regimul fanariot este instituit la 5 ianuarie 1715, după asasinarea lui Constantin Brâncoveanu şi a familiei acestuia la 25 august 1714. Brâncoveanu încercase şi el o politică de alianţe regionale cu marile puteri, în special cu Austria, aspect netolerat de Turcia.

11 „Într-adevăr, există într-un stat normal, guvernat omeneşte, o compensare pentru sacrificiile poporului de jos.

Partea descărcată de munca fizică a societăţii îşi pierde puterea musculară (iritabilitatea), dar câştigă înmiit de mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligenţă). Arte şi ştiinţe sunt copile ale luxului, dar sunt o compensaţiune. Invenţiile tehnologice în toate ramurile vieţii cer azi, în fabrici şi manufacturi, de mii de ori mai multă muncă decât mâinile tuturor acelora cari nu lucrează fizic, a tuturor învăţaţilor la un loc. Supunând puterea unui sclav orb, cari nu se revoltă, a naturii, munca fizică a omului devine din ce în ce mai uşoară. Dar avem noi arte şi ştiinţe? E pătura aceea consumatoare de nulităţi o clasă de oameni de ştiinţă cari să compenseze munca conaţionalilor lor, din care trăiesc?

Precum ştim, nu.

Iată dar adevărata cauză a balanţei [comerciale, de plăţi] defavorabile: înmulţirea cu asupra de măsură atât a clasei consumatoare, cât şi a necesităţilor ei. Când un guvern are însă drept sistem de-a ridica de pe uliţe mii de nulităţi şi a le inspira trebuinţe pe cari nu le avuseseră nicicând; când se depopulează cafenelele pentru a se popula bugetul; când ignoranţa, perversitatea şi lenea sunt titluri de recomandaţie pentru a face carieră pe miile

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 7

Marile proiecte de modernizare ale societăţii româneşti Printre cele mai persistente proiecte de modernizare ale românilor a fost însăşi ideea construirii statului ca instituţie de protejare efectivă a intereselor cetăţeneşti şi a identităţii naţionale. Tudor Vladimirescu şi, mai târziu, paşoptiştii au realizat că modernizarea societăţii, inclusiv chestiunea dobândirii libertăţilor individuale moderne, este condiţionată de realizarea statului naţional. Deci, putem spune că primul proiect a fost chiar reconstruirea statului ca şi cadru al afirmării sociale şi naţionale. Al doilea proiect, aproape cuprins în primul, este acela al modernizării instituţiilor şi mecanismelor sociale – fără libertăţi cetăţeneşti, fără o economie prosperă, statul urma să decadă din formula naţională într-o formulă oligarhică, superpusă, demagogică. Primul proiect, acela al realizării statului, este parţial îndeplinit prin Unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei la 1859 şi dus până la capăt, până la Marea Unire de la 1918, prin realizarea altor proiecte „intermediare”, dar nu mai puţin importante: aducerea principelui străin la 1866 (Carol I12), proclamarea independenţei la 1877, înfiinţarea Băncii Naţionale la 1880, proclamarea Regatului la 1881. Aducerea lui Carol I de căi cari atârnă direct sau indirect de stat – atunci într-adevăr se descarcă de sarcina întreţinerii fizice straturi de oameni cari nu meritau să fie descărcate şi se încarcă cu asupra de măsură restul poporului.

Dacă producătorul nostru, ţăranul, ar primi în schimb cunoştinţele necesare pentru a-şi economisi munca braţelor şi a produce mai mult cu lucru mai puţin atunci ar exista o compensaţie. Dar el munceşte în acelaşi mod primitiv şi greu ca şi strămoşii săi, însutindu-i-se sarcinile publice.

Ce lumină i se dă în schimb?” (Mihai Eminescu, Naţiunea română. Progres şi moralitate, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, p.410) 12

Numele complet al celui ce avea să devină primul rege al românilor (1881) este: Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 8

la putere (1866) a însemnat garanţia depăşirii provizoratului domniei unificate a Principatelor române13 şi, în plus, câştigarea bunăvoinţei Germaniei şi a altor Marilor Puteri, care erau conduse de capete încoronate înrudite cu familia de Hohenzollern. Un alt pas necesar, cucerirea independenţei (1877-1878), nu credem că necesită aici o argumentare specială, dată fiind situaţia societăţii româneşti aflată în plină ascensiune dar limitată în posibilităţile sale de servituţi externe. Înfiinţarea Băncii Naţionale (1880) reprezintă un element deosebit de important pentru intrarea în normalitate a vieţii sociale, marcând atât un act politic – suveranitatea naţională este caracterizată între altele şi de dreptul de a emite monedă şi de a gestiona fluxurile monetare pe teritoriul naţional prin Banca Naţională, cât şi o nouă etapă economică – viaţa economică naţională beneficia acum de propria monedă. Proclamarea Regatului la 1881 a însemnat maturizarea statului român în condiţiile recunoaşterii depline a independenţei şi a integrării economiei româneşti în marile circuite internaţionale moderne pe drumul ascendent al dezvoltării. În Principatele Române, atât proiectul constituirii statului naţional cât şi imperativul modernizării societăţii îşi au punctul de plecare în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la 1821.

Modernizarea societăţii continuă într-o formulă deturnată de interesele imperiale ruseşti după Pacea de la Adrianopol (1829) şi prin Regulamentul Organic (1830), imperativele proiectului fiind răspicat reafirmate de Revoluţia de la 1848. Marile deziderate sociale încep a fi puse în practică prin reforma politică şi rurală de la 1864. Reforma politică atinge punctul culminant prin Constituţia de la 1866, care a asigurat cadrul juridic fundamental pentru progresul accelerat al României din următorii şaizeci de ani (Constituţia a fost schimbată la 1923), fiind în acelaşi timp simbolul sincronizării ideologice depline cu cele mai moderne formule juridice occidentale. În acelaşi timp cu proiectele politice descrise mai sus, un rol deosebit de important în modernizarea României l-a avut gândirea critică – formată în jurul societăţii Junimea de la Iaşi, începând cu 1863. Personalitatea centrală a Junimii a fost Titu Maiorescu care a reuşit să strângă în jurul său aproape în întregime marile spirite ale culturii române din a doua parte a secolului al XIX-lea. Organul de presă al Junimii a fost revista Convorbiri literare (fondată în 1867), până la instaurarea dictaturii comuniste (1944). Alături de membri fondatori precum Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Petre Carp, Vasile Pogor, Junimea a consacrat afirmarea lui Mihai Eminescu, Ion Slavici, Ion Creanga, I. L. Caragiale etc. Principala contribuţie la modernizarea societăţii româneşti l-a avut Junimea prin selecţia valorilor de nonvalori, în particular prin critica politicianismului din viaţa politică şi a diletantismului în viaţa culturală. Junimea a contribuit decisiv la standardizarea limbii române moderne, la modernizarea instituţiilor, la crearea spiritualităţii moderne româneşti, constituind momentul de vârf al eforturilor de armonizare a instituţiilor occidentale cu specificul societăţii româneşti.

Dincolo de Carpaţi, în Transilvania, proiectul românesc de modernizare demarat cu programul politic al răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan şi cu cel cultural al Şcolii Ardelene este continuat prin Mişcarea Memorandistă. Iniţiată de Partidul Naţional Român la 1892, Mişcarea Memorandistă14 a fost în acelaşi timp un răspuns la presiunile tot mai mari pe care 13

Conferinţa de la Paris a Marilor Puteri din septembrie 1859 recunoştea valabilitatea Unirii din acelaşi an numai pe perioada domniei lui Cuza.

14 La 1881 Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit cu Partidul Naţional Român din Banat. Partidul Naţional Român este precursorul Partidului Naţional Ţărănesc care, alături de Partidul Naţional Liberal, a dominat scena politică între cele două războaie mondiale. În ceea ce priveşte Mişcarea Memorandistă, în documentul intitulat Memorandum şi adresat de PNR împăratului (care nu l-a citit, ci l-a trimis autorităţilor ungare care i-au arestat pe liderii PNR), se cereau: restabilirea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române în administraţie, dreptul la învăţământ în limba română, sufragiu universal, întărirea bisericii naţionale şi a învăţământului confesional. Reacţia autorităţilor ungare a fost închiderea lui Ion Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti,

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 9

autorităţile ungare le făceau pentru maghiarizarea populaţiei româneşti. Partidul Naţional este scos în afara legii şi liderii săi arestaţi în 1894 de către autorităţile ungare, însă în urma presiunilor internaţionale împăratul Franz Josef este nevoit să îi graţieze în 1895.

Vom urmări în cele ce urmează etapele realizării acestor proiecte (până la 1866) şi marile dezbateri de idei din jurul acestora.

Cele două curente mari ale evoluţiei spaţiului românesc: cultura eroică şi cultura critică Ne amintim că dezvoltarea spaţiului românesc subîntinde două procese majore: realizarea statului şi modernizarea societăţii. Aceste procese se află sub semnul a două spiritualităţi sau curente culturale, numite etapa eroică şi, respectiv, cultura critică.

Aceste două mari curente sunt, în acelaşi timp, tipuri de analiză majore, generatoare de structuri şi perspective politice şi sociale care încă îşi pun amprenta asupra societăţii.

Faza eroică a culturii române este premergătoare etapei critice.

Din punct de vedere ideologic, etapa eroică îşi asociază concepţia sincronistă. Concepţia sincronistă privind maniera de dezvoltare a României prin imitaţie faţă de Occident este o realitate ideologică relativ târzie, fiind pentru prima dată explicitată în scrierile lui Lovinescu (1920), la mai bine de o sută de ani de la desfăşurarea etapei eroice. Din punct de vedere al acţiunii politice însă, sincronizarea suprastructurilor româneşti cu echivalentele lor din Occident este opera Partidul Liberal încă din a doua parte a secolului al XIX-lea.

Cultura critică apare din a doua parte a secolului al XIX-lea în jurul societăţii Junimea de la Iaşi (1863), fiind susţinută de personalităţi culturale de marcă din jurul lui Titu Maiorescu şi a Convorbirilor literare (Iaşi, 1867). Din punct de vedere politic cultura critică îşi asociază Partidul Conservator. Din perspectiva sociologiei culturii, Edgar Papu plasează Junimea în curentul mai larg al protocronismului secolului al XIX-lea. „Sincronismul exclusiv este o concepţie a lui Eugen Lovinescu, influenţat de sociologul francez Gabriel Tarde, după care mersul înainte al omenirii se bazează pe principiul imitaţiei. Popoarele mai înapoiate le imită pe cele avansate, până când se sincronizează cu ele. Aşa a aplicat Lovinescu această idee la cultura românească. Ea nu poate atinge nivelul modern de civilizaţie decât imitând Occidentul. Noi nu combatem acest sincronism, însă îl considerăm insuficient, deoarece am avut cu anticipaţie în cultura noastră elemente pe care abia mai târziu le-au adaptat occidentalii. Or aceste priorităţi ale noastre, complemente care întregesc contribuţia sincronismului, constituie ceea ce am numit protocronismul românesc. Spunem românesc fiindcă atâta am cercetat, şi cunoaştem mai bine, şi nu putem interveni în sfere culturale pe care nu le-am frecventat. În fond, însă, protocronismul antrenează după sine o revendicare în cultură şi a altor popoare mici din centru şi mai ales din răsăritul Europei, precum şi de prin alte continente.” (Edgar Papu, Problema protocronismului, ms., 1991, p.1, sublinierile ne aparţin) Vasile Lucaciu şi a altor 13 fruntaşi ai partidului în urma unui simulacru de proces desfăşurat la Cluj, în 1894. În Bucureşti s-au desfăşurat în tot acest timp ample manifestaţii de solidaritate la care au participat peste 30000 de persoane (în vara anului 1892, Bucureşti). Statul român însă nu a putut interveni direct în rezolvarea problemei datorită Tratatului său de Alianţă cu Austro-Ungaria (aşa numita Tripla Alianţă între Prusia şi Austro-Ungaria, la care România a aderat în 1883).

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 10

Revenind la etapele dezvoltării, etapa eroică desfăşoară stindardul naţionalităţii şi idealizează rolul capitalismului pe care îl vede în mod natural pus în slujba societăţii şi a poporului.

Societatea este „sfânta cetate” a „poporului suveran”, iar capitalul este în slujba acestor două entităţi. În siajul ideologic al culturii eroice s-a dezvoltat curentul sincronist în cultura română, care admite ca fireşti, considerându-le probleme „de creştere” erorile costisitoare ale guvernărilor oligarhice liberale. Ilustrative în acest sens sunt lucrările lui Lovinescu şi Zeletin.

Sincronismul lovinescian, în special, a pus un accent deosebit pe necesitatea dezvoltării prin imitaţie, punând necondiţionat semnul egal între superioritatea civilizaţiei occidentale şi ideea de progres – pe care Lovinescu nu îl gândeşte decât în termenii evoluţiei ţărilor occidentale.

Ca o consecinţă cu implicaţii dramatice asupra societăţii româneşti, până în zilele noastre, este complexul de inferioritate pe care acest curent de gândire l-a promovat faţă de propriile rădăcini ale societăţii româneşti. Tradiţiile, statutul de cultură la răspântia dintre Occident şi Orient, credinţa ortodoxă – sunt toate percepute de curentul sincronizării drept handicapuri, balast, de care românii trebuie să se lepede. Impactul influenţelor străine este exagerat, ca în citatul de mai jos: „Condiţiile istorice ne-au orientalizat însă; prin slavii de la sudul Dunării, am primit formele spirituale ale civilizaţiei bizantine; începând încă din veacul al XV-lea, am suferit apoi, mai ales în păturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, de la îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor [să nu uităm ca turcii erau pe punctul de a cuceri inima Europei, Viena, cu o sută de ani înainte de începutul decăderii lor, în 1683 – nota Radu Baltasiu], a anteriilor şi a işlicelor, până la concepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihea populară; am cunoscut, în sfârşit, degradarea morală, viciile, corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o conştiinţă cetăţenească şi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit până în pragul veacului trecut acţiunea dizolvantă a celor trei împărăţii vecine.

Cel mai activ ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul. ... În dosul crucii bizantine se ascundea rusul. Legându-ne, sufleteşte, de o religie obscurantistă, înţepenită în tipicuri şi formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică şi un alfabet străin ..., fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale.” (E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997, p.5-6) Pentru adepţii acestui curent, a evolua înseamnă mai mult decât „occidentalizare”, înseamnă copierea de sus în jos, de la forme la fond, în absenţa nevoilor şi a aptitudinilor aferente, a lumii occidentale. Concepţia aceasta nu avea cum să nu genereze reacţii pe măsură în cultura şi în viaţa politică din România.

Cultura critică apare ca reacţie la ideologia sincronizării imitative cu costurile nemăsurate ale creşterii oligarhiei prin supraexploatarea ţărănimii (a ţării reale). Junimiştii au sesizat primii faptul că principalul efect al aplicării doctrinei sincronizării de către partida15 liberală a fost trecerea României din dominaţia imperiului otoman şi rusesc în suburbia capitalului englez, ulterior german. Primul exponent semnificativ al culturii critice a fost Titu Maiorescu, care a reuşit să creeze o adevărată şcoală de gândire în cadrul Junimii de la Iaşi, aceasta grupând în rândurile sale politicieni şi intelectuali de marcă precum: P. Carp, Ion Slavici, Ion Creangă, Mihai Eminescu etc. Reprezentaţii culturii critice observă că procesele care sunt valabile pentru Occident nu sunt neapărat utile pentru societăţile intrate mai târziu în cursa dezvoltării capitaliste. Aceasta pentru că ţările avansate produc în dezvoltarea lor efecte politice, militare, economice şi sociale secundare care, dacă nu sunt asumate corespunzător de 15

Una dintre denumirile partidelor în secolul al XIX-lea.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 11

către elitele din periferia sistemului nu fac decât să transfere dominaţia dinspre vechile imperii (în cazul nostru: Imperiul Otoman, Ţarist şi Habsburgic) într-un nou ciclu de dominaţie – acela al capitalismului apusean asupra popoarelor înapoiate din Estul Europei. Periferiile incorect ancorate în noul ciclu european sunt prin excelenţă demagogice, dominate de forme fără fond, adică rău administrate de instituţii moderne fără corespondent în viaţa reală şi deci, fără utilitate publică, dar cu costuri foarte mari pentru contribuabili.

“Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, a început a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceze au străbătut până în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustru societăţilor străine.

Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturei moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista [s.n.]. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au repeţit aceste iluzii juvenile, încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea română, o direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală pe cei tineri şi pe cei bătrâni, pe cei se duc spre a învăţa şi pe cei cari s-au întors spre a aplica învăţătura lor.” (Titu Maiorescu, Critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p.77-78) Cultura critică inovează spaţiul politic românesc mutând accentul dinspre imitaţie spre construcţia politică bazată pe cunoaştere şi pe competenţă, adică dinspre forma instituţională spre conţinutul de aptitudini al structurilor occidentale – aceasta este esenţa teoriei formelor fără fond. Ideologia aceasta avea să se numească a statului cultural şi va avea reprezentaţi de vârf, după Maiorescu şi Eminescu, prin Motru, Gusti şi Manoilescu.

Calea spre progres, arătau junimiştii, trece prin eliberarea energiilor populare în jurul unui model moral integral – rol care trebuia jucat de burghezie. Conduci poporul către progres numai prin cunoaşterea nevoilor sale, nu impunându-i un model, fie el şi de cea mai bună calitate din import. După cunoaşterea nevoilor sale – ceea ce înseamnă politică bazată pe ştiinţă, pe competenţă, tu, omul politic, împreună cu stăpânitorul mijloacelor de producţie (burghezia), trebuie să îl organizezi pentru cultivarea şi utilizarea eficientă a aptitudinilor sale.

Organizarea înseamnă moralitate şi disciplină în finanţe, în politică, în industrie, înseamnă distribuţia justă a raporturilor dintre sat şi oraş etc. Progresul nu se opreşte însă numai la cunoaşterea nevoilor originare, ci, arată Gusti, Manoilescu etc., presupune şi ridicarea orizontului nevoilor. Poporul trebuie „să se ridice”, nu doar să fie „conservat”, susţin răspicat adepţii culturii critice.

Chintesenţa acestor abordări este, deci, statul cultural – statul întemeiat pe cunoaşterea şi îndeplinirea reală a trebuinţelor publice prin cunoaşterea morală, adică pe guvernarea prin cunoaştere (competenţă) pentru popor.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 12

Etapele modernizării societăţii româneşti Etapa eroică a modernizării este răspunsul societăţii româneşti la urgenţa „reintrării în istorie”, prin debarasarea de dominaţia fanariotă şi otomană. Efortul a fost demarat cu Tudor Vladimirescu pentru a fi ilustrat la vârf de Şcoala Ardeleană şi de revoluţionarii paşoptişti. Ca ideal-tip uman, reprezentativul culturii eroice este Ion Heliade Rădulescu. În acelaşi timp, atât cultura eroică cât şi cultura critică sunt două stadii ale procesului de emancipare-respectiv de dezvoltare ale României moderne.

Primul pas în emanciparea românilor este făcut de Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la 1821, care marchează o surprinzătoare racordare la principiile statului modern – în special prin cerinţele legate de transformarea funcţiilor publice din surse de venit pentru potentaţi locali în roluri utile pentru societate. Tudor Vladimirescu readuce în istoria românilor ideea naţională ca fundament al modernizării sociale. Pentru Tudor, a fi patriot însemna în primul rând respect faţă de aspiraţiile şi nevoile maselor. De altfel, o primă consecinţă a mişcării lui Tudor este eliminarea domniilor fanariote. „Vladimirescu a fost, precum remarca George Călinescu, stâlpul dintâi al noii configuraţii («mesianismul raţional») pe care am regăsit-o la toate figurile reprezentative pentru noua serie culturală din aria Principatelor. ...

Celelalte note ale acestei formule ideologice produse de Revoluţia lui Tudor sunt: a) se dă un nou conţinut noţiunii de patrie şi «patriot» («se aplică nobililor numai dacă aceştia nu nesocotesc aspiraţiile mulţimilor»); b) accentuează ideea solidarităţii de «neam», de unitate naţională ....

Sincronizarea cu Occidentul a fost opera mişcării sociale interne, adică a unei opţiuni şi a influenţelor ideologice occidentale. Aceeaşi mişcare va crea tipul nou de om, întruchipat de personalitatea lui Tudor Vladimirescu: «Prin întreaga lui configuraţie morală Tudor se situează la antipozii tipologiei sufleteşti create de epoca fanariotă: e un om al principiilor, nu al compromisului, al austerităţii, nu al luxurii, al promptitudinii, nu al pertractărilor, al liniarităţii gândului, nu al rococoului stilistic, al bărbăţiei şi al jertfei, nu al moleşirii, al discreţiei şi stăpânirii de sine, nu al impudorii confesive şi istericalelor ... Nu e greu de a vedea că Tudor e un mesianic din familia lui Bălcescu şi Mickiewicz, având în minus faţă de aceştia cultura, dar în plus, intuiţia nemijlocită a psihologiei omului simplu.» Tudor este «înainte mergătorul mesianismului romantic românesc» [Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Minerva, Bucureşti: 1972, 171-172] . Iar prin ideea jertfei, el repune gesticulaţia omului mare pe temelii creştine ...” (apud Ilie Bădescu: 2003, 292293) Dacă ar fi să luăm în considerare importanţa imitaţiei sociale, aşa cum ne propune Eugen Lovinescu, atunci primul moment politic al modernizării României prin sincronizarea cu ideile revoluţiei franceze este aşa-numita Constituţie a cărvunarilor sau Constituţia din 1822. În fapt, respectiva constituţie este un memoriu, prin care o parte din boierimii şi noua clasă comercială („ciocoii” – cum arată Lovinescu) cereau marilor puteri o serie de drepturi comerciale şi politice. Unele pasaje din memoriu reproduc Declaraţia drepturilor omului de

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 13

la 1789 fără a atinge în mod serios chestiunea emancipării şi modernizării societăţii româneşti, fiind mai degrabă, după cum chiar Lovinescu observă, „un moment ideologic”. „Mişcarea «cărvunarilor» a fost privită şi de istorici (Xenopol, d. Radu Rosetti) şi de sociologi (d. St. Zeletin) ca o acţiune premergătoare a revoluţiei paşoptiste. Sensul ei mai precis e de a fi dezvoltat o oarecare activitate politică – p.35 în sânul boierimii, necesară formaţiei spiritului public al unui popor.” (Lovinescu: 1997, 34) Urmează momentul Păcii de la Adrianopol, la 1829, când, în urma victoriei ruşilor împotriva turcilor, Principatele capătă dreptul de a face comerţ cu restul lumii. Este interesant de remarcat că dreptul acesta este expresia intereselor britanice la Gurile Dunării, grăbite să pună deja o stavilă în calea expansionismului rusesc la Dunăre şi Strâmtorile din Marea Neagră. Dacă Turcia nu mai putea avea puterea de a supraveghea eficient artera europeană a Dunării, Imperiul Britanic şi Franţa încep să susţină limitat Principatele ca frontieră a Europei occidentale în calea noii ameninţări ruseşti. De altfel, Imperiul Ţarist înţelege să îşi manifeste dominaţia impunând un Regulament de guvernare pentru Moldova şi Ţara Românească de factură neofeudală. Cu eliberarea Dunării de sub monopolul otoman, spaţiul românesc intră direct în circuitul capitalist mondial şi, odată cu el, în circuitul politic, ideologic al ideilor dominante ale epocii.

Revoluţia de la 1848 este punctul culminant al fazei eroice a dezvoltării moderne a României. Este momentul în care se afirmă răspicat nevoia construirii statului naţional român, ca formulă modernă, capitalistă, de progres social şi naţional. Proclamaţia de la Islaz din 20 iunie 1848, cele trei Mari Adunări Naţionale de la Blaj (din mai, iunie şi septembrie 1848 ) şi „Proiectul de Constituţie pentru Moldova” (august, Cernăuţi) sunt momentele cruciale ale românilor din cele trei Principate care exprimă dorinţa de emancipare naţională şi modernizare socială. În discursul elitelor române apare pentru prima dată formulată cu claritate noţiunea de «popor suveran», principiu de structurare politico-socială şi economică care stă şi astăzi la baza statelor moderne. Românii din Moldova şi Ţara Românească militau pentru eliberarea de sub dominaţia rusească şi turcească, eliminarea ierarhiei rangurilor, împroprietărirea ţăranilor, libertatea presei etc. Perspectiva generală era aceea a dezvoltării capitalismului naţional, slujitor al societăţii văzută ca sfânta cetate. La Blaj, dar şi în alte adunări „Naţiunea română s-a declarat şi proclamat naţiune de sine stătătoare”. În Ardeal, elitele şi ţăranii s-au văzut nevoiţi să pună mai înaintea preocupărilor privind modernizarea socială problema alipirii forţate la Ungaria, fapt proclamat din păcate de revoluţia ungară şi situat în mod curios sub stindardul eliberării şi modernizării naţiunii maghiare. Revoluţia română din Ardeal, deşi modernă în spirit, are un caracter naţional pronunţat în acţiunile concrete. Astfel, revoluţionarii români, în frunte cu Avram Iancu, Eftimie Murgu, Andrei Şaguna, Aron Pumnul ş.a. au fost nevoiţi să accepte suzeranitatea împăratului, jurându-i credinţă la Adunarea de la Blaj, deşi, tot acolo, au formulat şi marile proiecte de emancipare socială precum libertatea cuvântului, eliberarea de servituţi a ţăranilor, dreptul la credinţa ortodoxă, libertatea industriei şi a comerţului care presupuneau, în esenţă, emanciparea de sub dominaţia împăratului de la Viena etc.

Revoluţia de la 1848 scoate cel mai bine la iveală noul tip uman pe care se reazemă progresul societăţii româneşti. Deşi teoriile sincroniste, în frunte cu Eugen Lovinescu văd în paşoptişti în primul rând agenţii imitării ideologice ai Occidentului, tipul revoluţionarului român este mai mult decât tiparul ideocrat lansat de revoluţia franceză. Desigur, fiecare personalitate îşi are accentele ei. Dacă la Ion Heliade Rădulescu se observă cu precădere credinţa în caracterul mesianic al poporului român, care are un rol pe care trebuie să şi-l îndeplinească în istorie, la Nicolae Bălcescu sau la Ion Ionescu de la Brad apare cu claritate rolul specialistului în ridicarea societăţii pe baze naţionale. În general, chiar dacă revoluţionarii s-au limitat la Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 14

atribui oarecum naiv rolul ridicării poporului intelectualităţii şi capitalului, credinţa lor nestrămutată în progres prin neam şi, implicit, în necesitatea realizării statului naţional român aşezat pe baze politice şi economice moderne, au constituit pentru mai mult de o jumătate de secol punctele de reper ale tuturor eforturile de modernizare ale României. Aceste imperative au fost (unele sunt şi astăzi nerezolvate): emanciparea ţărănimii şi încorporarea agriculturii în marele circuit economic naţional de pe urma căruia să beneficieze în primul rând satul, eliberarea naţională prin unirea celor trei ţări române şi cucerirea independenţei, aşezarea pe baze democratice reale a statului şi pe baze capitaliste a vieţii economice şi sociale. Liberalii M. Kogălniceanu, Brătienii, C.A. Rosetti, şi alţii, formaţi în timpul revoluţiei, au continuat proiectul modernizării României prin rolul lor în realizarea Unirii de la 1859, a Constituţiei de la 1866, a Independenţei de la 1877, înfiinţarea Băncii Naţionale la 1880, proclamarea regatului la 1881, încununate prin Marea Unire de la 1918. „Cu N. Bălcescu descoperim un alt tip al «intelectualului ideolog» al revoluţiei moderne decât cel consacrat de revoluţia franceză. El îşi derivă teoriile nu din principii generale, ca socialiştii utopici, ci din mişcarea istorică a structurilor sociale. G. Zane a demonstrat că N. Bălcescu, deşi fusese puternic înrâurit de Thierry, «părintele luptei de clasă», după expresia lui Marx, «nu s-a lăsat antrenat de teoriile istoricului francez în explicarea istoriei sociale româneşti». Atitudinea şi conduita «intelectualului specialist», ca tip social, se înalţă deci deasupra tentaţiilor sincroniste ale ideologiei epocii.” (Bădescu: 2003, 289).

Poate chiar mai importante decât tipologia aceasta a omului nou (a „noului român”), revoluţia de la 1848 a formulat cu claritate pentru întregul spaţiul românesc priorităţile supravieţuirii şi dezvoltării: „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic” (Nicolae Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, p.135, apud G.D. Iscru, Revoluţia Română din 1848-1849, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p. 250, s.n.) „Aşa, unire politică naţională, naţională, naţionalitate, să fie scopul întreprinderii fiecărui român. Atunci vor înceta toate asupririle românilor … Iar fără naţionalitate şi republica e despotism.” (Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară.

Schiţa tomului III, ed. De dr. Ştefan Pascu, Sibiu, 1943, p.157, în ibidem, s.n.).

După 1848 are loc un eveniment cu consecinţe geopolitice importante pentru români – războiul Crimeii (1853-1856) între ruşi şi marile puteri occidentale care susţineau Imperiul Otoman. Franţei şi Angliei li se alătură şi Imperiul Habsburgic. În urma Convenţiei de la Paris (1856) prin care se termina conflictul, Rusia pierdea dreptul de control asupra politicii interne din Ţările Române, drept instituit odată cu Pacea de la Adrianopol (1829) şi consacrat prin Regulamentul Organic. În plus, Rusia retroceda sudul Basarabiei (anexată la 1812) Moldovei (Judeţele Cahul şi Ismail) şi trebuia să respecte libertatea comerţului şi a navigaţiei pe Dunăre şi pe Marea Neagră16. În felul acesta devine posibilă convocarea divanurilor (adunărilor politice reprezentative) în Ţara Românească şi Moldova pentru amendarea Regulamentelor organice din cele două ţări şi alegerea unui singur domnitor – fapt ce avea să determine, cu ajutorul Franţei, Unirea de la 1859. Opozanţi înverşunaţi ai apariţiei noului stat au fost Imperiul Otoman – care înţelegea perspectiva cuceririi independenţei 16

Cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, 1975, p.606.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 15

românilor şi Imperiul Habsburgic – care prevedea unificarea Moldovei cu Ţara Românească drept primul pas pentru unirea tuturor românilor (şi implicit pierderea Transilvaniei şi Bucovinei). Înfăptuirea Unirii de la 1859 şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti reprezintă finalizarea unei prime etape al proiectului românesc de modernizare. În concepţia paşoptistă libertatea individuală nu era posibilă decât după realizarea libertăţii naţionale, iar realizarea statului român era prima condiţie a acestui proces. Lovinescu este cel ce punctează faptul că Unirea de la 1859 marchează realizarea „cadrului fundamental” al existenţei României ca societate modernă. Într-adevăr, prin actul Unirii se creează cadrul statal fără de care progresul întregului spaţiu românesc (deci inclusiv al Transilvaniei, al Basarabiei şi Bucovinei) nu ar fi fost posibil.

Au devenit astfel posibile demararea proiectelor care priveau democratizarea votului şi soluţionarea problemei rurale. Fără lărgirea bazei votului, libertatea personală nu putea fi atinsă şi, în consecinţă, sursa cea mai importantă a democraţiei – libertatea de expresie în ceea ce priveşte treburile publice, nu mai putea fi realizată. Cea de a doua chestiune, reforma rurală, era imperios necesară pentru asigurarea fondului reformei politice. Fără împroprietărirea ţărănimii, cea mai mare parte a românilor ar fi rămas neliberi şi deci, chestiunea democratizării ar fi fost o formă fără fond.

Scurta domnie a lui Cuza (1859-1866) reuşeşte trei măsuri foarte importante.

Prima, secularizarea averilor mănăstireşti (1863) reprezintă, în fond, „luarea pe spezele statului român”17 a tuturor mănăstirilor. Scopul legii din 1863 a fost eliminarea controlului ţarist exercitat în Principate prin intermediul ierarhilor greci ce guvernau mănăstirile „închinate” direct Patriarhiei de la Constantinopol şi, în al doilea rând, stoparea scurgerilor unor venituri importante (mănăstirile închinate trimiteau către Constantinopol sau către Athos o bună parte din veniturile lor, chiar dacă în ţară, unele dintre acestea abia dacă se mai ţineau în picioare). Au urmat reformarea Parlamentului (a Adunării) prin democratizarea votului, care a făcut posibilă Reforma rurală de la 1864. Nu a fost deloc uşor pentru Cuza şi Kogălniceanu (cel mai apropiat colaborator al domnitorului, prim ministru) să impună clasei politice – structurată aproape feudal în urma Regulamentului organic – legea rurală. A fost nevoie ca Alexandru Ioan Cuza să de o veritabilă lovitură de stat pentru a impune aceste reforme. Astfel, prin noua „constituţie”, numită Statut18, prerogativele domnitorului erau mult întărite, dincolo de prevederile Convenţiei de la Paris din 1856, iar Adunarea parlamentară se împarte în Cameră şi Senat, cu preşedinţi numiţi de domn. Dacă Statutul diminua prerogativele Parlamentului, în schimb a lărgit semnificativ drepturile electorale: nu numai marii proprietari de pământ aveau acces în Parlament ci şi o bună parte din cetăţenii de rând, după tipul de impozit pe care îl plăteau. Baza electorală mult mărită a statului Român a asigurat astfel – paradoxal, prin voinţa autoritară a domnului19 - startul democraţiei româneşti.

Odată modificată structura socială a Parlamentului, Cuza a putut supune votului Legea rurală.

Adoptarea acesteia de noua Adunare marchează intrarea efectivă în modernitate a României prin desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. Cu toate acestea legea rurală de la 1864 nu a reuşit soluţionarea problemei rurale, consacrând totodată acest handicap pentru tot restul epocii moderne, până în zilele noastre. Datorită faptului că ţăranii au primit pământ insuficient şi nu au fost puşi în posesia instrumentelor de producţie, situaţia ţăranilor s-a agravat

17

Cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, 1975, p.616.

18 Titlul complet era Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris.

19 Trebuie precizat că spiritul autoritar al domnului Alexandru Ioan Cuza s-a limitat la a urmări sistematic reformarea sistemului politic şi a economiei rurale. Statutul a fost votat de popor prin Plebiscit, în luna mai 1864.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 16

sistematic în cursul secolului XIX şi începutul secolului XX, suferinţa lor ieşind iveală în mai multe rânduri, prin câteva răscoale (cea mai răsunătoare a avut loc în 1907).

Constituţia de la 1866 este prima lege fundamentală propriu-zisă a României moderne (Statutul lui Cuza fiind o amendare a Convenţiei de la Paris). Constituţia statuează caracterul democratic al societăţii după modelul belgian şi va asigura suportul legislativ guvernării monarhice. Prinţul Carol I este investit Domn în mai 1866 iar Constituţia este votată în iunie acelaşi an. România se va putea proclama monarhie după ce toate marile puteri vor recunoaşte independenţa câştigată pe câmpul de bătălie (războiul din 1877-1878), în anul 1880. „Constituţia din 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfinţeşte o serie de idei importante, printre care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului.

Constituţia din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România, aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituţional al Europei de sud-est.”20 În ceea ce priveşte rolul de punte de legătură cu tradiţia modernă Occidentală al Constituţiei de la 1866, Eugen Lovinescu observă următoarele: „Cadrele vieţii noastre sociale au fost trase aproape definitiv prin Constituţia de la 1866; la această dată, acţiunea revoluţionară a ideologiei poate fi, deci, privită ca încheiată; formal, viaţa poporului nostru a devenit sincronică vieţii europene; din epoca eroică a renaşterii, am intrat în faza consolidării materiale.” (Lovinescu: 1997, 117) Perioada dintre 1859 şi 1910 este considerată faza predecolării capitaliste a României, caracterizată de guvernarea intereselor oligarhiei interne aflată în formare. Predecolarea este caracterizată prin procese de acumulare primitivă a capitalului, în care se formează o „masă critică” de capital intern pentru a asigura dezvoltarea ulterioară a economiei. Acumularea primitivă a capitalului este însă caracterizată de supraexploatarea muncii ţărăneşti, de practicarea unor dobânzi foarte mari (cămătăreşti) şi, în consecinţă, de costuri sociale exagerate. Principalul cost al acestui proces a fost neoiobăgia, adică reservilizarea ţărănimii, de această dată cu instrumentele oferite de infrastructura juridică şi de sistemul de camătă modern, ceea ce a condus la o agravare nemaipomenită a situaţiei acestei pături sociale. Din punct de vedere politic, după cum arată Zeletin, perioada este caracterizată de arderea etapelor evoluţiei normale, dar este mai aproape de caracterul statului absolutist decât de guvernarea democratică. Aceasta pentru că oligarhia internă şi-a apropriat în interes propriu mecanismul de stat pentru a-şi pune sub protecţie acumularea. Creşterea autonomă a capitalului intern nu a fost posibilă decât odată cu eliberarea ţărănimii de constrângerile neoiobăgiste şi după unificarea organică a spaţiului economic românesc la 1918. (Bădescu: 1996, 24 şi passim).

20

Parlamentul României, Direcţia de informare parlamentară (2005), Mihaela Georgescu, http://www.forumconstitutional.ro/camera_deputatilor/prodemocratia/forum.page?mid=6, sublinierea aparţine autoarei.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 17

Proiecte şi doctrine ale modernizării României Am văzut până acum care sunt principalele etape ale modernizării României, în general până la primul război mondial, în mod special până la 1866. De asemenea, am putut constata că evoluţia societăţii Româneşti nu s-a făcut la întâmplare, ci sub direcţia unor curente culturale majore. Din descrierea etapelor istorice am observat că aceste curente culturale majore s-au constituit în paradigme, adică în modele de gândire şi acţiune socială, politică, culturală şi chiar militară. Paradigmele respective sunt perspectiva sincronistă şi cultura critică. În preajma primului război mondial şi mai cu seamă după terminarea lui, în România se cristalizează mai multe proiecte-doctrină privind modernizarea societăţii şi a statului.

Doctrina se referă, în acest caz, la enunţuri de tip social, politic, economic, filosofic care formează o concepţie integrată privind situaţia României şi soluţiile dezvoltării ţării. Înmulţirea doctrinelor este dovada faptului că viaţa socială românească a atins o anumită maturitate, depăşind marile urgenţe, în special după realizarea Marii Uniri din 1918.

Vom ilustra în cele ce urmează câteva proiecte-doctrină: proiectul ţărănist – Virgil Madgearu, proiectul poporanist – Stere, proiectul liberal – Zeletin, proiectul corporativ – Manoilescu..

Problema rurală – în general Principala problemă la care se adresează proiectele de dezvoltare în prima parte a secolului al XX-lea au în vedere problema rurală. Nerezolvată nici astăzi, principalele coordonate ale problemei rurale sunt următoarele: - Ruptura dintre sat şi oraş. Satul este furnizor de produse pentru oraş dar nu participă la economia de piaţă dominată de oraş, adică nu beneficiază de produse industriale şi servicii în raport cu valoarea şi cantitatea produselor livrate oraşului.

- Paradoxul forţei de muncă. La ţară sunt perioade în care se înregistrează un surplus de braţe de muncă, acestea pleacă la oraş, în meserii neproductive, de regulă funcţionari de stat sau în servicii neproductive. La începutul secolului funcţionărimea trăia astfel aproape exclusiv din veniturile extrase de stat de la ţară.

- Munca nu este organizată capitalist ci neofeudal. Capitalismul din rural nu este interesat în organizarea capitalistă a muncii cât în exploatarea muncii ţărăneşti cu instrumente feudale în condiţiile în care cerinţele instituţiilor moderne adresate satului sunt de tip capitalist. Eficienţa capitalistă de extragere a veniturilor este mult mai mare decât posibilităţile de refacere a solului. Ţăranul este supraexploatat iar economia rurală este de autosubzistenţă. Supraexploatarea muncii rurale în aceste condiţii a fost denumită de Gherea neoiobăgie.

- Proprietatea este puternic fărâmiţată şi exploatată cu eficienţă economică foarte scăzută.

- Satul nu are acces la credite pentru dezvoltarea mijloacelor de producţie.

- Ţăranul chiar dacă are pământ nu posedă, deci, şi mijloacele de producţie moderne.

- Statul este aproape complet dezinteresat de problema ţăranului şi a satului, iar mediul de afaceri modern este slab reprezentat în mediul rural, iar atunci când ajunge la ţară adoptă, în bună măsură, formele neproductive ale capitalului speculativ (de camătă).

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 18

Proiectul ţărănist - Virgil N. Madgearu şi economiile întârziate Contextul: România şi sistemul mondial Virgil Madgearu (1887-1940) şi-a făcut studiile universitare în Germania, este principalul doctrinar al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost ministru cu diferite portofolii (finanţe, industrii, agricultură) în perioada guvernării ţărăniste dintre 1928-193321.

Spre deosebire de Lovinescu, Madgearu socoteşte că problema dezvoltării se pune în urgenţa ei imediată iar nu în viitor, după asimilarea de sus în jos a unor modele externe. Pentru Madgearu sincronizarea ideologică şi a instituţiilor este mai întâi de toate parte a logicii capitalului aflat în expansiune. În acest fel, economistul ţărănist corectează teoria sincronismului şi legea orbitării enunţate de Lovinescu, respectiv de Constantin Dobrogeanu Gherea, cu următorul enunţ de valoare paradigmatică: “«Capitalismul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în masa largă a economiilor ţărăneşti prin transformarea modului lor de producţie pe baze capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinţă a economiilor ţărăneşti poruncilor pieţei capitaliste şi luând din munca ţărănească ‘plusvaloarea’ în forma câştigului comercial.” (Madgearu: 1926, 137, apud Madgearu: 1995, 262-263, s.n.).

Cu alte cuvinte, impactul pe care capitalismul modern îl are asupra economiilor agrare din Estul Europei nu este neapărat unul pozitiv22. Din perspectiva logicii sistemului mondial imitaţia nu este suficientă pentru a ocupa o poziţie mai bună în cadrul acestuia – adică nu este suficientă schimbarea cadrului juridic pentru a schimba modul de producţie înapoiat cu unul performant.

Pentru Madgearu dezvoltarea României se referă în principal la punerea pe baze sănătoase a agriculturii. Soluţia la problema rurală este transformarea regimului proprietăţii. Pentru a se integra în economia de piaţă, arată Madgearu, satul trebuie să redescopere valenţele economiei ţărăneşti libere (ale proprietăţii de muncă), cu ajutorul dezvoltării reţelei creditului rural. Creditul rural – adică banca – va face legătura între industrie şi sat, ajutând satul să cumpere produsele industriale necesare cultivării pământului şi creşterii nivelului general de civilizaţie. Pentru ridicarea agriculturii nu este nevoie neapărat de apariţia marilor proprietăţi capitaliste – care „îşi vor atinge repede limita raţionalităţii capitaliste”23, ci doar de punerea pe alte baze ale economiei ţărăneşti centrate pe proprietatea familială, mai exact pe reţeaua de proprietăţi familiale ţărăneşti. „... Nu se poate crea o industrie naţională, dacă nu există o piaţă internă, capabilă de a absorbi minimum de producţie sub care nu se poate organiza producţia de masă, în fabrici, decât la adăpostul eternizat al barierelor vamale, care dacă nu sunt privite, în concordanţă cu concepţia lui Fr. List, ca mijloace de educaţie temporare, devin mijloace de spoliaţiune, reducere a bunei stări generale şi împiedicare a progresului.

21

Virgil Madgearu: 1999, Prefaţa.

Ilie Bădescu numeşte procesele de înapoiere ce apar în ţările rămase în urmă ca urmare a contactului deficitar cu capitalul străin efect de poziţie. Cel mai grav efect de poziţie dezvoltat între 1866-1910 s-a numit neoiobăgie.

(Bădescu: 1996, 24 şi passim).

23 Madgearu consideră că etapa de dezvoltare în care este România încurajează pătrunderea mai cu seamă a capitalurilor cămătăreşti la ţară, în nici un caz a celor care pot servi la raţionalizarea producţiei, de aceea, arată el, este nevoie ca ţărănimea „să aducă sub stăpânirea ei, cu ajutorul cooperativelor ei, toate căile care duc la piaţa mondială pentru mărfuri şi capital şi să pună stăpânire pe întregul aparat de comerţ şi credit, care serveşte intereselor maselor ţărăneşti. Fructul acestei biruinţe de clasă economice mondiale va fi că ceea ce poate fi un mijloc de exploatare capitalist, devine un simplu instrument tehnic, prin care economia familială în agricultură îşi întăreşte poziţiile.” (Madgearu: 1995, 84).

22

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 19

Anemia industriei naţionale româneşti dinainte de război îşi găseşte astfel o explicaţie tocmai în situaţia agrară neofeudală, care zădărnicea crearea unei pieţe interne largi.

Neoiobagul, care îşi împărţea produsul muncii cu proprietarul (arendă, dijmă, clăci) şi cu Statul (dări), avea o capacitate de cumpărare extrem de mărginită, care mai era redusă prin scumpetea fabricatelor interne, industriile încurajate, în lipsa posibilităţilor de organizare a producţiei de masă, fiind silite a vinde mărfurile sub pavăza tarifului vamal. Cercul vicios era astfel încheiat.” (Madgearu: 1995, 51-52)

Proprietatea de muncă şi justiţia fiscală Madgearu introduce în circuitul sociologiei şi economiei moderne proprietatea de muncă, revoluţionând conceptul de proprietate. Proprietatea trebuie socializată, arată Madgearu, punând-o în slujba interesului public. Proprietatea capătă astfel funcţie socială pe lângă funcţia de marcator de status (de prestigiu social). El opune proprietatea de muncă noţiunii de proprietate de exploatare – adică stării generale a regimului contemporan al proprietăţii de la începutul secolului XX. Madgearu dezvoltă acest concept plecând de la Constituţia Germaniei din 1919: „Proprietatea obligă. Folosinţa ei trebuie să fie în acelaşi timp serviciu pentru binele obştesc.

Aplicaţia acestui nou drept de proprietate în ce priveşte pământul, se evidenţiază în tendinţa de înlocuire a proprietăţii de exploatare, prin proprietatea ţărănească de muncă [ - nota lui Madgearu: «Lucrarea şi folosirea pământului este o datorie a proprietarului faţă de societate» (Constituţia germană, art.153).], manifestată în ţelurile revoluţiei agrare şi se oglindeşte în toate măsurile pentru conservarea structurii agrare, întemeiată pe proprietatea de muncă.” (Madgearu: 1995, 48) Transformarea proprietăţii ţărăneşti din proprietate de exploatare24 în proprietate de muncă este garanţia organizării pe baze raţionale a agriculturii şi premisa dezvoltării moderne a României, arată Madgearu.

Madgearu nu este adeptul marii proprietăţi capitaliste în agricultură, care, arată el, este inevitabil limitată în eficienţă de natura mijloacelor de producţie dominante (sezonalitate şi alte caracteristici ale naturii) şi de constrângerile marelui capital de bancă, ci al proprietăţii ţărăneşti. Proprietatea ţărănească trebuie să dezvolte ocupaţii industrializate auxiliare pentru a exploata inactivitatea din timpul sezonului rece. Exploatarea raţională în economia rurală nu este obligatoriu să fie identică cu raţionalitatea capitalistă, ea poate rămâne foarte bine economie ţărănească, în condiţiile arătate mai înainte. Pentru Madgearu, industria internă şi creditul trebuie să se subordoneze nevoilor economiei ţărăneşti. Industria internă nu poate concura pe pieţele externe cu produsele occidentale, dar poate concura cu succes cu acestea pe piaţa internă, cu condiţia să reprezinte corect nevoile economiei rurale.

Contextul general al acestor politici este justiţia fiscală, în virtutea căreia „fiecare cetăţean să plătească, dar să plătească în raport cu capacitatea de plată.” (Madgearu: 1935, 197).

24

Ne dăm seama că proprietatea de exploatare este în fapt, parcela ţărănească supraexploatată sau marea proprietate rău organizată, care foloseşte forţă de muncă subremunerată.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 20

Proiectul poporanist – C. Stere Problema socialismului Principalul exponent al curentului poporanist sunt Constantin Stere25 şi intelectualii din jurul revistei Viaţa Românească, fondată împreună cu Garabet Ibrăileanu şi Paul Bujor la 1906.

Stere are două contribuţii importante la proiectul de modernizare al României. Mai întâi de toate clarifică iluzia socialistă, stabilind foarte clar imposibilitatea aplicării proiectului marxist la România. În al doilea rând, este printre primii care furnizează o soluţie ţărănistă (înaintea lui Madgearu) economiei şi societăţii româneşti. În ceea ce priveşte primul aspect, al validităţii proiectului socialist, Stere arată că fiind o ţară predominant agrară, România nu poate avea o construcţie socialistă întemeiată pe marea industrie şi pe proletariat. Mai mult, competiţia industrială acerbă fiind controlată de marea finanţă şi de state cu politici şi armate puternice, România nici nu poate aspira să-şi construiască o industrie mare cu care să intre pe piaţa mondială. În consecinţă, România nu va avea nici proletariatul cu care să susţină o reformă socialistă. De asemenea, socialismul nu ar putea să conteze pe o clasă socială pe care o consideră duşman de clasă, adică pe ţărănime: “Iată ce cetim în «Manifestul comunist»: «Clasele mijlocii: micul industriaş, micul negustor, meseriaşul şi ţăranul cu toţii luptă cu burghezia pentru ca să scape de pieire, ca clase mijlocii. Ei prin urmare nu sunt revoluţionari, ci conservatori. Mai mult, ei sunt reacţionari: ei tind să întoarcă îndărăt roata istoriei. Dacă ei sunt revoluţionari, apoi numai întrucât vor fi siliţi să intre în rândurile proletariatului, întrucât ei nu-şi apără interesele lor actuale, ci cele viitoare, - întrucât ei îşi părăsesc propriul lor punct de vedere, pentru ca să se pună pe punctul de vedere al proletariatului …»” [K. Marx, Fr. Engels, - Das Kommunistiche Manifest, ed. a 6-a, 1903, p.18] Aşadar ţăranul e, ca mic proprietar de pământ, prin acest fapt însuşi, un duşman al proletariatului industrial, el nu poate fi prieten decât dacă se hotărăşte să se despartă de pământ, şi să intre în rândurile proletariatului.” … (Stere: 1996, 13-14) Stere arată că mecanismele societăţii ţărăneşti sunt deja în acord cu armonia socială preconizată de socialişti, fiind lipsită de tensiunile generate de lupta de clasă (ţărănimea este şi producător şi proprietar), de separaţia dintre forţa de muncă şi mijloacele de producţie (ţărănimea împroprietărită cum se cuvine posedă instrumentele de producţie), şi se îndreaptă către raţionalizarea producţiei pe baze asociative (Stere este adeptul politicilor cooperativelor sau asociaţiilor agricole). Din acest punct de vedere, arată Stere, ţărănimea este prin excelenţă o clasă a progresului social (Stere: 1996, 72), chiar din perspectivă socialistă. Iar Stere ştia foarte bine ce spune, stând în puşcăriile ţariste şi în lagărele Siberiene opt ani (188425

Provenit dintr-o familie de boieri din Basarabia, Stere (1865-1936) este arestat în timpul liceului de către serviciile secrete ţariste pentru activitate împotriva ţarului şi deportat ulterior în Siberia (1886-1892). Deşi în Rusia intră în contact cu socialiştii de acolo, Stere face opţiunea pentru democraţie iar nu pentru societatea socialistă, fapt exprimat printr-o serie de articole intitulate Social-democratism sau poporanism? – strânse întrun volum abia în 1996 de Mihai Ungheanu (Editura Porto Franco, Galaţi). Se stabileşte în România în 1892, iar la 1913 devine rector al Universităţii A.I. Cuza din Iaşi. Consilier de primă importanţă pentru preşedintele Partidului Liberal Ionel Brătianu, Stere intră în dizgraţie şi este chiar arestat pentru o scurtă perioadă în 1918 datorită opţiunii sale pentru o alianţă cu Germania şi nu cu Rusia în timpul primului război mondial. Este cofondator, alături de Iuliu Maniu, Vasile Goldiş şi alţii ai Partidului Naţional Ţărănesc (format în 1926 prin fuziunea Partidului Naţional din Transilvania cu Partidul Ţărănesc). „Intransigenţa doctrinară a lui C. Stere intră în conflict cu metoda tranzacţională, de «pertractări» a lui Iuliu Maniu. ....În 1931 demisionează din PNŢ şi se retrage la Bucov ...” (Ungheanu în Prefaţa la Stere: 1996, XII). Crezul său este democraţia rurală pe care o exprimă în paginile Vieţii Româneşti (director 1906-1915).

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 21

1892) pentru contactele sale cu socialiştii şi narodnicii ruşi. Centrul noii reforme avea să fie economia ţărănească familială reunită în asociaţii de tip cooperativ. Aceste asociaţii nu aveau nevoie de circuitul bancar de tip capitalist şi nici consumul întreprinderii capitaliste, nefiind dependente de „raţionalitatea” capitalistă şi deci ferite de speculaţiile capitalului vagabond.

Capitalul vagabond şi subdezvoltarea Şi Stere, ca şi Madgearu, face o analiză foarte critică a capitalului care domină lumea rurală românească, pe care îl consideră, folosindu-se chiar de analizele lui Marx, capital de camătă.

Conduita deficitară a capitalului este centrală în analiza problemei rurale: “Încă acum şapte ani, …. am arătat în Cameră, că în ţările civilizate ale Apusului s-a format un imens capital comercial şi capital de bancă, pe care l-am numit atunci «capital vagabond», întrucât acest capital cutreieră lumea în căutarea unei plasări avantajoase, şi întrucât câmpul lui de operaţiune îl constituie mai ales ţările înapoiate economiceşte. Am arătat de asemenea că acest capital produce în ţările în cari operează, toate efectele întunecate ale capitalismului, fără compensaţia binefacerilor datorite lui în Apus, întrucât în ţările înapoiate el are de efect numai capitalizarea veniturilor, nicidecum a felului de producţiune (pe care e neputincios să-l organizeze acolo). Mulţumită acestui fapt, acolo se nasc toate fenomenele «acumulării primitive», descrise cu atâta putere de K. Marx, dar fără să se nască, din cauza aceasta, o avuţie naţională, - care a fost o justificare istorică a acestei faze în Apus, - ci «capitalul vagabond» serveşte ca o imensă pompă, care aspiră avuţia astfel acumulată peste graniţă.” (Stere: 1996, 116) Aşezarea economiei pe baze ţărăneşti este singura posibilitate a ieşirii ţărilor mai înapoiate de sub puterea capitalului vagabond. Capitalismul nu îşi poate manifesta interesele decât acolo unde are infrastructura sincronizată, construită tot pe baze capitaliste. Ori societăţile ţărăneşti, fiind aşezate pe alte baze decât pe cele capitaliste, credea Stere, acestea se pot dezvolta la adăpost de astfel de ingerinţe. De unde necesitatea imperativă a democraţiei rurale.

“Democratismul presupune nu numai un regim constituţional sincer, cu care seamănă foarte puţin parodia lui [din România] de astăzi; nu numai desfiinţarea privilegiilor electorale şi lărgirea sistemului electoral, până la votul obştesc, egal şi direct; nu numai adevărata «domnie a legilor», care în situaţia de azi nu poate fi decât o vorbă deşartă, oricât de curate ar fi intenţiile celor ce o aruncă; nu numai respectarea desăvârşită a libertăţilor constituţionale – a libertăţii cuvântului, a tiparului, a dreptului de întruniri şi asociaţiuni etc. care astăzi sunt cu totul necunoscute la ţară ... dar şi o participare efectivă şi energică a poporului însuşi la guvernarea ţării, şi mai ales o viaţă cetăţenească reală în adâncimile organismului de stat, - la sat, la comună, la judeţ. Într-un cuvânt, - pentru România, stat de ţărani, desăvârşirea operei începută de generaţia de la 1848 impune urmaşilor sarcina de a lupta pentru realizarea unei adevărate, puternice şi sănătoase democraţii rurale.” (Stere: 1996, 188)

Principiile organizării „societăţii ţărăneşti” Democraţia rurală urmează să se cristalizeze în jurul democraţiei rurale, numită şi poporanism, sistem de organizare care întemeiază statul pe „poporul muncitor”, adică pe „ţăran”. Ţăranul însă va fi ridicat, prin grija politicilor de stat, la nivelul „clasei de mijloc”, al „micii burghezii”, prin reformarea sistemului de vot (democratizarea votului prin renunţarea la votul cenzitar), a mecanismului fiscal (despovărarea de credite cu dobândă cămătărească) şi aşezarea pe baze sănătoase a industriei (reconfigurarea politicilor protecţioniste care până Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 22

acum produceau bunuri scumpe şi slabe calitativ cu profituri mari pentru câţiva întreprinzători protejaţi de stat); industria va trebui subordonată valorificării produselor ţărăneşti. Ţărănimea este clasă de importanţă naţională, alături de intelectualitatea care îi va lumina calea.

Pentru a începe acest proces, guvernarea trebuie întemeiată pe ştiinţă. Aceasta pentru că “Superioritatea economică e determinată şi de condiţiuni generale de cultură şi de energia poporului.” (Stere: 1996, 92). Dacă democraţia şi cooperaţia sunt cadrul eliberării energiilor poporului, ridicarea lui este sarcina intelectualităţii, în special a celor de la sate. În ceea ce priveşte economia rurală, aceasta trebuie puse pe baze cooperative – asociative, susţine Stere. Caracterul cooperativ este de natură să prezerve principalele atuuri ale agriculturii organizate pe baze ţărăneşti nu capitaliste, beneficiind în acelaşi timp „de posibilitatea de a se folosi de toate avantajele marii producţiuni” (Stere: 1996, 63). El ia de exemplu cea mai avansată agricultură a Europei, Danemarca, care are, la începutul sec. XX cel mai puternic export pe cea mai bună piaţă a lumii la acea vreme, Anglia. Agricultura Danemarcei era mai eficientă decât aceea a celei mai mari puteri agricole, Franţa: „Dacă cooperativele ţărăneşti pot produce asemenea efecte, uşor vă puteţi da seama de puterea lor economică, de viitorul lor, precum şi de viitorul micii agriculturi, care abia a păşit pe această cale…” (Stere: 1996, 62) Pornind de la aceste consideraţii Stere ajunge la concluzia că ţăranul se va ridica la condiţia clasei mijlocii (a micii burghezii) şi, în acest fel, va putea deveni principalul susţinător al pieţei interne şi, în consecinţă, al industriei naţionale (care îi va furniza mijloacele de producţie mecanizate). În ceea ce priveşte industria, aceasta trebuie să fie subordonată nevoilor economiei rurale.

Industria mare, atât cât poate exista într-o ţară dominată deja de marile industrii occidentale, trebuie să fie supravegheată atent de stat, pentru ca întreprinzătorii să nu exploateze beneficiile protecţioniste în defavoarea păturilor sociale cu adevărat producătoare.

Armonizarea intereselor industriaşilor, ale industriei cu restul economiei şi cu forţa de muncă este analizată de Stere în cadrul unui concept revoluţionar, socializarea industriei.

Proiectul Corporativ – Mihail Manoilescu Premisele organizării corporative a statului Manoilescu26 este cel care sintetizează o bună parte din eforturile de dezvoltare din întreaga perioadă cuprinsă între 1848 şi 1930. El ajunge la concluzia că pentru a putea ieşi din statutul de periferie tranziţia din România trebuie reorientată: 1. pe baze creştine 2. pe ierarhia competenţelor 26

Mihail Manoilescu, îşi face debutul internaţional în ştiinţele economice în anul 1929, cu Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Până atunci, Manoilescu publicase peste o mie de pagini în limba franceză, dintre care 25 de studii consacrate realităţilor României26. Manoilescu a fost continuu preocupat de redefinirea structurii conceptuale a ştiinţei economice. In preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial eforturile sale au întrunit o largă recunoaştere internaţională, fiind numit în urma Congresului internaţional de ştiinţe economice de la Paris, din 1937, şeful comisiei însărcinate cu standardizarea conceptuală a ştiinţei economice. Manoilescu a fost preşedintele Asociaţiei Generale a Inginerilor Români, organism al cărei membru fondator era de la sfârşitul primului război mondial.

Manoilescu a ocupat de cinci ori diferite funcţii de ministru înainte de anul 1940, în perioada iulie-septembrie 1940 fiind chemat să ocupe funcţia de ministru de externe de regele Carol al II-lea. Ne amintim că atunci România tocmai pierduse Basarabia şi Bucovina şi era pe punctul de a pierde Ardealul de Nord.

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 23

3. după principiile protecţionismului inteligent în economie 4. în acord cu importanţa funcţiilor sociale ale diferitelor categorii ocupaţionale, ca bază pentru viaţa politică.

Din toate acestea a rezultat proiectul statului corporativ, întemeiat pe întreprinderea corporatistă, parlamentul corporativ şi protecţionismul selectiv (inteligent).

Punerea proiectului corporativ pe baze creştine este marea diferenţă dintre organizările de tip corporativ aflate atunci în plină dezvoltare în Germania şi Italia, state de extremă dreapta şi atee. Numai o doctrină creştină putea avea în vedere socializarea intereselor marilor întreprinzători cu restul poporului în cadrul a ceea ce Manoilescu numeşte politicile de ridicare şi conservare a ţărănimii27. Totodată, fundamentul vocaţional al doctrinei corporatiste – anume ideea de chemare în asumarea profesiei – este de tip creştin. În al treilea rând, aspectul creştin al doctrinei manoilesciene rezidă în finalitatea comunitară a proiectului: individul trebuie să-şi perfecţioneze personalitatea (deci individul nu este un număr în slujba unei ideologii, ca în cazul corporatismului nazist sau fascist) având în vedere interesul public (comunitatea de apartenenţă, poporul din care face parte). De altfel, se cuvine făcută precizarea că după cel de-al doilea război mondial mai toate statele occidentale au adoptat modelul corporatist de organizare social economică în ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de neocorporatism.

Aşezarea statului român pe ierarhia competenţelor – idee unde Manoilescu se întâlneşte cu teoria statului cultural, de la Maiorescu la Gusti – este asociată cu reaşezarea vieţii politice în acord cu importanţa funcţionalităţii şi utilităţii sociale a diferitelor ocupaţii. Democraţia corporativă porneşte de la nivelul întreprinderii şi ajunge la reorganizarea parlamentului.

La nivelul întreprinderii, Manoilescu limpezeşte noţiunea de corporatism în felul următor: ”Oricât ar părea de paradoxal, noţiunea aceasta - nouă în forma ei modernă - de corporaţie, ca organizaţie naţională cuprinzând pe toţi acei care conlucrează pentru a realiza un anumit produs sau un anumit serviciu naţional complet este o noţiune mai clară - şi sociologic mai concretă - decât noţiunea de clasă.” (Manoilescu, 1941, p.31, s.n.). „Misiunea economică a corporaţiilor este aceea de a organiza şi coordona producţia naţională. Misiunea socială a corporaţiilor este de a rezolva pe cale de înţelegere toate diferendele dintre întreprinzători şi salariaţi. .... In acelaşi timp, corporaţiile au rolul de a dezvolta printr-o colaborare continuă între întreprinzător şi muncitor sentimentul de solidaritate al muncitorului cu întreprinderea şi o nouă disciplină socială, rezultând din prioritatea acordată interesului naţional. Misiunea politică a corporaţiilor este de a integra politiceşte viaţa locală, viaţa regională şi viaţa naţională. .... Organele autonome locale şi regionale şi statul însăşi trebuie să fie expresia elementelor economice sociale pozitive.” (Manoilescu: 1933, 26-35) Organizaţia corporatistă are, cu alte cuvinte, obiective foarte clare. Obiectul muncii ei este organizarea producţiei (din punct de vedere social, economic şi politic), iar finalitatea este creşterea competitivităţii naţionale şi creşterea gradului de civilizaţie al societăţii.

27

Această concepţie este dusă mai departe de Nichifor Crainic în cadrul dezvoltării noii democraţii numită demofilie. Întemeiată şi ea pe parlamentul corporativ, demofilia este aplicaţia directă a concepţiei creştine în viaţa publică. „Conţinutul demofiliei deci, este: mila şi hrana (către popor). Fără a doua, mila se preschimbã în demagogie (ipocrizie), fără prima, hrana se transformã în consumerism, raportul celor conduşi cu conducătorii îşi pierde orice conţinut spiritual, devine unul pur materialist. Pentru afirmarea de neam în statul nou (redefinit), Crainic propune ideea de proporţie numerică pentru reprezentarea etniilor în parlament şi în instituţii (adică în toate formele de direcţie din viaţa concretă a popoarelor). Acesta este principiul “proporţionalităţii etnice”.”

(Bădescu: 2002, 550-551)

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 24

Democraţia corporativă În ceea ce priveşte organizaţia parlamentului, acesta nu este îndeajuns să fie democratic, el trebuie să fie democratic corporativ. Manoilescu consideră că partidele clasice nu sunt suficient de reprezentative pentru interesele celor ce muncesc (întreprinzători şi lucrători), de aceea parlamentul trebuie să fie structurat nu pe criteriul apartenenţei la un partid anume ci pe criteriul apartenenţei la o comunitate profesională, conform cu ponderea acesteia în cadrul social-economic general.

Parlamentul corporativ şi politicile de încurajare a economiei prin protecţionism pleacă de la premisa că „deasupra interesului individual al întreprinzătorului, va sta interesul colectiv al corporaţiei, iar deasupra acestuia interesul general al ţării.” (Manoilescu: 1933, 26-35).

Protecţionismul selectiv Referitor la viaţa economică, Manoilescu arată că acesta trebuie să plece de la următoarele premise: -

încurajarea activităţilor care produc cea mai mare valoare raportat la ansamblul ţării: “Sistemul nostru în el însăşi este cu totul opus protecţionismului generalizat. Noi recomandăm protecţia numai pentru articolele de mare productivitate a muncii (a căror productivitate aferentă depăşeşte productivitatea medie a ţării) cu excluderea de la protecţie a tuturor celorlalte.” (Manoilescu: 1986, 367). Spre deosebire de Madgearu şi Constantin Stere, Manoilescu susţine necesitatea industrializării rapide şi susţinerea oricăror industrii care pot îndeplini cerinţa de mai sus, indiferent dacă este legată sau nu de susţinerea directă a agriculturii.

-

aşezarea economiei pe principiile moralităţii economice. Prin moralitate economică Manoilescu înţelege aşezarea cadrului economic pe: remunerarea corectă a muncii, libera iniţiativă a muncii, dezvoltarea continuă a personalităţii prin cultură, aşezarea muncii pe temeiul conştiinţei datoriei faţă de muncă, obiectul muncii, faţă de fabrică şi societate. Personalitatea este componentă cheie a forţelor morale care asigură competitivitatea economiei. Iată ce scrie Manoilescu în acest sens: „Păstrarea nervului viu al iniţiativei productive şi al muncii creatoare punându-le totdeauna înainte siguranţa răsplatei – oricât de târziu ar fi ea aşteptată – este pentru o ţară, un lucru mai preţios decât păstrarea aurului său şi a bogăţiilor sale cele mai scumpe. ... În complexul unei societăţi moderne, folosul economic pe care fiecare individ îl dă comunităţii este, înainte de orice, în raport cu gradul de conştiinţă pe care îl pune în împlinirea sarcinei sale.

De la cel mai modest fochist de locomotivă şi până la bărbatul de Stat, conştiinţa fiecăruia este aceea care decide de eficacitatea socială a tuturor celorlalte calităţi ale sale. (Manoilescu: 1923, 23-25)”

Bibliografie Bădescu, Ilie, Istoria Sociologiei, Teorii contemporane, vol I, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 25

Bădescu, Ilie, Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică, Valahia, Colecţia Euxin, 2002 Giurescu, Constantin C. (coordonator), Istoria României în Date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972 Gherea, C. Dobrogeanu, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1910 Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997 Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Ed. Ştiinţifică, 1995 Madgearu, Virgil, Agrarianism, Capitalism, Imperialism. Contribuţii la studiul evoluţiei sociale româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999 Madgearu, Virgil, Drumul echilibrului financiar. Probleme actuale ale economiei româneşti, Atelierele Adevărul Bucureşti, 1935 Manoilescu, Mihail, România, Stat Corporativ. De ce şi cum trebuie transformat Statul nostru, în Biblioteca revistei “Lumea nouă”, nr.5, Bucureşti, 1933 Manoilescu Mihail, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea-G. Delafras, Bucureşti, f.a. [1941], Manoilescu Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 Mihail Manoilescu, Politica producţiei naţionale, Cultura Naţională, 1923 Stere, C., Social-Democratism sau Poporanism?, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1996 Toynbee, Arnold J., Studiu asupra Istoriei. Sinteza a volumelor I-VI de D.C. Somervell, Humanitas, Bucureşti, 1997

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 26