Chișinăul din inima noastră by Biblioteca Municipala B.P. Hasdeu

Biblioteca MunicipalÄ&#x192; B.P. HASDEU

Inima

B.P. HASDEU

din inima noastră

Chișinău 2013

94(478-25) C 62 Autor: Iurie Colesnic Lectori: Lilia Guțu Coperta: Brândușa Kolesnik Machetarea: Valeriu Rusnac Preprocesare: Dana Paiu

www.hasdeu.md municipala@hasdeu.md

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții Colesnic, Iurie. Chișinăul din inima noastră / Iurie Colesnic ; cop.: Brândușa Kolesnik ; Bibl. Municipală „B.P. Hasdeu”. – Chișinău : S. n., 2014 (Foxtrot). – 636 p. 100 ex. ISBN 978-9975-120-17-3. 94(478-25) C 62

Un război care nu poate fi pierdut Viața unui oraș e asemenea destinului unui om. Mereu e supus încercărilor, grelelor alegeri, situațiilor limită. Și precum omul găsește puteri să le depășească pe toate, ducând la bun sfârșit linia destinului, așa și orașele înfruntă obstacole și greutăți, învingând, uneori însă fiind învinse de destin. Chișinăul din momentul alegerii lui ca loc de reședință pentru capitala guberniei Basarabia și până în prezent, când este capitala unui stat suveran și independent – Republica Moldova, nu face altceva decât să lupte pentru a supraviețui. Și nu oricum, nu cum își doresc mai-marii zilei, ci a supraviețui onorabil, cu demnitate. În perioada țaristă, asupra orașului vechi, mai bine zis asupra târgului patriarhal, a fost trasată plasa unui oraș la modă atunci, cu cartiere mari și drepte à la Petersburg. Astfel a fost schimbată fundamental fața Chișinăului. Orașul a devenit altul. Ca și cum ar fi avut două inimi. Una în orașul vechi cu piețe mici, cu stradele și ulicioare, și alta în orașul nou, cu un alt ritm, cu o altă deschidere spre modernitate. A venit cel de al Doilea Război Mondial și autoritățile sovietice instalate aici la 28 iunie 1940 au decis să arunce în aer centrul Chișinăului. Orașul, bombardat pe la periferii de armatele germano-române care înaintau, este incendiat, minat și dinamitat la mijlocul lunii iulie 1941 de Armata Roșie care se retrăgea. Tot ce însemna arhitectura nouă a Chișinăului a devenit ruină. E ca și cum o boală cumplită ar umple de riduri și cicatrice fața unui om frumos. După război s-a purces la reconstrucția Chișinăului. Peste orașul vechi, dar și peste cel nou s-a mers mai întâi cu creionul arhitectului, iar apoi cu buldozerul. Clădirile cu etaj au primit adaosuri, au fost trasate cartiere noi și drumuri de acces pe potrivă. Orașul vechi patriarhal a început treptat să fie dizolvat în orașul modern. O mai mare schimbare la față era greu de imaginat. Noile autorități sovietice aveau nu pur și simplu dorința de a restabili urbea. Pentru ei, acest oraș era ca un simbol al schimbării de societăți, de epoci istorice și de aceiea procedau respectiv. Tot ce amintea de societatea burgheză trebuia distrus, urmând să triumfe noua orânduire comunistă. Așa au apărut în Chișinău cartiere staliniste, hrușcioviste, brejneviste ș.a. Orașul a suportat stoic și aceste intervenții ca să vină anii ’90 ai sec.XX și să fie supus unor încercări cum nu s-au mai pomenit. Cea mai grea și stupidă întrebare care a planat și mai planează până în prezent asupra acestui oraș este una extrem de simplă – are sau nu are Chișinăul monumente de patrimoniu. Unii dintre mai-marii arhitecți ai orașului afirmau că nu are, semnând decizii de demolare cu conștiința împăcată.

Pe când multă lume bună din oraș afirma și continuă să afirme că Chișinăul este un oraș bogat în patrimoniu istoric. De douăzeci și ceva de ani, de la schimbarea cursului istoriei de la socialismul dezvoltat la capitalismul sălbatic, Chișinăul se află pe linia întâi a dilemei de a fi sau a nu fi un oraș cu trecut istoric. Sunt demolate cartiere întregi din orașul istoric pentru a fi înălțate turnuri de dormit. Am ajuns ca banii să dicteze destinul acestei capitale… Prin această carte, precum am făcut-o și în precedentele volume dedicate aceleiași tematici, nu facem altceva decât să afirmăm, ca și Galileo Galilei: Și totuși, se învârte! Adică, parafrazându-l afirmăm cu certitudine: Chișinăul este o urbe doldora de istorie și monumente de patrimoniu. Deci, războiul cu ignoranța nu poate fi pierdut! Autorul

Clipe trăite, clipe de neuitat…

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Alexandru Plămădeală și Șneer Cogan împreună cu elevii la plen în aer liber, 1925

În atelierul de sculptură al lui Al. Plămădeală. Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Al. Climașevschi, modelul, Al. Plămădeală, Th. Kiriakov și A. Baillayre, 1922

Profesorii și elevii Școlii de Arte Frumoase din Chișinău, 1922

Al Șaselea salon al Societății Basarabene de Arte Frumoase, 1933

Artiştii plastici ai Chişinăului preferau nu doar să-și expună lucrările împreună, ci şi să-și petreacă timpul liber. Primul din dreapta: August Baillayre; primul din stânga: Vasile Blinov

Artiştii plastici în vizită la redacția ziarului Moldova socialistă

La apusul vieţii sale, bătrânul Zamfir Ralli-Arbore avea cu ce se mândri. Viaţa-i lungă, grea şi încurcată, animată de dorinţa de a lupta cu absolutismul rusesc până la biruinţa finală, de a face literatură, ziaristică şi cercetări ştiinţifice, se încununa cu satisfacţia de a-şi vedea fetele – Ecaterina şi Nina – găsindu-şi rostul în viaţă. Crescute într-o familie cu tradiţii revoluţionare în care nu conteneau să fie pomenite numele lui M. Bakunin, V. Plehanov, V. Lenin, K. Marx, în care oaspeţi doriţi erau L. Troţki, Petre Cazacu, B.P. Hasdeu (printre figurile nedorite ce le-au vizitat modesta casă a fost chiar renumitul provocator Azef, moment bine relatat în memoriile lui Theodor Porucic), fetele lui Arbore, aşa cum le numeau contemporanii, s-au dovedit a-i fi bune ajutoare în lupta clandestină şi, totodată, fiinţe foarte sensibile şi dotate. Medicul Ecaterina Arbore figurează în paginile enciclopediilor ca autoare a unor studii medicale profunde. Mai puţină lume ştie că această fostă fruntaşă a vieţii politice din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, înghiţită de balaurul gulagului, a scris versuri foarte frumoase. Nina Arbore s-a remarcat ca o pictoriţă de talent, ca un bun maestru de artă bisericească şi decorativă. Lucian Predescu în enciclopedia Cugetarea, tipărită în 1940, o prezenta astfel: „… pictoriţă, n. 1887. Fiica lui Zamfir A. Studiile la Paris. Are desene în alb şi negru. Numeroase reviste şi publicaţiuni sunt ilustrate de ea. Talentată în arta decorativă şi pictura bisericească ca: pictarea Catedralei ort. rom. din Constanţa (1936).”

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Fiica lui Zamfir Rally-Arbore

Nina Arbore

Reţinem faptul că Dicţionarul enciclopedic, tipărit în 1993, utilizează cam aceleaşi formule de prezentare, precizând anul şi locul naşterii, indicând orăşelul Tecuci, 1890, şi, desigur, adăugând şi anul morţii artistei – 1942, Bucureşti. Una dintre fidelele ei prietene, pictoriţa Olga Greceanu, îşi amintea despre impresia produsă de Nina Arbore chiar la prima lor întâlnire, în 1915, cu ocazia unei expoziţii de artă organizată de femeile-pictoriţe: „Cu această împrejurare am cunoscut-o pe Nina Arbore. De la prima strângere de mână, am rămas ata-

şată de ea, pentru că Nina Arbore era în toate opusul meu: ea era blondă, eu şatenă, ea cu ochi albaştri, eu cu ochi căprui, ea indiferentă şi calmă, eu entuziastă şi aprinsă, ea gravă, eu mereu dispusă la râs, ea închisă în sentimentele ei, eu – exprimându-le fără astâmpăr. Prin contrast, mi-a plăcut felul ei rece de a lua parte la întruniri, calmul judecăţii ei, stăpânirea de sine ce avea în orice împrejurare. Peste capul ei, vocile se aprindeau să discute, se întretăiau, opiniile se ciocneau, se înţepau. Ea, parcă indiferentă, abia dacă urmărea cu ochii pe cel care vorbeşte, ca la urmă, laconic, să-şi spuie părerea ei în trei vorbe, dar acele trei vorbe erau cu adevărat întemeiate şi, de cele mai multe ori, se făcea aşa cum era decizia ei. Nu insista, nu discuta, nu căuta să convingă. Dar odată o părere adoptată sau anunţată, n-o mai schimba şi o astfel de tărie, de perseverenţă impunea.” [Viaţa Basarabiei, nr. 5-6, 1942]

Nina Arbore. Portretul lui Zamfir Arbore

Citim, dincolo de aceste calde rânduri, emoţia ce domina familia Arbore, disciplina revoluţionară care nu predispunea la o vorbărie fără rost, corectitudinea comportării şi, totodată, respectul pentru omul de alături. Aşa se clădeau relaţiile între revoluţionarii din primele generaţii, revoluţionari răsăriţi, în mare parte, în familii bune, cu tradiţii de nobleţe. Bătrânul era ajutat de secretarii săi improvizaţi. Rolul şi-l asumau pe rând fetele. Două scrisori ale Ninei Arbore le-am depistat în volumul: Constantin Dobrogeanu-Gherea. Corespondenţă (Bucureşti, „Minerva”, 1972), unde scrie: „Bucureşti, 26 mai Dragă cucoane Costică, Nu te supăra dacă o să-ţi aduc aminte de făgăduiala d-tale de-a vorbi cu ministrul Radovici în privinţa unei intervenţii la primarul sau prefectul Constanţei pentru biserică. Dacă ai vorbit, poate ai putea să-mi scrii vro două cuvinte privitor la rezultat, oricare ar fi acesta. Încă o dată te rog să nu te superi. Cu multe mulţumiri şi dragoste, Nina Arbore.” În altă epistolă adresată aceluiaşi personaj istoric, tot ea scrie: „Dragă cucoane Costică, Tata mă însărcinează să te rog ceva din partea lui. Uite despre ce este vorba. Dna Cazacu are un frate – dnu Adriopol – probabil c-ai auzit de dânsul, acest frate n-are post şi moare literalmente de foame. Dna Cazacu e şi dânsa până-n gât în datorii, aşa că nu poate să-l mai ajute. A vrut să vie la dta să te roage să intervii la Andrei ca să-l primească în locul lui Niţă. Tata i-a făgăduit că vorbeşte întâi cu dta în privinţa aceasta. Însă fiindcă nu te-a putut întâlni – fiind bolnav –, îţi scriu eu toată chestia. Crezi mata că s-ar putea face ceva? De altfel, e un om care se pricepe în afaceri comerciale. Fii aşa de bun şi răspunde-mi dacă poate avea vro speranţă sau nu? Fani cu copiii ce mai fac?

şi liniile simbolice. I s-a dat, în fine, posibilitatea să-şi arate întreaga măsură a talentului ei de decoratoare, încredinţându-i-se zugrăvirea Bisericii „Sf. Constantin şi Elena” din Constanţa. Aş putea spune că blânda fiică a lui Zamfir Arbore, aşa de modestă totdeauna, aşteptând o zi a ei, a ajuns la cea mai mare izbândă: s-a găsit pe ea însăşi… Căci păstrând canoanele stilului bizantin, Nina Arbore a făcut operă de înnoitor, operă personală”. Punem totuşi un accent deosebit nu doar pe realizările ei deosebite în iconografie. Suntem convinşi că participările ei la saloanele artiştilor plastici din Basarabia, încercarea de a-i ajuta pe aceștia să se integreze mai uşor în viaţa mondenă a Bucureştilor este o operă la fel de importantă.

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Am întâlnit-o pe Popea zilele acestea, se ducea la Buftea. Cu multă prietenie şi dragoste, Nina”. Aici nu mai este vorba de secretărie pură, Nina Arbore îşi asumă anumite responsabilităţi şi îşi expune propriile opinii şi undeva chiar garantează cu personalitatea sa. Am ales aceste „probe” epistolare îndemnat de argumentul că ea n-a fost un artist pur, preocupat numai de creaţie. Ea a fost îmbibată de acea morală a revoluţionarilor pionieri. Şcolile n-au adăugat prea mult la ceea ce plămădise în sistemul de educaţie bătrânul Arbore, ele doar au reliefat unele momente şi au şters, uşor, altele, creând un portret deosebit. Personalitatea proeminentă a lui Zamfir Arbore domina atmosfera acestei familii. De aici numeroasele portrete şi schiţe care îl au drept protagonist pe neobositul scriitor. Nina Arbore încearcă diferite tehnici, diferite procedee, mizând parcă pe partea tehnică în speranţa de a-l descoperi, de a-l lăsa posterităţii în imagini cât mai puţin „oficiale”, construite după calapoade. Această sete de căutare i-a fost inoculată de şcolile pariziene, căci acolo şi-a făcut studiile. Netradiţionalul e sudat cu tradiţionalul în marea majoritate a lucrărilor sale grafice, precum şi în cele de pictură. Îşi demonstrează originalitatea mai ales în pictura murală, lăsându-ne, prin ornamentarea Catedralei din Constanţa, o capodoperă. Cei 2000 de metri pătraţi de pictură murală îi aduc consacrarea, Nina Arbore înscriindu-se printre cele mai remarcabile nume ce practicau acest gen în România. Revista Adevărul literar şi artistic, prin corespondentul său Tache Soroceanu, consemna în numărul din 31 octombrie 1937: „…Nina Arbore a avut de la începuturile existenţei ei pictoriceşti îndemn spre suprafeţele largi de culoare

Nina Arbore. Schiță

Un talent excepţional, un destin neîmplinit

Lidia Arionescu-Baillayre

Originară din Chişinău, Lidia Arionescu-Baillayre a fost una dintre primele basarabence care a riscat să facă carieră artistică. Este cunoscut faptul că în lumea artiştilor plastici, femeile sunt acceptate mai greu, considerându-se că această ocupaţie este prea grea pentru o fiinţă gingaşă precum este femeia. Ei acceptă femeia ca model şi nu ca model de artist. La mijloc e o mare eroare. Acest punct de vedere este greşit. Femeie percep culorile, moment important în artele plastice, într-un mod deosebit și aranjarea unei compoziţii este cu totul specifică graţie faptului ei de a fi şi de a vedea.

Simţul formei, la fel, are nuanţe pe care bărbaţii nu le pot atinge. Excluderea femeii din acest circuit artistic este, pur şi simplu, o risipă de experienţă umană, nejustificată prin nimic. Caracterizarea pe care i-o face criticul Tudor Stăvilă în cartea Arta plastică modernă din Basarabia (Chişinău, 2000) este instructivă: „…Prin anii ’30-’40, realismul tradiţional al artei ruse este preluat prin fineţea «stilului 1900», prin atracţia permanentă pentru simbol şi pentru sonoritatea coloristică a gamei. Plasticienii basarabeni, care au activat în această epocă, aveau un cerc restrâns de motive şi predilecţii pentru o anumită modalitate de tratare, care în final determină maniera picturală a fiecăruia. L. Arionescu-Baillayre este o excepţie în acest sens. Operele iniţiale – Portretul lui A. Baillayre şi Portretul fiului (anii 1900) sunt într-o gamă coloristică sonoră cu tuşe de culoare mari şi energice, care amintesc, prin tratare, pânzele lui F. Maleavin. O deosebită măiestrie picturală marchează portretul lui A. Baillayre, ce se impune prin originalitatea compoziţională şi prin efecte coloristice deosebite. Dar în Portret feminin (1904) şi Natură statică (1900) pictoriţa utilizează procedeele plastice de expresie caracteristice neoimpresioniştilor francezi.” Noi însă trebuie să cunoaştem mai multe detalii din viaţa artistei pentru a ne putea forma o opinie clară şi argumentată despre opera ei. Pentru enciclopedia Femei din Moldova (2000) am întocmit următorul articol din puţinele date biografice care ne-au stat la dispoziţie: Arionescu-Baillayre, Lidia (22.II.1880, Chişinău – 1923, Chişinău), pictoriţă. Studii: de specialitate la Şcoala de Desen din Chişinău (atel. pictorului V. Okuşko), Aca-

Imaginea Himerei (schiță de relief), MNAM

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

demia de Arte din Sankt Petersburg (atel. lui I. Dmitriev-Kavkazski). Lucrări: portretul lui A. Baillayre (1904), Portret de femeie (1904), Natură statică cu pahar (1910), Portretul fiului (1910) ş.a. A preferat în pictură neoimpresionismul şi postimpresionismul. Expoziţii: Sankt Petersburg, Vilno (19031910), Chişinău (1908, 1920, 1923) cu naturi statice şi portrete. Bibliografie: 1. Chişinău. Enciclopedie. – Chişinău, 1997. A fost soţia pictorului Auguste Baillayre, împreună au întreprins o călătorie în Olanda, acolo unde el şi-a făcut studiile, de aici și deschiderea deosebită a Lidiei pentru arta modernă. Ea a fost elevă la o şcoală academică, dar contactul cu mediul artistic evoluat i-a modificat substanţial criteriile artistice. Şi dacă nu era moartea ei prematură, în timp am fi descoperit un autor cu spirit de avangardă. Schiță de portret, 1910 A fost mama pictoriţei Tatiana Baillayre, şi ea remarcabilă în arta plastică românească. A avut un potenţial artistic de invidiat, o tat, ducând-o în mormânt. Şi, în felul acesta, sensibilitate cum mai rar se întâlneşte, dar n-a un capitol întreg din arta plastică basarabeană avut noroc. O boală incurabilă a topit-o trep- a rămas neterminat.

Un nume dintr-o dinastie

Tania Baillayre

Născută într-o familie de artişti plastici remarcabili – Lidia Arionescu şi August Baillayre –, a copilărit tot în mediul artistic între culori şi şevalete. Căci mama a decedat, iar tata dedica tot timpul său Şcolii de Arte Frumoase din Chişinău. A fost căsătorită tot cu un pictor, Gheorghe Ceglokov. În viaţa ei lungă a avut parte de o geografie impresionantă, s-a născut la Petersburg şi s-a stins din viaţă la Bucureşti. S-a născut în Rusia ţaristă şi a decedat în România socialistă.

BAILLAYRE, Tania (13.XII.1916, Sankt Petersburg – 1.I.1991, Bucureşti), artist plastic. A studiat pictura la Şcoala de Arte Plastice din Chişinău şi Bucureşti, la clasa maestrului Jean Steriadi (1936). A făcut temerara încercare de a studia filologia la Sorbona (1932). A practicat: portretul, peisajul, subiecte de gen, a lucrat în creion, cărbune, ulei ş.a. Luc rări: Flori (ciclu – şapte tablouri, 1934), Studiu (ciclu, 1934), Schiţă (1938), Nud (1938), Lăculeţe (1938), Cap (1938); Peisaj (gravură, 1938), Cap (1938), Lăculeţe (1938), Natură moartă (1938), Cap (desen) (1939), Lăculeţe (gravură) (1939), Schiţă (1939), Cap (gravură, 1939); din Colecţia Bezviconi: Puntea veche din Banat (acuarelă), Natură moartă sau statică (ulei), Primăvară (gravură în două culori), Chişinău (gravură), Zbor vechi (gravură), Trandafirii galbeni (acuarelă). Expoziţii colective: Franţa (1931, 1932), URSS (1969, 1971). Stabilindu-se cu traiul la Bucureşti, din 1937, participă la Saloanele oficiale, iar după 1948 – la Saloanele anuale de stat. Expoziţii personale: la Bucureşti (1945, 1957, 1964, 1967 şi 1971), Reşiţa şi Bocşa-Montană (1958). A mai expus în cadrul unor manifestări de artă românească în: China, URSS, Brazilia, Suedia, Italia ş.a. Achiziţii: Muzeul de Artă al României, alte muzee şi instituţii, colecţii particulare. Distincţii: Premiul Simu (1940). Caracterizând-o, criticul de artă Octavian Barbosa scrie: „…Pictură şi grafică de notaţie, de factură postimpresionistă, urmată cu consecvenţă, fără ambiţii de inovare modernistă, susţinută de oarecare adâncime afectivă, transpusă

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

în peisaje şi portrete cu o delicateţe lirică.” (Dicţionarul artiştilor români contemporani. Bucureşti, 1976) Cu ani în urmă, la insistenţa criticului de artă Tudor Stăvilă, am încercat să aducem la Chişinău moştenirea ei artistică. Dar birocraţia s-a dovedit a fi mai puternică decât noi şi tema revenirii acasă a Tatianei Baillayre se mai amână până nimeni nu ştie când…

Tania Baillayre. Anina. Puțul Gustav (linogravură), 1945, Muzeul Național de Artă, București

Tania Baillayre. Catedrala veche din Chișinău (linogravură), 1942, MNAM

Tania Baillayre. Autoportret, 1939

Un pictor care va rămâne mereu necunoscut

August Baillayre s-a căsătorit cu o basarabeancă – Lidia Arionescu – şi aceasta l-a determinat să se stabilească cu traiul în Chişinău. A părăsit Petersburgul, care îi era drag inimii lui, şi a acceptat să vină în provincie, în speranţa de a descoperi subiecte noi, neîntâlnite încă în creaţia altor autori. Cine ştie, dacă nu se producea revoluţia din 1917 şi soarta lui nu era legată pentru totdeauna de Basarabia românească, care ar fi fost traiectoria destinului său? La Chişinău a fost angajat ca profesor la Şcoala de Arte Frumoase, condusă de Al. Plămădeală, şi a promovat o direcţie artistică personală, modernă, în concordanţă cu unele curente similare din Apus. În permanenţă s-a aflat într-o competiţie de idei cu sculptorul Al. Plămădeală, lumea artistică a Basarabiei fiind divizată în susţinătorii lui Baillayre şi oponenţii lui. Pentru a descrie pe îndelete această confruntare foarte importantă pentru evoluţia artei, avem nevoie de mai mult spaţiu şi de o istorie separată a artei basarabene. Ne vom limita doar la câteva detalii, care anunţă o carte de viitor. În toamna anului 1922, basarabenii au fost invitaţi la Bucureşti cu o expoziţie, în cadrul căreia şi-au vernisat lucrările A. Baillayre, M. Zaharov, T. Chiriacoff, Vl. Doncev, Al. Klimaşevski, M. Berezovschi, Şneer Kogan, I. Bulat, N. Gumalic, Al. Plămădeală ş.a. Această expoziţie a constituit un eveniment pentru elita culturală din România, care nu cunoştea, cu desăvârşire, fenomenele culturale care se produceau dincolo de Prut. Şi reacţia presei a fost adecvată. În ziarul Lupta a publicat un articol amplu „Viitorul academician Victor Eftimiu”. În Adevărul, cronica de artă a fost semnată de Victor Ion Popa, din care am

August Baillayre

şi spicuit această frumoasă caracterizare a lui August Baillayre: „Cu tot excesul de diletantism care se arată acolo, Salonul basarabenilor prezintă o atmosferă bine distinctă pe obişnuita atmosferă a expoziţiilor noastre. Aduc în lucrările lor, aceşti blajini mistici basarabeni, preocupări mai adânci şi nu arareori mai valoroase decât chiar preocupările pictoreşti propriu-zise. Şi indiferent dacă amestecul dintre idee şi plastică e sau nu de natură a folosi vreo cauză – alta decât cea artistică – nu se pot nega intenţiunile bune ale pictorilor cum nu li se poate micşora meritul de a fi căutat să dea operei şi alt ţel decât cel obişnuit. Din punct de vedere artistic,

din Sankt Petersburg (1907), Universitatea din Grenoble (1910). Activităţi profesionale: profesor la Şcoala de Arte din Chişinău, scenograf-şef la Teatrul Naţional (1924-1930). Vicepreşedinte al Societăţii de Arte Frumoase din Chişinău (1921), membru al juriului pentru Saloanele oficiale din Bucureşti (1924). Custode-şef şi director al Pinacotecii municipale din Chişinău (19391942). După 1943 s-a stabilit la Bucureşti. Membru al Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia (1940), membru al UAP din RSSM (1944). Lucrări: Portret (două tablouri, 1927), Nud (1927), Cap (desen) (ciclu – două lucrări, 1927), Natură moartă (ciclu – patru lucrări,

August Baillayre. Portretul fiicii cu păpușa, 1922

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

fireşte, asemenea lucruri nu prea rezistă criticii. E în ele, de obicei, prea multă declamaţie ca fond, iar forma e rareori compusă cu atâta grijă şi atât talent încât să copleşească şi să facă să dispară prin calităţi picturale defectele inerente unei teze prea evidenţiate. Câteva picturi sociale din expoziţia basarabenilor ilustrează subliniind constatările noastre. Uneori însă, e cazul d-lui August Baillayre, sub forma unor simbolizări bizare, literatura pictoricească dă sugestii adânci pe care pot să şi le dispute cu o egală îndreptăţire şi teza ca şi pictura. Noaptea d-sale, acel bărbat voinic şi gol care privind în sus fără de ochi, visează fâşia luminoasă a razei de diamant ce străpunge cerul înnoptat pe câtă vreme el însuşi – visătorul – şade pe un diamant pe care nimic nu ne arată că-l ştie, dacă dă dovada unor neobişnuite preocupări cerebrale nu încetează în acelaşi timp de a fi şi o lucrare pictoricească plină de merite. În culorile ei potolite şi mate ca şi în desenul expresiv, dacă nu în totul corect, e lămurirea unor năzuinţe spre o decoraţiune modernă şi cu miez. Cum asta se repetă în mai toate lucrările d-sale, credem că nu ne înşelăm afirmăm că d. Baillayre înţelege să meargă prin decoraţiune la idee şi să folosească – performâdu-le şi rafinându-le – principiile de stilizare, sintetizate şi simbolizate ale afişului de propagandă. Chiar cele câteva portrete ale d-sale, prin stilul şi îndoita lor mărime naturală nu par altceva decât fragmente şi studii menite unor foarte mari lucrări de acelaşi gen.” [Ziarul Adevărul, 10 octombrie 1922] Şi totuşi, citită în formulă enciclopedică biografia impresionează, impactul lui artistic şi cultural a fost definitoriu pentru Basarabia interbelică: BAILLAYRE, August (1.V.1879, Vernet les Bains, o localitate din Pirinei, Franţa – 16.XII.1961, Bucureşti), pictor, scenograf, pedagog. Studii: Academia Regală de Arte Frumoase din Amsterdam (1902), Academia de Arte

1927), Studiu (1927), Portret D-nului I. Papinian (cărbune, 1933), Surorile Ivanovschi (1933), Portretul d-nei L. (1933), Trei figuri (compoziţie, 1933), Lucrările de primăvară (1933), Natură moartă (1933), Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş (studiu, 1933), Flori (tempera, 1933), Liliac (tempera, 1933), Flori (tempera, 1933), Noaptea (panou decorativ, 1933), Nocturno (Socolniki) (1933), Struguri (pastel, 1933), Începutul primăverii (acuarelă, 1933), Amurg de iarnă (1933), Mănăstirea Hâncu (1933), Dimineaţa Paştelui (1933), Răsăritul lunii (1933), Toamnă întârziată (1933), Apusul (1933), Se topeşte zăpada (1933), Ziua s-a sfârşit (1933), Răsăritul

August Baillayre. Portrete, Salonul oficial, București, 1922

(1933), Iarna (1933), Elegia (1933), Dimineaţa (1933), Seară de iarnă (1933), Ultima rază (1933), Tăcere (1933), Seară de iarnă (1933), Dimineaţă înnourată (1933), Începutul iernii (1933), Mănăstirea Căpriana (1933), În apropierea pădurii (1933), Noaptea (1933), Marea August Baillayre. Fetița mea (S.O.), 1924 (pastel, 1933), Pla-

ja (1933), În pustietate (1933), Portret (1934), Natură moartă (ciclu – cinci lucrări, 1934), Peisaj (tempera, ciclu – trei lucrări, 1938), Flori (tempera, ciclu – două lucrări, 1938), Interior (tempera, ciclu – trei lucrări, 1938), Casele în Amsterdam (1939), Noaptea (panou decorativ, 1939), Peisaj (tempera, 1939), Nocturne – St. Petersburg (pastel, 1939), Cap de expresie (desen, 1939); Durere, Portret de femeie, Portretul fiicei, Cap de ţăran (compoziţii); din Colecţia Bezviconi: Vedere asupra periferiei Chişinăului (văzută din curtea Școalei de Belle Arte), Culesul viilor la Chişinău (ulei). Expoziţii colective: Sankt Petersburg (1903, 1906, 1907, 1910-1912), Chişinău (1908), Vilno (1909-1910), Moscova (1914), Saloanele oficiale de artă din Chişinău şi Bucureşti (după 1914).

August Baillayre (primul din stânga) împreună cu discipolii săi de la Școala de Arte Frumoase din Chișinău, anii ’30, sec. XX

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Achiziţii: în colecţii ale muzeelor din Chişinău şi Bucureşti, colecţii particulare din Amsterdam, Petersburg, Moscova. S-a întâmplat aşa că după 1940, destinul lui August Baillayre a fost legat doar de Bucureşti. Şi ceea ce e mai curios, este faptul că fiicele lui, moştenind colecţia tatălui, au luat o decizie înţeleaptă, dorind să doneze aceste lucrări oraşului Chişinău. Chişinăul însă, neavând o pinacotecă municipală, August Baillayre, în anii maturității artistice n-a putut organiza aducerea acestor moşteniri acasă. De aceea, pentru pictor necunoscut, deşi, în 1962, arhiva şi conoi August Baillayre continuă să rămână un lecţia sa de artă a donat-o or. Chişinău…

Născut la Moscova şi ataşat numai de Chişinău…

Vasile Blinov

Artiştii plastici din Chişinău mereu încercau să învioreze atmosfera intelectuală a capitalei basarabene. Chiar împărţirea lor vizibilă în două curente (unul clasicist şi altul avangardist), polemicile lor aprinse, făceau parte din acelaşi scenariu – să se formeze nişte opinii, să vină mai multă lume la expoziţii, să vadă administraţia că avem oameni de artă şi ei merită un tratament mai deosebit. Gruparea numită „a lui Iurie Bulat” era bănuită de avangardism, de modernism – curente dăunătoare artei. Pe

când adepţii curentului respectiv susțineau contrariul. Viitorul artei este doar în veşnica ei primenire. Ce a creat perioada clasică noi ştim şi recunoaştem drept valori indiscutabile ale culturii. Dar care este contribuţia noastră la patrimoniul cultural al civilizaţiei? Aceste discuţii se iscaseră încă în clasele Şcolii de Artă a lui Alexandru Plămădeală. Nu toţi profesorii erau de acord doar cu promovarea concepţiilor academice în artă. August Baillayre era unul dintre oponenţii serioşi ai lui Alexandru Plămădeală, care, făcând studii superioare în Rusia, era adept al şcolii ruse. Pe când A. Baillayre, născut în Franţa, făcuse studii peste hotare şi era la curent cu mişcările artistice europene şi chiar încerca să revoluţioneze anumite cercuri de tineri. Timpul parcă le-a aşezat pe toate la locul potrivit. Nu mai este frumoasa Sală din sera Grădinii Publice, monumentul lui Ştefan cel Mare, al cărui autor este Alexandru Plămădeală, a devenit un simbol al renaşterii naţionale, iar 200 de pânze semnate de August şi fiica sa, Tatiana Baillayre, stau la Bucureşti, deşi sunt donate Chişinăului. Vasile Blinov a avut şi el un destin aproape similar cu cel al lui August Baillayre, destinul unui om care s-a retras conştient din faţa lavei roşii care se revărsase peste Nistru şi risca să inunde nu doar România, ci şi întreaga Europă. Biografia lui Vasile Blinov expusă în Dicţionarul enciclopedic al Basarabiei, scris şi editat chiar de prietenul lui, Victor Adiasevici, este foarte exactă: „Blinov Vasile Afanasievici, pictor. Născut în 1865, la Moscova. A absolvit în 1884 Şcoala de Arte «Stroganov». În anii 1884-

Venirea sovieticilor, la 28 iunie 1940, a răsturnat nu numai planurile artiştilor basarabeni, dar și destinele lor. Fortuna le-a întors spatele. Şi în faţa lor s-a deschis marele hău al anonimatului… Dovada documentară o găsim în scrisoarea pe care o reproducem. Vasile Blinov a rămas în Chişinău şi, din întâmplare, zbirii de la NKVD n-au ajuns la el ca să-l întemniţeze, cum s-a întâmplat cu un coleg de-al său – Victor Adiasevici, rămas în Basarabia nutrind speranţa că un om cu handicap fizic, cum era el, nu va prezenta pericol pentru puterea sovietică, dar s-a înşelat şi a plătit această încredere în mult trâmbiţata democraţie sovietică cu aproape 16 ani de GULAG. „Mult stimate Domnule director. Neavând posibilitate la moment să vin la Chişinău pentru a-mi rezolva problema ce ţine de interesul meu, despre primirea lucrărilor lui Vasilii Afanasievici Blinov la Muzeul de Arte Frumoase din Chişinău, am hotărât să vă scriu o scrisoare şi rugămintea mea este să-mi acordaţi ajutorul necesar în cazul când vă daţi consimţământul. Faptele decurg astfel: după moartea soţului meu, medicul-psihiatru Anatolii Vasilevici Blinov, decedat în iulie 1974, mi-au rămas 24 de lucrări ale tatălui său Vasilii Afanasievici Blinov. Despre activitatea lui V.A. Blinov în domeniul culturii în or. Chişinău şi pe teritoriul de Sud-Vest al Moldovei de astăzi au scris specialiştii în domeniul artelor A. Zevin şi C. Rodnin în cartea D-lor Изобразительнoe искусcтво Молдавии, editată în 1965 (p. 168-170). Venerând memoria tatălui său, neavând copii şi rude apropiate, soţul meu s-a decis să transmită aceste lucrări muzeului din Chişinău, dar a murit nereuşind să-şi realizeze dorinţa. Considerând drept datorie împlinirea ultimei dorinţe a soţului meu, eu totuşi pe parcursul a celor trei ani după moartea sa, din cauza circumstanţelor ce nu depindeau de mine, n-am putut să-mi ating scopul.

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

1893 a fost profesor în or. Pavlograd, gub. Ekaterinoslav. Din 1893 profesor la Chişinău, la Liceul de băieţi nr. 2 şi la gimnaziul de fete. Din 1899 până în 1919 a fost profesor la Liceul de băieţi nr. 1. A participat la expoziţiile amatorilor de arte frumoase. Este autorul unui manual de caligrafie (pentru elevii din şcolile populare şi din clasele gimnaziale inferioare) care este alcătuit din 35 de tabele ce se expun pe perete şi care au fost tipărite la Odesa în mai multe ediţii din 1896 şi până în 1918.” Victor Adiasevici, pictor şi enciclopedist, îşi limitează informaţia doar la anul 1919. Dincolo de acest an Vasile Blinov a fost la fel de productiv. A pictat, a expus, a predat desenul şi pictura. S-a integrat în cercul profesorilor de la Şcoala de Arte. Şi atunci când în presa vremii descoperim fragmente ce ilustrează activitatea lui, suntem conştienţi că ele trebuie să fie reproduse. Motivarea rezidă în întocmirea exactă a unei cronologii a vieţii artistice din Basarabia. Şi tot din aceste succinte informaţii putem extrage elementele necesare formării unei păreri precise despre destinul artistului în istorie, în timp, în epocile care s-au perindat prin soarta lui: „De câţiva ani de acum, după iniţiativa unui grup de amatori de artă şi a unor pictori din Chişinău, în sera Grădinii Publice sunt organizate expoziţii de pictură frecventate de un public foarte numeros, relatează Olga Plămădeală într-o cronică plastică inserată în revista Viaţa Basarabiei, nr. 4-5, din 1938. Expoziţia a VI-a din seră s-a deschis la 1 iunie 1938. Expozanţi: V. Adiasevici, preot M. Berezovschi, V. Blinov, I. Bulat, N. Gumalic, H. Marneanschi, E. Mnaţacanian, A. Chirilov, I. Moiseev, M. Fratiţa, P. Piscariov, A. Piscariov, G. Remmer, P. Ţurcanu. Membrii acestei grupări au luat iniţiativa de a sărbători pe profesorul secundar Vasile Afanasievici Blinov, pictor, care a fost profesor la numeroase generaţii de elevi basarabeni, un om de mare distincţie sufletească şi profesor eminent.”

Vasile Blinov, Autoportret

Un şir de piedici, pe care le voi expune, miau încurcat şi anume: Peste două-trei luni după moartea soţului în ţara noastră a fost publicată legea cu interzicerea de vindere liberă şi transportarea obiectelor de artă (tablouri, icoane ş.a.). În legătură cu faptul că V.A. Blinov a fost originar din Moscova (moscovit) şi toată viaţa a activat în Chişinău, din 1893 până în 1943, unde în timpul războiului a murit şi a fost înmormântat, cu această întrebare m-am adresat la Ambasada sovietică, mizând pe datele biografice ale A. Зевин şi К. Роднин. În acelaşi timp am rugat să îndrepte spre mine, pe cineva din pictorii în vizită pentru URSS, pentru a clarifica dacă sunt printre picturile tatălui rămase la noi – natiurmort, peisaje şi portrete, care puteau fi primite în Muzeul din Chişinău, ca afirmare (mărturie) a activităţii sale îndelungate pe plaiul natal.

Ambasada sovietică a fost atât de amabilă şi atentă faţă de dorinţa mea că peste un anumit timp l-a trimis la mine pe vizitatorul Bucureştiului, pictorul poporului din Moldova, sculptorul L.I. Dubinovschi. L.I. Dubinovschi, văzând lucrările lui B.A. Blinov, a ajuns la concluzia că 12-15 tablouri pot fi primite în Muzeul din Chişinău. Dar legea, nu demult aprobată, mai rămânea în vigoare şi chiar prin intermediul Ambasadei a fost imposibil de transmis tablourile. Pe parcurs, la legea sus numită, a fost adăugat un punct explicativ şi anume: «Obiectele de artă ce nu au valoare naţională şi istorică pot fi scoase din ţară – peste hotare». Cu acest scop numită, comisia pictorilor-experţi revocă – pozitiv sau negativ. Aşa cum lucrările lui V.A. Blinov nu se în cadrează în rândul lucrărilor arătate în lege – mi-a fost clar că le voi putea expedia la Chişinău. Având în Chişinău un frate şi un nepot, am hotărât să trimit tablourile, pe numele lor, pentru ca ei, adresându-se muzeului, să-mi încheie datoria. Dar a apărut o nouă piedică. În conformitate cu deciziile regulamentului, după rechemarea Comisiei, în baza căruia s-ar fi permis trimiterea tablourilor din ţară, deţinătorul lui este obligat să plătească Statului 15% din partea bănească, precum şi încă 10% de încasări vamale – decizie luată de o altă comisie specială. Confirmare a faptului că eu, în primul rând, trimit tablouri peste hotare, scrise de către tatăl soţului meu şi primite în dar de la tatăl nostru pe când era în viaţă, dar nu procurate în vânzare liberă, în al doilea rând, eu trimit familiei un patrimoniu de familie, dar nu le trimit cu scopul câştigului material – eu nu am avut şi nici nu am din punct de vedere oficial nicio obiecţie. Cel mai modest preţ pentru tablou, pe lângă cele 25% de taxare îmi creează dificultăţi financiare, atât cât eu, în afară de pensie, alte venituri nu am.

Sper şi vreau să mai adaug, că Domnul Dubinovschi nu va refuza să afirme spusele mele mai sus, ce vă va da posibilitate să nu aveţi bănuieli, dar ca urmare, să mă ajutaţi în îndeplinirea lucrului meu. Vă rog, stimate Domn Director al Muzeului de Artă şi Pictură din or. Chişinău, vă rog sămi primiţi încrederea respectului şi recunoştinţei mele pentru acţiunea Dumneavoastră, de care nu mă îndoiesc. Vera Blinova Adresa mea: România. Bucureşti 32, Sector 1, str. Câmpina, ap. 44. P.S. Găsesc de cuviinţă să vă aduc la cunoştinţă scurte date biografice ce se referă la individualitatea soţului meu, medicul Anatolii Vasilevici Blinov mort în iulie 1974 şi ale mele personale. Ambii suntem originari din Basarabia – actuala RSS Moldova. Soţul meu a studiat şi a absolvit facultatea de medicină din or. Iaşi, a primit diplomă de medic de psihiatrie, neurologie şi endocrinologie. A fost elevul şi colaboratorul ştiinţific al binecunoscutului învăţat Doctorul, Profesorul, Academicianul C.I. Parhon, avându-şi lucrările sale personale pe specialitate. A lucrat în calitatea de medic superior în spitale de psihiatrie din or. Iaşi şi Bucureşti, unde a şi murit. Eu am lucrat ca funcţionar de stat în România pe parcursul a 30 de ani. Ambii suntem cetăţeni ai Republicii Socialiste România. Vera Blinova Noiembrie 1977 or. Bucureşti” Urmaşii lui Vasile Blinov au procedat corect. Lucrările zămislite şi inspirate de etapa basarabeană din creaţia lui vor fi cele mai importante piese de muzeu anume în Chişinău, unde vor deveni tablouri valoroase completând istoria ţării prin cronica plastică secretă pe care, de fapt, o conţine fiecare tablou al fiecărui pictor

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Şi chiar de aş fi găsit posibilitatea de a achita preţul, nevrând să mă dezic de dorinţa soţului meu, venerând memoria tatălui său şi dăruind tablourile lui muzeului din Chişinău, eu am nimerit în faţa unei alte piedici. Doar şi în Republica Moldova, ca şi în alte ţări, există încasările vamale. Tablourile în momentul de faţă le pot trimite pe numele fratelui său, a nepotului meu, dar ca urmare taxarea vamală de aici trebuie să achite ei. Cunoscându-le situaţia lor materială, eu nu pot să-i rog una sau o oarecare altă sumă pentru primirea tablourilor lui Vasilii Afanasievici Blinov, trimise de mine. Mult stimate domnule, mi-a rămas doar o unică posibilitate. Mizez pe amabilitatea Dvs. şi consider că Dumneavoastră nu-mi veţi pune obstacole asemănătoare celor sus-numite, luând în consideraţie scopul ce mi l-am pus. În momentul de faţă am hotărât să mă adresez la Secţia de Artă şi Pictură a Ministerului Culturii ţării noastre cu rugămintea să-mi permită transferarea tablourilor D-lui V.A. Blinov Muzeului de Cultură şi Artă din or. Chişinău, Republica Moldovenească, în dar de la familia mea (soţia regretatului medic Anatolii V. Blinov) – fiind scutită de cele 25% de taxe vamale. În cele din urmă mă adresez şi Dumneavoastră cu o rugăminte: în caz de acord din partea Dvs., de a primi în dar tablourile lui V.A. Blinov, trimiteţi-mi o scrisoare oficială corespunzătoare, pe care aş putea-o prezenta Ministerului Culturii împreună cu scrisoarea mea. Nu mă îndoiesc de faptul că scrisoarea Muzeului din Chişinău va uşura primirea răspunsului pozitiv din partea Ministerului Culturii. Drept urmare, ne îndoindu-mă de faptul că voi primi o asemenea permisiune, eu voi trimite tablourile pe numele Muzeului din Chişinău, unde, eu cred, în momentul de faţă Muzeul va fi eliberat de taxa vamală (se va putea afla la timpul potrivit).

valoros. Regretăm că această cronică scrisă de Vasile Blinov va rămâne incompletă. Cine ştie unde mai pot fi găsite restul lucrărilor din colecţia lui. În colecţia actuală a Muzeului Naţional de Arte Plastice din Republica Moldova se păstrează mai multe lucrări ale lui Vasile Blinov, parte din care sunt cele aduse din România prin strădaniile Verei Blinov. Dar astăzi nimeni nu le mai separă pe cele aduse de cele ajunse în fonduri pe alte căi. Şi este firesc. Opera aparţine unui singur autor şi doar trecerea în revistă a lucrărilor cu indicarea anului şi locului unde au fost executate ne permit deja să ne formăm o părere despre acest autor. La rugămintea noastră, colaboratorii Muzeului Naţional de Arte Plastice au întocmit o listă de lucrări care sunt semnate de Vasile Blinov şi se păstrează în fondurile muzeului: Natură statică cu lămâie (1892), Marea şi piatra (Odesa), Peisaj marin (Gurzuf, 1907), Aiu-Dag (Gurzuf, 1907), Trandafiri (1924), Liliac şi lalele (1924), Pepene verde tăiat în felii (1926), Natură statică (1927), Pruni în floare (1927), Peisaj. Suburbia Chişinăului (1927), Autoportret (1930), Bărci la Liust-Dorf (Odesa), Cabină la mare, Lac lân-

gă pădure, Natură statică cu fructe (1934), Struguri albi (1934), Buchet cu flori de câmp (1934), Buchet de gherghine (1935), Crini albi (1937), Crizanteme albe (1937), Natură statică cu gherghine (1937) ş.a. În fondurile muzeului se mai păstrează o copie a lucrării lui I. Repin Zaporojenii scriu o scrisoare sultanului turc, executată în acuarelă şi într-un format mic 27,7 × 45,7 cm. Şi tot în fondurile muzeului se păstrează o Diplomă, din 1897, destinată primarului oraşului şi în care sunt incluse şase desene în acuarelă de Vasile Blinov. Acest autor a avut un destin fericit. După mai multe peripeţii şi peregrinări, opera lui a ajuns acasă. Pe când alţi artişti plastici n-au avut parte de un asemenea noroc şi destinul operelor lor rămâne sub semnul întrebării. Mă refer concret la lucrările Tatianei şi ale lui August Baillayre, la Miliţa Petraşcu şi Nina Iaşcinschi, Elizaveta Ivanovschi ş.a. Sau, în acelaşi context, putem pomeni colecţia Bezviconi, dăruită Chişinăului, dar care aşa şi nu poate ajunge la noi. Aceasta este istoria noastră şi ca ea să fie mai cunoscută se cere un efort tot din partea noastră…

File din albumul Chișinăului

1. Emanuil N. Donici. 2. Egor N. Donici. 3. Constantin N. Donici. 4. Ecaterina Alex. Russo, măritată Donici. 5. Nicolae Em. Donici. 6. Scarlat (Carl) Iv. Hartingh. 7. Elisaveta N. Donici, măritată Hartingh. 8. Alexandra N. Donici, măritată Russo. 9. Ivan Carl. Hartingh, 10. Sofia Carl. Hartingh, măritată Prinţesa Meşcerski. 11. Maria Carl. Hartingh, măritată Feodosiu.

Pe temutul de odinioară preşedinte al UAP din RSSM, Ilie Bogdesco, l-am cunoscut îndeaproape abia în 2006. Mi-a dăruit un superb album cu mostre caligrafice, editat de el în câteva ediţii. Era convins că orice caracter din calculator are nevoie mai întâi de toate de imaginaţia şi mâna lui. Citind literele pe care le scria mâna lui de chirurg extra fin nu i-ai fi ghicit niciodată vârsta. Leul era bătrân, dar gândirea era ageră şi poziţia în orice întrebare şi-o expunea răspicat. E greu de găsit un aliaj mai inexplicabil. O profundă cunoaştere a specificului naţional şi o profundă neînţelegere cu artiştii care promovau acest specific. Fie că el, ca transnistrean, avea o altă viziune sau, pur şi simplu, el simţea nişte lucruri pe care alţii nu le percepeau la aceeaşi temperatură. Am văzut ultima lui lucrare – Don Quijote scris caligrafic de mână, o operă de unicat, executată doar în patru exemplare. Ceva care amintea de cronicari, dar care-i şi depăşea ca măiestrie a executării. Îl convingeam să revină acasă. Avea o bibliotecă de cinci mii de volume şi toate unul ca unul… Căci, trebuie să recunoaştem, în materie de ilustrare a cărţii era un maestru desăvârşit. Era de acord. În Sankt Petersburg era apreciat, dar nu se simţea acasă. Dorinţa lui exista, dar se cerea un efort şi din partea guvernului, care desigur a rămas rece la propunerea noastră. Şi Ilie Bogdesco a murit într-un exil benevol, alungat de gândul sărăciei care îi macină şi azi pe toţi creatorii din Moldova. Ce-am pierdut prin dispariţia lui se vede din această biografie pe care am inclus-o în ghidul enciclo-

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un clasic al caligrafiei

Ilie Bogdesco

pedic al Colegiului de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” (Chişinău, 2007): BOGDESCO, Ilie (20.IV.1923, s. Butuceni, Râbniţa – 30.III.2010, Sankt Petersburg), pictor şi grafician. Studii: Institutul de Pictură, Sculptură şi Arhitectură „I. Repin” din Leningrad (1951). Activităţi profesionale: s-a manifestat în domeniul graficii de şevalet şi al graficii de carte, în pictura de şevalet şi monumentală, a colaborat cu editurile din RSSM, a fost preşedinte al UAP din RSSM, deputat al Sovietului Suprem al RSSM.

Membru al UAP din Moldova (1952). Stabilit la Leningrad la începutul anilor ’90. Lucrări: grafică de carte – povestirea Iarmarocul din Sorocineţ de N. Gogol, poemul Ţiganii de A. Puşkin, romanul Pădurea rusă de L. Leonov, povestea Punguţa cu goi bani de Ion Creangă, baladele Mioriţa şi Codreanu de V. Alecsandri, proza lui C. Negruzzi, romanul Crimă şi pedeapsă de F. Dostoievski, Laudă prostiei de Erasmus din Rotterdam, Călătoriile lui Guliver de J. Swift, eposul francez Cântec despre Roland, romanul Vânătorul de F. Cooper ş.a.; grafică de şevalet – seria de linogravuri şi desene Patria mea (1964-1976) consacrate oamenilor şi naturii republicii; pictură murală în foaierul Casei de cultură din s. Chiţcani, Slobozia, în colaborare cu L. Beleaev. Expoziţii: personale, republicane, unionale şi internaţionale.

re.

Achiziţii: în colecţii muzeale şi particula-

Distincţii: Artist Plastic al Poporului din URSS (1963), membru corespondent al Academiei de Arte a URSS (1973), Premiul de Stat al RSSM (1966), două ordine „Drapelul roşu de muncă”, ordinul „Revoluţia din Octombrie”, Medalia de Aur a Academiei de Arte a URSS (1969), Medalii de Aur şi de Bronz la expoziţiile mondiale ale cărţii din Leipzig (1973) şi Moscova (1975), diplome de gradul I la Concursurile Unionale (1962, 1978, 1983) şi Diploma „Ivan Fiodorov” la Concursul XXII unional (1980), Ordinul Republicii (1998). A dispărut un om, am pierdut un patrimoniu, iar noi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic mergem gălăgioşi mai departe. Unde şi cum vom ajunge mergând aşa?…

Ilie Bogdesco în vizită la Casa Cărții „Mitropolit Petru Movilă”

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Avangarda noastră În istoria Chişinăului interbelic, Iurie Bulat a scris un capitol distinct. Absolvent al Şcolii de Arte Frumoase din Chişinău și discipol al lui Alexandru Plămădeală, Iurie a preferat un alt drum, adică a încercat cu tot dinadinsul să fugă de arta tradiţională, de un anumit confort al creaţiei. A fost membru al Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia şi liderul grupului avangardist din Basarabia. Lipsa unor amănunte biografice o compensăm cu aprecierile a trei contemporani. Cu atât mai mult că lucrările lui aproape că nu s-au păstrat. „…Un cântăreţ sincer al peisajului basarabean şi pictor fecund, Gh. Bulat a reuşit în unele din tablourile sale să fixeze specificul locurilor natale. Tablourile sale: Pădurea Durleşti, Drum, Vederile Şabalotului, Iazul vechi, Ultimele raze, Casă ţărănească, Valea Buiucanilor, Toamnă, La marginea Chişinăului, Iarnă, Biserica armenească, Hală ţărănească ş.a. redau poezia priveliştilor basarabene, caracterizându-se prin calmul formelor, armonia şi voiciunea coloritului.” [Lev Cezza] „Bulat Iurie – peisajist. Lucrările D-sale de un realism vădit sunt originale, ceea ce e, credem, meritul mare al autorului.” [Alexandru Plămădeală] „Pictura lui Iurie Bulat mi-a plăcut şi iată după ce criterii mi-am format această părere sau, mai bine zis, simţământ. Coloritul puternic, sensibilitatea clasică, senină şi pe deasupra formele moi, rotunde, plăcute, care se apropie de spiritul mistic al Orientului. Poate că acest om are un suflet de o sensibilitate feminină, poetică, păşeşte pe crestele disperării, o fire asemănătoare lui Schubert, care, în muzică, a

Iurie Bulat

pus atâta delicateţe şi pasiune. Poate că e un îndrăgostit de natura impasibilă şi e mişcat în adâncul sufletului de agoniile inerente toamnelor (tabloul cu o pădure ale cărei frunze roşii, zdrenţuite, obosite, într-o ultimă sforţare tresar ca să se îndrepte spre pământul în care vor putrezi) sau de liniştea apăsătoare, prevestitoare de furtună, şi contrastul între trestiile neliniştite, speriate parcă, alături de apa verde, de un verde profund al unei bălţi. Iată ce înseamnă o pictură adevărată, o pictură de maestru, cum nu mă tem să-i spun

lui Iuri Bulat; să simţi, să fii pătruns de tăria sentimentelor deplânse de pictor pe o pânză, ca în faţa unei muzici sau a unei poezii nemuritoare.” [Nicolai Costenco] Spre marele nostru regret, lucrările lui s-au pierdut în timpul războiului, rămânând pentru posteritate doar sub forma unor sugestii bibliografice: Iaz (1927), Amurg de toamnă (1927), Natură moartă (1927), Studiu (ciclu din 26 de lucrări) (1927), Desen (ciclu din 9 lucrări) (1927), Peisaj (ciclu din 6 lucrări, 1933), Înapoiere din exil (1934), Drum de iarnă (1934), Amurg de iarnă (1934), Peisaj (ciclu din 6 lucrări, 1934), Peisaj (ciclu din 3 lucrări, 1939); din Colecţia Bezviconi – Seră din suburbia Chişinăului (Bariera Sculeni) (ulei). Grupul Bulat expunea lucrările în sera oraşului, care se afla în Grădina Publică. S-a păstrat şi o poză în care sunt prezentaţi majoritatea membrilor acestei echipe conduse de I. Bulat. La rugămintea noastră, pictorul

Vladimir Novic a reconstituit o fotografie de epocă: „Din cercul lui I. Bulat al Societăţii de Arte frumoase din Basarabia, între anii 1932 și 1938 (cu sediul la Sera principală a Grădinii publice): 1) – 2) Marneanschi Naum, 3), 4), 5), 6) – 7) Bulat Gheorghe (Iurie), 8) Mnaţachean Elizaveta, 9) Blinov Vasile, 10) Gumalic, 11) Moiseev Ivan (?), 12) Papaiani Dumitru. 20.05.2002, Vl. Novic”

Tudor Cataraga a decedat într-un accident de automobil, când pe un drum de iarnă maşina condusă de el s-a lovit de un camion. Accident stupid, ca toate accidentele, accident care a frânt însă destinul de creaţie al unui sculptor în plin avânt al creaţiei. Avea mai multe proiecte, două erau deja la etapa realizare: Monumentul „7 aprilie 2009” şi Monumentul dedicat victimelor represiunilor comuniste. Ambele lucrări porneau de la două concepte fundamentale care trebuiau să devină două metafore, iar cu timpul – două simboluri: primul, monumentul din faţa Parlamentului Republicii Moldova pornea de la ideea furcilor

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Avea în el ceva de Demiurg

Tudor Cataraga

Tudor Cataraga. Revelație, bronz, lemn, 1993

caudine, iar monumentul de lângă gară trebuia să simbolizeze o dispariţie tragică în neant… Într-o seară mă telefonează: – Vino mâine la atelier! Vreau să-ţi prezint macheta monumentului membrilor Sfatului Ţării de la Ialoveni. Vreau să mă ajuţi! Ca de obicei te lua prin surprindere cu viziunea lui originală. Era omul care născocea metafora, era un poet al pietrei, al fierului, al ghipsului, lutului şi bronzului. Nu ştiu la ce etapă s-a oprit acea lucrare, dar cred că Ialovenii au numai de câştigat, căci pentru ei Tudor Cataraga realiza o capodoperă. Acum am ajuns să-i citim destinul doar în fraze scurte de biografie.

Expoziţii personale: Bucureşti (1997), Iaşi (1998); republicane: (1990-1992); peste hotare: Leningrad (1987-1990), Bacău (1993), Düsseldorf (1995), Bucureşti (1992, 1997), Budapesta (1996), Tbilisi (1999). Achiziţii: în colecţiile Muzeului Naţional de Arte Plastice al RM, Muzeul de literatură „M. Kogălniceanu” al USM, Centrul „George Apostu”, Bacău; colecţii particulare din România, China, Rusia, Germania, Italia, Rusia, SUA ş.a. Distincţii: Diplomă de Onoare a Acade miei Europene de Arte, Bruxelles (1997), Premiul UAP din România pentru lucrarea Compoziţie (1998), Medalia „Mihai Eminescu”, România (2000), Ordinul „Steaua României”, în grad de Comandor (2001). Regretăm nespus de mult că a plecat prematur, că a lăsat o operă mare nefinisată şi multe idei care aşa şi nu vor mai deveni monumente, căci a dispărut demiurgul lor… Tudor Cataraga. Vasile Alecsandri, bronz, marmură, 1991

CATARAGĂ, Tudor (4.VIII.1956, s. Selişte, Nisporeni – 27.XII.2010, Chişinău), sculptor, pedagog. Studii: Academia de Arte Plastice din Sankt-Petersburg (1984-1990). Activităţi profesionale: lector la Facultatea de arte plastice a Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” (1992-1994), şef al Secţiei sculptură a UAP. Membru al UAP din RM (1993). Lucrări monumentale: Ion Dumeniuk (1995), Mihai Eminescu (1996); Îngerul de veghe, Meşterul Manole, Vasile Alecsandri, Portretul prietenului meu, Recviem meşterilor populari, Epilog, Cuget, Safo, Rapsodie arhaică, Penelopa, Fecioară, Sihastru enigmatic, Rugă, Nud, Muză, Decebal, Idol, Profetul fiorului cosmic, Milescu Spătarul; compoziţie: Copilărie ş.a.; lucrări în bronz, metal, şamotă, argilă, marmură, ghips.

Mormântul lui Tudor Cataraga, Cimitirul Central, Chișinău

Gheorghe Ceglokov. Autoportret (linogravură), 1940, MNAM

Destin predestinat artei. Născut la 2 aprilie 1904, în Chişinău, din părinţi ruşi, originari din guberia Kursk, satul Vâşnie Liubajî, jud. Fatej. La Chişinău Gheorghe Ceglokov urmase studiile primare, gimnaziale şi Şcoala de Arte Frumoase a lui Al. Plămădeală, iar în 1923 a plecat la studii în Germania, și, folosindu-se de prilejul călătoriei, a vizitat mai multe ţări euro pene: Cehoslovacia, Polonia, Germania – cu scopul de a cunoaşte mişcările şi aspiraţiile artistice de acolo. A urmat un trimestru

de studii la Ingenieurschule Technkium din Altenburg (Saxonia). Scriitorul Mihai Pelin, care i-a studiat arhiva personală în cartea sa Deceniul prăbuşirilor (1940-1950). Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti (Bucureşti, 2005), dezminte informaţia apărută în mai multe publicaţii de la noi precum că el ar fi urmat cursurile Academiei de Arte din München. În luna decembrie a anului 1923 el revine în România. Întors din Germania, a poposit la Timişoara, la Şcoala Politehnică de acolo, dar, după mai mulţi ani de studii, a rămas repetent. Gherghe Ceglokov renunţă la studii şi începe să-şi caute norocul în artă. Una dintre primele sale expoziţii personale a fost vernisată la un liceu din Dragalina (12-13 noiembrie 1927). Banatul i-a folosit însă ca o perfectă sursă de inspiraţie. Minele de acolo şi tipajele de muncitori i-au marcat opera. El a găsit sursa de inspiraţie în omul muncii, în chipurile aspre, dar pline de poezie, pentru un grafician care poate citi şi împleti caractere din linii mai subţiri ca firul de păr. Din Banat revine la Chişinău, unde se află din 1930 până în 1936, când se decide să se stabilească la Bucureşti. Tema muncitorească i-a marcat nu numai opera din acea perioadă, ci şi activitatea politică. Basarabia era împânzită de agenţi sovietici care lucrau la dezmembrarea României. Mihai Pelin afirmă: „Este mai mult ca sigur că în acest interval, aşa cum atestă şi arhivele fostei Siguranţe a statului, a intrat în relaţii cu comuniştii din Basarabia, subordonaţi direct Moscovei.” [Deceniul prăbuşirilor (1940-1950). Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti, Bucureşti, 2005, p. 498]

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un grafician irepetabil

lizate la Reşiţa şi la Salva-Vişeu. A participat şi la anuala din 1950. Ulterior, alcoolismul l-a năruit. Când Tania Baillayre l-a părăsit, Ceglokov era o epavă. Dacă în tinereţe chipul gravorului avea ceva din distincţia prinţului Iussupov, asasinul lui Rasputin, în anii din urmă trăsăturile mongoloide i se înăspriseră, dându-i aerul unui om hăituit. Modul în care s-a strecurat Gheorghe Ceglokov printr-o epocă agitată îl pune pe istoric pe gânduri. Nu se ştie pentru cine a lucrat gravorul şi nici nu se poate afla din arhive civile. Dar este limpede că pentru cineva a lucrat – pentru o culoare a epocii sau pentru câteva.” [Deceniul prăbuşirilor (1940-1950). Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti, Bucureşti, 2005, p. 502] În enciclopedia Colegiul Republican de Arte Plastice Al. Plămădeală am inserat o bioGheorghe Ceglokov. Lagărul din Târgu Jiu (linogravură), grafie de creaţie, redată în cele ce urmează. CEGLOKOV, Gheorghe (15.IV.1904, 1941, MNAM Chişinău – 7.V.1964, Bucureşti), grafician. Această activitate, până la urmă, avea să-l Studii: Academia de Pictură din Drezda aducă în lagărul de la Târgu Jiu, unde a fost în- (1928). chis de la 22 iunie 1941 şi până la 2 septembrie Din 1933 participă la expoziţiile Societăţii 1941, când a fost eliberat. Dar aflarea în lagăr de Arte Frumoase. Posedă o măiestrie deosebin-a trecut în van, sensibilitatea lui artistică a tă a desenului şi tehnicilor grafice, şi-a maniremarcat detalii neobişnuite şi una dintre cele festat talentul în abordarea unor subiecte conmai interesante lucrări din această perioadă – Baraca – a fost achiziţionată pentru colecţiile statului şi chiar expusă în plin război în cadrul expoziţiei de la Odesa. Pe când se afla la Chişinău, s-a căsătorit cu Tatiana Baillayre, fiica fostului său profesor de la Şcoala de Arte Frumoase, August Baillayre. Au expus lucrări împreună, la mai multe expoziţii, au mers în tabere şi deplasări de creaţie, dar familia lor a rezistat numai până în anii ’50, când s-a destrămat căsnicia din cauza lui Gheorghe Ceglokov, care intrase în patima băutului. Tot din cartea lui Mihai Pelin desprindem următoarea apreciere: „Mai norocos a fost Gheorghe Ceglokov în anul care a urmat. La 19 iunie 1949, juriul Expoziţiei anuale de stat i-a reţinut câteva acvaforte, litografii şi desene reaGheorghe Ceglokov. La adăpat (linogravură), 1944

Gheorghe Ceglokov. Bătrân în pălărie cu pahar în mână (linogravură), MNAM

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

sacrate legate de tema muncii. A ilustrat cartea de proză a Veronicăi Pod (Bahtalovschi). După 1936 activează la Bucureşti. Lucrări: Autoportret (1930), Parcul din Timişoara (1933), Peisaj din Anina (1933), Pădurea din regiunea Sibiului (pastel, 1933), Miner (Anina) (pastel, 1933), Ocna Sibiului (pastel, 1933), Câmpia Basarabeană (pastel, 1933), Sibiu (pastel, 1933), Ocna Sibiului (pastel, 1933), Petroşani (acuarelă, 1933), Miner (Brad, minele de aur) (acvaforte, 1933), Miner (Anina, minele de cărbuni) (acvaforte, 1933), Miner (Anina, minele de cărbuni) (acvaforte, 1933), Sachsen-Altenburg. Mahalaua (1933), Sachsen-Altenburg. Opera regală (1933), Dresda. Castelul regal (1933), Sachsen-Altenburg. Castelul regal (1933), Dresda. Mahalaua (1933), Dresda (1934), Budapesta noaptea (1934), Miner (1934), Podul din Dresda (1934), Peisaj (două

Gheorghe Ceglokov. Pescar (linogravură), 1941, MNAM

lucrări, 1934), Miner” (acvaforte, 1934), Miner (pastel, 1934), Poartă. Arcul noaptea (1937), Peisaj arhitectural (1937), Peisaj (1938), Peisaj (pastel, 1938), Poartă (pastel, 1938), Cap (1938), Miner cu roaba (1938), Colecţia statului (Salonul oficial de toamnă, 1938) (gravură, 1938), Miner (gravură, 1938), Poarta Castelului Brâncoveanu, Sâmbata de Sus (gravură, 1938), Cişmigiu (gravură, 1938), Poartă (pastel, 1939), Cap (desen, 1939), Miner cu roabă (gravură, 1939), Miner (1939), În mină (1940), Portret de bătrân (1941), Lagărul din Târgu Jiu (1941), La adăpat (1944), Bătrâna, Ţăranca, Minerii, La uzină, Secţia de tăbăcărie, Fabrica de încălţăminte ş.a. A participat la mai multe Saloane oficiale, unde a fost chiar premiat pentru lucrările sale grafice. Astăzi noi îl redescoperim cu plăcere pe acest mare artist, care e, de fapt, o mândrie a Chişinăului nostru.

Un pictor ce nu-şi merită uitarea

Petre Chicicu

Istoria artelor plastice din Basarabia a trecut pe lângă numele lui Petre Chicicu fără să remarce calităţile operei sale. Chişinăul interbelic însă considera că pictura din capela Seminarului Teologic, realizată de el în anii 19331935, este cea mai frumoasă. A venit de la Soroca în 1933, iar elevii Seminarului Teologic şi-l amintesc astfel: „Fuma mult. Avea lavalieră la gât în locul cravatei, statura potrivită, slăbuţ, calm, nu vorbea mult, ochi negri pătrunzători, bun pedagog. Avea o voce groasă şi în el se vedea numai o orientare permanentă spre desen, zâmbea rar, mereu cu gân-

dul la desen şi pictură. Părul lui era lins, bărbia ascuţită, faţa prelungă, haine numai de culoare neagră sau închisă. La desen, ne vorbea mereu de perspectivă…” (Vlad Dumbravă, fost elev al lui P. Chicicu, scrisoare din 9 aprilie 1998). Angajarea lui în serviciu a fost probabil o idee fericită a directorului Sergiu Bejan. Prin efortul şi talentul lui, s-a făcut renovarea picturii din biserica seminarului cu un buget mai mic. Pe de altă parte, pentru câţiva elevi, care aveau aptitudini pentru desen şi pictură, această muncă de creaţie se prefăcea într-o adevărată şcoală. La executarea acelei dificile lucrări a fost ajutat de meşterul zugrav Cojemeaha şi de câţiva elevi seminarişti: Gheorghe Vladimirov, Mihai Pletos, Sergiu Popovici, Igor Jechiu, Eugen Zare, Iulius Cireş, Buzu ş.a. A realizat o pictură murală de mari proporţii. Unele fragmente au fost pictate de două ori – exigentul Sergiu Bejan avea viziunea lui asupra subiectelor biblice şi, cu severitatea-i caracteristică, a cerut categoric să fie modificată abordarea acestora. Seminariştii de odinioară, martori ai acelei scene dure, îşi amintesc de verdictul dat de severul director: „Să fie pictate încă o dată fragmentele!” Şi degetul arătător luneca pe suprafaţa închipuită a peretelui… N-a îndrăznit nimeni să se opună, să protesteze, să refuze să refacă lucrarea. Nu vom insista prea mult asupra acestui episod – doritorii pot privi „pe viu” fragmente din acea lucrare în fosta sală de sport a Universităţii de Stat, astăzi biserică redeschisă pe lângă Academia Teologică. Motivul pentru care am început să căutăm urmele lui Petre Chicicu este că în arhiva lui

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Echipa care a lucrat la pictura bisericii Seminarului Teologic din Chișinău. Anii ’30, sec. XX

Vlad Dumbravă, la Bucureşti, am găsit două loagele expoziţiilor sau în memoriile unor artişti schiţe în pastel ale Chişinăului de odinioară. contemporani. Petre Chicicu, conştient, a pactiUna reprezentând ulicioarele urbei în 1938, cu zat cu anonimatul. o vedere spre turlele vechii Catedrale, cealaltă – o vedere a Bisericii „Constantin şi Elena” de pe dealul Râşcani, cu cele câteva case din preajmă, demolate după război, cu gardul cimitirului, care astăzi nu mai există. Sunt două poeme grafice care trădează firea poetică a pictorului, sensibilitatea lui ieşită din comun şi predilecţia pentru arhitectura urbană într-o perioadă de amorţire provincială. Autorul parcă s-a jucat cu pastelul, lăsând oraşul să se „urce” pe coala de hârtie. Clădirile, înţepenite în aşteptarea unei arşiţe toride, sunt parcă fără oameni. De aceea poate lucrarea aminteşte de natura Spaniei… În ea citim, totodată, atmosfera şi drama oraşului provincial. Poate timiditatea, poate crezul lui artistic l-au împiedicat să-și expună lucrările la Saloanele Basarabene ori în cadrul grupului lui Iurie Bulat. Din această cauză, specialiştii în domeniul istoriei artelor nu i-au descoperit numele în cataPictorul Petre Chicicu

Primul Război Mondial era departe, cel de-al doilea bătea la uşă. Elevii lui Petre Chicicu n-au avut timp şi nici şanse să persevereze, să ajungă pictori cu renume. Dar ei au urmărit cu atenţie destinul învăţătorului lor şi, din informaţiile păstrate ca prin minune, am aflat că, în 1944, Petre Chicicu a plecat în refugiu şi s-a oprit în localitatea Ruska Montană, apoi s-a stabilit la Timişoara, unde a fost profesor la Şcoala normală şi a lucrat un timp la pictarea tavanului Catedralei, sfinţite în 1946.

A murit în 1947, aşa cum mor toţi artiştii care îşi îneacă uneori iluziile şi deziluziile într-un pahar cu vin. Foştii seminarişti, aflând că ne interesăm de profesorul lor, Petre Chicicu, au început să scotocească arhivele, să reînnoade vechile relaţii şi, treptat, am ajuns în posesia unor fotografii inedite. Căutările vor continua până în momentul când vom şti totul sau aproape totul despre acest artist. Astăzi însă ne oprim aici, redându-l istoriei artelor plastice din Basarabia cu biografia şi opera care ne este cunoscută.

Petre Chicicu. Suburbia Râșcani, grafică, 14.VIII.1938

Petre Chicicu. Vedere asupra Soborului Vechi, grafică, 26.VI.1938

Anatol Cudinoff

Acum aproape 20 de ani am scris aceste notiţe intitulate Confesiuni lirice… şi publicate la rubrica Fluxul şi refluxul inimii în săptămânalul Literatura şi arta din 20 august 1992 (nr. 34). Nu ştiam prea multe detalii biografice, dar intuiam că la un moment dat o să apară cineva cu o informaţie mai detaliată despre destinul acestui creator. Pe mine mă anima faptul că în Chişinăul interbelic exista o viaţă artistică în care tânăra generaţie se impunea cu o voce distinctă. Eram conştient de faptul că anul 1940 a distrus multe destine artistice şi oameni care poate nu s-au găsit niciodată. În acel peisaj interbelic numele lui Cudinoff a fost descris cu multă pasiune de către Gheorghe Bezviconi, în revista Din trecutul nostru, anul 1936, şi de revista Viaţa

Basarabiei, pentru care cronica plastică, de obicei, o pregătea Olga Plămădeală, secretarul Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia. Reproduc aproape fidel articolul publicat în Literatura şi arta în 1992: „Dacă ar fi să judecăm după felul cum a pictat şi a executat lucrările sale grafice, Anatolie Cudinoff face parte din tagma oamenilor care nu se sfiesc de sentimentele lor. Adică spun sincer şi simplu ceea ce simt şi nu inventează forme şi tipare noi pentru sentimentele primare omeneşti şi nici nu caută să le mascheze. Poate de aceea nu i-au reţinut numele cataloagele expoziţiilor basarabene de pictură şi grafică – şi nici cercetătorii nu se prea grăbesc să-l descopere fiindcă el era omul care nu se aventura să descopere cele de mult ştiute şi nici nu făcea caz din formulele de avangardă, ele fiind fermentul care înviora atmosfera de creaţie a Chişinăului de odinioară. S-a născut la 27 ianuarie 1910, la Chişinău, şi, cum era firesc, şi-a făcut studiile la Şcoala de Arte Frumoase condusă de Alexandru Plămădeală. Patru ani de zile (1927-1931) a ţinut şlefuirea aptitudinilor sale plastice, nu numai prin contactul cu profesorii severi, dar şi în plină concurenţă cu colegii talentaţi şi ambiţioşi. În 1932 se stabileşte la Bucureşti, fiind admis la studii la Academia de Arte Frumoase, în clasa maestrului Camil Ressu. Maturitatea artistică îl obligă să expună lucrări în cadrul salonului Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia, revenind astfel în miezul atmosferei atât de cunoscută şi, totodată, având prilejul să se compare nu numai cu colegii, dar şi cu foştii săi profesori care îşi expuneau regulat lucrările la tradiţionalele saloane. Peste un an are curajul să încerce vernisarea unei expoziţii per-

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un artist plastic redescoperit

lui Cudinoff, ne surprinde tinerescul său entuziasm, modestia ce-şi poartă umbrele pe toate operele. Cele 78 de tablouri, începând cu Biserica Râşcanovca şi terminând cu Cap de copil sau Crochiu, zugrăvesc tehnica întrebuinţată de pictor, precum şi disciplina estetică fără care nu putem înţelege existenţa artei. Două sunt tendinţele principale în arta modernă: una arhitecturală, însă departe de lumea impresiilor priemnice, mai mult o tehnică a culorii, şi a doua, plastica sentimentală, arma fanteziştilor, nu prea răpitoare frânturi din logică şi psihologie. Pe A. Cudinoff aş înclina să-l alătur deodată acestor două caractere, pentru că Domnia Sa este un arhitect al culorii, cum foarte bine putem spune că e şi sentimental. Sentimentalul îl domină.» [Viaţa Basarabiei, nr. 6, 1935] Deşi plătea uneori tribut unui realism evident, A. Cudinoff avea şi o justificare potrivită, el căuta să descopere magia artei nu prin Anatol Cudinoff. Portret metaforă, instrumentul cel mai potrivit pentru sonale, de fapt, în anii interbelici expoziţiile per- asemenea ocupaţie, ci prin plasarea eroilor săi sonale nu erau o prioritate a anumitor creatori într-un câmp sentimental deosebit, unde ei se ori a anumitor grupări, era o ocupaţie firească simt descătuşaţi şi foarte sinceri. a unui pictor ori sculptor care, găsind o sală potrivită şi un sponsor ce achita arenda spaţiilor, putea să-şi organizeze o expoziţie personală. Remarcăm că lucrările propuse spre vizionare au impresionat publicul şi presa locală care a reacţionat prin cronici de artă, revista Viaţa Basarabiei, cea mai prestigioasă publicaţie din regiune, a oferit un spaţiu generos pentru articolul semnat de tânărul scriitor Vasile Luţcan, care remarca: «Admirând tablourile Anatol Cudinoff. În delta Brăilei (linogravură), 1935, MNAM

O a doua expoziţie personală a avut-o abia în 1969, la Bucureşti. A mai participat în 1956 la un vernisaj de artă românească la Viena, iar restul timpului şi l-a consacrat atelierului, decorurilor teatrale, culorilor şi căutării adevărului în artă, adică a liniei de tangenţă a sentimentului cu cugetul…”. Spre surprinderea mea, abia în anul 2000, Vasile Malaneţchi, semnând cu pseudonimul Val Marius, a publicat în revista Atelier un mic eseu care a conturat biografia lui Anatol Cudinoff. Acolo el a precizat câteva detalii biografice, dintre care cel mai elocvent mi se pare faptul că artistul basarabean a participat la executarea picturii murale în 29 de biserici. Este o faţetă, care la mo-

Anatol Cudinoff. Peisaj sătesc

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Anatol Cudinoff. Autoportret

mentul anului ’90, nu îmi era cunoscută, deci Anatol Cudinoff a ştiut să vină nu numai cu maniera lui modernă de grafică şi pictură, dar a fost un promotor profund al picturii ecleziastice, a fost un om care picta ţinând cont de tradiţii. Nu putem spune că în el sălăşluiau două naturi, adică una ecleziastică şi o natură avangardistă, deci este firesc să credem că Anatol Cudinoff era o simbioză a celor două orientări. „S-a manifestat, chiar de la început, ca pictor şi, mai ales, ca grafician (a executat, în temei, gravuri în metal şi în linoleum). Însă domeniul în care a activat cu deosebită râvnă de-a lungul întregii sale vieţi este pictura bisericească. În cele două perioade distincte ale activităţii sale pe acest tărâm (până în 1951 – când o comisie, autorizată de specialişti aflată sub auspiciile Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, i-a acordat licenţa de pictor bisericesc, de care avea nevoie pentru a-şi continua, în România, devenită, între timp, socialistă şi atee, la nivel de oficialităţi laice, munca în branşa respectivă – şi după această dată), Anatol Cudinoff a zugrăvit din nou, în totalitate, 29 de biserici, a pictat sau a repictat 8 catapetesme, a îndrumat şi a pregătit profesional 11 pictori, care au devenit apoi colegi de breaslă.

Ar mai fi de adăugat că Anatol Cudinoff, deşi s-a consacrat în cea mai mare parte picturii ecleziastice, a fost dotat cu suficiente resurse intelectuale pentru a se putea afirma plenar şi pe tărâmul artei laice. Amintim, în acest context, participarea lui la mai multe expoziţii de grup, organizate în ţară, precum şi peste hotare. Un jalon important în activitatea lui l-a constituit expoziţia personală de gravură şi desen, inaugurată la 16 februarie 1969 în Sala Galeriilor de Artă ale Fondului Plastic din Bucureşti. Cu această ocazie a expus 38 de lucrări, în temei, desene color şi gravuri realizate în mai multe tehnici (linoleum, acvatinta, acvaforte, pintesaiche).”[Val Marius, Atelier, nr. 1-2, 2000] Pregătind materialele pentru Enciclopedia Artişti Plastici din Republica Moldova am ajuns şi la el: CUDINOFF, Anatolie (27.I.1910, Chişinău – 6.II.1964, Bucureşti), pictor şi grafician. Studii: Şcoala de Arte din Chişinău (19281931) cu E. Maleşevschi, T. Kiriakoff şi Ş. Cogan la Academia de Arte din Bucureşti, atelierul lui C. Ressu (1932). În Basarabia a practicat şi pictură bisericească, zugrăvind (împreună cu B. Nesvedov) Biserica „Mazarachi” din Chişinău şi cea din Ţipova, jud. Lăpuşna (1936). Lucrări expuse la Salonul IX (VIII), Chişinău, 1934: În Valea Tyropeană (compoziţie), Tip din mahala, Muncă (compoziţie), Nud, Un grup (compoziţie), Peisaj – Baia Mare, Peisaj – periferia Bucureştiului, Peisaj basarabean, Etude, Schiţă de portret D-rei D.P., Nud. Ştudium de bărbat, Schiţă de autoportret, Portret D-rei D.P. (desen), Cap de copil (desen), Cap de copil (schiţă, desen), Nud (crochiu), Nud – ştudium (efect de lumină); din Colecţia Bezviconi: Ghecet (peniţa uscată) ş.a. Expoziţie de debut cu opere de pictură la Chişinău (1934) şi la Salonul oficial (1935); expoziţie personală la Chişinău (1935). După 1947 participă în permanenţă la expoziţiile

colective ale Uniunii Artiştilor Plastici din România, iar în 1956 – la vernisajul de la Viena. Achiziţii: în colecţii de stat şi particulare din Chişinău şi Bucureşti. Biografia lui nu este prea mare, dar aşa cum în diamantul unui laser se concentrează o energie enormă, aşa în această biografie se redescoperă un mare talent şi drama unei generaţii care, dacă nu era sacrificată, dacă nu era măcinată de război şi de schimbările epocilor, democratică cu una comunistă, la sigur că ar fi lucrat la un alt randament şi rezultatele ar fi fost pe potrivă. Când mă gândesc la această generaţie îmi vine în minte definiţia lui Ernest Hemingway dată generaţiei sale, după Primul Război Mondial: „o generaţie pierdută”. Aceeaşi definiţie poate fi aplicată şi generaţiei de după cel de-al Doilea Război Mondial cu repercusiuni însutit mai grele pentru basarabeni.

Anatol Cudinoff. Mormântul Anei Ghica. Cimitirul Central, Chișinău (desen)

Este unul dintre membrii fondatori ai Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia (1921). A lucrat în domeniul peisajului. Tablourile sale se caracterizează printr-o deosebită armonie coloristică. În timpul unei călătorii prin Spania a realizat pânzele Toledo (1938) şi Portalul Templului din Avila (1933), care vădesc o înclinaţie spre puternice contraste de culoare. Lucrări expuse la Societatea de Belle-Arte din Basarabia, Expoziţia a III-a, Chişinău (1927): Portalul Catedralei din Avila (Spania), Firenze. Casele pe Arno (proprietatea d-lui D.),

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un basarabean cu spirit spaniol…

Vladimir Doncev

Stabilit în Chişinău, în 1916, Vladimir Doncev (1878, s. Cureni – 1941, Chişinău) este pictorul care a lăsat profunda impresie că vine nu din Basarabia, ci din Spania. Nimeni dintre artiştii plastici basarabeni n-a reuşit să redea atmosfera specific spaniolă într-o perioadă când peninsula iberică era scena unei mari confruntări între armatele lui Franco, susţinute de Germania hitleristă, şi armatele republicane, susţinute de URSS. A făcut studii la Academia de Arte din Petersburg, atelierul lui I. Dmitriev-Kavkazski (1904-1906). După studii pleacă la Paris, unde, în 1908, se împrieteneşte cu mexicanul Diego Rivera. Studii în Toledo.

Vladimir Doncev. Portalul Catedralei din Avila, Spania. 1933

Primăvara, Studiu, Château des Imbergères, Interieur (prorietatea d-nei K.), Interieur din Basarabia ş.a.; la Salonul VI, Chişinău (1933): Catedrala din Avila (Spania), Avila (studiu), Avila vedere generală, Case vechi pe Arno. Florenţa, Château des Imbergères, Franţa, Împrejurimile Parisului (studiu), Vedere din fereastra atelierului (Paris); la Salonul VII, IX (VIII) din Chişinău (1934): Catedrala din Avila, Spania, Avila – vedere generală, Spania, Avila (studiu), Spania, Bulevard din Chişinău (acuarelă), Iarna, Şopron, Poarta cazarmei,

Moină în oraş, O zi cu soare, În parc, Ultima zăpadă, Fabrica, La vilă, În curte; la Salonul IX din Chişinău (1938): Firenze, Ponte Vechio, Ponte S. Trinita, Les environs de Toledo; Toledo (1920), Împrejurimile oraşului Toledo (1920) ş.a. Expoziţii: Saloanele Societăţii de Arte Frumoase din Chişinău (1927, 1930, 1933, 1934, 1938, 1939). A murit în anul dezastruos pentru Basarabia. Dar aceasta l-a salvat de la tragica existenţă ulterioară…

Studiu de Vladimir Doncev

Chişinăul îi datorează lui Lazăr Dubinovschi cele mai multe monumente. Unele mai apreciate, altele mai puţin. Şi totul din cauză că tematic el a fost ceea ce se chema odinioară sculptorul curţii. Deşi trebuie să recunoaştem că nivelul artistic în toate cazurile a fost foarte ridicat. Cu studii la Paris, a ajuns în alt capăt al globului – la Irkutsk. De acolo a revenit în Moldova, aducând cu sine febra creaţiei, fermentată de omul care a fost rănit la război şi care punea deja mare preţ pe sensul vieţii. DUBINOVSCHI, Lazăr (1.V.1910, Făleşti – 29.II.1984, Chişinău), sculptor. Studii: liceul din Bălţi, cercul de desen al lui I. Savin, Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1930) în atelierul lui Oscar Han.

Lazăr Dubinovschi. Eminescu

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un sculptor irepetabil, un creator de invidiat

Lazăr Dubinovschi

Şi-a continuat studiile la Paris, în atelierul lui A. Bourdele (1929). Activitate profesională: întors în 1930 la Bălţi, a predat desenul în liceu. A participat la al Doilea Război Mondial, rănit în 1943, a fost evacuat la Irkutsk şi demobilizat (1944). Membru al UAP din RSSM (1948), membru-corespondent al Academiei de Arte Plastice din URSS (1954), membru de onoare al UAP din România (1961). Lucrări: Portretul profesorului C. Holban (1934), Portreul lui G. Ibrăileanu (1938), Portretul lui A. Philippide (1938), Pieta (1939), Strâmbă-Lemne (1944), compoziţia Vierii (1948); portrete sculpturale: M. Eminescu (1957), A. Şciusev (1949), violonistul O. Dayn, A. Lupan (1955), generalul N. Lebedenko; tripticuri monumentale: Părinţi şi copii (1957), Deşteptarea,

Răscoala şi Tinereţe (1960-1970); o serie de monumente: G. Kotovski (în colab., 1953), Comsomoliştilor-eroi (în colab., 1958-1959), Portretul lui P. Verşigora (1957), Monumentul eroilor comsomolişti (1959), Monumentul lui Ştefan Neaga (1960), Portretul pictorului C. Baba (1960), Eliberarea (în colab., 1970), toate la Chişinău. Monumentul lui G. Kotovski în or. Kotovsk, Ucraina (1975), al lui M. Frunze în or. Bişkek, Kârgâzstan (în colab., 1967); ansamblul Karl Marx şi Friedrich Engels (Chişinău, 1976); portretele: A. Raikin (1976-1977), R. Kurţ (1979), I. Bogdesco (1979), M. Ţoncev (1977), Ada Zevin (1977), S. Cuciuc (1979) ş.a. şi ale marilor cărturari moldoveni D. Cantemir (1973) şi M. Costin (1974) ş.a. Expoziţii: Iaşi (1939), Irkutsk (1943, 1944), Chişinău (1944, 1945, 1947, 1948, 1949, 1950, 1951, 1953, 1954, 1957, 1962, 1963, 1965, 1967, 1968, 1970, 1972, 1974, 1975, 1976, 1978), Moscova (1946, 1947,

1948, 1949, 1950-1951, 1960, 1970, 1971, 1972, 1974, 1977), Bucureşti (1962), Taşkent (1971), Celeabinsk (1972), Cernăuţi (1973), Tomsk (1975), Erevan (1977), Budapesta, Ungaria (1977), Sofia, Bulgaria (1979), Leipzig, RDG (1978), Făleşti (1970) ş.a. Achiziţii: în colecţii muzeale din România, R. Moldova, Rusia. Distincţii: Artist Plastic al Poporului din RSSM (1963). Premiul de Stat al RSSM (1970). Ordinele „Lenin” (1960), „Revoluţia din Octombrie” (1980), „Drapelul Roşu de Muncă” (1948) ş.a. Dacă ar mai fi trăit doi ani am fi locuit în aceeaşi casă de pe bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, 132, ne-am fi plimbat prin aceeaşi curte şi poate am fi găsit capăt de vorbă. Dar când am venit eu în acea casă el nu mai era în viaţă şi doar mitul Dubinovschi mai sălăşluia în mințile vecinilor…

Mormântul lui Lazăr Dubinovschi. Chișinău, Cimitirul Central

Nimeni nici n-a bănuit că acest sculptor, autor al unor lucrări profund prosovietice, era de viţă de conte. Poate prin opera sa el îşi masca provenienţa socială. Dar în acest caz îl trăda exteriorul, care era prea fin pentru un cioplitor în piatră. FITOV, Leonid (23.XII.1917, Chişinău – 13.X.1998, Chişinău), sculptor. Studii: Şcoala de Arte Plastice din Chişinău (1932-1937) la prof. Al. Plămădeală. Activitate profesională: lucrează în ateliere din Bucureşti (1937-1940), la Fondul Plastic din Chişinău (1940-1941). Se remarcă în genul sculpturii monumentale, monumental-decorative şi de postament. Membru al UAP din RSSM (1948).

Mormântul lui Leonid Fitov. Chișinău, Cimitirul Central

Lu c r ă r i : Mon umentul l u pt ăt o r i l o r pentru puterea sovietică, o serie de portrete şi busturi – Ma rinar, V.I. Le nin, Mama, Portret de fată, F. Dzerjinski, Vi t i c u l t o r u l S. Ghimpu, Tutunarul MocaLeonid Fitov nu, Muncitorul Climenciuc, Învăţătorul Goreanski, ale grănicerilor Ermak, Kutmin, Colonelul Râjikov, bustul lui M. Frunze, Generalul Voloşciuk, Studenta L. Deliu, Fata cu struguri, El. Dumbravă, Serghei Lazo ş.a. Este şi autorul bustului lui Constantin Stamati de pe Aleea Clasicilor din Chişinău. Expoziţii republicane (1970, 1981). L-am cunoscut la Cimitirul Central din Chişinău în momentul în care fotografiam mormântul celebrului bas basarabean Alexandru Antonovschi. A intrat în vorbă foarte firesc, povestindu-mi despre cei înmormântaţi aici. Apoi s-a recomandat, Leonid Fitov, sculptor. Numele lui îmi era cunoscut, dar nu bănuiam că între omul care realizase mai multe lucrări la comanda partidului comunist şi contesa Fitov era vreo legătură. Ca mai apoi să-mi dau seama că, de fapt, în trecutul şi prezentul basarabean totul e posibil. Ne-am întâlnit din nou recent, în acelaşi loc, iar în locul sculptorului era bustul lui…

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un sculptor cu trecut de conte

Un pictor al Chişinăului şi al chişinăuiencelor… La Cimitirul Central de pe strada Armenească, în partea lui de vest, am descoperit o piatră funerară învelită frumos de iederă, ce părea că este mai mult o creaţie de decor decât jocul firesc al întâmplării. Era mormântul lui Grigore Fiurer. Dacă l-aş fi căutat special nu l-aş fi găsit. Dar providenţa mi l-a scos în faţă, căci una dintre figurile pitoreşti ale Chişină-

ului de altădată nu putea fi uitată cu desăvârşire, cu atât mai mult că CV-ul lui este unul uşor de memorat: FIURER, Grigore (1886, Odesa – 1962, Chişinău), pictor, grafician. Studii: Şcoala de Arte plastice din Kiev, timp de doi ani. Activitate profesională: a lucrat la Harkov (1906-1908) şi la Moscova (1911-1912). Din 1913 se stabileşte în Basarabia. LucreaGrigore Fiurer

Grigore Fiurer. Chișinăul vechi. Anii ’30, sec. XX

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

ză controlor la Staţia electrică din Chişinău (1920-1940). A predat la Şcoala de Arte Plastice din Chişinău. Lucrări: Biserica Greacă (anii ’30), Portret de femeie, Portretul cântăreţei Anastasia Dicescu (1929), Plein-air. Portretul unei domnişoare (1938); din Colecţia Bezviconi: Portretul Anastasiei P. Dicescu – cântăreaţă (ulei). Expoziţii: la Chişinău (1915) – Motiv decorativ, Noapte albă, Schiţă (ciclu din 6 lucrări); la Societatea de Belle-Arte din Basarabia, Chişinău (1927) – Pastel (ciclu din 2 lucrări), Studiu (ciclu din 4 lucrări), Tempera (ciclu din 2 lucrări), Acuarelă, Portretul m-lle N., Portretul m-me V., Portretul d-lui V. Dicescu, Portretul m-lle L., Portretul m-me Lamzachi, Portretul m-me E. Crestinschi, La „Moika” (Petersburg), Biserica „Mazarachi”, Chişinăul vechi (acvaforte), Biserica Catolica din Chişinău (acvaforte); la Salonul VI, Chişinău (1933) – Studiu (tempera), Acvaforte (studiu); la Chişinău (1934) – Schiţă (pastel),

Grigore Fiurer. Portretul Anastasiei P. Dicescu – cântăreaţă (pastel), 1929, MNAM

Schiţă (acvaforte); la Salonul IX din Chişinău (1938) – Plein-air (desen), Acvaforte; la Chişinău (1939) – Acvaforte (ciclu) şi la Saloanele oficiale din Bucureşti (1928-1931). Achiziţii: în colecţii de stat şi particulare. A preferat să picteze Chişinăul şi chişinăuiencele şi, graţie acestei preferinţe, noi mai putem revedea filmul amintirilor de odinioară… Grigore Fiurer. Biserica Greacă, MNAM

Mormântul lui Grigore Fiurer. Chișinău, Cimitirul Central

Un sorocean, cel mai mare promotor al artei abstracte în Brazilia

Samson Flexor

Soroca în arta plastică interbelică – o temă care pare abstractă şi fără soluţii plastice. Şi totuşi, istoria noastră are un răspuns demn de această temă. Un originar din Soroca, ajuns celebritate mondială în adolescenţă, a pictat la Soroca şi există pânze şi cartoane în care a fost imortalizat oraşul de pe Nistru. Într-o duminică a anului 2007 la Casa Cărţii „Mitropolit Petru Movilă” din Chişinău i-am avut oaspeţi pe Jean-Marie Flexor, Ida şi André Flexor. Unul a făcut un drum lung – tocmai din Brazilia, iar ultimii doi – de la Paris, ca să vadă baştina părintelui lor, Samson Flexor. Erau în drum spre Soroca, dar au ţinut cu tot

dinadinsul să ne întâlnim şi să discutăm despre Basarabia de odinioară, despre Chişinău, care este baştina Idei Flexor, soţia lui André, şi despre care ea ştie foarte puţin. În cele din urmă discuţia noastră s-a axat în jurul pictorului Samson Flexor (9 septembrie 1907, Soroca – 31 iulie 1971, São Paulo, Brazilia). Acest basarabean, născut în familia unui evreu proprietar şi arendaş de moşii, Modest Flexor, urma să aibă un destin pe care părinţii îl desemnase din copilărie. Trebuia să devină moştenitorul unei averi fabuloase şi să ducă mai departe afacerile părinţilor. Dar aici probabil că şi-a spus cuvântul originea mamei – Marie Georgette Cleiner Flexor, o franţuzoaică, tot de etnie evreiască. Poetul, prozatorul şi juristul Dimitrie Iov, care a locuit la Soroca din 1918 până în 1940 şi care l-a îndrăgit ca pe un oraş de baştină, l-a descris într-o schiţă ce se numea Soroca, oraşul nostalgiilor: „În istoria neamului, oraşul Soroca a fost punctul de sprijin al diferiţilor voievozi. Nu numai poziţia geografică, ci şi acei vestiţi arcaşi făcut-au ca ţinutul Sorocii să-şi creeze faima peste veacuri. Ştefan Vodă mult a ostenit pe meleagurile acestea şi de multe ori a urcat scările spre paraclisul din Cetate ca să se închine la sfinţii ale căror urme nu s-au pierdut nici până astăzi… Oraşul Soroca se bucură de o minunată poziţie geografică. Poate fi asemănat cu Sinaia sau cu Piatra-Neamţ. O parte din oraş este aşezată pe munte, pe uriaşele stânci de piatră; vatra oraşului este în vale, pe malul Nistrului, care, la răsărit, de la podul «Bechirului» face pe sub pădure un fermecător cot, ocolind stâncile împădurite până la satul Trifăuţi.

sau goale pentru încărcat recolta şi transportarea ei spre porturile din sud. Soroca atunci trăia o altă viaţă. Bunurile circulau cu uşurinţă şi ieftin, iar rublele de aur umpleau pungile unui Andrei Chiroşca, Nicolai Călăraşu, Ştefan Romaşcanu şi alţi gospodari din marginile oraşului… Cine vrea să cunoască Soroca sub un farmec fără pereche să poftească în Mai. Nu cunosc un ţinut care să adăpostească mai multe privighetori ca Soroca. Dacă urci pe deal la vila lui Zaharia Ilieş sau mai jos la Mihail Cozlovschi, într-o amiază de primăvară, oraşul răsare împodobit în flori roze de măr, în flori de cireş, de zarzări… Miresme amării de liliac se-mpletesc cu aroma livezilor. Bujărăuca este o mare de spumă. Peste Nistru, satul Ţechinovca pare înhorbodat şi îmbrăcat în straie albe de mireasă. Dintre pomii înfloriţi răsare un turn verde, de biserică, iar Cetatea îşi aureşte creştetul cu o coroană voievodală. Spre Bechir împânzeşte zarea un verde viu al pădurii. Deasupra Nistrului..., scânteiază argintiri orbitoare. Pe malul înverzit tinereţea oraşului îşi plimbă primăvăratecele tresăriri. Privind oraşul de jos, Soroca îşi atârnă casele mărginaşe în amfiteatru. Sus, deasupra stâncilor sau în pieptul lor, căsuţe curate se pierd între falduri de pomi înfloriţi. Te miri cum se acaţără spre ele locuitorii acestor cuiburi clădite în lumină, parfum şi şopot de izvoare. Deodată, în amurgirea lui Mai, dintr-o livadă, se destramă şiragul fermecat din guşuliţa unei privighetori. Trebuie să fie aici, aproape, în vie la Jivov, în părul aprins cu mii de lumânări de muguri sau dincoace, în livadă la Dupolini, în zarzărul clăbucit şi luminos. De undeva răspunde o alta. Sunt numai două la-nceput, două care, pesemne, în preajma nopţii, au îndatorirea să fie premergătoarele concertului. După trei strigări, în şuier sfărâmat, din toate părţile răsar cântări vrăjite. Din vii, din livezi, dintre tufele de liliac, de pe stânci, din oraş, de la Nistru, de pretutindeni, privighetorile înalţă chemările lor de dragoste. Iar sorocenii, sub tainele cernite ale

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Minunatul coborâş pe la Bechir înfăţişează o privelişte ce nu se poate uita. În dreapta vii, în stânga, deasupra stâncilor, dintre livezi şi podgorii, răsar casele satului Zastânca, mahalaua de gospodari orăşeni. Într-un uriaş perete de piatră se vede uşa unei chilii unde a vieţuit până la război un schivnic. Chilia este la o mare înălţime de la pământ şi pustnicul urca şi cobora pe o frânghie. Chilia cuprinde două încăperi: una mai mare, unde-şi făcea rugăciunile şi unde se găseau, săpate în piatră, trei icoane: a Sf. Neculai, a Maicii Domnului şi a Mântuitorului. Încăperea mică servea de loc de odihnă. Pe la mijlocul dealului Soroca a existat, pe vremuri, o mănăstire care s-a ruinat pe la începutul veacului XIX… Venind dinspre Bălţi, pe şoseaua Oituzului, o panoramă minunată se deschide ochilor. De sus oraşul se vede ca-n palmă, cu piaţa din mijloc străjuită de statuia Generalului Poetaş, cu cetatea lui Ştefan Voievod, cu Nistrul care-l încinge ca un brâu de argint. În stânga, făcând una cu oraşul, într-o oază de verdeaţă, satul Bujărăuca, pe deasupra căruia se vede în limpezimi de zări, la 12 km, oraşul Iampol, în Ucraina. Iar peste Nistru, satul Țechinovka, după care se-ntinde şesul ucrainean. Deasupra acestei aşezări potolite, în zilele de vară pluteşte o maramă de soare care se agaţă pe creştete verzi de copaci, împodobindu-le. E o vrajă care cuprinde pe călătorul ce coboară în oraş prin uliţa „Boierească”, adică ţigănească. În faţa caselor frumoase se zăresc puradeii sub supravegherea omului mărunt şi cu barba însurită, Arsenie Stoian, primarul ţiganilor. Nu e glumă să fii primar peste aceşti nomazi ai verii. Arsenie Stoian este primar peste ţiganii din trei judeţe. El ştie rostul şi aşezarea fiecăruia şi ori de câte ori poliţia, judecata sau armata are nevoie de lămuriri, numai el le poate da… Până în 1919, când Ucraina era republică independentă sub hatmanul Skoropadski, circulau vapoare pe Nistru. «Parahoadele» urcau de la Cetatea Albă până la Otaci, în nordul judeţului, în dreptul oraşului Moghilău. Din Carpaţii bucovineni coborau plute cu transporturi de lemne

nopţii, până târziu ascultă, mândri de oraşul în care primăvara adună cântăreţii cei mai aleşi.” Locuind cu părinţii la Odesa, a fost înscris la o şcoală de arte unde a cunoscut primul fior al începătorului în stare să creeze ceva propriu, ceva care să poată fi admirat şi de alţii. Revoluţia democratică din februarie 1917 şi apoi puciul bolşevic din luna octombrie a aceluiaşi an au schimbat destinul predestinat al acestei familii. Modest Flexor, în 1920, a reuşit să se stabilească definitiv în Basarabia, care era deja în componenţa României Mari. Samson a plecat în Belgia, unde spera să facă studii în domeniul artelor la Academia Regală de Arte din Bruxelles, după un an însă, îndemnat parcă de rădăcinile franceze ale mamei, ia drumul Parisului. Se afla într-o dilemă. Tatăl insista să facă studii reale, să aibă o profesie pe care ar putea-o practica fără riscuri. Dar el a decis să împace şi arta, şi fizica. Cursurile de fizică le audia la Academia de Ştiinţe, iar arta – la Academia Regală de Arte. A mai a audiat cursurile Şcolii Naţionale de Belle-Arte, iar la Sorbona a audiat cursul de istorie a artei. În 1926, a frecventat cursurile Academiei Ranson e Grande Chaumière, unde a studiat fresca, tehnica şi istoria frescei. Remarcăm că aceste studii i-au fost de folos mai târziu, când la São Paulo, în Brazilia, a realizat mai multe fresce˝. Casa lui a fost ornată cu o frescă interesantă, a pictat şi două biserici catolice, unde Flexor a utilizat această tehnică şi chiar a trecut la catolicism. A debutat la 19 ani, când la 22 aprilie 1927 a realizat prima expoziţie personală la Galeria Campagne Première. În luna noiembrie a aceluiaşi an a prezentat lucrarea Florile la Salonul de toamnă, expoziţie de prestigiu pentru toţi artiştii care activau în acel moment în Franţa. În 1928 prezintă o a doua expoziţie personală la Galeria Jeune Peinture, având un catalog a cărui prefaţă o semnează André Salmon. În 1929, deja expune lucrările şi la Bruxelles, la Galeria La Cadre, şi la Paris, la aceeaşi

galerie – Jeune Peinture. Anul 1930 este plin de evenimente foarte diferite, dar toate remarcabile: în luna mai vernisează la Galeria George Depuis din Paris. Este luat în armată şi face serviciul în cadrul Infanteriei Alpine, dar din cauza unui reumatism este nevoit să-şi întrerupă satisfacerea serviciului militar. Acolo, în Alpi, face cunoştinţă cu Tatiana Yablokoff, o rusoaică emigrantă cu care se şi căsătoreşte. În aceşti ani se află în preajma marilor maeştri care dictau moda artistică: André Lhote, Fernard Léger, Henri Matisse şi Paul Signac. Şi trebuie să subliniem că această perioadă este marcată de influenţa acestor maeştri. Căutările lui sunt eficiente, fiindcă treptat se debarasează de influenţele străine, ajungând la o manieră profund personală, care, pe măsura evoluţiei, devine tot mai originală şi deschide noi perspective artistice. Tot în aceşti ani are parte de o tragedie care l-a marcat. În timpul naşterii i-a murit soţia şi câţiva ani el s-a aflat într-o profundă depresie, iar în 1939, în a doua căsătorie, i s-a născut primul fiu – Jean-Marie. Aici este cazul să remarcăm că dacă la început Modest Flexor, tatăl, a refuzat să-l susţină material, când a aflat că fiul vrea să se dedice carierei artistice, apoi în momentul în care a remarcat primele succese şi, mai ales, faptul că fiul progresa foarte evident, el şi-a propus să-l ajute – i-a cumpărat chiar şi o casă în Normandia în 1940, când armata germană a ocupat Franţa. În 1944, în familia lui se naşte al doilea fiu – André Victor. El se întoarce la Paris, dar gândul de-a pleca din Franţa treptat îşi face loc, deşi în această perioadă își expunea lucrările şi era un pictor bine primit de public. Anul 1948 face ca el să ajungă în São Paulo, în Brazilia, şi ceva îl leagă de natura acestei ţări şi, în felul acesta, el se stabileşte aici împreună cu familia. Trebuie spus că schimbarea locului de trai a fost extrem de benefică pentru Samson Flexor, care, fiind un pictor foarte sensibil la schimbarea culorilor, a reuşit să găsească o

mai multe principii ale artei abstracte, şi anume Matilda Ghica. Opera lui Samson Flexor a fost adunată parţial într-un album pe care fiii săi mi l-au donat, el fiind îngrijit de Alice Brill şi având parte de două ediţii – una în 1990, iar a doua în 2005. Acest album este ca o oglindă a creaţiei lui Samson Flexor, iar partea lui finală conţine o anexă iconografică, care deschide seria de fotografii din Soroca. Este curios faptul că familia Flexor şi-a urmat fiul, stabilindu-se cu traiul, în 1926, la Fontenay-aux-Roses, o localitate în preajma Parisului, dar în 1928 familia a decis să revină în Basarabia, unde au fost surprinşi de evenimentele anului 1940. Pe când fiul, rămas singur în inima Parisului, a avut parte de mai multe încercări ale sorţii.

Familia Flexor, Soroca, 1908

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

nouă formulă coloristică pentru căutările sale în zona artei abstracte. Tot aici a început să primească comenzi interesante, care i-au permis să prezinte plenar bagajul acumulat, cum ar fi pictura murală în Catedrala Catolică sau comenzile particulare de portrete, care i-au asigurat posibilitatea materială de a crea nestingherit. Vernisează foarte mult şi la New York, şi la Buenos Aires şi gloria lui de lider în arta abstractului devine una de remarcat chiar până în Europa. A reuşit să realizeze două mari expoziţii personale prin care a convins publicul şi criticii de artă că posibilităţile artei abstracte sunt nelimitate. Aici este cazul să spunem că apropierea lui de arta abstractă n-a fost una intuitivă, ci a fost bazată pe un studiu perfect geometric şi pe cartea unei românce, care a fundamentat

„Flexor se va alătura grupului de surindependenţi, este vorba de un nou grup de artişti care refuzau convenţiile altor saloane. În fiece an el va expune câteva lucrări. În 1933 la Galeria Jeune Peintiure va expune douăsprezece pânze noi. André Salmon semnează o prefaţă elogioasă şi plină de entuziasm. Nuduri, naturi statice, peisaje – sunt genurile principale ale expoziţiei. Calitatea picturală se afirma din ce în ce mai mult, dar şi liniile de o graţie remarcabilă îi vor aduce lui Flexor cele mai bune critici. Pictura câştiga în maturitate, în culoare, tonurile sunt mai bine controlate. Influenţa lui Van Gogh şi Vuillard se resimte profund în naturile statice şi scenele de interior. Nudurile sunt inspirate de Renoir, pe care Flexor îl admira foarte mult. Până în 1936, Flexor continua să expună în galeriile pariziene şi se împrieteneşte cu un grup de tineri artişti: Gruber, Fougeron şi Manessier. În această perioadă ei frecventează atelierele lui Matisse şi Leger, criticându-i pe surrealişti, şi fiind ferm convinşi că realismul trebuie să-şi recapete locul important în pictură. Această perioadă, din 1937 până în 1942, corespunde momentului în care Flexor îşi domină perfect expresionismul, este perioada căutării unui loc pe scena artistică pariziană şi momentul în care se afirmă personalitatea sa artistică. Flexor se instalează definitiv în Brazilia, în 1948, împreună cu familia. Supravieţuind celui de al Doilea Război Mondial, deportărilor evreilor şi tuturor greutăţilor acestei perioade, artistul rămâne fidel cercetărilor sale artistice, lăsându-se influenţat de preceptele cubismului. La São Paulo, Samson va găsi un sprijin şi un entuziasm printre artişti, lucru care în Europa dispăruse odată cu războiul. Pictura sa se va schimba, limbajul artistic se apropie mult de ultimele căutări ale lui Matisse şi Picasso. Puţin câte puţin formele se eliberează de reprezentarea realistă a naturii. Culoarea se emancipează şi ea, subiectele compoziţiilor nu mai sunt ataşate de elemente naturale, totul devine mult mai

complex. Perceperea aerului cald al Braziliei, al culorilor locale, toate elementele peisajului brazilian în mod firesc şi-au găsit locul în pictura lui. Începând cu 1948, Flexor lucrează asupra simbolismului creştin, aceasta fiind o activitate picturală concomitent cu cercetările sale artistice. O serie de schiţe cu Patimile Domnului anunţă interesul său pentru pictura sacră. Proiectele de vitralii marchează trecerea spre o geometrizare a corpului. Primele sale schiţe abstracte apar, practic, în acelaşi timp. În 1951, Flexor va deschide pictura braziliană spre abstracţie, formând Şcoala-Atelier „Abstracţia”. Acest atelier a fost unul dintre primele centre de artă abstractă în America Latină. Numeroşi artişti brazilieni se vor forma în acest atelier şi îşi vor expune operele timp de câţiva ani la bienalele din Rio şi São Paulo. Abstracţia geometrică devine o tendinţă internaţională din 1952, de la bienala de la São Paulo. Numeroase schiţe preparatorii, adunate în colecţia acestei expoziţii itinerante, sunt piese majore ale artei moderne, fiindcă au dat tonul unei generaţii întregi timp de aproape zece ani. Flexor expune în Statele Unite, în 1956, revenind profund impresionat de opera lui Pollock şi a Şcolii din New York. Începând cu 1957, Flexor îşi eliberează pictura de dogma geometrică. Numeroase acuarele prezente în această expoziţie mărturisesc despre această perioadă când abstracţia geometrică devine abstracţie lirică, când gestul pictural e instinctiv, iar calculele savante sunt abandonate. În 1962 Flexor revine în Franţa, după paisprezece ani de absenţă, îşi revede prietenii şi organizează o expoziţie în 1963, la galeria Georges Bongers. Pictura sa condensează în blocuri ca nişte pietre preţioase braziliene. Utilizarea intensivă a acuarelei de câţiva ani deja, îi oferă artistului experienţe aproape halucinatorii…” (Catalogul expoziţiei din 11-28 septembrie 2007: Drumul de la Soroca la São Paulo, Chişinău, Bucureşti, Paris, Bahia, Salvador, São Pau-

miliei, precum şi unor colecţionari privaţi. „În multe lucrări din prima perioadă de creaţie se resimte influenţa lui Vincent van Gogh, spune Cezara Kolesnik. Cu trecerea timpului, stilul lui Flexor seamănă mai mult cu Henri Matisse şi Pablo Picasso din perioada târzie.” În mai multe publicaţii referitoare la Samson Flexor au fost tipărite poze din albumul de familie care sunt foarte preţioase pentru istoria noastră, fiindcă ilustrează un crâmpei din istoria interbelică a Sorocii, dar şi evoluţia unui basarabean care, în alte condiţii, ar fi fost pur şi simplu un mare proprietar, un om de afaceri, dar graţie caracterului său foarte perseverent, el a devenit un nume de rezonanţă universală în lumea artei, de inclus în enciclopedii şi dicţionare, fiindcă este recunoscut ca cel mai mare artist abstract al Braziliei.

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

lo, expoziţie itinerantă 100 de ani / 100 de opere; autori: Cezara Kolesnik, Bertrand Goichot) Revenirea la baştină a lui Samson Flexor s-a produs la o sută de ani de la naştere. N-a venit el, ci opera lui a poposit în Moldova, urmând un pelerinaj prin toate locurile unde a activat marele artist plastic. Aceasta a fost posibil graţie unui proiect internaţional realizat de artiştii plastici din Franţa Cezara Kolesnik şi Bertand Goichot, cu concursul ministerelor culturii ale Braziliei, Franţei, României şi Moldovei. Având genericul Drumul de la Soroca la São Paulo, expoziţia personală a lui Samson Flexor O sută de ani, o sută de tablouri a fost inaugurată la Muzeul Naţional de Artă din Chişinău, pe 11 septembrie 2007, fiind deschisă pentru publicul larg până la 28 septembrie. Tablourile aparţin fa-

Expoziția 100 de lucrări ale lui Samson Flexor, de la stânga la dreapta: Jean-Marie Flexor, Andre Flexor, Bertrand Goichot, la microfon Cezara Kolesnik, Tudor Zbârnea, director MNAM, Iurie Colesnic, Ida Flexor și o nepoțică a lui Samson Flexor, Chișinău, 2007

Tata, mama şi copilul…

cietăţii de Arte Frumoase din Basarabia (1938), membru al UAP din RSSM (1945). Lucrări: naturi statice, portrete (19371940), peisaje (1938-1940), ciclul Peisaje din Moscova (1943), Periferia Sorocii (1944), Parcul „A. Puşkin” din Chişinău (1946), Restabilirea Chişinăului (1947); schiţe de costume pentru Capela Corală „Doina” (1951), pentru Ansamblul de Dansuri (1949), pentru filmul Andrieş (1954) ş.a. Expoziţii: Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, Salonul IX, Chişinău (1938) – Eugenia și Moisei Gamburd Natură moartă, Portret (studiu), Ţigancă, PeO familie de artişti plastici. O dinastie de isaj (tempera), Plein-air (tempera); Salonul creatori: oficial din Bucureşti (1939-1940); saloane reGamburd, Eugenia (28.I1913– publicane (1945-1956) şi unionale (1945); Chi26.III.1956), pictor, artist decorator, scenograf. şinău (2005). Studii: Şcoala de Arte Plastice din Chişinău (1930-1935), Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1935-1936), la profesorul J. Steriadi. Stagieri la muzeele din Franţa (1937). S-a stabilit la Chişinău în 1940. Activitatea profe sională: pictor la Fabri ca de textile din Bucu reşti (1937-1938). A participat, împreună cu M. Gamburd, V. Ivanov şi D. Sevastianov, la crea rea panoului pentru pavilionul RSSM de la EREN a URSS de la Eugenia Gamburd. Vedere spre parcul Catedralei. 1947, MNAM Moscova. Membru al So-

Lucrări: Familie (1933), Maternitate (1934), Ţărani (1935), Cosaşi (1935); tabloul epic Blestemul (1945), Lichidarea analfabetismului (1946), Tipografia ilegală „Iskra” la Chişinău (1948); o serie de portrete: Vioristul O. Dayn, Tutunăreasa M. Cardonscaia, Brigadierul I. Boiarschi, Brigadiera M. Ciobanu ş.a.; lucrări expuse de Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, Salonul VI, Chişinău (1933) – Ţărancă cu ulciorul, Ţărancă basarabeană, Moşneag basarabean, Surori, Fetiţă, Peisaj, Familia, Odihna (schiţe de compoziţie), La câmp, Vara, Un grup, Seara, Viaţa ţărănească în Basarabia, După muncă, Sărutul; Salonul VII, Bolgrad (1934) – Surori, Peisaj basarabean, Masă la câmp, Seara, Odihna, Femeia cu greblă; Salonul X, Chişinău (1938) – Ţărancă, Cosaşul, Ţărancă torcând, Schiţă, Cap, Maternitate (compoziţie), Ţărani (compoziţie), Familie (schiţă de compoziţie), Maternitate (schiţă de compoziţie), Ţărani (schiţă de compoziţie), Peisaj, Plein-air, Cap de copil (schiţă), Portretul soţiei, La marginea satului (schiţă de compoziţie); Chişinău (1939) – Maternitate (schiţă de compoziţie), Ţărani.

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

GAMBURD, Miriam (10.VII.1947, Chişinău), sculptor. Studii: Şcoala de Arte Plastice „I. Repin” (1961-1964), Şcoala Superioară de Artă Industrială „V. Muhina” din Leningrad (1964-1970). Activitate profesională: lucrează la Ministerul Culturii şi Fondul Plastic al UAP. Membru al UAP din RSSM (1972). Stabilită în IsraMiriam Gamburd el, din 1977. Lucrări: Moldoveneasca, Mulgătoarea E. Ciocanu, Băiat, Olar, Bătrân, medalia Fuga, stela decorativă Ferma de vite, Gimnastele (desen), uşă decorativă la Sala de degustaţie a vinurilor din Chişinău, Maternitate, Monument ostaşilor căzuţi în război (Ialoveni), Dans, Nud (1987), Mască (1985), Dictator (1989), Odaliscă (1990), Muncitor (1991), Tors (1992) ş.a. Lucrează în lemn, teracotă. Expoziţii: personale – Chişinău (1972), Odesa (1977), Ierusalim (1984), Tel Aviv (1988); de grup – Chişinău (1970-1977), Moscova, Leningrad (1970-1977), Israel (1984, 1985, 1989, 1991), Barcelona, Spania (1986), Bonn, Germania (1991). Povestiri: Двухфигурная обнаженка (Israel, 2001).

Moisei Gamburd

Expoziţii personale la Chişinău şi BucuGAMBURD, Moisei (14.X.1903, Chişi- reşti (1935-1940). După război a participat acnău – 14.VII.1954, Chişinău), pictor. tiv la expoziţii republicane şi unionale. Studii: Şcoala de Arte Plastice din ChişiAchiziţii: în colecţii muzeale din R. Molnău (1923) şi Academia de Arte Plastice din dova, fosta Uniune Sovietică, România şi în coBruxelles (1930). Membru al Societăţii de Arte lecţii particulare din Franţa şi Israel. Frumoase din Basarabia (1930). Membru al Distincţii: Ordinul „Drapelul Roşu de Muncă”. UAP din RSSM (1944).

Moisei Gamburd. Maternitatea, 1939

din New York. Elev al D-lui Cogan, se observă în desenul D-lui Gamburg linia sigură. Coloarea este pregnantă prin discreţia caracteristică atât artistului, cât şi subiectelor alese. Calitatea operelor D-sale rezidă, mai ales, în alegerea subiectelor. D-sa reprezintă Basarabia moldovenească, Basarabia lucrătorilor, a mamelor trudite şi copiilor cu ochii întrebători şi păr bălan.” Biografia lui este una relativ scurtă, dar bogată în evenimente şi realizări. De Chişinău îl leagă naşterea şi moartea tragică, iar Chişinăului el i-a lăsat o suită frumoasă de opere plastice de toată frumuseţea. În casa în care a locuit azi e amplasată o farmacie. Atelierul lui nu mai există, dar Max Gambrud rămâne ca o prezenţă vie în panorama celebrităţilor Chişinăului. Chişinăul le-a fixat numele pe casa care le-a aparţinut de pe str. Bucureşti, le-a imortalizat numele şi opera prin albumele şi cataloagele editate şi toate acestea graţie unor eforturi foarte frumoase din partea lui Miriam Gamburd, care mai este şi o prozatoare foarte fină…

Dorind să-l prezinte publicului cititor într-o lumină cât mai favorabilă, redactorul revistei Viaţa Basarabiei, Nicolai Costenco, a găsit cuvintele potrivite: „D-l Gamburd, Max, una dintre tinerele speranţe ale Basarabiei, e reprezentantul cel mai multiplu într-această expoziţie, unde lucrările au tre cut printr-un triaj sever, în prezenţa maes trului Teodo rescu-Sion, cel care execută frescele pavilionului românesc Casa Moisei Gamburd, Chișinău, str. București

publica Autonomă Moldovenească, unde era o altă educaţie, alte valori, iar teroarea comunistă a durat toţi cei 22 de ani, cât basarabenii au răsuflat liberi în cadrul României Mari. GRIGORAŞENCO, Leonid (21.X.1924, or. Birzula, RASSM – 14.I.1995, Chişinău), pictor şi grafician. Studii: clasa de Arte Plastice a profesorului A. Foiniţki de la Palatul Pionierilor din Tiraspol (1933-1938), Şcoala de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău (clasa profesorului Auguste Baillayre, 1940-1941). Activitatea profesională: membru al UAP din RSSM (1947). Preşedinte al UAP din RSSM (1953-1965), expert la Ministerul Culturii (1973-1978), deputat al Sovietului Suprem al Leonid Grigorașenco, 1987 RSSM (1987-1990). Membru corespondent al Despre astfel de personalități se spune: Academiei de Arte din URSS (1958). Din 1953 artist de la Dumnezeu. Vocaţia îi era atât de până în 1989, deputat în Sovietul de Deputaţi proeminentă, încât a înlocuit şi ani de şcoală, ai municipiului Chişinău. şi profesori celebri… Leonid Grigoraşenco a fost, am putea zice, un autodidact, care a ajuns membru corespondent al Academiei de Arte din URSS. Şi totul printr-o muncă zilnică de Sisif al artei. Dragostea lui pentru linie şi culoare era mai puternică ca orice. A fost la război, a realizat lucrări tematice, a pictat realist, dar a făcut-o la nivel de măiestrie greu de atins chiar de colegii săi. Era contestat pentru devotamentul față de cauza revoluţionară, fără însă să se ţină cont de faptul că venea din ReLeonid Grigorașenco. Intrare în str. Pușkin. 1964, grafică

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un artist de la Dumnezeu…

Achiziţii: în colecţiile Muzeului Naţional de Arte Plastice, Muzeului Naţional de Istorie, Casa-muzeu „A.S. Puşkin” din Chișinău și din Federaţia Rusă; în colecţii particulare din Franţa, Germania, SUA, Japonia ş.a. Distincţii: ordinul Insigna de onoare (1949), Om Emerit al Artelor din RSSM (1960), Artist Plastic al Poporului din RSSM (1963), Premiul de Stat al RSSM (1967), ordinul RP Bulgare „Chiril şi Metodiu”, gr. I (1978), ordinele „Prietenia Leonid Grigorașenco. Stradela Ilie, 1964, grafică Popoarelor” (1984), „Lenin” (1960), „Drapelul Roşu de Lucrări: Stradela Ilie (1964), Piaţa Ilie Muncă” (1971) ş.a. (1964), Coroană de pin (1964), Sobă (1959), La Da, noi facem distincție între ideologie şi fântână (1960), Intrare în strada Puşkin (1964), arta pură. În cazul lui L. Grigoraşenco se produCai, căruţă (1962), Budăie (1961), Saşa e bol- ce o eliberare de presiunea ideologică abia după nav (1964), Lena. Portretul fiicei (1962), Dispo- anii ’90 ai sec. XX. Deși a realizat mai puţine luziţie proastă (1965), Femeie croşetând (1965), crări în această perioadă, nu putem să nu punem Autoportret (1963), Unde alergi, hăbăucule? pe altarul creaţiei tot ce a realizat până la aceşti (1988), Tribut (1985), Măcelul (1972), Spăla- ani… fiindcă a fost un artist de la Dumnezeu… rea picioarelor (1987), Noe (1980), Vica (1993) ş.a. Expoziţii: personale – Chişinău (1956, 1966, 1974, 1994); republicane (1964, 1970, 1971, 1974-1976, 1978, 1984, 1987, 1993, 1994); unionale – Moscova (1950, 1951, 1954, 1957, 1967, 1972, 1984), Baku (1964), Taşkent (1975), Erevan (1976), Kiev, Minsk (1984); internaţionale – Bucureşti (1962), Katowice (1971), Plovdiv (1974), Leipzig, Viena, Budapesta (1978). 56

Leonid Grigorașenco. Piața Ilie, 1964, grafică

Nicolae Gumalic

Istoria artei basarabene, deşi nu este prea extinsă în timp, conţine extrem de multe curiozităţi şi momente, pur şi simplu, uimitoare. Chiar şi cazul lui Nicolae Gumalic este unul elocvent în acest sens. Originar din Chişinău, decedat la Bucureşti, Nicolae Gumalic a fost elevul marelui pictor rus Ilia Repin. Atunci când scriam Enciclopedia Colegiului Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală” (Chişinău, 2008) nu bănuiam că, dincolo de biografia inclusă în acel volum, voi putea descoperi şi partea necunoscută a biografiei distinsului artist plastic. În enciclopedie am reprodus biografia în formula cea mai accesibilă:

GUMALIC, Nicolae (13.IV.1867, Chişinău – 6.XII.1959, Bucureşti), pictor. Studii: Academia de Arte din Sankt Petersburg, în atelierul lui Ilia Repin (18861898), fiind distins pentru succese (medalii de argint – 1892, 1893, pentru studiul Calul)). Activitatea profesională: între anii 1909 şi 1920 a predat la Şcoala de Desen şi Şcoala de Arte Plastice din Chişinău. În anii 1934-1938 este ales preşedinte al pictorilor de Orangerie, grupul lui I. Bulat. Membru al Asociaţiei Pictorilor din Petersburg. Lucrări: tablourile Pe neaşteptate şi Piaţa (1898). În cercurile chişinăuiene se bucura de popularitate ca portretist şi autor al unor scene de vânătoare: Întâlnire, Vulpea şi iepurele, Primul trofeu, Vânătoare ş.a. Lucrări: expuse la Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, Salonul IX, Chişinău (1934) – Portretul D-nei T., Portretul D-nei V. Cristi, Lupul în goană, Casa pădurarului, Lacul dimineaţa, Calul, Iepurele în bătaie, Malul lacului, Gâştele, Toamna, La goană; la Expoziţia pictorilor basarabeni, Chişinău (1915) – În timpul citirii, Ţigancă, Model, Cercetaş, Amurg, La havuz, Femeie arabă, Zaraf, La vânătoare, În aşteptarea prietenei, Copil arab, Vânzător, Veneţiană; la Salonul VI, Chişinău (1933) – Portretul M-me P., Paznic, Raţă, Pod, Portretul D-rei X, Paznic, Ţitarul; din Colecţia Bezviconi – Necunoscuta (ulei), Autoportret (ulei), Peisaj de iarnă (ulei), Portretul lui Pavel V. Dicescu (ulei) ş.a. A participat la expoziţii începând cu anul 1896. Din 1943 a locuit şi a activat la Bucureşti. Dar cercetarea ulterioară a arhivei lui Gheorghe Bezviconi mi-a produs o mare surpriză. Printre multe alte materiale era şi aces-

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un elev al lui Repin

ta – Un elev al lui Repin în România, scris de Olga Cruşevan, la 6 decembrie 1964. Surpriza este dublă, fiindcă ştim prea bine că după 1944, distinsa poetă basarabeană Olga Cruşevan a publicat doar traduceri, neavând dreptul să publice poezii sau proză, cu atât mai mult este impresionant faptul că ea a încercat şi a reuşit să facă un studiu foarte interesant despre acest pictor basarabean. Materialul în sine conţine date inedite şi, cum este firesc în scrisul unui poet, reproduce plenar atmosfera în care a trăit și a creat în ultimii ani Nicolae Gumalic. Există aici note de nostalgie, note pesimiste, dar şi o mare mândrie pentru Basarabia, care a reuşit să dea culturii un asemenea talent viguros: „Un elev al lui Repin în România Acum cinci ani, în ziua de 6 decembrie 1959, s-a stins din viaţă, la Sighişoara, pictorul Nicolae Gumalic, în vârstă de 92 de ani. Fusese ultimul veteran al şcolii lui Repin. Bunicul pictorului, Hristofor Gumalic, a fost arhitect brevetat în Franţa şi a urmat studii de bizantologie la Constantinopol, unde a fost premiat pentru proiectul palatului de la Buiuk-Darb. El a avut trei fii: Ioan, tatăl pictorului, era un cunoscut erudit şi poliglot, culegător de zicale în mai multe limbi, pătimaş călător şi iubitor de frumos; şi-a dăruit preţioasele colecţii de artă Comisiei Muzeelor din Petersburg; studiile şi le făcuse la Paris. Dimitrie a fost aghiotant al generalului Norev, cuceritorul Caucazului, apoi ober-procuror al Sinodului şi adjunct al prim-ministrului Pobedonosţev. Panaioti, căsătorit cu o Maraitidi, domnişoară de onoare a reginei Greciei, a fost primar al oraşului Chişinău, pe care l-a înfrumuseţat cu pricepere şi gust. Mama pictorului, Olimpiada Gumalic, era fiica lui Harizie Exarhu, serdar al domnitorului Al. I. Cuza şi al soţiei sale Eufrosenia, născută Vacamia, femeie de o rară şi vestită frumuseţe. Nutrind faţă de Harizie sentimente de o adâncă simpatie, Cuza trăgea din când în când la conacul acestuia din Cupcui, pentru a se odihni după

treburile domneşti. Alexandru, frate cu Harizie, a fost tatăl lui Constantin Exarhu, iniţiatorul Ateneului Român, înfiinţătorul şi titularul Catedrei de istorie naturală la Universitatea din Bucureşti şi ministru de Externe. Din fragezii ani ai copilăriei Nicolae Gumalic a manifestat vădite aplicări către artele plastice, pictură şi desen. Dădea dovadă de o uimitoare dexteritate manuală, confecţionând, ca şi mai târziu, din te miri ce câte un obiect decorativ. Casete, tabachere, lampadare, paravane şi câte alte «creaţii» ale micului Colea împodobeau casa părintească din comuna Sărăteni, judeţul Orhei. Acolo se născuse el la 10 octombrie 1867. Fiind copil de nouă ani, realizează caricatura unui târgoveţ armean şi portretul moşieriţei Tereza Ţambali, unde ambii, după aprecierea generală, erau «scoşi ca vii». Ceva mai târziu, sculptează nu mai puţin reuşitul bust al spălătoresei lor Anica. Ca elev al Liceului I din Chişinău, amenajează în timpul vacanţelor la Sărăteni un teatru de vară, executând decorurile şi costumele spectacolelor ce se dau cu participarea tineretului din împrejurimi. După absolvirea liceului, îşi urmează vocaţiunea şi se înscrie la Academia de Belle-Arte din Petersburg. La examenul de admitere este remarcat de rectorul Academiei, celebrul Repin, care îl repartizează în clasa sa. Aici studiază Nicolae Gumalic, devenind şef al acestei clase. În 1898, termină Academia cu diplomă de gradul I şi titlul de «artist», dându-i drepturile unei persoane de clasa X în ierarhia socială. Medaliat pentru lucrarea de diplomă Armăsar corbiu, Gumalic este trimis de către stat pentru perfecţionare la Roma, unde se specializează mai cu seamă în elementele sale de predilecţie: perspectivă şi colorit. Cutreieră cele mai frumoase locuri din Italia în căutare de inspiraţii şi subiecte. Premiat pentru pânzele Copil napolitan şi La Taormina, lucrează în cadrul Vilei Medici (1899-1901).

Nicolae Gumalic. Nud

le scrisori le-a primit prin anii treizeci, cu puţin înainte de moartea maestrului emigrat în Finlanda. În ele Repin îşi exprima mulţumirea pentru faptul că discipolul său a rămas credincios artei, trăind «numai din ea, prin ea şi pentru ea». Stabilit în provincia natală, Gumalic îşi amenajează frumosul atelier din faţa grădinii publice, unde lucrează cu râvnă şi avânt. Dar îl preferă totuşi atelierul de vară, improvizat de dânsul într-un pavilion decorativ din parcul de la Ploşca-Pistruieni, jud. Orhei, al surorii sale Ecaterina. În aceste două locuri de creaţie execută pictorul multiple lucrări. O seamă de portrete – comenzi, în care dă viaţă şi expresie unor figuri caracteristice din acea vreme. Cinci expoziţii ale Peredvijnicilor (1909-1913) îi doresc pânze apreciate elogios de presă şi foruri competente, dintre care unele au intrat în colecţii de stat şi particulare. (Palatul din Pavlovsk, Palatul Iurievski, colecţiile Iusupov, Casso, Tereşcenko, Narâşkin). Printre ele s-au distins deosebit uleiurile Pescar de pe Răut «prin surprinzătorul efect al stropilor căzând din mreajă»; Pe sub stuf prin chipurile râzânde ale luntraşilor care se răsfrâng în unda despicată de lopeţi; La plug, tablou de mari dimensiuni, din care se desprinde sforţarea cailor trăgând câteva pluguri împrăştiate pe un lan, unde «miroşi» pământul aburit de-a lungul brazdelor; pastelul Plein-air care redă cu toată plasticitatea plimbarea unei fete încreţindu-şi obrazul în lumina orbitoare a soarelui. La Salon au fost admise, în 1913, alte două uleiuri: Portret în jilţ şi Copii speriaţi de şoarece, achiziţionate – unul de scriitorul Kuprin, altul de ambasada engleză. În atelierul său de vară de la Plosca-Pistruieni pictorul se îndeletnicea cu schiţarea unor chipuri de oameni simpli în clipele de răgaz pe care i le lăsau lucrările mai importante. Aşa ieşiră de sub penelul său studiile Bătrânul grădinar şi Ţigancă bobind. Se apropia cu stăruinţă de popor, căutând şi deosebind în el linia firească şi nemijlocită la care ţinea mai presus de tot în meşteşugul său. Poate că de aici se şi trage în-

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

De acum făgaşul liberei creaţii îi este deschis. Dar, intrat în ţară, el mai rămâne pe lângă dascălul său până în anul 1906 şi este în vigoarea unei prietenii care nu se va curma decât odată cu viaţa marelui maestru. Gumalic îl secundează atât în lucrări academice, cât şi în comenzi, printre care faimosul portret reprezentându-l pe Nicolai II în uniforma de cavaler gard şi de care e legat un incident hazliu. Ţarul îi pozase lui Repin doar pentru cap şi mâini, rămânând ca uniforma să fie pictată în atelierul maestrului de pe un manechin. Gumalic se îmbracă şi se fotografie în ea, păstrând întocmai poza suveranului, fiind şi de aceeaşi statură cu el; fotografia asta, atât de neobişnuită, înveseli sferele artistice ale capitalei, dar nu şi cele poliţieneşti, căci, până la urmă, zglobiul pictor s-a ales cu un avertisment care îl declara pasibil de pedeapsă pentru lez maiestate, încurcătură din care a scăpat doar mulţumită maestrului, destul de revoltat şi el. Plecat din Petersburg, Nicolae Gumalic a menţinut statornic legături cu Repin şi ultime-

deobşte cunoscutul democratism al vederilor şi atitudinilor sale sociale şi politice. În perioada dintre cele două războaie mondiale Gumalic organizează câte o expoziţie a operelor sale care atrage regulat un numeros public chiar şi de peste hotarele Basarabiei, având drept urmare o mulţime de comenzi. Însuşirile artistului se afirmă prin excelenţă în peisaj şi portret cu specifica lui gingăşie a tonalităţilor şi vaporoase efecte de lumină. Prin anii 1920-1938 Sala Dalles din capitală găzduieşte o serie de expoziţii ale lui, repurtând neîndoielnice succese urmate de numeroase achiziţii şi solicitări, printre care Fundaţia Mihail şi colecţiile Golgoteanu, N. Săulescu, Râmniceanu, Birman, Bulat-Vanchevici, Stoianov, Gl. Cica ş.a. Fiind mare iubitor al naturii, N. Gumalic era şi pătimaş vânător – lucru care a prilejuit cele mai bune peisaje ale sale cu o neobişnuită prezenţă a animalelor: vulpi sau iepuri, păsări sau lupi. Ţintaş de mâna întâia cu ireproşabil spirit tovărăşesc, a fost casier inamovibil şi membru al societăţii de vânătoare Ţapul. A ilustrat în mod regulat revistă bucureşteană Vânătorul în aceeaşi perioadă. Mai avea şi pasiunea fotografiei, realizând clişee de o remarcabilă valoare artistică, după care uneori picta. Era preşedinte al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Basarabia. A dat mereu dovadă de o proverbială modestie. În timpul vizitei lui Carol II la una din expoziţiile sale la Dalles, el s-a ascuns, punând pe altcineva să dea explicaţiile de rigoare. Întregul fel de viaţă al acestui artist trăda sobrietatea, ponderarea şi încă o dată modestia. În anul 1940 este delegat la Moscova al Sovietului Suprem din Republica Moldovenească şi filmat în cadrul acestei manifestări. La Moscova, îl regăseşte pe bunul său prieten şi vechi coleg, arhitectul Şciusev, însărcinat cu proiectul de reconstrucţie a oraşului Chişinău. 60

După cel de-al Doilea Război Mondial se stabileşte la Sighişoara. Aici îşi duce mai departe munca de creaţie, executând comenzi din partea unor instituţii şi ministere. Este filmat pentru două documentare. Prin Decretul nr. 431 din 1951 al Consiliului de Miniştri i se atribuie o pensie specială. Figurează cu două lucrări în Galeria Naţională. La fizic întruchipa clasicul tip al unui pictor frumos. Olga Cruşevan Bucureşti, 6 decembrie 1964. Donat Colecţiei Gheorghe Bezviconi. OC.” Ştiind prea bine că nu va fi acceptat pentru publicare, dar dorind cu orice preţ să-l păstreze pentru posteritate, Olga Cruşevan a donat acest material pentru colecţia de artă a lui Gheorghe Bezviconi. Se ştie că Bezviconi avea în colecţie circa 100 de lucrări de artă basarabeană, între care figurau şi câteva lucrări ale lui Nicolae Gumalic. Deci, într-un fel, explicaţiile Olgăi Cruşevan veneau ca o completare teoretică la colecţia deja existentă. Încă o motivare de a scrie acest articol era dictată de faptul că moşia Plosca-Pistruieni aparţinea Olgăi Cruşevan, unde poposeau mai mulţi oameni de cultură. Faptul că Nicolae Gumalic avea acolo atelierul de vară este o dovadă certă că generoasa gazdă îl aprecia ca pe un distins artist plastic. Prin arta lui de manieră clasicistă, cu un realism moştenit de la profesorul său Ilia Repin, artistul plastic basarabean era şi un mesager al unei epoci care apunea, al unei nostalgii care-i învăluia doar pe cei care trăiseră clipe de neuitat într-o epocă care apunea definitiv, făcând loc unor timpuri noi, cu alte valori, cu alte frământări, cu alte repere morale. Prin acest material inedit noi completăm patrimoniul nostru naţional şi întregim biografia unui distins artist, care a fost un discipol al lui Ilia Repin şi a promovat cu perseverenţă arta genialului său profesor.

Activitatea profesională: în 1946-1953 a predat pictura şi desenul la Şcoala de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău. A educat o pleiadă de pictori moldoveni: M. Grecu, V. Rusu-Ciobanu, G. Sainciuc, I. Vieru, E. Romanescu ş.a. Membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Rusia revoluţionară (1931), al Asociaţiei artiştilor plastici din Moscova (1933), al UAP din URSS (1945). Lucrări: Portretul academicianului N. Dimo, Portretul lui Boris Glavan ş.a. Nici la Chişinău viaţa nu i-a fost uşoară. În 1949 este exclus din Uniunea Artiştilor Plastici la insistenţa funcţionarilor de la comitetul orăşenesc al partidului comunist, motivarea era la modă atunci: formalism în artă, derutarea tineretului studios ş.a. După moartea lui Stalin a revenit în Rusia. Exilul lui benevol luase sfârşit.

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un exil binecuvântat…

Ivan Hazov

A venit la Chişinău într-un fel de exil, doar ca să se depărteze de posibilele neplăceri provocate de relaţiile cu autorităţile sovietice şi din cauză că pierduse locuinţa din Moscova. La Chişinău a descoperit farmecul deosebit al culorilor sudului european şi nişte oameni extrem de blânzi şi primitori. Prima noastră generaţie de artişti plastici s-a promovat cu binecuvântarea lui Hazov. HAZOV, Ivan (1885, s. Krasnoe, reg. Vladimir, Federaţia Rusă – 1957, or. Kostroma, Federaţia Rusă), pictor şi pedagog. Studii: Şcoala Superioară de Arte Industriale „Stroganov” din Moscova (1908), fost elev al celebrului pictor Constantin Korovin.

Ivan Hazov. Portretul academicianului N. Dimo, 1949

Sculptorul de curte al ducelui de Luxemburg re.

Nina Iașcinschi

Până la o anumită etapă, biografia ei este aproape obişnuită, atât de des repetată de mii de tineri din generaţia interbelică IAŞCINSCHI, Nina (1904, s. Ghiliceni, jud. Bălţi – 1984, Luxemburg), sculptor. Studii: Şcoala de Arte Plastice din Chişinău, Academia de Arte Frumoase din Bruxelles (1936). Deţinătoare a Premiului I, i se permite să lucreze trei ani într-un atelier din localul Academiei. A profesat portretul sculptural şi compoziţia. A fost sculptor la Curtea ducelui de Luxembrug. Lucrări: Întoarcere de la vânătoare, Renaşterea Veneţiei, Leon. A pictat o biserică din Elveţia, a sculptat busturi ş.a.

Expoziţii: personale – Bruxelles (1938) ș.a. Achiziţii: în colecţii muzeale şi particula-

S-a născut într-o familie asigurată material şi cu un anumit bagaj istoric pe aceste meleaguri, înrudită cu familiile de viţă veche Botezat, Anghel şi altele. A absolvit Şcoala de Belle-Arte din Chişinău ori, cum i se mai zicea, Şcoala lui Plămădeală. Aici, pare-se, nu s-a făcut remarcată prin nimic, adică nu ieşea din contextul elevilor înzestraţi, şi atunci când o descoperim în mijlocul colegilor, alături de tânărul ei profesor Alexandru Plămădeală, nici nu intuim cele ce i se vor întâmpla. Nina Iaşcinschi pleacă în Belgia, la Şcoala de Arte din Ghent, dar nu se reţine prea mult acolo, deoarece nivelul ei de pregătire are nevoie de un alt mediu. Se transferă la Academia de Arte din Bruxelles, unde pictoriţa Iaşcinschi demonstrează aptitudini deosebite pentru sculptură. Fără să dea uitării pensulele şi şevaletul, studiază profund şi cu mult succes sculptura. Predilecţia pentru sculptură este cu atât mai surprinzătoare cu cât, în 1927, lansează un ciclu de panouri decorative, intitulate sugestiv Renaşterea Veneţiei, compoziţii foarte bine apreciate de juriul concursului anual. În anul următor, succesul se repetă cu compoziţiile la aceeaşi temă, cărora li se adaugă una nouă – Leon, modelul Academiei din Bruxelles. Obţinând premiul I la sculptură, absolventa Nina Iaşcinschi rămâne pentru trei ani în cadrul Academiei, unde i s-au oferit gratuit atelier şi modele. Puţini absolvenţi ai acestei Academii s-au bucurat de o asemenea atenţie.

a fost soarta ei de mai departe. A rămas să locuiască în Belgia, să muncească în atelierul cumpărat pe banii câştigaţi prin muncă grea ori s-a întors în Chişinău în preajma anului 1940 şi s-a pierdut în învălmăşeala acelor evenimente. E cert numai faptul că, dacă ar curge vremea înapoi, am putea cumva reînnoda firul odată rupt şi am putea afla despre împlinirea unui destin, iar până atunci ne oprim aici, în dreptul acestor trei puncte…” Peste un timp, am primit de la Bălţi o scrisoare semnată de o studentă – Svetlana Copiimulţi, care îmi comunica următoarele: „Domnule Colesnic! M-a făcut să vă scriu articolul Dvs. Dacă ar curge vremea înapoi…, publicat în nr. 40 al revistei Literatura şi Arta. Mă numesc Svetlana Copiimulţi, studiez la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Cu ajutorul unuia dintre foştii săi profesori a obţinut o invitaţie în Elveţia, unde a pictat – foarte reuşit – o biserică. Iar din 1936 a început triumful sculptoriţei Iaşcinschi, în urma lansării expoziţiei personale la palatul de Belle-Arte din Bruxelles. La 21 februarie, ziarul Le Soir scria: „Nina Iaşcinschi expune un important ansamblu de opere a căror diversitate subliniază bogăţia talentului său. Se poate aştepta de la D-sa şi mai mult. Ea n-a şovăit de a aborda în Întoarcere de la vânătoare greutăţile marii compoziţii şi le-a biruit în mod fericit. Mişcările corpurilor întrunite au fost realizate astfel încât acest bloc să aibă o însuşire caracteristică – din orice parte ar fi privit, să fie egal de viu şi plin de nerv. Cel mai mare elogiu adus unui monument ar fi acesta: să-i faci înconjurul fără a te putea decide de care parte să te opreşti. Această operă merită un asemenea elogiu. Este monumentală în adevăratul înţeles al cuvântului. D-ra Iaşcinschi a sculptat un număr de busturi, care au valoare nu numai datorită asemănării lor exterioare (cu modelele), ci, mai cu seamă, datorită adevărului lor psihologic.” Despre ea au scris cele mai prestigioase reviste şi ziare belgiene, numele tinerei sculptoriţe a devenit cunoscut în cercurile artistice din Franţa, Germania, Olanda. Recunoaşterea valorii, şi mai ales a perspectivei, deschidea mari posibilităţi în faţa Ninei Iaşcinschi. Dar, cum se întâmplă adesea cu basarabenii, tânja după vatra părintească este mai puternică decât toate ispitele lumii. Revista Viaţa Basarabiei (nr. 4-5, 1936) îşi anunţă cititorii prin G. Georgescu că artista plastică are de gând să se stabilească cu traiul la Chişinău (unde îi locuieşte mama), ca să fie mai aproape de fratele său care rămăsese să trăiască în preajma Bălţilor, ca să fie mai aproape de profesorii şi colegii săi de la Şcoala lui Plămădeală. Atunci când am publicat primul articol despre Nina Iaşcinschi, am scris: „Nu ştim care

Nina Iașcinschi. Întoarcere de la vânătoare

Bălţi. Rădăcinile însă mi se trag de la Ghiliceni şi articolul Dvs. mi-a trezit interesul. În căutarea răspunsului la întrebările ce mi-au apărut, i-am scris domnului Nicolae Iaşcinschi. Dumnealui locuieşte în prezent în Luxemburg. Bănuiam că e rudă apropiată a doamnei Nina Iaşcinschi (Iaschinski). Dumnealui mi-a răspuns cu plăcere la toate întrebările şi aş încerca să continui firul articolului Dvs., citându-l pe domnul Iaschinski: „…A absolvit Academia de Belle-Arte din Bruxelles, promoţia 1935-36, obţinând premiul I la clasa de sculptură. Rămâne în Bruxelles până la terminarea războiului. În 1946 se căsătorește cu arhitectul Pierre Grach, luxemburghez, şi se mută în Luxemburg. În Luxemburg cunoaşte mari succese profesionale, dedicându-se în întregime sculpturii. Realizează o sculptură în bronz, de vreo trei metri înălţime, ce reprezintă un purtător de faclă olimpică, aflat pe un postament, chiar în faţa Ateneului din Luxemburg. În mai multe orăşele din marele Ducat de Luxemburg se află sculpturi şi basoreliefuri, opere ale mătuşii mele. De asemenea, a fost sculptoriţă de curte a Marelui Duce de Luxemburg. Onoare ce, după tradiţia din Luxemburg, o are doar un singur sculptor în viaţa ducelui respectiv.

Nina Iașcinschi. Compoziție . 1927

În anul 1984, Nina Iaşcinschi s-a stins din viaţă, în vârstă de 80 de ani, fiind înmormântată la Luxemburg, care, după Basarabia, a devenit a doua ei patrie… În anul 1991, la televiziunea din Chişinău, a fost realizată o emisiune despre Nina Iaşcinschi şi opera sa. La Universitatea din Chişinău, laboratorul video, la dl Veaceslav Burduja, se mai află caseta video cu o parte din opera mătuşii mele. De asemenea, şi Constantin Rotaru de la Radioul Naţional, originar din Ghiliceni, a fost unul dintre organizatorii acestei emisiuni.” Iată deci ce-am aflat din scrisorile domnului Iaşcinschi şi ce am vrut să vă Nina Iașcinschi. Leon modele de l’Academi de Bruselle. 1927 împărtăşesc şi Dvs.

tare ar creşte un chip necunoscut, dar atât de necesar istoriei basarabene. Nina Iaşcinschi este una din paginile acestei istorii care s-a acoperit cu pâcla trecutului, căzută peste noi după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. A apucat drumul străinătăţii, ca şi mulţi alţi absolvenţi ai acestei şcoli provinciale. Tihnitul Chişinău nu lăsa prea mult loc pentru tumultuoasa fantezie a tinereţii. Bucureştiul, cu Academia lui de Arte Frumoase, avea un aer specific, iar tinerii basarabeni, în căutarea norocului, deschideau uşile şcolilor pariziene, olandeze, belgiene.

Profesorii și elevii Școlii de Arte Plastice din Chișinău, 1924: rândul I (de la stânga spre dreapta): Bekker, Savolidi, Bragalia, …, Korolikova; rândul II: Lupanov, Parhomovici, Gamburd, Ștein, …, Bronștein, Berșadscaia, Bespoiasnâi, Țurcan, Țuleac; rândul III: Boico, Gerșenzon, Kalștein, Nina Iașcinschi, Gerșenzon, Ătlea – deriticatoarea, Kalștein; rândul IV: Antonovici, Nesvedov, A. Plămădeală, R. Okușko, Ivancov, L. Juc. Arhiva Națională, Fond R-3165, inv. 1, d. 102, f. 3

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Cred că ar fi bine ca emisiunea în cauză să fie repetată, căci ar trezi interesul a mai multor admiratori ai artei. Sper ca informaţia mea să vă intereseze. Când am lansat volumul I al Basarabiei necunoscute, în 1993, la Universitatea din Bălţi a fost prezentă şi această studentă inimoasă, care cred că şi astăzi mai caută amprentele artistice ale distinsei sculptoriţe Nina Iaşcinschi. Dacă ar curge vremea înapoi şi polenul de litere risipit prin arhivele lumii am putea să-l punem grămadă pe o singură masă, am fi cu toţii martorii unui miracol… Din trecut şi ui-

Miraculoasa revenire la baştină

Elisaveta Ivanovschi

Ea era contemporana noastră, iar noi consideram că a dispărut fără urmă. Şi numai mirajul internetului ne-a permis s-o redescoperim. Această revenire se datorează criticilor de artă Tudor Stăvilă, care a scris despre arta basarabeană, şi Vladimir Bulat, care a îngrijit ediţia Convorbire cu Serge Meurant de Elisabeth Ivanovsky (Bucureşti, 2010). Serge Meurant, fiul artistei, este poet şi a avut ingenioasa idee de a discuta cu mama sa într-o formulă memorialistică: „Când am fost admisă la şcoală, s-a considerat că eram prea

mică să desenez nuduri. Mi se punea o măsuţă într-o încăpere de lângă atelierul unde aveau loc şedinţele de pozat. Pictam naturi moarte în acuarelă. Mai târziu am fost primită în atelier. Era o atmosferă excelentă… Profesorul care a jucat un rol important în formarea mea se numea Auguste Baillayre. Francez de origine, se născuse în Caucaz. În acelaşi timp cu pictura, preda artele decorative, costumele şi decorurile. M-a încurajat foarte mult şi mi-a oferit cu diferite prilejuri cărţi în franceză cu dedicaţie. Le-am păstrat!” [P. 25-26] Aceste memorii sunt foarte personale şi foarte interesante. Ele dezvăluie strat după strat toate nuanţele epocii deja apuse. Şi – un fapt interesant. Aproape biblic. Ceea ce consideram pierdut a revenit la noi plenar şi victorios. IVANOVSCHI, Elisaveta (1910, Chişinău – 2006, Belgia), pictor, grafician, scenograf. Studii: Şcoala de Arte Plastice din Chişinău, în atelierul lui Baillayre; Şcoala Superioară de Arhitectură şi Arte Decorative din Bruxelles (1932-1935). În 1936 s-a stabilit în Belgia. Lucrări: Studiu pentru covor, Ilustraţie la poveste (1927), Schiţă pentru program (1927), Schiţă de costum la spectacolul Zâna viselor, Crochiu pentru vitraliu, Evanghelistul Luca (anii ’30), Fluture (anii ’30), Schiţă pentru textile (anii ’30), Ţărancă (desen) (1923), Expoziţia III din Chişinău (1927) – Schiţă pentru decor, Schiţă pentru cortina d-lui profesor A. Baillayre, Motiv decorativ (ciclu din 3 luc rări), donaţia dnei O. Plămădeală Pinacotecii municipale din Chişinău (1939), Bâlciul la Curtea de Argeş (desen) (1923), Salonul VI, Chişinău (1933) – Ţigancă, desen (proprietatea dnei Cheselevici), Bătrână moartă (de-

P.S. „Elisaveta Ivanovschi, pe care de mult o cunoaştem şi o apreciem, a trimis din Bruxelles lucrări foarte interesante de grafică pură.” Alexandru Plămădeală Numele acestei artiste răsărea periodic pe firmamentul intereselor mele. Ba că era vorba despre istoria Colegiului de Arte Plastice, ba că atunci lucram la enciclopedia artiştilor plastici din R. Moldova, ba că apărea cineva şi-mi aducea caietele ei de desen din copilărie ori fotografii din albumul lor de familie. Al doilea mister aproape indescifrabil era legat de plecarea artistei în Belgia şi stabilirea definitivă acolo. Istoricii de artă aşa şi nu ştiau nimic despre parcursul ei artistic, despre preocupările ei de-o viaţă şi nici nu ştiau anul decesului. De aceea, biografia ei se limita la datele parţial cunoscute. Cu totul alt tablou s-a deschis în momentul în care, prin contribuţia criticului de artă Vladimir Bulat a fost editată în traducere cartea Convorbire cu Serge Meurant de Elisabeth Ivanovsky (Bucureşti, 2010, traducere din

Elisaveta Ivanovschi. Schiță

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

sen), Natură moartă (desen), Fata cu cocoşul (gravură), Sf. Ieronim (gravură, proprietatea dlui A.B.), Târgul (Curtea de Argeş), proprietatea dlui prof. P.C., Ţaranca (Curtea de Argeş), Bâlciul (Curtea de Argeş), Cârciuma (desen), Samson (gravură), Flori (acuarelă), Trei ilustraţii pentru fabule de La Fontaine (gravură), Desen, Îngerii (gravură colorată), Leu (desen colorat), Pan (desen colorat), Flori (desen colorat), Peşte (desen), Ţarevna, propr. dnei N.T., Cometa, Salonul IX, Chişinău (1934) – Bătrâna, Târgul, Ţărancă, Ilustraţii, Motiv decorativ, Ilustraţie pentru povestea rusă (gravură colorată pe lemn), Trei ilustraţii pentru Les plaisirs et les jeux par Georges Duhamel, L’abbé. Bruxelles (gravură), Curtea de Argeş – etude (acuarelă), Schiţă. Circus (pochoir) (ciclu din 7 lucrări), donaţia dnei O. Plămădeală Pinacotecii municipale din Chişinău (1939), Tip belgian (xilografie) (1939). A ilustrat peste 200 de cărţi pentru copii, editate în România, Franţa, Belgia, Olanda, Suedia, Spania, Germania, Polonia. Expoziţii: Chişinău (1927, 1928, 1930, 1933, 1934); personale: Bruxelles (1938, 1967); de grup: Milano, New York, Minnesota (19251968) etc. Distincţii: Premiul I pentru grafică la Saloanele Oficiale din Bucureşti (1930), medalia de aur la Bienala a VI-a din Milano (1937) pentru schiţe de costume teatrale. Aşa s-a întâmplat că o rudă a Elizavetei Ivanovschi mi-a dăruit un caiet manuscris cu mai multe schiţe de la începuturile creaţiei ei. Caiet pe care l-am expus la Muzeul Naţional de Artă la propunerea directorului Tudor Zbârnea cu ocazia expoziţiei jubiliare a artistei. Tot aceeaşi rudă mi-a dat şi o poză a surorii Tatiana, care scria şi publica versuri interesante. În felul acesta, din trei locuri diferite, Belgia, România, Moldova, au parvenit materialele care completează chipul unei mari artiste – Elisaveta Ivanovschi.

Elisaveta Ivanovschi. Schiță

franceză de Măriuca Alexandrescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Vladimir Bulat). Din acea carte am aflat că s-a stins din viaţă în 2006. Că a lăsat moştenire o bibliografie impresionantă, dar cele mai importante momente sunt amintirile din copilăria petrecută în Basarabia şi locul Chişinăului în aceste amintiri: „Revoluţia a pătruns în viaţa mea într-o seară ca acelea, în 1918. Cineva a bătut la uşă. Tata s-a dus să deschidă. Un grup de soldaţi a năvălit în încăpere. Mama s-a ridicat şi ne-a spus: „Copii, staţi liniştiţi! Marie Antoinette a stat liniştită când au venit s-o aresteze…” Fraza aceasta mi-a rămas întipărită în amintire într-un fel extraordinar. Mama crezuse că veniseră să ne aresteze. Era într-un fel sfârşitul serilor noastre în jurul lămpii. Au urmat zilele revoluţiei, oamenii defilau pe străzi cu banderole. În toamnă am plecat din datcha şi ne-am mutat într-o căsuţă ţărănească de chirpici, minusculă, astfel încât mobilele pe care nu le-am putut băga înăuntru au rămas afară în ploaie. Era cam bizar, dar copiilor le plac lucrurile insolite. Asta nu înseamnă că, pentru mine, toate acestea nu erau şi cam înspăimântătoare. Ceea ce mă ui meşte astăzi este că, deşi, cu toate mutările, am

pierdut tot, mobile, haine, am păstrat totuşi două dulapuri pline cu cărţi. Prin ce minune, nu ştiu. Asta, ca să vezi cât erau de legaţi de cărţi părinţii mei… [P. 15] …Era război civil. Împuşcături pe stradă. Am învăţat acasă până la 12 ani. Mama mă pregătea la toate materiile, iar toamna, cu mare pompă, mă duceam să dau examen în singura şcoală rusească rămasă la Chişinău după ce oraşul fusese cedat României prin Tratatul de la Versailles. Pentru examenul scris, cumpăram o coală de hârtie ministerială care se vindea într-o băcănie. Îmi amintesc de struguri şi de viespile de acolo. La aceste examene stăteam alături de copii de ţărani, stângaci şi fâstâciţi. Şi ei învăţaseră tot acasă, la ţară, unde nu exista şcoală… [P. 21] …Când mi-am încheiat studiile, la vârsta de 18 ani, statul român a oferit celor mai buni elevi de la academiile din Bucureşti şi Chişinău un sejur de o vară în Carpaţi, în cetatea princiară Curtea de Argeş. Dimineaţa, trebuia să copiem pe pânză frescele unei mănăstiri, iar după-amiezele eram liberi. Ne duceam să înotăm în râul cu apă curată şi dulce. Era acolo o biserică domnească cu coloane albe. Nu departe era un izvor făcător de minuni, legat de legenda Meşterului Manole, care-şi adusese soţia ca jertfa pentru înălţarea turlei bisericii. Am păstrat multe schiţe făcute în acea vacanţă. Înfăţişează ţărani şi peisaje, târgul cel mare de 15 august şi muzicanţii (lăutarii) cântând din tamburină, alte târguri mai mici. Am copiat de asemenea şi fresce în cerneală sepia. În acea regiune, frescele din secolele al XV-lea şi al XVIlea sunt diferite de cele care se pot vedea în Rusia. Adesea figurează donatorii, iar portretele lor sunt foarte frumoase. După aceea ai pictat multe icoane… Încă de la 15 ani învăţasem arta zugrăvirii de icoane. Aşa că am pictat multe, mai ales pentru o casă care aproviziona bisericile. Ceea ce mă atrăgea, era compoziţia lor de o rigoare uimitoare.

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

În ce condiţii aţi străbătut, tu şi familia ta, anii întunecaţi care au precedat plecarea în Belgia? Cine mă aude ar putea crede într-adevăr că am trăit într-un paradis. Câtuşi de puţin! Am dus-o greu. Am cunoscut frica şi foamea, teama zilei de mâine. Dar nu vreau să descriu toate acestea. Au făcut-o alţii mai bine decât mine, au scris despre foamete, despre ororile războiului civil etc. Şi, cu toate acestea, în anii grei ai Revoluţiei, îmi repetam mereu: „Ce-o să se mai întâmple mâine?” Tata îşi pierduse funcţia de judecător de pace. Cum nu avea nicio avere, trebuia găsit un mod de a supravieţui. Mama a început să dea lecţii de franceză. Mai târziu, tata a obţinut să predea un curs de drept la unica şcoală rusească din oraş şi, în paralel, un curs de desen. Îl ajutam să-şi pregătească aceste cursuri săptămânale. Îmi amintesc că-mi dădea să copiez forme geometrice grupate diferit pe fond alb. Îi pregăteam pentru asta nişte coli mari. Cred că tata ghicise suflul cel nou din artă. Pe de altă parte, pe la 13-14 ani, am început să realizez tot felul de mici lucrări artistice, a căror plată completa veniturile familiei. Aşa am lucrat la reproducerea unor grafice într-un spital. Am făcut de asemenea tablouri didactice care arătau diferitele atitudini ale pacienţilor la consultaţie. Graţie acestor îndeletniciri, îmi permiteam şi să mă duc la cinema, de care eram pasionată. Era perioada în care se programau mai ales filme ale UFA germane, cu Emil Jannings… [P. 26-28] …Am ajuns la Bruxelles în octombrie 1932. Până la Gand călătorisem împreună cu o compatrioată. Îmi amintesc de fumul pe care-l scotea locomotiva şi care se înălţa drept, spre cerul senin, la plecarea trenului din Chişinău. Sora mea, care mă însoţea, mi-a spus că semănăm cu Greta Garbo, aşa, cu voaleta micuţă pe

Poeta Tatiana Ivanovschi, sora pictoriței Elisaveta Ivanovschi

care o purtam prinsă de beretă. O compatrioată, sculptoriţă (Claudia Cobizev –V.B.), venise cu prietenul ei român să mă ia de la Gara de Nord. După ce am dormit la ei prima noapte, am închiriat o mansardă pe strada Keyenveld, unde nu era nici electricitate, nici gaz, nici încălzire. Dar mi se părea firesc…” [P. 32] Memoriile ei au fost dictate în 2001, fiului său, Serge Meurant, poet şi el, care, din mai multe episoade, a întocmit o carte apărută în Belgia în 2001. În felul acesta s-a pus punct şi-n descoperirea unui destin deosebit de artist, care a scris un capitol important din istoria artelor plastice basarabene.

Un pictor în căutare de sine Activitatea profesională: preşedinte al UAP din RSSM (1947-1950), prof. la Şcoala de Arte Plastice „I. Repin” (1950-1952), director al Muzeului Naţional de Arte Plastice (19521961), conferenţiar la Institutul Politehnic „S. Lazo” (1961-1965). Membru al UAP din RSSM (1947). Lucrări: peisaje – Promoroacă, Toamna în parc, O seară de vară; peisaje panoramice: Prima brazdă, La straja cerului paşnic, Ploaie de primăvară; tablouri tematice: Sosirea celor decoraţi, O dimineaţă la Nistru, Dina, Studenţi la culesul strugurilor, Zi de odihnă. Lacul comsomolist; tema istorico-revoluţionară: Ion Soltâs,

Ion Jumati

Născut dincolo de Nistru, Ion Jumati a avut parte de un destin deosebit. Diploma de studii superioare a primit-o la 38 de ani. A fost discipolul lui B. Iohanson, a cărui operă l-a marcat pentru toată viaţa, nereuşind să mai iasă din matricea ei. Şi totuşi, perseverenţa lui în căutarea de sine rămâne a fi irepetabilă: JUMATI, Iőn (14.XII.1909, s. SiniuhinBrod, reg. Odesa, Ucraina – 19.IX.1997, Chişinău), pictor. Studii: Institutul de Pictură, Sculptură şi Arhitectură „I. Repin” din Leningrad (1947), la prof. B. Iohanson.

Mormântul pictorului Ion Jumati. Chișinău, Cimitirul Central

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Ion Jumati. Portretul pictorului Rostislav Okușko. 1956

Bolşevicii moldoveni la V.I. Lenin, Jurământul, Nici un pas înapoi, Epilogul operaţiei Iaşi-Chişinău; portrete: N.K. Gribkov-Petrov, participant la răscoala din Tatarbunar, Pictorul A. Foiniţki, Pictorul R. Okuşko, Kotovski, Măriuţa, Şoferul C. Vasilache, prof. G. Koncin, Muncitor, Bătrân, Sportiv, Tanchist, Moldoveancă; grafică: Soldat, Mihail Grecu ş.a. Expoziţii: republicane şi unionale. Achiziţii: în colecţia Muzeul Naţional de Arte Plastice. Distincţii: Maestru Emerit al Artei din RSSM (1975), ordinele „Drapelul roşu de

muncă” şi „Insigna de onoare”, Artist Plastic al Poporului, Ordinul Republicii. Îl vedeam la vernisaje. Căuta ceva nou. Era deschis în căutarea lui şi asta îi permitea să rămână tânăr. Nu onorurile îi adăugau forţe, ci concurenţa tacită cu cei mai tineri şi mai îndrăzneţi. Mormântul lui de la Cimitirul Central este unul foarte frumos prin simplitatea şi prin demnitatea pe care o emană, întocmai cum a fost cel care-şi doarme sub piatra funerară somnul de veci…

Un ostatic al secolului său

Perceput mai mult ca un copil minune al Şcolii de Arte Frumoase din Chişinău, Theodor Kiriacoff niciodată n-a speculat această simpatie a celor din jur. A muncit extrem de mult în condiţii dificile şi n-a căutat onoruri, ci era dispus să descopere doar veritabila artă, cea care atât de greu se dă prinsă în mrejele creaţiei. Ne-am deprins să-l descoperim în pozele de epocă undeva în preajma lui Alexandru Plămădeală. Când acesta nu mai era în viaţă parcă şi pozele pierduseră ceva din autenticitate… Biografia lui este una a unui creator de o vârstă cu secolul şi de un destin similar cu al lui: KIRIACOFF, Theodor (24.X.1900, Chişinău – 28.IV.1958, Bucureşti), pictor, grafician, scenograf. Studii: Gimnaziul nr. 2 din Chişinău (1910-1916), Şcoala de Arte din Chişinău, în atelierele lui A. Baillayre şi Al. Plămădeală (1920). În continuare îşi perfecţionează măiestria în atelierul lui G. Pojedaev, executând schiţe de costume teatrale. Face călătorii de studii în Franţa, Germania, Belgia, Italia (1930-1940). Activitatea profesională: conduce atelierul de artă religioasă de la Şcoala de Arte Frumoase din Chişinău (1924-1929), lucrează în calitate de scenograf la Teatrul Naţional din Chişinău (1924-1929), la cel din Iaşi (1929) şi la Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti (din 1938), la Teatrul din Valea Jiului (1945-1958). Este autorul emblemei Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia (1921). Lucrări: Nud (1920), Schiţă de costum pentru spectacolul „Barbă albastră” (1922), Schiţă de costum „Cazacul bogat” (1923), Schiţă de

Theodor Kiriacoff

costum „Ostaşi antici”(1925), La portiţă (1927), Carul cu bivoli (1927), Apocalips (ciclu, 1936), Schiţă de decor pentru spectacolul „Ivan Turbincă” (1938) ş.a.; grafică de carte – Poveşti de Ion Creangă (1940), Covor basarabean de Dimitrie Iov (1943), poemul Cristofor Columb (1930) ş.a; (1927) Peisaj din Făgăraş (ciclu din 5 lucrări), Peisaj din Chişinău (ciclu din 6 lucrări), Studiu (acuarelă), Natură moartă (acuarelă), Costum pentru piesa „Motanul încălţat”, Costum pentru piesa „Răzvan şi Vidra”, Costum pentru piesa „Thebaida”; Salonul VI, Chişinău (1933) – Jertfa (tempera), Fântâna (tempera), Paznicii (tempera); Societatea de Arte Frumoase din Chişinău (1938-1939) – Proiect de decor teatral

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

(ciclu din 5 lucrări), Schiţe de costum teatral (ciclu din 3 lucrări), Ilustraţii pentru „Apocalips” (ciclu din şase lucrări), Cele şase zile ale creaţiei lumii (ciclu din 6 lucrări), Decor (tempera), Apocalips (desen); din Colecţia Bezviconi – Casa ţărănească în Basarabia (ulei), Casa eparhială (în construcţie) (gravură), Fântâna de la Bahcisarai şi Cerevic (acuarelă), Dama de pică (miniatură, acuarelă), Peisaj (acuarelă), Moş Ion (statuetă, lemn), Puşkin la examenul de la liceu (ilustraţie), A.S. Puşkin cu soţia Natalia N. Puşkin (ilustraţie), Finalul luptei de la Borodino (compoziţie, tuş), Biserica „Trei Ierarhi” (schiţă, ilustraţie), Greva (Chişinău) (compoziţie), Împrejurimile Braşovului (acuarelă), Satulung (Braşov) (acuarelă). Expoziţii: debutează cu lucrări la Expoziţia basarabeană din Bucureşti (1921), participă la Expoziţia internaţională de machete de

Theodor Kiriacoff. Biserica „Buna Vestire”, 1942

Theodor Kiriacoff. Schiță de costum, Salonul oficial, București, 1924

decor de la Praga (1935), Salonul de toamnă din Bucureşti (începând cu anul 1940). A pictat plafonul Teatrului din Timişoara. În 1942 a pictat panoul pentru Expoziţia Basarabia dezrobită. Iar la Salonul Oficial din toamna aceluiaşi an prezintă lucrări din seria Chişinău 1800: Biserica Buna Vestire, Casa veche din strada Mincu, Vechiul palat mitropolitan ş.a. Achiziţii: în colecţii de stat şi particulare. Se organizează expoziţii, este readus în prim-planul vieţii artistice, dar totuşi senzaţia că ar fi putut crea mai mult, mai frumos, mai îndelungat nu ne părăseşte. Şi vina nu este a lui, este a timpului în care i-a fost dat să-şi trăiască veacul. Vorba bătrânului cronicar: „Nu vremurile sunt sub om, ci omul sub vremi…”.

Un transnistrean ce şi-a descoperit vocaţia pe malurile Senei Cine studiază arta plastică de la începutul secolului XX, îndeosebi când este vorba despre curentele artistice din Rusia, v-a reţine un nume – Mihail Larionov. Un autor care şi-a propus să reformeze arta, să dea o nouă valoare, o nouă valenţă culorii. Şi parcă impresionat de monişti, peste ani avea el singur să creeze un curent întru câtva asemănător. A avut o pregătire artistică clasică, dar s-a născut la Tiraspol, într-un loc unde începe stepa, unde locurile sunt drepte ca-n palmă şi monotonia acestei privelişti te oboseşte. Instinctiv, Mihail Larionov a moştenit dorinţa de a lucra cu forma, de a-i da o nouă calitate. Primele lui lucrări remarcate de critică sunt executate într-o manieră naivă, dar dincolo de care se citeşte o mare ambiţie de-a impune această viziune. Succesul primelor expoziţii nu l-au salvat de înrolarea în armată, de participarea la Primul Război Mondial. Pe front a fost rănit şi a avut o rană similară cu cea a lui Guillaume Apollinaire. Războiul, spitalul, căutările artistice, începutul revoluţiei, toate se perindau într-un iureş încât se părea că această centrifugă nu se va opri niciodată. De aceea a şi rămas în Franţa, şi poate acesta a fost marele lui noroc că a avut parte de o atmosferă de creaţie, de o pace interioară şi de o nostalgie, de un dor de patrie, care îl stimula permanent în căutările lui de creaţie. În formula enciclopedică, biografia lui o vom scrie în felul următor: „LARIONOV, Mihail (22.V.1881, Tiraspol – 10.V.1964, Franţa), pictor, scenograf. 74

Mihail Larionov

Studii: Şcoala de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din Moscova, cu profesorii V.A. Serov şi G.G. Levitan. La început pictează în manieră postmodernistă. În colaborare cu N. Goncearova a întemeiat reionismul. Este membru al grupării Buinovâi valet şi organizatorul expoziţiilor Oslinâi hvost (Coada măgarului) şi Mişeni (Ţinta). Lucrări: realizează (în colab.) decoruri pentru baletele ruse în antrepriza lui S.P. Diaghilev; scenografia pentru spectacolele: Poveşti ruseşti de A. Leadov, Bufonul şi Simfonia clasică de S. Prokofiev, Vulpea de I. Stravinski, Mica Caterina de A. Savoire; peisaje, naturi statice, portrete – Apus de soare, După ploaie, Ostaş odihnindu-se, Primăvară, Iarnă ş.a.”

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Parisul acelor ani de după revoluţia rusă era o concentrare nemaipomenită de personaje politice, figuri de stat şi artişti. Era o răsturnare enormă a valorilor, căci foştii conţi lucrau taxişti ori birjari, iar foştii artişti ai marilor teatre erau chelneri, ruşii au adus cu sine atmosfera Peterburgului de odinioară, fiindcă ei nu sunt în stare să se adapteze la alt mediu şi vin cu atmosfera lor de-acasă. Avea loc o dezintegrare a formei, a conţinutului, a esenţelor. Şi această dezintegrare trebuia să ne dea ceva nou. Astfel, a reuşit să obţină această noutate. Curentul descoperit de Larionov a fost numit raionism. În perioada interbelică, Larionov a încercat ceea ce încercau majoritatea ruşilor, să ştie concret ce se întâmplă în Rusia sovietică şi, dacă e posibil, să se întoarcă acasă. Destinul însă l-a ferit de acest pas greşit, oferindu-i nişte ani în plus în locul gulagului. Faptul că s-a apropiat de repertoriul baletului rus l-a făcut să cunoască opera marilor compozitori, că altfel n-ar fi reuşit să facă decorurile pentru baletul lui N. Rimski-Korsakov Noapte de mai; pentru baletul lui Liadov, Serghei Procopiev, Igor Stravinski şi alte lucrări comandate de Serghei Deaghilev. În acelaşi timp, a expus lucrări de şevalet şi schiţe de decoruri la Paris (1918), la New York (1919), la Bruxelles (1923), la Drezden (1927). În 1948 a expus la Paris în cadrul unui vernisaj retrospectiv. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Parisul a fost ocupat de armata germană, lui nu i-a fost uşor să accepte intrarea nemţilor nu numai în Paris, dar şi în Rusia. Aceşti ani el i-a transformat în lucrări, dar lu-

Mihail Larionov. Boii, 1906

crările din această perioadă n-au mai avut acel ecou la colecţionari şi la publicul spectator. Au scăzut vânzările şi treptat viaţa lui a devenit tot mai modestă, îndeosebi în ultimii ani, când deja era bolnav şi a supravieţuit doar datorită unei rusoaice – Alexandra Tomilina, bibliotecară la o bibliotecă publică, care, de fapt, a şi fost moştenitoarea lui. Astăzi când redescoperim filă cu filă din istoria artelor plastice din Republica Moldova, găsim potrivit ca un capitol din această carte să fie dedicat marilor artişti, originari din acest spaţiu istoric. Cu toate că s-a născut la Tiraspol, Mihail Larionov în virtutea influenţelor istorice, a legăturii milenare dintre malul stând şi malul drept al Nistrului a aparţinut şi aparţine pe bună dreptate şi culturii noastre. Este foarte curios finalul vieţii lui Mihail Larionov. Un atac cerebral când nu mai putea picta cu mâna dreaptă, a învăţat să picteze cu mâna stângă şi a pictat până în clipa în care s-a stins din viaţă.

Artistul cu destin necunoscut…

Greu de explicat de ce numele acestui artist nu se întâlneşte în istoriile noastre de artă. Poate doar pentru faptul că e originar din Chişinău merita să figureze cu date biografice în Ștefan Lemeni-Machedon unele studii şi cercetări. De vină este probabil faptul că a fost preocupat de pictura bisericească, care n-a prea fost la modă în ultimii cincizeci de ani. Deşi opera şi viaţa lui merită un studiu detaliat. În perioada interbelică de restaurare a picturilor Catedralei s-a ocupat Ştefan Lemeni-Machedon, născut pe 25 mai 1909, la Chişinău. Enciclopedia Cugetarea (Bucureşti, 1940), a lui Lucian Predescu, ne prezintă o fişă biografică interesantă: „Studii: absolvent al Academiei de Belle-Arte; studii libere în iconografie bizantină şi slavonă, studii asupra principiilor şi filozofiei artei. Profesor la şcoala de subingineri agronomi şi la gimnaziul industrial «Maria Băiulescu» din Chişinău… A înfiinţat şi a condus primele cursuri de stenografie din Basarabia. În 1937 execută pictura bisericii din Puhoi. În 1938 restaurează

pictura şi ornamentele Catedralei din Chişinău.” Evident că în timpul războiului realizarea lui cea mai importantă, Catedrala din Chişinău, a avut de suferit, dar arhivele păstrează poze de interior, cartoane şi alte detalii necesare pentru reconfigurarea unei opere artistice dispărute. Cu atât mai mult că destinul acestui artist de după 1940 ne rămâne necunoscut…

Interiorul Catedralei din Chișinău

În rostirea cuvântului „cascadă” parcă se aude rostogolirea apei de la înălţimi ameţitoare. Şi dacă natura nu ne-a prea răsfăţat ochiul cu priveliştea unor cascade extraordinare, omul şi le-a creat singur. Râuşorul Saharna, aşezat într-un loc pitoresc, care bucură şi încântă ochiul, îşi duce cuminte apele în Nistru. Şi dacă îl priveşti din gura defileului cu acelaşi nume o să-ţi pară o cărăruie albastră, care urcă agale dealul, rătăcindu-se undeva sus, aproape de cer. Se zice că ar avea 22 de cascade. Unele având înălţimea unui prag de casă peste care poate păşi un prunc, altele au înălţimea unui zbor de buburuză şi fiecare are cântecul ei aparte, misterios ca un descântec. Aşezate de-a lungul Saharnei, cascadele stau ca tuburile unui nai sau, mai bine zis, ca nişte ţevi de orgă, prin care, în loc de aer, aleargă apa. Îndemnat de vraja acestor locuri, unde stâncile se sprijină de nişte umbre mai lungi ca eucalipţii, unde frunza pădurii niciodată

nu osteneşte să doinească, vine încoace Fiodor Grigore Mălai, cazangiu, tâmplar, dar mai întâi de toate pictor amator. Intimidat un pic de pitorescul naturii ori poate de neputinţa celor şapte culori de a trece toate nuanţele pe cartonul aşezat pe un şevalet meşterit de dânsul. Pictorul se reţine mult lângă cascadă, semănând cu un clopot răsturnat, lângă cea asemănătoare unui amfiteatru străvechi sau lângă cea numită Groapa ţiganului, ce se asociază în imaginaţia noastră cu o mireasă furată de vârtejurile dansului. Pensula ascunde în verdele pădurii albul ereţilor fostei mănăstiri cu ziduri lungi, cu clopotniţe înalte. În inima stâncii ea găseşte ruinele fostului schit săpat în piatră pe la sfârşitul secolului XIV, în pereţii căruia şi-au cioplit numele turiştii veniţi încoace pe la sfârşitul secolului XX. Acasă el aşază lucrările încă jilave, cu firul de argint al Saharnei tremurând ca o strună şi aşteaptă să răzbată din el muzica domoală, duioasă, de neuitat a cascadelor…

Mănăstirea Saharna, imagine de epocă

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Cascadele Saharnei

Rectificări necesare

Eugenia Maleșevschi

Este uluitor cât de uşor omul uită faptele şi evenimentele ce par a se fi produs ieri. Pe această palmă zbuciumată de pământ, care se cheamă Basarabia, nici chiar arhivele nu sunt în stare să înmagazineze toate datele necesare de memorizat. Lipsa unor biblioteci bine puse la punct, dispariţia colecţiilor de ziare din motive ideologice, arderea cărţilor, această practică frecventă a regimurilor totalitare, plus năpasta războiului, au făcut din noi nişte oameni fără trecut. Eugenia Maleşevschi a fost una dintre pictoriţele de elită din Basarabia. Elevă a celebrului Ilia Repin, ea a adus în Basarabia aerul

picturii tradiţionale de la începutul sec. XX, acel avânt de luminare a poporului prin artă şi nu s-a avântat întotdeauna în luptele grupărilor artistice, doar din motivul că artistul este o fiinţă elitară. Atunci când am întocmit Enciclopedia Femei din Moldova, ne-am adresat specialiştilor şi am primit mai multe răspunsuri contradictorii. Unii ne-au spus că Eugenia Maleşevschi ar fi murit la 23 februarie 1940 la Târnova, Donduşeni. Fapt pe care l-am şi consemnat în enciclopedia Chişinău, în care am scris: „Maleşevschi, Eugenia (10.XII.1868, Harbuţcani, Soroca – 23.II.1940, Târnova, Donduşeni), pictoriţă. Studiile – la un gimnaziu din Kiev, la Academia de Arte Plastice din Sankt Petersburg, în atelierul lui I. Repin (1896-1903), la München, Paris, Roma (1903-1906). În 1906 se stabileşte la Chişinău, unde predă desenul în şcoli particulare. Participă la expoziţiile Societăţilor de Arte Frumoase din Basarabia şi ale Societăţii Amatorilor de Arte Frumoase (1910, 1915, 1918, 1920, 1927). Influenţată la începuturi de curentul «peredvijnicilor» şi arta impresioniştilor francezi, evoluează treptat spre o viziune mai modernă asupra procedeelor artistice. Printre lucrările mai reprezentative remarcăm: Portret de femeie (1903), Natură statică (1906), Autoportret. Perioada târzie se remarcă prin pânzele Îndurare, Primăvara, Ahile la fiicele lui Licomede.” Alţi specialişti de la Muzeul de Arte au fost mai aproape de adevăr şi ne-au comunicat că a murit la 26 octombrie 1942, la Târnova, Donduşeni, date pe care le-am şi reprodus în Enciclopedia Femei din Moldova. Şi spre surprinderea mea, la finele anului 2000 la Cimiti-

rul Central din Chişinău am descoperit mormântul Eugeniei Maleşevschi pe care scrie, că această pictoriţă a decedat la 26 octombrie 1942 şi, evident, a fost înmormântată la Cimitirul Central din Chişinău. Acest argument este de acum imbatabil în momentul în care reproducem imaginea mormântului şi de acum încolo suntem obligaţi să facem această rectificare în toate cărţile în care vom scrie despre pictoriţa basarabeană a cărei biografie rectificată o reproducem: MALEŞEVSCHI, Eugenia (10.XII.1865, moşia Harbuţcani, Pohoarnele, Soroca – 26.X.1942, Chişinău, Cimitirul Central), pictoriţă, graficiană, scenografă. Studii: Şcoala de desen din Odesa (18921896), gimnaziul la Kiev (?); Academia de Arte

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Eugenia Maleșevschi. Călugărița cu copil. 1910, MNAM

Frumoase din Sankt Petersburg, atelierul lui I. Repin (1896-1903). A mai studiat la München, Paris, Roma (1903-1906). Călătorii de documentare – Italia, Turcia, Grecia, Siria (1913-1914). Activitate profesională: în 1906 se stabileşte la Chişinău, unde predă desenul în şcoli particulare şi o perioadă este profesoară la Şcoala de Arte Frumoase. Lucrări: din Colecţia Bezviconi – Interiorul unei case din Ivancea (ulei), Peisaj (1900), Autoportret (1910), Portret de femeie (1906), Natură statică (1910), Autoportret (1910), Portret de bărbat, Colţ de seară, Portretul fratelui Serghei, Interior (1912), Necunoscuta (sau Franţuzoaica), Primăvara (panou, 1916), Nud, Crochiu, Portret de bărbat, Model (1898), Nuduri de femei, Turle, Portrete de femei, Portretul mamei, Călugăriţă cu copil, Portret de bărbat (1923), Portret de femeie, Portretul necunoscutei ş.a. Expoziţii: personale – Chişinău (1920), Expo ziţia independenţilor din Sankt Petersburg (19101917), Societatea de Arte Frumoase din Basarabia (1927-1928). Achiziţii: în colecţii muzeale de stat din R. Moldova, România şi în colecţii particulare. În aceasta şi constă marele farmec al cercetării. Mormântul pictoriței A pune la îndoială, Eugenia Maleșevschi. a căuta şi a găsi… Chișinău, Cimitirul Central

Un sculptor de talie europeană anonim la el acasă

Şcoala de Arte din Chişinău în toate timpurile a fost un laborator de talente ce s-au remarcat în domeniul sculpturii. În patru clase nu prea mari ale acestei şcoli şi-au făcut studiile creatori de veritabile valori: P. Vaxman, N. Patlajan, Al. Plămădeală, N. Iaşcinschi ş.a. Şi dacă P. Vaxman a murit în bătălia de la Verdun, în 1916, iar numele lui a fost înscris pe peretele Academiei de Arte din Paris, alături de alţi studenţi ai acestei instituţii căzuţi pe câmpurile Primului Război Mondial, apoi Niuma Patlajan, care se mai numea Naum, a avut parte de un destin artistic împlinit, început la Chişinău şi încheiat la Paris – Mecca tuturor creatorilor. Enciclopedic, biografia acestui artist plastic poate fi redată astfel: PATLAJAN, Niuma (1888, Chişinău – 1961, Antib, Franţa), sculptor. Studii: Şcoala de desen din Chişinău, atelierul de sculptură, profesor Vladimir Okuşko (1907), Academia de Arte din Paris. Tatăl lui era un meseriaş evreu care în timpul pogromului a fost orbit. Fiul, neavând dreptul să studieze la Moscova sau la Petersburg, din cauza legii despre oraşele în care au dreptul să locuiască evreii, a plecat în Elveţia. Mai apoi s-a stabilit la Paris, unde a studiat la Academia de Belle-Arte, ulterior fiind profesor la Sorbona şi la Weimar. Lucrarea lui de diplomă la Şcoala de desen din Chişinău a fost bustul lui Vladimir Okuş-

Niuma Patlajan

ko, profesorul său, pentru care toată viaţa a nutrit o stimă deosebită. Expoziţii: Franţa, Germania, Belgia ş.a. Achiziţii: muzee şi colecţii particulare. La venirea lui în Franţa, a făcut cunoştinţă şi s-a împrietenit cu celebrul sculptor francez Aristi de Maillol (1861-1944), care l-a îndrumat cum şi unde să-şi expună operele. În anii Primului Război Mondial a plecat în America, unde s-a şi stabilit cu traiul. În 1920, când a devenit clar cine a învins în război şi lumea, după coşmarul trăit, era în căutarea momentelor de simţire sublimă, organizează la Paris prima sa expoziţie personală, ca mai apoi, în 1929, să înfiinţeze alta la New York. Şi dacă în anii de până la Unirea din 1918 prefera să-și expună lucrările la Chişinău ori la Odesa, după 1921 vernisa împreună cu pictorii ruşi din emigraţie. Numele lui e înscris în catalogul expoziţiei din 1921 de la Londra, iar mai apoi de la New York.

Niuma Patlajan. Bustul pictorului și profesorului Vladimir Okușko

Datele sumare nu cuprind câteva teze importante, care ţin mai mult de o nostalgie firească pentru descrierea traiectoriei vieţii unui artist. Dacă colegul lui de şcoală Alexandru Plămădeală a plecat la Moscova, s-a întors la Chişinău şi a preluat conducerea Şcolii de Arte, rămânând permanent în centrul atenţiei, apoi N. Patlajan a revenit la Chişinău de câteva ori, confirmându-şi victoriile sale artistice. În 1912 presa basarabeană a publicat imaginea lui în atelierul său, menţionând că este un artist prosper. În 1923 a fost din nou la baştină, devenind pentru tinerii de aici modelul omului care şi-a creat un nume în arta europeană. În anii şaizeci, când K. Rodnin şi R. Ocuşco s-au apucat să scrie o monografie despre Vladimir Ocuşco, adică despre profesorul celor doi mari sculptori Al. Plămădeală şi N. Patlajan, ultimul a răspuns apelului şi, în 1961, a trimis din Franţa câteva pagini elogioase despre primul său dascăl de la Şcoala de desen. Reproducem un fragment: „În clasa a treia, unde desenam natură vie, elevi eram mai puţini ca-n cele două clase şi fiecare din noi credea că va deveni, ori cel puţin visa să ajungă, pictor adevărat. Intrând în sala de desen directorul nostru şi învăţătorul se posta la spatele unui elev, apoi trecea la altul şi tăcut urmărea cum lucrează. Aşa trecea prin toată clasa şi ieşea afară. El permitea fiecărui elev să se dezvolte independent, niciodată nu intervenea în procesul de lucru. Doar din când în când analiza lucrarea finală. Eu des mă gândesc la primul meu învăţător cu un sentiment de profundă admiraţie.” N. Patlajan trebuie să-şi ocupe locul meritat în istoriile noastre de artă, dar până atunci e nevoie să-i citim destinul până la capăt, adică să mergem pe urmele lui şi să ne convingem că a fost un creator de talie europeană.

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Îi plăcea să sculpteze portrete şi figuri simbolice. Opera lui este expusă în Muzeul Vuster din Massachusetts (SUA). A lăsat posterităţii şi multe pagini memorialistice. A încercat să se înscrie în loja masonică franceză. În listele candidaţilor la procedura de iniţiere în Loja Libre Examen este fixată şi data până când trebuia să aibă loc practica – 12.06.1939. Nu se ştie exact dacă a fost iniţiat sau nu. Enciclopediile masonilor nu reproduc nicio informaţie precisă la acest capitol.

Cea mai înzestrată femeie-sculptor al erei noastre şi Chişinăul

Criticul Hristian Zerlos o caracterizează elogios: „Fosta elevă a lui Brâncuşi este, fără îndoială, cea mai înzestrată femeie-sculptor a erei noastre …” Născută în ultima zi a anului vechi, adică la 31 decembrie 1892, după alte surse la 1888, la Chişinău, Miliţa Petraşcu pare să fie prin creaţia ei o veritabilă punte între tradiţie şi inovaţie. La vârsta de doi ani deja, modela figurine din lut. Primul succes, prima recunoaştere a vocaţiei ei artistice se producea la vârsta de unsprezece ani, când sculptorul Nicolai Beklemişov îi apreciază lucrările din lut. Ea face studii la Academia de Arte Frumoase din Moscova, depăşind perioada artei intuitive, la Petersburg la Cursurile Superioare pentru femei Bestujev şi fără ezitare a luat drumul Apusului, făcând primul popas la München. Se aştepta apariţia unui curent nou, şi, din aceste motive, poposiMilița Petrașcu seră şi artiştii ruşi Wassilii Kandinsky şi Alexei Jawlensky. Acolo s-a născut mişcarea „Noua Blaue Reiter, care a fundamentat şi a propagat asociaţie de artişti” (Neue Kunstervereinin- arta abstractă. Miliţa Petraşcu se pomeneşte gung) din a cărei iniţiativă s-a editat revista Der angrenată şi ea în viaţa acestui curent. Şi totuşi, adevărata fierbere artistică în imaginaţia ei se producea numai la Paris, unde se va afla din 1912. Doi ani îi consacră studiilor la Academia „La grande chaumière”, unde este îndrumată de maestrul Emile-Antoine Bourdelle. Lecţiile de desen le face cu un alt maestru – Felix Edouard Vallotton. Iar în 1916, prin intermediul unei prietene, face cunoştinţă cu Henri Matisse, care-i sugerează să-şi facă rost de un atelier şi să muncească de sine stătător. Prima manifestare artistică importantă la Milița Petrașcu. Bustul Tatianei Bezviconi care a participat a fost expoziţia artiştilor in-

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

toate cele trebuincioase sculpturii. (Brâncuşi văzut de Miliţa Petraşcu, Constantin Antonovici, V.G. Paleolog în convorbiri cu Victor Crăciun, Bucureşti, 2001.) În 1924 se căsătoreşte cu inginerul Emil Petraşcu şi se stabileşte la Bucureşti. Mai târziu avea să mărturisească: „Am cunoscut floarea vieţii artistice europene din primele două decenii ale acestui secol – sculptori, pictori, poeţi, romancieri, compozitori, interpreţi, actori… Aşa cum am spus-o de mai multe ori, m-am aflat în apropierea lui Rodin şi Matisse, a lui Bourdelle şi Brâncuşi, Marinetti şi Rodiquet, Şaleapin şi R. Delaunay, Modigliani şi Erenburg şi m-am bucurat îndeaproape de preţuirea lui Brâncuşi, Marinetti sau Şaleapin – ca să nu spun decât două-trei nume. Ei bine, toţi au fost mari talente sau genii…

Milița Petrașcu. Bustul lui Liviu Rebreanu la Cimitirul Bellu, București

dependenţi, ediţia 1919, unde a expus un Bust. Această lucrare a fost cartea de vizită care i-a permis să devină eleva lui Brâncuşi. Lecţia lui Constantin Brâncuşi i s-a întipărit în minte pentru toată viaţa. În memoriile sale, artista consemna: Prima zi şi a doua zi lucrul mergea greu. Loveam în daltă cum nu trebuie, ca într-un piron menit să intre într-un lemn tare, iar mâinile mele erau numai lovituri şi durere. Ciocanul trebuie să cadă fără efort …, repeta întruna Brâncuşi, adăugând: Nu e bine aşa, aşa nu merge!… Abia a treia zi, disperată, am reuşit să prind mişcarea prin care ciocanul, lovind dalta, dă pietrei viaţă. Mulţumit, Brâncuşi mi-a făcut semn să rămân, mi-a dăruit ciocanul pe care-l mai păstrez şi astăzi şi, cu generozitatea ce-l caracteriza, a mers apoi cu mine şi mi-a cumpărat

Milița Petrașcu. Bustul lui Gheorghe Bezviconi

…Pe Enescu l-am iubit. Nu puteai să nu-l iubeşti. Brâncuşi era piatra. Se dezvăluia greu, o pătrundeai cu greutate până îi desluşeai înfăţişările. Enescu era lemnul de rezonanţă. Cânta cum îl atingeai…” (Brâncuşi văzut de Miliţa Petraşcu, Constantin Antonovici, V.G. Paleolog în convorbiri cu Victor Crăciun, Bucureşti, 2001.) În 1925 obţine primul său premiu pentru sculptură. În cadrul Salonului Oficial a expus compoziţia Joc de pisici, care a fost premiată. La Salonul Oficial din 1930 de la Bucureşti a prezentat câteva lucrări originale: Gângania, Peştele etc. Roadele artistice ale acestui an culminează cu participarea la expoziţia de artă românească de la Amsterdam. În 1932 Miliţa Petraşcu face parte din grupul de iniţiativă care organizează la Sala Ileana expoziţia grupului Arta nouă. În cadrul Salonului Oficial prezintă portretul Mărioarei Voiculescu, iar în căutarea unor noi posibilităţi de exprimare artistică ajunge în Iugoslavia, unde studiază opera sculptorului Ivan Mestrovici. Participă la expoziţia mondială de artă futuristă de la Roma din 1933. În 1935 realizează la Târgu-Jiu Monumentul Ecaterinei Teodoroiu, fiind consultată de Constantin Brâncuşi, ideea de a-i încredinţa lucrarea venind din partea soţiei prim-ministrului de atunci, Aretia Tătărescu, prietena artistei. În 1937 participă la expoziţia internaţională de la Paris. Realizează portretul lui Constantin Brâncuşi. O copie a acesteia a ajuns şi la Sala Brâncuşi din Chişinău. A participat la saloanele basarabene, pregătind în 1938 bustul lui Zamfir Arbore, care a fost expus la Chişinău, în vederea pregătirii viitoarei Alei a Figurilor Basarabene, idee lansată de Pan Halippa. Bustul e declarat dispărut după 1940. În 1942 participă deja la Bienala de la Veneţia. Academia Română îi acordă Premiul Elena şi Gheorghe M. Vlasto pentru sculptură,

Milița Petrașcu. Bustul actorului Mișu Fotino, Cimitirul Bellu, București

la propunerea lui Liviu Rebreanu. Realizează bustul lui Alexandru Odobescu, ridicat în grădina Cişmigiu, la rondul scriitorilor. Alături de Cornel Medrea şi Ion Jalea, participă la Expoziţia de Artă Românească de la Stockholm. După ce armata roşie ocupă România, intelectualitatea este forţată să înţeleagă că de acum încolo puterea populară va fi responsabilă de viaţa artiştilor şi mai ales de creaţia lor. Cronologia vieţii sale reflectă această situaţie. Abia în 1958 i se organizează în Sala Dales o expoziţie retrospectivă. Se simte foarte mult atrasă de portret, care, de altfel, şi erau căutate în lumea elitei româneşti. I-au pozat Tudor Vianu şi doctorul C. Istrati în 1957. În1962 execută busturile Matei Milo şi Mihai Jora. Realizează statuia artistei Argentina Macri în rolul Antigonei. Portretele

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

lui C. Brâncuşi şi T. Oprescu le finalizează în 1969. În 1968 moare Emil Petraşcu, soţul artistei. Se pare că vârsta vrea să-i amintească sculptoriţei că s-a născut într-un alt secol. Miliţa Petraşcu a expus în Germania, Italia, Austria, Olanda, Anglia, Franţa, în ex-URSS etc. Este autoarea unor compoziţii de proporţii şi a unei impresionante galerii de portrete sculpturale ale marilor personalităţi: C. Brâncuşi, G. Enescu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Creangă etc. Opera ei a fost descrisă în albumul Miliţa Petraşcu (Chişinău, f.a.) apărut la editura ARC, semnat de Ioana Vlasiu pentru colecţia Maeştri basarabeni din secolul XX. În această lucrare, precum şi în monografiile apărute anterior şi dedicate operei Miliţei Petraşcu n-au fost incluse unele creaţii din compartimentul sculpturi funerare. Cine vizitează Cimitirul Bellu din Bucureşti are posibilitatea să vadă mai multe lucrări semnate de sculptoriţa din Basarabia. Aşa pe Aleea scriitorilor veţi descoperi mormântul marelui prozator Liviu Rebreanu (1885-1944), străjuit de un bust executat de Miliţa Pertaşcu. Tot în apropiere se află mormântul altui mare prozator, Panait Istrati (1884-1935), la al cărui mormânt vedem bustul scriitorului şi medalio nul mamei sale, fiind creaţia Miliţei Petraşcu. Pe Aleea actorilor vom descoperi un splendid bust semnat de Miliţa Petraşcu, lucrare în care a fost imortalizat Artistul Poporului Mişu Fotino (1886-1970), discipolul lui C. Nottara. Doi profesori români au pe mormintele lor monumente funerare executate de Miliţa Petraşcu. Aceştia sunt, Ion Eliad (1848-1894), autorul cărţilor Desemn (1873) şi Aritmetica (1879), şi profesorul de geografie Radu Novian (1853-1903). Dorinţa de a păstra pentru posteritate chipul unui mare istoric şi colecţionar de artă

Milița Petrașcu. Bustul scriitorului Panait Istrati, Cimitirul Bellu, București

basarabeană, Gheorghe Bezviconi, a făcut-o să modeleze un portret sculptural care astăzi este necunoscut criticilor şi se păstrează în colecţia de artă a istoricului, depozitată la Iaşi, care, fiind donată Chişinăului, n-a mai ajuns acasă… Şi tot acolo se păstrează bustul soţiei lui – Tatiana Bezviconi, care a fost o bună prietenă a Miliţei Petraşcu, care a şi imortalizat-o. Era firesc ca o stradă din Chişinău să-i poarte numele, căci, pe lângă faptul că este originară din acest oraş, Miliţa Petraşcu a fost printre acei artişti plastici care au donat lucrări la fondarea Pinacotecii municipale din Chişinău (1939). Ea a fost un ambasador al spiritului nostru, un ambasador care niciodată nu-şi va retrage scrisorile de acreditare, chiar dacă inima ei s-a oprit în dreptul anului 1976… 85

Un pictor venit din simfonie

Mihail Petric împreună cu soția

Dacă i se potriveşte cuiva ca fundal muzical Balada lui Ciprian Porumbescu, atunci negreşit o putem asocia creaţiei lui Mihail Petric. O profundă simţire a nervului naţional, o profundă trăire a frumosului naţional şi o senzaţie de aşteptare şi speranţă cum mai rar se întâlneşte… Dimineaţa pe Nistru a fost prima lui lucrare care m-a marcat. Era în manualul nostru de şcoală primară. Nistrul care parcă era al nostru şi care, totodată, era foarte departe, care parcă vroia să ne despartă de ceva necunoscut. Era prima impresie, era şi ceea ce nu putea-i uita… Când în sălile Muzeului Naţional am văzut lucrarea epică Drumul Răciulei mi-a devenit şi mai apropiat. Acesta era drumul copilăriei mele, nişte serpentine aproape caucaziene care uneau Dereneul meu cu centrul raional, Călăraşii. Drum greu pentru călători, drum şi mai greu pentru şoferi, care, cu maşinile sovie-

tice atât de nesigure, nimereau în situaţii şi tragice, şi uneori caraghioase. Drumul acesta azi nu mai există. În anii ’70 ai sec. XX a fost trasat altul mai puţin periculos, acesta fiind lăsat să se părăginească. Fapt care s-a şi întâmplat. Prin ’90 mi-am pus în gând se merg pe drumul dispărut de pe hartă şi mi-a fost foarte greu. Căci, dacă odinioară el era larg de încăpeau două maşini, acum el pe alocuri era doar o cărăruie priporoasă… Drumurile sunt ca şi oamenii… Drumul Răciulei, care ducea la vestita mănăstire omonimă, s-a luat în creaţia lui Mihail Petric din biografie. Mergând pe el, ajungea la casa părintească din Meleşeni, şi, precum în acele vremuri transport nu prea era, el îl măsura cu pasul, iar din acei paşi a apărut un tablou de tezaur naţional. De fapt, toată biografia artistului plastic este una deosebită: PETRIC, Mihail (7.III.1923, s. Meleşeni, Călăraşi – 15.VI.2005, Chişinău), pictor. Studii: Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi (1935-1940), Şcoala Normală „Mihai Viteazul” din Chişinău (1941-1944), Şcoala de Arte Plastice „I. Repin” (1946-1948), Institutul de Arte Plastice din Kiev, atelierul prof. T. Iablonski, V. Kosteţki (1948-1955). Aflându-se la Iaşi, a luat cursuri de la pictorul Petru Hârtopeanu, care-i prezice un viitor strălucit pe tărâmul artelor. Activitate profesională: profesor la Şcoala de Arte Plastice „I. Repin” (1955-1959), secretar responsabil al UAP (1959-1961), adjunct al preşedintelui UAP, director al Muzeului de Arte Plastice din Moldova (1963-1980), deputat al Sovietului Suprem al RSSM. Membru al UAP

unionale – Moscova, Tallinn, Riga, Baku, Taşkent, Erevan, Odesa, Lvov (1968), Cernăuţi, Minsk etc.; peste hotare: Ulan-Bator, Canada, Bulgaria, Siria (1980), Portugalia (1988), Islanda (1989), Spania (1991), România (1993), Ungaria (1995) ş.a. Achiziţii: în colecţii muzeale din Moldova, Rusia, Bulgaria; în colecţii particulare din Turcia, Japonia, Israel, SUA, Canada, Grecia, Italia, Belgia, Germania, Polonia, Franţa, Ungaria ş.a. Distincţii: Ordinul „Insigna de onoare” (1960), Maestru Emerit în Artă din RSSM (1978), Premiul de Stat al RSSM (1984), Artist Plastic al Poporului din RSSM (1989), Ordinul Republicii (1998). A preferat să picteze peisaje. Mai puţin oamenii. Ei sunt mai complicaţi, mai greu de surprins în adevărata lor esenţă şi nu tot ce descoperi în ei poate deveni un prilej de imortalizare. La câţiva ani după decesul soţiei, acest om fin şi-a pus capăt zilelor. Nu mai vedea rostul unui trai fără ideal, fără generaţia sa, poate fără acel Drum al Răciulei care i-a marcat destinul…

Mihail Petric. Dimineața pe Nistru, pânză, ulei, 1954

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

din R. Moldova (1956). Realizează, în egală măsură, tablouri, portrete, peisaje, naturi statice ş.a. Lucrări: Casă în câmp (1947), Portretul unui ţăran bătrân (1948), Dimineaţa pe Nistru (1954), Peisaj cu bărci (1950), Cap de fată (1950), Promoroacă (1951), Iarnă în împrejurimile Kievului (1953), Sfârşit de zi (1954), Studiu (1954), Portretul unui savant (1956), Dimineaţa în Moldova (1957), Natură statică cu flori (1957), Portretul soţiei (1956), Limanul Nistrului (1957), Portretul învăţătoarei (1960), Portretul mamei (1967), Viile Moldovei (1974), Drum în codri (1960), Malul Mării Negre (1960), Toamna în Moldova (1960), Drum spre Bucovăţ (1961), Natalia (1962), Început de aprilie. Plopi (1963), Drumul spre Străşeni (1965), Primăvara. Mesteceni (1961), Portretul academicianului N. Corlăteanu (1975), Primăvara în livadă (1975), Lacul din Parcul „Valea Morilor” (1967), Valea Trandafirilor (1982), Flori de câmp (1983), Stâncile Orheiului Vechi (1983), Promoroacă. Schiori (1988), Primăvara între stânci (1993), Iarna la Nistru (1994) ş.a. Expoziţii: personale – Chişinău (1964, 1984, 1985-1989, 1993, 2006); republicane;

Un nume acoperit de magma uitării

Pavel Piscariov. Autoportret, 1915

În ziarul Bessarabskaia pocita un corespondent, V.M., semnează o cronică intitulată Expoziţia de tablouri a pictorului P. Piscariov, din care se poate deduce atitudinea contemporanilor faţă de oamenii de creaţie: „În fostul magazin al defunctului Rachier, ce se află în clădirea primăriei (str. Sinadino), s-a pitulat modest o expoziţie de picturi ale lui Pavel Piscariov, care a fost vernisată recent. În vitrină stă un aviz scris de mână: «Intrarea – doi lei, pentru elevi – un leu.» Noi recomandăm tuturor chişinăuienilor, fără excepţie, să viziteze această «nepretenţioasă» expoziţie a unui modest pictor basarabean. Vizitând expoziţia veţi exclama: «Pictorul Piscariov este mândria noastră!» Pânzele lui mari şi mici atestă un gust artistic foarte evoluat şi o tehnică adusă la desăvârşire.

Pavel Piscariov. Nistru la Criuleni, 1906

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Pavel Piscariov. Peisaj cu drum, 1904

Şochează paleta de culori foarte frumoasă care se pare că nu are pereche nu numai la noi, în Basarabia, dar şi departe de hotarele ei. Şochează diversitatea de subiecte şi realizarea lor într-o tonalitate realistă. Râul de munte, marea, efectele de lună, corpuri (după culoare poţi determina dacă sunt calde sau reci), aerul, depărtările – toate au viaţă.

Pavel Piscariov. Orfana, 1908

Noi apreciem foarte mult aceste minunate realizări ale pictorului basarabean Pavel Piscariov şi dorim ca artiştii plastici mai tineri să se uite atent cum trebuie de lucrat şi ce se poate realiza atunci când există talent şi dragoste de muncă. În expoziţie sunt prezentate pânze şi portrete în creion ale tinerei şi mult promiţătoarei pictoriţe Ana Piscariova, absolventă a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, care a moştenit de la tatăl său maniera de a picta viu şi bogat coloristic.” Pavel Piscariov a fost o personalitate polivalentă: pictor, poet, prozator, pedagog. S-a născut la 6 ianuarie 1875 în satul Davâdovo, reg. Kaluga (Rusia). Pictura a studiat-o la Şcoala de Arte Frumoase din Odesa, la maestrul K. Kostandi, absolvind studiile în 1892. La Chişinău soseşte în 1898, unde activează în calitate de profesor de desen la Seminarul Teologic şi la cursurile pedagogice. În acele timpuri el împărtăşea întru totul principiile „peredvijnicilor” (pictorilor itineranţi) care preferau o pictură realistă, inspirată din realitatea imediată, cu un profund accent publicistic. 89

A expus în cadrul Societăţii Amatorilor de Arte Frumoase: în 1906, 1910, 1918. Expoziţii personale: 1928, 1929 – Bucureşti, 1936 – Chişinău, împreună cu fiica Ana. Finalul vieţii lui Pavel Piscariov n-a fost unul luminos. I-a murit băiatul Pavel, care era foarte iubit în familie, dacă judecăm după inscripţia de pe mormântul lui de la Cimitirul Central de pe str. Armenească. Dar nici dispariţia lui n-a provocat mari ecouri. Era anul 1949, la 31 octombrie, când Basarabia încă nu-şi revenise după valul de deportări din vara acelui an. Mormântul lui Pavel Piscariov se ruinează încet la Cimitirul Central şi dacă UAP din RM nu va face vreun efort de reparare, el va dispare în anonimat întocmai cum avea să dispară şi distinsul creator… Mormântul lui Pavel Pavel Piscariov (1946-1951). Cimitirul Central, Chișinău

Ideile sale pedagogice le propagă şi prin intermediul Şcolii particulare de artă pe care a deschis-o în 1907 şi care a activat până în 1910. Dar Chişinăul provincial nu era gata să guste arta adevărată şi nici să-şi cultive copii în acest domeniu şi atunci el merge pe calea editării unei publicaţii periodice Lira Basarabiei, ediţie orientată spre tinerii creatori şi din care au apărut doar două numere. Greutăţile financiare au pus punct şi la această nobilă iniţiativă. În debutul sec. XX, viziunile lui artistice suferă anumite schimbări. Critica a remarcat că etapa „peredvijnicilor” a fost depăşită şi o nouă arie a căutărilor s-a deschis în faţa creatorului. În perioada 1928-1930 este pictor scenograf la Teatrul Naţional din Bucureşti. Paralel face pictură murală serioasă: biserica din Bolgrad (1912), biserica din Ismail (1914), biserica din Târgovişte (1931) ş.a. Lucrările lui de rezistenţă sunt picturile: Orfana (1904), Peisaj cu drum (1904), Cusătoreasa (1905), La spital (1912), Nistru, La fântână (ambele din perioada 1945-1949).

Mormântul pictorului Pavel Piscariov. Cimitirul Central, Chișinău

Arta plastică basarabeană a avut două direcţii în care s-a manifestat plenar, mai bine zis o putem localiza în două feluri: deci, arta făcută la noi acasă şi această istorie ne este cunoscută mai bine sau mai rău, iar cea de-a doua direcţie este arta realizată în alte părţi, printre străini. Aşa s-a realizat ca autor Alexandru Plămădeală, debutând la expoziţiile din Moscova, aşa a debutat Lidia Arionescu-Baillayre, Eugenia Maleşevschi, dar nimeni dintre basarabeni n-a atins celebritatea lui Toma Răilean, care s-a impus ca artist plastic, ca teoretician al artelor plastice, ca editor şi critic de artă. A făcut-o atât de firesc şi bine, încât ruşii nici nu consideră că ar fi un străin, s-a integrat atât de firesc în elita lor culturală că atunci când află că acest autor este originar din Basarabia şi subiectele lui, în mare parte, poartă pecetea coloristică a Basarabiei, ei te privesc cu îndoială şi nedumerire. Ce i-a permis lui să se afirme atât de bine în domeniul străin? În primul rând, talentul nativ, în al doilea rând, o foarte bună cultură asimilată, care a conjugat dragostea lui pentru arta plastică şi dragostea pentru cuvântul scris. Pasiunea pentru publicaţiile periodice l-au impus în acest domeniu, foarte la modă în Rusia la începutul secolului XX. Era momentul când curentele artistice încercau să impună diverse direcţii moderne şi treptat se fereau de realismul promovat cu atâta asiduitate de „peredvijnici” – autorii din expoziţiile itinerante, care colindau Rusia în lung şi-n lat, prezentând în mare parte subiecte aproape publicistice, ca mijloc de propagandă, lucrările lor erau foarte reuşite, dar ca mesaj artistic ele nu mai făceau faţă curentelor înno-

itoare ale secolului XX din care făceau parte cubiştii, abstracţioniştii, raioniştii ş.a. În mare parte, propagarea acestor curente se făcea prin intermediul publicaţiilor periodice şi Toma Răilean era privit ca un expert în domeniu. De aici şi lucrările lui teoretice. S-a născut la Chişinău, la 7 iulie 1870. După studiile liceale unde este remarcat că are un pronunţat talent artistic, el pleacă la Sankt Petersburg şi se înscrie la Academia de Arte pe care o absolveşte în 1889.

Interiorul catedralei din Chișinău, pictură de Toma Răilean

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Mult aşteptata revenire acasă a lui Toma Răilean

În 1912 a depus cerere pentru a candida la titlul de academician. În aceeaşi perioadă era editorul ziarelor Protiv teceniia şi Svobodnâe hudojestva. Interesant e că nu pierde legătura cu Chişinăul şi când la Catedrala oraşului se fac reparaţii şi este schimbată pictura murală, contractul de executare a lucrărilor i s-a oferit fără ezitare lui Toma Răilean. În anul de cotitură 1917, Toma Răilean s-a pomenit antrenat în iureşul revoluţiei. Era adeptul continuării Primului Război Mondial până la biruinţa finală, moment care îl putem descoperi în ziarul Petrogradskaia gazeta, din decembrie 1916, unde el a publicat un desen în acest sens. O mărturisire din această perioadă ne dezvăluie starea lui interioară: „Atmosfera generală a zilelor noastre este foarte grea şi stingheritoare pentru creaţie, apăsătoare pentru un suflet de poet.” [Петроградский листок, 1917, 15 ianuarie, nr. 4] El n-a acceptat revoluţia în sensul ei bolşevic şi chiar a avut curajul să argumenteze deschis poziţia sa, confruntându-se cu ide-

ologul Anatolie Lunacearski, responsabil de problemele culturii în Partidul Comunist bolşevic. În articolul Lacrimi la altarele artei Toma Răilean scrie: „Democratizarea artei! O durere cumplită îmi strânge inima şi vrei ca-n lacrimi, în suspine să reverşi marea durere. Până la noi, toată lumea civilizată, toate scopurile strădaniilor lumii întregi, toate jertfele pe pământ erau unite, îndemnate de un singur ţel, servirea unicului şi neschimbatului ideal – frumuseţea… şi de odată dă năvală un vârtej şi tot ce alcătuia viaţa noastră şi era considerat cultură, toate acestea se ruinează şi printre noi, şi sub noi se aude cum trece trăsura Vezuviu… Acum se vorbeşte despre crearea unei arte proletare… Doamne, Doamne! O nebunie fără margini! …Democratizarea artei, proletarizarea artei? Oamenii nu-şi închipuie ce fac.” Şi cât nu s-ar părea de straniu, dar în acest caz Toma Răilean a avut dreptate doar parţial, fiindcă la prima etapă descătuşarea artei şi artiştilor a deschis într-adevăr multe drumuri nebănuite, nebătătorite.

Toma Răilean. Manevre militare în munți, 1888

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Se părea că toată creaţia atinge nişte culmi nebănuite şi se inventau în condiţii extraordinar de grele noi forme, noi mesaje, noi limbaje artistice. Ceea ce a intuit însă autorul nostru a fost legat direct cu etapa a doua, când ideologii de partid nu numai că au redus totul la arta socialistă, dar i-a lichidat fizic pe creatori, ori i-au redus la tăcere şi anonimat. Aici nu putem să nu-i dăm dreptate lui Toma Răilean şi să spunem răspicat că intuiţia lui a fost una profetică. Este un mare păcat că în anii ’40, când Catedrala a fost aruncată în aer de către sovietici, pictura lui murală s-a deteriorat şi a fost repictată de alţi autori. În zilele noastre despre valoarea acestei lucrări putem judeca numai după fotografiile executate în epocă. Tot el a fost solicitat să picteze Catedrala din Cracovia (Polonia). Este foarte greu, astăzi, să reconstitui biografia în detalii a acestui mare artist plastic, dar este necesar de făcut acest lucru, fiindcă într-o anumită perioadă Toma Răilean a fost un nume de referinţă în Arta Plastică. A murit în 1936 la Leningrad şi revista de limbă rusă Molva, care apărea la Bucureşti, la 20 iunie 1936 a publicat o ştire despre decesul Toma Răilean. Schița monumentului lui Grigori celebrului artist. Potiomkin, de la Rădenii Vechi, r-nul Ungheni Este foarte important ca să reconstituim plenar biografia acestui creator pe care contem- mărită nu numai acasă, dar şi-a tras sevele sau poranii l-au ştiut şi ca artist plastic, şi ca arhitect, a adus contribuţii şi culturilor străine, ceea ce şi ca publicist, fiindcă cultura noastră a fost ur- constituie un prilej de mândrie pentru noi.

Întâiul din noua generaţie

Jocul destinului rămâne a fi unul imprevizibil şi indescifrabil. A pornit de la o şcoală internat cu profil artistic şi a ajuns să fie cel mai cotat artist din generaţia sa. Pentru cine nu l-a cunoscut, o asemenea traiectorie a destinului pare a fi accidentală, pentru cine l-a cunoscut, ea pare logică şi firească. Am discutat cu el în mai multe rânduri. Mai ales după apariţia enciclopediei Chişinău. Era născut în acest oraş şi cunoştea detalii şi subtilităţi pe care doar orăşenii le cunosc. Dar el a descoperit în acea carte Chişinăul său şi era bucuros să-şi împărtăşească bucuria descoperirii. Din punct de vedere material, familia Sârbu o ducea greu. Am cumpărat în câteva rânduri tablourile pe care mi le-a propus. Se potriveau perfect gusturilor mele, el ca şi cum intuise ce-mi place. Astăzi regret că n-am avut suficienţi bani să procur mai multe pânze. El a plecat pe neprins de veste şi înmormântarea lui la Cimitirul din str. Doina, pe aleea artiştilor, o am şi acum în faţă. Lângă sicriu stătea fratele lui, Vasile Sârbu, care-mi fusese coleg timp de cinci ani de zile, dar niciodată nu mi-a spus că are un frate pictor, deşi am fost la casa lor de la Poşta Veche. E şi aceasta un joc al destinului. Criticul Vladimir Bulat a dat o apreciere interesantă creaţiei lui Andrei Sârbu: „Creaţia lui Andrei Sârbu configurează una dintre punţile cele mai sigure între epoca neagră a constituirii picturii moldoveneşti postbelice şi deceniului ce stă să-şi încheie socotelile cu acest veac; şi este pe alt palier hermeneutic, cum am

Andrei Sârbu

încercat să schiţez în rândurile de mai sus, amprenta unui traseu creator ce a probat o re-trăire a actului pictural ca demers autonom, foarte personal, izbutind o depăşire a practicii de transpunere, nemeditată şi nesublimată, a realităţii văzute pe suprafaţa suportului bidimensional. E chiar veriga care întregeşte o istorie a picturii din acest spaţiu cultural, plasându-se hotărâtor între forfota problematicilor interbe-

Andrei Sârbu. Poarta veche, ulei, pânză

Gutuie, Arheologie, Sintaxă, Oglindiri, Sonet, Geam, Colaj, Motiv popular ş.a. Scenografie la spectacolele Troiţa, Lumină, Pământ. L-a avut ca maestru pe M. Grecu. Seriile lui posedă o arhitectonică specifică, inconfundabilă. Expoziţii: republicane (1968, 1975, 19801987); unionale – Moscova (1988, 1989, 1990); peste hotare: Göetelorig (1990), Bucureşti (1992), Bacău, Galaţi (1993), Germania, Brazilia, Anglia, SUA, Canada ş.a. Achiziţii: numeroase lucrări în colecţii particulare din Moldova, Italia, Canada, SUA, România, Germania etc. Distincţii: Premiul Direcţiei de cultură a municipiului Bacău pentru lucrarea Arheologie III (1995), Premiul UAP pentru anul 2000 (post-mortem), medalia „Mihai Eminescu” (post-mortem, 2000). Bibliografie: 1. Andrei Sârbu. Catalog. Chişinău, 1995. 2. Chişinău. Enciclopedie. Chişinău, 1997. Post-mortem primeşte premii, medalii, post-mortem i-a apărut un album interesant, care-l plasează în rândul maeştrilor basarabeni. E foarte bine, dar şi foarte trist că toate acestea se întâmplă post-mortem… În prefaţa albumului Andrei Sârbu (Chişinău, 2010), apărut cu ocazia expoziţiei ce a consemnat aniversarea a 60 de ani de la naştere, colegul, prietenul şi directorul general al Muzeului Naţional de Artă al Moldovei, Tudor Zbârnea, îl caracterizează plenar: „Sârbu spunea că un artist trebuie să fie un fenomen, unul dispus să-şi poată concentra toate energiile pentru a exprima lumea lăuntrică. Şi a reuşit. Andrei Sârbu este un fenomen, un întreg univers al gândirii artistice… a creat opere care ţin de un angajament artistic şi filozofic esenţial, lăsând moştenire culturii româneşti o operă de o incontestabilă valoare, care, deloc ostentativ, dar şi fără complexe, merită a fi inclusă în etaloanele legitime ale artei universale.”

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

lice (formalism, naturalism, decorativism etc.) şi sincretismul abordărilor noii sensibilităţi de astăzi, a generaţiei care repudiază tradiţia moştenită, considerând-o superfluă, chiar nocivă. Opera lui Sârbu constituie piatra de poticneală pentru acest tip de mentalitate…” Apreciat de maestrul Mihai Grecu, pictorul Andrei Sârbu a preferat să meargă sigur pe drumul ştiut doar de el. SÂRBU, Andrei (6.XII.1950, Chişinău – 16.IV.2000, Chişinău), pictor, artist plastic. Studii: Şcoala de pictură pentru copii (1960-1965); Institutul de Teatru, Muzică şi Film din Sankt Petersburg, Facultatea de scenografie (1967-1969). A activat: lector la cursurile de pictură decorativă la Ministerul Culturii, pictor la Muzeul „Orheiul Vechi” (1981-1983), pictor-scenograf la Teatru „Luceafărul” (1983-1990). Membru al UAP din RM (1988). Lucrări: Atelierul albastru, Natură statică, Concerto grosso, Drum uitat, Culorile toamnei, Fructe, Fereastră în septembrie, Seară, Ogradă sătească, Stânci în s. Văratic, Casă veche, Portretul lui N. Milescu Spătarul, Piatră istorică,

Dimitrie Sevastianov… artistul plastic cu două vieţi

Dimitrie Sevastianov

Am descoperit mormântul lui la Cimitirul Central din str. Armenească, o stâncă enormă de granit şi un basorelief executat de Claudia Cobizev. Mormântul aminteşte de cel al lui Alexandru Plămădeală. Artistul plastic Dimitrie Sevastianov s-a născut în oraşul Tulcea, la 26 octombrie 1908, în familia unui cizmar rus, credincios de rit vechi, plecat din Rusia din cauza persecuţiilor religioase şi stabilit cu traiul în colonia de acolo. Deoarece tatăl său a decedat de tânăr, toate treburile gospodăriei le-a luat asupra sa mama, o femeie de caracter, aşa cum sunt, de

obicei, soţiile obişnuite cu riscul vieţii pe malurile Deltei dunărene. De mic copil a avut parte de un contact direct cu natura superbă, cu locuri fantastice, cum erau cele de la Vâlcov, considerată Veneţia Basarabiei, de la Ismail cu cetatea lui istorică, de la Sulina cu portul şi pescarii neobişnuit de pitoreşti. Oraşul Tulcea era unul mic şi provincial, dar aici au apărut nişte zugravi care au acoperit cu picturi murale interiorul bisericii, fapt care l-a marcat nespus de mult pe copilul Dumitru Sevastianov. E cunoscut faptul, mărturisit tot de el, că ultima picătură care a umplut paharul răbdării a fost vernisajul unei expoziţii personale organizate de un artist începător, eveniment mult comentat într-un orăşel provincial cum era Tulcea. De acum încolo gândurile lui de viitor s-au legat definitiv de desen şi pictură. Deja în şcoala primară colegii şi profesorii au remarcat talentul lui plastic. S-a făcut ucenic de zugrav ca să deprindă meseria şi ca să adune bani pentru a urma o şcoală specială. Deoarece fraţii lui mai mari lucrau la Bucureşti, atunci când a împlinit 16 ani s-a decis să-i urmeze, şi, odată ajuns acolo, a făcut tot posibilul ca în 1927 să fie admis la Academia de Arte Frumoase. La Academia de Arte din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1932, a avut parte de profesori remarcabili, cum erau la acea vreme A. Mirea, Jean Steriade, Camil Ressu, ultimul fiind şi profesorul care ducea cursul lui. Aici, în pereţii Academiei, a avut parte de o atenţie deosebită din partea profesorilor, de un program de studiu în care, pe lângă pictura clasică românească, cum era cea a lui N. Grigorescu,

Şt. Luchian, I. Andreescu, studenţii erau familiarizaţi cu noile curente avangardiste, care se evidenţiau în cultura europeană. Talentul lui era aşa de evident că unul dintre colegii săi mai tineri, Mihai Grecu, l-a definit astfel: „Natura l-a înzestrat cu atâta talent, încât acesta nu ţinea seama de el.” Încă în anii studenţiei, în colaborare cu un alt viitor clasic al artei plastice româneşti, Alexandru Ciucurencu, organizează o tabără de creaţie – Şcoala Liberă de Pictură de la Baia Mare, în care domnea atmosfera veritabilei libertăţi artistice. Dincolo de exerciţiile zilnice erau în vogă discuţiile, în care, ca de obicei, se puneau pe cântar valorile artistice ale trecutului şi căutările artiştilor contemporani. Naturalismul şi academismul erau comparate cu unele curentele la modă: cubismul, futurismul, fovismul, dadaismul ş.a. Şi în discuţii contradictorii se căutau argumente pentru evidenţierea şi promovarea noii gândiri artistice. De la această şcoală improvizată D. Sevastianov a moştenit

Dimitrie Sevastianov. Nud, 1935

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Dimitrie Sevastianov

dorinţa de a face critică de artă, şi şi-a găsit locul său în paginile revistei Omul şi Arta, editată în anii ’30 ai sec. XX la Bucureşti. Şi-a expus opinia pe marginea unor lucrări, a unor artişti, a unor curente. Colecţia acestei reviste se păstrează la Biblioteca Academiei Române şi este o mărturie certă că un adevărat artist se naşte nu numai din intuiţie şi exreciţiu zilnic, dar şi dintr-o profundă şcoală estetică şi filozofică. Debutul lui cu o expoziţie personală s-a produs în 1935. În anul 1936 repetă succesul şi devine pe bună dreptate unul dintre liderii generaţiei sale. Firesc că a beneficiat de o bursă în Italia, la Şcoala Română din Roma, unde s-a aflat din 1937 până în 1939, când şi-a perfecţionat măiestria, luând contact cu marea artă italiană. Bursa a obţinut-o fiind sprijinit de bunul prieten al artiştilor plastici basarabeni, pictorul Ion Teodorescu-Sion. Despre aceşti ani găsim o remarcă preţioasă în cartea lui Mihai Pelin Deceniul prăbuşirilor (1940-1950). Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti (Bucureşti, 2005, p. 194): „Între timp, la Bucureşti, un alt pictor tânăr, Dumitru Sevastianov, prezent în expoziţiile dinainte de război sub pseudonimul Sebastian, solicita aprobarea de a scoate din ţară o serie de pânze ce trebuiau să figureze într-o expoziţie găzduită de Şcoala Română din Roma. Ajuns în capitala Italiei, Sebastian a expus alături de acelaşi Dimitrie Berea şi Eugen Drăgu-

Dimitrie Sevastianov. Nud, 1937

ţescu, într-o colectivă inaugurată la 22 mai 1940, în prezenţa regelui Victor-Emanuel al III-lea, şi comentată favorabil de Alessandro Franceschi în La Tribuna. A fost un moment de afirmare majoră a Şcolii Române de la Roma.” Aproape concomitent, la Bucureşti expune la Salonul oficial al anului 1939 patru lucrări: Desen (două), Pesagiu din Assisi (desen colorat) şi Roma. Capitoliul (desen colorat). Nu ştiu cum se explică faptul că în toamna anului 1940, el, născut dincolo de Prut, a reuşit să ajungă în Basarabia. Probabil, simpatia lui pentru Ţara Sovietelor trecea peste toate limitele şi orice analiză obiectivă a situaţiei politice din acea ţară minunată lipsea cu desăvârşire. Mihai Pelin, în cartea sa, amintită mai sus, la pag. 346, scrie următoarele: „În acel răstimp, viaţa pictorilor şi a sculptorilor din teritoriile disputate a cunoscut momente dramatice. Dintre artiştii plastici români originari din Basarabia şi Bucovina, pictorul Dumitru Sevastian şi-a încheiat socotelile cu lumea încă din vara lui 1940. După ultimatumul sovietic din 26 iu-

nie, când avangărzile armatei ruse au ajuns la periferiile Chişinăului, artistul s-a sinucis.” Aceeaşi informaţie M. Pelin o repetă la pag. 567: „Pictorul Dumitru Sevastian – am mai avut prilejul s-o spunem – şi-a pus capăt zilelor atunci când armatele ruse invadau Basarabia şi Bucovina de Nord.” Realitatea însă este alta. Evident că intelectualii care erau bine informaţi despre realităţile din Rusia Sovietică şi nu credeau în basmele propagandistice ale lui Stalin au făcut tot posibilul să se refugieze în România. Toată lumea bună a făcut tot ce se poate ca să plece din faţa urgiei sovietice, el însă, a venit de bunăvoie să se stabilească în acest regim. În catalogul expoziţiei jubiliare Dimitrie Sevastianov (1908-1956). In memoriam (Chişinău, 2008), dr. în studiul artelor Ludmila Toma consemnează: „Dimitrie Sevastianov a sosit la Chişinău în toamna lui 1940 împreună cu prietenii care se întorceau în Basarabia după ce aceasta a fost anexată la Uniunea Sovietică. Cooptat să realizeze un panou pentru pavilionul Moldovei la Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale a URSS de la Moscova, D. Se-

Dimitrie Sevastianov. Autoportret, 1938

vastianov, împreună cu Moisei Gamburd, Victor Ivanov şi Eugenia Gamburd, a elaborat o schiţă pentru compoziţia Întâlnirea armatei Roşii cu populaţia Basarabiei… Ales preşedinte al secţiei de pictură a Uniunii Artiştilor Plastici, Dimitrie Sevastianov trebuia să dea exemplu creând tablouri cu tematică angajată, ceea ce nu era deloc uşor. Pictorul era pasionat mai mult de motivele surprinse din viaţă şi de peisajele rurale modeste. Studiul Arătura, din 1946, denotă o schimbare a stilisticii anterioare pentru a scoate în evidenţă interconexiunea dintre lumea obiectuală şi mediul spaţial. În lucrările de acest fel se păstrează poezia viziunii, libertatea penelului şi prospeţimea coloritului proprii maestrului. Totodată, portretele create la comandă, sunt pictate fără inspiraţie, în stil academic, dând o atenţie exagerată modelării volumelor.” Probabil agitaţia kominternului şi-a spus cuvântul. A crezut în viaţa nouă, în omul nou, în statul libertăţii şi egalităţii şi mai mult ca sigur că a regretat tot restul vieţii. Nu putem spune că a făcut o carieră strălucită, a fost trimis pe front în cel de-al Doilea

Dimitrie Sevastianov. Peisaj muncitoresc, 1932

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Dimitrie Sevastianov. Nud, 1936

Război Mondial, obligat să se înscrie tematic în cadrul extrem de strâmt al realismului socialist şi temele lui au fost: Priveliştile Moldovei, Periferiile Chişinăului, Portretul unui colhoznic, Împărţirea pământului, Jurământul eroilor, Culesul poamei (1953), Joiana (1956). Sau seria de portrete: Grigore Cotovschi, Ion Soltâs, Pădurarul, Fată moldoveană, Portretul unui bătrân colhoznic ş.a. Şi aceste strădanii artistice s-au încununat cu un singur ordin –„Insigna de Onoare”. Dar nu putem afirma cu certitudine că avem în faţă un învins. El ţine la concepţiile sale, poate din cauza cenzurii el nu poate spune şi scrie ce crede despre un fenomen sau altul. Drept dovadă ne serveşte cazul lucrării Ştefan cel Mare. În 1947, el face o temerară încercare de a-l aduce în prim-planul unei lucrări de proporţii pe domnitorul Ştefan cel Mare. Lucrarea, intitulată Ştefan cel Mare înainte de luptă, era ca o replică fină dată proletcultiştilor veniţi de peste Nistru şi care nu recunoşteau nici literatura clasică a românilor, nici istoria lor. Dar asemenea exemple sunt mai puţine în raport cu numărul mare de lucrări de compromis: Trandafiri (1951), Iarna (1952) ş.a. Criticul de artă L. Cezza, în prefaţa la catalogul Dimitri Cuzmici Sevastianov, tipărit postum în 1959, încearcă să justifice situaţia penibilă în care s-a pomenit creatorul: „Artist plastic în-

100

purilor colhoznice – eroii de primul plan al tablourilor sale. Documentându-se cu privire la noile exemple ale iniţiativei creatoare a maselor, pictorul şi-a dat seama despre chemarea noului, despre rolul lui în condiţiile societăţii sovietice. Despre prefacerile sociale în satul moldovenesc mărturisesc compoziţiile tematice ale pictorului D.C. Sevastianov Chemare la întrecerea socialistă, Pentru o folosire veşnică a pământului, Culegerea poamei, Joiana ş.a. Tabloul Pentru o folosire veşnică a pământului (expus la Expoziţia unională a realizărilor economiei naţionale la Moscova) prezintă o galerie întreagă de personaje – truditorii satelor moldoveneşti, veniţi să sărbătorească ziua predării pământului gospodăriei colhoznice pentru folosirea veşnică. Pictorul a reuşit să redea un şir de chipuri veridice, cu trăsături profund naţionale. Ne convinge chipul plin de viaţă al moldoveanului în costumul naţional pe Dimitrie Sevastianov. Odaliscă, 1937 primul plan al tabloului. Însă, în genere, scezestrat, D.C. Sevastianov avea sensibilitatea per- na păstrează un caracter ilustrativ, accentuarea ceperii poetice a luminii şi culorilor, era fidel ar- unor atribute de importanţă minimă, o atmotei desenului şi profunzimii viziunii plastice. Însă sferă de pompă oarecum exagerată diminueaaceste calităţi, care i-au asigurat gloria odinioară, ză întrucâtva puterea emotivă a acestei opere. acum nu-l mai satisfăceau pe artistul onest şi con- Aici şi-au găsit oglindire deficienţele multor ştiincios. În condiţiile Moldovei Sovietice apăreau tablouri din perioada cultului personalităţii. Din ultima perioadă de creaţie a pictorunoi probleme de creaţie, care solicitau soluţionarea. Artistul s-a dezis de experimentele trecutului, lui un interes mai mare prezintă compoziţiile decorativismul exteriorizat, stilizarea, care limi- Culegerea poamei şi Joiana. Aceste tablouri catau posibilităţile lui de creaţie. Succesul a venit cu o anumită întârziere, dar cu atât mai preţios a fost curajul şi fermitatea de a merge pe drumul ales.” Acelaşi critic L. Cezza, în monografia Pictura moldovenească (Chişinău, 1966), menţine vechile afirmaţii: „Un loc important în arta plastică moldovenească îl ocupă tabloul tematic, care oglindeşte laturile esenţiale ale realităţii sovietice. De pildă, în cele mai bune opere ale pictorului D.C. Sevastianov şi-au găsit oglindire cele mai importante evenimente din viaţa Moldovei Sovietice. Studiind atent viaţa poporului, pictorul a sesizat patosul de muncă al truditorilor câmDimitrie Sevastianov. Odalisce, 1935

racterizează într-o mare măsură o nouă perioadă în creaţia pictorului… Tabloul Culegerea poamei a premers călătoria pictorului Sevastianov într-unul din cele mai bogate colhozuri din Moldova Sovietică – Truşeni… Tabloul Joiana fusese expus după moartea pictorului la Expoziţia unională de la Moscova în pavilionul Moldovei Sovietice cu prilejul aniversării a 40-a de la Revoluţia Socialistă. La această operă artistul a lucrat până-n ultimele zile ale vieţii sale. Fără a fi finisat tabloul lasă o impresie puternică, bineînţeles că la aceasta a contribuit măiestria crescândă a pictorului, care a izbutit cu mijloace modeste, minimale să realizeze concepţia plastică şi s-o facă accesibilă privitorului. În această operă, Sevastianov, conştient de posibilităţile sale artistice, şi-a asumat problema de a crea un tablou, tratând o temă contemporană a satului colhoznic.” Prietenii din România îl credeau mort, dar el a murit la 1 noiembrie 1956, la doar 48 de ani, lăsându-ne nouă enigma: care viaţă a lui a fost cea adevărată? Biografia lui de creaţie aşa şi nu s-a conturat în toată splendoarea ei. Avem o biografie din două emisfere. Şi istoria artei o să-l reţină anume aşa. Noi însă am mers pe o altă cale. La Cimitirul Central din Chişinău am găsit monumentul funerar al lui Dimitrie Sevastianov, un basorelief frumos prelucrat în cheia lui Plămădeală şi

Dimitrie Sevastianov. Joiana, 1957

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Dimitrie Sevastianov. Ștefan cel Mare înainte de luptă

un bloc de granit, care întocmai aminteşte de mormântul marelui sculptor. Nu vom vorbi despre legătura celor doi artişti, ci vom încerca să explicăm un detaliu din creaţia lui Dimitrie Sevastianov prin faptul că, în 1932, a participat la Saloanele oficiale din Bucureşti, iar în noiembrie-decembrie şi-a prezentat o lucrare de debut intitulată Peisaj muncitoresc. În acel moment el semna cu numele de D. Sevastian. Era o încercare de a se înscrie în ritmul şi cerinţele epocii. Numele lui de lipovean Sevastianov nu cadra cu fireasca dorinţă a societăţii de atunci de a româniza numele celor care parcă ar suna străin urechii românului. Pe de altă parte, lucrarea trădează aceeaşi neclintită fermitate tematică, adică prezentarea unor realităţi din viaţa muncitorească. Era un simpatizant al mişcării socialiste. El poate nu spunea nimic despre aceasta, dar tema îi trădează intenţiile. Fără doar şi poate că lucrarea absolventului Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti era foarte frumoasă, odată ce organizatorii salonului oficial, au găsit de cuviinţă să includă în catalogul expoziţiei reproducerea în alb-negru a acelei lucrări. Nu cunosc care ar fi destinul acelui Peisaj muncitoresc. A fost achiziţionat de vreun colecţionar sau poate chiar a nimerit în şirul lucrărilor pe care le achiziţiona Ministerul Culturii. Dacă a avut acest noroc înseamnă că în fondurile Muzeului de Artă Plastică a Români-

101

Dimitrie Sevastianov. În folosință veșnică, 1940

102

ei vom putea găsi lucrarea acestui originar din Tulcea, care a devenit basarabean prin adopţie. Această lucrare completează biografia artistică a lui Dimitrie Sevastianov prin faptul că marchează debutul şi, într-un fel, devine un punct de reper pentru criticii de artă. Între anul 1932, începutul carierei artistice, şi ultima lui lucrare Joiana, rămasă nefinisată în 1956, este o distanţă de 24 de ani. Astfel putem să ne formăm o părere despre traiectoria evoluţiei acestui artist plastic. E greu de spus dacă a fost o evoluţie. Fiindcă reproducerea acelui Peisaj muncitoresc trădează mai multă îndrăzneală artistică, decât o lucrare atât de bine echilibrată coloristic cum este Joiana. Două sisteme: unul capitalist, până la 1940, şi altul socialist, după 1940. Şi un om care nu și-a găsit locul probabil nici în primul, nici în al doilea. De aceea şi plecarea lui atât de prematură din această lume. Născut în Delta Dunării şi mort la Chişinău, un destin neordinar, poate şi prin faptul că dacă în 1940 ar fi rămas la Roma, aşa cum a făcut Eugen Coşieru, Moldova ar fi avut un pictor de talie universală din noua generaţie. Cu intuiţia lui artistică, cu fenomenala sensibilitate cromatică, la sigur că ar fi fost un creator de avangardă aşa cum deja începuse să învingă forma prin culoare şi conţinut. În realitate însă, am obţinut o cu totul altă soartă, un artist plastic circumscris definitiv în formula realismului socialist, cu un panou dedicat intrării armatei sovietice în

Basarabia în 1940, cu pânze banale, impuse de rigorile vremurilor staliniste, cu teme care respiră umanism – Culesul strugurilor, Joiana, dar aminteşte mai mult de arta plastică sovietică. Şi atunci mi se pare că a avut dreptate Mihai Pelin când fixa decesul lui în anul 1940. Într-adevăr, Dimitrie Sevastianov, creatorul, a decedat atunci. Omul a continuat să activeze, a fost la război, a primit o medalie pentru eliberarea Germaniei, a fost şeful secţiei de pictură la Uniunea Artiştilor Plastici, a fost profesor la Şcoala de Arte Plastici „I. Repin”, dar nimic din ce a fost odinioară n-a mai putut fi prezentat public, tot ce a fost a rămas în lumea burgheză, a rămas într-o altă epocă. O dramă mai mare este greu de imaginat. Un om cu două vieţi şi din ambele a ieşit un învins. Atâta doar că în artele plastice din Republica Moldova, numele lui va sta la loc de cinste, căci a educat nişte personalităţi, a avut o operă începută, care nu poate fi ignorată, şi a avut o operă de final care ilustrează perfect epoca socialistă. Şi totuşi, mi-aş fi dorit ca el să fi rămas la Roma… în 1940…

Mormântul pictorului Dimitrie Sevastianov. Cimitirul Central, Chișinău

Numele lui Iosif Stepanovski l-am reţinut din volumul lui Tudor Stăvilă Arta plastică din Basarabia de la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX. (Chişinău,1990). Pe una din pagini era prezentată lucrarea În Iosif Stepanovski livadă (Promenadă, Chişinău) a pictorului Stepancovski. Deşi e executată la Chişinău, deşi livada e tipică pentru regiunea noastră, aerul familiei burgheze ieşite la promenadă are aroma unei moleşeli pariziene. Atunci a şi apărut pentru mine problema detalizării unor nuanţe biografice care ar fi motivat apariţia acestui autor la Chişinău. Şi am descoperit în revista Din trecutul nostru (1936, nr. 31-34) cronica acestei familii de unde reieşea clar că acest pictor era nu numai artist plastic, nu numai profesor de liceu, dar şi fondator de şcoală de desen şi pictură. STEPANCOVSKI, Iosif (1856, Podolia – 1903, Chişinău), pictor. Studii: Academia Imperială de pictură din Sankt Petersburg (1886). Activitate profesională: profesor de desen şi pictură la Liceul real din Chişinău, şcoala care a dat arhitecţi de mare valoare. A înfiinţat, în Chişinău, în 1893, o şcoală de desen şi pictură.

Lucrări: Icoana Naşterii Domnului, Favorita lui Ludovic al XIV-lea, Portret de bărbat, În parc (Colecţia MNAP din R. Moldova). Achiziţii: pentru colecţia Liceul real „Alecu Russo”. Expoziţii: Paris (1899), medaliat pentru tabloul Favorita lui Ludovic al XIV-lea. Distincţii: Gradul de consilier de stat, crucea Sf. Ana şi Sf. Stanislav, gradul II. A fost nobil ereditar cu nobleţea recunoscută la 1864 prin bunicul Mihail. La Chişinău s-a căsătorit cu Magdalina Semionov (? – 1929), fiica căpitanului Pavel Semionov, o femeie care şi-a consacrat viaţa activităţilor de binefacere, care în 1916 a fost decorată cu Medalia de Aur pe panglica Sf. Ana, pentru lucrul ei în cadrul Comitetului Femeilor Basarabene. Iosif Stepancovski a decedat la numai 47 de ani, lăsând o operă nu prea mare, dar foarte valoroasă sub aspectul studierii evoluţiei artei plastice basarabene. Avem senzaţia că a avut a spune mult mai mult…

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Artist şi ctitor

Iosif Stepanovski. Portret

103

Un preot-artist

104

înfrânt orgoliul sunt nespus de dragi, anume pe ei merită să-i cunoaştem. Valeriu S. Neaga îmi comunică: „Îmi permit să vă trimit un material biografic privind pe Trofim Suruceanu, preot, poet, pictor şi muzician, cu rugămintea de a selecţiona datele ce vă pot fi utile, pentru un articol într-o viitoare ediţie (număr) al lucrării Basarabia necunoscută. Preotul Suruceanu a fost consătean, prieten de copilărie, coleg de seminar şi facultate cu tatăl meu – preotul Simion Gh. Neaga, care, înainte de refugiu (1944), a fost preot la Biserica Ciuflea din Chişinău, protopop, consilier la Mitropolie şi iniţiatorul construcţiei unei Catedrale a Unirii la Chişinău.” Păstram în arhiva mea articolul publicat în Literatura şi arta (17 august 1995, nr. 33) şi eram familiarizat cu numele acestui poet şi din motivul că în primăvara anului 1989 scriitorul Chiril Aldea-Cuţarov m-a chemat la el acasă (str. Columna, intersecţie cu str. Hânceşti) ca să-mi arate o plachetă de versuri a lui Trofim Suruceanu, pe care îl cunoscuse în perioada formării Societăţii Scriitorilor din Basarabia. Trofim Suruceanu Am făcut nişte extrase din acea carte, căci conFiecare zi este interesantă din cauza că ţinea versuri care şi peste 50 de ani de la apariascunde o surpriză. O veste bună sau rea îţi ţie îţi provocau emoţii: schimbă dispoziţia, dar fiinţa omenească rămâne în aşteptarea zilei de mâine. Şi ca în ori„…Şi dacă plânge frunza-n plopi ce speranţă se ascunde sâmburele unei veşti Şi amurgul lacrimi varsă, bune. În luna ianuarie a acestui an am primit E ca în sufletu-mi să-ngropi o scrisoare minunată de la unul dintre acei O zi din viaţa ştearsă… basarabeni de viţă care, având în spate o biografie deosebită, continuă să creadă că sunt Numai o clipă-ai rătăcit alte personalităţi cu mai multe şi mai mari mePe-al vieţii drum cu gândul rite, şi anume lor trebuie să le acordăm toată Şi totuşi pare c-ai trăit atenţia. Pentru mine aceşti oameni care şi-au Atâtea vieţi de-a rândul.

Te-ntrebi tu poate, adeseori, Cum mulţi se întrebară: De ce te naşti, trăieşti şi mori Ca o-amintire amară?… Însă rămâi dezorientat În cugete şi visuri, Ca o cârpală aruncat Tot între două-abisuri… Şi dacă plânge frunza-n plopi Şi-amurgul lacrimi varsă E ca în sufletu-mi să-ngropi Din vieţi o viaţă ştearsă…” (Cugetări)

O poezie de inspiraţie şi ritm eminescian nedeghizat, preluată după modelul Şi dacă… Cu subtile conotaţii simboliste, reliefând o sensibilitate personală impresionantă. Dincolo de poezie, acest autor la sigur este şi un muzician, frământat de melodii interioare, este un artist plastic, fiindcă imaginea poetică are modulul preluat din artele plastice: „Cortina nopţii cade, umilă şi cernită, Şi-o pătură de aer greoi şi umed lasă Pe fruntea celor palizi, pe fruntea chinuită A celor ce duc lumea pe spatele osoasă.

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Ce e-nceput şi ce-i sfârşit? Probleme curioase, Tu însă ’noţi nedumerit Prin valuri furtunoase…

Pleoapele cad moarte şi membrele se strâng… Lăsaţi-i s-odihnească!.. Le-a fost prea grea povara… Un cimitir în jur e, în el doar greieri plâng Şi şoarecii de noapte, tăcuţi, în cruce zboară. Sărmanii!… Las-să doarmă, pe-o clipă duşi din viaţă, Căci mâne-n zorii zilei se-ncepe munca iară, De-i ploaie sau furtună, de e senin sau ceaţă, Căci altfel, lumea-ntreagă de foame va să piară. Cortina nopţii cade şi-ascunde o tragedie (O, murmură pământu-n durerea lui cumplit!) Ci-n dosu-i se-nscenează o tragicomedie Cu râs de nebunie, cu hohot de smintit… Aici e altă lume… în trista-i nepăsare Nici semn de-ngrijorare, pe faţa tuturora Tresaltă voluptatea bolnavă-n aiurare… Şi cu succes se joacă Sodoma şi Gomora. În roze-artificiale se scaldă măşti hidoase, Răsună bani şi sticle şi glasuri din infern… În van vă-ngrijorase-ţi… căci lumea e voioasă, Ea nu piere de foame, trăieşte în etern!… Cortina se ridică, şi-n sânge aurora Iar îşi salută gloata de chin şi luptă-amară… Încet, încet cu paşii… Sodoma şi Gomora Să odihnească-n pace, căci grea le-a fost povara.” (Pe scena vieţii)

Familia Trofim Suruceanu

105

106

Impresionează mult faptul că Trofim Suruceanu a scris o poezie angajată, patriotică, fără să se crispeze, modulând sentimentele fireşti, omeneşti, accesibile fiecărui cetăţean. Alexandru Darie, lansând în 1994 antologia de lirică basarabeană din anii 1936-1944, a găsit de cuviinţă să numească lucrarea cu numele unei poezii din creaţia lui Trofim N. Suruceanu – Mireasa de peste Prut. Angajarea lui artistică îşi găseşte justificarea în opera fostului său profesor Ioan Savin, care în lucrarea Apărarea credinţei (Ed. „Anastasia”, 1996) consemnează: „Arta are la bază inspiraţia, ceea ce o apropie de religie. De aceea a şi concrescut cu ea şi la origine a avut ca izvor inspiraţia religioasă. Cântec, joc, dramă, pictură sau sculptură s-au născut ca forme de exprimare sensibilă a sentimentului religios, ca forme de cult. Cântecul şi dansul sacru, drama religioasă, chipul zgâriat în piatră sau cioplit în lemn al zeului au fost primele manifestări ale artei. Ea a apărut ca o manifestare religioasă şi s-a dezvoltat sub imperiul şi cerinţele religiei. Adevărata artă caută să realizeze perfecţiunea, care este unul din atributele divinităţii. Iar perfecţiunea fizică, unită cu perfecţiunea morală, e cea mai desăvârşită expresie a frumosului. Aşa l-au conceput în vechime grecii, aşa l-a desăvârşit arta creştină. Arta creştină nu este contra frumosului, ci contra denaturării lui. Arta independentă de religie se denaturează. Arta nu e o copie a lucrurilor, şi nicio reproducere brutală a lor, o idealizare, o prelucrare, o nouă creaţie a lumii sensibile, prin ce are aceasta etern şi perfect în ea. De aceea, nici imoralul, şi nici urâtul nu pot fi ridicate la rangul de frumos estetic.” Obârşia lui este răzeşească. În familie mai erau patru surori şi un frate. Şi faptul că după terminarea cursurilor primare el a continuat studiile se datorează mamei, care l-a susţinut să şi le continue, condiţionându-şi efortul. Ea a dorit ca Trofim Suruceanu să ajungă preot. Nu

Trofim Suruceanu. Marea

i-a fost uşor să realizeze ceea ce concepuse. În primii ani de studii la seminar a rămas orfan de tată şi numai sârguinţa l-a făcut să beneficieze de bursă şi să-şi continue studiile. După absolvirea seminarului s-a căsătorit cu Maria Artânov din Tighina, s-a hirotonit şi a fost repartizat ca preot la Malovata, jud. Orhei. Aici pentru prima dată şi-a demonstrat capacităţile organizatorice, reuşind să pună la cale construirea unui dispensar şi a unei şcoli pentru sat. Susţinerea tezei de licenţă la Facultatea de teologie din Chişinău, debutul literar bine primit de critica şi publicul basarabean, autoritatea lui crescândă în rândurile enoriaşilor şi preoţilor au făcut ca și conducerea eparhială să-l transfere ca preot la Chişinău, la Biserica „Sf. Gheorghe”, numindu-l şi apărător la Consistoriul Eparhial din Mitropolia Basarabiei. Fiind un remarcabil orator, ţinea prelegeri în Sala Eparhială, bucurându-se de aprecierea mitropolitului Gurie. Paralel cu alte activităţi era profesor de religie la Liceul militar „Regele Ferdenand” din Chişinău. Colaborarea lui cu presa a fost extrem de fructuoasă. Numai prestigioasa revistă Viaţa Basarabiei l-a găzduit pe paginile sale în mai multe rânduri: Viaţa (1940, nr. 2-3), Primăvara (1941, nr. 5), Rugă pentru pământul meu basarabean (1941, nr. 6-7), Fratelui meu (1941, nr. 8), Mireasă de peste Prut (1941, nr. 8).

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Şi poate ar fi avut o biografie lipsită de dramă, dacă nu se întâmpla calvarul din anul 1940, când s-a refugiat în ţară, fiind repartizat ca preot la Biserica „Neguţători” din Buzău. În 1944 repetă drumul calvarului. La Bucureşti, în Gara de Nord îi ard bagajele şi odată cu ele şi exemplarele plachetei de versuri Picături de lacrimi. A doua plachetă – Răspântie, conţinând 45 de poezii, a fost tipărită în ultimul moment înainte de refugiu la Editura „Cuvânt Moldovenesc”. S-a retras la Târgu Jiu, unde a fost preot la Biserica „Sf. Împăraţi” şi a stat departe de ochii lumii, trăind ani de zile cu teama de a se pomeni extrădat URSS sau închis pentru activitatea lui literară. De aceea a schimbat pana pe penel şi pe portativ. A pictat mult, revărsându-şi sentimentele în culori, recitind natura extrem de pitorească a locurilor în care l-a aruncat destinul.

Trofim Suruceanu. Peisaj

A colaborat cu revistele Luminătorul, Şcoala basarabeană, Basarabia literară, cu ziarul Raza. A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor şi Publiciştilor din Basarabia (1939). După 1944 n-a mai scris versuri de teama represaliilor. Având aptitudini muzicale şi de artist plastic îşi dedică timpul acestor genuri ale artei. Trofim SURUCEANU s-a născut la 15 ap S-a stins din viaţă la 10 iulie 1996, la Târgu rilie 1901, într-o familie de răzeşi din comuna Jiu. Suruceni, fostul judeţ Lăpuşna. A învăţat la şcoala primară din sat, apoi a absolvit Semina„După mine, precât cunosc literatura barul Teologic din Chişinău (1927) şi Facultatea sarabeană, Trofim Suruceanu e cel mai talentat de teologie (1931) tot acolo. poet interbelic”, aceasta era concluzia unui roDupă încheierea studiilor seminariale este mancier care cunoştea bine Basarabia şi care hirotonit preot şi trimis în satul Malovata, jud. semna Sabin Velican. Despre arta lui plastică Orhei. nu s-a expus nimeni atât de categoric. Din 1938 este preot la Biserica „Sf. Gheorghe” din Chişinău şi apărător la Consistoriul Şi prin această revenire acasă a acestui arEparhial la Mitropolia Basarabiei. tist se deschide posibilitatea de a-l readuce deÎn anii 1940-1941 s-a aflat în refugiu. finitiv prin opera poetică şi plastică, împlininDupă 1944 s-a stabilit în România. du-i poate cel mai sacru vis, nutrit de el până Primele scrieri literare datează din anii de în ultima clipă a vieţii de a ajunge Acasă – în Debutează editorial cu Basarabia. studii la seminar. placheta de versuri Picături de lacrimi (Chişinău, Ed. „Cartea Românească”, 1932). A doua P.S. Aducem mulţumiri domnului Valeriu plachetă de versuri, intitulată sugestiv Răspân- S. Neaga, care ne-a pus la dispoziţie materiale tie (Chişinău, Ed. „Cuvânt Moldovenesc”), o extrem de valoroase legate de destinul preotueditează în 1944. lui-poet Trofim Suruceanu.

107

Un capitol din istoria artelor plastice – Tarabukin

108

Acum câțiva ani finisam lucrările asupra enciclopediei Artişti Plastici din Moldova. Trecusem două etape în cadrul concursului Fundaţiei „Soros”, deci toată speranţa mea de finanţare a acestei lucrări fundamentale o puneam pe fundaţie. În juriul care urma să ia decizia erau numai critici de artă şi artişti plastici. Eram convins că ei vor accepta enciclopedia lucrată timp de cinci ani, poate singura lucrare în baza căreia s-ar putea scrie o istorie a artelor plastice din Moldova. Mă întâlnesc cu Tudor Braga, criticul de artă, care-mi spune: „Am luat cunoştinţă cu materialele enciclopediei, am să votez „pentru” numai în cazul când îl prezinţi plenar pe Tarabukin”. Mi-a fost clar că enciclopedia noastră n-are sorţi de izbândă, fiindcă a-l descrie pe Tarabukin este echivalent cu aceea că ai primit misiunea să descoperi un infractor în 24 de ore sau ţi-a fost dată şansa să descoperi o cometă tot în atâtea ore. Numele acestui artist plastic a licărit doar ici-colo în materialele vremii şi probabilitatea de a găsi o biografie argumentată practic nu era. Şi totuşi, am riscat, l-am inclus în această căutare pe Boris Movilă şi, într-adevăr, a doua zi ştiam totul despre Tarabukin, ba mai mult chiar, am intrat în posesia unor fotografii care ilustrează viaţa acestui artist. În memoriile Olgăi Plămădeală el este pomenit de câteva ori atunci când a scris despre Societatea Artiştilor Plastici din Basarabia. Era unul dintre fondatorii acestei societăţi. În volumul Alexandru Plămădeală (Chişinău, 1981), semnat de Sofia Bobernagă şi Olga Plămădeală, sunt câteva notiţe sugestive ce reflectă implicarea lui Tarabukin în

Alexandru Tarabukin

viaţa artistică a Basarabiei: „Pe lângă şcoală a fost organizat un consiliu artistic, din care făceau parte Vasile Cijevschi, ca reprezentant al Primăriei, şi pictorii Alexandru Tarabukin şi Vladimir Doncev. Faptul că şcoala nu a fost închisă, deşi mereu ameninţată cu închiderea, se datoreşte inspectorului artelor de la Ministerul Artelor pictorului Ion Teodorescu-Sion. Între el şi Plămădeală s-au stabilit trainice relaţii prieteneşti. Ei s-au cunoscut în 1921 în timpul unei expoziţii de artă. Cu această ocazie au fost expuse şi lucrări ale pedagogilor Şcolii de arte plastice din Chişinău. Sculptura lui Alexandru Plămădeală Disperare s-a bucurat în cadrul acestei expoziţii de un deosebit succes, fiind achiziţionată de Ministerul Artelor pentru colecţia de stat.

TARABUKIN, Aleksandr (1875, s. Belo-Omutskoe, jud. Zaraisk, gub. Riazan, Rusia –

Mormântul pictorului Alexandru Tarabukin, Piatigorsk

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

În cadrul şcolii funcţiona 1943, or. Piatigorsk, Federația un studio improvizat de arte Rusă), pictor, artist decorator. plastice, ulterior transformat în S-a stabilit la Taraclia, jud. Societatea de Arte Plastice din Bender, Basarabia, la începuBasarabia. În calitate de contul sec. XX, cu soţia Elizaveta. ducător al acestei societăţi, AleAmbii au studiat pictura în Itaxandru Plămădeală a organizat lia, Germania, Franţa. 11 expoziţii de artă, din care a În perioada interbelică a selectat lucrări interesante, penfost profesor la o şcoală de metru a le preda ulterior Muzeului serii din Chişinău. Pe piatra de orăşenesc de arte plastice. mormânt este gravată inscripCălătorind peste hotare cu ţia: „Preşedinte al Uniunii Arscopul de a vizita marile mutiştilor Plastici din RASSM şi zee, A. Plămădeală a reuşit să din ţin. Stavropol.” facă achiziţii importante penLucrările lui de pictură au tru programul didactic al şcolii. dispărut în timpul războiului. S-a păstrat numai Iconostasul Şi anume: reproduceri de cea mai înaltă calitate poligrafică din Catedrala de la Bender, după opere celebre ale maeşrealizat în anii ’30 ai secolului trecut. trilor artei universale. Tot pe Alexandru Tarabukin. Iconostas (fragment) lângă şcoală a fost improvizat un mic muzeu. În atelierul directorului, unde Chiar dacă am găsit biografia lui Tarabuse adunau artiştii pentru a discuta despre artă kin, chiar dacă am făcut imposibilul, juriul forşi pentru a face artă, a fost înfiinţat la început mat din cei trei artişti plastici au votat contra un mic cenaclu, care mai târziu, după cum am editării enciclopediei. Şi totuşi, consider că menţionat, a început să se numească Societatea prin faptul că mi-a fost pusă o problemă greu de Arte Frumoase din Basarabia. Membrii ei de rezolvat, acest juriu a scos din anonimat un fondatori au fost: Al. Plămădeală, Ş. Cogan, A. nume. Al. Tarabukin ilustrează un segment din Baillayre, V. Doncev, A. Tarabukin şi arhitectul istoria artelor plastice şi cine va avea curajul să N. Ţiganco. Mai târziu ea a fost completată de o scrie va ţine cont şi de acest capitol. tinerii absolvenţi ai şcolii: I. Bulat, F. Chiriacov, M. Gamburd ş.a. Desigur, animatorul principal era Alexandru Plămădeală, care deşi avea pe capul lui grijile împovărătoare ale şcolii, se ocupa intens de creaţie.” Datele biografice prezentate în enciclopedie au avut formula de mai jos:

109

Un grafician pe care l-am uitat prea uşor La Cimitirul Central de pe str. Armeneas- personalităţile basarabene necunoscute, descă, pe o alee lăturalnică, pe unde pot fi despre cărţi uitate şi el cunoştea anumite detalii şi coperite nume de scriitori, cineaşti şi actori, era curios să afle ce voi mai publica. cândva foarte cunoscuţi, există şi un mormânt Aspru la înfăţişare, cu o barbă care te strămodest, cu două cruci tradiţionale de lemn şi pungea parcă cu părul ei ţepos, el mi s-a părut cu un gărducean foarte patriarhal. Rar cine îşi a fi calm şi profund, cu un dor nemărturisit de dă seama că sub numele de Andrei Ţurcanu, trecutul nostru. Am înţeles de ce îi reuşea atât pe care-l poţi citi pe cruce, se ascunde destinul de bine grafica. El nu desena, ci trăia trecând unui valoros creator, un om foarte energic şi imaginile prin sufletul său. De aceea a plecat original şi la chip, şi în operă. foarte devreme, într-un timp când a fost mare S-a întâmplat aşa că soţii Ţurcanu au de- nevoie de asemenea oameni. cedat aproape în aceeaşi vreme. Dar vorba cronicarului, nu-s vremile sub El era graficianul pe care-l râvneau toţi om, ci omul sub vremi… De fiecare dată mă opresc la mormântul scriitorii, căci, prin grafica lui, putea înnobila orice carte. Dar tot el avea preferinţele sale şi lui, ca şi cum ar fi o dorinţă ascunsă de a conalegea doar anumite cărţi şi le lucra cu o preci- tinua discuţia odată începută, dar gândurile se zie şi o măiestrie de invidiat. transformă în monolog… Atelierul lui se afla chiar vizavi de Uniunea Scriitorilor, în casa ocupată astăzi de „Victoriabank”. Era un spaţiu interesant, cu laviţe acoperite, cu păretare vrâstate, de parcă intra-i în casa bunicii. Era ca la ţară şi cu o atmosferă de sat, de zi de duminică. M-a invitat într-o zi la el. Eram prea tânăr pentru a fi prieten cu el, abia fusesem primit în Uniune, dar el a insistat să-l vizitez. Dorea să stăm de vorbă. Strecuram prin micile puMormântul soților Țurcanu. Cimitirul Central, Chișinău blicaţii materiale despre 110

Ștefan Usinevici

Istoriile de artă aşa și nu au reţinut numele lui. Contemporanii au uitat de una dintre preocupările lui preferate şi doar întâmplarea a făcut să restabilim o pagină necunoscută din trecutul artei noastre plastice. Ştefan Usinevici, de profesie medic veterinar, a fost un luptător naţional prin vocaţie şi un artist plastic prin visul lui aproape realizat. Atunci când a dorit să-l caracterizeze, Ion Pelivan, colegul lui de la Seminarul Teologic şi de la Universitatea din Dorpat, a găsit formula cea mai exactă: „Doctorul Ştefan Gh. Usinevici

a fost unul dintre acei luptători naţionali din Basarabia cari îşi fac datoria fără zgomot, cari sunt extrem de modeşti, cari nu ţipă, cari nu ştiu să se impună şi cari din cauza modestiei lor rămân aproape necunoscuţi sau nebăgaţi în seamă.” Născut la 27 aprilie 1881, la Trebujeni, jud. Orhei, în familia preotului Gheorghe, a urmat, după cum era firesc, calea tatălui său, adică a fost înscris la Şcoala Duhovnicească, apoi la Seminarul Teologic, pe care l-a absolvit în 1901. Următorul pas, după logica destinului, ar fi trebuit să fie Academia Teologică ori parohia. El însă urmează medicina, şi nu undeva în Rusia, ci la Bucureşti. Întors din războiul ruso-japonez, fiind supravegheat de poliţie, el nu mai riscă să plece a doua oară la Bucureşti şi se înscrie la Facultatea de medicină veterinară a Institutului din Harkov. După terminarea studiilor se angajează ca medic veterinar la zemstva din Soroca şi locuieşte în satul Năduşita. În 1914, odată cu începutul Primului Război Mondial, numele lui Usinevici figurează din nou pe fişele de mobilizare şi veteranul războiului ruso-japonez este nevoit, din nou, să frământe glodul drumurilor desfundate ale Rusiei războinice. Puţinii prieteni care îi cunoşteau trecutul l-au ajutat să se transfere la Chişinău. Aici s-a şi stins din viaţă în urma unei cangrene pulmonare la 23 februarie 1934. Primele probe serioase în arta picturii au fost legate de ieroglifele chineze pe care a învăţat să le aranjeze frumos pe hârtie de se minunau colegii şi chiar învăţătorii lui chinezi. El privea această preocupare ca pe o îndeletnicire temporară, îndeletnicire care-l ajuta să mai

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Doctorul Usinevici, alias pictorul Usinevici

111

112

lupte cu plictiseala atunci când se afla pe frontul din Manciuria. Mai târziu descoperim în memoriile lui Ştefan Usinevici publicate recent de fiii şi nepoţii săi în volumul Nostalgii basarabene (1996): „Viaţa la Alexandria curgea monoton. În luna octombrie m-am căsătorit. În noiembrie şi decembrie mă ocupam cu pictura (colegul Dragoşevschi era un pictor remarcabil, de asemenea se pricepea la pictură şi soţia mea).” Însemnările ţin de anul 1916. În 1917, pe când se afla pe frontul românesc, avea aceeaşi preocupare: „Eu mă distram cu pictura. Deşi eram începător şi nu prea puteam picta, dar de urât cu ce nu se ocupă omul?! Încă de la Alexandria purtam cu mine cutia cu vopsele şi un vălătuc de pânză… În primul rând, m-am apucat de un autoportret, dar a ieşit o urâţenie, de m-am speriat eu singur de el. Atunci m-am apucat de o floare, dar gazda (o ţărancă din Pechea nici cu un preţ nu voia să-mi dea floarea, temându-se să nu i-o stric, căci eu o ţineam la fereastră şi vântul putea s-o Ștefan Usinevici. dea jos. Aşa motiva ea. În fine, după Portretul protopopului Atanasie Usinevici din Tighina multe rugăminţi, am căpătat floarea şi am pictat-o. A ieşit binişor.” …a venit şi rândul Şcolii de Belle-Arte. După atâtea încercări amatoriceşti se cu- Îndată ce a sosit în Basarabia dl Plămădeală, venea de ajuns şi la o şcoală: „Toate instituţii- i-am propus să accepte conducerea acestei şcoli, le culturale în timpul revoluţiei au fost închise cu atât mai mult cu cât directorul ei, pictorul (doar acesta era scopul final al bolşevismului), Ocuşco, era bolnav. Pentru mărirea cadrelor şi iar în locul lor începeau să funcţioneze nişte perfecţionarea în desen, ne-am înscris imediat surogate particulare, conduse de oameni noi, ca elevi atât eu, cât şi soţia.” deseori străini şi necunoscuţi de nimeni. Aşa, de Şi totuşi, cel mai important argument în exemplu, s-a întâmplat cu Şcoala de Belle-Arte favoarea unui autor rămâne doar opera lui. din Chişinău, care a stat închisă pe tot timpul re- Portretul tatălui, a protopopului Atanasie Usivoluţiei şi în locul căreia a început să înflorească nevici din Tighina, este argumentul forte că şcoala domnului pictor Cogan. A trebuit depusă am scăpat un nume atunci când am scris istoo muncă enormă pentru a reînvia şi redeschide ria artei basarabene, l-am uitat pe Ştefan UsiŞcoala de Belle-Arte… nevici – şi l-am uitat pe nedrept.

Venirea lui Alexei Vasilev în Basarabia n-a fost întâmplătoare. A venit odată cu marea armată de pedagogi, medici, funcţionari, lucrători ai NKVD-ului şi ai justiţiei pentru a transforma acest spaţiu până mai ieri românesc într-unul profund sovietic. Şi pentru el asta era nu numai o experienţă proprie, era un motiv bun de a se retrage de sub ochii vigilenţi care se ocupau Alexei Vasiliev cu studenții, 1961 de represalii împotriva intelectualilor. Anii 1937-1939 au fost decisivi Studii: Institutul Superior de Artă şi Tehîn înţelegerea unui adevăr, împotriva maşinii nică din Moscova cu V. Favorski, S. Gherade represalii nu rezistă nimeni, deci trebuia de simov, D. Moor. evitat confruntarea cu ea. Activitatea profesională: lucrează în RSS La Chişinău s-a ocupat de fondarea Uni- Kirghiză, Extremul Orient, în Ciukotka, la unii Artiştilor Plastici, dar a avut şi rol de co- Moscova. În 1941 vine în Basarabia în calitate misar ideologic. Nu era simplu. Oamenii de de emisar al Centrului cu misiunea de a impleaici trebuiau readuşi la realitate, ca să înţeleagă menta realismul socialist în rândul plasticienilimpede că ceea ce cunosc ei din materialele lor autohtoni, care erau învinuiţi de „formapropagandistice nu e nici pe departe realitatea lism”. Este numit şef al Secţiei de arte plastice de în care vor trăi şi vor activa. Cu unii a găsit lim- pe lângă Cârmuirea artelor din RSSM. Concobă comună, cu alţii… mitent îndeplineşte funcţia de secretar al UAP Au trecut anii, s-au schimbat epocile, au din RSSM. În timpul războiului a fost director venit alte vremi şi din zbuciumul de odinioară al unor ateliere de agitaţie (Taşkent). Preşedina rămas doar un portret enciclopedic. te al UAP din RSSM (1945-1947, 1957-1961). VASILEV, Alexei (30.IX.1907, Samar- Director al Şcolii republicane de arte plastice kand, Uzbekistan – 25.III.1975, Chişinău), pic- „I. Repin” din Chişinău (1961-1966). A lucrat tor, critic de artă. cu precădere în domeniul peisajului, al com-

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un venetic rămas pe veci în Basarabia

113

Alexei Vasiliev. Periferia Chișinăului, 1945

114

poziţiei de gen şi al tabloului istorico-revoluţionar. Lucrări: Ostaticii (1947), Se cicatrizează rănile războiului, Dimineaţa Moldovei (1957), Tragedia din Râbniţa, Codri, La ferma de păsări (1958), Baladă despre Moldova (1964), Durerea şi mânia Vietnamului(1970); seria de tablouri: Leniniana (1965-1970); o serie de peisaje legate de activitatea revoluţionară a lui V.I. Lenin. Autor al monografiei Изобразительное искусство Молдавской ССР (1960) şi al mai multor articole despre artă. Expoziţii: Chişinău (personală, 2007), Belgia (1958), Egipt, Danemarca, RDG, Bulgaria, Iugoslavia ş.a. Achiziţii: în colecţii muzeale din R. Moldova, Rusia, Kirghizia, Uzbekistan, SUA ş.a. Distincţii: Maestru Emerit al Artei din RSSM (1946), ordinul „Drapelul Roşu de muncă” şi ordinul „Insigna de Onoare”. Semnificativă este consemnarea criticului de artă Vladimir Bulat: „S-a spus, arta de după 1940 este o simbioză dintre regândirea moştenirii artei moldoveneşti din trecut şi cea însuşită din tradiţia artei ruseşti, precum şi a celei sovietice. Cele trei componente, asistate de grija deosebită pe care a purtat-o partidul unic artistului, au modelat în chip definitoriu procesul artistic de-a lungul a mai multe decenii. Sigur că această concepţie

justifica exodul masiv al artiştilor din alte regiuni ale Imperiului sovietic spre Chişinău, loc în care aceştia veneau cu un bagaj existenţial şi estetic deja format. Fenomenul imigraţiei transpare cu deosebită claritate dacă vom consulta sumarele date statistice furnizate de albumul Arta plastică a RSS Moldoveneşti, semnat de Alexei Vasiliev şi apărut în anul 1960. Aflăm de aici că din 78 de plasticieni incluşi în album, 53 sunt născuţi pe alte meleaguri decât cele în care ei creează acum – artişti autohtoni constituind doar o treime din numărul de artişti plastici activi la acea oră…”. Este perioada în care, se pare, autorităţile nu mai deţin controlul deplin asupra economiei imaginii. Unul dintre cei mai importanţi emisari ai Centrului, Alexei Vasiliev, trimis la Chişinău încă din 1940-1941, remarca într-un text rămas inedit: „În condiţiile unor preocupări, aproape generale, procesul dezvoltării artelor plastice întâmpina dificultăţi suplimentare…”. Pe blocul de pe str. Puşkin, colţ cu str. Alexandru cel Bun, stă instalată o placă comemorativă în care se aminteşte că aici a locuit pictorul Alexei Vasilev, iar la Cimitirul Central din str. Armenească se află mormântul lui, locul ultimului refugiu, loc ce l-a legat definitiv de Basarabia…

Mormântul lui Alexei Vasiliev. Cimitirul Central, Chișinău

Mai rar pe la noi artişti plastici care să fi trecut prin experienţa atâtor școli. Pornită de la Bucureşti, de la Academia de Arte Frumoase, a trecut prin atelierele Institutului de Arte Plastice „V. Surikov” din Moscova şi prin aulele Institutului de Pictură, Sculptură şi Arhitectură „I. Repin” din Leningrad. Şi această experienţă academică de unicat au prefăcut-o într-o minunată cunoscătoare a subtilităţilor artei plastice. Lucrările ei teoretice semnate Ada Mansurov rămân a fi scrieri de referinţă. Originară din Chişinău, chişinăuiană get-beget, ea din toate peregrinările a preferat să se întoarcă acasă. Drept argument ne serveşte chiar biografia artistei. ZEVIN, Ada (23.VIII.1918, Chişinău – 23.09.2005, Chişinău), pictoriţă, critic de artă. Studii: Gimnaziul de fete Principesa Dadiani din Chişinău (1938); Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1939-1940); Şcoala de Arte Plastice din Chişinău (1940, 19451947); Institutul de Arte Plastice „V. Surikov” din Moscova (1947-1949); Institutul de Pictură, Sculptură şi Arhitectură „I. Repin” din Leningrad (1949-1953). Activitate profesională: în timpul războiului, profesoară în regiunea Astrahan, F. Rusă, şi în Georgia. Colaborator ştiinţific la Muzeul de Arte Plastice din Chişinău (1953-1956); inspector la Ministerul Culturii (1956-1962); profesoară la Şcoala republicană de Arte Plastice „I. Repin” (din 1953). Membru al UAP din RSSM (1956). Lucrări: tablouri – Mărgăritare (1967), Gaudeamus (1968), Mărgăritare, fete din nordul Moldovei, Amintiri, Motiv tomnatic; por-

Artiști plastici, maeștri și învățăcei

Un critic şi un artist în aceeaşi cămaşă

Ada Zevin

trete – Chirurgul N. Cheorghiu (1959), Gh. Asachi (1978), Găgăuză, Moş Petrea, Fetiţa cu porumbei, Apostolul Pavel; peisaje – Casă bătrânească, Podul pe Dunăre, Peisaj nistrean, Glasul vechimii, Marea Baltică, Catedrala din Palanca (Lituania), Stradă în Ialta (Crimeea); naturi statice – Floarea-soarelui, Natură statică cu căuş, Trandafiri în cană albastră, Flori târzii ş.a. Studii în domeniul artelor plastice: Costumul naţional moldovenesc şi ornamentul popu-

115

lui Muzeografic „M. Kogălniceanu”, fostul Muzeu al Literaturii, care deţine o colecţie valoroasă de portrete ale scriitorilor. Ea m-a rugat să-i dau din fonduri lucrările ei pentru o expoziţie personală. Cu greu am acceptat, fiindcă lucrările odată scoase din fonduri şi împrumutate nu se mai întorceau înapoi şi atunci când s-a făcut o revizie serioasă s-au descoperit lipsuri mari. De vină eram eu, care prea puţin cunoşteam atunci ce reprezintă pentru cultura noastră Ada Zevin. Ea a plecat şi peste ani mai simt gustul amar al acelei discuţii. La Cimitirul Central, într-un loc parcă special ales pentru artiştii plastici, îşi doarme somnul de veci cea care a fost criticul de artă Ada Mansurov şi pictorul Ada Zevin, dar, de fapt, a fost o singură persoană, ba mai mult, o mare personalitate…

Ada Zevin, Autoportret (MNAM)

lar (coautor). Chişinău, 1969; Arta Moldovei. Chişinău, 1967; Arta plastică a Moldovei (coautor Rodnin). Chişinău, 1967; Din istoria artelor plastice moldoveneşti. Nistru, 1966 ş.a. Expoziţii: personale – Chişinău (1970, 1980, 1997), Bucureşti (1996), Germania (1998); republicane (din 1959); peste hotare – Canada, Suedia, Germania, Bulgaria, Polonia, Australia, Israel, Iugoslavia, România etc. Achiziţii: în colecţii muzeale din R. Moldova, CSI, Ţările Baltice ş.a. Distincţii: Ordinul Republicii (1998). Am avut ocazia să discut cu ea o singură dată. Activam în funcţia de director al CentruMormântul Adei Zevin. Cimitirul Central, Chișinău

116

Istoria de până la istorie

Mihail Bârcă

Despre aceste două mari personalităţi basarabene s-a scris relativ puţin. Soarta a fost destul de vitregă în ambele cazuri. Alexandru Plămădeală (1888-1940), celebrul sculptor, a decedat atingând apogeul creativităţii, Mihail Bârcă (1888-1973), compozitorul şi dirijorul, s-a stins din viaţă la Craiova. Şi totuşi, avem tot dreptul să constatăm că dacă destinul omenesc a fost aşa cum a fost, biografia de creaţie a acestor doi creatori arată realizări incontestabile. În primul rând, urmărim o asemănare uluitoare în fişele lor biografice. Ambii au fost colegi la Seminarul Teologic din Chişinău. După absolvirea studiilor, ambii au plecat la Moscova: A. Plămădeală s-a înscris la Şcoala Superioară de Pictură şi Arhitectură, iar M. Bârcă – la Şcoala Societăţii Filarmonice. Revenind la baştină, ambii au diriguit două şcoli foarte importante din Basarabia de odini-

oară. Unul a preluat direcţia Şcolii de Arte Frumoase din Chişinău şi a condus-o printre toate pragurile şi barierele ca un navigator de mare clasă, altul a avut pe umeri directoria dificilă a Conservatorului Municipal. Dar specificul creaţiei i-a forţat să fie şi la fel de diferiţi. Dacă pentru realizarea monumentului lui Ştefan cel Mare și Sfânt Alexandru Plămădeală a avut nevoie de ajutorul a doi soldaţi, a câţiva cioplitori în piatră, a unui arhitect şi a câtorva muncitori care au turnat statuia din bronz, apoi M. Bârcă a fost animatorul de coruri şi orchestre cu ajutorul cărora putea să-şi vadă creaţiile sale ajunse la ascultător. Presa a scris despre ei, avându-i permanent în vizor. Opera lui A. Plămădeală a fost recunoscută ca fiind extrem de valoroasă şi de către specialiştii din România, precum şi de cei din afara ţării. Publicaţiile din presa franceză confirmă acest lucru. Despre M. Bârcă s-a scris la fel de mult, fiind o personalitate cu un profil inconfundabil în domeniu. Cu toate acestea, doresc să răsucim roata istoriei până la o zi când doi absolvenţi de seminar au intrat în atelierul unui fotograf şi ca doi buni prieteni au pozat în faţa obiectivului. Aveau toată viaţa înainte – şi vise, şi iluzii, şi crude dezamăgiri. Dar tinereţea are un mare privilegiu: ea crede în viitor. Astăzi, când ei nu mai sunt şi doar gloria lor mai licăreşte printre atâtea probleme cotidiene, noi avem ferma convingere că meritul e al lor că avem un patrimoniu artistic mai bogat, mai valoros, iar visele lor din tinereţe s-au realizat. Fotograful, în 1911, fără să bănuiască, a imortalizat un segment de aur din istoria noastră, de fapt a istoriei până a deveni Istorie.

Din universul muzicii basarabene...

Din universul muzicii basarabene…

117

Şi dacă despre Alexandru Plămădeală s-au scris monografii, studii, articole, atunci prietenul său rămâne încă sub umbrela anonimatului. Mihail Bârcă a fost compozitor, dirijor de cor şi un pasionat specialist preocupat de istoria muzicii basarabene. Anume din acest unghi de vedere a şi fost cooptat pentru a colabora la revista Viaţa Basarabiei. Materialele lui deschideau un nou orizont pentru publicaţiile de acest fel: Luțcan V. Adnotare (adnot. la cartea: Bârcă M. Trei cântece – pentru sopran şi acompaniament de piano. Craiova, 1939; 1939, nr. 7-8, p. 127); Ştefănucă P. Cărţi (rec. la cartea: Bârcă M., Popovici V. Cântece basarabene, armonizate pe două şi trei voci egale. Chişinău, 1939; 1940, nr. 1, p. 70). Reperele biografice sunt foarte interesante: Bârcă, Mihail (5.XI.1888, Mileştii Mici, Lăpuşna – 1.X.1975, Craiova), compozitor, dirijor, pedagog din Basarabia. A studiat muzica la Şcoala Muzical-Dramatică din Moscova (cu statut de conservator) (1911-1914) şi la Conservatorul din Iaşi (1927).

118

Mihai Bârcă a compus muzică de teatru, corală şi vocal-simfonică (cantatele Muzica, Cântaţi pământului drag), a prelucrat pentru cor a capella cântecele populare moldoveneşti Bate vântul, Chiriac, Răsai lună, La Nistru, la mărgioară ş.a. Împreună cu V. Popovici, a publicat Cântece basarabene, armonizate pe două şi trei voci. Maestru de cor la Opera basarabeană din Chişinău (1919-1922); profesor de muzică la Liceul „A. Donici” din Chişinău (1918-1929) şi la Liceul „Ştefan cel Mare” din Tighina (19291935); profesor de compoziţie şi director (1936-1940) la Conservatorul Municipal din Chişinău. În 1940-1941 a fost şef de catedră la Conservatorul de Stat din Chişinău. La Craiova îşi desfăşoară activitatea în calitate de profesor de muzică la Liceul Militar „D.A. Sturdza” (1945-1949) şi de dirijor al corului Bisericii „Madona Dudu” (1948-1952); maestru de cor la Şcoala populară de artă (19491962); dirijor al Ansamblului artistic „Nicolae Bălcescu” (1955-1966) şi al coralei Catedralei Mitropolitane din Craiova (1952-1973).

Seminariștii Mihail Bârcă și Alexandru Plămădeală

Scrie-mi despre dumneata. Eu te-am părăsit când erai tânăr. Au trecut zeci de ani şi au fost evenimente grozave. Scrie-mi ce şi cum? Ştii că aici, în România, trăiesc Mihai Constantinescu (vioristul) şi Costică Petrovici (dirijorul operei din Bucureşti). Aici prosperă Iuşceanu (fostul Iuşchevici, profesor la Academia de Muzică din Bucureşti), iar mai târziu a apărut fostul meu asistent la clasa de armonie Leibovici, însă sub numele de Nahman. Muzicologii din România m-au declarat clasic „fiind în viaţă”. Ştiu că în Panteonul vostru muzical figurează Musicescu, Kiriac. De ce n-aş fi şi eu cândva printre ei? Scrie-mi amănunţit despre mata. Şi transmite salutările mele celor ce mă ţin minte. Al Dumneavoastră M.Bârcă…” Iar într-o altă scrisoare nedatată el mărturiseşte: „Draga Gleb! Nu Vă supăraţi că nu V-am răspuns la felicitare. Eu sufăr de scribofobie. Nu-mi place să scriu. Mi s-a altoit acest dezgust faţă de scrs din timpul când intrasem, la etatea de 16 ani, ajutor la părintele Berezovschi în corul arhieresc.

Casa în care a locuit Mihail Bârcă, Chișinău, str. Mitopolit G. Bănulescu-Bodoni, 5

Din universul muzicii basarabene...

Distincţii: Ordinul Muncii, cl. III (1957). Membru al Societăţii Compozitorilor din România (1929). Compozitorul şi muzicologul Gleb Ceaicovschi-Mereşanu în 1995 a tipărit monografia „Mihail Bârcă compozitor şi dirijor”, în care a inclus şi câteva scrisori foarte interesante. Ele redau nu numai dorul de Basarabia, dar şi acea diferenţă temporală care s-a postat ca un zid între cele două maluri de Prut şi, mai ales, în conştiinţă: „Craiova, 27.IX.67 Draga Gleb, Cândva mi-aţi trimis o sticlă de foarte bun Caberne prin M-me Bronzetti (vioristă română care a fost în turneu la Chişinău). Eu vă trimit o sticlă de rom românesc nu prea bun prin M-me Stoenescu. Şi încă Vă trimit unele din compoziţiile mele, bazate pe folclorul moldovenesc. Poate vor fi de folos! În noiembrie eu împlinesc 79 ani, însă mă simt viguros şi am de gând s-o mai ţin vreo doitrei ani. Feciorul meu e inginer. Trăieşte lângă Iaşi, la Târgul Frumos. Am nepot de 4 anişori, îl cheamă Mihăiţă. N-a moştenit acest nepot al meu niciun talent, afară de voiciunea caracterului.

119

Zile şi nopţi copiam irmose, axioane, heruvice… Corul era mare; eram nevoit să scriu câte 16 partiţii. Iar repetiţiile se făceau zilnic. În prezent scriu muzică numai cu creionul. Iar pe curat, cu cerneală, le scrie copistul. Prin urmare, nu posed partituri proprii. Astăzi am rugat pe o cunoscută cântăreaţă, care pleca la Bucureşti, să roage insistent la direcţia radioului partiturile mele, pe care le cântă să le tipăresc. Cu dezgustul faţă de scris, Gleb, e greu să socot că îmi voi scrie memoriile referitoare la viaţa artistică a Chişinăului între anii 1910 și 1940. Dacă poate voi veni la Chişinău, Veţi putea extrage câte ceva din memoria mea. Tocmai la timp, aici după mine vânează doi muzicologi; îmi propun să vorbesc la banda de magnetofon, iar ei o vor prelucra. Deocamdată nu m-am dat lor. Venirea mea la Chişinău să nu vă sperie. Voi veni ca „turist” şi fără nicio grijă. Vreau să te văd pe Dumneata. Vreau să-l văd pe Dailis! Şi vreau să-l văd numaidecât pe Iuliu Guz, despre care am păstrat frumoase amintiri… Şi pe Lidia Babici, transmiteţi-i salutări! Mi-aduc aminte şi de modesta blondină, durdulia care purta numele Iacovlev şi să-i transmiteţi salutări din partea mea, dar când citesc numele Axionova L.A., îmi închipui o doamnă severă, impozantă. Asta să nu i-o spuneţi pentru a nu o supăra! Mi-aduc aminte că la liceul „A.Donici” era un băieţel frumuşel, elevul cu numele de Corlăteanu. Şi lui transmiteţi-i salutări! Şi dacă acum nu mai este acel băieţel frumuşel, pe care mi-l amintesc ca elev, totuna transmiteţi-i Academicianului salutul meu, dacă el mă ştie! De Lobel mi-aduc aminte. El era elevul lui Şt.Neaga, iar vreo 10 ani în urmă, poate mai puţini, am citit, după câte îmi amintesc, despre sonata lui pentru pian. Lucrare serioasă! Cunoştinţa nemijlocită ar fi pentru mine o reuşită. 120

Regret, dar mi-a rămas puţin timp. Ieri într-o recenzie criticul iar m-a numit „octogenar”. Transmiteţi salutări tuturor care mă cunosc. Sunt bucuros că sunteţi însurat. Mă bucur că aveţi fiică pe care o iubiţi, apreciez după scrisoare. În zilele apropiate va veni la Chişinău M-me Stoenescu, care vă va transmite broşurile pe care le-aţi rugat, iar ficei o nimic toată de la „moşul din România”. Salutări soţiei D-Voastre! Dar pe Dumneata te sărut. Al D-Voastră M.Bârcă. Of! Am obosit! Şi scrieţi-mi! Nu Vă decepţionaţi cu răspunsurile foarte întârziate! P.S. Dacă aveţi posibilitate, trimeteţi-mi lucrările D-Voastre!” Pentru muzicologii de astăzi, Mihail Bârcă rămâne un jalon de reper inconfundabil prin valoarea tezaurului muzical lăsat nouă drept moștenire.

Coperta cărții Cântece basarabene de Mihail Bârcă și Vasile Popovici, Chișinău, 1939

Mihail Berezovschi

A fost omul jinduit de mai multe tagme: preoţimea îl considera om din lumea lor, muzicienii vedeau în el un veritabil dirijor şi compozitor, iar artiştii plastici îl admirau pentru fina îmbinare a culorilor, concurând cu el la vernisaje. Pentru cariera aleasă corespundea întru totul: înalt, bine clădit, cu un bas profund care trezea rumoare în rândurile credincioşilor atunci când maestrul făcea slujba ori dirija corul. Dar tragedia lui începea anume aici, unde era limanul unor preocupări artistice deosebite. Sutana bisericească era stâlpul de hotar ce

despărţea tărâmurile muzelor de preocupările pământeşti. Mihail Berezovschi s-a născut la 1868, în satul Bairamcea, în familia preotului Andrei Berezovschi. A trecut prin şcolile eparhiale din Basarabia, îmbrăţişând cariera tatălui. Dintre toţi profesorii de la Seminarul Teologic din Chişinău în epoca de până la ’40, M. Berezovschi era figura cea mai pitorească. Era înrudit sufleteşte cu „popa Smântână”, care iubea sarmalele, petrecerile, teatrul şi câteodată mai trăgea cu puşca în ciorile ce bârfeau pe clopotniţa bisericii. Olga Plămădeală, o fostă elevă de-a lui, soţia sculptorului Alexandru Plămădeală, îi face o caracterizare foarte potrivită. Din cuvintele ei răzbeşte tot tragismul firii lui închise între parantezele unei profesii strâmte pentru o natură atât de înzestrată: „…Era foarte muzical, avea un bas extraordinar şi un exterior impunător. Dar fusese stingherit de funcţia de preot. Şi toată dragostea pentru artă şi-o putea manifesta numai în calitate de învăţător de cânt într-o şcoală medie. Dar şi aici a dat dovadă de un simţ deosebit şi învăţa cu noi, în afara orelor prevăzute de programă, ariile corurilor din operele lui Glinka, Ceaikovski, Rimski-Korsakov. Toată viaţa a fost ispitit să picteze. Pe A.M. Plămădeală îl cunoştea din copilărie fragedă, îi fusese învăţător de cânt şi se comporta cu el fără menajamente. După deschiderea expoziţiei de artă plastică din 1928, Berezovschi la întâlnit întâmplător în centrul oraşului şi începu să-l certe în gura mare din cauza că juriul a acceptat pentru expunere numai şase lucrări de ale sale.” Odată cu redeschiderea fondurilor basarabene ale Muzeului de Artă Plastică din Chi-

Din universul muzicii basarabene...

Un preot ca un fenomen

121

122

şinău, printre puţinele lucrări rămase din perioada interbelică am avut norocul să urmăresc jocul stins al culorilor într-o pânză nu prea mare, semnată într-un colţ de M. Berezovschi şi botezată simplu şi poetic: Clar de lună, o adiere uşoară de inspiraţie kuindjiană, o coraportare inconştientă la renumita pânză Noaptea pe Nipru. O secvenţă din poezia cotidianului prinsă precis şi cu nuanţele cele mai adecvate. Pânza Clar de lună mi s-a părut mult prea profesionistă pentru un simplu amator. Nicolai Costenco în revista Viaţa Basarabiei (nr. 6, 1936) recenzează opera pictorului Mihail Berezovschi, remarcând-i talentul şi nuanţând obiectiv neajunsurile care însoţesc creaţiile acestui harnic artist: „Acuarelele dumnealui ne sunt cunoscute de mult. Aceeaşi cascadă de culoare, aceleaşi tonalităţi de roşu violent, ne surprind ochiul în toată activitatea acestui bătrân favorit al muzelor… Originalitatea se străvede de la prima vedere. Desigur nu putem fugi să nu recunoaştem ceea ce se numeşte obişnuit talent. Dar talentul cere să fie lucrat. Cere o educaţie artistică. Şcoală, şcoală şi iar şcoală. Munca, mai mult ca orice în alt domeniu artistic, se cere în pictură. Obişnuinţa mâinii şi ochiului, coordonarea fanteziei cu realitatea, exprimarea în forme definitive a concepţiunii, toate se câştigă anevoie şi se păstrează şi mai greu. Domnului M. Berezovschi nu-i mai putem cere muncă. El a atins o anumită limită a vârstei când efortul e supus riscului. Pictura lui trebuie s-o primim aşa cum este în prezent… Dacă aş da o caracterizare, nu m-aş sfii să spun că pictorul M. Berezovschi e un reprezentant tipic al sufletului oriental. Fondul lui sufletesc e chinuit de întrebări prea vaste, iar răspunsurile la care ajunge au o culoare tragică.” Se ştie că la Chişinău câţiva colecţionari mai norocoşi deţin pânze, cartoane, acuarele semnate de Mihail Berezovschi. Se prea poate că va veni o zi în care, în vreo sală de expoziţii,

se vor pomeni adunate împreună toate pânzele lui, stând alături ca nişte surori, cum odinioară au stat în atelierul pictorului. Şi cine va avea prilejul să treacă de la tablou la tablou va descoperi undeva departe, dincolo de spaţiul limitat de pânză şi culori, nu numai sufletul celui de le-a zămislit, ci şi zâmbetul lui şiret, având ferma convingere că a întocmit lucrări durabile şi inspirate, ce au ştiut să păstreze neîntinate codul muzical imprimat de cel care a fost compozitorul M. Berezovschi. Preotul şi publicistul basarabean Vasile Ţepordei, care l-a cunoscut personal, scria despre el în ziarul Raza din 19-26 iulie 1942: „Muzica basarabeană e strâns legată de numele lui Berezovschi. Cine vrea să cerceteze domeniul muzical al provinciei dintre Prut şi Nistru este obligat să studieze opera lui Mihail Berezovschi. Este adevărat că armonizând melodiile populare basarabene, părintele Berezovschi le-a imprimat din spiritul şi natura sa. Dar, influenţând în armonizare, a suferit influenţa muzicii moldoveneşti. Şi opera părintelui Berezovschi are peste tot pecetea moldovenească. Deşi caracter dinamic, părintele Berezovschi a ştiut să se înmoaie, când era vorba de executarea unei doine basarabene, fiindcă muzica transformă până la renaştere. Muzica îi armoniza temperamentul cu natura înconjurătoare, pentru că inspiraţia şi starea de creaţie muzicală transformă toată lumea într-o nespusă armonie, când orice sentiment, orice gând răsună în sufletul inspiratului, când toate forţele naturii devin instrumente, iar fiorul îi cutremură tot trupul. Şi asta fiindcă nicio artă nu are înrâurire aşa de mare asupra omului ca muzica. Ascultarea unei frumoase lucrări muzicale e asemenea unei băi a spiritului, ce duce cu sine toate necurăţeniile, toate josniciile, toate relele şi-l înalţă pe om pe cea mai mare treaptă spirituală, pe care i-a hărăzit-o natura. Omul care nu are melodii în el însuşi şi pe care nu-l mişcă acordul sunetelor armonioase e în stare de tot felul de trădări şi chiar crime.

Catedrala din Chișinău. Dirijor de cor – Mihail Berezovschi

Din universul muzicii basarabene...

Mii şi mii de seminarişti, eleve ale şcolii eparhiale, cântăreţi de cor au trecut ucenicia muzicală la acest mare maestru. Din şcoala lui au răsărit acele talente muzicale care au adus gloria ţinutului: Alexandru Cristea, Vasile Popovici, Mihail Bârcă şi mulţi alţii. Această personalitate n-a putut fi acoperită cu hlamida uitării nici în timpurile cele mai triste pentru cultura noastră. În 1977 la Chişinău este editat volumul Moldavane, un studiu etnografic, istoric, în care găsim o caracterizare succintă: „Na moldavskoi narodno-naţionalinoi osnove bâli postroenî socinenia M. Berezovskogo (1868-1940), prepodavatelea muzikalinâh disţiplin v ucebnâh zavedeniah obşego i speţialinogo tipa. Po primeru G. Păuna i G. Muzicesku, on obrabatâval narodnâe pesni, vkliuceal ih v programmu konţertov, pol’zovavşihsea znacitel’noi populearnostiu. M. Berezovskim napisanî kantatî Rus’, Bolgaria, a takje kantata posveaşcionnaia stoletiu Compozitorul Mihail Berezovschi prisoedinenia Bessarabii k Rossii.” Şi tot acolo se menţionează faptul că noteDe aceea, te mirai când îl vedeau pe părin- le unor lucrări ale lui Mihail Berezovschi s-au tele Berezovschi gălăgios ca o furtună şi-n ace- pierdut în timpul războiului, altele se păstrează în fondurile bibliotecilor din Moscova… laşi timp bun ca pâinea.”

123

Mihail Berezovschi (în picioare, al doilea din stânga) alături de Semin, Voinescu, Erjicovschi, Pester, Calmanson, Cubițchi, Antonovschi, Dicescu, Zlatov, Șura Zalaznaia (Grozea). Spectacol din 1927, Conservatorul „Unirea”

124

Cu cât este mai înaltă coloana, cu atât mai lungă este umbra pe care o aruncă. Uneori memoriile contemporanilor sunt „exacte” până la detalii de felul: ce culoare aveau ochii în cutare sau cutare episod, iar altă dată amintirile sunt amestecate cu aburul uşor şi plăcut al legendelor. Într-un interviu publicat în ziarul Literatura şi arta (din 17 mai 1984), poetul Emi lian Bucov îşi amintea: „Când m-am transferat la Liceul „B.P. Hasdeu” din Chişinău, ca să-mi câştig existenţa, am cântat în vestitul, pe vremea ceea, cor al lui Mihail Berezovschi. Atunci vroiam să devin cântăreţ.” Dacă dăm crezare însemnărilor memorialistice ale lui Ion Ocinschi, a fost posibilă şi o asemenea întâlnire, în iarna anului 1914, când echipa futuriştilor din care făcea parte şi Vladimir Maiakovski a vizitat Chişinăul: „Ce-ar fi, zice Mateevici, s-o luăm spre hotelul «Londra». Anume acolo trebuiau să fie oaspeţii… Intrăm în hol şi ne adresăm omului de serviciu. Acesta ne îndrumă spre sala de biliard. Ţin minte şi azi acea clipă. Când am deschis uşa, un tânăr impunător la înfăţişare, cu

Mormântul lui Mihail Berezovschi, Cimitirul Central, Chișinău

se pot aranja pe hârtie în tonul umoristic al acestor istorioare hazlii. Finalul vieţii zbuciumate a fost foarte trist. La 13 noiembrie 1940 moare Mihail Berezovschi şi unicul său fiu – chestorul Andrei Berezovschi. Unul moare în dreapta Prutului, altul – în stânga lui, fără să ştie unul de soarta celuilalt. Tiparul unui destin comun pentru mulţi, foarte mulţi basarabeni… Acelaşi Vasile Ţepordei descrie tragica plecare în altă lume a venerabilului bătrân: „Singur pe lume, departe de ai săi, muzicianul şi pictorul Berezovschi, care şi-a cântat Basarabia mai duios ca nimeni altul, s-a despărţit de lume într-o atmosferă jalnică, după cum jalnică-i era muzica lui de doliu.” La cimitirul de pe strada Armenească, în preajma Bisericii, în vecinătate cu mormântul elevului său Alexandru Cristea, şi-a găsit loc modestul mormânt străjuit de un gărducean de metal. Este locul odihnei de veci a aceluia care a uimit, a cântat, a şocat şi a slăvit Basarabia – Mihail Berezovschi. Andrei Berezovschi a fost unicul fiu al compozitorului Mihail Berezovschi. Şi-a ales o profesie mult prea departe de muzică. A fost poliţist. S-a născut la 2 iunie 1892 în com. Costeşti, jud. Lăpuşna. A făcut studii la Liceul de Băieţi „B.P. Hasdeu”, a studiat dreptul la Universitatea din Iaşi, unde a fost şi doctorand.

Str. Andreev, or. Tighina, imagine de epocă

Din universul muzicii basarabene...

tacul în mână, «tuna», triumfător. Era Maiakovski. Iar de sub masă se muncea să iasă… popa Berezovschi, care pierduse partida şi îşi «ispăşea pedeapsa». Era o namilă de bărbat şi, în sutană, părea vestitul Varlaam, cel descris de Puşkin. Am izbucnit în râs.” (Nistru, 1966, nr. 12) În săptămânalul Literaturnaia Rossia din 19 septembrie 1986, la rubrica Curiozităţi teatrale, este descrisă o scurtă întâmplare Maiakovski dă un „avans”, în care e dezvăluit un caz similar cu cel din holul hotelului „Londra” şi acest moment mă face să cred că întâmplarea descrisă de Ion Ocinschi e veridică. Reproduc un fragment din istorioara pomenită mai sus: „Criticul era socotit un jucător destul de bun, Maiakovski însă îi dădu un «avans» la joc cu condiţia – acel care va pierde trece de trei ori pe sub masa de biliard. La început partenerul nu era de acord, dar superioritatea în numărul bilelor şi mai ales ispita de a-l vedea pe Maiakovski într-o situaţie penibilă l-au făcut să accepte condiţiile partidei. Vestea despre neobişnuita partidă se răspândi în club cu viteza fulgerului şi adună în jurul mesei o mulţime de suporteri. Toţi erau de partea lui Maiakovski şi îl încurajau cu diferite replici. Peste puţină vreme îngâmfatul critic fu nevoit să treacă pe sub masă, însoţit de hohotele de râs ale celor prezenţi.” Regret că ultimele linii de contur la portretul celuia care a fost Mihail Berezovschi nu

125

A fost subprefect, avocat, şeful poliţiei Tighina, chestor al poliţiei municipiului Chişinău. A fost decorat cu ordinele ruseşti: „Sf. Ana”, „Sf. Vladimir” şi distincţii româneşti: „Coroana României” în grad de Cavaler şi medalia „Regele Ferdinand” cu spade. A murit la datorie. În trenul în care se refugiau din Basarabia câţiva legionari terorizau două femei evreice. El şi-a făcut datoria şi le-a luat apărarea şi a fost omorât. Era vara lui 1940… Celebra în epocă soprană Elena Basarab (2.V.1902, Chișinău – 1.VI.1981, Bucureшti) a fost fiica lui Mihail Berezovschi. Ea nu numai că i-a moştenit talentul muzical, dar a făcut şi o carieră de succes care la sigur bucura mult inima bătrânului muzician. Ea şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul Unirea (1923-1927) din Chişinău, fiind discipolă a Lidiei Lipkovski la canto şi a lui Mihail Berezovschi, la teorie-solfegii. Următoarea Elena Basarab

126

Andrei Berezovschi

etapă de perfecţionare a urmat-o la Conservatorul din Bucureşti cu profesorii Elena Teodorini şi Dimitrie Onofrei (canto). Debutează devreme, la 6 decembrie 1925 evoluează în rolul Santuzzei din opera Cavalleria rusticana de P.Mascagni pe scena Operei Române din Bucureşti, unde va fi o permanenţă revelatorie, activând din 1925 până în 1946, în calitate de solistă a Operei Române din Bucureşti. Amatorii de operă au putut-o admira în rolurile: Elsa (Lohengrin), Isolda (Tristan şi Isolda) Senta (Vasul fantomă), Eva (Maeştrii cântăreţi din Nurnberg), Brunhild (Walkiria şi Siegfried), Kundri (Parsifal) toate de R. Wagner, Tosca (titulară de G. Puccini), Liza (Dama de pică, de P.I. Ceaikovski), Aida (titulară, de G. Verdi), Mareşala (Cavalerul rozelor de R. Strauss) ş.a. A fost ultima ramură dintr-un arbore basarabean de excepţie şi nu în zadar şi-a luat numele de scenă – Elena Basarab.

Maria Bieșu în rolul Cio-Cio-San

Am reţinut numele ei de la televizor. Era în 1960, când tatăl meu cumăparase, al doilea din sat, un televizor Record, aşa se numea acel model de TV, şi instalase o antenă înaltă, cu gândul să „prindem nu numai Chişinăul, ci şi România”. În cele câteva ore de emisie apărea uneori o tânără interpretă de muzică populară Maria Bieşu (3.VIII.1935, s.Volintiri, Ştefan-Vodă – 16.05. 2012, Chişinău), care pe loc a fost remarcată de părinţii mei. Cânta foarte sincer, fără o mimare impusă parcă de acele vremi. Deşi până la anii ei de glorie mai era mult, la

noi în casă ea era deja considerată o mare cântăreaţă. Confirmarea acestei afirmaţii a venit peste câţiva ani, când a apărut revista Moldova, când ziarul Cultura strecura anumite materiale şi totul a culminat cu anul de glorie 1967, când a învins la concursul Cio-Cio-San, la Tokio, Japonia. Acele impresii din copilărie cu mult mai târziu aveau să capete şi argumentarea biografică. Fiind studentă, Maria Bieşu a fost solistă la orchestra de muzică populară Fluieraş (1958-1960), dirijată de Serghei Lunchevici. În 1961 absolveşte Conservatorul de Stat G. Musicescu (1961, clasa de canto cu S.Zarifilan). Scriitoarea Argentina Cupcea-Josu, în Enciclopedia Femei din Moldova (2000), o caracterizează în felul următor: „Din 1961, solistă la Teatrul de Operă şi Balet, debutând cu Floria Tosca din opera Tosca de G.Puccini (1962). În 1965-1967, studii de perfecţionare la Teatrul La Scala din Milano (Italia) sub conducerea celebrului pedagog E.Piazza.Tot în acest răstimp, devine laureată a Concursului Internaţional P.I. Ceaikovski (Premiul III). În 1967, obţine Premiul I pentru cea mai reuşită interpretare a rolului Cio-CioSan în cadrul Concursului Internaţional Miura Tamaki (Tokio). Evoluează pe scena teatrelor lirice din Berlin, Paris, Helsinki, Leipzig, Sofia, Praga, Tokio, Seul, Viena, Bucureşti, Varşovia, Budapesta, Belgrad, Rio de Janeiro, New York, Moscova, Leningrad, Kiev, Tbilisi, Baku, Vilnius ş.a., evoluează în cadrul turneelor Operei Naţionale în Italia, Belgia, Franţa, Spania, participă la ciclul de concerte Voci sublime de la

Din universul muzicii basarabene...

O datorie ce va rămâne etern nerăsplătită

127

Maria Bieșu (prima din stânga), Maria Callas, Vilima Vernochi, Di Stefano, ?, Japonia, 1973

Berlin, la festivalurile muzicale Stelele Moscovei (Moscova), Nopţi albe (Sankt Petersburg); fondatoare a Festivalului Internaţional Invită Maria Bieşu, care se desfăşoară anual la Chişinău (din 1990) ş.a. Muzicalitatea sa deosebită, vocea inconfundabilă, tehnica perfectă au contribuit în mod deosebit la completarea unui repertoriu de arii şi partiţii de operă de înaltă clasă: Mimi în Boema de G. Puccini,

128

Tatiana în Evgheni Oneghin, Liza în Dama de pică, Nastasia în Vrăjitoarea de P.I. Ceaikovski, Leonora în Forţa destinului, Leonora în Trubadurul, Desdemona în Otello, Amelia în Bal mascat, titulară în Aida, Abigaile în Nabucco de G. Verdi, Didona în Didona şi Enea de H. Purcell, titulară în Norma de V. Bellini, Santuzza în Cavalleria rusticana de P. Mascagni, Rita în Aici e linişte în zori de K. Molceanov, Dom-

Casa în care a locuit Maria Bieșu (fosta casă a arhitectorului Gh. Cupcea), Chișinău, str. A. Mateevici, 62

împreună. Era, pur şi simplu, fascinantă. Simplă în adresare, cu un bagaj elevat de cuvinte spunea nişte bancuri nostime încât masa noastră a durat multe ore în şir. Am descoperit un alt om şi m-am convins că şi artiştii mari au teamă de microfon. Am fost la ultimele ei evoluţii. Eram în sala cu Orgă chiar în primele rânduri. La un moment dat am simţit cum ea a pierdut firul cuvintelor, uitase textul. Sala n-a sesizat, dar, probabil, boala îi crea probleme. Ca orişicare artist ajuns pe patul de suferinţă în Moldova, avea o pensie mizeră. Şi aşa cum se sublinia într-un interviu, doar ajutorul venit de la Moscova au făcut posibile intervenţiile chirurgicale care se impuneau. Boala a învins şi demnitarii n-au scăpat ocazia să-şi facă imagine politică chiar şi la sicriul ei… Teatrul de Operă şi Balet îi poartă azi numele, casa ei de pe str. Mateevici ar trebui transformată în muzeul Maria Bieşu, mormântul de la Cimitirul Central şi l-a comandat singură, convinsă fiind că fără ea, lucrurile se pot precipita în altă direcţie… Deşi toate par aranjate în suflet, s-a cuibărit un fior de îndoială că noi totuşi i-am rămas datori cu ceva…

Mormântul Mariei Bieșu, Cimitirul Central, Chișinău

Din universul muzicii basarabene...

nica în Eroica baladă de A. Stârcea, Ruxanda în Alexandru Lăpuşneanu de Gh. Mustea ş.a. Interpretează cu succes creaţii ale compozitorilor din Moldova, se remarcă în numeroase recitaluri de muzică de cameră; evoluează în filme: Vocea mea e pentru tine (1971), Cântă Maria Bieşu (1975), Cio-Cio-San (1981), O, Maria!… (1984) ş.a.; numeroase înregistrări la Radio Chişinău, discografie. Din 1980, cadru didactic la Conservatorul G.Musicescu, docent (1983), profesor universitar (1987). Preşedinte al Uniunii Muzicienilor din Moldova. Artistă a Poporului din RSSM (1967) şi din URSS (1970); laureată a Premiilor de Stat ale RSSM (1968) şi URSS (1974); Pre miul V.I.Lenin (1982); Ordinele Drapelul Roşu de Muncă şi Insigna de Onoare; Ordinul Republicii (1993).” Cu timpul îmi făcusem o impresie duplicitară. Admirându-i vocea şi libertatea pe care o demonstra evoluind pe scenă, eram uimit cât de încorsetată se simte când acorda un interviu televizat. Mă gândeam că de vină e limba, pe care şi-o doreşte mai literară, întrebările incomode sau alte cauze. Dar o întâmplare mi-a spulberat aceste presupuneri. Prin 1998, eram la Iaşi cu poetul Iulian Filip. În hotelul „Traian” am întâlnit-o pe Maria Bieşu. Am luat masa

129

Pionierii operei naționale din Basarabia

Jean Bobescu

130

Formarea României Mari a adus în Basarabia și mari transformări culturale. S-a naționalizat învățământul, s-a format o Societate a Scriitorilor Basarabeni, o Societate Basarabeană de Arte Frumoase ș.a. Lumea muzicală a Chișinăului era și ea în căutarea unei formule de racordare la noile realități. Trebuia fondată Opera Basarabeană… Jean Bobescu este un nume azi uitat de marele public al Basarabiei. Odinioară însă, numele Bobescu suna frecvent și te aducea cu gândul la operetă și la operă. Tată-l Aron Bobescu, fondator al unui ansamblu de operetă, era cunoscut în Basarabia, iar fiul lui, Jean Bobescu, a pus bazele primului ansamblu de operă basarabeană. Biogarfia lui este foarte interesantă și instructivă. Născut la 5 aprilie 1890, la Iași, în familia unor actori de operetă, de mic copil a avut parte de o viață de actor ambulant.

Și tot de mic copil s-a urcat pe scenă. Mai întâi ca actor, apoi ca muzicant, și, în cele din urmă, ca dirijor, ajungând cu timpul o celebritate a vremii. În 1907 s-a înscris la Conservatorul din Iași, unde a studiat la Sofia Teodoreanu, fiica lui Gavriil Musicescu, solfegiul și teoria, vioara la Teodor Teodorini, iar armonia și compoziția cu profesorul Al. Zirra. A debutat ca dirijor la București, în 1916, când de la pupitru a dirijat opera Bărbierul din Sevilla de G.Rossini, în compania de operă Guriță-Corfescu. Din 1921 până în 1940 a activat la Cluj, unde a dirijat 63 de opere în 1271 de spectacole. În 1940 este transferat la București ca dirijor la Opera Română. În paralel, din 1950 este și profesor la Conservatorul Ciprian Porumbescu. A dirijat opere la teatrele din Franța, Austria, Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Polonia, Turcia ș.a. S-a stins din viață la 5 august 1981 la București, dar dincolo de muzică a reușit să lase posterității un volum de memorii La pupitrul operei (București, 1964), din care aflăm misterul apariției și dispariției operei basarabene: În anul 1919 am început organizarea unui ansamblu de operă la Chişinău. Cu partea artistică mă ocupam eu şi Athanasiu, iar de latura materială avea să se ocupe Bojenia Belousova, care avea un magazin de instrumente muzicale şi o agenţie teatrală în Chişinău. Iubitoare de muzică şi teatru, Bojenia Belousova crease o atmosferă vie, o animaţie deosebită în Chişinău şi, prin agenţia teatrală, reuşea să atragă şi să încheie contracte cu mari artişti străini, care

Mă ocupam şi cu punerea în scenă, şi cu pregătirea muzicală a ansamblului. Aveam avantajul că lucram cu solişti consacraţi, care cunoşteau foarte bine rolurile, partea cea mai dificilă ţinând de pregătirea corului şi a orchestrei. Montarea operelor în această stagiune s-a realizat cu iscusinţă şi rapiditate, aşa încât într-o singură vară, cu un ansamblu nou, s-au putut reprezenta multe opere care cer temeinică pregătire şi un studiu adâncit. Chiar de la primul spectacol, cu opera Faust, primirea ce ne-a făcut-o publicul a fost mai mult decât entuziastă. Cronici elogioase n-au întârziat să apară în gazetele locale. Aceste cronici menţionau „nedumerirea» şi „revelaţia» opiniei publice în faţa ansamblului de operă, munca pe care Athanasiu şi cu mine am desfăşurat-o „fără zgomot, sistematic”, descriau „sala ticsită” de lume, precum şi condiţiile noastre de lucru. Nu se putea să fie trecută cu vederea „scenăria cam săracă”, În schimb, interpreţii noştri au stârnit admiraţie.1 Un interviu pe care l-am acordat, la sfârşitul stagiunii, ziarului „Rampa”, concentrează 1 „Cu deosebire am admirat în Mefisto pe d. Melnik, al cărui bas cantabil a cucerit din primele clipe. De o amploare potrivită, vocea d-sale se mișcă în valuri armonice și clare, storcând aplauze sincere, cum s-a întâmplat în actul al II-lea, unde a bisat cu izbândă. Aceeași siguranță o are și în joc, cu o ușoară nuanță de exagerare. D. Borelli are un puternic tenor pe care îl stăpânește bine. Mai mult dramatic decât liric, d-sa atinge do-urile cu vigoare, deși poate nu întotdeauna cu aceeași claritate. Nu o dată însă, publicul a subliniat pe acest cântăreț cu un profil așa de copilăresc, căruia un bun studiu și o îndrăzneală mai mare îi vor spori și siguranța jocului. Valentin-ul, d. Jean Athanasiu, a fost admirabil în toate privinţele. Un bariton aşa de limpede, plin şi călduros ca al d-sale, trecut printr-o şcoală minunată, era firesc să încălzească sala şi să fie aplaudat. Vedem arta împreună cu darul unei voci mişcătoare. La o înălţime egală s-a menţinut dna F. Lupu, în Margareta. Arareori am putut vedea o Margaretă mai duioasă, exprimată într-un joc discret, într-o voce nespus de dulce, care părea că vine din depărtări fermecate… Corul, deşi alcătuit cu greutăţi, s-a înfăţişat bine şi merită laudă…”

Din universul muzicii basarabene...

îşi dădeau contribuţia în diferite concerte şi reprezentaţii teatrale, pe scena sălii „Blagarodnaia Sobranie”(Clubul Nobilimii--Iu.C.). Când am ajuns acolo, se vorbea despre Rubinştein, despre Şaliapin, iar acesta din urmă a menţionat în memoriile sale câteva impresii referitoare la Cavalleria şi Paiaţe date aici de o trupă italiană. Deci, cu ajutorul Belousovei am angajat cântăreţi de înaltă clasă, ca basul Steiner, baritonul Costescu-Duca, tenorul Borelli, a cărui voce atingea cu uşurinţă un do plin. Venise acolo şi primadona Elena Ivony. Foarte rar lucru, această cântăreaţă ajunsese mare artistă fără să fi avut o serioasă cultură muzicală. În repertoriul ei figurau peste 40 de opere, 7 pe care le învăţase, ca să ne exprimăm într-un termen argotic, după ureche. Elena Ivony avea un simţ muzical excepţional de dezvoltat şi o voce de o claritate desăvârşită. Percepea efectele orchestrale şi distingea instrumentele la cele mai fine nuanţe. Ivony a fost angajată, după câţiva ani, la opera din Bucureşti. A plecat în turnee prin Italia şi pe urmă n-am mai auzit de dânsa. A dispărut. Ansamblul de operă din Chişinău avea un cor redus, dar foarte puternic. Cele 20 de persoane recrutate din corurile bisericeşti întruneau calităţi nebănuite. În momentele dinamice, de forţă, glasurile acestea foarte frumoase, bine cultivate, căpătau amploare şi-mi făcea impresia că numărul lor s-a dublat. (Deseori am avut prilejul să verific calitatea corală a ruşilor, pasiunea lor pentru muzica vocală, tradiţiile pe care popoarele din răsărit le au în acest domeniu.) Orchestra ansamblului de operă era şi ea restrânsă, alcătuită tot din elemente locale. Aveam şase viori prime, patru viori secunde, două viole, un contrabas, două flaute, două oboaie, două fagoturi, două clarinete, două trombe, trei tromboni, doi corni, un timpan. Repertoriul pe care ni l-am alcătuit cuprindea Rigoletto, Faust, Aida, Ebreea, Tosca, Cavalleria, Paiaţe, fragmente din opera Rusalka (rolul morarului îl deţinea Melnik, care cântase la opera din Petrograd, iar mai târziu la Scala şi în America), din Dama de pică şi altele.

131

Grigore Melnic în opera Cneazul Igor de Alekcandr Borodin

132

o parte din ideile pe care şi azi le-aş releva în acelaşi chip. Spuneam atunci: – Am avut la Chişinău o stagiune bună. Trupa de sub direcţia mea număra peste 15 solişti, cu un cor şi o orchestră simfonică de 50 de persoane. – Cât timp aţi jucat? – Timp de patru luni am jucat de trei ori pe săptămână. În Chişinău e un public foarte bun pentru teatru, dar cu osebire pentru muzică. Am avut adesea săli pline, însă cum cheltuielile erau mari, m-am ales cu deficit. – Pe cine aveaţi în trupă? – Soprana Ivony, tenorul Borelli, baritonul Athanasiu şi Costescu-Duca, basul Steiner, apoi doi cântăreţi ruşi, Melnik şi Nagacevski (Ambii basarabeni, primul din Chișinău, cel de al doilea din Țibirica, Orhei --Iu.C.). Voiam ca să

dau, cu acest ansamblu, o serie de reprezentaţii în ţară, dar nu m-am putut duce decât la Brăila şi Galaţi, căci sezonul de teatru – în mai, când am terminat acolo – era prea avansat pentru a mă hazarda la o serie de spectacole în teatru închis, în Capitală. – Aţi cântat numai opere în Chişinău? – Am dat şi zece simfonice cu orchestra mea, interpretând pagini din Beethoven, Grieg, Saint-Saens, Ceaikovski, Grecianinov etc. Pot spune că şi aceste concerte s-au bucurat de o primire caldă, pe care de altfel numeroşii iubitori de muzică din Chişinău nu mi-au precupeţit-o niciodată. – Rămâneţi mult în Bucureşti? – Stau numai câteva zile şi apoi plec din nou la Chişinău. Venisem în vederea înjghebării Operei române, dar dificultăţile ce ni s-au pus în cale sunt atât de mari şi reaua-voinţă atât de manifestată, încât, deocamdată, renunţ. Mă gândesc, azi, cât de puţine detalii ale activităţii noastre artistice se transmit şi rămân gravate în notele, cronicile şi interviurile pe care le citim, după ani de zile, în presa timpului! Şi cu toate acestea ne reîntoarcem la ele în mod constant, ca la nişte martori fideli. Îmi amintesc, citind alte articole, de reprezentaţiile pe care ansamblul de operă le-a dat la Iaşi cu Aida, Faust şi Traviata. Rezultatele au fost întristătoare. N-am mai găsit în Iaşi publicul avid de muzică, de artă şi spectacolele noastre de operă s-au desfăşurat în faţa unor săli pe jumătate goale. Ziarul local făcea următoarea remarcă: „Cine a ascultat Cavalleria Rusticana, Dama de pică sau fastuosul spectacol de aseară al Aidei – în care s-au produs câteva admirabile şi originale numere de balet – n-a putut avea decât o supremă mulţumire sufletească şi un adânc regret că asemenea spectacole de artă adevărată nu sunt frecventate de ieşeni.” Admiratorii noştri plecaseră, activitatea artistică începuse să stagneze şi Iaşul îşi recăpăta starea de apatie pe care adeseori i-o aşternuse pe faţă indiferenţa oficialităţilor pentru cultură. De

Din universul muzicii basarabene...

aceea, ansamblul nostru a trebuit să se îndrepte spre centre mai înfloritoare, cu o puternică activitate negustorească şi industrială. Ne-am deplasat cu întregul ansamblu de operă la Galaţi şi, după câteva spectacole cu săli goale, ne-am văzut în cel mai grav impas material. Galaţiul care deţine azi un teatru muzical, o filarmonică, un teatru de stat, care are numeroase cinematografe, cu greu ne-ar putea reaminti de ceea ce a fost, de publicul de odinioară alcătuit din negustori, moşieri, industriaşi, pentru care opera noastră părea o aventură artistică demnă de dispreţ. Biata Belousova! Ce milă îmi era de ea! Investise toate fondurile de care putea să dispună, făcuse împrumuturi serioase numai pentru a putea să susţină turneul nostru şi, în mai puţin de două săptămâni, s-a văzut definitiv ruinată. O prăbuşire asemănătoare suferise şi ansamblul Guriţă-Corfescu, înainte de război. Bojenia Belousova asista la dezastru fără să poată face nimic. Intervenţia noastră la autorităţile oraşului n-a dat niciun rezultat, aşa că Belousova şi-a vândut ultimul inel pe care îl avea, ca să poată face rost de bani de drum. Ne-am îndreptat spre gară plini de mâhnire şi acolo ne-am despărţit pentru totdeauna. Trăiam un sentiment aparte. Îmi pierdeam oamenii cu care am lucrat, vedeam risipindu-se un ansamblu de operă închegat şi priveam cu ochii în lacrimi cum dispar Elena Ivony şi Enrichetta Rodrigo, Athanasiu şi Borelli, Costescu-Duca, Nagacevski, Malone-tati, Izov şi toţi ceilalţi, pe care nicio forţă nu avea să-i mai reunească vreodată. Se duceau toate proiectele mele, toate visurile legate de organizarea unui ansamblu temeinic, statornic de operă, se risipise toată munca, pasiunea, dragostea pe care le învestisem în această întreprindere artistică. Am expediat la Bucureşti lăzile cu costume împrumutate de la Teatrul Naţional şi, cu ultimul tren, am plecat la Bucureşti, năzuind să-mi reiau vechea ocupaţie didactică,

Elena Ivoni

singura care putea să-mi redea liniştea şi siguranţa zilei de mâine. Pe Bojenia Belousova n-am mai văzut-o niciodată şi am auzit că această femeie plină de energie, devotată muzicii până la uitarea de sine, a trăit în cea mai neagră mizerie ultimii ani de viaţă şi a murit uitată, pe un pat acoperit cu rogojini, împărtăşind soarta multor animatori de artă în regimul de tristă amintire. Etapele evoluției operei noastre le găsim în cartea lui Aurelian Dănilă Opera basarabeană (Chișinău, 2005) și în Enciclopedia interpreților din Moldova (1999) de Serafim Buzilă, și în câteva ediții semnate de Rodion Arabadgiu. Peste ani s-a reușit ca la Chișinău să fie totuși organizată o operă basarabeană, dar noi nu putem uita de pionierii acestei inițiative… 133

Un destin ca o simfonie…

Serafim Buzilă

134

Compozitorul Serafim Buzilă (1937-1998) a plecat fulgerător dintre noi. Aşa i-a fost stilul – meteoric. De aceea, a preferat să scrie dicţionare şi enciclopedii. Căci în ele se concentrează la maximum esenţele şi nu mai pierzi timpul cu alesul, separând boabele de pleavă. Şi cred că la noi, în această muncă de selectare a valorilor, nimeni dintre contemporani n-a păşit atât de departe. Nu ştiu ce ordine şi medalii, ce cadouri de preţ ar putea într-un fel

sau altul recompensa munca istovitoare irosită de el la crearea lexiconului Interpreţi din Moldova (1997). Ceea ce sincer, probabil, şi-a dorit ca această carte să fie înţeleasă, primită şi ajunsă la fiecare cititor veritabil. Lucru ce nu s-a întâmplat. Explic de ce. Tirajul de o mie de exemplare, editat fără susţinerea statului, nu poate ajunge pe mesele cititorilor, fiindcă s-a epuizat momentan. Acei care trebuiau să pună preţ pe munca fără preget au prins a-i purici cartea căutându-i greşeli. Căci, pe la noi de când îi lumea toţi ştiu tot, numai n-au când aşterne pe hârtie rodul gândurilor. Şi asta a fost marea insultă pe care au aruncat-o în faţa acestui Mare Enciclopedist, care a colaborat la apariţia enciclopediei Literatura şi arta Moldovei (1985-1986), Dicţionarului enciclopedic moldovenesc (1989), enciclopediei Chişinău (1997). Oraşul nostru, care nu dispune de o arhivă și o bibliotecă veritabilă, de o bancă de informaţii a fost pentru Serafim Buzilă ca o insulă nelocuită. A fost nevoit să-şi creeze o bibliotecă, o arhivă, o bancă de informaţii. De aceea, era fulgerător, sclipitor în tot ce făcea. Nu avea timp pentru taclale, nu avea timp pentru bârfe atât de îndrăgite la Chişinău. Ritmul lui interior îi dicta o altă muzică, chemarea lui sufletească era din altă operă. A plecat lăsându-ne în ultima corectură Enciclopedia interpreţilor din Moldova şi cred că măcar la a doua ediţie, statul, prin factorii săi de decizie, era obligat să pună umărul şi să editeze această operă capitală. Dar n-a făcut-o…

La una din ultimele noastre întâlniri mi-a întins ultima corectură şi mi-a mărturisit: „Eu n-am să ajung să ţin în mână această carte…”.

Din universul muzicii basarabene...

Serafim Buzilă. Interpreți din Moldova. Lexicon enciclopedic, Chișinău, 1996. Foaia de titlu

Şi eu, care nu cred în dispariţia neaşteptată a omului, am încercat să-l conving că n-are dreptate. Dar şi de astă dată el a fost mai aproape de adevăr. Deşi cred că, de fapt, nu lui îi trebuia ediţia, ci nouă. El o ştia din zecile de corecturi pe care le făcuse. O dorea ajunsă în sufletele noastre şi preţuită la mărimea sacrificiului. Nu ştiu ce au hotărât cei care dirijau republica la acea oră. Se prea poate că lor nici prin cap nu le trecea că am pierdut un om pe care nimeni nu-l mai poate înlocui. Unicul gest parţial compensatoriu ar fi acela ca ei să dea numele lui Serafim Buzilă unei instituţii de învăţământ, unei biblioteci, unei străzi. Şi asta ne-ar trebui iarăşi nouă, ca să ne amintească de omul pe care l-am pierdut şi poate ne-am uita cu alţi ochi la creatorii veritabili din preajmă. Serafim Buzilă şi-a ridicat singur monumentul. Şi dacă la noi lumea nu şi-a prea dat silinţa să-l înţeleagă, apoi străinii au şi făcut-o, recunoscându-l drept om al anului 1997. Nu-i de mirare, fiindcă e greu să fii recunoscut proroc la tine în patrie. Serafim Buzilă a trăit meteoric, a dispărut meteoric, dar cred că reapariţia lui va fi cu periodicitatea unei comete, cu frecvenţa unui refren. Pentru că nu în zadar spunea Poetul: „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…”.

135

Un compozitor visat de generaţii printre primii a sesizat rolul Astăzi recunoaștem fără muzicii noi, de estradă în viața echivoc, compozitorul și inter pretul Mihai Dolgan (15.III.1942, unor tineri dintr-un imperiu ascuns după cortina de fier. A fost s.Vladimirești, Sângerei – artist interzis cu formația Noroc 16.III.2008, Chișinău) a fost un și tot el a ajuns Artist al poporugeniu al muzicii ușoare. lui din RSSM (1988). Copil fiind în 1949 a fost dus Generaţia noastră a crescut în GULAG unde s-a aflat până în cu muzica lui. S-a maturizat cu 1956. Moment principial în biomuzica lui. A îmbătrânit cu mugrafia artistului, căci explică nota zica lui. profund națională din întreaga Asculţi creaţia lui Mihai lui operă. Acest moment este Dolgan şi ai senzaţia că ea a exisomis de unii biografi și cred că e o scăpare gravă. tat dintotdeauna, ca şi cum ar Mihai Dolgan A revenit acasă după conveni spre noi de la facerea lumii. gresul XX și a început cariera muzicală în caliProfundă, sentimentală, naţională şi autate de acordeonist la clubul din sat. Mai apoi a tentică această irepetabilă creaţie. urmat Școala de muzică Ștefan Neaga (1959Pe când susţinea admiterea, a demonstrat 62) și o carieră artistică zbuciumată, căci el că poate cânta la toate instrumentele. Profeso-

136

Formația Noroc (de la stânga la dreapta): Boris Erșov, Ion Suruceanu, Veaceslav Stadnicenco, Mihai Dolgan, Alexandru Cazacu, Dumitru Cuțel (1970)

Din universul muzicii basarabene...

Casa în care a locuit Mihai Dolgan, Chișinău, bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 71

rii îl întrebau în glumă ce are de gând să facă în şcoala de muzică. Iar el a folosit aceste aptitudini excepţionale ceva mai târziu. Formaţia „Noroc” a făcut revoluţie în muzica uşoară a anilor ’60 ai secolului trecut şi de atunci încolo n-a mai încetat să stea prima nu doar în topurile oficiale, ci și în simpatiile publicului. De ce plâng chitarele a fost un cântec care a revoluţionat nu numai estrada moldovenească, ci întreaga estradă sovietică. Revoluţia pe care nu o puteau face nici politicieni şi nici disidenţii a reuşit s-o facă Mihai Dolgan şi formaţia „Noroc”. Condamnarea la tăcere a acestei formaţii a sporit celebritatea ei, iar compozitorul, aşa cum îi stă bine unui adevărat creator, nu a încetat să ne dea şlagăr după şlagăr. Fiecare cântec nou al lui Mihai Dolgan era un eveniment. „Norocul” a fost desfiinţat, iar Mihai Dolgan vine cu o nouă formaţie – „Contemporanul” – şi cu aceleaşi cântece reprezentative pentru spiritul nostru. El ca şi cum n-ar fi scris cântece. El ca şi cum a fost trimis printre noi să dea glas epocii în care trăim. Deşi au trecut mulţi ani de la debutul Formaţiei „Noroc”, de la primele cântece semnate

de Mihai Dolgan, el însă şi astăzi, când nu mai este printre noi, ne creează impresia unui om care n-are vârstă, n-are alte interese decât rătăcirea neobosită prin universul infinit al muzicii…

Mormântul lui Mihai Dolgan, Cimitirul Central, Chișinău

137

Vai, sărmana turturică…

Maria Drăgan

138

Aşa cum sunt scriitori care-şi ghicesc destinul, în arta noastră populară interpreta Maria Drăgan şi-a cântat soarta într-o piesă care de la ea încoace a devenit clasică în acest gen. Vai, sărmana turturică este acel cântec zbuciumat care, ca două paranteze, îmbrăţişează destinul unui om. Este soarta basarabeanului strâns între două ape Nistru şi Prut, şi este acea dorinţă ascunsă de-a zbura, de-a scăpa din această sugrumare, plecând în căutarea veritabilei libertăţi.

Maria Drăgan era încă în viaţă şi lucra dereticătoare la primărie când lumea muzicală deja o uitase şi o trecuse la capitolul dispariţii…, iar cântecul ei era transmis pe posturile de radio şi televiziune ca şi cum interpreta nu mai era în viaţă. Probabil, consacrarea, clasicizarea ei a întrecut destinul firesc. Astăzi, când ea nu mai este, s-a făcut un film documentar, s-au scris cărţi şi materiale publicistice, un singur lucru însă nu poate fi făcut – nu putem face ca ea să ştie că este apreciată şi locul ei pe firmamentul culturii noastre nu i-l poate ocupa nimeni. Scriitorul Gheorghe Budeanu, în mai multe materiale publicistice, şi compozitorul Constantin Rusnac, într-un acrostih, au dezvăluit această linie de subiect, despre care noi vorbim atât de rar, despre care ne ruşinăm să spunem pe şleau că apreciem omul doar după moartea lui, pe când viaţa Mariei Drăgan reprezintă cel mai elocvent exemplu de neapreciere, de nepreţuire, de nerecunoaştere a valorii. O îngemănare tragică a destinului interpretei şi a aspiraţiilor ei artistice este poate singurul monument veritabil lăsat în urmă. Deşi Chişinăul a numit o stradă din sectorul Ciocana cu numele ei. Iar în enciclopedia Chişinău (1997) am inclus un articol semnat de publicistul Boris Movilă, în care am trecut în revistă pentru eternitate un destin tragic şi neîmplinit: „DRĂGAN, Maria (23.VIII.1947, Băltureşti, Nisporeni – 6.X.1986, Băltureşti), cântăreaţă. După terminarea şcolii medii incomplete din sat a lucrat în colhoz, apoi a studiat un an la Colegiul de Muzică Şt. Neaga din Chişinău. Din 1966 – artistă vocalistă într-un ansamblu tineresc de estradă, apoi în Orchestra de muzică

Filarmonica Națională Serghei Lunchevici din Chișinău, 2013

Din universul muzicii basarabene...

populară Mugurel, în anii 1974-75 – în formaţia Bucuria cu Ion Suruceanu, apoi la restaurantul Beciul vechi şi la Palatul Sindicatelor din Chişinău. În cântec a fost fără de asemănare. Din repertoriul ei: Vai, sărmana turturică, Lume, lume, soro lume, Leliţă Ioană, Inimă de-amărăciune, Hop, lele, hop!, Vino, bade, Nevăstuica omului, Mioriţa, Ciocârlia, Eu la joc, mama la joc, Cine nu-i de veselie, Mă usuc ca frunza-n vânt… ş.a.” Scriitorul și cineastul Iacob Burghiu scria despre fenomenul Maria Drăgan: „– Mi-o amintesc… Cine nu-și amintește de Maria Drăgan?! Alta-i că unii ar trebui să roșască în fața noastră, a tuturor, când se rostește numele ei. O spun sincer și răspicat: dintre toți interpreții de muzică populară, cea mai mare simpatie mi-a rămas anume față de ea. Maria Drăgan avea ceva sfânt în glasul ei, ceva de diamant, o prospețime ca roua pe iarba de la poalele codrului. Nemaipomenită voce! Folosea un dialect surprinzător de firesc, Maria Drăgan atrăgător și cult. Numele acesta mă obligă să afirm că astăzi noi n-avem o cântăreață cum ar A apărut și a dispărut asemeni unei comfi fost Maria Drăgan, dacă...dacă se găsea cine- ete, asemeni unui vis. Parcă și eu m-aș simți va s-o susțină, s-o încurajeze, s-o ferească de vinovat de tragicul destin al Mariei Drăgan...” oamenii spâni și de coțcari, care astăzi trebui(Din cartea Gheorghe Budeanu Portrete esc țintuiți la stâlpul infamiei. pe muchie de secol (Chișinău, 2013))

139

Să ne amintim de George Enescu În acest final de septembrie la Bucureşti şi-a desfăşurat lucrările Festivalul muzical George Enescu. Noi, la Chişinău, am aflat despre acest frumos festival din reportajele de la televiziune. M-am gândit că este o ocazie potrivită să ne amintim şi noi de George Enescu (7.VIII.1881, Liveni, jud. Botoşani – 4.V.1955, Paris), genial compozitor şi interpret. M-am gândit că e cazul să pomenim de vizita lui la Chişinău în luna martie 1918. Aceasta a fost luna cea mai fierbinte pentru Basarabia şi pentru întreaga Românie. Iar acea vizită a fost istorică din mai multe motive. S-a scris cronologic despre concertele avute la Chişinău, noi însă vom insista asupra unui aspect mai puţin cunoscut. Sosind la Chişinău, G. Enescu a fost găzduit de Vladimir Herţa, proprietarul unui somptuos palat, care şi astăzi poate fi văzut în inima Chişinăului, edificiul aparţinând astăzi Muzeului Naţional de Arte Plastice. Con-

140

George Enescu

certele maestrului au avut loc în Clubul Nobilimii, o parte din acea clădire aparţine astăzi Cinematografului „Patria”. O altă clădire, unde a fost prezentat melomanilor din Chişinău G. Enescu, astăzi nu mai este. Sala Eparhială, distrusă parţial în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi demolată definitiv după război, a fost locul unde, la o şedinţă a ardelenilor, a cântat Venturia Ghibu şi solistul Nicu Caravia. El a mai făcut o vizită la redacţia ziarului România nouă. În capitala Basarabiei a evoluat de trei ori. Prima oară pe data de 24 martie, al doilea concert a fost prezentat la 25 martie şi numai al treilea concert, programat pentru 27 martie, a fost contramandat şi a avut loc pe 28 martie. Motivul, vă daţi bine seama, a fost legat de declaraţia Unirii, pe care a făcut-o Sfatul Ţării pe 27 martie 1918. S-a convenit ca recepţia oficială să aibă loc chiar în incinta Clubului Nobilimii. Când i s-a comunicat că seara concertul nu va avea loc, marele compozitor s-a revoltat, dar când a înţeles cauza amânării concertului pentru ziua următoare a fost cu totul de acord. Se împlinea un vis al românilor de pretutindeni, se forma România Mare şi începutul acestui proces a avut loc în acele zile la Chişinău. Ziarele vremii

Clubul Nobelimii din Chișinău, unde a concertat George Enescu, imagine de epocă

Din universul muzicii basarabene...

tuziasmând auditoriul prin geniul său interpretativ şi componistic. La 9 octombrie 1918, G. Enescu a mai evoluat o dată pe scena din Chişinău, fiind în trecere spre Odesa, unde avea programate cinci concerte. Mă gândesc că noi avem prostul obicei de a uita paginile frumoase din istoria noastră. Cred că pagina George Enescu poate fi Casa lui Vladimir Herța din Chișinău, unde a fost găduit George Enescu restabilită aproape integral instalând două plăci comescriu mult despre G. Enescu, martorii acelor morative pe edificiile legate de numele marelui evenimente muzicale erau şocaţi. Exista o pă- compozitor. În felul acesta şi Chişinăul ar deverere preconcepută că interpreţi şi compozitori ni mai bogat cu două monumente de excepţie. Apropo, acest moment este valabil şi pende asemenea talent există numai în Rusia, pe când în România aşa ceva nu poate fi. George tru oraşul Bălţi, unde geniul muzicii româneşti a Enescu a dezminţit această falsă impresie, en- prezentat un concert pe data de 14 aprilie 1918.

141

Legenda de care avem nevoie

142

Există personalităţi ale căror dimensiuni biografice întrec şi închipuirea legendelor. Una dintre ele a fost Lidia Lipkovski (28.IV.1884, s. Babin, jud. Hotin – 22.III.1958, Beirut, Liban), care a colindat tot globul, ajungând în faţa spectatorilor pe toate continentele locuite de oameni. Este cea mai vestită soprană pe care a dat-o Basarabia. Atunci când făcea studiile la Gimnaziul de Fete „Mariinsk” din Kameneţ-Podolsk (1901), nimeni nici nu bănuia că această fată basarabeană va absolvi Conservatorul Imperial din Sankt Petersburg (1906) şi va face un curs de perfecţionare la Teatrul „La Scala” din Milano (1906-1907). De fapt şi debutul ei a fost unul aproape „ilegal”, după cum mărturiseşte însăşi L.Lipkovski: „Odată în timpul unor asemenea lecţii (la conservator – n.n.) s-a deschis uşa şi în clasă a intrat un bătrân necunoscut şi foarte sigur de sine s-a interesat dacă cunosc rolul Jildei… Uimită de apariţia lui, dar şi mai mult de întrebarea pusă, nu i-am răspuns imediat, ci după o pauză de gândire: – Da, eu cunosc toată partiţia… …– Mă numesc Ugetti, – zise bătrânul, – sunt regizor la opera privată ruso-italiană. Azi prezentăm un spectacol în beneficiul lui N.N. Figner. Toate biletele sunt vândute, dar s-a îmbolnăvit Jilda noastră. Vă propun s-o înlocuiţi.… Să cânt în faţa publicului eu, o cântăreaţă începătoare!? Fără repetiţii cu orchestra?! Aşa ceva e imposibil! …– Nu ştiţi să vă preţuiţi norocul. Ar trebui să vă bucuraţi de propunerea mea. Să mergem,– a zis el, trăgându-mă de mână, – acum repetă N.N. Figner, încercaţi…

Lidia Lipkovski

…A venit seara. M-au aşezat în faţa oglinzii, mi-au machiat faţa şi mi-au pus o perucă pe cap, rochia au înfăşurat-o de trei ori în jurul taliei şi au cusut-o. Capul meu în perucă era uriaş, fiindcă era greu să ascunzi părul lung şi bogat. Olea Taube (baronesă, colega de bancă, care venise la spectacol) mă binecuvântă, iar eu am spus Tatăl Nostru.

fost Prinţesa Lebădă în Povestea despre ţarul Saltan, a fost Ofelia în Hamlet ş.a. Solistă a Teatrului „Mariinsk” din Petersburg şi a Teatrului Muzical Dramatic, a concertat pe cele mai mari scene ale lumii: Paris, Londra, New York, Boston, Montreal, Berlin, Viena, Budapesta, Roma, Milano, Sydney, Harbin, Tokio, Melbourn, Beijing ş.a., încât, după turneele ei, ai putea studia geografia. Dar n-a pregetat să concerteze nici în sălile mici din Basarabia: Hotin, Bălţi, Soroca, Cetatea Albă, Ismail, Orhei, Reni, Tighina şi, desigur, în cele două capitale provinciale – Cernăuţi şi Chişinău, în mai multe rânduri. Talentul ei de interpretă, experienţa concertistică de unicat nu s-a ferit s-o împartă cu discipolii. A fost profesoară de canto la Conservatorul „Unirea” din Chişinău (1937-1940), tot aici, la Conservatorul de Stat (1940-1941),

Două somități: Lidia Lipkovski și Vladimir Kacialov

Din universul muzicii basarabene...

Orchestra începu să execute introducerea înainte de intrarea mea, când de odată apăru „demonul” meu Ugetti, m-a înşfăcat de mână, m-a tras în culise şi m-a împins în spate atât de energic că aş fi zburat pe lângă Rigoletto, dacă el nu m-ar fi prins în braţe. Totul s-a produs inconştient, însă într-un ritm firesc. Vocea îmi suna nesigur. Mi-am revenit abia în duetul cu N.N. Figner. Treptat am început să-mi dau seama ce fac şi cum cânt. Aria o interpretam calm, cum o făceam în clasă, controlându-mi vocea, iar când l-am zărit pe N.N.Figner, ascultându-mă din culise, mă cuceri dorinţa să-i arăt din plin de ce sunt capabilă. Notele stacato, trilurile, nuanţele la pianissimo – toate acestea prinseră de odată viaţă, zburând spre sală. Nicolai Nicolaevici, a rostit în voce: – Uitaţi-vă, câtă îndrăzneală la copiliţa asta, aproape că fluieră notele de sus, aşa cum doreşte, pe când eu, artist cu vechime, vocalist cu experienţă şi astăzi tremur la ele de parcă am friguri. Iar după „Mi”-ul meu de trei pătrimi, aria mea a stârnit o furtună de aplauze, publicul cerând repetarea fragmentului, şi acelaşi Ugetti mă împingea să mă închin publicului care nu se mai ogoia… A doua zi Olea Taube, entuziasmată, mi-a adus un teanc de gazete citindu-mi din articolele în care eram lăudată. Ziarul „Novoe vremea” a inserat titlul cu bold –„O nouă Maria Vanzand” (o cântăreaţă simpatizată de public). Da! Presa a fost binevoitoare cu mine, prezicându-mi un mare viitor…”(Memoriile Lidiei Iacovlevna Lipkovski(1887-1955), ANRM, fond 2983, inv.1, u.p.nr.33). În lunga-i carieră i-a fost dat să cânte alături de somităţi mondiale: L. Sobinov, F. Şaleapin, N. Figner, E. Caruso, A. Nejdanova, V. Kacealov, ş.a. Rolurile interpretate în opere alcătuiesc o listă care ar face onoare la trei-patru interpreţi. A fost şi Olga în opera Pskoviteanka, a

143

Împreună cu colegii de la conservator. Lidia Lipkovski – rândul I, a treia din dreapta, anii ’30, sec. XX

144

la Conservatorul din Bucureşti (1944-1950) şi cel din Paris (1950-1953). Dintre elevii ei am putea numi pe: Tamara Ciobanu, Lidia Babici, Maria Boxan, Maria Tobuc-Cercas, Alexei Stârcea ş.a. Era o figură feminină fascinantă şi de aceea sculptorul Alexandru Plămădeală, care o admira nespus, în 1932 a lăsat pentru eternitate profilul ei cioplit în fildeş. În studiul memorialistic „Contribuţiuni nouă pentru istoria evoluţiei naţionalismului între Prut şi Nistru (Din notele biografice ale dlui T. Porucic)”, publicat în revista Viaţa Basarabiei (1937 – nr. 7-8), semnat de P.T.Şt. (Petre Ştefănucă) şi contestat de Ion Pelivan în aceeaşi revistă Lămurirea unei mistificări istorice: Răspuns polemic la „Contribuţiuni nouă pentru istoria evoluţiei naţionalismului între Prut şi Nistru (din notele biografice ale dlui T. Porucic)” (1938 – nr. 3), am găsit o nuanţă biografică nemaiîntâlnită în altă parte: „În 1898, lângă satul Nihălşeni (azi Mihălăşeni), unde trăia tatăl lui T. Porucic, la şcoala de agricultură de pe moşia mănăstirească de lângă Ciuhur, a venit ca profesor la acea şcoală

Iacob Lipkovski, a cărui fiică, Lidia, a devenit în urmă vestită în toată lumea pentru talentul ei artistic fenomenal şi pentru vocea fenomenală: Lidia fost prima iubire a lui T. Porucic; ea avea atunci abia 14 ani. Tatăl Lidiei s-a opus căsătoriei tinerilor, căsătorie care era pusă la cale de mamele tinerilor, când Teodor terminase Seminarul Teologic, în 1900.” Se prea poate că a existat o idilă romantică, dar cronologia destinului Lidiei Lipkovski nu corespunde cu notele cronologice ale lui Teodor Porucic. Lidia Lipkovski spera foarte mult ca apusul vieţii să-l întâlnească frumos la Chişinău. Era profesoară de canto la Conservatorul din localitate, avea discipoli şi prieteni. Drept mărturie e şi fotografia de epocă. La o cafenea din Chişinău, la 23 februarie 1938, în faţa aparatului de fotografiat au apărut trei mari personalităţi basarabene: Lidia Lipkovski, Anastasia Dicescu (1887-1945) şi Ecaterina Erjikovski (1886-?), pianistăacompaniatoare, surprinse în timpul unei discuţii amicale. Ele aveau ce-şi aminti şi, mai ales, aveau dorinţa de a mai schiţa planuri de viitor.

scrierea monografiei Sudiba primadonî (Destinul primadonei)(Chişinău, 1989). Amintirile Lidiei Lipkovski au fost transmise pianistei E.O.Erjicovski, iar de pe originalul ei, la 27 ianuarie 1961 a fost transcrisă o copie pentru Gheorghe Bezviconi, care a transmis-o împreună cu o parte din arhiva sa la Chişinău. Scrise în 1945 aceste aduceri aminte au un final ca un nou început: „Am părăsit Parisul şi am venit la Bucureşti. Eram atrasă de acest oraş, în primul rând de atmosfera prietenească care domnea în teatru pe timpul evoluţiilor mele, iar în al doilea rând, fiind născută în Basarabia, eu mă simţeam aici ca acasă.” Şi prin acest manuscris memorialistic de toată frumuseţea în care găsim şi dragoste, şi ură, şi disperare, şi optimism, adică tot ce a făcut din viaţa ei un destin de glorie, ea continuă să fie prezentă printre noi…

Casa Lidiei Lipkovski, Chișinău, str. A. Șciusev, 111

Din universul muzicii basarabene...

Dar a venit anul 1940. Rămasă în Chişinău, Lidia Lipkovski a suportat teroarea morală de neimaginat a noilor autorităţi sovietice, ca prin minune a scăpat de deportare şi de aceea a doua invazie sovietică a găsit-o departe de Basarabia, făcând-o să ajungă tocmai la Beirut… Casa Lipkovski mai există azi în Chişinău. Ea a cumpărat-o pentru părinţi şi atunci când revenea din lungile turnee îşi refăcea puterile în frumoasa grădină din curtea casei, care s-a păstrat ca prin minune pe str. Şciusev, colţ cu Serghei Lazo, în incinta ei îşi are sediul Clubul de Şah. Când se părea că înlocuirea epocilor a schimbat definitiv lumea, când regimurile politice se întreceau în cruzimi şi războaie ea s-a aşezat la masa de scris şi a avut curajul ca la sfârşitul vieţii să-şi treacă pe hârtie toate peregrinările, lăsându-ne moştenire un manuscris enorm de memorii care astăzi se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, utilizat şi de muzicologul Rodion Arabadgiu la

145

Luci de la Chilia

Eugenia Lucezarschi

146

Basarabia în toate timpurile a fost o trezorerie secretă de vocalişti. Şi nordul, şi sudul ei, în egală măsură, au furnizat voci celebre pentru marile scene. Nu ştiu cum se explică acest fenomen, când într-un spaţiu mic, la o margine de imperiu, la o margine de Europă se nasc talente atât de virtuoase. Eugenia Lucezarschi, care pe afişe figura cu numele scurt Jeni Luci, s-a născut la 27 noiembrie 1881, la Chilia, în jud. Ismail. A făcut studii la Gimnaziul de Fete „Principesa Natalia Dadiani” (1897-1901) şi, în paralel, la Școala de Muzică a lui Vasile Gutor

(1900-1902) din Chişinău. Calităţile ei vocale i-au permis să susţină admiterea la Conservatorul din Petersburg (1902-1906) în clasa profesoarei de canto Natalia Ireţkaia. Debutează la 16 decembrie 1906 pe scena Teatrului Casa populară „Împăratul Nicolae al II-lea” din Petersburg în rolul lui Nedda din opera Paiaţe de R. Leoncavallo. După absolvirea studiilor este angajată ca solistă la Teatrul Mare Imperial din Moscova (1906-1920), revoluţia, războiul civil, haosul din Rusia sovietică o face să se întoarcă în Basarabia şi la 14 decembrie 1919 debutează pe scena din Chişinău, unde este angajată la Opera basarabeană (1920-1921), de aici pleacă la Cluj (1923-1926), iar de acolo la Bucureşti (1926-1932), tot aici este solistă în capela Societăţii „Cântarea României” din Bucureşti (1932-1940). Geografia turneelor artistice impresionează: Roma, Napoli, Barcelona, Odesa, Cluj, Cernăuţi ş.a. În enciclopedia lui Serafim Buzilă Interpreţi din Moldova (Chişinău, 1999) sunt trecute rolurile interpretate de-a lungul carierei artistice: „Stefano (Romeo şi Julieta de Ch. Gounod), Amneris (Aida), Azucena (Trubadurul), Madalena (Rigoletto de G. Verdi), Dalila (Samson şi Dalila de C. Saint-Saens), Vanea (Viaţa pentru ţar de M.I. Glinka), Prinţesa (Rusalka de A.S. Dargomâjski), Charlotte (Werther de J. Massenet), Konceakovna (Cneazul Igor de A.P. Borodin), Lel (Fata de zăpadă de N.A. Rimski-Korsakov), Polina şi Milovzor (Dama de pică de P.I. Ceaikovski), Marina Mnişek (Boris Godunov de M.P. Musorgski), Marfa (Hovanşcina de M.P. Musorgski), Carmen (titular,

mai mult. Dânsa era sclipitoare. Da. Dânsa era sclipitoare, sclipitoare ca un soare de sud, cald, aurit, sclipitoare, misterioasă, misterioasă ca noaptea cu stele argintii.” (Aurel Dănilă. Opera basarabeană (Chişinău, 1995). A decedat în 1955, la Bucureşti. Azi doar unii istorici ai muzicii mai pomenesc numele acelei mezzo-soprane, care odinioară ridica în picioare săli întregi, în teatre celebre. Acesta este destinul marilor artişti care într-o epocă când existau doar discurile şi foarte puţine imprimări filmate trec treptat în umbra uitării…

Din universul muzicii basarabene...

de G. Bizet), Eboli (Don Carlos de G. Verdi), Alisa (Lucia di Lammermoor de G. Donizetti), Brunhilda (Inelul Nibelungilor de R. Wagner), Olga (Evgheni Oneghin de P.I. Ceaikovski).” Scriitorul Leon Donici-Dobronravov, vrăjit de arta ei şi, îndeosebi, de interpretarea rolului Carmen, va scrie în portretul liric dedicat cântăreţei: „După Carmen am dorit a scrie despre dna Lucezarscaia şi n-am putut. N-am putut analiza toate impresiile fine şi complexe ale creaţiei sale. Câteva zile am trăit, luminat de chipul ei senin, reamintind şi din nou trăind toate detaliile lui. Dânsa era splendidă. Nu. Încă

Liceul de fete N. Dadiani, Chișinău, str. 31 August 1989, 115 (fosta str. Kiev)

147

Un nume – o enigmă…

148

Enciclopedia lui Serafim Buzilă Interpreţi din Moldova (Chişinău, 2000) s-ar părea că cuprinde tot spectrul de nume care au dat glorie muzicală Basarabiei. Dar uneori avem surpriza să descoperim că, de fapt, cuprinsul rămâne necuprins. Soprana Suzana Annenkova-Magaki este prezentată într-un articolaş mic care citează la bibliografie revista Damskii mir nr. 1 din Petersburg. Cităm din articolul sus-numit: „…cântăreaţă de operă (soprană) (1888, Basarabia – ?). După absolvirea Şcolii de muzică V. Annenkov din Chişinău, urmează Conservatorul imperial din Petersburg (1908– 1912) cu Anna Jerebtova-Andreeva (canto). Concerte în Rusia, împreună cu Maria I. Dolina, solistă la Opera Nouă din Petersburg .” Această biografie ar fi incompletă dacă nu am întregi-o cu altă informaţie pe care o găsim în Enciclopedia lui Serafim Buzilă. Este vorba despre profesorul de muzică Vasile Annenkov, care a descoperit acest talent şi s-a ocupat de promovarea lui. „Annenkov, Vasilii, profesor (29.XII, 1867, Petersburg – 24.X.1918, Chişinău). Studii muzicale la Conservatorul Imperial din Petersburg (1894–1897) cu Antonio Cotogni (canto). Se stabileşte la Chişinău, desfăşurând, împreună cu Vasilii Gutor, o amplă activitate pedagogică (1898-1906). Deschide prima şcoală de muzică, în care lucrează ca profesor de canto (1898–1905).” Răsfoind colecţiile vechi de ziare şi reviste de până la revoluţie, în nr. 1 al publicaţiei Damskii mir (Sant-Petersburg) din ianuarie 1912 am descoperit o informaţie şi o imagine care

Suzana Magaki-Annenkova

poate veni ca o completare la şirul de informaţii publicate în cartea lui Serafim Buzilă. Suzana Magaki-Annenkova care este prezentată ca o nouă stea a Operei Noi din Petersburg. Datele biografice, oferite de această scurtă prezentare, sunt destul de sumare, dar totuşi prezintă interes. Despre vocalistă se spune că tatăl ei era pădurar în Basarabia. Fire foarte muzicală, ea dispunea de o memorie muzicală impresionată. După absolvirea gimnaziului, ea a intrat la

jată la Teatrul Mare din Minsk, pentru a cânta în opere de R. Wagner. Dar n-a riscat să-şi forţeze vocea şi s-a angajat la Opera Nouă, unde a evoluat mai multă vreme. Nu avem niciun fel de informaţii suplimentare despre destinul de mai târziu al acestei înzestrate basarabence, care cânta foarte bine la pian, picta şi scria versuri. Lăsăm finalul acestei biografii neterminat, să rămână un fel de enigmă pentru acei cercetători care vor persevera în descoperirea biografiei detaliate a acestei dive din Basarabia.

Din universul muzicii basarabene...

învăţătură în Şcoala de muzică din Chişinău, la clasa profesorului Vasile Annenkov, cu care, mai târziu, s-a şi căsătorit. După absolvirea şcolii ea a plecat la Petersburg, unde a învăţat la Conservator, obţinând diploma de artist liber. După debutul din capitala Rusiei, este angajată într-un turneu prin Rusia, având-o ca parteneră pe M. Dolina. Presa vremii urmărea cu foarte multă atenţie evoluţia tinerei artiste, care avea un soprano dramatic, puternic şi foarte bine pus la punct sub aspectul tehnicii vocale. A fost anga-

File din albumul Chișinăului

I. 1. A.A. Arşenevski, 2. – . II. 1. Pavel Egorovici Leonard, 2. Ar. Sinescu, 3. guvernatorul Şebeco, 4. Viceguvernatorul Tanski. III. 1. Dna Şebeco, 2. A.P. Marcov, 3. Dra Gonciarova

149

Sergiu Malagamba gheţului post stalinist şi artiştii din România socialistă erau aşteptaşi cu mare bucurie la Chişinău. Pentru Sergiu Malagamba turneul acesta era mai mult decât o serie de concerte. Revenise în oraşul de baştină în care văzuse lumina zilei la 6 februarie 1918. Era şansa de-a revedea rudele, prietenii, pe foştii colegi şi profesori ori, pur şi simplu, de-a rătăci pe străzile copilăriei… A făcut studii la Conservatorul „Unirea” din Chișinău (1934-1938), în clasa profesorului de violoncel Gheorghe Iaţentcovschi. Dar în 1937 debutează ca baterist, iar în 1940 se urcă la pupitrul de dirijor. Anii războiului i-au adus multe necazuri, a fost arestat, din 1942 până în 1944 s-a aflat în lagărul de la Târgu Jiu, fiind acuzat că ar fi fost „șef de sectă religioasă”. După eliberare se angajează ca baterist (1946-1954) la celebrul pe Sergiu Malagamba atunci Teatrul „C. Tănase” din București, apoi, Acesta nu-i, pur şi simplu, un nume, este tot acolo, devine dirijor al orchestrei (1954un brand. Produs sută la sută în Chişinău, el a 1959). A fost autorul unor compoziţii de muzică cucerit o lume întreagă. Când în 1957 a ajuns cu orchestra sa la pentru teatrul de agrement. S-a stins din viaţă Chişinău, se părea că toată Moldova vrea să la 15 aprilie 1978, la Bucureşti. Dar Chişinăul încapă pe stadionul republican. Autobuse şi n-a reacţionat nici într-un fel la moartea acesmaşini din satele cele mai îndepărtate au venit tui fiu atât de talentat şi atât de iubit. Erau vrela Chişinău să vadă o legendă vie – să-l vadă murile grele când nu putea-i nici pomeni, nici pe Malagamba. Era frumoasa perioadă a dez- rosti cuvântul român, dară mite România…

150

E greu de explicat faptul că unele personalităţi din trecutul Basarabiei, având chiar mai puţine contribuţii la istoria noastră, şi-au fixat efigia pe fundalul epocii şi nicio umbră nu alterează memoria lor. Pe când alţi oameni cu un aport valoros de un sacrificiu, odată cu trecerea anilor, au fost daţi uitării cu desăvârşire. Noi vedem misiunea noastră în încercarea de a restabili echilibrul fragil al memoriei şi chiar de a face dreptate unor personalităţi care merită o altă atitudine din partea urmaşilor. Basarabeanul Gavriil Musicescu (20. III.1847, Ismail – 21.XII.1903, Iași) a fost dirijor de cor, profesor, compozitor şi foarte bun bunic pentru cei doi nepoţi ai săi: Ionel şi Păstorel Teodoreanu, ajunşi scriitori de referinţă. Face studii în mai multe şcoli: la Seminarul Clerical din Huşi cu Melhisedec Ştefănescu, la Conservatorul din Iaşi (1860-1866), la Capela cântăreţilor Curţii din Sankt Petersburg (1870-1872). La rândul lui, a fost profesor de armonie la Conservatorul din Iaşi (1872-1903), director al corului ceremonial şi mitropolitan din Iaşi (1876-1903) şi al corului Societăţii Lirice Ieşene (1881-1882); director al Conservatorului din Iaşi (1901-1903). Cum era şi firesc pentru el, la invitaţia nobilimii moldoveneşti a venit cu corul său în Basarabia. La Chişinău a concertat la 8 martie 1898, evoluând două formaţii: Corul mitropolitan din Iaşi alături de cel al Mitropoliei din Chişinău, condus de Mihail Berezovschi. Momentul a fost prilejuit de deschiderea Spitalului Clinic de Boli Infecţioase din Chişinău, care azi poartă numele fondatorului său – Toma Ciorbă. A fost un triumf al muzicii naţionale. Cu

Din universul muzicii basarabene...

Pagini inedite din biografia lui Gavriil Musicescu

Gavriil Musicescu

acest prilej G. Musicescu a fost rugat să ţină şi o conferinţă despre muzica românească. Chişinăuienii, extrem de satisfăcuţi, i-au înmânat în semn de recunoștinţă un portțigaret din aur. Cunoştea bine calitatea predării în şcolile ruseşti şi de aceea nu scăpa ocazia de a trimite tineri la învăţătură. Atunci când s-a ivit momentul potrivit de a-l trimite la şcoală pe unul dintre discipolii săi, Grigore Constantinescu, el n-a precedat să-l

151

Carte poștală expediată de Gavriil Musicescu lui Grigore Constantinescu, care se afla la Sankt-Petersburg, 1903

152

îndrume să plece la Academia Teologică din Kiev. Ba mai mult ca atât, el i-a pus la dispoziţie relaţiile sale din Rusia, Ucraina şi Basarabia, l-a înarmat cu mai multe scrisori de recomandare ca să-i uşureze accesul la elita din acea vreme. Această investiţie a lui Gavriil Musicescu n-a fost zadarnică. După absolvirea Academiei Teologice, Grigore Constantinescu se stabileşte în Basarabia şi participă la editarea, în 1906, a primului ziar românesc din Chişinău – ziarul Basarabia. Tot el, în 1913, pe cont propriu editează ziarul Glasul Basarabiei, într-un moment dificil al existenţei noastre, când se părea că reacţiunea ţaristă va stinge orice speranţă de eliberare naţională. Grigore Constantinescu a fost profesorul care a predat limba română la Seminarul Teologic din Chişinău în clasa în care au învăţat Alexei Mateevici şi Teodor Inculeţ. El, trecând

peste toate obstacolele, s-a angajat să predea româna şi la Şcoala Eparhială. În felul acesta a pregătit câteva generaţii care mai târziu aveau să realizeze Unirea. În revista Viaţa Basarabiei (1934, nr. 4), Alexandru David a publicat două scrisori pe care le reproducem integral. Iaşi, 1.V.1902 Domnule Constantinescu, Vezi ce zi frumoasă a căzut la sorţi ca să-ţi scriu, 1 Maiu! De mult nu mi-ai scris nimic. Se vede că auzind de moartea Mitropolitului Iosif, ai crezut să de acum şi Musicescu e mort. Nu trebuie să uiţi că în Sf. Scriptură sunt citaţii unde din cenuşă a răsărit vietăţi. Da să lăsăm toate aceste la o parte. Eu am o rugăminte la D-ta şi te rog să mi-o îndeplineşti. Eu am o foarte bună prietenă în Rusia, care mi-a telegrafiat de sărbători că s-a mutat la Kiev

În 1990 am primit o scrisoare de la Zinaida Constantinescu, fiica lui Grigore Constantinescu. Ea m-a ajutat să fac precizările biografice de rigoare şi m-a pus în legătură directă cu fratele ei, Nicolae Constantinescu, un istoric şi un arheolog notoriu din România care, la rândul său, mi-a pus la dispoziţie mai multe materiale iconografice inedite. Scrisorile publicate în revista Viaţa Basarabiei le-am găsit recent şi de aceea sper că ele sunt o noutate şi pentru urmaşii lui Grigore Constantinescu: Iaşi, 24.IX.1903 Dragă Grigoraş, Eri seara am primit poslanie cătră Eşeni; am cetit cu multă mulţemire şi am făcut mult haz de cele ce-mi scrii. Ai perfectă dreptate să-ţi placă Piterul, căci e frumos. Din câte mi-ai povestit, mai multe ai văzut D-ta în trei săptămâni, de cât mine în vro doi ani!

Clubul Nobilimii din Chișinău, unde a concertat Gavriil Musicescu

Din universul muzicii basarabene...

şi că şade în quartalul sau strada, sau suburbia Боришевка-Бокуновка. I-am răspuns, i-am scris, dar până acum n-am primit nicio veste. Mai mult, telegraful mi-a comunicat că adresa dată de mine, inconnu. Te rog dară, dacă în Kiev este адресный столъ sau de nu, treci pe la poliţie şi cere adresa D-nei Наталiя Ивановна. Баронесса Менгденъ. Căpătând, să mi-o trimiţi imediat. La Baronessa ai putea să te duci, să te prezinţi spunând că vii din partea mea. Cred că nu mă vei refuza şi nu mă vei face să aştept mult. Complimente colegilor D-tale români şi D-lui Folomin, dacă te mai duci pe la el. Cred că ştii că de la septembrie sunt director al Conservatorului din Iaşi. În aşteptarea răspunsului D-tale, îţi strâng mâna. G. Musicescu

153

154

De coruri de asemenea nu te miera că stau cu bluzele de mătasă şi cu papuci galbeni. Vezi aşa de sus în instrucţiune muzicală şi în întreţi- ce avantaj ar avea babuşca ce mi-ai alege, nunere, căci de am lua numai timpul, şi încă noi mai anii să nu treacă peste 40 de Paşti; ceialaltă suntem în urmă cu vro 250 de ani. La ei muzi- cifră însă poate să meargă şi până la şase zeruri. ca corală se practică de la 1700; pe când la noi Te rog să arăţi mulţumirile mele D-nei şi am început abia la 1848 şi atunci pe semnele de D-lui col. Soloviev, pentru extrema lor gentileţă psaltichie. Apoi recrutarea: la ei se face din trei faţă de un compatriot al meu. în trei ani din întregul imperiu; pe când eu dacă Nu cumva D-l colonel e rudă cu compositoaşi găsi un corist bun la Târgul Frumos, şi nici rul Soloviev şi profesor la Conservator? acolo nu pot să mă duc, căci nimine nu-mi plăTermin, căci vrau ca chiar az să plece scriteşte drumul. soarea, să te prindă la Petersburg. Cum sunt trataţi coriştii acolo, şi cum la Te îmbrăţişează noi? Întreabă-i care din ei are cinci lei pe lună G. Musicescu şi atâta tot?! În Basarabia necunoscută (vol. I, 1993) Dacă am pune toate în paralel, te asigur că am publicat un studiu biografie despre Grigore chiar ei, ruşii, ar zice că Corul Mitropolitan din Constantinescu. Acolo însă n-am avut posibiIaşi stă foarte sus. Corul Capelei Imperiale costă litatea să publicăm toate materialele la această pe an 200 000 ruble; pe când corul Mitropolitan temă, precum n-am reuşit să publicăm şi toată iconografia. De aceea, publicăm aceste imagini din Iaşi abia 7000 ruble! Deci, când îi mai vorbi de Corul Mitropo- inedite: o carte poştală cu imaginea Bisericii litan din Iaşi, vorbeşte cu respect, ai auzit? M-ai din Suceava şi cu autograful lui Gavriil Musiînţeles? cescu. În felul acesta aducem în prim-planul isDin cele relatate despre d-l colonel Soloviev toriei noastre două nume de referinţă – Gavriil cu soţia sa de 30 ani, am înţeles pe dată de ce ţi Musicescu şi Grigore Constantinescu. e aşa de bine. Dar aceasta nu mă priveşte; ceea Gavriil Musicescu a fost înmormântat în ce mă interesează este: D-l sau D-na Soloviev, curtea Catedralei Mitropolitane din Iaşi, unde n-ar găsi între cunoştinţele are şi un frumos monument. D-lor vro babuşcă văduvă cu Şi la Chişinău, în faţa blocuvro 100 000 ruble, căreia i-ar lui central al Academiei de plăce să petreacă ultimii ani Muzică, Teatru şi Arte Plasai vieţii sale într-o ţară liberă, tice, este amplasat un bust al frumoasă, dulce, în tovărăşia distinsei personalităţi. Un lucru mai rămâne pentru mine unui bătrân tânăr ca mine? neînţeles, cum pe timpul Să te văd ce poţi. sovieticilor Conservatorul În privinţa traducerii composiţiilor mele, mi-au scris din Chişinău purta numele mulţi din Rusia, eu m-am marelui patriot Gavriil Mugândit la aceasta, dar din causicescu, iar după eliberarea za prea multor ocupaţiuni, am noastră naţională acest nume neglijat. Acum mă lupt cu fora fost scos de pe frontispiciul marea unei orchestre pentru remarcabilei instituţii de însezonul de iarnă al teatrului. văţămât. Întocmai ca-n dicTimpul la noi e absolut tonul: Păzeşti-mă, Doamne, cald, aşa de cald că umblăm Mormântul lui Gavriil Musicescu, Iași de prieteni…

(1938, nr. 6-7, p. 110-122); Popovici V.I. Catincuţa: joc popular basarabean (1942, nr. 12, p. 63-66); Ştefănucă P. Cărţi (rec. la cartea: Bârcă M., Popovici V. Cântece basarabene, armonizate pe două şi trei voci egale, Chişinău, 1939; 1940, nr. 1, p. 70). Talent muzical apreciat în epocă, el a fost un punct de reper pentru mulți tineri, care aspirau la o glorie muzicală. Născut la 21 ianua rie 1900, la Vărzărești, Orhei, studiază la Școala de dirijori de cor din Odesa, clasa maestrului N. Marțenko (1917), după care își continuă studiile la Conservatorul din Iași (1921), clasa maestrului Antonin Ciolan, și urmează Schola Cantorum din Paris (1927-1930). Profesor de teorie la Conservatorul din Iași (1921-1923, 1925-1926), la Academia de Muzică Religioasă din București, profesor de cânt gregorian și orgă (1932-1936), profesor de teorie și director la Conservatorul Municipal din Chișinău (1936-1940), profesor la Catedra de istorie a muzicii și orgă a Conservatorului Vasile I. Popovici din București (1943-1949). La Paris a dirijat Capela română „CântaOm de o aleasă cultură, cum, de fapt, sunt rea Moldovei” (1927-1930), iar în 1936, la Iași, majoritatea compozitorilor, Vasile I. Popovici a fondează Societatea muzicală omonimă. fost și un pasionat al paginii scrise, preferând Consilier muzical la Radio București să colaboreze cu edituri și publicații. (1940-1959), secretar al Uniunii CompozitoriA editat în colaborare cu Mihail Bârcă car- lor din România (1960-1964). Premiul de stat tea Cântece basarabene (armonizate pe două şi (1953). A decedat la Iași la 3 iulie 1973 şi, cum trei voci egale; Chişinău, 1939). Colaborările lui cu revista Viața Basarabi- remarca pe bună dreptate în jurnalul său inei sunt de două feluri. Pe de o parte, publiciștii tim poetul Sergiu Matei Nica, autorităţile de remarcă activitatea lui muzicală, iar pe de alta, atunci, publicând necrologul, au indicat doar solicită și implicarea lui ca autor: Istru Bog- anul naşterii – nu şi localitatea în care s-a năsdan. Vasile I. Popovici: Compozitori basarabeni cut, căci Vasile I. Popovici era fiul Basarabiei…

Din universul muzicii basarabene...

Compozitorul de la Vărzăreşti

155

Un compozitor, un pianist, un motociclist şi un memorialist de excepţie

156

Biografia lui Constantin Acest articol însă, nu conRomanov, inclusă în encicloţine câteva informaţii extrem de pedia Interpreţi din Moldova elocvente pentru caracterizarea (Chişinău, 1999), autor Serapersonalităţii destinsului comfim Buzilă, conţine o serie de pozitor. informaţii valoroase despre Avea o educaţie strict enConstantin Romanov, născut în glezească, căci genealogia era Chişinău. legată direct cu Anglia, străVom reproduce articolul moşii lui fiind englezi veritabili. din enciclopedie integral: „RoConstantin Romanov a adăugat manov, Constantin, pianist şi la acest caracter britanic o latucompozitor (2.VII.1895, Chişi ră extravagantă latină şi din aliajul obţinut avem, pe lângă un nău – 1961, Bucureşti). Urmează Conservatorul din Kiev (1914muzician de excepţie, un mare amator pentru tehnică şi un 1919) sub îndrumarea lui Teinhold Glier (compoziţie) şi a A.I. motociclist înveterat. Prin anii Constantin Romanov Râba (pian). În anii 1919-1929, ’20-’30 ai secolului trecut el se profesor de pian la Şcoala de muzică din Chişi- mişca ca fulgerul, îmbrăcat într-un costum de nău; dirijor al Orchestrei simfonice a C.F. R. Bu- piele, cu motocicleta sa, care provoca invidia cureşti (1930-1935). Membru al Societăţii Muzi- pietonilor. Tot el a fost rudă şi prieten apropiat cale din Chişinău (1919). Turnee artistice la Braşov, Galaţi, Ploieşti, Chişinău, Bălţi, Kerci, Cluj, Bucureşti. A compus creaţii simfonice (concerte instrumentale), de cameră, vocale. A evoluat în ansamblu cu: Bogopolski, Maleşevschi, T. Rogalski, M. Cobilovici, L. Babici, L. Lipkovska, C. Zaporojet, M. Tobuc-Cercas, Z. Radzivilovschi, A. Pavlov ş.a.” Casa lui Constantin Romanov, Chișinău, str. Mateevici, 84

Cântă Maria Tobuc-Cercas-Nevi, acompaniată de compozitorul Constantin C. Romanov, 1936

Din universul muzicii basarabene...

cu astronomul Nicolae Donici, în a cărui casă a locuit mai mulţi ani. Fiind responsabil de bibliotecă şi predând lecţii de pian şi vocal, ilustrul astronom era pasionat şi de muzică. Prieten bun cu Nicolae Bosie-Codreanu, a fost angajat de acesta la Direcţia Căilor Ferate Române pentru a organiza fanfare ale ceferiştilor. Şi aici a excelat ca un bun organizator muzical, fiind pasionat de călătorii şi turnee, a făcut înconjurul lumii, în calitate de acompaniator al celebrei cântăreţe Lidia Lipkovski. În ultimii ani, acest om cu spirit umoristic şi-a scris în tihnă operele sale muzicale, iar ceea ce-i mai important a lăsat posterităţii un manuscris de memorii, care ne prezintă viaţa muzicală a Basarabiei în nişte detalii pe care le cunoştea din interiorul acestei lumi. Nu ştiu dacă opera lui muzicală îşi va găsi editorul sau compozitorul care s-o aducă în scenă. Memoriile lui însă, fiind oglinda unei lumi apuse, vor vedea lumina tiparului, fiindcă sunt o componentă necesară a istoriei noastre. În imagine (de la stânga la dreapta): În anii grei ai refugiului la rugămintea is- Constantin Romanov, Alexandru Iliaşenko, Lidia Babici, A. Ghirlea, care semna cu numele Sadko (1921) toricului Gheorghe Bezviconi şi-a scris memoriile, şi acolo, chiar în debutul acelor pagini de la unei deosebite pasiuni pentru motociclete, el amintiri, mărturiseşte că pasiunea lui pentru fiind unul dintre primii motociclişti pe care i-a muzică a avut o concurenţă serioasă în formu- avut Basarabia…

157

Arborele unei dinastii Cine crede că în Basarabia nu există dinastii de intelectuali autohtoni greşeşte amarnic. Gheorghe Stârcea (1886, com. Glingeni, jud. Bălţi – ? ) a fost unul dintre revoluţionarii basarabeni prigoniţi de ţarism încă în anii 19051907. A colaborat activ cu presa românească din provincia noastră: Basarabia (1906-1907), Cuvânt Moldovenesc (1913-1918), Sfatul Ţării (1918-1919) ş.a. Fiul lui, compozitorul Alexei, este deja un nume de referinţă în arta muzicală basarabeană: Alexei Stârcea (17.II.1919, Chişinău – 24.VIII.1974, Chişinău), minunat compozitor şi cântăreţ, discipol al celebrei vocaliste Lidia Lipkovski (1940), din cauza războiului a absolvit Conservatorul de Stat în 1949. În vara aceluiaşi an este arestat şi deportat la Kemerovo, unde a lucrat într- o mină până în 1955. Mi-a fost dat să întâlnesc la Moldova-film o persoană care-l cunoştea după cum lucra în mină şi cum concerta şi acolo, când i se oferea ocazia. Din 1960 a predat la Institutul de Arte G. Musicescu din Chişinău, din 1971 este şef al Catedrei de canto academic. A fost şi secretar responsabil al Uniunii Compozitorilor din RSSM (1957-1962). Este autorul operei Balada eroică (1960), muzică pentru film şi spectacole, piese corale, cantate şi romanţe. În 1964 i s-a conferit titlul onorific Maestru emerit al artei din RSSM (1964), iar patru ani mai devreme primise Ordinul Insigna de Onoare (1960).

158

Gheorghe Stârcea împreună cu fiul Alexei

S-a stins din viaţă prematur, viaţa de deportat n-a trecut fără urme în destinul unui intelectual fin… Iar fii lui Alexei, Roman şi Marian Stârcea sunt nume de referinţă în muzica contemporană. În această poză îi avem pe Gheorghe Stârcea împreună cu fiul Alexei în anii ’30 ai sec. XX. Poza mi-a parvenit din arhiva lui Roman Stârcea.

Cercetătorul trecutului basarabean, dr. Anatol Măcriş, locuitor al Bucureştiului, dar originar din Comrat, atunci când descrie personalităţile sudului basarabean găseşte cuvintele cele mai potrivite şi pentru această mare interpretă Maria Zlatov (1884, Comrat – 1966, Bucureşti), soprană cu studii la Conservatorul Imperial din Petersburg şi cu evoluţie pe scena Operei „Mariinski” ca solistă. Marile schimbări produse în 1917 în urma Primului Război Mondial şi al revoluţiei ruse au făcut-o să revină la baştină. La Chişinău a fost profesoară de canto la Conservatorul „Unirea” (1928-1935), la Con-

servatorul Municipal (1936-1940) şi la Conservatorul de Stat (1944-1946). Printre numeroşii ei discipoli a avut-o şi pe Maria Cebotari. Membră a Societăţii Muzicale din Chişinău (1923) şi verişoară cu compozitorul Constantin Zlatov. În 1950 a trecut cu traiul în România, unde avea rude şi se aflau majoritatea foştilor ei colegi şi discipoli. Soarta a făcut-o să moară la Bucureşti, aici a şi fost înmormântată, la Cimitirul „Floreasca”. În această poză este prezentată Maria Zlatov împreună cu elevii săi din clasa de canto. Aşa arăta viitoarea elită muzicală a Basarabiei.

Clasa Mariei Zlatov de la Conservator, 1930

Din universul muzicii basarabene...

Fiica Comratului, rămasă pe veci la Bucureşti…

159

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Unul dintre primele cinematografe ale Chişinăului

160

Este clar că atunci când cinematografia a amenajate: „Orfeu”, „Coliseum”, „Odeon” şi, în făcut primii paşi şi trenul filmat de fraţii Lu- felul acesta, pionierii primului cinematograf mière a şocat asistenţa, lumea ahtiată după au fost daţi uitării. Chiar şi acea încăpere de inedit pe loc a intuit profitul fabulos pe care îl pe str. Sinadino, colţ cu str. Alexandru, adică putea aduce această minune optică. în transpunere modernă ar fi str. Vlaicu PârDrumul de la Paris până la Chişinău a călab, colţ cu bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, a fost destul de lung. Şi totuşi, şi aici s-au găsit fost folosită mai târziu pentru magazinul lui oameni întreprinzători, care au adus senemaua. Covarschi, care a fost celebru în epocă prin S-a întâmplat aceasta pe la 1901, pe când abia mărfurile sale elitare. Noi însă, ştiind că clădise finisase lucrările la noua clădire a primăriei. rea primăriei a rezistat intemperiilor timpuPartea de la parter era proaspăt reparată, dar lui, credem că ar fi bine pe un perete lateral nu o ocupa nimeni. Şi atunci acolo a fost insta- să fie instalată o placă pe care am consemna lat un aparat de proiecţie, au fost aduse scaune, acest eveniment istoric – unul dintre primii s-a întins pânza şi, în felul acesta, au fost pro- pași ai cinematografului la Chişinău. iectate primele cadre. Primul film avea o lungiLăsăm loc pentru istoricii de cinema să me de aproape 200 de metri şi o durată de până caute în arhive date exacte despre antreprenola 20 de minute, evident că nu putea fi vorba rul care a adus primul aparat de proiecţie, să despre un film care are scenariu, regie, care dea o descriere în detalii a acestui aparat şi a are interpreţi cu renume, era, pur şi simplu, o peliculelor proiectate, noi însă vom spune că filmare banală, o acţiune foarte primitivă, dar am citit câteva pagini foarte interesante, scrise care fiind proiectată pe pânza albă a ecranului de Nicolae Tomacevschi Ce am auzit şi ce-am făcea publicul să-şi piardă respiraţia. Miracolul văzut în veacul meu, în care am descoperit secmişcării pe pânză era ceva nemaipomenit. Şi venţe la această temă. lumea privea o dată filmul, cumpăra din nou biletul de 15 copeici şi intra să revadă încă o dată minunata revelaţie optică. Antreprenorul care deja intuia că o singură peliculă nu putea să-i aducă un profit prea mare, avea în rezervă câteva pelicule pe care le schimba periodic, în felul acesta sala era tot timpul plină cu spectatori. A fost uitat numele acelui antreprenor din motive obiective că au venit cinematografe cu săli bine Primăria Chișinău – unul dintre primele cinematografe

La 3 ianuarie 2010 a murit Vasile Brescanu. L-am văzut poate cu trei sau patru săptămâni în urmă, îmbrăcat foarte modest, cu nişte haine care aminteau de preocupările lui închipuite de vânător şi pescar, cu nişte ciuboţele vechi, care de mult uitaseră cum arătau în prima tinereţe. Privea dus în sine, gânditor şi mă gândeam că de fapt îl chinuia gândul că are în buzunar foarte puţini bani. Mergea, probabil, la piaţă şi ca orişice intelectual basarabean la al 20-lea an de la revoluţia basarabeană facea faţă cu greu poverilor materiale. N-am îndrăznit să intru în vorbă, deşi ne ştiam de la studiou şi aş fi putut să schimb două-trei cuvinte, dar îmi era ruşine să-l pun într-o situaţie nu prea potrivită, fiindcă l-am cunoscut în anii lui frumoşi, când era regizor foarte stimat la „Moldova-film” pentru măiestria, pentru omenia lui, pentru caracterul de artist adevărat. Avea pe faţă imprimat tipul de actor care putea fi solicitat de orice studio din lume. În faţa lui îmi părea că este scrisă toată istoria şi drama basarabeană. Nu în zadar există trei filme care îl caracterizează plenar şi au scos în evidenţă talentul lui nemaipomenit. Ţin minte şi acum anii ’60, studioul „Moldova-film” prezenta la televiziunea moldovenească filmul lui Emil Loteanu Aşteptaţi-ne în zori. Dincolo de subiectul revoluţionar se citea aerul Basarabiei interbelice, de pe ecran răsuna o limbă literară care te şoca, părea că priveşti un film făcut în cu totul altă ţară, dincolo de măiestria lui Loteanu, actorii păreau şi ei aduşi dintr-o altă lume şi transplantaţi în solul Basarabiei. Ochii lui Brescanu te urmăreau şi după terminarea vizionării peliculei. Era dra-

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Ostatic în ţara nulităţilor politice

Vasile Brescanu

ma Basarabiei despre care nu se vorbea nimic oficial, dar despre care spunea totul filmul lui Loteanu. Şi actorii ceia tineri jucau istoria aşa cum o simţeau ei şi nu istoria pe care o învăţau în manuale. Nu m-a mirat faptul că Vadim Prodan în filmul lui de debut Hai murgule, hai, după scenariul scris în baza nuvelei lui Ion Druţă Murgul în Crimeea, actorul central era Vasile Brescanu. Într-un film făcut aproape peste 30 de ani de la Aşteptaţi-ne în zori era nevoie de

161

un tip care să prezinte plenar drama basarabeanului ajuns pe câmpurile celui de-al Doilea Război Mondial şi un tip mai ideal ca Vasile Brescanu era greu de găsit. În scurt-metrajul pomenit el a jucat un rol mare şi noi, pe atunci membri ai Colegiului studioului „Moldova-film”, am aplaudat îndelung pelicula când a fost prezentată în varianta finală. Această înţelegere a istoriei unică, profund individuală, el şi-a reconfirmat-o când a regizat filmul Tunul de lemn. Avea în ochi o tristeţe greu de descifrat pentru acei care nu-l cunoşteau. Era un creator care învăţase cu Nikita Mihalkov, dar care două treimi din viaţa sa de creaţie s-a aflat într-un şomaj forţat. Tristeţea lui venea din măcinarea de gânduri, din ideile pe care dorea să le ilustreze, dar pe care ştia sigur că nu va avea niciodată şansa să le ilustreze, fiindcă în Moldova de după anul 1990, intelectualii, oamenii de creaţie, s-au pomenit să fie ostatici ai revoluţiei pe care au conceput-o, ei s-au pomenit aruncaţi la periferia societăţii, umiliţi prin sărăcie, batjocoriţi de nulităţile politice de cel mai înalt rang, închişi într-un ţarc geopolitic, fără nicio şansă de evadare. La începuturile sale de creaţie, Vasile Brescanu ştia că cineva o să-l aştepte în zori, pe când la apusul său nu ştia că nimeni nicăieri nu-l aşteaptă. A locuit la Truşeni în ultima vreme, ceea ce în Moldova de azi asta echivalează cu a locui pe cealaltă emisferă a globului. Este foarte trist că noi nu preţuim ceea ce avem şi credem că

162

Vasile Brescanu în filmul Explozie cu efect întârziat

talentele se nasc în cantităţi enorme şi le putem irosi la nesfârşit. Fiţi siguri că un alt Loteanu nu va mai fi, că un alt Brescanu nu va mai fi, pentru că adevăraţii creatori sunt creaţii de unicat şi dacă acei care ţin în mâini cârma Moldovei nu vor schimba situaţia omului de creaţie, a intelectualului în general, vor preface această insulă dintre două râuri într-un loc blestemat unde jubilează numai nulităţile.

S-a născut în primele zile când se dezlănţuia al Doilea Război Mondial. De aceea a preţuit enorm viaţa şi frumosul. S-a născut la 3 iulie 1941, în s. Zăicani, rn. Râşcani. Sat care a dat personalităţi de primă mărime în istoria noastră. Aşa zăicăneanul Gherman Pântea a fost membru în Sfatul Ţării, fondator al cohortelor moldoveneşti, adică a armatei naţionale şi tot el a fost, în mai multe rânduri, primar al Chişinăului şi chiar al Odesei. Deci, nu e întâmplător faptul că după absolvirea şcolii medii, Iacob Burghiu şi-a îndreptat paşii spre cea mai râvnită şcoală din URSS,

unde concursul de admitere ajungea şi la o sută de persoane pentru un loc. Eram în era cinematografiei şi lumea visa să devină vedete, să ajungă celebrităţi anume prin magia ecranului. În 1969 a absolvit Facultatea de regie a Institutului Unional de Stat de Cinematografie din Moscova. Dar deja din anii studenţiei este ispitit de o a doua mare pasiune – scrisul. Proza aşternută pe hârtie de Iacob Burghiu fascina prin metaforismul său. Nimeni la noi nu scria aşa: Soare în cârjă (Chişinău, 1966); Fântâna adună apă (Chişinău, 1970); Lebăda roşie (Chişinău,1981); Spre o mioară (Chişinău, 1990) ş.a.

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Un om cucerit de două pasiuni

Regizorul Iacob Burghiu și redactorul Alexandru Conunov la filmările lungmetrajului Casa pentru Serafima, Studioul „Moldova-film”, 1973

163

meu, director la Muzeul Literaturii „M. Kogălniceanu” cu începere din decembrie 1994. Dar acest fapt n-a schimbat temperatura raporturilor noastre, căci reuşisem în cei patru ani lucraţi la „Moldova-film” să însuşesc felul de a fi al cineaştilor. Şi recunosc cu mâna pe inimă că nu există în lumea de creaţie oameni mai colectivişti ca cineaştii, căci arta lor e în primul rând muncă de echipă. Iacob Burghiu a plecat brusc dintre noi la 28 iunie 2003. O mulţime de metafore şi simboluri au rămas nepăstorite de condeiul lui fermecat. Dar m-a bucurat nespus faptul că la Cimitirul Centaral, pe mormântul lui, aşa cum se şi cuvenea, e instalat un simbol al eternităţii artei…

Iacob Burghiu

Metaforele care nu reuşea să le transforme în imagini cinematografice deveneau uşor memorabile metafore literare. Filmele lui n-au atins cota pe care o ridicase superb Emil Loteanu. Nici Povârnişul (1970) la care era autor şi de scenariu, nici Casă pentru Serafim (1973), nici Nu crede ţipătului păsării de noapte (1976) n-au devenit puncte de reper în cinematografia artistică. Deşi în cea documentară are filme care au ajuns patrimoniu naţional: Balada lemnului, Mama ş.a. După 1990 a ajuns consilier prezidenţial pentru problemele educaţiei şi culturii, iar când a plecat de la Preşedinţie a venit în locul

164

Mormântul lui Iacob Burghiu, Cimitirul Central, Chișinău

Într-o vară toridă în care aerul aminteşte mai mult de cuptoarele Marten a murit poetul Pietrei – Anatol Codru (1.05.1937, Malovata Nouă, Dubăsari – 17.08.2010, Chişinău). Întotdeauna l-am asemuit cu o bucată de cremene. Puteai discuta cu el foarte mult atunci când atingeai temele primordiale, atingeai şi cremenea din caracterul lui. A venit în artă prin poezie. S-a impus ca unul dintre poeţii originali ai generaţiei sale. Transnistrean, el părea complet deosebit de funcţionarii veniţi de peste Nistru şi care căpătaseră o faimă proastă aici, în Basarabia. El, la fel ca şi Vlad Ioviţă, nu a încercat să-i transforme pe basarabeni, să-i schimbe la vorbă şi gând, ci a încercat întotdeauna să se înalţe la nivelul elitei basarabene şi aceasta l-a făcut remarcat, aceasta l-a ajutat să-şi învingă temerile, aceasta a făcut din el un reprezentant de frunte al generaţiei. De la poezie a trecut la cinematografie şi a creat o suită întreagă de filme documentare şi piatra cântată în poezie a început să fie cântată prin magia imaginii. Rar cineast care a reuşit să facă atâtea filme documentare şi să nu cadă în rutina genului. Poate i-a fost de folos anume experienţa literară, poate i-a fost la îndemână concurenţa frumoasă cu Emil Loteanu, Vlad Druc, Vlad Ioviţă, Mircea Chistruga şi mai tinerii Alecu Deleu ş.a. L-am cunoscut la Studioul „Moldova-film” prin anii '80, când aveam nevoie de o recomandare pentru editură ca să apară primul meu volum de poezie Arta memoriei. El era mereu ocupat la filmările unui documentar şi căuta ba maşină, ba elicopter şi, în

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Arta lui Anatol Codru este veşnică…

Anatol Codru

cele din urmă, m-am dezis de acea recomandare, dar mi-a rămas în suflet aerul acelui studio din strada Miciurin (actuala Sfatul Ţării). Mai târziu am fost colegi la „Moldova-film”, am participat la zeci de discuţii în care studioul punea pe cântar destinul viitor al cinematografiei moldoveneşti şi chiar destinul ţării. Atunci am simţit caracterul lui Anatol Codru, care părea de neclintit în momentele-cheie ale timpului: împotriva referendumului unional, pentru limba de stat, pentru alfabetul latin, pentru suveranitate şi independenţă. Erau etape care developau personalităţile şi el era la fel de activ şi la Uniunea Scriitorilor, şi la Uniunea Cineaştilor, şi la Studioul „Moldova-film”.

165

au spus-o anticii şi au făcut din această spusă o axiomă: „Ars longa, vita brevis”, deci, viaţa e scurtă, iar arta e veşnică. …Vreau să confirm că arta lui Anatol Codru este veşnică, aidoma pietrei pe care a cântat-o… În Cartea Poeziei 2011 a fost publicată postum o poezie epitaf, o poezie mesaj care pare să nu-l mai despartă pe Anatol Codru de noi: Ce iarbă înaltă! Să n-o mai tăiați, S-o trecem cu luntrea, s-ajungem la Mare, Ce iarbă înaltă: au fost îngropați Străbunii noștri cu bărbile-afară. Ce iarbă, ce holdă, ce rai necuprins, Ce freamăt, ce coase s-aud mai aproape. Ce rouă fierbinte: străbunii au plâns La ceasul când fost-au de vii să se-ngroape.

Anatol Codru

Aveam cu el întotdeauna discuţii lungi, dar de fiecare dată neterminate, fiindcă existau zeci de teme importante care necesitau o discuţie atentă, negrăbită şi poate apropiată ca stare de meditaţie de cea a pietrei. El a plecat în eternitate… şi am rămas cu sentimentul că încă multe n-am reuşit să le discutăm. Am să încerc să revin la opera lui poetică, la opera lui cinematografică şi în felul acesta să finalizez măcar puţinul din care aş putea să-l recuperez. Este păcat că oamenii de valoare pleacă atât de rapid, dar

Pe culmi, La cetate, Țepoase-n ambiția lor, suverane, Cresc ierbile, bărbile daco-romane!.. (Ce iarbă înaltă!)

Mormântul lui Anatol Codru, Cimitirul Central, Chișinău

166

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Destinul unui om Pe Alexandru Conunov (12.IX.1912, Chişinău – 16.VI.1992, Chişinău), spre marele meu regret, l-am cunoscut târziu. Lucram la „Moldova-film”, unde el a activat odinioară ca redactor şi scenarist, reuşind să aducă pe ecrane câteva filme ce şi astăzi ne fac onoare: Omul merge după soare, cu regizorul Mihail Calic, Poienele roşii, Această clipă, Lăutarii, cu regizorul Emil Loteanu, pe care-l aprecia foarte mult, scriind şi o minimonografie, Podurile, cu regizorul Vasile Pascaru, ş.a. A fost captivat şi de tematica filmului documentar scriind câteva scenarii reuşite: Ion C. Ciobanu, Scripca lăutarului, Andrei Lupan, Dirijorul ş.a. Dar în cinematografie a ajuns accidental. A absolvit Academia de înalte studii comerciale şi industriale din Bucureşti (1935). Şi, dacă nu venea anul 1940 cu ocupaţia sovietică a Basarabiei, ar fi activat liniştit într-un domeniu foarte depărtat de taluzurile şi tensiunile lumii artistice. Dar a fost arestat în 1941 şi trimis în gulag, de unde s-a întors un alt om. Îmi mărturisea cum după primul an de detenţie, din cauza alimentării foarte proaste, s-a îmbolnăvit de orbul găinii şi risca să piardă definitiv vederea. În lagăr erau medici cu renume şi l-au consultat, recomandându-i să mănânce în stare crudă un ficat de porc sau vită. Dar de unde poţi lua în lagăr ficat de animal? Însă, s-au găsit oameni săritori la nevoie şi în bucătăria din lagăr s-a făcut rost de un ficat. Alexandru Conunov a fost salvat. Aşa s-a produs neaşteptata lui trecere de la comerţ la artă. Dorinţa de a scrie şi de a arăta şi a lupta pentru oamenii adevăraţi a devenit o cauză de viaţă. Revenit din detenţie, a fost învăţător, apoi redactor la Editura „Şcoala sovietică”, câştigând bani şi ca traducător, căci era un bun cu-

Alexandru Conunov

noscător al limbii române. Din 1958 şi până în 1973, când se pensionează, lucrează la studioul „Moldova-film”, în calitate de şef al secţiei de scenarii şi redactor. Fiind deja liber de angajamentele studioului, a scris un volum de proză Madona şi Lupul (1988), în a cărei prefaţă prozatorul Ion C. Ciobanu a scris: „Într-o vreme el se ţinea mai aproape de poezie…”. Prin 1953 (când lucra la secţia raională de învăţământ Străşeni) venea regulat la gazeta Tinerimea Moldovei cu parodii şi epigrame. Pe atunci semna parodiile şi epigramele cu pseudonimul „A. Cunună”. Avea un scris caustic, prindea metehnele poeziei, deficienţele ei de stil, de limbă. Nu puţini dintre cei „vizaţi” se supărau pe parodiile şi epigramele lui.

167

Alexandru Conunov împreună cu un prieten pe bulevardul Magheru din București

168

– Cine-i, de unde l-aţi găsit? – îl întreabă pe Anatol Gugel Fiodor Ponomari. Intrase într-un suflet în cabinetul secretarului de redacţie de la Tinerimea Moldovei şi vroia să afle tot atunci cine este A. Cunună, care îi defăimează poemul satiric, proaspăt tipărit în paginile revistei Octombrie, publicaţie ce îl avea în frunte chiar pe autorul poemului în cauză. Şi să vedeţi, membrii colegiului redacţional îi aprobase lucrarea, dar iată că un oarecare Cunună a îndrăznit să facă… praf din acel poem. – „Vocea poporului – vocea domnului”, – încerca să-l calmeze pe F. Ponomari secretarul de redacţie al Tinerimii cu ajutorul acestui dicton latin. – E un învăţător din Străşeni… Trece din când în când pe la redacţie… – A-a…Din Străşeni, zici? Atunci spuneţi-i să treacă şi pe la revista Octombrie, că avem şi noi nevoie de satiră şi umor, s-a potolit până la urmă oaspetele împricinat. Şi A. Cunună a trecut şi pe la redacţia revistei, şi pe la alte publicaţii…Dar parodiile şi epigramele nu le-a mai adunat niciodată între

Alexandru Conunov împreună cu Aureliu Busuioc, pe fondal poetul și regizorul Gheorghe Vodă la filmările lungmetrajului Singur în fața dragostei, 1968

Alexandru Conunov

Cineaștii înfrățiți cu gloria

copertele vreunei cărţi… S-a strămutat cu traiul la Chişinău, s-a încadrat la munca de redactare la Editura „Şcoala Sovietică”, la Editura de Stat a Moldovei, în colegiul pentru scenarii de la „Moldova-film”, a muncit harnic pe tărâmul Țilea Conunov, soția lui traducerilor, tălAlexandru Conunov măcind cărţi din literatura rusă şi din cea universală. Zeci de scenarii au fost citite, discutate şi redactate de dânsul. Mulţime de cărţi originale şi traduse au fost redactate şi şlefuite de pana lui A. Cunună… Şi-ar fi dorit să scrie mai mult. O carte despre Chişinăul pe care l-a cunoscut el, cu oamenii din acea epocă. Căci chiar pe strada unde locuia avea vecini celebri ca istoricul bisericii basarabene Nicolae Popovschi ori mai tânărul publicist de pe atunci preot Vasile Ţepordei. Iar o altă carte ar fi vrut s-o scrie despre basarabenii din gulag. Şi desigur o carte avea să-i dedice lui Cheorghe Savici Chicu, de la Dolna, despre care a publicat câteva pagini în revista Nistru, lăsând în manuscris mai multe notiţe biografice despre această originală figură baBoris Conunov, regizor, fiul lui sarabeană. Dar

Irina Conunov, fiica lui Alexandru Conunov

vremurile s-au schimbat prea târziu. Ne-am întâlnit în câteva rânduri, am mers agale prin Chişinău, dar moartea a venit pe neaşteptate, răpindu-l… Aşa a şi rămas caietul meu de notiţe cu câteva pagini de însemnări şi multe pagini neacoperite cu amintiri… În memoria lui, pe zidul casei părinteşti (str. 31 August 1989, 151), fiul Boris Conunov, regizor de film, a fixat o placă comemorativă (sculptor V. Covaliov, arhitect – S. Gareonişev) pe care, în câteva cuvinte, e înveşnicit desti- Elena Conunov, nepoata lui Alexandru Conunov nul unui om deo sebit.

Celebra vioristă Alexandra Conunov, strănepoata lui Alexandru Conunov

169

Gagiu… Regizorul Valeriu Gagiu (1.05.1938, Chişinău – 21.12.2010, Chişinău) a fost unul dintre puţinii oameni de cultură care cunoştea Chişinăul dintr-o optică absolut originală. Era născut în acest oraş şi peste informaţiile culese din cărţi în el se stratificaseră mai multe amintiri şi mituri ale contemporanilor legate de oraşul de baştină. De la el am aflat explicaţia curiosului fenomen: ciorile care stau în copacii din faţa Ministerului de Interne, aceste păsări, în memoria lor genetică au păstrat informaţia despre hanurile şi depozitele de alimente din Chişinău care se aflau între străzile Hânceşti şi Bulgară. Hanurile nu mai sunt demult, iar păsările vin din generaţie în generaţie şi pândesc virtuala pradă. Pentru mine este explicabil şi scenariul

170

filmului avangardist Omul merge după soare (1961), în care Chişinăul a apărut într-o lumină plastică, nemaiîntâlnită, nebănuită. Aşa cum o optică neaşteptată a scos la iveală un film de neuitat Gustul pâinii (1967). În anii ’90 am lucrat cu el la studioul „Moldova-film”, de fiecare dată găsea un subiect intrigant şi verifica dacă cunosc o informaţie sau alta, eu însă am avut o singură ocazie să-l stresez. Trăiau în el mai multe naturi, una dintre ele se datora educaţiei primite în şcoala sovietică. Pe 22 decembrie 1989 discutam scenariul unui film în cabinetul lui Boris Movilă, în Asociaţia „Arta”. Cineva m-a chemat la telefon, mă sunau de acasă ca să-mi spună că a început revoluţia română, că Ceauşescu a fu-

Tânărul scenarist și regizor Valeriu Gagiu împreună cu redactorul Alexandru Conunov, 1967

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Ultima noastră discuţie am avut-o cu vreo câteva luni înainte de moartea lui şi el mi-a povestit istoria unui personaj din filmele sale: Ivan Cruşevan. Despre Ivan Epamenondovici el îmi vorbea cu dragoste de fiu, era omul care fusese de trei ori condamnat la moarte, o dată când era ofiţer în armata ţaristă, o dată când era capturat de armata roşie şi a treia oară de armata română, destin perfect de basarabean. Am inclus această poveste în volumul VIII al Basarabiei necunoscute. Ne-am înţeles să ne întâlnim şi să vorbim lung şi pe îndelete despre istoria Chişinăului, dar n-am izbutit, s-a stins exact ca şi soarele din filmul lui de debut, unul dintre cele mai bune filme avangardiste create în URSS, după dezgheţul hruşciovist: Omul merge după soare (regizor M. Kalik), film interzis pentru difuzare de Comitetul Central al PCUS din RSSM Cea mai mare apreciere a calităţii artistice din acea vreme tristă… Valeriu Gagiu

git, că teroriştii împuşcă. Am intrat radiind de bucurie în sala de şedinţă şi am strigat: „În România a început revoluţia!” toţi au înmărmurit, doar Gagiu s-a apropiat de mine fulgerător, m-a apucat de un nasture de la haină şi mi-a vorbit răstit: „Mata îţi dai seama ce spui?!” şi eu am repetat: „În România a început revoluţia, Ceauşescu a fugit…” „Mata ai să răspunzi pentru aceste cuvinte!” Pe mine mă umpluse atât de tare bucuria încât nici n-am conştientizat pericolul ameninţării, dar când s-a format echipa de documentarişti care urma să plece în România, să filmeze revoluţia, el şi-a făcut loc în delegaţie, lăsându-mă pe mine în afară. Aproape toate filmările care s-au făcut la Bucureşti au fost furate din maşina studioului când era parcată la hotelul unde era cazată delegaţia…

Mormântul lui Valeriu Gagiu, Cimitirul Central, Chișinău

171

Adio, Loico Zobar!

Grigore Grigoriu

172

De când e lumea stelele cad. De când e lumea în locul lor răsar alte stele. Dar asta se face doar pentru liniştea noastră, ca să nu ne temem că am rămas singuri în Univers. În anul acela au căzut de pe firmament doar stelele foarte mari: Sulac, Loteanu, Grigoriu… Şi locurile lor au rămas pe cer ca nişte puncte negre, de suspensie… În istoria cinematografiei din Moldova, numele lui Grigore Grigoriu (4.04.1941, Căuşeni – 20.12.2003, Chişinău) va rămâne ca un capitol aparte şi irepetabil. Capitol scris cu sudoare, cu nerv, cu emoţii de nedescris. Unii afirmă că în locul unui talent întotdeauna răsare altul. Aşa o fi, dar eu unul nu cred că va fi un alt autodidact, care, format într-o lume flămândă de după război, hamal la gara Căuşeni, să poată ajunge a uimi Hollywoodul. Nu cred că va mai exista un tânăr care să simtă atât de profund trăirea ascunsă a haiducului Radu Negostin din Lăutarii,

dragostea fără margini a ţiganului Loico Zobar din O şatră urcă la cer, dispreţul grecului tăcut şi misterios din Gingaşa şi tandra mea fiară. Tragedia a fost şi este că noi, la Chişinău, măsurăm totul şi toate cu măsura noastră mică a invidiei şi egoismului. De aceea, stelele mari europene ni se par nişte simple scântei, iar în locul lor încercăm să prindem în văzul lumii şi să lăudăm nişte lumini iluzorii de neon, care poate nici lumini nu sunt. Iar stelele adevărate le ocolim suspecţi, fără să găsim cuvintele-cheie ce lear face să lumineze mai tare, mai neuitat şi parcă ar lumina ultima dată şi numai pentru noi. Pe Loteanu, pe Grigoriu i-am cunoscut pe când lucram la „Moldova-film”. I-am admirat, ne-am certat, dar în fiecare clipă am fost mândru că ei există în lumea noastră, că ei sunt cei mai mari şi mai importanţi ambasadori extraordinari şi plenipotenţiari ai sufletului nostru. N-am să cred niciodată că Grigore Grigoriu nu mai există. Am să spun tuturor că obosit s-a dus să se odihnească o clipă, iar ca nouă să nu ne fie urât i-a lăsat în locul lui să ne distreze pe Radu Negostin, pe Loicu Zobar, pe… Fiindcă stelele cad, dar niciodată nu se sting de teamă să nu ne lase singuri în marele şi recele Univers.

Mormintele familiei Grigoriu, Cimitirul Central, Chișinău

Scriitorii sunt convinşi că Vlad Ioviţă este, în primul rând, prozator. Cineaştii sunt convinşi că Vlad Ioviţă este, în primul rând, regizor. El însă era omul care îmbina perfect cele două arte. Parcă îl văd şi azi cum într-o zi de toamnă păşea agale pe str. Kievului de atunci, de la Uniunea Scriitorilor cufundat în gânduri, concentrat, posomorât şi poate deja conştient că este măcinat de-o boală incurabilă. A învăţat limba română din romanele şi povestirile lui Mihail Sadoveanu. A învăţat-o aşa cum ai învăţa o limbă străină, dar care era

adânc ascunsă în sângele şi memoria lui de transnistrean… Vlad Ioviţă s-a născut la 25 decembrie 1935, la Cocieri, rn. Dubăsari. A fost dansator de balet, prozator, scenarist, regizor de cinema. A fost printre talentaţii adolescenţi selectaţi pentru a face studii la Şcoala Coregrafică „A. Vaganov” din Leningrad. Dar n-a fost să fie. Baletul a rămas în memoria lui ca un vis frumos, căci a învins dragostea pentru film şi pasiunea pentru cuvântul scris. Scrisul pentru creatorii moldoveni era o necesitate absolută, prin scris ei îşi verificau

Regizorul și prozatorul Vlad Ioviță alături de Gheorghe Vodă, poet și regizor, Nicolae Esinenco, prozator și scenarist, și Anatol Ciocanu, poet și actor, 1972. Imagine de N. Răileanu

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Un cineast, un prozator, un umanist…

173

identitatea naţională. Şi în cinematografie ei au adus fiorul profund al acestei identităţi. Odată cu dezgheţul hruşciovist, din 1958, începe să publice: versuri, schiţe, nuvele. Primul volum de nuvele Râsul şi plânsul vinului îi apare abia în 1965). Proza rămâne făgaşul de care nu se mai înstrăinează: Dincolo de ploaie (1970; 1979), Trei proze (1971), Dimitrie Vodă Cantemir (1973), Un hectar de umbră pentru Sahara (1984), Friguri (1988). Nuvelele lui au fost traduse în limbile: rusă, germană, slovacă ş.a. Peste un an de la debutul editorial, în 1966, debutează în cinematografie, regizând filmul documentar Fântâna. Filmul a impresionat. Avea un suflu original şi un dor nestăvilit de a sensibiliza conştiinţele contemporanilor. Au urmat peliculele documentare Măştile iernii nistrene (1968), Dansuri de toamnă (1983), filmele artistice Se caută un paznic (1967, după scenariul lui Gh. Vodă), Dimitrie Cantemir (1974), Durata zilei (1974, scenariu în colaborare cu V. Gagiu). Vlad Ioviță

174

Mormântul lui Vlad Ioviță, Cimitirul Central, Chișinău

În 1976, pentru realizări deosebite în domeniul cinematografiei i s-a decernat Premiul de Stat al RSSM În perioada 1977-1983 face parte din Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, şi la 23 iunie 1983 se stinge din viaţă. A fost un joc al destinului atunci când soţia lui, care pleca peste hotare, m-a sunat şi mi-a propus să achiziţionez biblioteca lui Vlad Ioviţă. Am mers în acest proiect şi mai departe şi am achiziţionat pentru Muzeul Literaturii Române din Chişinău „M. Kogălniceanu” întregul cabinet al scriitorului şi regizorului, adică laboratorul lui de creaţie. Era o parte din ceea ce se chema odinioară refugiul intim al creatorului cu toate cărţile ce i-au stat în preajmă, cu mobila originală executată de un meşter popular, purtând sigiliul autenticităţii. Era doar o părticică din ceea ce a fost odată Vlad Ioviţă…

O şatră se urcă la cer; Gingaşa şi tandra mea fiară, Ana Pavlova; Eminescu ş.a. Toate aceste lucrări au devenit patrimoniu naţional şi carte de vizită a neamului nostru. Emil Loteanu mai întâi a intrat în literatură, a intrat ca ultimul romantic şi a plecat din ea ca un înţelept. El declara pe bună dreptate că poate preface în poezie până şi meniul unui restaurant. Din literatură a mers la arta definitorie a secolului XX – cinematografia. Şi galeria de personaje create de el în cinematografie, populează întreg universul artei noastre cinematografice, de la Toma Alistar până la Loico Zobar şi Mihai Eminescu. În filmele lui s-a zburat cu avionul în Această clipă, s-a plutit cu barca în Aşteptaţi-ne în zori şi cu transoceanicul în Ana Emil Loteanu Pavlova, s-a călătorit mult cu trăsurile în Şatra, Dacă a şi existat un aristocrat veritabil în s-a mers din Carpaţi de la Poienele roşii până arta basarabeană a sec. XX, un artist cu literă la scenele pariziene, până în Bucureştiul lui mare în toate subtilităţile acestei noţiuni, acesta a fost Emil Loteanu (6 noiembrie 1936, Clocuşna, jud. Hotin – 18 aprilie 2003, într-un spital din Moscova). Şi la Chişinău, şi la Moscova, şi la Cannes se simţea în apele sale. Era purtătorul unui mesaj ascuns pe care îl au doar artiştii adevăraţi – Eliberarea prin Artă. Felul lui de a se îmbrăca, felul lui de a vorbi, felul lui de a ţine luleaua erau irepetabile, aşa cum irepetabilă este opera pe care ne-a lăsat-o în poezie şi în cinematografie: Poienele roşii, Lăutarii, Emil Loteanu pe platoul de filmare a lungmetrajului Luceafărul Această clipă; Aşteptaţi-ne în zori;

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Demiurgul cinematografiei basarabene

175

Emil Loteanu în plin proces de creație

176

Eminescu, până în hăţişurile fără de sfârşit ale sentimentelor lui Cehov. Şi astăzi, când el nu mai este printre noi, aceşti eroi ai lui Loteanu se aşază în preajma noastră şi ne povestesc despre el şi ne spun că, de fapt, a fost un idealist, care a crezut sincer că poezia este radiografia unei generaţii, care a încercat singur să înnobileze lumea prin popularea ei cu modele de trăire adevărată. Toţi eroii lui sunt optimişti şi cred în viaţă, chiar şi atunci când se află în faţa plutonului de execuţie, ei ştiu că viaţa întotdeauna învinge. Loteanu a fost bolnav incurabil de optimism, el iubea cu adevărat ceea ce făcea, de aceea, poate, Dumnezeu l-a hărăzit cu realizări epocale. Numele lui, pomenit atât de rar acasă, este citat printre cei mai mari creatori ai cinematografiei mondiale. Nimeni nu-i profet în ţara lui, Loteanu ar fi trebuit să fie, dacă noi am fi fost alţii… Când a fost propus la Preşedinţia Republicii Moldova, mulţi intelectuali îl luau peste picior, chipurile nu are stofă de politician şi nu are şanse Moldova să se schimbe sub bagheta lui. Dar astăzi, după mai bine de douăzeci de ani, cât am fost conduşi de pretinşi politicieni putem afirma cu certitudine că mai bine ne-ar fi condus

Loteanu… El la sigur ar fi regizat pentru acest popor o altă soartă… Părinţii mei primeau ziarul Cultura. Era publicaţia care anunţa numele noi care veneau în literatură şi artă. Era o revistă de cultură făcută din mare dragoste pentru frumos. Şi acolo prima dată am întâlnit numele lui Emil Loteanu. Nu-mi amintesc în ce context, dar ştiu exact că era ceva scris despre Poienele roşii. Apoi am văzut pe ecran filmul Această clipă, care atât de mult nu se asemăna cu filmele despre război. Aşteptaţi-ne în zori a fost pelicula care m-a făcut să înţeleg cât de complicată a fost viaţa în Basarabia în perioada interbelică. Dar în aceste filme nu vedeam unde este regizorul, mă interesa omul. Şi abia când mi-a nimerit în mână o carte cu nuvele de Emil Loteanu, mi-am dat seama că el, de fapt, este mai mult un scriitor, un suflet sensibil, care încerca să înţeleagă lumea în care sălăşluia. Şi acuma îmi stăruie în minte o nuvelă mică despre un adolescent, care a venit la studio şi a lucrat la muncile necalificate, numai din dragoste pentru această mare artă care este cinematografia. Mi-am dat seama că el citeşte în fiecare om partea lui bună şi partea lui mai puţin bună şi, ca să nu piardă timpul, preferă să aibă de furcă doar cu oamenii miruiţi cu har. Era în el o grabă explicabilă pentru un artist, care înţelege că viaţa e scurtă. Era în el o demnitate care trăda nu un orgoliu, o personalitate. Am început să aspir toate informaţiile legate de el şi aidoma unei confirmări a intuiţiei mele apare filmul Lăutarii, o baladă populară, o dramă a unui neam, care nu se poate realiza din cauza caracterului său şi a intemperiilor istoriei. Eram fan în acceptul acestui cuvânt în formula de astăzi. Am fost la librărie şi am cumpărat toate cărţile lui, le-am citit dintr-o

un concurent şi nu vroiau să citească în tot ce făcea el dorinţa unui artist de a reformula nişte lucruri care la noi deja se banalizaseră. Restructurarea era în toi, se căutau noi formule de organizare a studioului, Uniunea Cineaştilor era implicată în acest proces şi noi, în sala mare a studioului, îl vedeam ades pe E. Loteanu, explicând poziţia Uniunii, care nu coincidea cu poziţia noastră, a celor de la studio. Erau nişte discuţii interminabile, care degenerau în ceartă şi la care asistau cei aproape 700 de lucrători ai studioului. Uneori treceam aceste discuţii pe un teren mai îngust la Uniune, unde era o sală mică şi confortabilă, cu o masă ovală, cu fotolii din piele, cu jaluzele ca în Apus, amenajate după gustul lui Loteanu. Îmi părea un fragment din altă lume, care contrasta mult cu cabinele noastre standard mobilate, în care afară de plictiseală nimeni n-avea poftă să stea. I-am spus şi eu multe cuvinte dure idolului meu, fiindcă aveam viziunea proprie cum putem scăpa studioul de criza eminentă care venea peste noi.

Emil Loteanu la aniversarea a 50-a, Casa Scriitorilor din Chișinău, 1986. Imagine de N. Răileanu

Cineaștii înfrățiți cu gloria

răsuflare: Ritmuri (1965), Bucolica (1966), Versuri (1970), Lăutarii (1972), Sufletul ciocârliilor (1974) ş.a. Mă captiva felul lui de a fi angajat, de a se simţi angajat. Era ca un fel de soldat, mereu gata de luptă. Dar poate era un general care aştepta marele ordin pentru începerea bătăliei. Şi tot ce a realizat nu era decât o pregătire pentru această bătălie, iar ordinul decisiv a întârziat să mai vină… Am regretat mult plecarea lui la Moscova, dar l-am văzut în ’77 întors la Chişinău cu Gingaşa şi tandra mea fiară, cu Galina Beleaeva alături. Am umblat ca o coadă din urma lor, între cele două cinematografe – „Patria” şi „Moscova” – ca să asist la toate lansările, ca să savurez fiecare spusă. Ştiam exact că odată şi odată drumurile noastre se vor încrucişa. Aşa a şi fost. În ’87, când am ajuns să lucrez la „Moldova-film”, Loteanu era la Moscova, iar în scurtă vreme a revenit în Casa Uniunii Cineaştilor şi numele lui era des pomenit pe nesfârşitele coridoare ale studioului. Unii cu admiraţie îl pomeneau, cei mai mulţi cu pizmă. Vedeau în el un duşman,

177

178

de muzeişti, ne-am întâlnit aşa de parcă abia ieri ne despărţisem. Şi nu ştiam că următoarea noastră întâlnire va fi tocmai peste 10 ani, când mi-a spus că doreşte să editeze o carte de versuri, aşa cum i-a apărut în Kazahstan. Atunci am înţeles încă o taină a lui Loteanu, plecatul de acasă. El, îndepărtatul de Moldova, dorea cel mai mult să fie recunoscut ca un mare creator la el acasă. Dar asta aproape că nu se întâmplă niciodată. Nu există proroc în ţara lui. Ne-am dat întâlnire, eu m-am îmbolnăvit şi nu m-am mai întâlnit cu el. Aşa am ratat ultima noastră întâlnire înainte de plecarea lui în eternitate. Mă gândesc că au răsuflat uşurat concurenţii lui, au bătut din palme pe ascuns toţi pizmaşii şi doar puţinii fani veritabili s-au apropiat de poliţa de cărţi şi au deschis pe rând Emil Loteanu înconjurat de actorii și scriitorii modestele cărţulii: Ritmuri, Bucolica ş.a. cu care a colaborat (de la dreapta la stânga): El a scris atât de sincer, încât de la primele Galina Beleaeva, Grigorie Grigoriu, Svetlana Toma, rânduri îl ai în faţă vorbindu-ţi cu toată pasiuGheorghe Dimitriu, Andrei Strâmbeanu, nea despre o temă scumpă lui şi atât de dragă Mihail Bădicheanu și Ion Sandri-Șcurea ţie. Despre acest pământ locuit de oameni. Abia acum am înţeles că aveam două viziCine crede că Loteanu a plecat greşeşte uni diferite. El dorea să salveze puţinii oameni amarnic. În fiecare carte de-a lui, în fiecare pecare erau angajaţi, căci un film nu-l poţi realiza liculă te aşteaptă o nouă întâlnire cu Emil Lodecât cu o echipă bună de creaţie, iar eu do- teanu… ream să salvez tehnica, clădirile, teritoriul, mai puţin oamenii. Evident că el avea dreptate. Tehnică mai cumperi, iar oameni nu. Era cu 20 de ani mai în vârstă ca mine şi, respectiv, mai înţelept. În cele din urmă, nici el n-a reuşit să salveze oamenii, nici eu tehnica… Studioul s-a ruinat… Dar peste ani, când ne-am întâlnit la Casa „Arghezi” din Bucureşti, unde el era cu o delegaţie de ciUltima carte a lui Emil Loteanu, editată la Almatî, în 2000, neaşti, iar eu cu o delegaţie cu autograf pentru Iu. Colesnic

Am făcut cunoştinţă cu el la studioul Moldova-film. Lua masa în mica şi îndrăgita cantină a studioului unde întotdeauna se putea mânca ceva gustos. M-am apropiat de el cu o anumită sfială. Era pentru noi o celebritate mondială. Eram director la „Anima-film”, eram şef şi aveam o anumită autoritate la studio. Mă apropiam de el cu o propunere de colaborare. Ştiam că e foarte ocupat cu pregătirea filmărilor pentru Stan Păţitu, dar nici să ratez ocazia de a-l avea în preajmă şi a nu-i oferi ocazia de a ţine lecţii pentru animatorii noştri era o crimă. Am găsit posibilitatea să-i remunerez munca şi se cerea doar acordul dumnealui. În câteva fraze i-am expus problema. A zâmbit amabil şi când credeam că va refuza diplomatic, el mi-a răspuns: – De acord! Doar să convenim asupra programei şi orarului. Îmi venea să sar în sus de bucurie. Era o mare victorie pentru susţinerea ideii mele că animaţia din Chişinău poate căpăta o nouă calitate doar învăţând de la realizările altora. Şi în acest sens aveam înţelegeri privind schimbul de experienţă cu animatorii din Ucraina, Armenia, Lituania. Dar eram fericit că deschid cursurile cu România, cu Popescu-Gopo. A reuşit să ţină doar câteva lecţii. Colegii mei îl ascultau cu mare plăcere. Vorbea în română. Marea majoritate aproape nu vorbeau româna, dar neînţelegeri pe planul lingvistic n-au existat. Şi mare a fost regretul când am aflat vestea tragică despre decesul lui. Marele sufletist şi foarte bun diriguitor al treburilor studioului „Arta”, Boris Movilă, nu ştia ce să creadă. Lan-

sase un proiect comun cu două studiouri, cu implicări financiare serioase şi totul se ruina… Peste câteva zile de la moartea lui Ion Popescu-Gopo a început revoluţia română. Cineaştii noştri au plecat la Bucureşti să filmeze. Trebuia să fiu şi eu în delegaţie, dar în ultimul moment cineva m-a exclus din listă şi s-a inclus pe sine… L-am rugat pe prietenul Alecu Deleu, regizorul documentarist, să afle cum a murit marele regizor Popescu-Gopo. Istorisirea am ascultat-o la cafeneaua restructurării „Fulguşor”, atunci când a revenit din călătorie. S-a stins regizorul Popescu-Gopo cuminte, încercând să împingă din garaj vechiul lui „Mercedes”, care din cauza frigului şi a bateriei descărcate nu vrea să se pornească. A făcut un efort şi inima a cedat… A rămas însă deschis un capitol din istoria cinematografiei în care Ion Popescu-Gopo a scris un capitol aparte prin desenele animate: Homo sapiens, Şapte arte, O istorie scurtă ş.a. Iar pentru noi el va rămâne regizorul care, în colaborare cu Grigore Vieru şi Eugen Doga, a realizat un film drag – Maria-Mirabela. Crescuse printre viile de la Şaba, avusese o dădacă – pe Dunea, o basarabeancă şi de aceea simţea şi trăia basarabeneşte. Visa să ne vadă altfel viitorul şi de aceea nu a refuzat propunerea de colaborare cu animatorii din Chişinău. Născut la 1 mai 1923, s-a stins din viaţă la început de iarnă a anului 1989, când în România a început o nouă epocă şi cine ştie cum s-ar fi simţit el în valurile timpului nou, când arta cinematografică ajunsese iar o cenuşăreasă…

Cineaștii înfrățiți cu gloria

Venit din poveste şi intrat în mit – Popescu-Gopo

179

Aventurieri și călători celebri

Ilie Catărău – un aventurier fără pereche Istoria Basarabiei poate furniza mai multe nume care, în decursul anilor, s-au manifestat ca nişte figuri cu nuanţări dubioase. Suspiciunea planează ani de zile peste faptele şi realizările multor personalităţi, dar dacă, să zicem, puterea sovietică a găsit în fostul tâlhar Grigore Kotovski un aliat şi un om de încredere, apoi destinul lui Ilie Catărău are mai multe spirale fulminante şi nicidecum nu se înscrie într-o poveste banală despre nişte aventuri ordinare… Ilie Catărău, dincolo de aerul aventurii, a respirat aerul curat al conştiinţei naţionale. S-a aventurat, şi-a riscat viaţa nu numai căutând un profit personal, aşa cum au procedat alţii. El şi-a manifestat convingerile naţionale, politice şi cu toate că nu întotdeauna poţi accepta procedeele utilizate de el, mijloacele cu care tinde să-şi atingă scopul, povestea vieţii lui rămâne una romantică, alimentată de fiorul misterului. Pentru prima oară, numele lui Ilie Catărău a obţinut o mare publicitate în perioada 19131914, în legătură cu un act terorist organizat la Debrecen, în casa arhiepiscopului maghiar care era promotor al unei politici antiromâneşti în Transilvania. A doua explozie a organizat-o la Braşov, lângă monumentul regelui

180

ungur Arpad. De pe atunci, serviciile secrete ale mai multor ţări au fost puse pe urmele lui. Unul dintre activiştii sovietici care, mai târziu, a dispărut în iadul gulagului, Filip Levenzon (în 1917, încerca să pună pe picioare la Chişinău o organizaţie bolşevică şi să organizeze o opoziţie armată Sfatului Ţării), afirmă în memoriile sale publicate în revista Krasnaia Bessarabia (1930, nr. 1) cu titlul Ilie Catareu. Mejdunarodnyi şpion i provocator că s-a întâlnit cu Ilie Catărău în mai multe situaţii. Portretul schiţat de el impresionează: om de o statură uriaşă, cu o fizionomie nobilă, cu o privire un pic stranie din cauza ochilor miopi. Prima lor întâlnire s-a produs în închisoare, unde Catărău i-a declarat că era închis ca cetăţean ce se eschivase de la serviciul militar încă înainte de război. F. Levenzon n-a mai putut verifica ulterior veridicitatea acestei afirmaţii, dar informaţia, primită în 1918 de la social-democraţii români, conform căreia la începutul anului 1917, Ilie Catărău, la Iaşi, a pus bazele unui partid ce se numea Narodno-revoliuţionnaia partia (Partidul Popular Revoluţionar) şi al cărui program a şi fost dat publicităţii şi retipărit în Cartea roşie, l-a derutat definitiv şi

Închisoarea din Chișinău, imagine de epocă

har oratoric deosebit, din care motiv a devenit foarte popular în unităţile naţionale, fiind ales comandant al garnizoanei moldoveneşti, devenind şef al garnizoanei Chişinău. Ajuns în fruntea garnizoanei, el a întreprins o serie de acţiuni care l-au pus în situaţia de a fi suspectat şi de camarazi, şi de adversari. Aşa a fost cazul cu aranjarea armatei la paza moşiilor boiereşti. El motiva acest pas prin necesitatea anihilării anarhiei provenite din partea unităţilor ce dezertau sau plecau de pe frontul românesc. Unii însă afirmau că pentru acest ordin al său Ilie Catărău primeşte ciubucuri din partea proprietarilor fiindcă le ocroteşte averea. Presa, inclusiv cea rusă, din Kiev, îl ţinea permanent în focarul atenţiei, publicând informaţii compromiţătoare la adresa lui. Aşa a apărut un material în ziarul Kievskaia mâsl’, din 13 iunie 1917. Ordinele pe care le emitea el ca şef al garnizoanei Chişinău aveau în ele o umbră de confuzie, de neracordare la momentul politic. Cel mai elocvent exemplu este legat de preconizata paradă a forţelor militare a garnizoanei orăşeneşti: „Ordin către oştirea din garnizoana Chişinău. Aduc la cunoştinţă tuturor unităţilor militare din garnizoana Chişinău, indiferent de naţionalitate, că de mine se fixează parada acestor oştiri pentru luni, 1 ianuarie 1918, ora 12, pe Piaţa Nemţească. Armatele revoluţionare trebuie să arate Sfatului Ţării, cu reacţionarii lui, că spiritul de libertate încă trăieşte în inimile norodului. Original semnat: Şeful Garnizoanei Chişinău, Ilie Cătărău Adjutant, locotenent Kompaneiţev 27 decembrie 1917, Chişinău” Activitatea lui Catărău, pe de o parte, parcă dinamizată de un interes revoluţionar real, iar pe de alta, compromisă de acţiunile lui nesăbuite de stoarcere de bani din marii proprie-

Aventurieri și călători celebri

chiar la momentul publicării memoriilor sale, adică peste 12 ani de la eveniment, el nu putea da o explicaţie plauzibilă faptelor şi personalităţii acestui om. Referitor la formarea partidului găsim o informaţie preţioasă în cartea lui Onisifor Ghibu Pe baricadele vieţii (Chişinău, 1992), care leagă apariţia acestui partid de primăvara anului 1917: „Tot cam în aceeaşi vreme, a înfiinţat şi Ilie Catărău un partid naţionalist-revoluţionar, cu programul: Trăiască România Mare până la Tisa. Trăiască Rusia Mare (până la Prut şi, cu timpul, şi mai departe?). Programul mai cuprindea şi detronarea Regelui Ferdinand de pe tronul României. S-au depus mari stăruinţe pentru ca acest partid, clocit în tainiţele revoluţionarilor ruşi de la Iaşi, să pătrundă şi în Basarabia, unde a şi secerat în curând câteva victime, chiar printre cei mai de frunte naţionali.” Vestimentaţia prizonierului producea, desigur, o impresie jalnică, o manta scurtă, ponosită şi ruptă pe alocuri acoperea corpul uriaş… Dar a fost eliberat din detenţie împreună cu soldaţii şi ofiţerii închişi în închisoarea din Chişinău din diverse motive. Unii au plecat pe front, alţii spre casele lor, Ilie Catărău a preferat să se înroleze în armata naţională şi a fost înscris în Regimentul Moldovenesc. Paradoxal în tot ce întreprindea constă în faptul că acest om s-a angajat în armata naţională, dar s-a adresat la Comitetul Executiv al Deputaţilor Soldaţi (ruşi) cerând de lucru, adică să facă agitaţie probolşevică, dovedindu-se a fi mai de stânga decât mulţi adepţi sau simpatizanţi ai lui Lenin şi promovând o linie de opoziţie deschisă faţă de Sfatul Ţării. Dar în ziua de 21 noiembrie 1917, la şedinţa de deschidere a lucrărilor Sfatului Ţării a luat cuvântul, fiind al 22-lea pe lista oratorilor, şi vorbind elogios despre rolul noului parlament. A doua zi, Ilie Catărău se autoavansează în grad şi de la soldat de rând ajunge colonel. Făcea agitaţie în unităţile moldoveneşti, demonstrând un

181

182

tari pe care se oferea să-i ocrotească de jefuire, de stoarcere de bunuri de la micii proprietari l-a pus în situaţia dificilă când acţiunile lui nu mai conveneau nici echipei bolşevice, ce se consolida treptat la Chişinău, şi nici Sfatului Ţării, care intuia în fiecare acţiune de-a lui o instigare la nesupunere, la anarhie. De aceea, arestarea lui a fost efectuată de locţiitorul directorului general de Război, Gherman Pântea, cu participarea nemijlocită a lui Filip Levenzon, bolşevic, comandantul pieţei Chişinău. Asupra acestei arestări există două versiuni. Prima versiune, în expunerea lui Filip Levenzon, este obiectivă doar în măsura în care este legată de participarea acestuia la procedura arestării. Gherman Pântea nu-şi face probleme şi împarte gloria cu F. Levenzon, de aceea prefer să citez din memoriile lui Gh. Pântea (după Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul Unirii Basarabiei. – Chişinău, 1932): „La 31 decembrie, de dimineaţă, am avut o discuţiune cu D-l Ion Inculeţ, Preşedintele republicii, şi am căzut de acord că Ilie Catărău trebuie arestat în aceeaşi seară pentru a nu-i permite să participe la parada de a doua zi, care putea să ne fie fatală. Subsemnatul am pus o singură condiţie, şi anume: ca această chestiune să nu mai fie adusă în Consiliul de Directori, iar ordinul de arestare să fie semnat direct de D-l I. Inculeţ, care a şi semnat acest ordin, însărcinând pe subsemnatul cu executarea lui. Aici încep împrejurările nespus de protivnice. O parte din armata moldovenească era subt influenţa lui Catărău, iar cealaltă parte, deşi disciplinată şi credincioasă republicii, nu credea oportună arestarea lui Catărău. Trebuia deci găsită o altă ieşire. M-am adresat Regimentului 4 cazaci Zaamurski, comandant de plutonierul major Ermolenko. În tratativele avute cu acest comandant am stabilit, în urma unor compensaţii, ca el şi cu soldaţii lui să fie la dispoziţia mea pentru arestarea lui Catărău. Despărţindu-ne, am luat

înţelegere ca la ora 1 noaptea, Ermolenko şi cu soldaţii lui să vină la mine acasă. În acea zi, fusesem invitat cu ceilalţi luptători la cunoscutul poet moldovean Iorgu Tudor… De aici, am plecat la directorul general al Comunicaţiilor N.N. Codreanu, la care am stat aproape până la ora 12 noaptea şi căruia i-am destăinuit planul, adăugându-i că arestarea este singura soluţie şi că dându-mi seama de riscul la care mă expun, îl rog ca-n cazul unei nenorociri pentru mine să fie dânsul tovarăş de mângâiere pe lângă părinţii mei. Eram îmbrăcat în uniformă de soldat şi înarmat cu două revolvere Mauser. De la N.N. Codreanu am plecat acasă, unde mă şi aştepta Ermolenko cu 25 cazaci înarmaţi. De aici, soldaţii s-au urcat într-un autocamion: Ermolenko cu doi ajutori de ai săi într-un automobil, iar subsemnatul împreună cu comandantul pieţei Chişinău, Levenzon, am luat loc în maşina mea, îndreptându-ne spre Hotelul „Londra”, unde locuia Catărău.” Până aici, reproducerea atmosferei se face ca-n scenariile de film. Sunt nişte motivaţii pentru fiece pas întreprins pe care autorul le nuanţează din două motive. Unul este personal şi, peste ani de zile, curajul tineresc i se pare nespus de nesăbuit, alt motiv ţine de conjunctura politică ce avea versiunile sale asupra acelei situaţii şi autorul era obligat să ţină seama de toate nuanţele ca în cazul unor polemici să poată oferi cuvântul şi altor martori, oferindu-le paralel şi pista de lansare. „La intrarea în hotel, am fost întâmpinaţi de prima gardă, care nu ne-a opus rezistenţă, astfel că ne-am îndreptat spre camera lui Catărău. Santinelele de la uşă, văzându-ne, ne-au somat să ne oprim, ameninţându-ne cu arma, dar cazacii s-au repezit la aceşti păzitori, i-au dezarmat şi i-au arestat. Comendantul pieţei – Levenzon – a bătut la uşa lui Catărău, anunţându-l că are a-i face o comunicare urgentă în legătură cu parada de a doua zi. Catărău l-a întrebat dacă este sin-

şind mai multe aventuri, a fost arestat şi condamnat, iar astăzi nu se mai ştie de urma lui.” Această frumoasă istorisire a lui Gherman Pântea nu ar fi suficient de dramatică dacă nu ar fi completată de informaţia publicată în ediţia Krasnaia kniga (Sovetskie Rossia, Ucraina i Rumânia. – Harkov, 1921) de către Vladimir Ţâganco: „Catărău a fost promovat la postul important de şef al garnizoanei Chişinău şi toată esenţa lui de aventurier şi de provocator a ieşit la suprafaţă. Interminabile furturi, jafuri şi multe alte crime se săvârşeau cu buna ştiinţă a ministrului de război de atunci Pântea, un tip cu apucături de tâlhar mărunt care mai târziu a şi nimerit sub cercetarea Comisiei Superioare de Anchetă, deşi era ocrotit de preşedintele republicii Inculeţ şi de prim-ministrul Erhan. Agentul şefului poliţiei române este înaintat de aceşti domni în postul de şef al garnizoanei şi avansat în grad de colonel prin ordinul ministrului de război.” Vl. Ţâganco a scris aceste pagini în Chişinău, pe data de 23 aprilie 1918, semnându-le cu toată enumerarea posturilor pe care le ocupa la moment: preşedinte al fracţiunii ţărăneşti din Sfatul Ţării, preşedinte onorific al Comitetului Executiv Basarabean al Deputaţilor Ţărani. Tonul lui iritat are o explicaţie. La 9 aprilie, Sfatul Ţării semnase unirea cu România. Toate personajele enumerate în aceste pagini erau adversarii lui politici şi, după cum s-a confirmat mai târziu, el era decis să lupte cu ei pe viaţă şi pe moarte. Cronica presei la capitolul Ilie Catărău poate fi continuată. Revista Viaţa Basarabiei din 1940, nr. 1112, publică un material al lui Ion Pelivan, şi la paginile 103-104 găsim câteva referinţe la tema noastră: „În legătură cu legaţia noastră de la Paris, îmi aduc aminte şi de un caz, care a stârnit multă vâlvă şi indignare în cercurile noastre româneşti de acolo. Într-o noapte, de la legaţia noastră s-au furat o sumă de franci francezi, un testament al unei doamne şi mai multe documente. Paznicul legaţiei lipsea.

Aventurieri și călători celebri

gur şi, la răspunsul afirmativ al lui Levenzon, a deschis uşa. În momentul acesta, am năvălit în odaie cu toţii, iar garda lui Catărău din interiorul camerei a început să tragă în noi focuri de revolver, rănind pe un cazac, fapt ce a îndârjit pe ceilalţi cazaci, care s-au repezit asupra oamenilor din garda lui Catărău, lovindu-i şi dezarmându-i. Subsemnatul, în numele Republicii Moldoveneşti, am declarat arestat pe Ilie Catărău, după care numitul a fost ridicat, scos afară şi îmbarcat în camion.” Aici începe deznodământul. Este momentul psihologic care arată ambiguitatea convingerilor lui Catărău. Psihologia lui de aventurier divizează fiecare particulă din sufletul său şi toată mintea lui, pusă în situaţia să lucreze în căutarea unor soluţii de supravieţuire, uneori era tulburată parcă de valuri de înduioşare, care stări erau depăşite uşor, fiindcă raţiunea era mai puternică, argumentul viaţă era mai acceptat ca posibila moarte. „Înainte de a fi nevoit să intre în automobil, Catărău ni s-a adresat cu următoarele cuvinte: «Pe acest pământ m-am născut, aici am crescut, dă-mi voie să-mi sărut pământul strămoşesc.» Drept răspuns, am dat ordin să fie îmbarcat şi pornit în direcţia Odesei, conform planului stabilit. Pentru supravegherea lui Catărău am delegat pe deputaţii din Sfatul Ţării, Grigore Turcuman şi Tudose, dându-le ajutor pe aghiotantul meu, locot. Harconiţă. La Odesa, Catărău a fost predat comisarului politic ucrainean Poplavko. La întrebarea ce i-a pus Poplavko de ce este arestat, Catărău a răspuns: «Moldovenii basarabeni trag spre România; singurul eu lupt ca Basarabia să se unească cu Ucraina.» Comisarul Poplavco, în urma acestor cuvinte, l-a pus imediat în libertate, fapt care a provocat mare senzaţie în cercurile conducătoare ale Republicii noastre. Catărău însă, dându-şi seama că în Basarabia nu se mai poate întoarce, şi-a procurat un paşaport cu care a plecat în Franţa, unde, săvâr-

183

184

S-a ordonat o anchetă severă. S-au făcut multe investigaţiuni. Şi toate indiciile se îndreptau spre urma faimosului nostru compatriot basarabean, Ilie Catărău, devenit la Paris Ilarion Catarov, originar din Mășcăuţi, judeţul Orhei. A fost căutat, dar nu a putut fi găsit. Dispăruse…” Revista Viaţa Basarabiei din 1943, nr. 7-8, publică următoarea informaţie: „Ilie Catărău Fiecior de cântăreţ bisericesc din Mășcăuţi (Orhei), fire aventurieră, care a părăsit Seminarul Teologic din Chişinău şi a studiat la Facultatea de litere din Bucureşti. Îşi agonisea banii prin aventură, făcea traduceri, lucra ca salahor, organiza lupte de tauri etc., […] era protejat al siguranţei statului şi al legaţiei ruse. La 1914, a lucrat «după nişte acte cu totul dubioase» (inf. T. Porucic. – V.B., 1937, nr. 10), pe care le-ar fi primit de la Ralli-Arbore, o hartă etnografică a Basarabiei, publicată la 1918, de Alexe Nour. Amestecat în atentate politice, la 1918, Catărău făcea la Chişinău când pe bolşevicul, când pe naţionalistul, când pe monarhistul rus, murind la 1937 în California.” Informaţia este foarte preţioasă, dar corespondentul care o plasează se grăbeşte să se izbăvească de Ilie Catărău. Prea uşor îl împinge spre o „glorie postumă”. Personajul în cauză, ca un veritabil erou din poveste, nu vrea să se dea bătut şi continuă aventura vieţii… Duşmanii îi doreau moartea. Aşteptau cu sufletul la gură vestea bucuroasă pentru ei. Dar toate aşteptările lor erau zadarnice. Se părea că I. Catărău este nemuritor. Cartea Sovetskie Rossia, Ukraina i Rumânia, tipărită la Harkov, în 1921, conţine şi această informaţie: „Conform unor informaţii care se cer verificate, Guvernul Român, după ce l-a folosit pe agentul provocator Catărău, l-a împuşcat, sperând ca odată cu el să îngroape toate tainele ştiute de el şi pe care într-o bună zi le putea dezvălui…” Autorii cărţii lasă să se întrevadă o umbră de îndoială care, în cele din urmă, avea să adeverească o altă versiune: „Se prea poate că

şi uciderea lui Catărău este o simulare a Siguranţei române pentru a-i crea condiţii prielnice pentru înfăptuirea a noi acte de eroism naţional-terorist.” Dar, peste un an, cineva l-a întâlnit la Paris, peste alţi câţiva ani, cineva l-a zărit în America şi, peste ani, Onisifor Ghibu avea să-l întâlnească în România. Legenda şi realitatea imediată au fost cele două componente care i-au asigurat lui Ilie Catărău şansele de a manevra şi a ieşi învingător în cele mai dificile situaţii. Legenda asigura aureola unei personalităţi deosebite, iar realitatea imediată îi oferea posibilitatea unor alegeri neprevăzute. De aici ieşirea din închisoare în momente în care nici nu se aştepta sau alegerea în postul de şef al garnizoanei în timp ce alţii râvneau cu tot dinadinsul la acel scaun şi alte situaţii care demonstrează că aventurierul din el nu numai că avea intuiţie, dar avea şi un mare noroc care îl ghida mereu. Încrederea lui că poate ieşi basma curată din orice situaţie se bizuia – presupunem – pe faptul că în tinereţe încă semnase nişte documente de colaborare cu serviciile secrete. Raportul colonelului Arghivescu privind racolarea lui Ilie Catărău ca informator al Siguranţei române a fost publicat în revista Krasnaia Bessarabia (1930, nr. 1): „Secret RAPORT În demersul său domnul Ilie Catărău, student-filolog, originar din Basarabia, roagă, ca să i se dea un serviciu în secţia de Informare a Statului-Major General. Ţinând cont de faptul că posedă bine limba rusă, că şi-a făcut serviciul militar în armata rusă într-un regiment de cavalerie, având gradul de locotenent şi că are multe relaţii în Rusia, consider că el ne-ar putea face mari servicii, ca informator şi ca traducător al ediţiilor referitoare la armată. Prin relaţiile sale cu ruşii care sosesc la noi, el ne-ar putea oferi servicii ca agent de contraspionaj. De aceea consider că el poate fi racolat ca agent salarizat conform capitolului 16, articolul 51, al bugetului de stat, funcţia, prevă-

Se credea că a murit în timpul revoluţiei şi numele lui a rămas doar în analele istoriei. Dar, în privinţa acestui om, contemporanii au dat greş. La Odesa, n-a fost împuşcat, a ştiut să scape, a ajuns în Japonia, apoi în Australia, iar de acolo – în America. La mijlocul anilor ’50, se întoarce în România, având toate actele în regulă. A fost arestat, fapt ce era în spiritul epocii, după care a fost eliberat, el reuşind să convingă autorităţile că are un trecut revoluţionar şi l-a cunoscut personal pe Lenin. Onisifor Ghibu contestă această cunoştinţă între cei doi revoluţionari, eu însă n-aş fi aşa de sceptic, luând în calcul calibrul acestui mare aventurier. Pentru asemenea oameni nu există bariere. Ultimele întâlniri ale lui O. Ghibu cu Ilie Catărău sunt reproduse în volumul memorialistic Pe baricadele vieţii (Chişinău, 1992): „Auzisem de mai multe ori despre el în anii dintre cele două războaie că ar fi murit în Australia. Totuşi, într-o bună zi, în primăvara anului 1955, prin aprilie-mai, am fost martorul unei întâmplări care m-a impresionat adânc. Mă dusesem la biblioteca mitropolitană, la Sibiu, să cercetez nu mai ştiu ce amănunt, o carte. Bibliotecarul acelei instituţii, părintele Ion Beju, mă întrebă: – Domnule profesor, l-aţi cunoscut pe Ilie Catărău? – Da. – L-aţi cunoscut personal? V-aduceţi bine aminte de el? – Da, l-am cunoscut personal. Am avut chiar de-a face cu el de vreo două ori, dar l-am evitat. – Ce mai ştiţi despre el? – Păi, e mort, de mult, în Australia. – Sigur? – N-am fost la înmormântarea lui, dar din diferite părţi, am auzit că e mort şi probabil că e adevărat ce s-a auzit. Fără să mai spună un cuvânt, părintele Beju a părăsit camera unde a avut loc convorbirea şi, după două minute, se întoarce cu

Aventurieri și călători celebri

zând remunerarea cu 200 de lei conform listei de state, aprobată de domnul ministru. Şeful secţiei nr. 2 colonel Arghivescu (semnătura).” Documentul mai conţine două avize: „1. A se prezenta pentru confirmare domnului ministru. 16 ianuarie 1913. Şef al Statului-Major General, general Averescu. 2. Se aprobă. 21 ianuarie 1913, ministru de război Hârjeu.” (Prezentul document a fost tradus din limba rusă – n.a.) Acest raport a fost vizat de doi basarabeni – Alexandru Averescu, şef al Statului-Major General al Armatei Române, şi Constantin Hârjeu, ministru de război. Referitor la colaborarea lui cu serviciile secrete ruseşti sunt mai puţine informaţii din motivul că ruşii preferă să ascundă mai în adânc aceste relaţii şi nu permit accesul la documentele ohranei ţariste nici până în zilele noastre. Sau, dacă îţi satisfac dorinţa, îţi pun la dispoziţie materiale secundare, mai puţin importante. „În căutarea de aventuri şi practicând diverse escrocherii, Catărău a cutreierat mai mulţi ani prin toată lumea, după cum se scria în presa franceză a fost câtva timp «rege» al unui trib dintr-o insulă polineziană, apoi s-a întors în Europa, stabilindu-se la Paris. Acolo el a avut un proces de răsunet european pentru furtul unor bijuterii de mare valoare ale unei tinere americane cu care se logodise în calitate de «conte». «Contele Catărău!»… Rezultatul procesului a fost acela că a încasat câţiva ani de închisoare. De curând am aflat de la o cunoştinţă, consătean cu Catărău, că acesta, la bătrâneţe, s-a întors pe meleagurile natale, a speculat «arestarea» sa de către Sfatul Ţării, a fost declarat «erou» al RSS Moldoveneşti «pentru lupta contra Sfatului Ţării» şi i s-a acordat o pensie substanţială…” (Vasile Harea. Basarabia pe drumul unirii. Documente. 1995) Onisifor Ghibu a fost unul dintre puţinii oameni care l-a cunoscut pe Ilie Catărău în condiţii cu totul deosebite.

185

o altă persoană, un om înalt, mai mult bătrân decât tânăr, cu barbă sură, om voinic, cam slab îmbrăcat, cu un pardesiu destul de lung, cu o căutătură cam ştearsă din cauza vârstei. Habar n-aveam cine putea fi persoana adusă de Beju. Ajunşi lângă mine, acesta i se adresă: – Părinte Catărău, l-ai cunoscut pe Ghibu? – Pe care Ghibu? – Pe Onisifor. – Da, l-am cunoscut. – Personal? – Personal. – Ce mai ştii despre el? – Păi, e mort de mult. – Da? – Mi s-a arătat o gazetă unde era anunţată moartea lui. (De fapt, la mijloc era o confuzie: i se arătase o înştiinţare despre moartea fiului meu, în 1947, care purta acelaşi nume cu mine, şi a crezut că sunt eu acela.) Aşa că, deocamdată stăteau faţă în faţă doi «morţi», care vorbeau unul cu altul. – L-ai recunoaşte pe Ghibu dacă l-ai vedea? îl întrebă părintele Beju. – Cred că da. – Iacătă-l! Se uită la mine mirat. – Acesta nu-i Ghibu. Ghibu era cu barbă. Pe vremuri, Catărău nu purta barbă, de aceea nici nu-l recunoşteam acum. El avea acum o barbă destul de mare, iar eu, care în anii revoluţiei basarabene şi până în 1928 purtasem barbă sau barbişon, nu aveam barbă deloc. Nu ne recunoscurăm, în primul moment, din cauza bărbilor. Eu nu-l recunoscusem şi dintr-un alt motiv: când l-am văzut, în tinereţea lui, în 1917, ochiul lui drept era ca un sfredel: se învârtea şi te pătrundea până în măduva oaselor cu privirea aceea scrutătoare, de care n-am mai întâlnit alta în viaţă. Acum el nu mai avea nimic din acela care era odinioară; privirea era clară şi limpede, şi ştearsă în mare măsură. Pe 186

urmă, ne-am convins amândoi că el era într-adevăr Catărău, care nu murise deci, şi că eu eram Ghibu, care nici el nu murise încă. – Dumneata, îmi spuse el, ai scris despre mine foarte urât şi neadevăruri. – Întra-adevăr, am scris despre d-ta, la timpul său, când am evocat evenimentele din Basarabia, din 1917. D-ta ai avut acolo un rol pe care eu l-am cunoscut îndeaproape şi pe care l-am redat întocmai; n-am avut niciun interes să schimb adevărul şi să fac din adevăr neadevăr sau din neadevăr adevăr. – Nu, nu, insista el, mi-ai făcut un foarte mare rău. – Acest lucru se poate controla foarte uşor. Părinte Beju, adu, te rog, lucrarea mea De la Basarabia rusească la Basarabia românească, şi vom vedea acolo. – Nu, n-aduce nimic, interveni el. Nu-i convenea, evident, să avem documentul în faţă şi să-i arăt ce afirmasem eu, lucruri pe care el nu le putea combate.” S-a călugărit la sfatul lui Petru Groza, care era unul dintre conducătorii de atunci ai României. Călugărirea lui s-a făcut cu un scop anume, urmărindu-se întoarcerea lui Catărău în America, unde el urma să lucreze în favoarea României. Călugărirea s-a făcut cu destule greutăţi, deoarece nimeni dintre prelaţi nu dorea să-şi asume o asemenea răspundere şi, după mari presiuni din partea lui P. Groza, numai N. Bălan, mitropolit al Ardealului, a găsit soluţia optimă. Când a murit mitropolitul N. Bălan, în ziarul Telegraful român a fost publicată o telegramă din partea ieromonahului Ilie Catărău din Bucureşti. După cum afirmă Onisifor Ghibu, ar fi decedat peste câţiva ani tot la Bucureşti. Un popor talentat este talentat în tot ce face. Aventura nu este o excepţie. De aceea, numele celor mai mari aventurieri ai epocii ar trebui cunoscute. Fie şi din simplul motiv că au existat ca fenomene umane într-o epocă extrem de dificilă…

Un adept al mersului pe jos Era o aventură în care s-a a fost juristul Vladimir Gafenangajat un om serios, născut la cu, din neamul care l-a dat şi pe Hotin, la 24 septembrie 1877. fostul ministru de externe a RoLicenţiat în drept. Fost șef de mâniei, Grigore Gafencu. zemstvă, fost judecător de pace Avea locuinţa într-o vilă la Chişinău, fost consilier gucare-i purta numele, situată bernial al Zemstvei din Basarachiar la începutul străzii Mitrobia, avocat şi membru în Conpolit G. Bănulescu-Bodoni. A siliul de Disciplină al Baroului devenit celebru în epocă apudin Chişinău. Fost preşedinte când faţa, adică prima pagină a al Societăţii pentru Protecţia publicaţiilor periodice europeAnimalelor din Basarabia, fost ne, atunci când între anii 1928 curator al Liceului Zemstvei și 1931, fiind redactor la ziarul basarabene. Vladimir Gafencu Cuvântul Basarabiei, a făcut pe Biografia lui a fost inclusă jos o călătorie de la Chişinău la în enciclopedia Figuri contemLisabona, în Portugalia, şi înapoi. De remarcat porane din Basarabia (Chişinău, 1939). că n-a călătorit singur, ci fiind însoţit de căţeluSpre regret, nu cunoaştem destinul lui de şa Mimosa şi de soţia sa. mai târziu, de după 28 iunie 1940…

Vila lui Vladimir Gafencu, Chișinău, str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni, 7

Aventurieri și călători celebri

Călătorului îi șade bine cu drumul

187

Un basarabean ce a făcut înconjurul lumii Acum câţiva ani, la Cimitirul Central din Chişinău, dădusem de mormântul lui Nicolae Gulac-Artâmovschi, dar în acel moment nu ştiam nimic despre acest om. Acum însă, când cunosc biografia lui, nu mai dau de piatra lui funerară. Descendent dintr-un neam vestit din Ucraina, tatăl lui a fost Cleonic Gulac-Artâmoschi, un liberal convins şi un jurist de forţă. A nimerit în Basarabia în postură de exilat. Fiind un prea aprins promotor al liberei cugetări, nu făcea corp comun cu tagma birocratică a juriştilor din epocă. Fiinţă extrem de capabilă, în scurtă vreme a fost promovat în ierarhia profesională, ajungând vicepreşedinte al Tribunalului Penal din Chişinău. Cleonic Gulac-Artâmovschi a rămas vestit în epocă nu numai ca jurist. Era o fire extrem de pedantă şi foarte excentrică. Mai mulţi ani a fost preocupat de muzică, învăţând vioara sub îndrumarea violonistului Vieneavski. Din această dragoste pentru vioară şi-a făcut un cult şi a început să colecţioneze instrumente. Dar colecţia lui mai degrabă poate fi numită anticolecţie, căci el cumpăra la preţuri fabuloase cele mai proaste viori. În prima căsătorie, cu Ecaterina Panaiot, care a murit în 1865, a avut un băiat pe nume Nicolae, care s-a născut în 1864. A doua căsătorie a fost cu Victoria Constantin-Cazimir, reprezentanta unui alt neam distins, care la acea vreme era poate unul din cele mai influente şi mai bogate din Basarabia. Ea s-a ocupat şi de educarea băiatului, care,

188

după o copilărie frumoasă petrecută în Basarabia, a fost trimis pentru studii liceale la Kiev, apoi a urmat studii superioare la Academia de Marină din Sankt Petersburg. Demonstrând capacităţi intelectuale deosebite, disciplină şi onoare impecabilă, a fost remarcat de Împăratul Alexandru al III-lea şi trimis într-o călătorie în jurul lumii. Conducătorul acestei expediţii era marele Duce Gheorghi Aleksandrovici, frate al Împăratului Nicolae al II-lea, care era bolnav de tuberculoză. Pe parcursul acestui drum lung şi dificil cei doi s-au împrietenit şi tânărul ofiţer basarabean şi-a luat asupra lui dificila misiune de al îngriji pe ţarevici. Pe neprins de veste, s-a molipsit de tuberculoză şi, ca să nu afle prietenul lui, şi-a dat demisia. A murit la 4 februarie 1898, undeva în Algeria, în drum spre casă. A fost înmormântat la cimitirul din Chişinău. Acest subiect l-a folosit Principesa Olga Bebutova la scrierea romanului Inima ţareviciului şi cine a citit acest roman ştie că ultima dorinţă a lui Nicolae Gulac-Artâmovschi a fost ca ţareviciul Gheorghe să nu afle motivul morţii lui. Ar trebui să întreprindem o cercetare mai amănunţită a arhivelor ruse, unde se păstrează mai multe detalii biografice despre acest basarabean şi despre călătoria întreprinsă de el în jurul lumii. Noi însă publicăm aceste rânduri, fiind siguri că cineva o să le poată completa cu noi amănunte.

Vladimir Nazimko în copilărie cu mama Elena

Atunci când descriem viaţa unui om celebru, avem acea mişcare vectorială de la naştere spre celebritate, pe care o parcurgem încet, de parcă am avea la îndemână o hartă care ne va aduce sigur la punctul ţintă. Dar întotdeauna m-am întrebat, ce se întâmplă cu oamenii cărora soarta le întoarce spatele? Şi ei, care sunt dotaţi de la natură cu nişte capacităţi excepţionale, trăiesc parcă un destin străin. În Chişinăul de odinioară a existat un asemenea personaj, care era verişor de-al doilea al reginei Natalia Keşku a Serbiei şi care a trăit o viaţă extrem de tumultuoasă, dar nu pe

cea a unui viorist celebru, talent care i l-a dat natura. Nepot al primarului Odesei Alexandru Dimitrie Inglezi, Vladimir Nazimko s-a născut la Chişinău, la 18 iulie 1883. Naşul lui de botez fiind marele moşier de la Sângerei, Vasile Kalmuţki. De mic a dat dovadă de atitudini excepţionale muzicale, la Viena fiind considerat un wunderkind. Marele Esterhazi i-a dăruit o vioară din cele mai vechi, fiind uimit de precocitatea acestui talent. Şi când se părea că toate scenele lumii îl aşteaptă s-a produs prima cotitură fatală în viaţa micului artist. Tatăl lui, militar de carieră, comandantul unui regiment de cazaci de pe Don, aflând de aptitudinile lui muzicale şi nedorind ca fiul său să devină viorist, i-a pus o condiţie mamei Elena Alexandrovna Inglezi, că băiatul ori se face soldat în oastea căzăcească, ori ea îl răscumpără cu câteva mii de ruble. Fiul aflând despre acest negoţ a refuzat orice înţelegere şi s-a făcut soldat în Regimentul tatălui său. Gheorghe Bezviconi care a înscris aceste mărturii ale lui Vladimir Nazimko, descrie ca un cronicar scena întâlnirii dintre tată şi fiu: „Eu am avut nefericirea să fiu părintele Dvs., iar acum o să am nefericirea să fiu şi comandantul Dvs.” Se zice că a fost dat pe mâna unui cazac care a încercat să facă din el un adevărat militar, nimicind toate pornirile nobile. Şi se vede că a reuşit, fiindcă în războiul ruso-japonez el a fost unul din cei mai curajoşi ofiţeri. În istorie este descris celebrul caz, când a trecut în galop în faţa tranşeelor japoneze, ducând o scrisoare hanului. Era o nebunie adevărată, dar era şi un act de mare vitejie, fiind convins că trecerea lui

Aventurieri și călători celebri

Un destin ca o enigmă

189

Casa Inglezi, Chișinău, str. Eminescu, nr. 52, noiembrie 2013

fulgerătoare prin faţa tranşeelor nu va da naştere la o reacţie din partea japonezilor. După aceea a plecat să vâneze în Africa, a vânat tigri în India, era într-un fel pornit să-şi astâmpere dorinţa de autoexprimare. Vioristul din el cerea satisfacţie. Şi nicio vânătoare din lume, nici cele mai mari aventuri nu-i puteau acoperi dorul de vioară. A încercat să cânte, dar degetele lui deveniseră butucănoase şi pierduseră îndemnarea de odinioară. N-a mai avut nicio şansă să devină un celebru viorist.

190

Până la 1940 a locuit la Chişinău, adunând materiale despre neamurile cu care era înrudită familia Nazimko, adică despre Keşku, Inglezi, Kalmuţki, dar toate aceste materiale au rămas la Chişinău, căci în 1940 a reușit să se refucieze la Bucureşti, unde a şi murit la 2 octombrie 1945, în odaia nr. 135 a Azilului de Bătrâni „Elizaveta”. Dacă ne imaginăm pentru o clipă că el ar fi avut o altă soartă se prea poate că în şirul marilor viorişti din Basarabia s-ar fi înscris Vladimir Nazimko.

În primul număr al anuarului Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei, apărut în 1992, Ludmila Năstase, directoarea Muzeului „A. Şciusev”, a publicat un material foarte interesant: Spre Nilul albastru (destinul unui basarabean – Petru V. Şciusev). Din acel material am aflat lucruri extrem de curioase despre fratele celebrului arhitect cu notorietate mondială Alexei Şciusev – Petru (19.VI.1871, Chișinău – 18.VI.1934. New York), care, la rândul său, a fost o figură nu mai puţin remarcabilă: călător, medic, etnograf, antropolog, publicist. A făcut studii: la Gimnaziul nr. 2 din Chişinău, apoi la Academia Militară de Medicină din Sankt Petersburg. Spiritul înnăscut al aventurii îl face ca în 1896 să fie inclus în componenţa unui detaşament al Crucii Roşii din Rusia care avea drept scop o expediţie de ajutor al populaţiei din Etiopia, care suferea din caza războaielor ita-

Petru Șciusev, înconjurat de rude

lo-abisiniene. În ianuarie 1897, se întoarce acasă, dar nu scapă ocazia să stea un timp la Cairo, admirând realizările civilizației egiptene. La 19 octombrie 1897 întreprinde a doua călătorie în Etiopia, tot în aceleaşi scopuri. Etnograf înnăscut, el deprinde limba autohtonilor şi, în mai 1898, porneşte spre izvoarele Nilului, vizitând mai multe locuri istorice legate de cultura şi istoria Africii. Prin această expediţie de pionierat el a trasat o nouă rută spre izvoarele Nilului albastru. Tot în 1897 tipăreşte, la Petersburg, o carte în două limbi (amharică şi rusă) Sfaturile medicului pentru abisinieni. Pentru investigaţiile sale inedite în 1900 este ales membru activ al Societății Geografice din Rusia. A avut distincţii: Insigna Societăţii Etiopiene a Crucii Roşii, ordinul „Sfântul Stanislav” de gradul III (27 mai 1897). Bogata colecţie etnografică, acumulată în Etiopia a transmis-o Muzeului de Anatomie Normală a Academiei Militare (în prezent Muzeul Institutului de Etnografie al AŞ din Federaţia Rusă). În 1996, adică peste o sută de ani de la călătoriile lui Petru Şciusev lucram împreună cu savantul Ion Dron la enciclopedia Chişinău. Îmi amintesc şi azi bucuria lui când îmi aduse cu un aer triumfător articolul gata scris pentru a fi inclus în enciclopedie. Lucru pe care l-am şi făcut, fiindcă acest nume, Petru Şciusev, deschide un capitol necunoscut din marea carte a călătorilor basarabeni…

Aventurieri și călători celebri

Un descoperitor al Africii

191

Un călător aproape anonim

192

Firi sedentare, basarabenii n-au dat prea Pacific vasul a naufragiat. Câteva zile călătorul mulţi călători. Dar puţinii care au fost molip- basarabean a plutit ţinându-se de-o scândură. siţi de acest virus au avut şi răbdarea să-şi facă A scăpat cu viaţă ca prin minune, dar de la acea însemnări şi chiar să le publce. Mă refer, în pri- dramatică întâmplare i s-a tras boala, care, în mul rând, la C. Stamati-Ciurea, Mihail Stama- cele din urmă, l-a şi dus în mormânt. ti, Petru Şciusev ş.a. Astâmpărându-şi elanul de pribeag s-a Din această cohortă face parte şi Gheor- stabilit cu traiul în Basarabia, la moşia sa de la ghe Stroescu. Bălceana a început să înşire pe hârtie rodul imLa Cimitirul Central din Chişinău, printre mormintele din partea stângă de la poartă, este un mormânt care nu se deosebeşte de altele doar prin inscripţie: Gheorghe Stroe-Stroescu(1847–1922). Locul unde se afla fotografia stă gol, lăsând şansa fiecărui dintre noi să-şi imagineze cum arăta acest descendent al celebrei familii a Stroeştilor. Iar gloria acestui Stroescu născut şi el la Trinca n-a fost cu nimic mai prejoasă decât a fratelui Vasile, care s-a proslăvit prin gesturile filantropice fără precedent în cultura noastră. Transilvănenii şi astăzi îl venerează pentru şcolile şi bisericile pe care le-a înălţat întărind baza românismului în Transilvania. Gheorghe Stroescu avea altă patimă – călătoriile. A parcurs în voie teritorii africane, a călătorit în jurul lumii acumulând impresii şi încercând gustul specific al riscului. Se ştie că în timpul unei Frații Stroescu (de la stânga la dreapta): Mihăiță, Vasile (în picioare), furtuni pe când plutea în Oceanul Gheorghe, Constantin

Aventurieri și călători celebri

De ce a fost înmormântat la Chişinău nu ne poate spune nimeni. Deşi Vasile Stroescu, spre exemplu, a fost înmormântat la Bucureşti, părinţii lor şi-au găsit somnul de veci la moşia de la Trinca. Se vede că aşa le-a fost dat Stroeştilor să nu se mai adune după moarte împreună. Regret mult dispariţia manuscrisului lui Gheorghe Stroescu nu numai din cauza curiozităţilor pe care sunt sigur că le-a conţinut cu prisosinţă, dar în primul rând din motivul că odată cu acel manuscris, probabil, am pierdut şansa descoperirii unui scriitor, unui cărturar, care, judecând după amplituda geografică, ar fi putut excela în domeniul memorialisticii.

Marele filantrop Vasile Stroescu

presiilor de la lungile şi aventuroasele sale călătorii. Dar s-a dezlănţuit revoluţia din februarie 1917, în scurtă vreme pe urmele ei a venit anarhia cu bandele de dezertori de pe Frontul Român, care terorizau oraşele, jefuiau satele şi incendiau curţile boiereşti. Una din aceste nenumărate bande a spart safeul de la curtea boierească, căutând bijuterii şi aur şi negăsind decât nişte hârtii, hoţii înfuriaţi de nenoroc au aruncat acel manuscris pe foc, neştiind că de fapt memoriile lui Gheorghe Stroescu valorau poate mai scump ca aurul. Mormântul lui Gheorghe Stroescu, Cimitirul Central, Chișinău

193

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

O filă din istoria teatrului…

194

În cartea Pribegi în ţara răpită (Iaşi, 1912) a scriitorului Dimitrie Moruzi găsim pagini inedite despre teatrul de la Chişinău, despre acel teatru pe care îl descopereau spectatorii, îl impulsionau, se urcau singuri pe scenă atunci când actorii profesionişti nu ajungeau până în capitala provincială: „Tata şi mama, distinşi, eleganţi şi iubitori de petreceri cum erau, luară din primele zile locul de frunte în societatea chişinăuiană. Se alcătuiră la început concerte intime în casele lui Mavrocosta; apoi unul la teatru în folosul lui Levasseur, celebrul compozitor şi canţonetist parizian; apoi concerte şi reprezentaţii de binefacere date de înalta societate în faţa unui public încântat, dar nedumerit, cum nişte feţe simandicoase nu se ruşinează a face pe comedianţii în folosul săracilor, când le-ar fi mai lesne a scoate câteva teancuri de bumaşte şi a le da de-a dreptul celor nenorociţi, fără atâta trudă şi gălăgie?! Totuşi erau atât de măguliţi, că abia îndrăzneau să aplaude şi ofereau pentru un bilet de cinci ori mai mult decât preţul cuvenit. Acum de erau toţi în stare să guste gingăşiile unor piese franceze ca: Une tasse de the sau Il ne faut jurer de rien de Alfred de Musset, nu v-aş putea-o spune. Ba mai cămi vine a crede că nişte francezi, pripăşiţi din întâmplare la vreuna din aceste reprezentaţii, auzind pe tânărul Trubaceief (primul amorez) proforisind: „Mon onchel voalia che nous allions nous fachier” (Unchiule, iată că o să ne supărăm), iar pe coconaşul Alecu Rally, răspunzând: „Vui mo nevio” (Da, nepoate), anevoie şi-ar fi stăpânit râsul, căci nici coconul Petrache, nici cocoana Profiriţa nu şi-l puteau uneori stăpâni nici pe scenă.

Teatrul în care se jucau aceste capodopere ale scenei franceze, fusese pe vremuri o magazie de pâine zidită din piatră şi cu două caturi. Ea se afla cam la mijlocul uliţei Gostinaia şi proprietarul ei o închiria destul de scump trupelor trecătoare prin Chişinău, dar cu tocmeală că orice îmbunătăţiri făceau actorii să rămână în folosul teatrului. Mai greu fu de aceea care-i făcuseră safteaua, că ei avură să facă scena şi cortina, precum şi băncile parterului; alţii făcură un rând de lojii, alţii podiră sala, toţi îşi făcură decorurile de hârtie sau de carton, închiriau prin oraş scaune pentru lojii şi rândurile întâi, mobilă pentru scenă şi recuzită, iar cu toate cheltuielile acestea tot se alegeau cu ceva. Publicul era darnic pe atunci cu actorii. Dacă unul din spectatori găsea că sala era slab luminată, cumpăra 5-6-10 legături de lumânări de său şi arăta el singur unde trebuiau aşezate. În asemenea întocmiri au jucat la Chişinău şi Millo, şi Luchian, Merişasca. Nu mai vorbesc de trupele ruseşti. Când însă juca înalta societate, era altfel. Se trimeteau toţi malerii din Chişinău să reîmprospăteze decorurile ori să le facă pe pânză. Chiar cortina vedea atunci penelul artiştilor şi ieşea o frumuseţă! Numai marmură şi flori! Încât nu puteai alege dacă înfăţişează mai multe temple antice sau numai un elegant cimitir jidovesc! Tineretul dăruia de obicei oloiul pentru lămpile de la rampă, lumânări de spermanţetă pentru lojii, lustru şi tricheluri, cumpărau sticluţe de sfeşnice ori le făceau de tinichea, ca, Doamne fereşte, să nu se păteze rochiile mamei şi a surorilor, ba şi fracurile şi uniformele; apoi bomboane pentru surori şi şampanie pentru ei, pe care le plăteau a doua oară la bufet,

în 1905, când moşierul Pavel Dicescu a înfiinţat o Societate Culturală Moldovenească, care propunea promovarea artei teatrale în limba română. A fost angajat pentru formarea unei trupe de tineri, actorul şi scriitorul Gh. V. Madan, care făcuse Conservatorul la Bucureşti şi fusese actor la Teatrul Naţional din capitala României. Din această perioadă s-au păstrat câteva fotografii în care au fost surprinse scene din spectacole. Valoarea acestor poze rezidă în faptul că sunt o mărturie a unor începuturi teatrale puţin studiate. Din două surse diferite de la dl Constantin Manoilă şi de la dna Maria Sârbu, rudă cu familia Dicescu, am obţinut descifrarea persoanelor prezentate în cele două poze. Şi dacă poza actorilor care au jucat în spectacolul Cinel-Cinel în 1913 şi a fost reprodusă în Albumul Basarabiei (Chişinău, 1933), al lui Ghe-

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

mult mai scump decât le cumpăraseră la prăvălie. Nobilii actori şi actriţe puneau la dispoziţia teatrului întregul şi bogatul lor mobilier, aşa că în ziua reprezentaţiei şi a doua zi vedeai o companie întreagă de soldaţi împărăteşti purtând în spinare unul sau mai multe pianuri, covoare, tricheluri bogate, mese de marmură cu picioarele aurite, canapele jilţuri, scaune, gheridoane, lămpi şi multe altele. Şi mobilă şi oameni erau sub comanda unui feldfebel şi a doi unterofiţeri, pentru ca din mobilă să nu dispară nimic, iar oamenii să nu piardă nici pasul, nici alinie rea.” Dar în volumele sus-menţionate se pomeneşte foarte puţin de perioada începutului, de primele încercări de a juca în scenă şi, desigur, nu se pomeneşte nimic despre primii profesori. Acest lucru s-a produs încă în 1908, dar pregătirea pentru debutul scenic a început încă

Foto 1

195

orghe Antronachi, apoi cea de-a doua poză în care sunt prezente doar cinci persoane şi care a fost concepută ca o carte poştală, nu a mai fost publicată nicăieri. Această poză reprezintă (de la stânga la dreapta) pe Anghel Iaşcinschi, Anastasia Dicescu, Lidia Hâncu, Natalia Dicescu, iar bărbatul din dreapta este necunoscut. În cea de-a doua fotografie, compoziţia se descifrează astfel: (de la stânga la dreapta) rândul întâi – Hasnaş, Natalia Dicescu, rândul doi – Iulia Dicescu, dna Conunovici (născută Suruceanu), Lidia Hâncu, Olga Sârbu, rândul trei – Gh. V. Madan, V. Sârbu, Anastasia Dicescu, Ecaterina Sârbu, Anghel Iaşcinschi. Reţinem că această trupă mai avea câţiva membri care n-au fost prezenţi la momentul când a fost executată fotografia, dar ei făceau parte din elita culturală a Basarabiei: T. Suru-

196

ceanu, N. Semigradov, Savoischi, Popa, Razu, Popescu, Gumalic şi Andronovici. Cronologia activităţii acestei trupe dramatice este modestă, dar cuprinde câteva cifre de referinţă: şi-a făcut debutul în 1906, cu o piesă jucată în comuna Băcioi, în 1908 a fost jucată piesa Cinel-Cinel la Chişinău şi Orhei, 1910 a fost jucată piesa Florin şi Florica, în 1912 vodevilul Doi ţărani şi cinci cârlani, în 1913 la Clubul Nobilimii din Chişinău a fost jucată piesa Cinel-Cinel. Acest grup de amatori a activat până în 1917 într-o componenţă modificată. Iar peste doi ani urma să apară primul Teatru Național din Basarabia condus de către Teodor Cojocaru, fost ministru de război al Republicii Democratice Moldovenești și fost membru al Sfatului Țării. Însă aceasta e deja o altă filă din istoria teatrului…

Foto 2

Mai mult timp în urmă am publicat la această rubrică o tabletă despre minunatul actor Misail Chiriţă, care s-a format ca actor la Seminarul Teologic din Chişinău. Dar el n-a fost unicul amator de teatru din seminar. El a fost unul dintre puţinii care a lăsat alte posibile cariere pentru una foarte grea – cea de actor. Cercetătoarea literară Lucia Cireş, basarabeancă născută în Ustia, jud. Orhei, stabilită la Iaşi, ne-a pus la dispoziţie o poză foarte interesantă. Un grup de actori amatori de la Seminarul Teologic, iar printre ei se află şi tatăl ei, viitorul preot Iuliu Cireş. S-ar părea că e vorba de un paradox. Viitorii slujitori ai cultului vrăjiţi de tainele Melpomenei. Dar explicaţia e la suprafaţă. Preoţii de odinioară erau nu pur şi simplu slujitori ai cultului, ei erau pentru eparhiile lor nişte modele de oameni de cultură. Selectau din sate copiii dotaţi, de multe ori cu propria cheltuială îi întreţineau prin şcoli înalte fiind conştienţi de faptul că viitorul ţării anume ei, copiii talentaţi, îl vor făuri.

Asociaţiile culturale din sate tot pe sprijinul lor se bizuiau. Nu cunoaştem piesa, nu putem recunoaşte actorii. La o adică o pot face foştii seminarişti care au asistat la acel minunat spectacol, alături de severul lor director Sergiu Bejan. Această trupă de actori amatori a cules aplauze, a primit felicitări, dar toate s-au spulberat, afară de această poză devenită istorie. Astăzi ajunsă capitol aparte în viitoarea istorie a Seminarului Teologic din Chişinău. Publicăm această imagine inedită cu speranţa că cineva dintre martorii acelei sărbători să-i recunoască şi să ne ajute să descifrăm numele actorilor. Ne-ar spune exact ce piesă s-a jucat şi cine, desigur, a fost iniţiatorul şi regizorul spectacolului. Curiozitatea noastră ar merge şi mai departe, dorind să afle cât timp a existat acest mic colectiv şi ce montări a mai avut. Aşa vom putea să evocăm o trupă teatrală de amatori care a activat la Chişinău în perioada interbelică.

Trupa teatrală a Seminarului Teologic din Chișinău

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

O trupă teatrală care a existat…

197

Un mare actor uitat

198

Mai multe profesii par să concureze atunci când dorim să aflăm care a fost adevărata vocaţie a marii personalităţi care la finele secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea a făcut epocă şi contemporanii l-au cunoscut drept State Dragomir. Născut în 1872 la Coştangalia în Basarabia, a făcut studii universitare, luându-şi licenţa în litere şi filozofie. A fost profesor la Liceul Naţional din Iaşi unde a predat filozofia, dar s-a simţit atras de lumea ziariştilor, profesie care la finele secolului al XIX-lea devenise prestigioasă în România, căci o practicaseră şi o practicau cele mai celebre nume: Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, M. Eminescu, C.A. Rosetti, I.L. Caragiale, N. Iorga ş.a. Debutează în publicistică în 1896 şi ajunge chiar redactor la ziarul Evenimentul din Iaşi. Dincolo de publicistică încearcă să facă dramaturgie şi versuri. Această activitate are o bibliografie frumoasă pe care am descoperit-o în enciclopedia Cugetarea a lui Lucian Predescu: Teatrale (Iaşi, 1902); Ştefan cel Mare (dramă, 1904); Sărmanul Dionis (piesă în 3 acte, 1909); Într-ajutor (comedie, Bârlad, 1913); La războiu (Bârlad, 1913); Cântarea României (adaptare în versuri, Iaşi, 1919); Făt-Frumos din lacrimă (feerie, 1919; după Eminescu). Dar marea lui pasiune a fost scena – actor societar, director de scenă, actor pensionar. A jucat în rolul lui Luca pribeagul în piesa lui M. Gorki Azilul de noapte, tot el l-a întruchipat pe Rodion Romanovici din Crimă şi pedeapsă a lui F. Dostoievski ş.a. Unul dintre foştii lui elevi Rudolf Suţu, a scris în cartea Iaşii de odinioară (Iaşi, 1928), rânduri frumoase despre pitoreasca figură a lui

Dragomir Stati

State Dragomir: „Dragomir a jucat şi la teatrul Pastia şi la teatrul Sidoli, pe atunci pe când încă nu-şi avea teatrul nostru naţional un local al său propriu. De câte ori noi, elevii de liceu, ieşeam din internatele pe unde eram să-l vedem jucând la teatru pe Dragomir în Hamlet, rol în care artistul şi-a asigurat un succes frumos întotdeauna. În timpul din urmă, când n-a mai fost decât un simplu pensionar al teatrului, îşi trecea viaţa cu gândul numai la ceea ce a fost. El a fost de

tografii, în pânze de gen şi în memoriile contemporanilor. Zeci şi sute de mari personalităţi au păşit în abisul anonimatului, fiindcă nu au existat mijloace tehnice care să le fixeze vocea, mişcarea scenică, jocul actoricesc. Dragomir State face parte şi el din acea mare armată a actorilor rămaşi doar în amintirile contemporanilor. Destinul lui însă are un atu, care ne obligă să-l redescoperim – scrisul. Pe lângă faptul că fost actor şi profesor de teatru, a avut voinţa să se aşeze la masa de scris şi să încerce să scrie nişte piese, care la acel moment, la sfârşitul secolului al XIX-lea, erau poate marfa cea mai aşteptată în teatrul românesc. Un singur exemplu: dacă ne amintim de anul 1905, de revolta studenţilor conduşi de Nicolae Iorga împotriva pieselor franţuzeşti, traduse şi montate în teatrele din România. Privită din alt punct de vedere, această revoltă era un apel pentru promovarea dramaturgiei naţionale. Şi unul dintre aceşti dramaturgi a fost Dragomir State. Temele propuse de el în repertoriul dramatic sunt în mare parte cu tentă istorică: Ştefan cel Mare, dramă în versuri; La războiu, comedie într-un act; Întru ajutor. De ce tema istorică? Fiindcă formarea conştiinţei naţionale româneşti era la tema zilei. După războiul de independenţă de la 1877-1878, după proclamarea independenţei României, se simţea o acută necesitate de consolidare a sentimentului naţional, de conştientizare a faptului că România a devenit un stat unic, iar românii sunt cetăţenii acestei ţări. Mi se părea prea simplistă această explicaţie, dar este o explicaţie obiectivă, fiindcă declararea independenţei nu rezolvă instantaneu şi problema conştiinţei naţionale, conştiinţă care, pentru a se consolida, are nevoie de timp, de mediu adecvat, de lideri care ar implementa-o. Personajele istorice sunt modelele perfecte, care ajută la cimentarea conştiinţei naţionale, iar în teatru, unde spectatorul vine, să se

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

toate, şi împărat, şi rege, şi bogat, şi sărac, înfăţişând pe scândurile teatrului rolurile pe care le joacă lumea. Dar cel de pe urmă rol jucat de Dragomir pe acest pământ a fost în ultimele lui clipe pline de zbucium, pline de amarul vieţii. Cu o zi înainte de a dispare pe veci din mijlocul nostru, aşa cum era pe pragul morţii, faţă de prietenii săi cari l-au înţeles ce suflet mare avea, vroind a-i mai înveseli, căci le vedea tristeţea din cauza lui, cu glasul dulce şi bun le aruncă vorbele: – Nu mă veţi mai vedea de acum cu cortelul, nici nu mă veţi mai auzi recitind. Erau cele de pe urmă vorbe rostite de dânsul prietenilor săi cari făceau întotdeauna haz când îl vedeau, ziua şi noaptea, pe ploaie şi pe timp frumos, cu nedespărţitul său cortel în mână, recitind versuri pe stradă, în berării, pretutindeni, aşa ca numai dânsul să ştie ce spune…” A trăit tot timpul cu gândul la Basarabia. În momentul când a putut trece hotarul a venit la Chişinău, şi-a revăzut baştina, a jucat pentru scumpii lui basarabeni. A văzut cu ochii lui împlinirea unui vis care se realiza atunci când aproape că nu mai erau speranţe. De aceea, poate a şi murit împăcat la 15 februarie 1920, după mulţi ani de boală şi suferinţă. A fost înmormântat la Iaşi, la Cimitirul „Eternitatea”. *** Soarta actorului este o soartă vitregă, mai ales a actorilor care au activat până la apariţia cinematografiei sau a sistemelor video. Nimic nu se compară cu acea stare de euforie ascunsă, care te copleşeşte în momentul în care intri într-o sală de teatru, când te aşezi la parter şi treptat te pomeneşti că eşti furat de acţiunea spectacolului la care asişti. Dacă ai norocul de o distribuţie deosebită, implicarea spectatorului se produce momentan. Trebuie să recunoaştem că până în anii ’20 ai secolului al XX-lea, tot ce a fost creat în marile teatre ale lumii s-a păstrat doar în fo-

199

200

încarce cu energie, este binevenită schimbarea unghiului, adică utilizarea comediei pentru a privi mai atent în oglindă cum arătăm. Patriarhalismul privit prin prisma comediei apare în mărimea lui naturală. Evident că State Dragomir la acel moment, nu se ridică în dramele sale la nivelul unui contemporan de-al său care a fost Ion Luca Caragiale. Datoria noastră însă este să-l privim ca pe un autor care a activat în aceeaşi epocă cu marele dramaturg. Pe fundalul scrierii lui dramatice şi opera lui Ion Luca Caragiale apare într-o lumină mai favorabilă. Altă lucrare specifică rămasă moştenire de la State Dragomir este un program al clasei de declamaţie de la Conservator, tipărit la Iaşi în 1902. Dincolo de faptul că această lucrare este un studiu metodic pentru studenţi şi profesori, remarcăm faptul că autorul îşi permite să facă o succintă trecere în revistă a teatrului românesc contemporan, să compare viaţa acestui teatru, dramaturgia sa cu teatrul şi dramaturgia străină. În fond, acest program nu prea mare este un fel de compendiu al vieţii teatrale româneşti de la începutului secolului al XX-lea. Desigur că experienţa lui personală şi-a găsit loc în aceste pagini, pentru că el venea în faţa studenţilor nu numai ca un profesor, el era actorul care a lăsat scena pentru câteva clipe şi a venit în faţa discipolilor să se mărturisească: „[…] Acum să vedem care sunt greutăţile peste care dă un artist dramatic în cariera sa, pentru că de aici să putem scoate cunoştinţele de care are nevoie a se înarma, ca să le poată înfrunta. Va avea nevoie de întâmpinat greutăţile interpretării unei piese istorice sau ale unei piese psihologice. Oricât de mare, dar de a imita oamenii va avea cineva, niciodată nu va putea analiza, compune, prin urmare nu va putea interpreta un personagiu istoric, dacă nu va avea cunoştinţele necesare, după cum iarăşi cu greu se va încerca a interpreta un rol din repertoriul shakespearian sau ibsenian dacă nu va avea cunoş-

Coperta unui manualde Dragomir Stati, Iași, 1902

tinţe psihologice. De altfel, această din urmă ştiinţă este arma cea mai puternică a artistului dramatic. De ea trebuie să se servească în analiza caracterelor şi stărilor sufleteşti, iar de istorie în evocarea unui personagiu istoric. Aşadar, pe lângă citire, din care se formează dicţiunea clară şi expresia şi care trebuie să fie baza studiului la clasa de declamaţie, elevul trebuie să capete noţiuni de istorie universală. Între condiţiunile de admitere la Conservator însă se cere ca elevul să aibă un certificat de absolvire a patru clase secundare. Se presupune dar că elevul trebuie a poseda aceste noţiuni, cu toate acestea profesorul va stărui necontenit asupra lor, adăugând pe lângă cunoştinţele generale şi cele speciale cu privire la costum şi port. De neapărată trebuinţă încă pe lângă acestea este

Se naşte întrebarea cum va proceda profesorul în predarea acestor cunoştinţe? Va face el singur un istoric al artei şi literaturii dramatice române, ţinându-le câte un curs, cum se predă istoria în liceele noastre, de pildă? Aceasta o poate face profesorul numai când elevul va avea nevoie de oarecare amănunte pe care nu le poate găsi el singur, cum ar fi, de pildă, originile teatrului la români. Şi încă şi în privinţa aceasta le poate recomanda scrierea dlui Olănescu (Ascanio), Istoria teatrului la români. Încolo, va îndatora pe elevi ca pentru fiecare zi de clasă să citească câte-o operă de teatru, autor român bine cunoscut, al cărei înţeles să-l spună tare. Profesorul va începe prin a recomanda elevilor autorul, apoi opera, de preferat Alecsandri, şi din operele sale, chiar începuturile şi va sfârşi cu operele de căpetenie: Fântâna Blanduziei, Despot-Vodă şi Ovidiu. În expunerea orală a subiectului pieselor, profesorul va face necontenit observaţii asupra felului cum pronunţă elevul cuvintele, precum şi a chipului cum construieşte frazele. Tot aşa va proceda cu ceilalţi autori români: Millo, Hasdeu, Caragiale, Olănescu, Urechia, Polizu-Micşuneşti, Lecca, Găvănescu, Nădejde etc. Odată cu expunerea orală a subiectelor elevul va fi îndatorat a şti şi biografia autorului respectiv […].” Totuşi, cea mai importantă lucrare a lui State Dragomir a fost scrisă în anul 1908 şi a fost tipărită la Iaşi, fiind intitulată Din Basarabia. Inspirat de o călătorie întreprinsă la baştină, el utilizează cel mai simplu procedeu de cunoaştere a unei ţări, a unei situaţii reale – o călătorie cu trenul şi vizita mai multe localităţi. Aici e cazul să ne amintim de cartea lui Nicolae Iorga din Basarabia noastră, care a procedat în 1905 întocmai, pornind într-o călătorie de la Cernăuţi până în sudul Basarabiei, poposind în oraşele mari, întâlnindu-se cu personalităţi marcante. În urma acestei călătorii a apărut un studiu istoric, un fel de istorie povestită în versiunea lui Iorga.

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

ca elevului să i se predea noţiuni de istoria artei şi literaturii dramatice atât la străini, cât şi la români. Înarmat cu aceste cunoştinţe şi cu o muncă stăruitoare adăugite unor dispoziţiuni naturale fericite, cineva poate ajunge a interpreta în chip artistic personagele ce le va avea de întrupat pe scenă. Utilizând aceste cunoştinţe timp de trei sau patru ani în interpretarea unor roluri secundare, va putea, după acest timp, să interpreteze şi roluri prime. Acum, după ce am stabilit cunoştinţele de care are nevoie artistul dramatic (şi pe care trebuie să le capete încă de pe băncile Conservatorului), să vedem cam în ce ordine trebuie ele căpătate. Metodele de care trebuie să se servească profesorul în predarea acestor cunoştinţe e cel inductiv-euristic: trebuie să plece de la cunoscut la necunoscut, de la particular la general. Am spus mai sus că în baza studiului trebuie să fie citirea expresivă, fără care nu se poate forma dicţiunea, care-i mijlocul principal pentru exprimarea gândurilor şi simţămintelor. Într-adevăr, din tot ce ştie mai mult elevul când intră la Conservator este citirea. El citeşte, însă nu ştie a citi. Tot anul I elevul va trebui să fie pus a exercita citirea tare. Profesorul va căuta să aleagă bucăţile din literatura românească cele mai apropiate cunoştinţelor, priceperii, precum şi dispoziţiunilor elevului. Întreaga lui atenţie, timp de jumătate de an, va trebui să fie în special îndreptată asupra pronunţiei corecte şi clare a cuvintelor, având în vedere principiul uniformităţii în pronunţie a limbii româneşti pe scenă. Prin uniformitatea în pronunţie înţelegem alungarea cu desăvârşire a muntenismelor şi moldovenismelor şi în apropierea cât se poate mai mult de limba literară dramatică. De altfel, acest exerciţiu al citirii tare trebuie continuat în toţi anii, până la absolvirea Conservatorului. Alte cunoştinţe mai apropiate priceperii elevului de anul I sunt cele privitoare la istoria artei şi a literaturii dramatice române.

201

202

Originar din Basarabia, cunoscut de oamenii locului, State Dragomir nuanţează mai multe detalii din caracterul basarabeanului, portretizând fără jenă şi minorităţile conlocuitoare, încercând să stabilească clar – au reuşit ruşii să rusifice Basarabia ori nu. Şi dacă există conştiinţă românească în Basarabia, în ce măsură această conştiinţă mai poate rezista în faţa valurilor rusificării? În acei ani, în urma pogromului evreiesc din 1903 se discuta foarte mult problema evreilor şi a locului lor în societate. Antisemitismul brut devenise o politică de stat şi el era cointeresat să înţeleagă cât de tare morbul acestei boli a afectat sufletul basarabeanului. Cine va citi atent paginile lăsate de State Dragomir va afla că la Chişinău el s-a întâlnit cu un alt român ieşean, Grigore Constantinescu, pe care din motive de securitate nu-l numeşte, dar care este prezent în paginile acestei cărţi. Cine va dori să scrie istoria pogromului din 1903 nu va putea trece peste chipul lui Pavel Cruşevan, iar acţiunile lui fac subiectul mai multor paginii din această carte. Pentru mine acest volum de două sute şi ceva de pagini în format mic este o panoramă a Basarabiei la nivelul anului 1907. Scrisă vioi de un actor, adică utilizând dialogul, construind scene foarte simple în tren, în parc, la cafenea, la hotel, îmi aminteşte de marii pictori batalişti din Evul Mediu, care pe pânze enorme de 3 pe 4 încercau să surprindă zeci şi sute de detalii ale marii bătălii şi erau atât de pedanţi în reproducerea unei rarităţi istorice încât lucrările lor pot fi utilizate în calitate de modele în studierea costumului, armamentului, cailor, drapelelor ş.a.m.d. Acele pânze erau concepute după modelul clasic. În partea centrală întotdeauna vei descoperi protagoniştii bătăliei – marile personalităţi, împăraţii şi regii, marii eroi, deşi noi ştim că în timpul luptelor aceştia nici pe departe nu se aflau în centrul acţiunii. În cartea lui State Dragomir, personajul central este Basarabia. În deschiderea cărţii el

Dragomir Stati, La războiu, comedie, Bârlad, 1913

face o mărturisire foarte grea pentru un basarabean, foarte dureroasă, dar actuală în toate timpurile – şi la 1908, şi la 1918, şi la 1940, şi la 1990, şi nu mai ştiu când. Această mărturisire am regăsit-o şi în opera lui Constantin Stere, spusă cu alte cuvinte, dar exact în aceeaşi tonalitate. Ea se întâlneşte şi în paginile lui Axente Tulbure, Petru Cazacu, Zamfir Arbore şi ea va răsuna atâta timp cât noi toţi, românii, nu vom conştientiza nişte adevăruri, pe care State Dragomir le-a spus în felul lui simplu şi foarte accesibil: „[…] Faţă de românii din toate provinciile române subjugate străinilor, cei din regat au fost întotdeauna optimişti. Au avut credinţă în salvarea lor. S-au interesat mai mult de dânşii. Despre românii basarabeni sau despre moldoveni, cum îşi spun dânşii, la cei din regat a domnit şi domneşte o stare de spirit de-un

cele dintâi fire amintitoare ale vieţii eterne au început să-mi înflorească pe cap. Nu, oricât ar căuta şi caută duşmanii, nici de vorbit să ne răpească, să ne fure sufletul, are să fie zadarnic. Vor da o aparenţă străină oraşelor româneşti, aparenţă, care, ca orice apariţie, va dispare deodată cu lumina zilei, nu se vor putea însă face stăpâni pe sufletul cel mare al Basarabiei. El rămâne întreg al nostru. N-avem dreptul, noi, cei din România liberă, să lăsăm în negrijire şi părăsire acest suflet. Pesimismul au mulţi cu privire la o răspândire a Basarabiei prin faptul că stă sub călcâiul ursului de la Nord, ar putea repede să fie înlocuit dacă dintre ei, unii ar putea-o vizita! Atunci toate conjecturile politice, din care răsare pentru dânşii concluzia că nici prin vreun conflict politic, acest pământ nu mai poate fi al nostru, ar cădea. Trăim într-o vreme când am căpătat conştiinţă curată şi senină despre noi înşine, despre puterile noastre, despre ceam fost, cine suntem şi cine putem fi, dacă vom voi, despre valoarea noastră proprie. Nu mai puţin decât cu cincizeci de ani în urmă eram priviţi cu milă, de noi înşine şi de-o parte din românii din provinciile subjugate şi cu dispreţ de către naţiunile înconjurătoare şi de acele care sub forma pământurilor superpuse ne stăpâneau în propria-ne ţară liberă. A gândi româneşte era voie, a vorbi, nicicât. Nu că nu puteai vorbi, dar într-atât ştiuseră să ne sugereze duşmanii dispreţ de propria-ne limbă, încât ruşinea ne cuprindea să ne o vorbim. Ea nu era bună decât a vorbi lucrurile curente şi mijloceşti! Literatură, artă, ştiinţă, aceste înalte manifestări ale spiritului nu se puteau exprima printr-o limbă aşa de înapoiată şi incultă. De aceea, am zis că a vorbi nu era voie, nicicât!… Nu mai spun nimic de chipul cum eram priviţi din acest punct de vedere de către o parte dintre boierii moldoveni din Basarabia, din Bucovina şi din celelalte ţări române! Această stare de spirit generală, din care răsărea şi părerea tacită că ne merităm soarta,

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

scepticism aşa de dăunător, încât s-ar părea că aceşti români nici nu mai există. Ei sunt consideraţi ca şterşi de pe carta gândului românesc. Şi chiar dacă din când în când se vorbeşte despre dânşii, se vorbeşte numai ca să nu se zică că nu-s trecuţi între români. Încolo, nicio altă preocupare, fiindcă convingerea dominantă este că a lupta pentru ei e zadarnic. Ei nu vor mai putea fi ai noştri decât doar întâmplător. Ş-apoi a lupta cu ceea ce nu se poate să te lupţi, cu Rusul… cu colosul de la Nord!… şi câte alte credinţi de acest fel, basarabenii, într-un fel de nepăsare, care se poate compara nu cu aceea cu care românii din regat privim pe un duşman al nostru, dar cu aceea cu care privim pe-un african! Dacă s-ar întâmpla ca o parte a Africei să ne cadă aşa, ca din senin şi ca să ne fie dată de vreun congres politic spre stăpânire acea parte de pământ ar preţui tot atât cât preţuieşte acum Basarabia pentru noi, de la care ne-am luat nădejdea şi pe care o aşteptăm s-o stăpânim cândva politiceşte, dacă se va putea, încolo, ea nu mai deşteaptă niciun interes pentru majoritatea românilor din regat. Cred însă că numai în cazul când se va putea dovedi că pe acest pământ, care, ca întindere, e cât Moldova, ca populaţie de asemenea, ale cărui legături istorice sunt vechi ca însuşi neamul, numai când se va putea dovedi, zic, că pe această întindere de pământ, gândul şi vorba românească sunt pierdute, am putea noi, cei din regat, să credem că ei nu există. Pe câtă vreme însă între Prut şi Nistru, ba şi dincolo de Nistru nu se gândeşte şi nu se vorbeşte decât româneşte, nepăsarea devine criminală. Nu. Gândul şi vorba românească în ţara mea nu sunt pierdute. Ba, dac-aş găsi oameni care să mă creadă le-aş spune că nici într-un alt colţ de pământ românesc nu se gândeşte şi nu se vorbeşte mai româneşte. Aceasta-i impresia pe care o aveam de mic copil şi tot cu aceeaşi impresie plec acum, când

203

204

era tradusă şi-n fapt printr-o apatie, care avea toate aparenţele sclaviei. De aici urmau şi efectele. Purtarea lor, a duşmanilor stăpânitori din regat şi din afară de hotarele lui politice, era revoltătoare faţă de noi. Acum însă, după cum am spus mai sus, când părerea dominant-sufletească din ţară e cu desăvârşire alta, când din propria-ne cunoaştere a ieşit înălţarea noastră morală, când ne dăm seamă de trecutul nostru istoric, de drepturile noastre imprescriptibile la viaţa de sub soare, acum s-a schimbat aproape cu desăvârşire şi părerea lor despre noi […]”. Istoriile literare de la noi au păşit cu uşurinţă peste aceste nume, parcă nedorind să zăbovească asupra unei personalităţi care s-a remarcat în lumea teatrului. Istoricii s-o fi gândit că ar fi mult mai bine ca de personalitatea lui State Dragomir să se ocupe istoricii de teatru. Este o opinie greşită. Şi în viaţă, şi în teatru, State Dragomir a avut conştiinţa unui scriitor. De aici a rezultat şi personalitatea lui integră, de aici şi devotamentul scenic, de aici şi dragostea pentru Basarabia şi pentru tot ce este românesc. Eu nu-mi imaginez o istorie a literaturii fără opera şi personalitatea lui State Dragomir. „[…] Da, moldoveanul din Basarabia, ca şi cel din România liberă, e păgân, după cum tot păgân e şi ţăranul rus, cu toate că i se face slujba ruseşte. Ţăranul rus, de atâta se poate folosi mai mult doară, decât ţăranul moldovan, că el tot mai pricepe ceva din slujba creştinească, întrucât i se face în limba rusească. Şi e adevărat că atunci când nu pricepi limba în care te rogi la Dumnezeu, nici Dumnezeu nu te înţelege. Bine, dar de asta că nu se face slujbă moldovenească în biserică sunt vinovaţi preoţii moldoveni, ca şi toţi moldovenii. Eu am credinţa că dac-ar citi, preoţii moldoveni în toate satele moldoveneşti şi moldoveanul ar putea câştiga mai mult sufleteşte. Cine vă împiedică pe dvs. să nu cereţi s-aveţi dreptul, şi boier, şi ţăran moldovan, ca să vi se facă slujba în moldoveneşte? Slavă Domnului că, uite, în satele moldoveneşti, pe care le cunosc şi eu, preoţii

slujesc uneori şi moldoveneşte. Şi asta am auzit-o chiar eu! Oamenii au cerut să li se slujească pe limba pe care o înţeleg şi li s-a îngăduit!… – După cum văd, adăugi proprietarul moldovan, şi d-ta eşti român!… – Ba nu, eu îs rus!… dar gândesc numai că dacă în ţara asta, moldovenească, pe care-o stăpânim noi, au voie toate naţionalităţile să se roage pentru sufletul lor lui Dumnezeu în limba pe care o înţeleg, de ce tocmai moldovanului nu i s-ar da voia asta?… – Dă-mi voie să te-ntreb: toţi ruşii, fără deosebire, gândesc aşa ca d-ta? – Dac-ar fi aşa, atunci n-ar fi niciun pericol pentru neamul moldovenesc de aici. Lucrul însă, şi dta o ştii mai bine poate, nu-i tocmai aşa. – Parcă eu zic altfel!… O ştiu bine asta: decât eu, aşa gândesc şi aşa trebuie să gândească orişicare om, înzestrat bine la cap!… – Chestia naţională moldovenească în Basarabia, atunci ar fi rezolvată!… – Desigur… – Dar… vezi că ruşii, cei mai mulţi gândesc altfel decât d-ta în chestiunea asta!… – Ei ar putea gândi altfel… ar fi de-ajuns, socot ca şi d-stră, moldovenii să nu gândiţi altfel!… (Aluziunea directă pe care-o făcea la cele spuse de proprietarul moldovan era prea transparentă!…) Fiindcă, eu am credinţa ca dacă d-voastră, moldovenii, aţi fi mai energici, nu aşa de lăsători şi nepăsători, aţi putea să vă câştigaţi şi d-voastră drepturile naturale, la care orişicare om are drept să aspire […]. […] Chişinăul în întuneric, adică în semiîntunericul de acum, când nu are lumină, sub care să-i poţi vedea bine şi hainele de sărbătoare, ca şi pe celelalte de fiecare zi, e aproape Iaşul, din părţile pe unde unii la noi nu a ajuns să fie luminat astfel!… Trecătorii, mulţi, puţini, îndreptându-se la deal, înspre grădina nouă; la vale pe Alexandro-

tate astrologii ţineau cont de vise şi îi venerau pe acei care aveau vise prezicătoare. Treceţi atenţi prin fişierele bibliotecii şi o să observaţi zeci de titluri de carte la tema tălmăcirii visurilor. Această ştiinţă am denumit-o visologie. Este o denumire c-am ironică, dar conţine în ea partea de profetism necesară pentru definire a unei activităţi omeneşti. State Dragomir, minunatul actor ieşean, care a visat mai multe cărţi şi în care am scris într-unul din numerele Fluxului, ne-a făcut marea surpriză, oferindu-ne un vis într-una din lucrările sale, publicate în 1908, şi care, exact peste zece ani, avea să se împlinească. Am deschis volumul lui din Basarabia, publicat la Iaşi, în 1908, şi la pagina 118 am găsit o descriere cu valoare istorică: „Visam că adormisem şi visam că visam!… Visam că viaţa pe care am trăit-o n-a fost decât un vis urât!… Iar de pe-o înălţime, ca un munte, o mare mulţime, o mulţime, pe care ochiul n-o putea cuprinde, într-un delir de entuziasm şi de nebunie, aplauda şi umplea văzduhul cu uralele ei!… Şi de prin norul de praf, de dinainte, începea, încetul cu încetul, a

Iașii pe timpul lui Dragomir State

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

vskaia sau încrucişându-se pe uliţele lăturalnice, îţi par ca nişte umbre, care dispar în întuneric. Păşesc agale, cu capul plecat, parcă cuprinşi de gândul care nu dă mângâiere, şoptindu-şi în taină dorul sufletului. Din când în când, glasul vreunui isvoşcic, care duce sau aduce pe vreun călător, răsună straniu în tăcerea nopţii. Pe cât sunt de rari oamenii pe care-i vezi circulând pe uliţi, pe atât sunt de mulţi, îngrămădiţi prin grădina publică şi prin aleile grădinei vechi. Şi pe câtă tăcere şi lipsă de viaţă domneşte în această din urmă, pe atât de multă viaţă, relativ, domneşte în cealaltă. În cea dintâi mai multă sărăcime şi mai multă lume, care-i pe pragul dintre sărăcie şi mizerie; în cea de-a doua mai multă, pe faţa căreia străluceşte dorul de viaţă, răsărind parcă dintr-o mai bună stare materială! […]” [Dragomir State, Basarabia, Iaşi, 1908] Visul Mai-marii artişti au darul previziunii. Şi ceea ce ei intuiesc, ceea ce lor li se năzare sau pierd chiar ceea ce ei visează, peste un timp devine realitate. Nu ştiu care este explicaţia acestui fenomen, probabil, specialiştii, psihologii, o fi având anumite argumente, pornind la Freud încoace. Deşi, dacă ne gândim bine, în antichi-

205

se desluşi o armată ce înainta!… Ţipete de vagoane, ce spintecau aerul şi ajungeau întrerupte; …muzici militare, ale căror melodii păreau a nu se desluşi, căci vântul le-mprăştia; din urmă şi din îndepărtări, glasuri ce cântau şi întovărăşeau marşurile alămurilor; iar, din când în când, nechezul încordat şi voios al unui cal, care spinteca auzul, cum spintecă fulgerul un cer înnourat!… Şi înaintau, înaintau, şi, cu cât se apropiau, cu atât zgomotele se desluşeau, praful rămânea în urmă, iar în faţă, înaintând, triumfător, armatele române, având în frunte, generali, ofiţeri, muzici şi apoi… soldaţi… soldaţi… care nu se mai sfârşeau!… Mândri, entuziaşti şi fericiţi!… Uralele creşteau de umpleau văzduhul, când steagurile zdrenţuite de gloanţele luptelor şi victoriilor repurtate pe câmpul de luptă, treceau unul după altul!… şi ura!… şi iar ura!… Tot oraşul era-n sărbătoare! Veselia şi fericirea părea că vine din rai! Nu era bătrân a cărui faţă să nu strălucească ca a unui copil, şi nu era copil, care să nu pară un om…; …iar, de pe cerdacul unei case mari, unde stătuse odată stăpânitorul vremelnic al acestei ţări, vorbea acum cineva entuziast, cu glas, de cuprindea o lume; […] şi… le spunea: „Iată stăpânul vostru cel adevărat! Iel e părintele vostru!… Vă vorbeşte-n limba voastră, are aceleaşi doruri şi aceleaşi idealuri; sufletul lui e sufletul vostru, şi al nostru ie ca al lui; […] şi atunci… peacel cerdac… apăru un tânăr voievod, cu păr de aur moale, cu ochi de vultur şi cu-o uni-

206

formă ca a mea…; mulţimea, marea şi nenumărata mulţime, izbucni în urale care asurzeau cerul!… bătrânii plângeau de bucurie, şi tinerii înnebuneau de fericire… iar din depărtări armata, întreaga armată, întovorăşia în cântec vivandierele, care întonau, cu glas dumnezeiesc, în dreaptă limba moldovenească: Drum bun, drum bun!… Toba bate Drum bun, bravi români!… Cu sacul, cu sacul Pe spate Cu armele-n mâini!… Fie la paradă, Fie la război Toţi în şir grămadă Veseli mergem noi!…” Cum însă s-au petrecut lucrurile în realitate. Descrierea o găsim în cartea ardeleanului Ion Matei Renaşterea Basara biei, tipărită la Bucureşti în 1921. Toţi acei care pun la îndoială valabilitatea istorică a actului Unirii, ar trebui să ţină cont de faptul că această Unire a fost îndeplinirea unui ideal naţional. Visată de actorul State Dragomir, ea s-a produs conform unui scenariu, parcă întocmit de înainte şi realizat cu exactitate. Acesta este mersul adevărat al istoriei, aşa se împlinesc ciclurile istorice, se întâmplă nu ceea ce voiesc mai-marii zilei, ci aceea ce are personalitatea. Mă gândesc care o fi actorul care va visa următoarea Unire…

Mormântul lui Dragomir State, Cimitirul „Eternitatea”, Iași

Un actor se deosebeşte de restul lumii nu prin statură, nu prin mersul elegant, nu prin gesturile învăţate, ci prin voce. Vocea unui actor veritabil este ceva inconfundabil. Poţi să nu-l vezi, poţi să nu-l cunoşti, dar auzindu-i timbrul îţi dai seama că este el şi numai el. Actorul Vasile Constantin a avut o voce care mi se pare de neuitat. Intuiai în vibrările glasului şi foşnetul codrului secular, şi strigătele de mânie ale strămoşilor, şi duioşia inimii încălzită de un cântec auzit numai de el. Fie că era pe scena Teatrului Luceafărul, fie că îl ascultai la Teatru la microfon sau, pur şi simplu, recitind versuri la radio, îţi dădeai seama că ai în faţă un fenomen, este un Actor. N-am să trec în revistă rolurile pe care le-a făcut, n-am să pomenesc numele spectacolelor în care a jucat, fiindcă ele sunt nişte informaţii utile, în primul rând, pentru criticii de teatru. Eu însă, din cele văzute, din cele auzite, am extras o singură rădăcină. Radicalul lui Vasile Constantin este vocea lui de actor. Când s-a pensionat, suferea mult că parcă a fost scos dintr-un circuit, că parcă lumea nu mai are nevoie să-i vadă jocul, să-i admire măiestria sau, pur şi simplu, să-i asculte vocea. Noi suntem prea grăbiţi, însă trebuie să ştim că regretele o să ne ajungă din urmă. Şi tăcerea, care se lasă în urma plecării lui Vasile

Constantin, nu o va mai sparge nimeni, niciodată cu vocea lui de neuitat. Oare câţi ani ar trebui ca să ne învăţăm să fim un pic mai înţelepţi? Să fim un pic mai grijulii faţă de semenii noştri şi să ştim să punem preţ pe valorile pe care le avem. Actorul a ieşit în stradă şi nu se va mai întoarce niciodată…

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

Actorul a ieşit în stradă…

Mormântul lui Vasile Constantinov, Cimitirul Central, Chișinău

207

Un ambasador al actorilor săraci…

208

Am văzut-o în ultimii ani de viaţă mergând pe str. V. Micle, prin spatele Teatrului Naţional. Mergea încet, împovărată nu de ani, ci de gânduri. O femeie în etate, dar cu urmele unei frumuseţi pe care timpul n-o poate şterge. Şi sunt sigur că nu se gândea la sine, la pensia ei mizeră de Artist al Poporului, ci se gândea la destinul vitreg al colegilor săi care nici pe această pensie n-o aveau, iar ei împreună au colindat Moldova în lung şi-n lat, pe frig şi zloată, ca să aducă lumină în sufletele unor oameni necăjiţi. Asta ei au jucat pe scene improvizate unde abia de te puteai mişca, fără microfoane şi fără sofite. Dar gândul că cineva, undeva te aşteaptă, gândul că cele câteva fraze rostite în spectacol pot schimba destine îi făcea să meargă înainte. Ei schimbau ceva în viaţa asta, educând oameni. Oamenii educaţi de mătuşa Ruţa din Păsările tinereţii noastre au cerut, în 1989, „Limbă şi Alfabet”, au cerut nu mecanic, ci din convingere. Dar câte roluri a jucat Domnica Darienco (15.I.1919, Valea-Hoţului, reg. Odesa – 5.XI.2010, Chişinău) în lunga-i carieră de actriţă, după debutul la Teatrul Moldovenesc din Tiraspol, în ipostaza Krucininei din Vinovaţi fără vină de A. Ostrovski. După cel de-al Doilea Război Mondial a fost angajată la Teatrul Moldovenesc „A. Puşkin” din Chişinău, unde a jucat în cca 100 de piese: Cumnata în O noapte de mai de N. Gogol, Nata Stefanovici în Doamna ministru de B. Nušič, Elmira în Tartuffe de Molière, Mama în Nunta însângerată de F. Garcìa Lorca, Melania în Egor Bulâciov şi alţii de M. Gorki, Aftenia în

Domnica Darienco

Soacra cu trei nurori de I. Creangă, Corina în Ovidiu de V. Alecsandri, Vasiluţa în Casa mare şi Ruţa în Păsările tinereţii noastre de I. Druţă, mătuşa Evlampia în Cântec de leagăn pentru bunici şi Nătăliţa în Pomul vieţii de D. Matcovschi ş.a. Şi rolurile făcute de ea erau deosebite, fie comice sau tragice, ele erau o plămădire a unui umanism moştenit genetic şi consolidat la Şcoala Teatrală din Odesa (1933-1937), clasa profesorului L. Maţievski, în anii unor crunte represiuni staliniste. Actriţă de teatru prin vocaţie, ea s-a produs şi în câteva pelicule cinematografice autohtone: Andrieş, Vă scriu…, La bariera oraşului,

Iar aportul la prosperarea culturii noastre a fost menţionat cu distincţii: Artistă a Poporului din RSSM (1957); Artistă a Poporului din URSS (1974); Ordinele Drapelul Roşu de Muncă şi Revoluţia din Octombrie; Ordinul Republicii (1994). Însă viaţa unui artist cât n-ar părea de lungă e totuşi scurtă. A fost preşedintă a Ligii Veteranilor Scenei din RM, delegată la congrese internaţionale ale teatrului: Bulgaria (1971), Spania (Madrid, 1981). Dar până la urmă, când se părea că democraţia a învins şi visul nutrit de generaţii urma să devină realitate, ea a devenit ambasadorul actorilor săraci, al oamenilor de care noua societate nu mai avea nevoie. Idealurile tinereţii lor nu mai aveau loc în noile curente mercantiliste ale finalului de mileniu şi începutul unui nou mileniu. S-a dus dintre noi, purtând în suflet gustul amar al unui destin tragic, sacrificat în numele frumosului şi al schimbării spre bine a fiecărui om. De fapt, aşa i-a şi fost piesa de debut în acest destin – Vinovaţi fără vină…

Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Chișinău, 2013

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

Armaghedon, Gustul pâinii, Lăutarii, Ultimul haiduc, Între cer şi pământ ş.a. Dar marea majoritate a admiratorilor o cunoşteau prin spectacolele radiofonice de la Teatru la microfon. Pentru noi, copii de la ţară, luni seara era sărbătoare, atunci când voci ce lebre intrau în casele noastre aducând personaje şi emoţii. Eugeniu Ureche, Domnica Darienco, Constatin Constantinov, Mefodie Apostolov, Ecaterina Kazemirov, Trifan Gruzin, Chiril Ştirbu, Petre Baracci, Ion Ungureanu şi mulţi alţii, prin magia vocii lor, ne teleportau în altă lume. În sat oamenii vorbeau cu frazele lor. Teatrul părea o componentă a vieţii. De la Teatrul la microfon mergeam la bibliotecă să caut cărţile autorilor de piese. Să citesc destinul Vasiluţei, dar în urechi deja îmi răsuna vocea Domnicăi Darienco, o altă voce şi o altă Vasiluţă nu-mi mai puteam imagina. Opera ei a fost reflectată în monografii le semnate de L. Doroş – Domnica Darienco (1978); Gh. Cincilei – Artista Poporului din URSS Domnica Darienco (1982), V. Ladaniuc – Pasărea dragostei (1990).

209

Un om al culturii

210

Începând cu anul 1918, prin Basarabia a trecut valul marilor personalităţi române, odată cu scurgerea anilor aceste „unde” s-au domolit, s-au mai mărunţit şi multă lume poposea în provincia de dincoace de Prut, având scopuri concrete, bine definite şi mult depărtate de cele misionare. Dintre cei care şi-au pus scopul să se îmbogăţească, mulţi au reuşit s-o facă. Cine spera să-şi facă un nume şi apoi să prospere în regat, la fel a fost luminat de steaua norocului. Mai rău a fost de învăţători, profesori, ziarişti şi alţii din tagma culturii. Pentru aceste subţiri şi necesare straturi sociale, condiţiile de viaţă şi activitate erau similare peste tot în România din acea vreme. Multă lume a cunoscut şi Chişinăul nostru. Pe unii i-a memorizat, pe alţii i-a şi uitat imediat după plecarea lor. Unul dintre oameni care a sperat să lase o urmă în climatul cultural al provinciei a fost Ludovic Dauş. Figură cu preocupări multiple, care „sapă” şi în dramaturgie, şi în proză, şi în vers. Se caută pe sine în literatură, în teatru, în viaţa politică (a fost deputat şi senator)… Dar anii au trecut şi, drept mărturie a inspiraţiei sale, ne-au rămas cele înşirate pe hârtie… S-a născut la 19 septembrie 1873 în familia inginerului Alfred Dauş şi a unei nepoate a lui C. Negri, Maria Negri. Şi-a început studiile cu învăţători invitaţi acasă, apoi a trecut la o şcoală din Focşani. Bacalaureatul şi-l ia la Bucureşti, unde începe cariera profesională – copist la Ministerul Domeniilor (1893). În 1897 îşi ia licenţa în drept. Practica juridică (avocat) nu-l satisface şi el trece să-şi descopere vocaţiile în lumea literaturii: devine directorul Bibliotecii

Ludovic Dauș

pentru toţi la editorul Alcalay. De aici soarta îl aruncă tocmai la Chişinău, unde deţine funcţia de director al Teatrului Naţional. Aici este momentul potrivit să fac o completare. Publicistul Alexandru David, în a cărui vizor a nimerit teatrul din Chişinău din acea vreme, scria: „Teatrul Naţional din Chişinău îşi dă reprezentaţiile în faţa scaunelor aproape goale, ca şi în anii trecuţi. Fapt e că teatrul din localitate nu-şi îndeplineşte rolul pe care îl are! Şi dacă publicul nu se înghesuie la teatru,

mare familie în care a intrat şi sânge comun şi care pune la cale căsătorii bogate pentru amanţii ei, percepând taxe şi de la ginerele ex-amant şi de la viitoarea mireasă. Pe soţul ei, Dragnea, Nathalie îl ţine în dependinţe ca pe o slugă. Faţă de această societate desfrânată, levantinul criminal şi cu porniri incestuoase Vangheli apare ca un individ chiar respectabil prin capacitatea de dragoste curată, prin sobrietatea cu care urmăreşte scopurile sale. Bogatul material nu e îndeajuns de prefăcut artisticeşte, dar originalitatea documentelor compensează în parte această deficienţă.” [Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Bucureşti, 1941] Tot dintre cărţile de proză „critică” îşi alege două mai originale, două romane: Drăceasca schimbare de pile (1927) şi O jumătate de om (1937). Odată cu înaintarea în vârstă, proza lui începe să lunece spre tărâmul memoriilor şi în 1939 tipăreşte în câteva numere ale Jurnalului literar fascicule Din amintirile mele. Avea ce-şi aminti. Numai o scurtă trecere în revista a producţiei dramatice montate pe scena Teatrului Naţional e demnă de a fi descrisă într-o istorie aparte – stagiunea 1898-1899: Akmintis, fantezie dramatică; 1902-1903: Egla, poem dramatic; tot atunci e prezentată tragedia în trei acte Blestemul şi piesa Patru săbii; 1904-1905 aduce poemul dramatic Doamna Oltea; stagiunea 1912-1913 îl prezintă cu piesa Cumpăna; peste ani, revine pe scena Teatrului Naţional şi în stagiunea 1930-1931 îi este montată piesa Vlad Ţepeş. Chiar dacă nu ar fi scris niciun rând, prezenţa unui asemenea contemporan în urbea Chişinăului dinamiza activitatea intelectuală, mobiliza tineretul literar. Dar pana lui Ludovic Dauş părea neobosită. Anii parcă treceau pe lângă inima lui mereu tânără, sperând o eternitate literară „sponsorizată” de poezie. La 5 februarie 1939, la Chişinău are loc dezvelirea monumentului regelui Ferdinand I. Printre oaspeţii sosiţi din Bucureşti se afla şi

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

atunci teatrul trebuie să caute publicul, adaptându-se la cerinţele şi condiţiile locale. Teatrul din localitate trebuie să aibă mai mult funcţia culturală de educaţie a maselor.” [Orizontul, nr. 8, 1989] E foarte greu să ghiceşti ce se petrece în sufletul unui autor care la 16 octombrie 1903 prezenta la Teatrul Naţional din Bucureşti poemul dramatic Egle în faţa marelui public, iar la Chişinău nu ştie cum să arcănească spectatorii. Remarcăm faptul că, şi în aceste triste condiţii, nu s-a dezis de activitatea publicistică şi de scrierea versurilor. Mihai Straje în Dicţionarul de pseudonime atestă: „Dauş Ludovic… a mai semnat: Adina G. (vol. Bunacuviinţă, în Biblioteca pentru toţi – prima serie); Adrian Darca, Ludovic D. (Zeflemeaua). Alte colaborări la: Adevărul, Dreptatea, Epoca, Familia, Generaţia nouă (1903), Liga literară (1893), Literatorul, Literatură şi artă română, Luceafărul (Sibiu), Lumea ilustrată, Revista literară (1896-1899), Revista nouă, Sburătorul, Sămănătorul, Vatra ş.a. Presa basarabeană l-a găzduit în paginile revistei lui Alexandru Lazăr Vulturul Basarabiei, care îi tipăreşte versurile, indicând că fac parte din Drumul sângelui, volum care în acel moment, adică la 1920, se afla sub tipar. Deşi G. Călinescu defineşte activitatea poetică a lui Ludovic Dauş drept „obscură”, remarcăm totuşi anumite tangenţe cu poezia lui G. Coşbuc. G. Călinescu, minimalizându-i valoarea poetică, îl reabilitează ca pe un prozator inspirat şi interesant: „…Ludovic Dauş a atras atenţia printr-un roman inspirat din trecutul Botoşanilor, Asfinţit de oameni, care cuprinde mult adevăr istoric romanţat. Eroul principal, Vangheli Zionis, e un nou Tănase Scatiu levantin, care de la starea de vânzător ambulant, debutând cu omorârea a două maici, ajunge bogătaş şi se amestecă în boierimea Moldovei de Sus, ce la rându-i e în stare de „asfinţit”. Exponentă a aristocraţiei este Nathalie Dragnea, vlăstar de

211

212

Ludovic Dauş, care era reprezentantul Societăţii Scriitorilor. La acea manifestare a rostit o cuvântare de salut. „Ca delegat al Societăţii Scriitorilor români şi în numele colegilor mei închinaţi scrisului, aduc prinos la pioasa îngenunchere ctitorului întregitor de ţară, luminosului rege Ferdinand cel Leal. A fost o poruncă a istoriei noastre ca El să se întruchipeze în bronz, aici, din iniţiativa şi râvna ofiţerilor de rezervă basarabeni, în frunte cu inimosul Gherman Pântea. Şi cum s-ar putea altfel, că doar ei, umilii ofiţeri români din armata rusă, în haosul bolşevic de la 1917, au purces să reze prin ostaşii moldoveni la dezrobirea Basarabiei şi înmănuncherea ei, prin Sfatul Ţării, la Patria-mumă. Ei, la 13 ianuarie 1918, au întâmpinat, într-un avânt frăţesc, oastea eliberatoare a regelui Ferdinand şi au defilat spre Catedrala din faţă, cântând cei dintâi în Basarabia, Pe-al nostru steag şi Trăiască Regele. Închinarea de atunci a luat chip şi se nemureşte în monumentul de astăzi. Şi e încă o poruncă a istoriei noastre ca statuia regelui liberator să se înalţe aici, chiar pe locul unde sărbătoarea celor 100 de ani de la răpirea Basarabiei ruşii ridicaseră monumentul ţarului Alexandru I, cu inscripţia: „Basarabia recunoscătoare, 1812-1912.” Recunoscătoare? Cum? Pentru lacrimile vărsate, pentru jugul îndurat de ea ori pentru temniţele Siberiei în care îi piereau feciorii? Veac de suferinţă şi doliu, prăbuşit odată cu statuia dărâmată. În locul ei, iată, înălţat Ferdinand Liberatorul, sub sceptrul căruia Nistrul e iar românesc, ca-n zilele lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Pentru această înfăptuire se cerea ca dalta unui mare meşter să-nsufleţească pentru totdeauna pe neuitatul nostru rege… De aceea, căzut-au de la sine sorţii asupra lui O. Han, care a dat ţării, după Eminescu, pe

Kogălniceanu, pe Vasile Lupu la Orhei şi pe Brâncoveanu în Bucureşti, aceşti mari ctitori ai trecutului nostru. Se impune pentru monumentul de astăzi un artist încercat, de talia unui han şi ne bucură că iniţiatorii, alegând cum au ales, au pus primul plan nu influenţele, ci grija unei cât mai demne cinstiri a regelui învingător. Ca unul ce-am trăit mai bine de 10 ani aici, cunosc dragostea neţărmurită a fraţilor basarabeni pentru dinastia noastră şi tron. Din Iaşii refugiului, icoana regelui Ferdinand ca şi acea a slăvitei Doamne Maria, s-a întruchipat de peste Prut încoace până-n cel mai umil cătun, mişcând inimile şi întraripând prin tot ce se povestea şi-mprăştiau soldaţii, români şi ruşi, întorşi de pe front. Şi-ntreagă a mers Basarabia spre tronul ţării, ca dup-o noapte de-un veac spre lumină. Simţământul de atunci îl regăsim şi astăzi în jurul statuii de abia dezvelite. Toţi fiii Basarabiei şi făuritorii Unirii, prezenţi sau nu, sunt sufleteşte aci, pentru a se împărtăşi din potirul bucuriei ce ne-a hărăzit-o Cel de Sus, prin regele Ferdinand, acum 20 de ani. Şi pare-se că sunt alăturea de noi cei mulţi, dispăruţi care, prin slovă sau cuvânt, după generaţia marilor Hasdei, au fost stegarii unirii ca un Vasile Stroescu, Murafa, Pavel Gore, cu scriitorul Leon Donici ori cu duiosul Mateevici care a cântat atât de simţit Limba noastră. Sărbătoarea de astăzi ne fie îndemn şi călăuză în minunatul Răsărit ce se îngeamănă sub sceptrul regelui Carol II. Ne cheamă acest Răsărit şi depinde de noi să-i fim pioni şi străjeri în dragoste avântată pentru neam şi rege.” [Regele Ferdinand I şi Unirea Basarabiei, Chişinău, 1939] *** După 1940, evenimentele din viaţa politică a României se succed cu viteza cadrelor din filmele fraţilor Lumière. Depăşit de revoluţii şi evoluţii, dinamitat de schimbările de sisteme, Ludovic Dauş moare la Bucureşti, în primăvara anului 1953. Aproape uitat, în rarele rânduri

cel mai elocvent al acestei pături de intelectuali oneşti este chiar Ludovic Dauş: „D-lor, când pentru prima dată am călcat în Basarabia şi când am făcut îndeaproape cunoştinţă cu populaţia de acolo, un lucru m-a impresionat în primul rând: a fost credinţa superstiţioasă, dacă vreţi religioasă, a ţăranului şi a populaţiei de acolo, de jos şi de sus, credinţa care s-a manifestat mai ales în pătura ţărănească curată… În afară de acestea şi privitor la ţăranii din Basarabia, nu trebuie să uităm mândria lor atât de simpatic legată de trecut. Ei nu-şi zic: mă Gheorghe, mă Ioane, cum îşi zic la noi, ci: «căpitane Gheorghe», «căpitane Ioane», şi au tradiţia unor legături străvechi, a unor legături care le dau un titlu de nobleţe, căci se socot urmaşii răzeşilor şi mazililor, urmaşii apărătorilor de hotare din vremurile de demult. Aceştia fiind fraţii din Basarabia, înţelegeţi, d-lor deputaţi, cu câtă simpatie se întorc gândurile şi toate sentimentele mele către aceşti ţărani, a căror împroprietărire a venit în discuţia d-voastră. E dreaptă răsplata ce li se cuvine şi, aşa fiind, s-ar părea că discuţiile au luat o întindere mai mare de cum s-ar fi cuvenit.” [Ion Ţurcanu. Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940, p. 250] Am descoperit resortul interior al lui Ludovic Dauş – respectul pentru ţăranul basarabean: nu respectul teatral, jucat politic, ci respectul sincer pentru osânda lui, pentru trecutul lui glorios. Reforma a fost făcută aşa cum a fost făcută, s-au ruinat multe familii de nobili basarabeni, s-au îmbogăţit unele familii de ţărani, dar în câştig au fost numai oamenii politici – ei au jucat de minune această carte care se numeşte Basarabia… „O umbră-i sufletul şi chipul, Un nor ce abureşte-n vânt, Mai nelegat decât nisipul Şi decât rana pe pământ.”

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

când mai poate fi întâlnit, numele lui e însoţit de dura şi nemiloasa caracteristică: „…poet, prozator şi dramaturg, autor al unei întinse opere de o mediocră valoare artistică…” [Literatura română, dicţionar cronologic, Bucureşti, 1979] Orice s-ar vorbi în doi peri, oricât de rece s-ar scrie despre L. Dauş, pentru noi el rămâne a fi o figură legendară, căci prezenţa lui a înnobilat Chişinăul… Dar oricât ar părea de paradoxal, basarabenii ar trebui să şi-l amintească, în primul rând, pe omul politic Ludovic Dauş şi mai apoi pe scriitorul şi omul de teatru. Zic aceasta, referindu-mă la documentele de epocă, la procesele-verbale ale Camerei Deputaţilor din România întregită, când scriitorul-deputat a ajuns să-i sperie pe ţăranii basarabeni de miniştri basarabeni, care, fiind însărcinaţi cu promovarea legii agrare, o cam luaseră razna… Citeşti şi nu-ţi vine a crede că omul politic Ion Inculeţ s-a acomodat atât de rapid la noua situaţie, încât a şi uitat de programul Partidului Eser care l-a adus în marea politică şi care se sprijinea, în primul rând, pe ţărănime. Sau, să zicem, Ion Buzdugan, care nu mai era luptătorul principial din anul 1917 – gustând din mierea dulce a puterii, s-a „mutat”, ajungând un cântăreţ ce ţine isonul, adică un fel de umbră a lui Ion Inculeţ. Şi atunci din rândurile deputaţilor se desprinde figura lui Ludovic Dauş, care, cu multă vervă actoricească, dar şi cu foarte mult simţ omenesc, a înţeles problema Basarabiei şi a explicat-o celor care n-o cunoşteau sau nu doreau s-o cunoască. Se pomeneşte des de abuzurile administraţiei româneşti în Basarabia, făcându-se din aceasta un cap de acuzare, dar se uită conştient de funcţionarii cinstiţi care şi-au exercitat cu brio misiunea lor cetăţenească în acest teritoriu, care au trăit toate adversităţile populaţiei locale ca pe propriile lor probleme. Exemplul

213

Unicatul figurilor sorocene

214

În perioada interbelică, în Basarabia au activat personalităţi culturale venite din România în scopul trezirii conştiinţei naţionale. Ei nu s-au oprit numai la Chişinău, care era capitala provinciei, dar au mers în satele şi oraşele Basarabiei ca să aducă lumina culturii peste tot. Oraşul Soroca a beneficiat de prezenţa unui foarte bun scriitor, a unui foarte inimos istoric şi a unui gospodar deosebit, care a fost Dimitrie Iov. Dar până la aceasta, stagiul lui iniţial l-a făcut la Chişinău. Ceea ce au uitat majoritatea cercetătorilor literari este că el a condus Teatrul Național din Chișinău și Societatea Actorilor Dramatici din Basarabia în anii 1918-1921. Așa a cunoscut și a îndrăgit noua provincie a României Mari – prin teatru. Nu sunt convins că cineva v-a scrie istoria comerţului din Basarabia. Deşi o lucrare la o temă similară, în două volume, a publicat Nicolae Iorga, pe care aşa şi a intitulat-o Istoria Comerţului în România. O asemenea lucrare ar fi foarte utilă deoarece prin relaţiile economice, prin felul de organizare a comerţului, putem concretiza nişte priorităţi. Mă refer la produsele agricole mai întrebate, la produsele industriale importate, la relaţiile cu anumite ţări şi regiuni şi, desigur, la personalităţile care s-au afirmat plenar în acest domeniu. Schimbarea statului Basarabiei în 1918 a fost nu numai o schimbare politică, s-a schimbat şi raportul la nivelul comercial. Basarabia s-a integrat în sistemul românesc şi aceste noi relaţii au fost stabilite de nişte oameni. Unul dintre aceşti activişti, care a ajutat la racordarea sistemului comercial al Basarabiei la cel ro-

Dimitrie Iov

mânesc, a fost Dimitrie Iov. Putem spune, ba mai mult, el a încercat să facă un gest cultural, aproape că nesăbuit. A condus o companie teatrală românească în Basarabia, adică, a avut un post de impresar artistic. Nu ştiu dacă în anii ’20 al secolului trecut aceasta era afacerea cea mai profitabilă, dar firea lui artistică îi dicta să îmbine profesia cu visul. Astăzi ne vine greu să reconstituim toate momentele legate de profesia lui Dimitrie Iov. Faptul că a acceptat activitatea politică, denotă o

Din 1912 a colaborat la periodicele: Dacia, Adevărul, Dimineaţa, Universul, Ordinea, Îndreptarea ş.a., an în care o cunoaşte pe basarabeanca Liuba, care va muri chiar în ziua logodnei şi căreia îi va dedica mai multe poezii. În anii 1914-1916 urmează cursurile Şcolii Militare, unde obţine gradul de ofiţer, iar la bătăliile Primului Război Mondial va fi deja căpitan. În 1918 se căsătoreşte cu Aglaie Iov şi vin în Basarabia, el încadrându-se la redactarea ziarului Sfatul Ţării. În 1919 întemeiază şi conduce Compania Dramatică Română din Chişinău. Director al ziarelor Cuvântul şi Cuvântul Nostru. Codirector la revistele Renaşterea Moldovei şi Biblioteca copiilor şi a tinerimii. A redactat de la 5 februarie 1922 până la 4 aprilie 1922, ziarul Basarabia de Sus, care apărea la Soroca şi era organul Partidului Poporului condus de mareşalul Alexandru Averescu. A colaborat la diverse publicaţii din ţară: Universul literar, Freamătul (Tecuci), Flacăra, Ramuri, Drum drept, Ţara noastră, Doina, So-

Pompierii din Soroca

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

aplecare spre consolidarea unor relaţii la nivelul raporturilor politice şi depărtarea de cele comerciale, care sunt bazate pe relaţia marfă-marfă. Este curios faptul că în opera lui aproape că nu se reflectează această activitate profesională. Ori că idealiza peste măsură literatura, ori că considera comerţul o activitate ce nu poate pretinde să devină pagină de carte. S-a născut 9/22 martie 1888 în comuna Uriceni-Flămânzi, jud. Botoşani, în familia negustorilor Teodor şi Ecaterina, fiind mezinul într-o familie de şapte fraţi. Studiile le-a făcut la Şcoala Comercială Superioară din Iaşi (1899-1907), oraş în care a şi cunoscut-o pe viitorea lui soţie Aglaia. Dincolo de preocupările profesionale, adică abilitatea de negustor se simte atras de lumea scrisului, de cei care pot crea o lume aparte, imaginară, dar necesară pentru a zugrăvi dramele şi luminile vieţii, a-i descoperi resorturile ascunse. A debutat în 1910 cu versuri şi proză publicate în gazeta „Universul literar”, semnând cu numele scriitoricesc D.Iov-Solferine.

215

lişti din Basarabia (1941); Vulpea din baltă (1936, roman, fragmente); Cărţi poştale; Stih basarabean; Covor basarabean (1943) ş.a. Căpitan în rezervă s-a manifestat şi ca un bun om politic. A fost de două ori prefect de Soroca (1921 şi 1926), inspector general al artelor din Basarabia (1920), deputat (1926) şi senator (1931) de Soroca. Dar în cele din urmă, pentru toate activităţile sale literare, ziaristice şi politice a plătit cu ani de puşcărie făcuţi în timpul regimului comunist. La 8 aprilie 1957, Tribunalul Militar Bucureşti a emis o sentinţă: „…cu unanimitate de voturi, condamnă pe Iov Dumitru la 3 (trei) ani de muncă silnică pentru delictul de agitaţie publică şi îl obligă la 500 (cinci sute) lei chel-

Coperta cărții Moldova de la Nistru de Dimitrie Iov, 1943

216

lia, Capitala, Viaţa literară, Văpaia, Rampa, Facla, Cosânzeana, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Gânduri bune, Biblioteca copiilor, Cuvântul nostru, Îndreptarea, Universul ş.a., precum şi la cele care apăreau în Basarabia: Viaţa Basarabiei, Poetul, Cuvânt Moldovenesc, Pământul ş.a. A susţinut conferinţe radiofonice pe teme culturale basarabene. Avea un buchet impunător de nume literare care pot fi întâlnite în presa vremii: D. Luncă, D. Pădure, Ion Opincă, Vladimir Săcară, Mihail Oţel, D. Liuba, Solferino, D. Codru, Delaflămânzi, ş.a. Opera lui literară editată ori anunţată spre apariţie cuprinde un număr impunător de titluri: Moartea Regelui Carol (Craiova, 1915); În lunca Trotuşului (Bucureşti, 1923); Amintiri şi lacrimi (1932); Pe drumuri basarabene; Prive-

Coperta cărții Priveliști basarabene de Dimitrie Iov, 1941

tuieli de judecată.” (Citat din cartea lui Gabi Comboş Fericiri pe margine de prăpastie. In memoriam Dimitrie Iov [Botoşani, 2010, pag. 157]). A făcut recurs şi procurorul Liviu Prună i-a mai adăugat încă doi ani, ajungând să ispășească de acum cinci ani. Este închis în sinistra puşcărie Gherla, unde a decedat, pe patul de spital, la 20 august 1959, iar fostul deţinut al aceluiaşi penitenciar, medicul scriitor C.D. Zeletin, în volumul memorialistic Gaură-n cer (Editura Athena, 1997) schiţează un portret, ce anticipa decesul: „Descarnat, atrofiat, slăbit în ultimul hal, ajunsese o zdreanţă umană. Îşi păstrase cu toate acestea voioşia, indiciu nu numai al fidelităţii faţă de propria-i fire, ci şi al unei tării

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

Coperta cărții Covor Basarabean de Dimitrie Iov, 1943

morale aparte, verificată prin probele de foc ale temniţei comuniste. Glumeţ, ticluia epigrame şi recita poezii din Covor basarabean…” Un alt fost coleg de celulă şi de pat de spital, Gheorghe Penciu, a descris în detalii moartea poetului: „A murit lângă mine, departe de ai săi, nespovedit, neîmpărtăşit, cu urma aceea de amărăciune pe buze pe care o au numai aceia care fuseseră înşelaţi în convingerile lor. Făcuse o viroză respiratorie pe fondul unei tuberculoze mai vechi şi inima n-a mai putut face uriaşul efort. L-au scos dimineaţa, după deschidere, acoperit cu o pătură zdrenţuită, doi deţinuţi de drept comun…” [Gabi Comboş Fericiri pe margine de prăpastie. In memoriam Dimitrie Iov (Botoşani, 2010)] Moartea lui a fost fixată în registrele Sfatului Popular Gherla cu luna mai 1961, iar Aglaia Iov a aflat despre decesul soţului abia în 1962, căci aceasta era tactica regimurilor comuniste să tăinuiscă crimele. Unde a fost înmormântat nu se ştie exact. Se cunoaşte doar locul unde erau înmormântaţi deţinuţii în aşa-zisul „Cimitir fără cruci”. Dar anonimatul lui a început cu mult mai devreme, deşi un contemporan a scris despre el în revista Moldova de la Nistru următoarele rânduri: D. Iov este cel mai talentat zugrav al vieţii simple moldoveneşti. Dl Mihail Sadoveanu ne dezgroapă admirabile pagini de viaţă veche boierească a moldoveanului. Dl Pamfile ne dă pagini senine de viaţă patriarhală moldovenească, viaţa moldoveanului contemporan, însă nimeni n-o redă ca D. Iov, care este cel mai bun cunoscător al sufletului şi limbii moldoveneşti de azi. Numele lui de-acum încolo trebuie să aibă locul distinct în istoria şi cultura noastră, fiindcă el şi l-a obţinut pe drept.

217

Actriţa a plecat, dar personajele ei vor mai trăi în inimile noastre

Nelly Kameneva

Există o lege nescrisă. Actorii mari mor pe scenă. Nelly Kameneva (10.09.1931, or. Umani, Ucraina – 18.02.2007, Chişinău) a murit pe scenă, jucând în spectacolul lui A. Griboedov Prea multă minte strică. A murit aşa cum mor doar marii actori, trăindu-şi viaţa personajului. Am văzut-o în mai multe spectacole, căci frecventez Teatrul „A.P. Cehov” din 1976 şi pot afirma că dacă în acest teatru au existat din toate timpurile mari actori şi actriţe, negreşit unul dintre pilonii acestui teatru a fost Nelly Kameneva. Ea nu se juca pe sine, aşa cum o fac unii actori, ea nu încerca, pur şi simplu, să înveţe rolul, era actriţa care juca caracterul. Dar destinul ei a fost legat de Chişinău din 1953, când, după absolvirea Institutului Teatral

218

„I.K. Karpenko-Karâi”, a fost admisă în trupa teatrului din Chişinău, unde a jucat mai bine de o sută de roluri. De aceea, personajele ei erau convingătoare, erau fireşti, armonizau cu viaţa noastră. Prin aceasta ea ştia să transforme teatrul într-un miraj al vieţii cotidiene. Au fost perioade mai bune, au fost perioade mai grele, dar o vedeam adesea trecând pe strada mea, cu pas agale spre teatru şi de la teatru şi acesta era un indiciu clar că la Teatrul „A.P. Cehov” se lucrează, se montează şi spectatorul are la cine veni. Între actori există un mare spirit de concurenţă, între actorii mari există un mare spirit de fraternitate şi solidaritate. Prin Nelly Kameneva teatrul rus din Moldova era înfrăţit cu toate celelalte teatre. Era Artistă a Poporului, avea Ordinul de Onoare şi alte distincţii. Dar ea recunoştea doar una singură, harul de la Dumnezeu, fiindcă era plină de acest har. Transforma realitatea în vis doar după câteva fraze… Oamenii, în viziunea ei, niciodată n-au fost împărţiţi prin etnii, ci doar în două tabere mari – oameni buni şi oameni răi. Şi ea a jucat trecerea dintr-o tabără în alta. Această luptă dintre bine şi rău. Şi lumina acestei străfulgerări dintre bine şi rău a fost proiectorul tainic care a plasat-o în prim-planul scenei noastre moldoveneşti. Nelly Kameneva a plecat dintre noi, dar vor rămâne cu noi personajele ei. Ea va trăi prin ele atât cât va exista teatrul.

Astăzi numele lui e rostit cu pietate doar de cunoscătorii subtilităţilor din istoria teatrală a Basarabiei. Motive existând mai multe. În primul rând, destinul unui actor sau regizor de teatru e legat de anii lui de glorie. Teatrul își apreciază eroii atâta timp cât sunt pe scenă, iar mai apoi Gloria lor o acoperă realizările altei generaţii şi doar mituri şi întâmplări rostite prin culoare mai aduc aminte de cutare sau cutare. Desigur, tehnica modernă păstrează pentru eternitate anumite spectacole, dar transpuse în formulă televizată ele îşi pierd farmecul şi atmosfera inedită pe care o poate produce doar scena teatrală. Ion Livescu (1873, Ismail – 1944, Bucureşti, cimitirul Sfânta Vineri) s-a născut în familia unui magistrat, care era fiul spătarului Ionică Livescul, iar mama sa era fiica postelnicesei Ecaterina Hâncu. Pe parcursul vieţii a reuşit să fie şi actor de teatru, şi regizor, şi dramaturg, şi publicist, şi scriitor, și profesor, și om de afaceri. Caracterul lui neastâmpărat poate fi descifrat după liceele în care a învăţat: „Matei Basarab” şi „Sf. Gheorghe”˝din Bucureşti şi colegiul „Sf. Sava” din acelaşi oraş. În volumul memorialistic Amintiri și scrieri despre teatru (București, 1967), Ion Livescu își amintește de primii ani de școală: Mai târziu, la „Sf. Sava”, copii deveniți băieți, constituiți în societate, făceam literatură și artă, ținând șezătorile noastre prin subsolurile liceului, în vecinătatea grămezilor de cărbuni. Se citeau versuri, se recitau bucăți întregi din autorii de seamă, ba scoteam și o revistă.

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

Un mare actor născut la Ismail cu o stradă la Chișinău care-i poartă numele

Ion Livescu

I.A.Bassarabescu anunța adunării că, în ședința de azi, se va citi o nuvelă originală; eu mă pregăteam să zic Mihnea și Baba, în vreme ce Scarlat Orăscu, care publicase volumul Peisagii, citea, cu poza care nu l-a părăsit niciodată, unui coleg, pe care-l înghemuise într-un colț, o poezie care începea așa: Doamna mea sau domnișoară, dacă nu ești măritată… Îndemnul către frumos, către artă ni-l da, fără îndoială, cursul de istorie al lui Anghel Demetrescu. Epoca Renașterii, zugrăvită de el cu

219

Teatrul Național din Chișinău

220

detaliile unui savant și cu avântul și coloratura unui estet, ne-a rămas săpată în mintea tuturor, și mulți dintre noi păstrăm și azi caietele în care fraza lui, elegantă și precisă, oglindea o epocă înălțătoare a omenirii (pag.8). Așa se explică dragostea pentru cuvântul scris. Patima pentru scenă a mers de mână cu patima pentru cuvintele și ideile frumos expuse. Dorea să se facă artist, iar drumul lui spre Conservator a trebuit să treacă și prin Facutatea de drept: Peste drum de Sărindar ședeau părinții mei, prin 1889-1890. „Numai cu liceul, cu literatura ce-o faci și cu reprezentațiile la care te duci nu se intră în viață, mă băiete”, îmi spunea bietul meu tată într-una din zile. „Trebuie să te gândești serios și la carieră.” Audiasem la facultate câteva lecții la dreptul civil și trecusem de…filiațiune. – Și Dreptul dacă-l voi face, răspunsei tatei, am nevoie să vorbesc cum trebuie, și de aceea am să urmez și la Conservator.

– Și la… mai merge; numai la… asta nu vreau s-o aud. Să știi. – Doamne ferește, adăugă mama, cutremurată ca de un vis urât. Prejudecățile erau încă în floare și teama părinților creștea pe măsură ce se afla că fiul cutăruia, băiat „de oameni”, s-a apucat de artă. Mama m-ar fi vrut inginer, deși-i documentasem aversiunea mea pentru cifre, sau cel puțin militar, cum fusese bunicu-meu sau frați de-ai ei. Tata m-ar fi vrut avocat, fiindcă era dintr-un neam de avocați și de magistrați, de oameni de legi, cum îmi dovedea, cu hrisoave boierești, că și la curtea lui Vodă Cantemir fusese un jurist din neamul nostru… …Între timp, mă-înscrisesem la Conservator, la cursul de artă dramatică al lui Ștefan Vellescu… Din 1891 au început pentru el adevăratele universități ale vieții. Părinții supărați pe faptul că n-a urmat sfatul lor, adică n-a continuat studiile la drept sau n-a îmbrățișat cariera mi-

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

litară l-au dat afară din casă. A fost nevoit să se adăpostească în subsoluri, în case obscure și chiar într-o stație de tramvai. A lucrat și copist la prefectura poliției ca să-și câștige existența și a învins: În mai 1892, într-o după-amiază cu soare, intram în sala cea mare a Palatului Ateneului, unde pentru prima oară se țineau examenele de absolvire ale Conservatorului. Comisiunea, compusă din Eduard Wachmann, Ștefan Vellescu, Ionescu-Gion, V.A. Urechia, C. Stăncescu și sub președinția lui Grigori Cantacuzino, directorul general al teatrelor, se instalase în loja din dreapta, rezervată azi ateniștilor… Această încercare s-a terminat cu o invitație la minister și o primă călătorie la Viena, căci ministrul i-a dat 5000 de lei din fondul lui, pentru a lua cunoștință cu arta vieneză. De la Viena a mers la Paris ca să vadă și minunile teatrului francez. Întors în ţară e angajat în calitate de actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi pleacă la Teatrul Naţional din Craiova (1895) şi abia în 1899 revine la Bucureşti deja în calitate de subdirector general al teatrelor. E angajat şi la Conservator în calitate de profesor suplinitor, apoi de profesor definitiv la Catedra de dicţie şi artă dramatică. Dar a debutat ca poet de inspirație eminesciană în „Revista Societății-Studentul român” (1888). A avut colaborări la: „România literară” (1888-1889), „Arhiva nouă” (1890), „Revista poporului” (1889-1890), „Biblioteca familiei” (1890-1891), „Ilustrațiunea română” (1892), „Arta” (1904), „Liga culturală” (1895), „Literatura și arta română” (1907), „Biblioteca modernă” (1908), „Rampa” (după 1911) ș.a. Despre această fațetă a preocupărilor sale Ion Livescu mărturisește: Prin 1890, când eram în anul al doilea la Conservator, începusem, prin îngăduința celor mai mari, să colaborez la Fântâna Blanduziei, revistă fundată sub egida lui Eminescu. Am

Ion Livescu în rolul baronului Ligneuil din piesa Rivala de Kistemaeckers

publicat versuri și câteva articole privitoare la limba românească. Prin 1891 am publicat numeroase pagini în România literară și Generația nouă, la care scriau: D.Teleor, Gheorghe Adamescu (Gheorghe de la Plevna) etc. În editura acestei reviste am publicat întâia mea broșură, o schiță istorică biografică despre Mihail Kogălniceanu, în care am reprodus și câteva din scrierile sale, și anume: Pauperismul – studiu social –, discursul rostit la înmormântarea lui Cuza-vodă, scrisoarea trimisă lui A.Mureșeanu, cu ocazia jubileului de cinczeci de ani a Gazetei Transilvania și Întâiul amor, nuvelă scrisă în tinerețea lui. Mai târziu, colaboram la Literatorul și alte publicații înjghebate de tineri scriitori de pe atunci (pag.15).

221

222

Din 1893 și până în 1903 a dirijat apariția Revistei teatrelor, singura publicație de profil din acea vreme. A jucat foarte multe roluri și a montat spectacole din dramaturgia națională și din cea universală: Ovidiu și Fântâna Blanduziei, de V. Alecsandri, O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, Revizorul, de N. Gogol, Crimă și pedeapsă, de F. Dostoievski, Tartuffe, de Moliere, unde a jucat şi rolul titular, Hedda Gabler, de H. Ibsen, Napolion I, de Rhiard Voss (protagonist Ion Livescu),Taifun, de Lengyel, Nerone de Pietro Cossa (rol titular) ș.a. A avut parte de diverse aprecieri, dar una foarte nostimă i-a rămas în inimă: Pe I.L. Caragiale reușesc să-l aduc în teatru, în fundul sălii, fiindcă vrea să fie aproape de ușă, să poată ieși repede în caz de incendiu… După spectacol, în aceeași seară, la berărie, așteptam cu grijă părerea maestrului: – Mă, ai jucat bine, dar știi tu de ce? Fiindcă n-ai vorbit ca la teatru… Mare lucru, mă, să știi să vorbești ca oamenii! (pag.64) A ajuns director la Teatrul Naţional din Chişinău la 21 octombrie 1926, când ministrul culturii Vasile Goldiş a pus capăt crizei directoriale care măcina existenţa teatrului. Deşi venirea lui la Chişinău s-a produs mult mai devreme, la 15 septembrie, iar intrarea în funcţie – la 27 septembrie, a fost deja pusă la îndoială de un grup de actori care nu erau de acord cu numirea lui şi cereau revenirea lui Ludovic Dauş în funcţia de director. În capitala Basarabiei, Ion Livesu a demonstrat că are caracter şi o mână de fier. A făcut ordine în teatru, a făcut disponibilizări ale personalului şi noi angajări, a mers cu spectacole prin oraşele provinciei, declarând pe bună dreptate că Teatrul Naţional aparţine nu doar Chişinăului, ci întregii Basarabii. Stagiunea a început la 21 noiembrie 1926 cu premiera piesei Viforul de Barbu Delavrancea. La 13 decembrie a aceluiași an a fost prezentată publicului comedia lui G.Urasachy, O

căsnicie. Presa apreciază succesul spectacolului. Un alt succes îl aduce trupei reprezentarea comediei lui Eugene Brieux, Cărăbușii. Și, desigur, Ion Livescu a impresionat publicul rafinat al Chișinăului prin jocul său în Tartuffe de Moliere. Autorii basarabeni au fost și ei prezentați publicului în această stagiune prin piesa Un accident, de Ecaterina Cerchez. Au mai fost montate piesele: Pierre Gringoire, de Theodore de Banville, Ce știa satul și Nodul gordian, de I. Vasilescu (Vajean), Slutul, de Sabatino Lopez, O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale, Domnul secretar general, de Paul Gusty, Stane de piatră, de Hermann Sudermann, Frații Karamazov, de F.M. Dostoevski, Patima roșie, de Mihail Sorbul ș.a. Ion Livescu face un demers la primăria Chișinăului ca întreaga clădire, Clubul Nobilimii, să fie transmisă Teatrului Național. Dar, în paralel cu această mare activitate de creație, în teatru, cum e firesc în lumea scenei, se încinge un conflict, soldat cu demisia unor actori, cu plângeri la minister. Scrisori în care Ion Livescu e acuzat de abuz în serviciu. Ministerul Artelor l-a delegat la Chișinău pe scriitorul Ion Marin Sadoveanu, funcționar la acest minister, împuternicindu-l să limpezească situația. Concluzia lui scrisă la 29 septembrie 1927 îl vizează pe directorul teatrului: Într-adevăr dl Livescu primește astăzi ur mătoarele contribuțiuni: ca director – 20000 lei, ca prim-actor – 15000 lei bugetari (societarul cl.I la teatru din Chișinău primește 12000 lei). Plus 600 lei diurna zilnică pentru deplasări. Cum dl Livescu încă e și profesor la Conservatorul din București, unde vine regulat 3 zile pe săptămână, aceasta face încă circa 7000 lei pe lună. În total 42000 lei pe lună (Citat după cartea lui Leonid Cemortan, Teatrul Național din Chișinău (1920-1935) (Chișinău, 2000, pag.92). Dimisia lui Ion Livescu din funcția de director al Teatrului Național din Chișinău a venit ca de la sine, în luna octombrie 1927, căci coincide și cu schimbarea guvernului.

Coperta cărții lui Ion Livescu Amintiri și scrieri despre teatru, București, 1967

Nivelul artistic al Teatrului Național din Chișinău nu e lipsit de lacune. Și comparat cu multe trupe celebre rusești ori românești, care vin în turnee, iarăși nu poate ieși pe picior egal cu ele. Dar ținând seama de ceea ce era până la Livescu și ce se face în alte teatre provinciale și chiar din capitală ar trebui să menționăm Teatrul Național din Chișinău aflat sub conducerea domnului profesor Livescu este o instituție demnă de respect și cinstită apreciere constructivă. (Citat după cartea lui Leonid Cemortan, Teatrul Național din Chișinău (1920-1935) (Chișinău, 2000, pag. 92). Autor prolific, Ion Livescu a scris mult și interesant despre istoria și problemele scenei teatrale: „Din tainele scenei” (1898), „Convenționalul în teatru” (1902), „Politica culturală” (1928), Expozițiunea de teatru și muzică din Viena (1892) (1894), cumulate sub un titlu comun – „Amintiri și scrieri despre teatru” (București, 1967). Dar și opera lui dramatică merită amintită aici: Cerșetorul, scriere dramatică în versuri, 2 acte (1894), Îngerii lui Rafael, fantezie originală în versuri, 3 acte (1894) ș.a. A susținut o serie de conferințe care mai apoi au fost tipărite în diverse ediții: Dintre culise (1898), De-ale teatrului la noi și în alte țări (1907), Teatrul modern alături de melodramă și de tragedia clasică (1907), Politica culturală (1928), Firescul în teatru (1935), Teatrul în slujba poporului (1937), Le role social d’artiste (1937), Arta de a vorbi. Arta de a citi. Arta de a tăcea (1937), Idei și considerațiuni generale asupra gestului (1938) ș.a. Au apărut și două ediții omagiare dedicate lui Ion Livescu: 40 de ani de activitate artistică-culturală. 1892-1933 (București, 1933) și altul 50 de ani de activitate artistică-culturală.1892-1942 (București, 1942). A fost ales și președinte al Sindicatului artiștilor dramatici și lirici din România. Numele lui îl poartă astăzi o stradă din Chișinău, dar puțin sunt cei care știu cine a fost Ion Livescu…

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

Dar exact peste un an, la 26 noiembrie 1928, revine în fotoliul directoral al Teatrului Național din Chișinău și se va afla în această postură până în luna martie 1935, când teatrul va fi desființat. El reușește în această perioadă să atingă și o performanță financiară, căci în 1930 ia teatrul în concesiune și afacerea îi aduce un profit anual de 2,5 milioane de lei. Intelectualii basarabeni, în frunte cu academicianul Ștefan Ciobanu, s-au opus revenirii lui la Chișinău. Această atitudine ostilă el a resimțit-o pe tot parcursul activității sale aici. Dar nici reacția lui n-a fost una simplă, a condus teatrul cu o mână de fier. Nivelul artistic este menținut, repertoriul este variat și după cum consideră criticul Petre Comarnescu, care în luna martie 1934 a inspectat teatrul, este chiar eclectic. În referatul lui, adresat ministerului care l-a delegat, criticul descrie situația la moment:

223

O precizare necesară pentru istoria teatrului din Basarabia

Vladimir Peciorin

224

Dacă ne amintim bine unul dintre principalele personaje din proza lui Mihail Lermontov poartă numele de familie Peciorin. El atât de mult a intrat în conştiinţa publicului cititor, încât foarte rar ne întrebăm dacă cu adevărat a existat un asemenea om sau o persoană cu acest nume de familie. Şi ceea ce este curios, în acea epocă într-adevăr a existat o distinsă personalitate, astăzi uitată cu desăvârşire˝, pe care îl chema Vladimir Sergheevici Peciorin, născut la 1807 în satul

Dâmerka de lângă Kiev. El a murit în 1885 în oraşul irlandez Dublin. A avut un destin foarte interesant, foarte zbuciumat şi anonimatul lui este legat de faptul că partea conştientă a vieţii, acest scriitor şi filozof şi-a petrecut-o departe de hotarele Rusiei ţariste, în Anglia. A fost o fiinţă ostilă monarhiei ruseşti, era un spirit democratic ce dorea sincer reforme în Rusia şi din această cauză, ca şi Aleksandr Herzen, a decis să emigreze. Pe noi însă, biografia lui Peciorin ne interesează dintr-un cu totul alt punct de vedere. Fiind un memorialist, el a avut răbdarea să descrie viaţa sa în nişte pagini care abia în 1989 au fost publicate la Moscova în revista Naşe nasledie, nr. 1, şi-n acele pagini găsim o secvenţă absolut inedită pentru cunoaşterea adevărului istoric despre Basarabia anului 1812. Noi ştim foarte puţin despre felul cum s-au instalat autorităţile ţariste în acest spaţiu şi mai puţin cunoaştem despre atmosfera acelei epoci, şi-n memoriile lui Vladimir Peciorin este surprinsă atmosfera anului 1812, Basarabia de Sud, Chilia: „1812 Primele amintiri Noi am intrat în Cetatea Chilia, recent luată de la turci. Tatăl meu era subofiţer în regimentul infanterie «Iaroslav». Aveam exact cinci ani. Gazda noastră se afla într-o casă turcească, chiar din faţa porţii bastionului din partea dinspre Dunăre. De acolo, de pe acest bastion eu mă uitam cum pe sub perete curge Dunărea, iar pe apă plutesc două lebede. Peste Dunăre, pe-o câmpie verde albea un cort. În faţa lui stătea un ofiţer turc cu un tra-

avea o mică bibliotecă care consta din dramele lui Kotzebue (August von Kotzebue – 17611819, scriitor german) şi romanele doamnei Jeanlis (Dupré Madlen – 1746-1830, scriitoare franceză). Tot aici, în cetatea Chilia, eu pentru prima oară am evoluat pe scenă. La noi ierna o mică flotilă dunăreană. Ofiţerii din flotă iarna au înălţat un redut şi au amenajat un teatru. Într-una din piesele lui Kotzebue era un rol pentru un copil de vârsta mea. Mie mi-au încredinţat acest rol. Eu am ieşit pe scenă, am spus cuvintele învăţate pe de rost, am primit doi colaci în mână şi am plecat după culise. În afară de tata, eu am mai avut încă un învăţător, un ofiţer de marină cu picior de lemn. Scumpul şi neuitatul Zaleski. El m-a învăţat să scriu şi să desenez nasuri şi ochi. Într-o bună dimineaţă s-a auzit o canonadă de artilerie de pe toate întăriturile cetăţii. De la explozie la noi au crăpat sticlele la geamuri. În felul acesta am fost înştiinţaţi că francezii au fost izgoniţi din Rusia.” Istoricii noştri preocupaţi de apariţia teatrului în Basarabia, începând cu acest moment trebuie să modifice data primului spectacol şi să pună acolo, în loc de 1816, anul 1812.

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

buc lung. Şi-aşa cum îmi amintesc astăzi, prin faţa cortului treceau venind şi plecând ostaşi. Acesta era schimbul de prizonieri. Noi locuiam într-o cameră mare, cu nişte dulapuri enorme pe toată lungimea peretelui. Într-unul din aceste dulapuri era culcuşul meu. Tot aici, pe un pat turcesc eu stăteam cu arătătorul în mână, iar tata mă învăţa carte. Prima carte pe care am luat-o în mână se numea O sută patru istorii sfinte a lui Hübner (Johann Hübner – 1668-1731, pedagog şi scriitor german). Istoria morţii Mântuitorului m-a impresionat profund. Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, morţii au ieşit din sicrie, catapeteasma bisericii s-a rupt în două, şi-acest tablou mi-a cutremurat sufletul. Un tremur sfânt mi-a fulgerat corpul şi părul s-a ridicat vâlvoi. Niciodată, după cât mi se pare, ulterior chiar şi-n anii fierbinţi ai tinereţii, eu n-am mai avut asemenea senzaţii. Să mori pentru poporul tău şi s-o văd pe mama cum stă lângă crucea mea, era unul dintre visele adolescenţei mele. Uite-aşa primele impresii îţi marchează întreaga viaţă. Apropo: în afară de istoria sfântă eu citeam tot ce-mi nimerea în mână. Tatăl meu

File din albumul Chișinăului

Chișinăul interbelic

225

Topârceanu şi Chişinăul Posibil, poate a vânătorilor, căci împreună cu prietenul său Mihail Sadoveanu a colindat Basarabia în căutare de vânat. Însă relaţia lui cu Chişinăul a fost una specifică. George Topârceanu (20.III.1886 – 7.V.1937, Iaşi) a venit la Chişinău ca poet, pamfletar, epigramist, parodist, redactor-stilist, dar a fost înscăunat, în 1927, director la Teatrul Naţional. Cunoştea Basarabia din povestirile basarabenilor: C. Stere, Pan Halippa ş.a. Dar o cunoştea şi din escapadele de vânătoare pe care le făcea în acest ţinut însoţindu-l pe Mihail Sadoveanu, mare amator de vânătoare şi pescuit. Dar situaţia lui acum era alta, era director la un teatru cu fonduri mici. De aici şi necazurile noului director. E nevoie de bani pentru decoruri, e nevoie de bani pentru chirie şi, ceea ce-i mai grav, e nevoie de bani pentru salarizarea actorilor. Se zice că a fugit din Chişinău într-o după-amiază. Actorii asaltau uşa directorului pe care acesta din precauţie a încuiat-o şi negăsind alte soluţii şi-a luat valiza şi a sărit peste fereastră, îndreptându-se direct spre gară, de unde a luat trenul şi i s-a pierdut George Topârceanu urma… Că s-a întâmplat anume aşa, că a fost altfel În mod firesc acest scriitor trebuia inclus e greu azi de afirmat. Dar e o poveste frumoaîn capitolele dedicate scriitorilor şi poeţilor. să, care ne leagă mult de un nume celebru al literaturii române.

226

Secolul XX este secolul în care, în primul sugerat de un banc din viaţa împăratului Vilrând, a fost persecutată memoria. Noua orân- helm II sau chiar de-o bârfă înfrumuseţată de duire comunistă a dorit cu tot dinadinsul să fantezia supuşilor săi. uite de timpurile anterioare, să şteargă memoTradiţional însă s-a considerat că actorii ria cu tot cu nume, cu tot cu oameni. care-l joacă pe Herţog se machiază „à lea VilAm încercat să găsesc dosarul lui Vasile helm II”. Vronski, nume celebru în mediul artistic de V. Vronski a rămas fidel acestei tradiţii, până la 1940. Nu ştiu în care arhivă a fostului excelând printr-un machiaj fin şi exact. NKVD se păstrează, dacă se mai păstrează… Mai întâi de toate eu consider că rolul Dar el a făcut epocă, fiind legat sufleteş- Herţogului nu este al lui Vronski, fiind cu totul te de Chişinău, de Basarabia şi chiar de Bucu- altul prin temperamentul artistic şi prin felul reşti… său de a fi. Dar cu atât mai mare este măiesLeon Donici-Dobronravov, marele pro- tria unui actor demonstrată de acest înzestrat zator şi un excepţional cunosom, care dovedeşte că pentru cător al subtilităţilor scenei de un talent veritabil, toate roluoperă şi teatru, i-a dedicat arrile sunt potrivite, că nu existicolul Luminăţia Sa V. Vronski tă roluri „avantajoase”, bune şi în piesa Păcătoasa (Basarabia, proaste. 1923, 27 noiembrie). Cel mai complicat moUtilizând un subtitlu ment în acest rol este să prinzi sugestiv – Luminăţia Sa –, tonalitatea exactă. Aici e foarte V. Vronski în piesa Păcătoasa, simplu să cazi în farsă – moocheşte, de fapt, exact în miement în care păcătuia mult Nadejdin. Aici e foarte dificil să zul problemei. Expunerea proeviţi banalitatea. fesionistă a materialului teatral De la prima apariţie în ne face să fim martori la o rescenă şi până la finalul piesei prezentare teatrală uitată în arhivele vremii: dl Vronski a menţinut aceeaşi „Ultima oară am văzut tonalitate excelentă, pe care această piesă în 1918 la teatrul eu aş defini-o ca fiind inspirată din garda imperială. În Pasaj din Petersburg, în distribuţie avându-i pe Granovskaia interpretarea rolului se simte şi Nadejdin. Piesa se numea alo bună cunoaştere a „natutfel, dar nu în denumire rezidă rii umane”. Capacitatea de a problema. urmări detaliile şi trăsăturile Compozitorul Constantin Romanov Cum nu contează nici și actorul Vasile Vronski pe o stradă specifice… De la Herţogul lui faptul că subiectul piesei a fost din București, în perioada interbelică Vronski adia un aer de cabinet

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

Un odesit la Chişinău: Vasile Vronski

227

228

de stat cu o atmosferă complexă, un aer de bal mai mare – 300 de ruble. Când venea vreun de curte, de budoar, de femei frumoase şi chiar actor să se angajeze şi pretindea şi el un salariu de… cazarmă. similiar, Cernov pe loc îi replica: În armonie cu tonalitatea vine şi felul de a – Ce ai înnebunit? La noi doar Vronski se ţine pe scenă. primeşte atâta… Herţogul lui Vronski este unul autentic Teatrul lor poate fi studiat ca o experienţă din cap până în picioare. Acesta este într-ade- de ingeniozitate impresarială. văr Luminăţia voastră, cel mai dintre toţi pe În colaborare cu N.I. Sobolşcikov-Samacare i-am văzut pe scenele din Moscova şi Pe- rin fondează teatrul de miniaturi „Vronsobtersburg. sam”, care a activat din 1917 până în 1920, când În partea a treia el a pus un accent de care armata roşie condusă de Grigorie Kotovski a ocupat Odesa. este capabil doar un mare artist. Dar viaţa nouă şi teama de noua orânduire Schimbând costumul de militar pe o haină de casă, vocea lui s-a schimbat şi a devenit bolşevică în 1920 l-a obligat pe Vasile Vronski mai intimă, mai caldă. El a făcut această trecere să apuce calea emigraţiei şi astfel se pomeneşte atât de fin, fără accentuări supărătoare, cu vir- la Berlin. În inima Germaniei el se dovedeşte a fi la fel de activ, încearcă să fondeze un teatuozitate demnă de un redutabil artist…” Celebritatea sa era legată de activitatea la tru, participă la spectacole, este filmat în două teatrul din Odesa, unde Vasile Vronski, împre- producţii cinematografice: Dubrovski, în care ună cu colegul Mihail Cernov, dirijau cu gestionarea teatrului „Fars”. Era o situaţie foarte interesantă, căci ambii erau actori de profiluri opuse, unul dramatic, cu roluri mai mult de îndrăgostiţi, altul era actor de comedie, dar în viaţă totul părea inversat. Căci, Cernov, comediantul celebru, era omul care dirija partea financiară a teatrului, iar Vronski era responsabil de partea directoratului artistic. Igor Nejnâi, în cartea sa Bâloe pered glazami (Trecutul îl am în faţa ochilor, Moscova, 1963) descrie la paginile 77-78 această unică experienţă teatrală de succes. Deoarece cei doi erau proprietarii teatrului şi actori de primă mână, eviVasile Vronski între actori și admiratori. Fotografia a fost mutilată dent că îşi fixau salariul cel ca unele persoane să nu fie recunoscute de organele NKVD-ului

„Anul 1934… Ultimul nostru discipol a fost Vasili Mihailovici Vronski, un actor minunat, cunoscut în toată Rusia şi celebru în sudul ei. El nu suferea de lipsă de optimism şi de dragoste de viaţă (fapt prin care eu şi explic caracterul comic al acestui talent desăvârşit). Treburile lui mergeau prost, i-au interzis să monteze spectacole ruseşti, şi el a sosit la Bucureşti în căutarea norocului. Locuind la noi, el, aşa cum făcea şi Jenea Torgaşev, era responsabil de gospodărie, despica lemne ca Hercule, încălzea baia şi mătura podelele, însă de fiecare dată era într-o dispoziţie excelentă.” În iunie 1940 era deja la Chişinău, unde în scurtă vreme a fost angajat al Teatrului dramatic rus din RSSM. Convingându-se că arta teatrală sovietică e numai la nivel declarativ, iar în fond ea este dirijată ideologic, nu se retrage odată cu armata roşie în iunie 1941, ci rămâne pe loc. În 1942 ajunge la Odesa, unde fondează Teatrul Vasile Vronski, în care are trei roluri importante: antreprenor, regizor şi actor. El a beneficiat de faptul că primar al Odesei era basarabeanul Gherman Pântea, care reorganizase viaţa administrativă, economică şi culturală a oraşului de pe malul Mării Negre. Dar în 1944 au revenit la putere autorităţile sovietice şi el ca om care a activat în colaborare cu autorităţile de ocupaţie a fost arestat, după mai multe interogatorii şi torturi, actorul Vasile Vronski a ajuns în GULAG, unde a şi murit în 1952. În istoria teatrului moldovenesc, paginile scrise de actorul Vasile Vronski vor rămâne ca o confirmare a unei mari colaborări dintre actorii locali şi cei aduşi la Chişinău de valurile vieţii…

Secvențe din viața teatrală a Chișinăului

joacă rolul lui Troekurov, şi în Idiot, unde face rolul lui Ferdâşcenko. Participă activ la lucrările „Uniunii ruse a activiştilor scenei din Germania”. În 1923, în urma unui turneu, a ajuns în Basarabia, unde numele lui era binecunoscut în cercurile amatorilor de teatru şi el parcă s-ar fi simţit acasă. Aşa la Chişinău a apărut Teatrul de miniaturi „Bi-ba-bo” (1924), Teatrul vesel (1930-1931) sau trupa teatrală a lui Vasile Vronski (1926-1929, 1936-1937). Tot în această perioadă a colaborat cu celebra interpretă Lidia Lipkovski, care fondase Teatrul miniaturii artistice „Ulâbka” (Zâmbetul) (1932) şi multe alte diverse activităţi teatrale au fost realizate de V. Vronski. Epoca aceasta părea a fi dominată de numele lui. Presa îi acorda o atenţie deosebită. Referinţele la evoluţiile lui teatrale se pot descoperi mai în toate publicaţiile basarabene interbelice, cu precădere în cele de limbă rusă. Nouă ne-a surâs norocul când o nepoată a celebrei personalităţi, Nadejda Terleţki, ne-a pus la îndemână o fotografie rară. Poza aceasta poartă toate însemnele epocii. A fost tăiată în formă de pentagon din cauză că posesorii ei nu au dorit ca anumite persoane să fie recunoscute de serviciile secrete ale Imperiului Sovietic, NKVD. În centrul pozei se află un rege al scenei – Vasile Vronski (? – 1952), care, împreună cu teatrul său, a activat în Basarabia interbelică. Compozitorul Constantin Romanov, în amintirile sale manuscrise Moe jizneopisanie (Bucureşti, 1947, ANRM, fond 2983, inv. 1, dos, 44), descrie cu ironie situaţia lor de la Bucureşti, când locuiau la aceeaşi gazdă şi făceau menajul împreună.

229

Ziare și ziariști basarabeni

Un rus la Iaşi a scos un ziar românesc – Besarabia…

Nicolae Russel

230

Socialiştii din secolul XIX erau adevăraţi socialişti. Ei visau la o lume nouă, în care relaţiile dintre oameni erau cu totul deosebite. Ei credeau atât de mult în această schimbare, încât părăseau familiile avute, situaţii materiale bine puse la punct şi mergeau în popor să trăiască viaţa lui, promovând un ideal – omul nou. Nu aveau culoare naţională, dar aveau un sentiment sincer şi profund de apartenenţă naţională, care în viziunea lor trebuia să evolueze în timp spre o frăţie universală. Primul ziar românesc – Besarabia, l-au scos la Iaşi nişte so cialişti în luna septembrie 1879.

Animatorul acestei idei a fost doctorul rus Nicolae Constantinovici Sudzilovski (185030.IV.1930, Tienţin), care în România a ajuns să poarte numele de Nicolae Russel. Născut la Moghiliov, într-o familie poloneză rusificată, el părăseşte Rusia, la 1875, din cauza prigonirilor poliţiei ţariste. Ajunge în Anglia, de unde trece în America şi, în cele din urmă, se stabileşte la Curtea de Argeş. Participă la războiul de independenţă din 1878 şi pentru merite deosebite este decorat cu ordinul Steaua României. Aflând de moartea lui, publicistul Felix Aderca i-a dedicat un articol – „Un vagabond de geniu”(Adevărul, an 44, 1930, din 22 iunie, p.12), şi avea dreptate să scrie aşa, căci după expulzarea din România, la cererea guvernului ţarist, a colindat lumea: San Francisco (SUA, 1880), Plovidiv (Bulgaria, 1882), iar ultimii 30 de ani de viaţă i-a trăit în China, Japonia şi Filipine. A fost un timp chiar preşedintele statului Hawai. Scriitoarea Sofia Nădejde în nişte pagini de „Amintiri” (Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă (1870-1900) Bucureşti, 1975) evocă momentul naşterii gazetei: „ Într-o seară, luând o mutră severă şi scuturând furios pipa (Russel), izbucni: – Tu, Iancule, faci articolul de fond. Răbdarea mea are o margine. Vorbă facem multă, dar treabă puţină. Scoatem ziarul! Ce nume-i dăm? Se propuneau nume care de care mai curioase: Socialistul român, Munca. Se auzi deodată glasul răsunător al lui Ţurcanovici: – Besarabia! Eu vă sunt naşul, pupaţi-mi mâna! – Minunat titlu! Mult aş da să văd mutra cazacului!

liceu, preda franceza, româna şi latina. A fost prieten cu Constatin Stere, trecând cu acesta în 1903 la Partidul Liberal. A fost deputat şi director de ziare (Lumea nouă, Voinţa naţională). Fondator al revistei literare şi ştiinţifice Contemporanul, Ioan Nădejde care a apărut la 1 iulie 1881 la Iaşi. Sofia Nădejde (14.09.1856, Botoşani – 11.06.1946, Bucureşti), scriitoare, soţia lui Ioan Nădejde şi sora pictorului Octav Băncilă (1872-1944). A scris publicistică în favoarea emancipării femeii şi lucrări literare apreciate în epocă: O iubire la ţară (Iaşi, 1888, dramă), Nuvele (Iaşi, 1893), Din chinurile vieţii (Craiova, 1895) ş.a. Sofia Nădejde A tradus din literatura franceză, italiană şi rusă. Theodor D. Speranţia (4.05.1856, Iaşi – 9.03. 1929, Bucureşti), scriitor şi folclorist. Doctoratul în litere l-a susţinut în Belgia şi a fost văr cu fraţii Nădejde. A publicat mai multe volume de „Anecdote populare” începând cu 1889 şi până 1928, când a scos volumul de „Anecdote ilustrate”. A scris dramaturgie, romane şi manuale şcolare. A fondat Muzeul etnografic românesc, iar două lucrări teoretice semnate de el rămân actuale şi până în prezent: Introducere în literatura populară română (1904) şi Mioriţa şi căluşarii (1914).

Ziare și ziariști basarabeni

– Titlu genial, zise altul. Guvernul nu va putea să închidă, ar fi nepatriotic şi va înghiţi – pe lângă alte articole – şi pe cele socialiste. S-au făcut cotizaţii, membrii cercului de intelectuali sporise… …Dar pajura rusească înghiţise prea multe hapuri de-ale doctorului Russel, ca să mai poată tolera şi pe acesta. Auzi, aici, sub ochii consulului rus să apară un ziar cu numele Besarabia…Chestia nihiliştilor adăpostiţi, a contrabandelor de cărţi, bătaia de joc cu spioana (aceeaşi carte la pag. 70-71) cu apariţia ziarului pusese vârf la toate. Note peste note guvernului român, în care se cerea închiderea ziarului şi pedepsirea profesorilor care lucrau la el. Cel dintâi lovit e Ioan Nădejde, permutat, într-o bună zi la Bârlad, pentru propagandă de idei subversive. Prefectul de Iaşi, Leon Negruzzi ((18401890), scriitor, fratele lui Iacob Negruzzi, fost primar al Iaşului şi ministru de interne), om foarte bun şi domol, îl cunoştea pe Nădejde de la adunările „Junimii”. Veni la el acasă căutând să-l convingă că ziarul Besarabia poate fi bun, dar e inoportun. – Îţi spun confidenţial, guvernul rus ne trimite mereu note, că ocrotim pe nihilişti… Te rog, închide ziarul, ţin la dumneata ca la un frate. Îţi promit că mă voi stărui telegrafic săţi revoce mutarea. Stăruie şi pe lângă doctorul Russel s-o lase mai domol! Cei de la Besarabia, în frunte cu Russel, erau încântaţi de intervenţia prefectului. Ei puteau închide ziarul cu capul sus, şi erau şi martiri. În realitate trebuiau să-l înceteze din lipsă de bani.” Din echipa redacţională au făcut parte afară de doctorul Russel şi alte personalităţi celebre în epocă: Gheorghe Gh. Nădejde (18561937), scriitor şi autor de manuale şcolare, director al Liceului Ştefan cel Mare din Iaşi, tatăl scriitoarei Lucia Mantu (Camelia Nădejde). Ioan Nădejde (18.12.1854, Tecuci – 29.12.1928, Bucureşti), scriitor, profesor de

231

Nicolae Ţurcanovici a fost medic şi prefect al oraşului Roman în 1914 din partea Partidului Liberal. În tinereţe a fost socialist şi s-a ocupat de trecerea literaturii ilegale în Basarabia. După revenirea lui Constantin Stere din Siberia i-a mărturisit că grupul lor a fost arestat din imprudenţa lui. Legase o relaţie amoroasă cu frumoasa soţie a contrabandistului, care se ocupa de trecerea literaturii peste Prut şi acesta din gelozie i-a denunţat la jandarmeria rusească, care au urmărit transportul de carte şi a operat arestările. Apariţia gazetei Besarabia a fost de scurtă durată, din 18 septembrie 1879 până la finele lunii decembrie, dar importanţa ei istorică este greu de estimat. A fost primul protest public faţă de ocuparea Basarabiei de către Rusia ţaristă. Pentru prima oară a fost utilizată denumirea de Basarabia pe frontispiciul unei publicaţii periodice şi acest exemplu a fost unul de bun augur, fiind repetat de celelalte gazete apărute mai târziu, cum au fost spre exemplu cea editată de Zamfir Arbore şi Petre Cazacu la 1905, tipărită la Geneva, în Elveţia, sau primul ziar în limba română apărut la Chişinău în 1906, fondat de Constantin Stere şi Ioan Pelivan. Regret mult că în dicţionarele de specialitate nu figurează informaţii despre ziarul Besarabia şi nici despre Constantin Mille echipa redacţiona-

232

lă. Dar ar trebui să ştim că pentru ei, gestul de a tipări acea publicaţie a fost un act de risc asumat, căci, în cele din urmă, totul s-a finalizat foarte dramatic: „Doctorul Russel, Andrei (Dumitrescu, basarabean – n.n.) şi Axelrod (Pavel) Theodor D. Speranția fură arestaţi ca străini periculoşi statului, Ioan Nădejde fu exclus definitiv din profesorat şi din Universitate, Gh. Nădejde şi Th. Speranţia – suspendaţi din profesorat…” (Sofia Nădejde, „Amintiri”…) Peste câteva săptămâni de la arestare, în parlamentul României a fost votată legea expulzării, după care doctorul Russel a fost urcat la Galaţi pe bordul navei „Lloyd” şi trimis la Constantinopol, de unde avea să ajungă la Geneva. În momentul expulzării purta în piept ordinul Steaua României, pe care îl obţinuse în războiul pentru independenţa României, stat care acum îl alunga dincolo de frontierele sale de teama guvernului rusesc. E curios faptul că scriitorul Constantin Mille în romanul Dinu Milian (Bucureşti, 1913) descrie acea perioadă şi atunci când îl portretizează pe Ioan Nădejde, care figurează în lucrare ca personaj, cu numele de Ioan Cara, aminteșe şi despre editarea ziarului Besarabia. Dar în roman publicația are o altă denumire, se numeşte aşa cum o vedeau cei care au conceput-o –„Patria dezmembrată”. De fapt, cum a rămas şi până astăzi…

Fiecare epocă, are dincolo de multiplele amprente semnificative, una foarte importantă – publicaţia care o reprezintă. Să zicem Le Monde reprezintă intelectualitatea franceză şi anii ’60 ai secolului trecut, anii marilor căutări. Revista Viaţa Basarabiei a fost revista spiritului basarabean în anii interbelici, așa cum revista Moldova a fost icoana sufletului nostru începând cu 1960. Ziarul Basarabia, tipărit în debutul sec. XX, a fost oglinda năzuinţelor basarabene. Deși a existat puţin, a marcat prima jumătate a sec. XX. În luna mai a anului 1931, fondatorii şi colaboratorii primului ziar românesc din pro-

vincia dintre Prut şi Nistru – Basarabia (19061907), au serbat 25 de ani de la lansarea publicaţiei. Cu această ocazie, pe edificiul fostei redacţii din str. Armenească nr. 30, a fost instalată o placă comemorativă, iar foştii colaboratori s-au fotografiat cu ocazia evenimentului. Nouă ne-a parvenit o imagine inedită în care este prezentă toată elita basarabeană interbelică, care, de fapt, a şi reprezentat Mişcarea Naţională din Basarabia. Porniţi la drum de Constantin Stere, ajutaţi financiar din fondurile speciale ale guvernului României, aceşti tineri intelectuali cu şcoli superioare făcute prin străinătate şi-au

Chişinău, 1906. Redacţia ziarului Basarabia. În picioare (de la stânga la dreapta): T. Roman, Şt. Usinevici, . Racicovschi, Pan. Halippa, N. Roşca, G. Stârcia. Pe scaun: Th. Inculeţ, Al. Mateevici, S. Cujbă, M. Vântu, G I. Pelivan. Jos: doi vânzători de ziare

Ziare și ziariști basarabeni

Oameni între oameni

233

Sediul redacţiei ziarului Basarabia, Chișinău, str. Armenească, 30, fotografie de epocă

asumat riscul de a da glas aspiraţiilor naţionale. Nume mari pentru istoria noastră, nume scumpe: Ioan Pelivan (rândul întâi, al treilea din stânga), preotul Petre Gheorgian, fostul fotograf al redacţiei, mitropolitul Gurie Grosu, cu camilavcă albă, lângă el preotul şi profesorul Grigore Constantinescu, episcopul Dionisie Erhan, Elena Alistar, profesorul Nicolae Popovschi (primul din rândul întâi, din dreapta), Theodor Inculeţ (primul din ultimul rând, din stânga) ş.a. s-au adunat în preajma casei în care au trăit pe timpurile ţarismului clipele fericite ale apariţiei editoriale, clipele triste ale interdicţiilor de cenzură şi clipele deznădejdii când publicaţia a fost interzisă. Dar visele sincere întotdeauna se împlinesc şi lor le-a fost dat să-şi vadă visul împlinit, fiindcă au fost intelectuali veritabili şi nu s-au temut să rămână oameni între oameni… 234

Echipa redacțională la dezvelirea plăcii comemorative „25 de ani de la apariția primului număr al ziarului Basarabia”, Chișinău, str. Armenească, 30, 1931

Ziare și ziariști basarabeni

Echipa redacţională a ziarului Basarabia la monumentul celor trei martiri. Chișinău, Parcul Catedralei, 1931

Fruntașii basarabeni la expoziția aniversară „25 de ani de la apariția ziarului Basarabia” de la Mitropolia Basarabiei. Chișinău, 1931

235

Pionierul presei naţionale

236

Emanuil Gavriliţă n-a lăsat urme prea adânci în istoria justiţiei basarabene. În afară de participarea la celebrul proces al boierului Vartic, alte procese erau de rutină. Totuşi, istoria noastră i-a fixat numele, dar nu în şirul avocaţilor eminenţi, ci în cel al editorilor de publicaţii periodice. Istoria presei româneşti din Basarabia trebuie să-l pună la locul cel mai de cinste. La rugămintea prietenului său Constantin Stere, el a acceptat să fie redactor-editor al ziarului Basarabia. Pentru articolele curajoase tipărite în ziar a fost amendat şi judecat de mai multe ori, dar a fost conştient de misiunea ce şi-a asumat-o. S-a născut la 18 august 1847 la Nicoreşti, jud. Soroca. Moşier cu o avere modestă, el a fost descendent din familia vel-vornicului Boldur. Studiile secundare le-a făcut la Gimnaziul nr. 1 din Chişinău, pe cele superioare – la Facultatea de juridică a Universităţii din Moscova, pe cele de perfecţionare – la Viena şi Berlin. Din 1875 este judecător de pace la Zemstva din judeţul Soroca. Din 1886 practică avocatura. În 1894 se stabileşte cu traiul la Chişinău, pe str. Fierarilor, 32 (azi Alexandru Bernardazzi). În 1906-1907 a fost redactor-editor al primului ziar românesc apărut la Chişinău. După suspendarea apariţiei publicaţiei s-a retras din viaţa publică. Presimţind apropierea morţii a rugat să fie dus la moşia sa din Băxani, unde şi s-a stins din viaţă la 10 iunie 1910. Ideea de a-l readuce în atenţia opiniei publice a fost des vehiculată după Unirea din 1918. Pan Halippa a scris despre el, îndem-

Emanuil Gavriliță

nându-i pe potentaţii zilei să ajute la instalarea unui monument. Despre E. Gavriliţă a scris un eseu frumos Paul Vataman în cartea Figuri sorocene. În 1934, sculptorul Alexandru Plămădeală a realizat lucrarea sculpturală Bustul publicistului Emanuil Gavriliţă, la sugestia lui Pan Halippa, care intenţiona să inaugureze o Alee a Personalităţilor Basarabene. În anii războiului, lucrarea a fost evacuată în România. Ar fi bine să readucem bustul executat de Al. Plămădeălă şi să înveşnicim pentru eterni-

Deşi a avut o apariţie aproape meteoritică, a fiinţat până în martie 1907, ziarul i-a adus editorului multe bucurii. Așa s-a întâmplat că ziua de lucru, Emanuil Gavriliţă, om deja împovărat de ani, şi-o petrecea pe banca acuzaţilor, la fel ca în cazul relatat de ziar: „La 18 noiembrie în tribunalul local a fost judecată asupra redactorului gazetei noastre Basarabia, d-l avocat Gavriliţă… D-l Gavriliţă în actul de acuzare a fost învinovăţit, cum că el, în articolul numit, tălmăceşte afacerile stăpânirii într-un fel mincinos şi revoluţionar, cum că d-l Gavriliţă, slobozind articolul numit (Liga ţăranilor şi stăpânirea, nr. 8 al ziarului) urmărea un ţel – a-i răscula pe ţărani împotriva stăpânirii de azi… şi l-a condamnat pe o lună de ostrov cu schimbul de a plăti ştraf de o sută ruble.” Ziarul Basarabia îşi avea localul pe strada Armenească, nu departe de intersecţia cu strada Podoliei (azi Bucureşti). Aproape zilnic Emanuil Gavriliţă venea la redacţie, unde se adunau mai mulţi admiratori ai publicaţiei, ca să mai tăifăsuiască, să facă schimb de noutăţi, să-şi schiţeze planurile de acţiune. „Emanuil Gavriliţă, avocat bătrân, era persoana care dădea oarecare garanţii autorităţilor ruseşti, care făcea intervenţii pe la autorităţi, care-i scotea din încurcătură pe colaboratorii săi mai zburdalnici, menţiona la 1933 Ştefan Ciobanu. Rămas numai cu cei tineri, trecea pe la redacţie şi-i certa cu numele de «ostrovari» pe colaboratorii săi. El scrie câteva articole în chestiuni juridice şi face un istoric al drepturilor pe care l-a avut Basarabia sub ţarul Alexandru I.” Verva polemică a lui Emanuil Gavriliţă poate fi uşor sesizată chiar şi în fragmentul Suntem revoluţionari? care poartă un mesaj de apărare a concepţiilor democratice, propovăduite de colectivul redacţional: „Aflăm că autoritatea şcolară a poruncit ca învăţătorii să nu citească gazeta noastră, zicând că ar fi revoluţionară, «cramolnică» (răzvrătitoare – E.G.) şi altele. Dar bine, cinstiţilor cărturari şi părinţi, aşa înţelegeţi cuvintele noastre? Să vedem ce lu-

Ziare și ziariști basarabeni

tate chipul fostului jurist care a scris o pagină de glorie în istoria presei basarabene. Aşa cum la Băxani, în cimitirul satului, unde-şi doarme somnul de veci distinsul om de cultură, un urmaş al lui Vasile Gavriliţă, directorul Fabricii de beton din Chişinău, a înnoit mormântul, dând un exemplu demn de urmat şi pentru alţi contemporani de-ai noştri… Amintirile nu sunt decât nişte triste corăbii care rătăcesc pe valurile timpului în căutarea ţărmului visat. Şi mare este bucuria celora care au şi zărit, prin pâcla ceţii, mărul de aur al luminii, ghemul de foc al farului uitat… Probabil, numele lui Emanuil Gavriliţă avea să fie reţinut în astă lume numai de colegii de breaslă, de prieteni şi numeroşii clienţi care apelau la serviciile avocatului, de nu se producea acea minune, acea explozie în atmosfera tihnită a Chişinăului de la început de secol – apariţia la 24 mai 1906 a primului ziar în limba moldovenească – Basarabia. Avocatul Emanuil Gavriliţă fiind redactor-editor! Theodor Inculeţ, unul dintre colaboratorii ziarului, îşi amintea mai târziu: „Nu eram prea mulţi la început: Gavriliţă, Pelivan, Halippa, Vântu şi noi doi, fraţii Inculeţ. 24 mai 1906 este ziua în care am apărut noi cu primul număr, ziua în care, după aproape un veac de tăcere, mulţumită revoluţiei din 1905, pentru întâia dată a răsunat graiul moldovenesc din nou pe pământul lui Ştefan cel Mare… Apariţia primului număr al Basarabiei noi, redacţia, am sărbătorit într-un mod nepretenţios la Capmare din Chişinău fără a ne da bine seama că consfinţim un eveniment (întâmplare. – Th. I.) în istoria ţării, cu ea a început o epocă, care duce la aceea unde am ajuns… Ne-am pus pe lucru. De lucru era mult. Mai întâi trebuia să muncim pentru trezirea simţirilor naţionale ale basarabenilor. Aveam a face cu ţărănimea şi cu pătura intelectuală moldovenească. Ţăranii sărmani erau ai noştri. Nu vorbeau decât moldoveneşte cu toată sistema îndrăcită de rusificare timp de o sută de ani…”

237

238

cruri grozave am scris noi până acuma în gazeta noastră. Noi am vorbit despre suferinţele poporului, despre drepturile lui. Noi am cerut de sine-cârmuirea (autonomia) pe care am avut-o la 1818. Noi am cerut voie şi pământ pentru ţărani. Noi ne-am ridicat împotriva nedreptăţilor şi a cruzimilor. Noi am luptat pentru ca poporul să fie fericit şi pentru ca în toată împărăţia să domnească adevărata lege şi dreptatea. Dacă aceste lucruri se cheamă «cramolnice», atunci toată Rusia este cramolnică, afară de oamenii întunericului, de birocraţi şi de huligani. Iar dacă cele ce am cerut şi am propovăduit sunt cuvinte drepte şi patriotice, de ce vreţi să ne ponegriţi în faţa poporului? Dacă introducerea unei întocmiri întemeiată pe libertatea poporului este «cramolnică», atunci cramolnici sunt cei ce ne ponegresc pe noi, pentru că ei sunt împotriva chiar a înaltului manifest de la 17 octombrie. Nu se spune acolo că poporul trebuie să ia parte la cârmuire prin Dumă? Nu se vorbeşte acolo de voia (libertatea) cuvântului, întrunirilor şi a feţei omeneşti? Nu se vede din manifest că fiecare are voie să-şi spuie toate păsurile, să grăiască despre toate cele folositoare binelui poporului, numai să nu calce legile? Nu se arată în manifest multe din cele ce au lipsit până acum poporului şi care trebuiesc împlinite, iar nu să rămâie numai pe hârtie? Dar autoritatea şcolară, oprind citirea gazetei noastre, nu este împotriva libertăţii tiparului, deci şi a manifestului? Căci poţi să îngrădeşti libertatea tiparului ori prin o silnicie pe faţă, de pildă, confiscarea gazetei, dar poţi s-o opreşti şi printr-o silnicie ascunsă, oprind pe cineva a citi gazeta. Sau poate că autoritatea şcolară vrea să fie mai presus de toate manifestările şi vrea să fie mai mare decât autoritatea supremă (cea mai înaltă – E.G.)? Dar să nu creadă autoritatea şcolară care ne ponegreşte că noi vom lăsa ca drepturile poporului să fie călcate în picioare. Noi vom vorbi şi mai departe despre fericirea poporului, căci nu avem frică decât de legi şi de Dumnezeu.” [Basarabia, 15 august 1906]

Din cartea lui P. Vataman Figuri sorocene am aflat că Emanuil Gavriliţă s-a născut la 18 august 1847 în satul Nicoreşti din judeţul Soroca, în familia lui Gheorghe şi Zamfira Gavriliţă. Arborele genealogic al acestei familii îşi are rădăcinile în falnicele timpuri ale lui Alexandru cel Bun, întemeietorul lui fiind vornicul Boldur. Viitorul jurist şi-a făcut studiile la gimnaziul nr. 1 din Chişinău şi la Universitatea din Moscova. Fiind licenţiat în drept, Emanuil Gavriliţă a plecat la Viena şi, mai apoi, la Berlin, ca să-şi aprofundeze cunoştinţele. În 1875 revine în ţară şi adunarea Zemstvei din Soroca îl alege judecător de pace; după opt ani demisionează. Un timp locuieşte la moşia sa din Băxani. Iată un fragment din cele relatate de savantul basarabean Teodor Porucic: „Tatăl lui, Ştefan Porucic, era pe acea vreme învăţător în şcoala moldovenească din acel sat (Băxani – red.), şcoală care chiar el o înfiinţase şi o organizase cu ajutorul proprietarului de acolo Emanuil Gavriliţă. Totodată, făcea şi practică bisericească pentru cariera de cântăreţ şi preoţie. Împreună cu Emanul Gavriliţă şi Filimon Scârnavu, amândoi mari proprietari din Băxani, Şt. Porucic alcătuia cercul moldovenesc de cultură din sat, care cerc avea şi o frumoasă bibliotecă. Cărţile erau ţinute la Şt. Porucic. Biblioteca se îmbogăţise mult pe vremea războiului şi îndată după el, când graniţa de la Prut fusese o vreme deschisă pentru aducerea literaturii româneşti. De altfel, pe vremea războiului, toată Basarabia se umpluse cu cărţi româneşti, mai ales cu cele tipărite cu chirilice, care cărţi se aduceau cu miile de căruţaşi luaţi din Basarabia pentru transportul proviziilor şi muniţiilor armatei ruse… Cercul cultural Scârnavu-Gavriliţă-Porucic era în plină activitate şi era sub ordinile cercului cultural din Ciorniţa, organizat de boierii Măcărescu, Ergiu şi Meleghi. În anul 1881, după omorârea ţarului Alexandru II, s-a început în Rusia o prigoană împotriva tuturor mişcărilor naţionale. Cercurile culturale moldoveneşti au fost oprite. În

supărat şi în adevăr n-a mai călcat pragul acelei case, până atunci prietenească. Noi scriam greu, căci gândeam ruseşte. Gavriliţă însă scria uşor româneşte, căci scria fără ca să mai gândească ruseşte mai întâi. Îmi amintesc cum de multe ori, venind la redacţie, se adresa lui Halippa şi lui Vântu: «Măi băieţi, voi vreţi să mă băgaţi în puşcărie! Scrieţi, măi, mai domol…»” Aceste mărturii ale lui Theodor Inculeţ încredinţate ziarului Cuvânt moldovenesc (nr. 51, 1931) au pentru noi semnificaţii deosebite… Peste ani, colaboratorii de odinioară ai ziarului Basarabia au pus temeiurile unei noi publicaţii – Cuvânt moldovenesc. Şi tot lor le-a aparţinut iniţiativa de a înveşnici chipul inimosului publicist. Bustul executat în 1934 de maestrul Alexandru Plămădeală a existat până în 1940… când a fost evacuat în România. Astăzi doar amintirile pot descoperi lumina unui far uitat – Emanuil Gavriliţă…

Mormântul lui Emanuil Gavriliță, Cimitirul din satul Baxani, raionul Soroca

Ziare și ziariști basarabeni

Ciorniţa au avut loc mari drame în urma intervenţiei poliţiei, asemenea în Macarenca şi în alte sate. În Băxani şi Filimo Scârnavu şi Ştefan Porucic fuseseră arestaţi. Emanuil Gavriliţă scăpase teafăr în urma protecţiei ispravnicului din Soroca. Un pas (necunoscut încă) al răposatului Gh. Stere, tatăl lui C. Stere, a făcut ca cercul moldovenesc din Băxani a fost denunţat poliţiei…” [Viaţa Basarabiei, 1934, nr. 10] Şase ani de zile Emanuil Gavriliţă trăieşte la Iampol şi mai apoi se mută la Chişinău, unde locuieşte într-o căsuţă modestă pe strada Fierarilor (azi Alexandru Bernardazzi) nr. 32. Bucuria lui cea mare era grădina de flori pe care prefera să o îngrijească el însuşi, cu multă dragoste… La 10 iunie 1910, în satul Băxani a încetat din viaţă redactorul-editor al primului ziar moldovenesc – Emanuil Gavriliţă. Au fost date uitării toate figurile de stil şi biografia lui a fost comprimată sub teascul a două cifre – anul naşterii şi anul morţii. Este adevărat că timpul şterge fără alegere şi fără milă nu numai memoria omenească, ci chiar şi piatra monumentelor. Şi totuşi, uneori furnicile de plumb ale tiparniţelor se dovedesc a fi mai puternice decât timpul… „Era un idealist şi înfocat naţionalist. În această privinţă îmi amintesc o scenă petrecută în redacţia gazetei Basarabia. Eu cu Mateevici eram prea tineri ca să luăm parte la discuţiile dintre cei mai în vârstă şi ne mulţumeam să-i ascultăm, stând la o parte. Gavriliţă povestea cum a fost în vizită la un prieten şi, indignat din cale afară, făgăduia să nu-i mai calce pragul. De ce era aşa supărat? Fiindcă în timpul conversaţiei, gazda, vorbind despre o petrecere într-o familie boierească, s-a exprimat la un moment dat: «La petrecere totul a mers bine, numai că deodată s-a stricat frumuseţea petrecerii, prin aceea că au început să gâgâie (ca gâştele) moldoveneşte (zagogotali po-moldavski)». La care Gavriliţă, supărat, a răspuns: «Ce înseamnă gâgâială moldovenească?! Dar voi, ruşii, nu gâgâiţi aşa ca gâştele?» Şi, trântind uşa, Gavriliţă a plecat

239

Un prieten al lui Mateevici – Theodor Inculeţ

240

Sfârşitul toamnei anului 1990 m-a adus la mănăstirea Cernica din preajma Bucureştilor. Un călugăr bătrân, uscat şi alb, căra o căldare de mere culese din livada din apropiere. S-a dovedit că e un basarabean care de mai bine de cincizeci de ani părăsise baştina şi prea puţin ştia despre ceea ce se face acum la noi, în Basarabia. L-am întrebat despre cimitirul mănăstirii, despre pământenii mei şi ai dumnealui înmormântaţi la Cernica. Fără prea multă siguranţă mi-a confirmat că da, pot întâlni aici mormintele unor foşti membri ai Sfatului Ţării. Ploua rece şi mărunt, ploua aşa de parcă apa nu mai avea de gând să-şi contenească căderea din cer, iar noi rătăceam printre crucile albe şi negre şi fiecare nume nou descoperit avea pentru mine semnificaţia unei fulgerări… La cimitirul mănăstirii Cernica printre mormintele pătimiţilor basarabeni am aflat şi mormântul modest al lui Theodor Inculeţ. Dacă numele fratelui mai mare Ion Inculeţ mai era pomenit câteodată chiar şi în vremurile de tristă amintire, fie şi în contexte dintre cele mai nefavorabile, numele lui Theodor Inculeţ a fost dat uitării cu desăvârşire. E suficient să facem o simplă investigare ca să ne convingem cu lux de amănunte că acest Theodor Inculeţ a fost o personalitate ieşită din comun, pur şi simplu soarta l-a jucat mai mult îi mâini şi poate adesea a modelat pentru destinu-i prea multe şi prea grele încercări. Din documentele de arhivă, ce ţin de activitatea şcolii duhovniceşti din Chişinău aflăm că Fiodor Inculeţ s-a născut la 1 februarie 1888, în satul Căinari, judeţul Tighina. A fost admis la învăţătură în şcoala sus-numită în 1898, avându-l coleg pe Alexei Mateevici. Theodor învăţa

Theodor Inculeț

foarte bine, avea rezultate excelente aproape la toate obiectele. Şi-a continuat studiile la Seminarul Teologic din Chişinău, arătând nu numai dorinţa de a învăţa, dar şi capacităţi. Constantin Inculeţ, tatăl lui Theodor, a hotărât să schimbe satul pe oraş cu gând ca băieţii lui, Ion şi Theodor, să se simtă mai acasă chiar şi în oraş. De menţionat că acest Constantin Inculeţ, un autodidact, era o fire energică, dornic săşi împărtăşească părerile, cugetările, de aceea se încadrează, alături de feciorii săi, în activitatea de editare a ziarului Basarabia. Probabil că aceste trăsături ale părintelui le-au şi moştenit și fiii.

Ziare și ziariști basarabeni

Suspendarea ziarului Basarabia, închiderea Seminarului Teologic pentru un an de zile l-au determinat pe Theodor Inculeţ să nu mai ducă la bun sfârşit cursul şase, ci să plece la Petersburg, unde pe atunci îşi făcea studiile fratele mai mare. A susţinut examenele de admitere la Facultatea de drept a Universităţii, facultate pe care a absolvit-o în 1912. Paralel cu studiile la universitate a frecventat şi cursurile Institutului Arheologic din Sankt Petersburg, pe care, de asemenea, le-a absolvit cu succes, obţinând titlul de membru titular al acestei instituții de învăţământ. În 1913 este chemat să-şi facă serviciul militar, în 1914 pomenindu-se aruncat, prin voia destinului, în fierberea Primului Război Mondial. Pentru ca mai apoi basarabeanul Th. Inculeţ să ajungă a suporta toate mizeriile şi lipsurile unui prizonierat. Faptul că Theodor Inculeţ n-a participat la evenimentele ce-au avut loc în capitala Basarabiei se explică prin absenţa Domniei Sale pe aceste meleaguri, dar, cum numai s-a întors acasă, se încadrează în acţiunile de transformare a ţinutului. În primul rând, colaboratorul Basarabiei şi al Luminătorului dovedeşte că este un ziarist harnic. Paginile revistelor Moldova de la Nistru, Poetul, Pagini basarabene, Curentul dreptăţii, Dreptatea, Părerea noastră ş.a. îi găzduiesc cu plăcere materialele. Iar ziariştii din Chişinău îl aleg vicepreşedinte al societăţii lor. Pentru cititorii revistei Viaţa Basarabiei Theodor Inculeţ scrie nişte amintiri frumoase sub titlul Cu prilejul împlinirii unui pătrar de veac de la moartea lui Tolstoi. „În anul 1908, exact pe timpul când se sărbătorea octogenarul Lev Tolstoi, editorul acelei cărţi, proprietarul moşiei Vadul lui Vodă din jud. Lăpuşna, se afla încarcerat în puşcăria de la Chişinău, ispăşindu-şi pedeapsa la care fusese condamnat pentru că semnase manifestul de la Vâborg. Şi pentru că poate nu toţi cititorii au auzit despre manifestul de la Vâborg, ne permitem

Coperta cărții lui Theodor Inculeț Basarabenii în războiul mondial, Chișinău, 1926

o mică incursiune istorică. Pe atunci ţarul dizolvase parlamentul rus (Duma), decretând o nouă constituţie cu totul reacţionară. Foştii deputaţi ai Dumei, în semn de protest, s-au adunat pe teritoriul Finlandei, în oraşul Vâborg, şi de acolo au lansat către ţară un manifest, prin care îndemnau poporul să nu plătească biruri şi să nu-şi dea flăcăii la armată până ce Duma nu va fi chemată din nou la locul său. Pentru aceasta deputaţii au fost condamnaţi la închisoare pe care o ispăşeau în oraşele lor de origine. Basarabeanul Vasile Ianovschi făcea şi el parte din numărul acestor răzvrătiţi. Din închisoare V.V. Ianovschi a dat dispoziţie ca de la moşia sa să se elibereze suma de 500 ruble (în aur această sumă ar echivala cam cu 50 000 lei), bani cu care să se confecţioneze în româneşte cartea în chestie pentru a-i face părtaşi la sărbătorirea marelui gânditor şi pe

241

Domniei Sale este inclusă o lucrare cu un titlu intrigant: Poeţi neînţeleşi. E indicat că e o broşură. Atunci când a părăsit Chişinăul şi s-a aşezat cu traiul la Bucureşti, Theodor Inculeţ şi-a schimbat preocupările, devenind funcţionar al palatei superioare administrative din Bucureşti, deci intră în albia preocupărilor lui fireşti şi e aproape de problemele care l-au interesat odată, problemele justiţiei. Fiind unul dintre fondatorii şi activiştii Cercului moldovenesc din Chişinău, Theodor Inculeţ a înţeles cu mult înaintea altora că, scriindu-şi memoriile poate completa un gol în literatura basarabeană. El şi Pan. Halippa au fost primii care şi-au aşternut pe hârtie şi nu s-au temut să publice memoriile, amintirile legate de istoria imediată… A decedat la 11 noiembrie 1973. La cimitirul de la Cernica, mormântul lui sobru mi-a amintit încă o dată că acest om, Theodor Inculeţ, a fost înfrăţit cu modestia… Theodor Inculeț pe când era președinte al Asociației Ziariștilor din Basarabia

242

moldovenii basarabeni. Sub conducerea dlui prof. N.A. Popovschi (N. Vistierniceanu) neam adunat, formând un comitet, toţi mai sus arătaţi, şi ne-am împărţit rolurile. Subsemnatul am primit însărcinarea să traduc nuvela Doi moşnegi pe cât se poate mai moldoveneşte… Dacă acum 27 de ani în urmă, Basarabia în alte împrejurări a fost în stare să scoată o carte românească alcătuită din scrierile poporane ale lui Tolstoi, de ce n-am fi în stare, cel puţin, să reedităm acea carte în transcripţia nouă latină, dacă nu şi să mai îmbogăţim literatura noastră şi cu alte traduceri din Tolstoi, tot pe atât de preţioase, necunoscute însă marelui public?” În 1921 a tipărit o mică plachetă intitulată Istoria 250-go pehotnogo Baltiiskogo polka (Chişinău). Şi, parcă neputând să se despartă de această tragică temă, în 1926, la Chişinău semnează în tipar o broşură destul de interesantă – Basarabenii în războiul mondial. În bibliografia lucrărilor

Mormântul lui Theodor Inculeț, Cimitirul Mănăstirii Cernica, București

Despre acest coleg al său de la primul ziar românesc apărut între Prut şi Nistru Basarabia, profesorul Nicolae Popovschi scria: „… poseda o logică neînfricată, cu mare putere de analiză, cugeta cinstit, ducându-şi judecata până la ultimele ei concluzii. Sincer şi cinstit în gândire, el tot atât de sincer şi cinstit era şi-n mărturisirea ei”. Istoria aproape că nu i-a reţinut numele şi Mihail Vântu, luptător pentru drepturile naţionale ale moldovenilor basarabeni, născut în 1873 la Hagi-Abdul, a fost dat uitării… În familia lui Gheorghe Vântu şi a Chiriachişei Radu au crescut şapte copii – şase băieţi şi o fată. Mihail a fost cel mai mare dintre ei. A avut parte de o copilărie fericită, deoarece familia Vântu era bine asigurată material. Părinţii, proprietarii mai multor desetine de pământ, practicau şi comerţul, reuşind să adune o avere frumuşică. După cum remarcă Nicolae Popovschi în necrologul Un vrednic şi cinstit român, tipărit în revista Viaţa Basarabsiei (nr. 1, 1943): „Părinţii lui Mihail Vântu erau neaoşi români, au păstrat vie tradiţia românească, aveau în casă ziare şi cărţi româneşti, ţineau în memorie diferite povestiri şi poezii despre marii domnitori ca Ştefan cel Mare şi Mihail Viteazu. De la părinţi i-au venit primele impresii şi primele cunoştinţe din trecutul neamului”. Şcoala primară a făcut-o în Hagi-Abdul, iar gimnaziul – la Reni, după absolvire se înscrie la Şcoala Normală din Bairamcea, cum i se mai zicea atunci Bairamcinskaia seminaria. Decis să meargă pe făgaşul pedagogiei, Mihail Vântu, după absolvirea şcolii din Bairamcea, se înscrie la Şcoala de învăţători (Uciteliskii Institut) din Feodosia. Ceva îi displace în sistemul învăţă-

Ziare și ziariști basarabeni

Vântu care semna Vârtej sau Furtună

Mihail Vântu

mântului superior din Rusia şi el se întoarce în Basarabia, stabilindu-se la Ciocâlteni, judeţul Orhei, în calitate de învăţător. Concepţiile politice ale lui Vântu treptat au evoluat de la simţirea intuitivă a originii sale spre o convingere cimentată că în Rusia lipsită de democraţie, poporul băştinaş din Basarabia nu se poate aştepta la o îmbunătăţire a situaţiei. Deznaţionalizarea promovată de autocratismul şovin rus ducea la dezrădăcinarea populaţiei româneşti din această provincie. Primele noţiuni politice şi revoluţionare le-a obţinut încă în anii învăţăturii la Reni. Gazda unde locuia avea doi băieţi care-şi făceau studiile în Elveţia. Anume ei l-au iniţiat în mişcările sociale. Mai târziu a făcut cunoştinţă cu un

243

grup de liceeni din Chişinău, care i-au limpezit concepţiile, i-au recomandat literatura necesară. Nicolae Popovschi consemnează în aceleaşi pagini: „Vântu a părăsit şcoala din Feodosia tocmai atunci când în Rusia ţaristă era mare nelinişte, tulburările, mai cu seamă printre tineretul şcolar, se înteţise între cercurile liberale ale societăţii ruseşti şi reprezentanţii stăpânirii se ducea o luptă înverşunată în numele poporului. Toţi se simţeau chemaţi să activeze, să se pună la lucru. Îndemnat de starea generală, Mihai Vântu, care nu era străin de năzuinţele liberale, a hotărât să intre în slujba poporului şi a ocupat postul de învăţător în comuna Ciocâlteni, jud. Orhei. Ca învăţător dânsul a funcţionat şi în alte câteva sate, unde el, ca om energic şi priceput, era trimis de autorităţi pentru organizarea noilor şcoli. Credincios concepţiei lui, cu care intrase în învăţământ, Vântu nu se mărginea la orele de clasă, pe care le făcea cu copiii, ci stăruia să-

244

şi răspândească ideile şi în afară de şcoală. Aici însă a întâmpinat mari piedici din partea supraveghetorilor poliţişti, care în cele din urmă l-au arestat pentru cântecul-poezie Noi vrem pământ de G. Coşbuc. Aşa s-a terminat şi slujba obştească a lui Vântu. Între timp se isprăvise războiul ruso-japonez. Rezultatul ruşinos al acestui război a întărâtat şi mai mult societatea rusă, tulburările din interiorul imperiului căpătau caracterul unei mişcări puternice. Atras de aceste evenimente, Vântu a făcut cunoştinţă cu avocatul Mihail Stepanov, cu Alexis Nour ş.a., care se ocupau mult cu probleme social-politice. Nefiind însă legat de doctrina de partid, Vântu în acelaşi timp avea relaţii şi cu conducătorii partidului „ka-de-ţilor” (konstituţionali-democraţi), ca avocatul Andrei Gheorghiu, d-rul Leopold Siţinschi, cum şi cu democratul Constantin Kazimir, cunoscutul mecenat al Basarabiei de atunci”. Ca reprezentant al mişcării cadeţilor, Mihail Vântu a participat la întrunirile lor ţinute

O altă componenţă a echipei redacţionale a ziarului Basarabia (de la stânga la dreapta): Tudose Roman, Pan Halippa, Sergiu Victor Cujba, Mihail Vântu, Alexe Mateevici și Teodor Inculeț, 1907

se ajunge că orice grupare, fie ea politică, fie pur culturală, nu poate ocoli redacţia Basarabiei… La întrunirile publice începe a se vorbi moldoveneşte, iar Pelivan, Halippa, Grosul vorbesc numai moldoveneşte, oricând şi oriunde. Chiar gazetele ce apăreau ruseşte în Chişinău căutau să întreţină relaţii bune cu Basarabia moldovenească. Numai P. Cruşevan a început cu zeflemele ca să termine cu denunţuri duşmănoase. Aceasta n-a împiedicat însă ca instituţii precum consiliile comunale şi judeţene (Zemstva) să ne rămână prietene şi ne însărcinează pe noi cu organizarea bibliotecilor populare moldoveneşti, cerând să le aducem din România, pentru şcoli, cântece populare şi bisericeşti… Prin mijlocirea d-lui Stere am vizitat pe ministrul de instrucţie de pe atunci, Spiru Haret, obţinând câteva biblioteci pentru şcoalele jud. Bălţi… Orice cetăţean al Basarabiei şi bun cunoscător al situaţiei de atuncea nu putea să nu privească cu ochi buni apariţia unei gazete moldoveneşti. Fostul primar al Chişinăului, venerabilul Carol Schmidt, într-o vizită la redacţia Basarabiei, împreună cu marele proprietar Ianovschi, de la uşă îmi spune într-o limbă curată românească: „Eu îi spun lui Ianovschi că aicea se vorbeşte numai în româneşte şi el îmi răspunde că ştie numai moldoveneşte. Spune-i, domnule, că e aceeaşi limbă!”. Ianovschi îmi spune că s-a simţit dator să aducă şi el prinosul său, dând un ajutor bănesc gazetei care îi lumina pe ţăranii de pe moşiile lui. Dar Basarabia, prin apariţia ei în limba moldovenească, a redeşteptat simţul naţional la toţi intelectualii aruncaţi de soartă prin toate centrele întinsei Rusii. Magistraţi, medici, profesori, ingineri, din aproape necunoscutele oraşe ale Rusiei, încep o extinsă corespondenţă cu redacţia gazetei din Chişinău. Unii ne felicită într-o limbă sărăcăcioasă moldovenească, împestriţată cu cuvinte ruseşti, alţii în ruseşte, scuzându-se că au uitat moldoveneasca, dar toţi se declară moldoveni şi se abonează la gazetă.

Ziare și ziariști basarabeni

la Kiev şi la Petersburg, a luat parte la lucrările congresului naţionalităţilor, ceea ce în ruseşte se numea siezd inorodţev, unde a apărat cu demnitate drepturile moldovenilor basarabeni la şcoală naţională, cerând introducerea limbii moldoveneşti în uzul administraţiei sale. Evident, cunoaşterea îndeaproape a problemelor cu care se confruntă minoritarii din imperiul rus l-a făcut să accepte în problema naţională o poziţie foarte clară. În acele condiţii de pasivitate totală, Vântu părea un extremist… În memoriile sale, tipărite în ziarul Cuvânt Moldovenesc din 15 noiembrie 1931, Mihail Vântu scrie: „Deşi în atmosferă plutea moldovenismul, în haosul de curente politico-sociale lipsea un imbold bine determinat pentru o grupare a moldovenilor. Acest imbold îl aduce C. Stere de la Iaşi şi atunci apare prima gazetă moldovenească – Basarabia. În haosul revoluţionar al timpului se grupează un număr de moldoveni, de diferite vârste, cu diferite concepţii politico-sociale. Chiar ei afirmă că fiecare reprezintă un curent diferit – şi nu erau nici doi de aceleaşi convingeri. Şi totuşi, gazeta a apărut. A scris fiecare ce a crezut şi ce îi dicta conştiinţa, dar plutea ceva în atmosferă, care, ca un fir conductor, împăca toate curentele, dând gazetei caracterul unui organ moldovenesc. După apariţia câtorva numere, redacţia gazetei Basarabia devine nu numai un centru al întregii gândiri moldoveneşti, dar chiar centrul întregii activităţi sociale din Basarabia. De unde până acum toţi erau numai locuitori ai Basarabiei, acum toată lumea ţinea să se afirme moldoveni. Corespondenţe curg din toate unghiurile Basarabiei. Vin ţărani din satele cele mai îndepărtate cu toate necazurile, cu plângeri contra administraţiei abuzive, cu interminabile procese între ei etc. Intelectualii din oraşe, la început cam timid, vizitează redacţia, iar mai târziu îşi fac un centru de întâlnire în birourile gazetei. La un moment dat

245

Nicio grupare populară, nici administraţia, nicio minoritate oarecare n-a ridicat vreun moment un glas contra Basarabiei moldoveneşti”. La realizarea ziarului Basarabia, Mihail Vântu a avut un rol deosebit, care nu poate fi nici neglijat, darmite uitat. Despre caracterul lui ne putem face o părere din caracterizarea pe care i-o face Ştefan Ciobanu în paginile intitulate Din istoria mişcării naţionale în Basarabia (Chişinău, 1933): „Mihai Vântu, care semna „Vârtej”, „Furtună”, învăţător pe atunci, scrie o mulţime de articole, în special în apărarea şcoalei moldoveneşti. El a fost la un congres al învăţătorilor minoritari în Finlanda, şi problema şcoalei materne devine pentru el cea mai importantă problemă. Şi articolele d-lui Vântu sunt articole extremiste ca și concepţie şi violente ca limbaj!”. Cine a citit scrisorile lui Ştefan Ciobanu pe aceeaşi temă îşi dă seama că dacă însuşi Ciobanu îl admiră ca extremist, apoi îl laudă, mai mare nici nu poate fi… Dar acest extremist şi grav publicist era, în esenţă, un om foarte blând. Colegul lui de breaslă, tânărul pe atunci Theodor Inculeţ, scrie despre el astfel: „Îşi semna articolele cu pseudonimul: M. Furtună. Era peredovik, adesea scria articole de fond şi noi îl găseam că era totdeauna foarte serios, dar mai ales faţă de noi, cei mai tineri. Avea şi ochelari, şi barbă, şi mustăţi. Noi nu aveam încă de acestea. După înfăţişare părea aspru, în fond însă era blând. Când gazeta Basarabia a încetat să apară, a început lupta moldovenească de redeşteptare pe alte căi. Și anume, a adunat un grup de tineri, între care doamna Alistar, Sergiu Niţă, Costin, Zina (Nina Popovschi – Iu.C.), şi i-a expediat la Iaşi la şcoli. Ne-am cerut şi eu, şi Al. Mateevici să mergem la şcolile din Iaşi, dar Vântu ne-a răcorit dorinţele, spunând că trebuie să mai creştem” (Cuvânt moldovenesc, nr. 51, 1931). Evident că dispariţia ziarului Basarabia aduce cu sine şi fiorul rece şi tăios al reacţiunii 246

ţariste şi al grupărilor sociale, conservatoare. Ziarul lui Alexe Nour Viaţa Basarabiei, care a existat numai câteva luni, era o bună dovadă că e necesară o nouă tactică în mişcarea naţională. Lipsa de cadre trebuia acoperită prin atragerea tineretului la mişcarea naţională, prin cultivarea şi apropierea de cultura românească. Însuşi Mihail Vântu hotărăşte să părăsească tărâmul pedagogiei şi face studiile superioare la o facultate tehnică, devenind inginer petrolist la Ploieşti. La momentul când şi-a scris aceste amintiri el locuia la Ploieşti, era directorul general al societăţii petroliere Orion şi, vorba lui Th. Inculeţ, „acum umblă ras ca un englez”. Deşi n-a râvnit posturi politice şi glorie uşoară, totuşi în 1918 s-a pomenit reprezentant al judeţului Ismail în parlamentul României Mari. Şi cu toate că mai apoi s-a retras din activitatea politică, nu se răcise complet, ci era ca un vulcan mocnind. Nicolae Popovschi scrie în Viaţa Basarabiei, nr. 1, 1943: „Legat peste măsură de serviciu, Vântu nu înceta să se intereseze şi de alte chestiuni. A fost unul dintre fondatorii şi cei mai activi membri ai asociaţiei de ingineri, frecventând regulat şedinţele ei. De asemenea, lua parte în mai multe comitete şcolare: la şcoala de meserii, la şcoala de ucenici, la universitatea muncitorească… Pe vremuri dânsul păstra cele mai strânse relaţii cu cunoscutul critic publicist Dobrogeanu-Gherea, cu profesorul Axinte Frunză, cu veteranul poporanist, conu Zamfir Arbore, cu Constantin Stere, cu care avea legături încă de la Iaşi, din anii studenţeşti. Cu toate că boala nemiloasă îi slăbise mult puterile fizice, dânsul până la ultima zi de viaţă şi-a păstrat gândirea senină şi cu cel mai viu interes urmărea desfăşurarea evenimentelor, având zilnic la îndemână diferite reviste şi ziare”. A plecat din viaţă la 28 decembrie 1943, aproape uitat de lume, în Ploieştii dragi inimii lui…

După revenirea de la studii, proaspătul absolvent al Universității din Iași, Pan Halippa, a decis, împreună cu prietenul său Nicolae N. Alexandri, să scoată o revistă de cultură după modelul Vieții Românești a lui Constatin Stere. Revista au numit-o Cuvânt Moldovenesc. Dar pentru o activitate politică curentă și combativă era nevoie de un alt ritm de apariție, de o periodicitate mai mare. Atunci și s-a născut ideea de a scoate un ziar cu același nume. Publicaţie periodică care va apare de la 5 ianuarie 1914 la Chişinău, avându-i ca director pe N.N. Alexandri şi Pan Halippa ca redactor-şef. În perioada 19171921 apare bisăptămânal. Publică programul Partidului Naţional Moldovenesc şi mai multe materiale legate de activitatea Sfatului Ţării, Unirea Basarabiei cu România ş.a. Din echipa redacţională din diferite perioade a făcut parte N. Alexandri, Pan Halippa, Si mion Murafa, Vasile Harea, Petru Stihi ş.a. Dintre autori menţionăm: Tudose Roman, Alexe Mateevici, Octavian Goga ş.a. În 1917, când nu ajungea hârtie pentru tipărirea publicaţiilor periodice, Vasile Stroescu a dăruit redacţiei un vagon de hârtie, ceea ce a permis ca ziarul să fie editat pe tot parcursul anului.

Curios lucru, atunci când alegeau denumirea publicației nici nu bănuiau că peste ani un asemenea titlu ar servi drept capăt de acuzare că promovează moldovenismul. Alte timpuri, alte obiceie… Publicația a fost dată uitării, dar istoricul presei românești I.Hangiu a consemnat conștiincios existența acestui ziar în Dicţionarul Presei Literare Româneşti 1790-1990 ( Bucureşti, 1996).

Frontispiciul ziarului Cuvânt Moldovenesc

Ziare și ziariști basarabeni

O publicație de referință

247

Pământ şi Voie

248

Anul revoluției 1917 a declanșat apetitul pentru democratizare. Democratizarea a dus la apariția mai multor formațiuni politice care, dorind să-și consolideze rândurile, a început să apeleze la presă. Așa s-a constituit presa de partid, una din primele rândunele fiind ziarul Pământ și Voie. Memorialistul Iorgu Tudor a schițat în lucrarea Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire 1918-1944 (Bucureşti, 1976) o scurtă biografie a acestei publicații. Primul număr apare în luna mai 1917. Ziar de propagandă al Partidului Socialist Revoluţionar Moldovenesc. Fondatori: Anton Crihan, Ion Buzdugan, Gheorghe Tudor, Gherman Pântea, Nicolae Cernei. Echipa redacţională: Speranţa Tudor, Gheorghe Andronache, Teodosie Cojocaru, Nicolae Grosu, Vasile Semaca. În primul număr este publicat programul Partidului Socialist Revoluţionar Moldovenesc din care reproducem câteva teze: „a) Pământul care a aparţinut moşierilor, mănăstirilor, bisericilor etc., să fie expropriat fără plată şi să se dea norodului care-l munceşte. b) Pădurile, iazurile, viile etc., luate, devin obşteşti. c) Limba românească să se introducă în dregătorii şi şcoli. d) Autorităţile sunt datoare să ştie limba moldovenească. e) Recruţii să facă slujba pe loc, în Basarabia, în unităţi moldoveneşti avem (să cerem) autonomie.

g) Un sfat al ţării alcătuit din împuterniciţii tuturor păturilor moldoveneşti şi ale altor neamuri conlocuitoare va fi singur cârmuitor în Basarabia.” Aceste cerințe s-au regăsit în hotărârile Congresului Militarilor Moldoveni (2028.X.1917) și, în mare parte, au și fost îndeplinite de Sfatul Țării. Aceasta era puterea sugestiei unui ziar de partid.

Frontispiciul ziarului Pământ și voie

În 1990, parlamentul RSSM a decis editarea publicației periodice Sfatul Țării. Responsabil de realizarea acestui proiect a fost desemnat deputatul și jurnalistul Nicolae Misail. Primul lucru pe care l-a făcut acest om, a fost să meargă la Arhiva Națională și să consulte colecțiile unui ziar omonim, apărut cu aproape șaptezeci de ani mai devreme. Sfatul Țării – publicaţie periodică cotidiană editată între 24 noiembrie 1917 și 1 ianuarie 1921 la Chişinău. Era o continuare a ziarului gubernial oficial Bessarabskie gubernskie (oblastnâe) vedomosti. Apare ca variantă în limba română a ziarului Сфатул Цэрий. Известия верховного краевого органа Басарабии (Бессарабии). Ediţie în limbile rusă şi română (cu caractere ruseşti), din aprilie 1918 – cu ca-

ractere latine. Susţine politica Sfatului Ţării din perioada 1917-1918, formarea Republicii Democratice Moldoveneşti, ulterior a Republicii Independente Moldoveneşti, Actul Unirii. Publică procesele verbale ale şedinţelor Sfatului Ţării, Declaraţia Consiliului Suprem al Sfatului Ţării despre formarea Republicii Democratice Moldoveneşti, Actul Unirii şi alte documente importante. Printre colaboratori se numără I.E. Torouţiu, Ap.D. Culea, Tudor Pamfile, Nichifor Crainic, V. Stroescu, Mihail Sadoveanu, Leon Donici, Ştefan Ciobanu, Nicolae Iorga, Liviu Marian, Pan. Halippa, Ion Buzdugan ş.a. Primul redactor – Nicolae N. Alexandri. La fel ca și predecesorul său, ziarul lui N. Misail a avut o viață relativ scurtă, dar ca și acesta a făcut istorie și a rămas în Istorie…

Ziare și ziariști basarabeni

Ziarul Sfatul Ţării

Frontispiciul ziarului Sfatul Țării

249

Soldatul Moldovan În toamna anului 1917, militarii basarabeni organizați în cohorte naționale deveniseră o forță decisivă covârșitoare. Nu e de mirare faptul că după ce și-a ținut lucrările Congresul Militarilor Moldoveni, în perioada 20-28 octombrie 1917, s-a activizat munca de organizare a Sfatului Țării, primul parlament al Basarabiei. În iureșul acestor evenimente care se desfășurau într-un ritm aproape caleidoscopic, cea mai mare criză suportată era nu cea alimentară, ci, în primul rând, cea informațională. Ca bârfele și zvonurile să nu substituie informația obiectivă se organizau diverse publicații. Deoarece cohortele moldovenești erau formate din ostași veniți din diverse unități militare, din diferite locuri de dislocare era nevoie de o publicație care ar fi integrat toată

250

informația propagandistică. Așa, dintr-o necesitate a apărut ziarul Soldatul Moldovan. Publicaţie periodică care a apărut în perioada 6 septembrie 1917-23 decembrie 1917. Era organul „…Comitetului Central, împlinitor moldovenesc al Sfatului deputaţilor, ofiţeri şi soldaţilor moldoveni, basarabeni pentru soldaţi şi ţărani”. Redactori: Iorgu Tudor şi Mihail Minciună. Din echipa redacţională au mai făcut parter: Teodosie Cojocaru, Gherman Pântea, Speranţa Tudor, Vasile Semaca, Ion Buzdugan. Echipa redacțională de atunci nici nu bănuia că peste ani, din modesta lor publicație va reapare o nouă ediție periodică Oastea Moldovei, organ al Armatei Naționale a Republicii Moldova.

Redacția ziarului Soldatul Moldovan (de la stânga la dreapta): Teodosie Cojocaru, Mihail Minciună, Iorgu Tudor, German Pântea, Nadejda Tudor; în piciaore: Vasile Semaca și Ion Buzdugan

Venit în Basarabia odată cu primul val de regățeni, Marin Fudulu (1 martie 1895, com. Ciupercenii-Vechi, jud. Dolj – ?), s-a integrat rapid în rândurile luptătorilor pentru libertatea provinciei dintre Prut și Nistru. Avocat și publicist, el a fost prim-redactor la Sfatul Ţării şi la Dreptatea (Chişinău, 19191923). Când această etapă s-a sfârșit, el a continuat activitatea publicistică fiind redactor la ziarul „Adevărul” din Bucureşti. A colaborat la publicaţiile: Casa Noastră, Moldova de la Nistru, Reforma ş.a. A participat la luptele primului război mondial având gradul de locotenent și fiind militar a ajuns în Basarabia. Pentru eroismul demonstrat pe câmpul de luptă a fost decorat cu ordinul „Ferdinand I”. Schimbul de generații l-au plasat în planul secund al importanței sociale. Au venit în față alți oameni, cu alte scopuri, principii și valori. Dar mi s-a părut neobiectiv acest moment al uitării definitive pentru un nume care semna ca prim redactor o publicație atât de importantă pentru istoria noastră, cum a fost ziarul Sfatul Țării. Modestia lui omenească și-a demonstrat-o perfect când a furnizat date foarte suc-

Ziare și ziariști basarabeni

Un prim-redactor despre care s-a uitat…

Marin Fudulu

cinte pentru enciclopedia Figuri basarabene (Chișinău, 1939). Se considera deja basarabean, dar nu dorea să-și etaleze meritele, considerânt că ceea ce a făcut pe parcursul timpului era firesc pentru orice român…

251

Pagini din istoria militară a Basarabiei

Temelia

252

Aşa s-a întâmplat ca în momentele cele mai cruciale în destinul Basarabiei din perioada 1917-1920 implicarea cea mai neaşteptată şi cea serioasă s-o aibă chiar unul dintre fiii ei cei mai devotaţi, primul mareşal pe care l-a dat Basarabia – Alexandru Averescu. El nu era prim-ministru când la Chişinău a fost semnat Actul Unirii la 27 martie 1918, dar a pregătit temeiurile Unirii. Experienţa lui diplomatică i-a permis să judece la rece toată responsabilitatea ce revenea României şi Basarabiei în urma înfăptuirii acestui act. Şi a avut dreptate. Unirea s-a înfăptuit relativ uşor. La 27 martie 1918 a fost semnat Actul Unirii cu condiţii, iar la 27 noiembrie, tot în acelaşi an – 1918 – au fost anulate toate condiţiile. Recunoaşterea Actului Unirii de către marile puteri s-a făcut foarte încet, după lungi şi istovitoare tratative cu documentări şi argumentări multiple. Raţionamentele generalului Alexandru Averescu s-au dovedit a fi valabile şi în furtunoasele zile de eliberare naţională din perioada 1989-1991. Recapitularea programului său politic vizavi de Basarabia l-a expus într-un moment festiv în timpul manifestărilor prilejuite de dezvelirea monumentului lui Ştefan cel Mare la Chişinău (29 aprilie 1928): „[…] Cam cu o lună înainte de proclamarea unirii, a avut loc la Iaşi primul contact între reprezentanţii autorizaţi ai Republicei Moldoveneşti şi guvernul Regatului român în vederea Unirii. În ziua de 26 februarie 1918, au venit d-nii Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, şi dr. Ciugureanu preşedintele Consiliului de miniştri al Republicei, cu misiunea de a propune guvernului

Alexandru Averescu

român să procedeze imediat la înfăptuirea unirii, spunând că în Basarabia totul era gata. Eram atunci preşedintele Consiliului şi deci propunerea mi-a fost adresată mie. Am răspuns delegaţiei basarabene că vestea ce ne-o aducea nu putea decât să ne umple sufletul de bucurie. Pe al meu în special, în care dorinţa unirii avea un dublu resort, căci prin originea familii mele, prin naşterea şi copilăria mea aparţineam Basarabiei, iar prin educaţia şi activitatea vieţii mele, aparţinem Regatului. Am adăogat însă că, spre adânca mea părere de rău, consideraţiuni foarte serioase mă obligau să amân înfăptuirea acestui mare act. Şi aceasta pentru a-l pune pe temelii atât de sănătoase, din punct de vedere internaţional, încât să poată rezista unor viitoare eventuale consideraţiuni. Le-am explicat, că nu era destul ca Basarabia să fie proclamată de sine stătătoare; ci mai era necesar ca suveranitatea ei să fie recunoscută căci numai atunci autorităţile de drept ar fi putut dispune de soarta ei. Am sfătuit pe delega-

ţii basarabeni ca în raporturile cu celelalte republici din Rusia să se pună pe picior de egalitate, ceea ce de asemenea s-a făcut. De fapt mai era încă un alt motiv, care mă obliga să amân realizarea unirii. La Buftea, delegaţii Puterilor Centrale îmi propusese cu câteva zile înainte, să renunţ la Dobrogea şi să primesc în schimbul ei Basarabia. Am refuzat net de a discuta măcar cea mai mică cesiune teritorială. În orice caz, în ziua de 27 Martie 1918, s-a înfăptuit acel mare act, care constituie un titlu de bine merit către Patrie, pentru acei cari au avut norocul şi curajul să-l desăvârşească. Doi ani şi jumătate mai târziu, fiind iarăşi în capul guvernului şi găsindu-mă printr-o coincidenţă din cele mai fericite, în ziua de 20 octombrie 1920, în Chişinău, întâmplarea a voit că pe când asistam în catedrală la serviciul reli-

Pagini din istoria militară a Basarabiei

Mareșalul Alexandru Averescu

gios, mi s-a adus vestea că ambasadorii Marilor Puteri Aliate au semnat protocolul prin care se recunoaşte unirea Basarabiei cu România. […] Aceste trei acte: invitarea de a participa ca stat independent la negocierile de la Buftea în februarie 1918, proclamarea unirei din Martie 1918 şi protocolul unirii semnat de ambasadori în 1920, se completează reciproc şi aşează realipirea Basarabiei la Patria-Mumă pe temelii solide şi definitive. Au fost spirite rătăcite, care n-au crezut în trăinicia acestei alipiri. Cu timpul, ele dacă n-au dispărut cu totul, au devenit atât de rare, încât astăzi nici nu mai merită vreo luare în seamă. Mai sunt însă unii, cari cred, că alipirea nu a fost un bine sau că cel puţin nu s-a făcut de la unire încoace, atât cât se putea face. […]” [Alexandru Averescu, ziarul Universul, 3 mai 1928] Aceste atitudini oneste ale lui Alexandru Averescu au motivări serioase care au fost argumentate de contemporani. Viaţa lui a balansat între mit şi realitate. Liga Poporului, partidul format şi condus de el, developează aspiraţiile lui politice. Era convins că forţa motrică a istoriei este poporul. Omul politic Petre Pandrea în volumul său Garda de Fier (Jurnal de filozofie politică, memorii penitenciare) (Bucureşti, 2001) îl caracterizează din perspectiva istoriei contemporane: „Cel mai serios candidat ca dictator a fost generalul Alexandru Averescu, dar acest om mândru şi rafinat intelectual a refuzat net. S-a menţinut în limitele ordinii constituţionale şi ale democraţiei parlamentare. Structura şi educaţia sa erau junimiste, fusese de tânăr ofiţer colaborator (sub pseudonim) la Convorbiri literare cu nuvele, schiţe, articole de politică externă şi documentare internaţională, de psihologie a recruţilor rurali şi urbani etc. Scriitorul Averescu este puţin cunoscut şi subestimat. Cunosc două cărţi strălucitoare: Note zilnice, din jurnalul său intim, din războiul 1916-1918, unde se dovedeşte a mânui condeiul ca un ade-

253

vărat maestru. A doua carte este în limba franceză, scrisă ca ataşat militar la Petersburg, semnată colonel Al. Averesco, un reportaj superior politico-social intitulat Trois mois en Russie (Trei luni în Rusia)… Generalul Al. Averescu a refuzat să fie dictator în anii 1920-1923, când putea uşor să preia comanda supremă de Căpitan, Duce, Caudillo, Füher sau Poglavnic. De ce? Convicţiunile sale intime erau junimiste, adică politician conservator, constituţionalist, cu respectul libertăţilor cetăţeneşti, fără cenzură, fără stare de asediu, fără pumni în gâtlejul cetăţenilor.” Frumoase sunt argumentele lui Petre Pandrea. Dar trebuie duse până la o finalitate neaşteptată. Pe când scriitorii şi oamenii de cultură tânguiau cu toată sinceritatea după o mână forte, Alexandru Averescu s-a dovedit a fi un democrat convins, un scriitor care vede în democraţie una dintre valorile autentice ale civilizaţiei. El, care avea sabia la şold şi armata sub comandă, n-a utilizat aceste accesibile instrumente militare pentru a se preface într-un dictator. Democraţia era în sângele unui om obişnuit cu ideea că trebuie să execute ordinele celor superiori.

254

Dorea sincer o schimbare radicală anume pentru această pătură, cea mai oprimată, a populaţiei. Reforma agrară a fost visul ţărănimii. Şi pentru ea merita de făcut un mare şi greu sacrificiu. De trecut peste interesele marilor latifundiari, a oamenilor cu bani mulţi şi a politicienilor care îşi păstrau capitalul politic anume în talpa ţării şi de dat lor pământul la care au sperat generaţii. Până la anul fatal al Basarabiei mai erau să treacă 12 ani. Generalul Alexandru Averescu, apelând la amintiri, scria de fapt o pagină de istorie, convins fiind că urmaşii vor avea nevoie de ea ca de o temelie. Nu-mi place să fac presupuneri de genul cum ar fi reacţionat dacă ar fi ştiut că în 1940 România Mare, pentru care el a luptat, s-a transformat într-o Românie mică, iar baştina lui – Basarabia, a fost pierdută pentru mulţi ani înainte. De un singur lucru sunt convins: fiind chiar la capătul puterilor, tot ar fi încercat nişte soluţii, fie militare, fie diplomatice, fie publicistice. Numai indiferent n-ar fi fost… Fiindcă iubea Basarabia şi spera să-i fundamenteze vii torul.

Alexandru Averescu cu sabia de mareșal

În vâltoarea revoluţiei din 1917, tânăra Republică Moldovenească a fost nevoită, în primul rând, să formeze unităţi armate proprii. Era o situaţie extrem de dificilă, când unităţile ruseşti de pe frontul român se retrăgeau în dezordine şi devastau Basarabia. Pe de altă parte, unităţile germane ocupaseră Bucovina şi ajunseseră la Hotin. Ucraina ameninţa să ocupe Basarabia prin declaraţiile sale ultimative, iar Sfatul Ţării, primul parlament al Basarabiei, nu avea la îndemână nicio forţă militară care l-ar fi ajutat în restabilirea ordinii şi în apărarea republicii. S-au ocupat de formarea armatei naţionale militarii de carieră ca Vasile Cijevschi, Dimitrie Bogos, Gherman Pântea, Mihai Popa, Simion Gurschi, Matei Donici, Constantin Brăescu ş.a. Formarea cohortelor moldoveneşti a fost un lucru dificil, fiindcă autorităţile guvernului provizoriu în frunte cu Alexandru Kerenski şi comandamentul superior al armatei condus de generalii Alexeev, Duhonin ş.a. înţelegeau că, permiţând formarea unităţilor naţionale, fac primul pas spre autonomia Basarabiei, al doilea pas fiind independenţa ei, iar al treilea pas era firesc dictat de istorie – Unirea cu România. Dar nici ei nu s-au putut opune argumentelor şi insistenţei liderilor basarabeni. Armata naţională s-a format şi primul semnal serios a fost Congresul militarilor moldoveni, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău în perioada 20-28 octombrie 1917, la care s-au discutat problemele arzătoare ale Basarabiei şi s-a propus ca în termen de două luni de zile să fie format primul parlament – Sfatul Ţării. La 2 decembrie 1917, când a fost declarată formarea Republicii Autonome Moldo-

Pagini din istoria militară a Basarabiei

Primul general al Republicii Moldoveneşti…

Generalul Constantin Brăescu

veneşti, unităţile militare naţionale au defilat în faţa lui Ion Inculeţ, care era preşedintele Sfatului Ţării. Aşa cum s-a spus mai sus, unul dintre pilonii armatei naţionale a fost Constantin Brăescu. S-a născut în familia lui conu Petrache Brăescu, un mare moşier din judeţul Soroca, care în anii ’80 ai sec. XIX a fost mareşalul nobilimii judeţene, moşier la Corbul, căsătorit cu Rozalia Stârcea. Constantin a terminat o şcoală militară şi la 19 ani, în grad de ofiţer, a fost înscris în Regimentul de dragoni „Astrahan”, care pe atunci era dislocat la Tiraspol. În enciclopedia Sfatul Ţării, în capitolul Personalităţi militare, am prezentat o scurtă biografie a acestui general.

255

BRĂESCU, Constantin Petrache (1873 – 15.III.1928), general. Colonel în regimentul „Lubenski”. În Republica Democratică Moldovenească i se conferă gradul de general şi este numit ministru de război. După Unire a devenit comandant al trupelor teritoriale din Basarabia. Preşedinte al Asociaţiei I.O.V. Comandant al Ligii „Fiilor lui Ştefan cel Mare”. Din cauza nerecunoaşterii meritelor sale şi a unor neplăceri curente a murit subit. O informaţie foarte importantă se conţine în amintirile lui Tolmacevski, în a cărui casă a

256

locuit un timp tânărul ofiţer. Acolo, în cazărmile de la Tiraspol, s-a format ca tânăr ofiţer şi viitor democrat. Serviciul militar l-a adus pe frontul Primului Război Mondial, unde colegii lui au recunoscut că este o fire curajoasă, venirea lui în fruntea Ministerului de Război al Republicii Democratice Moldoveneşti s-a făcut nu prin relaţii, ci prin recunoaşterea meritelor lui militare şi a proeminentei lui personalităţi. Constantin Brăescu a primit gradul de general în timpul revoluţiei de deşteptare naţională şi este unul dintre primii generali ai acestei revoluţii.

Arborele genealogic al familiei Brăescu, întocmit de Mihai Dim. Sturdza

În fondul Sfatul Ţării de la Arhiva Naţio nală a R. Moldova se păstrează un autograf foarte important. Este o scurtă biografie, scrisă de Teodosie Cojocaru, probabil la sugestia celor din cancelaria Sfatului Ţării. Nuanţele biografice sunt extrem de interesante şi semnificative. La momentul când le scria, rememorându-şi destinul, purta pe umeri epoleţi de colonel… „Date biografice Teodosie P. Cojocaru Sunt născut în ziua de 3 mai 1879 în comuna Bubuieci, plasa Mereni, jud. Chişinău. Tatăl meu, Petre Cojocariu, zis Răbegiu, a fost din aceeaşi comună, mama mea – Soannci, născută Bivolariu, a fost din Chişinău. Amândoi părinţii mei sunt de origine români. Părinţii mei, neavând pământ propriu, s-au ocupat cu creşterea oilor, trăgându-se această ocupaţiune de la strămoşii mei. Tatăl meu murind când eu aveam trei ani, toată familia noastră, lichidând avuţia sa în Teodosie P. Cojocaru Bubuieci, s-a mutat în regiunea oraşului Chişinău, Valea Dicescu, unde eu, până la 19 ani, Figură basarabeană remarcabilă, în pri- m-am ocupat cu agri- şi viticultura, şi pe urmă mul rând, prin faptul că, fiind descendent din- am intrat în armata rusă, neavând mijloace de tr-o familie modestă, rămas de mic copil fără a face studii superioare după ce am terminat: tată, a reuşit să se impună într-o lume absolut 1) şcoala elementară bisericească de pe lângă rigidă a militarilor, conturându-şi o autoritate Seminarul Teologic din Chişinău şi 2) şcoala care i-a permis să fie ales în importantul post medie nr. 1 din Chişinău. de director general al „Treburilor de Război”. În armata rusă am făcut şcoala militară Dar starea sănătăţii nu i-a permis să active- din Odesa. ze prea mult în acest post. Întors pe front, el Am luat parte la războaiele din 1904-1905 a continuat să servească interesele Republicii şi 1914-1918. Democratice (Populare) Moldoveneşti cu aceÎn tinerime am intrat în contact cu revolulaşi devotament. ţionarii ruşi din Chişinău (doctor Doroşevski,

Pagini din istoria militară a Basarabiei

„…Am fost director general al Departamentului de Război al Basarabiei autonome…”

257

258

Globa ş.a.), din cauza acestei atingeri cu ei, am fost permutat în Tiraspol sub pretext că în regimentul 53 din Chişinău sunt mai mulţi moldoveni decât se cădea (3). Fiind pe Frontul de Nord, eu n-am luat parte la revoluţia rusă, însă, în aprilie 1917, m-am înscris în Partidul Naţional din Chişinău. Când s-a început descompunerea armatei ruse, eu am părăsit frontul şi am venit în Chişinău. Aici, văzând că mişcarea naţională e foarte slabă din cauza lipsei de intelectuali naţionalişti, eu m-am hotărât să dau ajutorul meu. La 20 iunie 1917, eu am intrat în Comitetul Central Militar Moldovenesc şi am luat parte la toată activitatea lui până la 1 noiembrie 1917, când am intrat în Sfatul Ţării. Direcţiunea generală a activităţii a fost: să intrăm în deplinul contact cu masele inerte ale poporului moldovenesc, ideile şi scopurile noastre naţionale să pătrundă în adâncul acestor mase, imediata organizare a tuturor păturilor şi forţelor moldoveneşti, susţinerea altor naţiuni pentru a lupta cu Imperiul Rus. Lupta cu duşmanii mişcării naţionale să fie îndreptată aşa ca să nu fim atacaţi în perioada de organizare, amânând astfel lupta definitivă la momentul când vom fi pregătiţi. Îndeplinind mai multe însărcinări din partea Comitetului Central, eu am luat parte ca reprezentantul acestui comitet: la adunarea generală a ţăranilor din Basarabia în august 1917, în Chişinău; la adunările tuturor partidelor din Basarabia pentru înfiinţarea Sfatului Ţării (iulie-august 1917); la adunarea generală a tuturor comitetelor ţărăneşti din Basarabia, în septembrie 1917, când s-a votat prima rezoluţie pentru imediata convocare a Sfatului Ţării; la congresul general militar moldovenesc, în octombrie 1917, când s-a proclamat auto-

nomia, am condus propaganda naţională în Basarabia, organizând cursuri şi Institutul de Comisari de Plasă şi Regionali; am condus propaganda pentru izvodul nr. 13 moldovenesc la alegerile în Duma oraşului Chişinău pe baza votului universal (august 1917). În Sfatul Ţării, am fost deputat ales de Comitetul Ţărănesc Basarabean. Am fost ales de Sfatul Ţării membru în Sfatul Directorilor şi numit director militar. În timpul Republicii Moldoveneşti, în conformitate cu propunerea Blocului Moldovenesc, am fost numit şef de stat-major al Ministerului de Război. Semnat: Teodosie P. Cojocaru.” [ANRM, fond 727, inv. 2, dosarul 76] Destinul, de fapt, este ca o carte de joc. Pe o parte se vede o imagine, iar pe cealaltă – necunoscutul, incertitudinea. A fost arestat în luna iulie a anului 1940. Motivul pentru care nu s-a refugiat rămâne o enigmă. Se prea poate că n-a reuşit să plece din lipsă de mijloace de transport sau, poate, având nostalgia Rusiei de odinioară, a hotărât să rămână, să-i aştepte pe „eliberatori”, aşa cum s-au păcălit mii de basarabeni. Cu atât mai mult că presa, politicienii îi clasificau adeseori pe basarabeni drept potenţiali bolşevici. Era curios să vadă cum arată nişte bolşevici adevăraţi. Şi nu numai că a reuşit să-i vadă la chip, să se convingă că din ruşii democraţi de odinioară n-a rămas nici umbra, dar a gustat din plin paharul tragic al omului nimerit în odioasa lor maşină de distrugere a personalităţii, a omului. La 6 august 1940, la orele 2 noaptea, a fost chemat din celulă şi dus la interogatoriu. La acea oră târzie, anchetatorul Terebilo ardea de nerăbdare să afle amănunte despre Unirea Basarabiei cu România. Am scris anterior şi voi scrie de fiecare dată, atunci când va fi vorba despre procesele-verbale întocmite în camerele de anchetă, care erau şi camere de tortură ale NKVD-ului, că descifrarea acestor materiale

naţionalist basarabean. Tudor Gheorghe făcea parte şi din componenţa «Comitetului Militar Moldovenesc», care şi susţinea financiar editarea ziarului. În «Comitetul Militar Moldovenesc Central” am fost cooptat şi eu în calitate de membru. Prin intermediul lui Cernei, am făcut cunoştinţă cu Pântea şi Varzare şi alţii. După ce, la o şedinţă, mi-am propus serviciile, am fost inclus în componenţa «Comitetului Militar Central». În afara «Comitetului Militar Central», la Chişinău activa Partidul Naţional, unde intrau Halippa, Herţa, Ciugurean, Gurie – călugăr, ulterior ajuns mitropolit al Basarabiei, ş.a. În scopul lărgirii propagandei pentru crearea Basarabiei autonome şi independente, la Chişinău, au avut loc o serie de congrese: ţărănesc, învăţătoresc, al preoţimii revoluţionare. În luna octombrie 1917, au sosit la Chişinău – de la Odesa şi de pe frontul român – un grup de 12-13 ofiţeri. Din rândul lor, s-au remarcat prin activism naţionaliştii basarabeni – Buzdugan – soldat, ulterior ministru în Guvernul Român; Ţanţa Vasili, Pascaluţa Ion – subofiţeri; Găină – soldat – românofil. Atunci a sosit de la Odesa în fruntea unei delegaţii căpitanul Catelli, din partea organizaţiei militare odesite, care, demonstrativ, duceau o propagandă românească. Grupul enumerat ducea o propagandă împotriva «Comitetului Moldovenesc Militar Central» din cauza legăturii lui cu bolşevicii, adică cu Sovietul Muncitorilor şi Soldaţilor Deputaţi. Ei au acaparat influenţa în comitet şi, împreună cu el, au dus politica şovinismului naţionalist deschis împotriva existentului Soviet al Muncitorilor şi Soldaţilor Deputaţi şi împotriva Rusiei Sovietice. Sub presiunea grupărilor naţionaliste, «Comitetul Moldovenesc Militar Centarl» a luat decizia de a trimite la Statul-Major al Comandamentului General al lui Kerenski o delegaţie în componenţa: Pascaluţa, Pântea şi colonelul Furtună, punându-le misiunea de a obţine de la ei aprobarea pentru convocarea

Pagini din istoria militară a Basarabiei

trebuie făcută atent, deoarece anchetatorul era în drept să scrie orice aberaţie, iar omul umilit şi bătut era, pur şi simplu, silit să semneze. Dacă nu accepta să facă acest lucru, anchetatorul, presupun, putea să mâzgălească singur o semnătură, fiindcă, după părerea lor, „paguba” nu era prea mare… „Î. – Aţi fost primul director general al Departamentului Militar al Basarabiei autonome. Aşa este? R. – Da, într-adevăr, am fost director general al Departamentului de Război al Basarabiei autonome. Î. – Înseamnă că, în 1918, aţi luat parte activă la ruperea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea ei la România. Confirmaţi aceasta. R. – Da, confirm. Participarea mea la ruperea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi la alipirea ei la România s-a manifestat prin faptul că, până la acel moment, eu am participat activ la mişcarea naţională pentru o Basarabie autonomă. Î. – Expuneţi în detalii cum s-au făcut ruperea Basarabiei de Rusia Sovietică şi alipirea ei la România. R. – În 1917, la Chişinău, s-a format «Comitetul Militar Moldovenesc Central», iniţiatorii creării căruia erau membrii unei organizaţii militare de pe frontul român, în frunte cu subofiţerul Pântea Gherman, ştabs-capitanul Varzare, Cernei şi Crihan – subofiţeri. Erau cu ei şi reprezentanţi ai maselor soldăţeşti, dar să-i numesc pe nume nu pot, deoarece nu-i ţin minte. Toţi cei enumeraţi mai sus au avut iniţiativa de a crea «Comitetul Central Militar Moldovenesc». Componenţa «Comitetului Militar Moldovenesc» se completa cu noi membri. Activitatea iniţială a Comitetului se reducea la propaganda pentru autonomia Basarabiei. În acest scop, în afară de propaganda orală pentru autonomia Basarabiei, era dusă şi prin presă –gazeta Soldatul moldovan, care era editată de Tudor Gheorghe – căpitan al armatei ruse, în serviciul rusesc, poet-scriitor,

259

260

unui congres, care ar putea rezolva destinul Basarabiei, organizându-i autonomia. Odată cu reîntoarcerea acestei delegaţii, care a primit aprobarea lui Kerenski pentru formarea unei autonomii în Basarabia, la 20 octombrie 1917, la Chişinău, şi-a ţinut lucrările Congresul Militar, care era de aceeaşi părere cu Kerenski în lupta împotriva bolşevicilor şi a declarat Basarabia autonomă, alegând 42 de deputaţi pentru formarea unui centru naţionalist numit Sfatul Ţării, adică Sovet Stranî. Personal eu, Cojocaru, am participat activ la lucrările Congresului Militar, fiind membru al «Comitetului Militar Moldovenesc». Candidatura mea a fost propusă pentru Sfatul Ţării, dar în el eu am fost ales din partea grupului ţărănesc autonom şi am stat pe poziţiile Basarabiei autonome şi independente – cu o conducere burghezo-democratică. . . …Toţi deputaţii din partea organizaţiilor militare au organizat în Sfatul Ţării un grup de iniţiativă numit «Blocul Moldovenesc», care ocupa o poziţie pronunţat naţionalistă, îndreptată împotriva sovietelor locale ale deputaţilor din partea muncitorilor şi soldaţilor. Acest grup de iniţiativă, mai târziu fuzionând cu deputaţii Partidului Ţărănesc şi cu deputaţii minorităţilor naţionale, au organizat «Blocul moldovenesc contrarevoluţionar», îndreptat împotriva Sovietului Deputaţilor din partea Muncitorilor şi Ţăranilor, având ca scop final dezlipirea Basarabiei de Rusia Sovietică şi alipirea ei la România. La activitatea acestui bloc contrarevoluţionar, eu am participat până în luna noiembrie 1917, mai târziu, m-am îmbolnăvit şi am ieşit din componenţa lui. Î. – După dezlipirea Basarabiei şi alipirea ei la România, aţi continuat să exercitaţi funcţiile de director militar? R. – Obligaţiile mele de director am încetat să le exercit la 18 noiembrie 1917 şi mai mult eu nu le-am îndeplinit din motiv de boală. În locul meu au rămas aleşii în Sfatul Ţării, ajutorii directorului militar – subofiţerii Pântea,

Osoian şi Secară Nicolae, eu n-am avut niciun amestec în treburile directoriei. După însănătoşire, la 25 februarie 1918, am fost numit şef al Statului-Major al Ministerului de Război de pe lângă generalul Braesco; în funcţie de şef al Statului-Major al Ministerului de Război m-am aflat până în luna aprilie 1918, iar ocuparea Basarabiei de către armatele române a avut loc cu o lună mai înainte de numirea mea în postul de şef al Statului-Major.” E greu de explicat din ce cauză Teodosie Cojocaru, vorbind despre formarea noului directorat, nu pomeneşte câteva persoane care au avut o activitate memorabilă în acest minister extrem de important pentru Basarabia la acel moment. De vină nu este memoria, mai degrabă intuiţia lui de militar de carieră îi sugerează să nu pomenească prea multe nume, deoarece nu se ştia cine a reuşit să se refugieze şi cine nu. Dar atunci când vorbea despre directorat, el venise având gradul de maior şi era exponent al Fracţiunii Ţărăneşti, ca şi ajutorul său Valentin Prahniţchi, care a fost împuşcat de autorităţile române la 18 ianuarie 1918. Un alt ajutor de nădejde – Dimitrie Bogos, fost şef al Statului-Major al Armatei Moldoveneşti, iar mai târziu – primar al Chişinăului. „Î. – Fiind şef al Statului-Major al Ministerului de Război, după o lună de la venirea armatelor române, eraţi în cunoştinţă de cauză cum s-a început intervenţia armatelor române în Basarabia. R. – De la deputatul Sfatului Ţării Sinicliu, membru al organizaţiei militare, eu am aflat că «Blocul contrarevoluţionar moldovenesc», în luna ianuarie 1918, a trimis în secret o delegaţie în componenţa Pelivan, Buruian, Ciugurean, Crihan, la Iaşi, la reşedinţa Regelui României, cu rugămintea de a trimite armate pentru a ocupa Basarabia. Î. – Ancheta ştie că, în 1927, la Chişinău, a fost formată Uniunea Ofiţerilor în Rezervă pentru lupta împotriva mişcării de recomandare. Personal, aţi fost membru al acestei uniuni?

pescu, Filip Tcacenco, Vasile Ştirbu, Sosipatr Gotza, Vladimir Lvovschi, Vladimir Teodorescu, Semion Gurschi ş.a. Adunarea de constituire a decis să-l aleagă preşedinte al organizaţiei pe generalul Panaitescu. Scopurile acţiunilor preconizate de către Uniunea Foştilor Ofiţeri de Război au fost pronunţate la o şedinţă care s-a ţinut în 1933 în incinta Jokey Clubului (fosta Casă a Nobilimii) la care au participat: Gheorghe Sârbu, Semion Gurschi, Ion Popescu, Berezovschi, Ştefan Stelian şi Teodosie Cojocaru. Dumitru Bogos a explicat că cea mai importantă sarcină la zi o constituie lupta cu comunismul şi foştii ofiţeri de război din armata Republicii Moldoveneşti sunt datori, alături de organele de drept, să lupte pentru siguranţa statului. S-a mers până la propunerea ca avocaţii care vor ieşi în apărarea comuniştilor în procesele intentate să fie excluşi din baroul din Chişinău. Alte puncte din program propuneau ca între ofiţerii din fosta Armată Moldovenească şi ofiţerii din Armata Română să se lege relaţii de solidaritate frăţească. Şi această frăţie să fie ca o stâncă de granit ridicată pe Nistru. În acest scop, Uniunea propunea ca în Basarabia să fie introdusă starea excepţională. Activitatea lui Teodosie Cojocaru în postură de rezervist a durat până în 1930, an după care s-a retras din activitatea politică. Decepţiile lui politice au rădăcini mai adânci, fiind legate încă de perioada 19191920, când a fost numit primar al Chişinăului, post în care nu s-a aflat prea mult timp, din care cauză n-a izbutit să facă ceva durabil, care ar fi rămas în memoria orăşenilor. Mai târziu, s-a împăcat cu funcţii şi activităţi mai modeste, care făceau uz de bunul lui nume şi de autoritatea de persoană incoruptibilă. A făcut parte din grupul de cenzori al Băncii Basarabiei, a fost membru al delegaţiei permanente a Consiliului Judeţean Lăpuşna. N-a rezistat tuturor umilirilor la care l-au supus anchetatorii-călăi care, pe lângă faptul

Pagini din istoria militară a Basarabiei

R. – Recunosc că eu, într-adevăr, am fost membru al organizaţiei contrarevoluţionare Uniunea Rezerviştilor, secţia Chişinău. Î. – Când şi în ce împrejurări a fost formată Uniunea Ofiţerilor în Rezervă? R. – Uniunea Ofiţerilor în Rezervă, organizaţie contrarevoluţionară, s-a format în 1927, la Chişinău, fiind centrul care unea pe toţi ofiţerii trecuţi în rezervă de pe întreg teritoriul Basarabiei. Această uniune s-a format în baza mişcării de protest a foştilor ofiţeri ai Armatei Moldoveneşti, care n-au fost decoraţi de Guvernul României pentru participarea activă la unirea Basarabiei cu România. Eu personal n-am participat la mişcare din motivul că aş dori recompense materiale, deoarece participarea mea la acţiunile de dezlipire a Basarabiei de la Rusia Sovietică şi unirea ei cu România a fost din motive ideologice şi nu cu scopul de a mă pricopsi cu ceva. În luna martie 1927, la clubul din Chişinău, a avut loc şedinţa de constituire. La acea şedinţă au participat cunoştinţele mele, foştii ofiţeri: Gurschi Semion – colonel, Andrianov – maior, Caicovschi, Manuilov – căpitan, proprietarul fabricii de spirt şi rachiu, Cristin-Bender – locotenent-colonel. Au mai fost şi alţii, dar numele lor de familie nu l-am reţinut. La acea adunare de constituire a participat, aflându-se în prezidiu, generalul Miller, dar cu el n-am avut niciun fel de contacte…” Evident că Teodosie Cojocaru nu doreşte să divulge numele celor care au participat la şedinţa de constituire şi de aceea el nu-i pomeneşte pe o serie de participanţi la şedinţă, deşi numele lor ar trebui să fie cunoscute şi de contemporanii noştri. Rolul lor în anii de cotitură 1917-1918 a fost decisiv şi istoria trebuie să fixeze numele lui Mihail Popa, Ion Păscăluţă, Dimitrie Bogos, Nicolai Donici, Efrem Dumbravă, Gheorghe Andronachi, Ion Doncilo, Vasile Ţanţu, Luca Ştirbeţ, Grigore Cazacliu, Gheorghe Sârbu, Ion Urlescu, Constantin Leviţchi, Andrei Berezovschi, Ilie Răţoi, Ion Po-

261

că-l ţineau noaptea la interogatoriu, iar ziua nu-i permiteau să doarmă ca să-i macine mai repede voinţa, scriau în numele lui în procesele-verbale, punându-l să semneze tot felul de născociri de-ale lor, ştiind prea bine că el nu are altă alternativă. N-a mai ajuns să vadă cum îi va decide soarta „troica” bolşevică. A murit în închisoarea nr. 1 din Chişinău la 23 ianuarie 1941. În Albumul Basarabiei (Chişinău, 1933), Gheorghe Andronache reproduce o scurtă notă biografică a lui Teodosie Cojocaru, pe

care o încheie cu unele date despre generalul Constantin Brăescu, care l-a înlocuit la postul de ministru de Război. Mai mulţi autori au confundat informaţia, şi de la un timp, în diferite ediţii este scris că Teodosie Cojocaru a decedat în 1927 şi, cu acea ocazie, au fost organizate funeralii naţionale. Acei autori greşesc. În acel moment, Teodosie Cojocaru era bine sănătos şi avea să moară abia peste 13 ani. De funeralii naţionale aşa şi n-a mai avut parte…

Teatrul Națioanal din Chișinău, imagine de epocă

262

Matei Donici

Despre el istoricul Nicolae Iorga scria în volumul Oameni cari au fost (Chişinău, 1991): „Mai mult general decât poet, totuşi Matei Donici devine pentru noi un simbol al aspiraţiilor de libertate, un fel de semn de egalitate între eliberarea prin mijloace militare şi tendinţa de a ne izbăvi prin mijlocirea fanteziei, prin plasma spiritului.” Dacă însă ar trebui să-i găsim locul cu mare exactitate, atunci Matei Donici îşi are poziţia bine definită printre naţionaliştii basarabeni, din generaţia premergătoare Unirii. Câteva nume pot ilustra cu prisosinţă nobleţea şi dorul de libertate a boierimii basarabene: Ale-

xandru Cotruţă, Constantin Chiriac, M. Lazu, C.D. Moruzi ş.a. Din adolescenţă a fost confidentul lui Nicolae Şt. Casso, cunoscut naţionalist. S-au împrietenit pe la 1863, motivul fiind izbucnirea revoluţiei poloneze. Matei Donici s-a născut în 1847, în satul Brăneşti de lângă Bălţi. Descendent din familia vel-stolnicului Constantin Donici, care i-a fost bunic. Studiile şi le face la Liceul regional din Chişinău, iar imediat după absolvirea liceului se îndreaptă spre Moscova, sperând să se înscrie la studii la o şcoală tehnică. Din motive rămase necunoscute, se dezice de această intenţie şi se stabileşte cu traiul la un unchi al său care locuia la Odesa, de unde peste un timp revine la Brăneşti. În 1870 este admis la Şcoala de iuncheri din Tver, care pregătea ofiţeri pentru unităţile de cavalerie. Participă la războiul ruso-turc din 1877-1878. Tot ca militar activ ia parte la luptele din timpul războiului ruso-japonez. Se încadrează în mişcarea de eliberare naţională. În 1917 a fost unul dintre fondatorii Partidului Naţional Moldovenesc. S-a stins din viaţă în 1921, la 26 septembrie. Unii susţin că a fost înmormântat la Chişinău, alţii afirmă că a fost înmormântat la Tighina, ceea ce mi se pare adevărat. Matei Donici a fost o fire neliniştită, fantezistă, care a încercat să împace două direcţii, două porniri sufleteşti aproape incompatibile – poezia şi milităria. Şi dacă în militărie a atins gradul de general, apoi în poezie el aşa şi a rămas ca o promisiune nerealizată. Desigur, pe fundalul literaturii pe care au încercat s-o

Pagini din istoria militară a Basarabiei

Un general-poet

263

264

producă semenii lui, versurile schiţate de el dau posibilitatea să urmăreşti anumite tendinţe de poezie cultivată, de o anumită tehnică poetică, de anumite preferinţe tematice, dar dincolo de timiditatea şi nesiguranţa unui început nu poţi trece. Pentru a deveni general în poezie ai de luptat nu mai puţin decât ai lupta în cele două războaie la care a participat viteazul general. Fire extrem de sensibilă, a trecut prin purgatoriul tuturor frământărilor, prin care trecuse cu ani în urmă strămoşul său, fabulistul Alexandru Donici, care şi el pornise să cucerească viitorul după ce a făcut studiile la o şcoală militară. Primele sale încercări literare ţin de anul 1869. Acest val al inspiraţiei care l-a copleşit are şi o explicaţie ce ţine de vârsta adolescenţei, de primul fior al dragostei, al speranţei de a-şi găsi un rost în viaţă. Şi tot de acest timp este legat momentul trezirii unei conştiinţe naţionale clare. În poezia Soarta, scrisă la Odesa, tânărul înşiră întreg registrul tematic care-l frământă: „Noi şedem pe roata vieţii, Şi cu frica-n sine bieţii Tot gândim, ghicim întâi Ce soartă vom găsi pe căi…” Academicianul Ştefan Ciobanu, care primul i-a publicat versurile, defineşte foarte lucid pornirea poetică a lui Matei Donici: „Poate că nici într-o scriere apărută în Basarabia sub ruşi nota protestului împotriva regimului străin n-a fost aşa de bine pronunţată, aşa de viguroasă, ca în poeziile lui Matei Donici, poate că niciun scriitor basarabean n-a avut o conştiinţă naţională aşa de limpede, cum o vedem la el.” [Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Chişinău, 1923] La douăzeci şi trei de ani pune la o parte caietul cu versuri şi apucă sabia în mână. Dar virusul poeziei nu se astâmpără prea uşor şi din când în când militarul face însemnări şi încearcă să rimeze, căutând nişte sensuri nebănuite. Era pensionar în vârstă de 71 de ani, stabilit la Tighina, dar când a izbucnit revoluţia s-a

încadrat fără ezitare în lupta de eliberare. Trăiau în el idealurile mai multor generaţii de Doniceşti. Şi el, fidel urmaş şi păstrător de tradiţii, s-a simţit obligat să-şi aducă obolul neamului său, care într-un fel l-a delegat pentru a face fapte mari şi lucruri durabile în timp. Nu s-a despărţit de uniforma de general nici în timpul revoluţiei din 1917, când posesorul unei asemenea uniforme putea uşor deveni victima unor răfuieli „revoluţionare”. Şi chiar când pentru prima dată au defilat cohortele moldoveneşti, armata naţională a Republicii Democratice Moldoveneşti, el a preferat să stea în haina de dragul căreia şi-a jertfit dragostea pentru poezie. Romulus Cioflec, scriitor şi publicist, martor la evenimentul fondării Partidului Naţional Moldovenesc, consemnează în volumul său Pe urmele Basarabiei…(1927): „4 aprilie. Şedinţă a comisiunii pentru redactarea programului. Dar comisiunea are iarăşi musafiri! Doi neaşteptaţi. – Nu mai e deci şedinţă a comisiunii pentru redactarea programului, ci o consfătuire obişnuită, declară Pantelimon Halippa şi face o scurtă dare de seamă pentru cele două feţe, sosite, una de la Bender – bătrânul general Donici, şi alta de la Iaşi – dr. Petru Cazacu. Generalul, un bătrân cu barba lungă şi stufoasă, ca de vro 60 de ani, e prea blând şi paşnic ca să mai facă slujbă pe aşa vremuri şi cu aşa subalterni, deşi poartă uniformă. E trecut în retragere. Ghiceşti dintru început că a venit între noi fără vreo ambiţie, numai din dragoste pentru Basarabia moldovenească, de care atâta vreme a trăit departe, undeva în Rusia.” Bătrânul general întinerise brusc. Participa la mitinguri, ajuta la înfiinţarea cohortelor moldoveneşti, mergea la Odesa, la tratative cu membrii Comitetului Ostaşilor Moldoveni. Nu refuzas nici cele mai dificile misiuni, aşa încât la un moment dat unii membri ai partidului încep să aibă temeri pentru sănătatea lui. Şi s-a retras din politică numai după Unire.

de la acest studiu Matei Donici a început să fie găzduit de toate istoriile literare. Manuscrisele lui, aflate la Elena Donici, scrise cu caractere româneşti întrebuinţate pe la 1869, au rămas sau poate s-au pierdut la Paris, deoarece nu se ştie ce s-a întâmplat cu arhiva acestei nepoate a generalului. Dar oricare ar fi destinul de mai departe al acestor scrieri, ele au ajuns în capitala culturală a lumii, îndeplinind probabil una dintre năzuinţele secrete ale poetului ajuns general.

Trageri militare pe dealul Râșcanilor din Chișinău

Pagini din istoria militară a Basarabiei

Se zice că a murit cu conştiinţa împăcată, văzându-şi idealul împlinit. Manuscrisele lui au avut un destin interesant. Nepoata lui Matei Donici, Elena Donici, care locuia la Paris, i-a arătat aceste caiete cu versuri lui Ion Pelivan, care a făcut de pe ele cópii. Aceste cópii au fost transmise lui Ştefan Ciobanu, care a publicat un studiu dedicat poetului Matei Donici în cartea sa Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, iar

265

Un militar de marcă

266

Numele acestui general al armatei române licăreşte ades prin cronicile şi studiile istorice dedicate Unirii Basarabiei cu România. Cel mai des este trecut ca generalul Hârjeu sau ca ministrul de război Hârjeu şi nimeni nu şi-a dat silinţa să-i descifreze biografia. Dar o merită pe deplin din mai multe considerente. În primul rând, viţa lui genealogică se trage din Basarabia, de la Hârjeu, din judeţul Soroca. Pe de altă parte, cine a urmărit atent cronica evenimentelor de la 27 martie 1918 ştie că la Chişinău sosise prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, însoţit de o delegaţie din care făceau parte mai multe personalităţi şi primul pe listă era trecut generalul Constantin Hârjeu. Cum este şi firesc, prim-ministrul a vorbit în şedinţa Sfatului Ţării şi la recepţia oferită cu ocazia Unirii, dar ministrul de război a avut şi el programul său legat de activitatea oştirilor româneşti dislocate în Basarabia şi de momentul trecerii armatei naţionale moldoveneşti în cadrul armatei române. Multe din aceste discuţii au rămas numai în arhivele secrete, memoriile contemporanilor sunt prea zgârcite la evocarea acestor momente. Breviarul biografiei fostului ministru de război astăzi poate fi prezentat în formulă foarte concisă. HÂRJEU, Constantin s-a născut la 10 decembrie 1856, la Bucureşti. A fost inginer şi general. Studiile secundare le-a absolvit la 1.VII.1874. După care a învăţat la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti (1.VII.1876). A participat la războiul pentru independenţă din 1877-1878. Având experienţa războ-

Constantin Hârjeu

iului, treptele ierarhiei militare le-a urcat rapid: sublocotenent (1876), locotenent (1879), căpitan (1883), maior (1883), locotenent-colonel (1891), colonel (1895), general de brigadă (1904). Printre activităţile sale se numără şi o bogată activitate pedagogică la Şcoala superioară de război şi la Şcoala specială de artilerie şi geniu. Postul de ministru de război l-a ocupat în două rânduri: 14.X.1912 – 4.I.1914 şi 5.III – 25.X.1918, fiind ad-interim la ministerul lucrărilor publice. A colaborat cu doi prim-miniştri: Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman. A fost autorul a numeroase scrieri mult apreciate în epocă: Cursul de topografie (1886),

Activitatea lui profesională a fost apreciată cu numeroase distincţii: Virtutea Militară, Steaua României, Coroana României, Crucea trecerii Dunării ş.a. S-a stins din viaţă la 24 mai 1928, la Bucureşti, la zece ani de la evenimentele la care a participat personal, adică de la făurirea României Mari.

Pagini din istoria militară a Basarabiei

Cursul de telegrafie militară (1890), L’Arme(/) e roumaine en 1900 (1900), Istoria armatei geniului (1902), Ordine şi sfaturi… (Ploieşti, 1903), Pregătirea armatei de război (2 vol., Bucureşti, 1905), Rostul cuvintelor… (1907), Şcoala comandantului armatei (1910), Din învăţămintele războiului de astăzi, 1915-1916 (3 vol.), Studii şi critice militare, 1921-1921 (2 vol.) ş.a. La 27 mai 1909 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Unitate a Armatei Române formată din foștii ostași ai Armatei Republicii Deemocratice Moldovenești, 1919

267

Încă o pagină necunoscută din istoria militară a Basarabiei

268

Fenomenul poate fi interpretat ca un paradox. Basarabia, deşi n-a avut forţele sale armate, decât într-o perioadă foarte scurtă în 1917-1918, a lansat o serie de mari personalităţi militare. La sigur una din acele pagini va fi dedicată merituosului militar – generalul Victor Siminel. S-a născut la 27 august 1897 în satul Gura Galbenei, jud. Lăpuşna, în familia preotului Andronic Siminel şi al soţiei Emilia (născută Frunză). Studiile primare le face la şcoala din sat, apoi este înscris la Şcoala duhovnicească din Chişinău, unde învaţă timp de patru ani, apoi mai învaţă şase ani la Seminarul Teologic din Chişinău, după care se înscrie la Universitatea din Petersburg, Facultatea inginerie maritimă. A început Primul Război Mondial şi viitorul inginer naval este mobilizat, repartizat la o şcoală militară din Kiev, de unde cu gradul de sublocotenent este trimis pe front. Pentru participare eroică la lupte a fost avansat în grad şi decorat. În 1917 s-a încadrat în armata Republicii Democratice Moldoveneşti şi, în calitate de ofiţer al acestei armate, a participat la şedinţa istorică din 27 martie 1918. A fost printre acei ofiţeri care fără ezitări s-au înrolat în armata română ocupând diferite funcţii: comandat de pluton şi de escadron (reg. 3 Roşiori, reg. 10 Roşiori), ofiţer-elev al Şcolii Superioare de Război (1927-1928), apoi al Şcolii Superioare de Război din Paris (1928-1930), subşef de birou la Marele Stat-Major când a fost avansat maior (1931-1937), şef de Stat-Major la Divizia a 2-a Cavalerie, cu grad de locotenent-colonel (1939-1941), subşef de secţie al SSI (1941-1942), comandatul Regimentului 4

Roşiori pe front, regiment care a ieşit de trei ori din încercuire, şef al SSI (1944), şef al ofiţerilor de legătură cu Comisia Aliată de Control (19441946), avansat general la 23 august 1944, a fost şef al delegaţiei militare române pe lângă Comisia aliată de control, consilier militar în Comisia pentru executarea tratatului de pace (19471948). În 1948 a fost trecut în rezervă. A vorbi despre un militar fără a-i trece în revistă ordinele şi medaliile obţinute în cele două războaie ar fi un act de impietate. Ordine româneşti: „Mihai Viteazul” în grad de Cavaler, „Steaua României” în grad de Comandor, „Coroana României” în grad de Comandor, „Coroana României” şi „Steaua României” în grad de Ofiţer cu panglică de virtute militară. Medalii româneşti: Medalia comemorativă pentru războiul din anii 1916-1918. Ordine străine: „Sf. Stanislav” în grad de Comandor (rus), „Sf. Ana” în grad de Ofiţer cu panglică de virtute militară (rus), „Leul Alb” în grad de Ofiţer (Cehoslovacia), „Coroana Iugoslaviei”, „Polonia Restituită”, „Legiunea de Onoare” (Franţa) ş.a. Medalii străine: Medalia Victoriei (sovietică, 1945). Biografia lui Victor Siminel ar fi necompletă fără două nuanţe biografice importante. Era un poliglot, vorbea curent câteva limbi europene. Şi al doilea moment ţine de arestarea lui după 1948, fapt comis în spiritul epocii, dar spre uimirea multora a fost achitat la proces. A decedat în 1980 şi a fost înmormântat la Cimitirul „Ghencea” din Bucureşti. Iar urmaşii lui, prin grija locotenent-colonelului Gr. Lăcătuşu-Sirăianu-Siminel, au întemeiat o casă-muzeu.

Grigore Terziman

S-a format un stereotip de prezentare a militarilor. Atunci când scriem despre ei ne concentrăm toată atenţia la gradele superioare. Dorim să descoperim în elitele militare personalităţile cele mai remarcabile, pe când anume printre militari ades se întâmplă ca oamenii de mare curaj, eroii veritabili, să fi descoperiţi anume printre gradele inferioare. Fiindcă toate armatele lumii constau, în primul rând, din ostaşi. Am scris prea puţin despre ostaşii Armatei Republicii Moldoveneşti din 1917-1918 şi

de aceea fiecare nume nou descoperit vine ca o veritabilă reabilitare a bunului nume al ostaşilor de altădată care au activat în condiţii extrem de dificile, dar au reuşit să formeze primele unităţi militare naţionale. Astăzi acordăm prea puţină importanţă fenomenului de formare a întâilor unităţi naţionale, dar în condiţiile istorice concrete ruperea de la marele imperiu rus s-a făcut cu sacrificiu şi riscuri deosebite. Sublocotenentul Grigore Terziman s-a născut la Chişinău şi a participat la luptele Primului Război Mondial în cadrul armatei ruse având gradul de „podporucic”, adică de sublocotenent. În luna noiembrie 1917 şi-a început serviciul activ în cadrul Regimentului I Infanterie Moldovenesc la îndemnul a doi lideri politici de atunci – Ion Inculeţ şi Gherman Pântea. După Unirea din 27 martie 1918 a fost militar activ în armata română, până în 1923, când s-a pensionat. În 1928, când la Chişinău s-a format Organizaţia foştilor Ofiţeri în Armata Moldovenească, a solicitat să fie primit în rândurile acestei asociaţii. Deoarece era nevoie de nişte scrisori de recomandare, a apelat la ajutorul foştilor camarazi de arme. Ca o justificare a trecutului său militar, a utilizat caracteristica ce i-a dat-o colonelul Simion Gurschi, fostul comandant al Regimentului I Infanterie al Armatei Naţionale a Republicii Democratice Moldoveneşti: „ATESTAŢIUNE Astăzi, trei septembrie anul una mie nouă sute două zeci şi trei Noi, Simion Gurschi, colonel de rezervă, prin prezenta atestaţiune afirmăm că Domnul

Pagini din istoria militară a Basarabiei

Un soldat care poate onora orice armată

269

Grigorie TERZIMAN, ajutor de sublocotenent, a făcut serviciul în armata rusă sub comanda subsemnatului, iar pe timpul Republicii Moldoveneşti numitul, cu începere de la 17 noiembrie 1917 şi până la 1 iulie 1918, a servit în armata Republicii. Termenul făcut de Terziman, în armată, este de 36 şi jumătate de ani. A luat parte în companiile contra Japoniei, Germaniei şi Austro-Ungariei. Numitul a fost decorat cu patru cruci Sf. Gheorghe, medaliat cu patru medalii Sf. Gheorghe şi cu două ordine la gât pentru vitejie. Tot astfel numitul a mai primit pentru acte de bravură şase medalii de aur. A fost rănit în lupte de 18 ori (printre aceste lupte a fost şi cea de la Mărăşeşti). Am scris prezenta atestaţiune spre a-i servi la necesitate.”

Poate undeva în arhivele militare se şi păstrează rapoarte despre faptele lui vitejeşti. Poate un istoric al viitorului va da de ele şi le va publica, iar noi ne limităm doar la faptele şi datele cunoscute. Dar un cavaler militar al ordinelor Sf. Gheorghe, de toate gradele, pentru armata rusă de odinioară era o raritate. Iar noi nu scriem aproape nimic despre curajul românilor basarabeni, totul se subînţelege prea uşor, atâta doar că acest brav ostaş în momentul în care completa chestionarul pentru a fi primit în Organizaţia foştilor ofiţeri… a scris o frază care trădează un adevăr durut, prin care confirmă că n-a fost „nici împroprietărit, nici expropriat”. Cu alte cuvinte, a dus un trai modest ca un veritabil ostaş, dar un soldat care ar fi o mândrie pentru orişice armată…

File din albumul Chișinăului

270

Str. Livezilor, Chișinăul la începutul sec. XX, imagine de epocă

În ziua de 25 decembrie 1917 a avut loc parada armatei Republicii Democratice (Populare) Moldoveneşti cu înmânarea drapelelor pentru fiecare unitate. Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, a înmânat aceste drapele şi de la tribună a urmărit defilarea unităţilor. Gherman Pântea, locţiitorul directorului general de război, mai târziu consemna în cartea sa Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul Unirii Basarabiei (Chişinău, 1932): „Ordinea perfectă, prezentarea militară disciplinată, însufleţirea naţională, toate au făcut o impresie bună asupra asistenţei. Mulţi care au fost la paradă, văzând realizarea visului lor al idealului naţional, vor socoti ceasurile petrecute la această frumoasă şi grandioasă manifestare naţională, ca cele mai fericite din viaţa lor.” Această paradă l-a provocat pe şeful garnizoanei Chişinău, Ilie Cătărău, să emită un ordin prin care fixa, pe 1 ianuarie 1918, la ora 12, pe Piaţa Nemţească, parada tuturor oştirilor din oraş. Dar această paradă nu a avut loc din cauză că Ilie Cătărău a fost arestat şi trimis la Odesa.

militare au trecut prin faţa oficialităţilor, publicului şi ziariştilor. La tribuna oficială s-au aflat: Alexandru Marghiloman, împreună cu delegaţia care-l însoţea, Ion Inculeţ, deputaţi ai Sfatului Ţării, membri ai Directoratului General şi alţi funcţionari. Şi toate acestea se petreceau pe fundalul unui entuziasm general. Octavian Goga, marele poet, în cartea sa de publicistică Mustul care fierbe (1927), descrie şi el o paradă militară la care a asistat pe când se afla în 1918 la Chişinău, într-o zi de Rusalii: „…Stăteam în faţa catedralei cu un grup de noi-veniţi şi ne uitam la marea de capete din jurul nostru. Pe bulevard trecea în arşiţa dogorâtoare un escadron de husari moldoveni, echipaţi cu uniforme ruseşti din vremea păcii, găsite în te miri ce depou descoperit atunci. Era «armata Ba sarabiei», pusă subt comanda unui domn mar ţial, care mi se spunea că e ministrul de război al provinciei desrobite. O enormă muzică militară călare defila în frunte, în acelaşi costum decorativ, cântând Marseillaisa. Pe urma acestui marş postum al ţarismului prăvălit, un regiment de infanterie românească închidea cortegiul cu soldaţii *** noştri mărunţi şi vioi, mi se pare din Mehedinţi. La 27 martie 1918, după ce a fost votată Era ieşirea din biserică şi în faţa noastră se strecuUnirea, a avut loc parada militară. Ea a început rau în toată mândria lor reprezentativă notabilicu trecerea în revistă a trupelor militare ale Re- tăţile actuale ale ţării: miniştri, secretari generali, publicii Democratice Moldoveneşti şi a oştiri- dignitarii zilei, fel de fel, o largă eflorescenţă, urlor româneşti. Apoi, în aceeaşi ordine, trupele când în automobilul cu sirena ascuţită…”

Pagini din istoria militară a Basarabiei

Parade militare la Chișinău

271

Portretele de altădată

Un teolog și istoric

Toma Bulat

272

Personalitate distinctă în mediul basarabean interbelic, profesorul Toma Bulat (18. VIII.1887, Tunari, jud. Dolj–12.V.1979, Bucureşti), s-a remarcat în deosebi ca teolog și arhivist. Trecutul Basarabiei văzut prin prisma documentelor originale și autentice a devenit o pasiune pentru el. Deşi edita propria revistă – Arhivele Basarabiei, profesorul a fost rugat, în 1932, să publice ceva şi la noua revistă, Viaţa Basarabiei, conformându-se le-a oferit un material inedit: O scrisoare de la Tadeu Hâjdău (1932. – nr. 2. – P. 55-56.). Profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, iar mai apoi la Facultatea de Teologie

(1927-1940), el s-a afundat cu plăcere în trecutul Basarabiei, scoţând pentru publicare materiale extrem de valoroase, pe care le publica fie în Arhivele Basarabiei (1929-1939), fie în volume separate. Apariţia lui episodică mai are o explicaţie subiectivă, în jurul revistei se grupase o echipă foarte puternică de istorici în frunte cu Alexandru Boldur şi Ion Pelivan şi urmată de tânărul Gheorghe Bezviconi, care practic acopereau tot spectrul de teme propus de revistă şi erau orientaţi să promoveze specificul basarabean, curentul regionalist în vogă în acea perioadă. Toma G. Bulat făcuse studii secundare la Craiova şi Bucureşti, superioare la Bucureşti, Dijon, Berna, Paris, Leipzig, Freibourg (1921), era doctor în teologie (1921) şi istorie (1923), avea o viziune mai europeană asupra situaţiei politice şi culturale a Basarabiei şi ca spirit făcea partea din grupul celora care credeau în necesitatea integrării basarabenilor. A tipărit la Chişinău volumele: Jansenismul (Pagini din istoria bisericească medie modernă, Chişinău, 1930), Documentele mănăstirii Varatec (1939). Revista Viaţa Basarabiei o singură dată l-a prezentat la rubrica Recenzii cu un material semnat de Croitoru D. (1934. – nr. 3. – P. 60), – Rec. la cartea: Bulat T.G., Arghiropol G.I. Carte de religie pentru clasa I-IV primară. Refugiat la Bucureşti în vara anului 1940 a fost profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (1940-1956). Şi noua situaţie politică din România a făcut ca el să păstreze Basarabia doar în amintire…

Este greu de explicat acest fenomen. Timpul alege după bunul său plac, după niște criterii doar de el cunoscute personalitățile și le plasează în față sau în planul secund al istoriei. Este cazul lui Hristea Dăscălescu (…V.1890, com. Boroşeşti, jud. Vaslui – ?), nume care mi-a atras atenția când studiam Dicționarul Basarabiei al lui Manuil Poleac. Mau târziu, în volumul Figuri contemporane din Basarabia (Chişinău, 1939) am găsit o cheie biografică foarte sumară: Studii: Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Iaşi. A fost delegat în Rusia să studieze documente istorice. A participat în Primul Război Mondial, având grad de Căpitan. În luna mai 1918, la invitaţia lui Pan Halippa a venit la Chişinău pentru a organiza propaganda naţională. A redactat ziarele: Cuvânt Moldovenesc, Sfatul Ţării, Dreptatea, Gazeta Basarabiei, revista Tribuna şcoalei. A citit lecţii la cursurile de învăţători şi la Universitatea Populară din Chişinău. A fost consilier în mun. Chişinău, inspector şef al Învăţământului din Basarabia şi deputat de trei ori din partea jud. Lăpuşna. Autor a unui studiu istoric foarte important Lupta moldovenilor în 1917 pentru cultură, limbă şi şcoală. În manuscris avea în 1940 lucrarea Istoria revoluţiei basarabene. A fost profesor la Seminarul Teologic şi la Liceul Miliar din Chişinău.

Portretele de altă dată

Un nume redescoperit…

Hristea Dăscălescu

Distincţii: Coroana României în grad de Cavaler; Coroana României în grad de Comandor; Steaua României în grad de Ofiţer; Răsplata muncii pentru învăţământ, clasa I; Răsplata muncii pentru şcolari, clasa I; Medalia Avântul ţării, pentru războiul din 1913; Medalia Războiului de întregire naţională; Ordinul Vulturul, în grad de Ofiţer şi Cavaler. Cu toate acestea rămâne de mers pe urmele acestui om inimos, interesant și devotat Basarabiei… 273

Primii traducători basarabeni din Eminescu

274

În fiecare an, la mijloc de ianuarie vorbim mult, spumos şi superficial despre Eminescu. E o tradiţie care sperăm că odată cu scurgerea timpului va deveni şi una profund naţională. Eminescu trebuie cunoscut în toată splendoarea lui şi mai ales trebuie apreciată preocuparea lui de Basarabia. Şi în acest context vreau să afirm că basarabenii s-au preocupat serios de propagarea operei lui poetice chiar începând cu anii 20 ai secolului XX. Un detaliu curios. Politicianul şi poetul Pan Halippa a fost cercetătorul care a descoperit numele lui Eminescu în registrul pacienţilor Sanatoriului doctorului Iachimovici din Odesa. Un studiu relevant a publicat în revista Viaţa Basarabiei (Nr. 6-12, 1939), juristul şi publicistul R. Marent, intitulându-l Mihai Eminescu şi Basarabia, din care am spicuit un fragment: „În Basarabia, unde mai există minoritari cari nu ştiu atât de perfect limba românească, Eminescu a fost tradus în ruseşte aproape complet. Primul traducător pe care l-am găsit, este D-l Cheorghe Avachian, care a tradus, în anul 1920, poezia „Glossă”. Al doilea traducător este poetul Iorgu Tudor. (El trebuie considerat primul, căci publicase deja traduceri în 1916 – Iu.C.) Domnia sa a tipărit în revista „Poetul”, care a apărut la Chişinău, cunoscuta poezie „La steaua…” (Anul 1921. Nr. 45, aprilie-mai, Chişinău.). În anul 1926, doamna Alla Razu a scos, tot la Chişinău, un volum de versuri ruseşti, intitulat: „Stihi” (Versuri). În acest volum a publicat traducerea poezia „Mortua est!”.

În 1928, Va sile Laşcu, poet şi el, trecut în lumea cea de veci, a scos un volum: „Antologia poeziei româneşti”, unde a adunat o serie de poezii ale tutu ror scriitorilor ro mâni, traducândule cât se poate de Vasile Lașcu bine. Printre poezii găsim şi câteva ale lui Eminescu (V. L. Laşcov: Antologia poeziei româneşti, cu o prefaţă de Şt. N. Ciobanu. Chişinău, 1928). Volumul se deschide chiar cu Eminescu, şi anume: „O, rămâi…”, „Şi dacă…”, „Sonet”, „Din noaptea…”. Volumul a fost bine primit de către toţi cunoscătorii limbii literare ruseşti şi ai celei româneşti, având şi o prefaţă din partea domnului Ştefan Ciobanu. Al cincilea traducător este domnul Alexandru Zisman din Chişinău. Domnia sa a tradus poeziile: a) „O, mamă…”, b) „Sunt ani la mijloc…”, c), „Când însuşi glasul”, d) Kamadeva”, e) „Din noaptea…”, f) „De-or trece anii…”, g) „Venere şi Madona”, h) „S-a stins viaţa… ” şi i) „Peste vârfuri”. Unele din aceste traduceri au fost tipărite, în anii din urmă, în ziarele „Bessarabscoe Slovo” (Cuvântul Basarabiei) şi „Molva” (Zvonul). Al şaselea traducător este domnul doctor B. Oxinoit din Chişinău. Domnia sa are marele merit că a tradus aproape întregul volum de poezii, având drept criteriu ediţia Titu Maio rescu. Până în prezent, a tradus următoarele poezii: „Lacul”, „Înger şi Demon”, „Epigonii”,

Om politic, jurnalist, poet, prozator, traducător Iorgu Tudor (1885, s.Stâncăuţi, jud. Bălţi – 1974, Bucureşti) a fost şi deputat în Sfatul Ţării, iar la 27 martie 1918 a votat Unirea. A redactat publicaţiile: Făclia Ţării (1912), Soldatul moldovan (1917), Moldova de la Nistru (1920-1923), Poetul, Pagini basarabene (1931), Cuvânt moldovenesc, Pe drumuri noi (1924-1928), Svonul (supliment la ziarul rus Molva) (1931), Itinerar, Basarabia vânătorească (1941-1943) ş.a. Opera lui originală este una voluminoasă: Haiducul (poem epic, 1904); Nopţi ale iubirii (poezii, 1905); Rumânskaia muza (traduceri din poezia românească, 1916); Urme sfinte (poezii biblice 1940 – ?); Pe frontul Manciuriei (roman, 1940, publicat în revista Itinerar); Bezne (poezii, 1940); Nervi şi flăcări (poezii, 1940); Un revelion în pădure (povestire, 1943); Mişcarea culturală, socială în Basarabia după Unire, 1918-1944 (manuscris) ş.a. Iar pentru merite deosebite a primit ordinele Steaua României Iorgu Tudor în grad de Ofiţer; Coroana României în grad de Ofiţer, şi medaliile Regele Ferdinand I; Răsplata Muncii ş.a. Un nume rămas în epocă este cel al Allăi Razu (22.IX.1882, Butov, reg.Tula, Rusia – ?), publicistă şi poetă basarabeană de limbă rusă. S-a născut în familia nobilului Leonid D.Detâşev. Căsătorită la Chişinău cu un descendent al familiei de nobili Razu. Vasile Laşcu (Laşcov) (1.I.1861, Chiși nău – 1.VII.1932, Chișinău) era fiul preotului Luca Laşkov, care avea o casă pe str. Şciusev (Le-

Portretele de altă dată

„ L uc e a f ă r u l ” , „Strigoii ”, „Somnoroase p ă s ă r e l e ”, „ S i n g u r ă t a t e ”, „ Me l a n c o l i e ”, Împărat şi pro le tar”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Departe sunt de tine”, „Odă”, „Mai am un singur Boris Oxinoit dor”, „Crăiasa din poveşti”, „Cu mâne zilele-ţi adaogi…”, „De ce nu-mi vii”, „S-a dus amorul…”, „La steaua”, „Glossă” şi „Criticilor mei”. De vreo cincisprezece ani îl aprofundează pe Eminescu, învăţând, special, limba română, ca să-l citească în original, întrucât în altă traducere: germană, franceză sau engleză, poezia lui Eminescu pierde din farmecul ei suav. Domnia sa speră că va găsi la Paris un editor care să tipărească volumul complet al poeziilor, astfel ca lumea slavă de pretutindenea să cunoască opera celui mai mare poet pe care neamul românesc l-a dat, până în prezent, omenirii. Al şaptelea traducător este domnul V. Katranov, fost profesor, care, de asemenea, a învăţat, special, ro mâneşte, ca să poată, transpune, în mod cât se poate de exact, poeziile lui Eminescu. În limba franceză, poetă de exact, poeziile lui Eminescu. În limba franceză, o poetă basarabeană Olga Cruşevan Florescu a tradus, de asemenea, unele poezii, pe care le-a publicat în reviste literare.” Numele acestor traducători nu spun nimic cititorului contemporan şi de aceea am găsit de cuviinţă să deschid nişte paranteze biografice, care elucidează pasiunea traducătorilor pentru opera eminesciană. Cheorghe Avachian este un armean de la Cetatea-Albă despre care nu se ştiu prea multe detalii biografice.

275

276

ovei). A făcut studii la Şcoala Duhovnicească din Chişinău, apoi la Seminarul Teologic. A fost ales deputat în Sfatul Țării din partea Uniunii Ziariștilor din Basarabia, unde era preşedinte. A votat Unirea. La alegerile pentru Parlamentul României întregite (20.XI.1919) devine senator, avansând până la postul de vicepreședinte al Senatului. Debutează cu piesa în versuri Naufragiu în chei (Chișinău, 1878). În 1888, la Odesa, editează placheta Versuri. În revista Biblioteca teatrală (Moscova) publică, rând pe rând, piesele: Foaia agronomică (1893), Struldbrugii (1894), Lebăda neagră (1895), Teoria (1896), Maimuțe literare (1897), Cu ocazia unei întâmplări întâmplătoare (1898). În 1930 a tipărit ediţia a treia a volumului Simvolî i voploşcenia. A fost ca un preludiu editorial înainte de dispariţia lui fizică. Despre Alexandru Zisman nu se cunosc detalii, pe când despre Boris Oxinoit (31.03. 1887, Chişinău – 1964, Pskov), dispunem din abundenţă. Acest traducător, ajuns azi anonim, a fost medic psihiatru. Studiile medii – la Liceul Real din Chişinău, iar superioare medicale – în Elveţia, la Lausanne. A frecventat cursurile de medicină la Universitatea Sorbona din Paris. Paralel cu medicina s-a produs apropierea de literatură, devenind tălmaci literar, oferind cititorului de limbă rusă scrieri de M.Eminescu (ziarul Bessarabskoe slovo a publicat poemul Luceafărul), C.Pavelescu, T. Arghezi. Din germană, a tradus lucrări de Heinrich Heine. La 22 iunie 1941, primeşte ordin de evacuare cu destinaţia Krasnodar. În drum, un caucazian foarte „servil” i-a furat valiza cu manuscrise. Norocul i-a surâs în momentul când, la „talciok”, în Fergana, a găsit un volum cu versurile lui Eminescu. După o muncă de cinci ani de zile, a reuşit să restabilească, aproape în întregime, manuscrisele pierdute. A scris oficialităţilor rugând să i se tipărească scrierile. I s-a răspuns că traduceri

din Eminescu au fost făcute până în prezent suficient de multe, şi de altele nu mai este nevoie. Decepţionat, a aruncat toate manuscrisele pe foc şi, în felul acesta, a murit a doua oară moştenirea literară şi speranţa unui autor de a-şi vedea opera publicată. Vladimir Katranov (18.01.1876, Petersburg–1961, Bucureşti) a fost profesor de limbi clasice la Orhei şi Chişinău. Licenţiat a universităţii din Odesa a debutat în literatură în 1899 cu articole publicistice tipărite în „Foiţa Odesei”. A colaborat la publicaţiile periodice: „Basarabia”, „Cuvântul nou”, „Cuvântul Vladimir Katranov Basarabiei”, „Molva”, „Poşta Basarabiei” ş.a. Dincolo de opera literară originală: „Despre drama malorusă”, „Gogol şi povestirile sale ucrainene”, „Însemnări din literatura universală”, „Crestomaţie literară”, „Din viaţa sufletului şi a naturii”, a tradus din poezia românească, din poezia biblică şi poezia universală, tălmăcind din opera poeţilor aparţinând la treizeci de naţiuni. Poetă, publicistă, traducătoare Olga Cruşevan (5.VI.1896, s.Plosca, jud.Orhei – 1974, Bucureşti) a fost una dintre figurile luminoase ale culturii interbelice. Rudă directă cu cunoscuOlga Crușevan Florescu

ţii pariziene, evocând motive pitoreşti basarabene. Cunoscătoare a unsprezece limbi străine, a fost societara Teatrului Odeon din Paris. A colaborat la publicaţiile basarabene: Viaţa Basarabiei, Pagini basarabene ş.a. După cel de-al Doilea Război Mondial, a locuit la Bucureşti, unde, spre apusul vieţii, a tipărit la Editura Litera două suite bucolice: Crugul anului (1970) şi Roata anului (1973). Era bine ca în consistentul dicţionar enciclopedic „Mihai Eminescu” (Chişinău, 2012) întocmit de Mihai Cimpoi să se regăsească şi acest capitol – Primii traducători basarabeni…

Portretele de altă dată

tul scriitor şi publicist Pavel Cruşevan. Un alt ram al arborelui genealogic era legat cu familia Lazo. Studii: Gimnaziul Mariinsk din Odesa, Facultatea de Litere a Universităţii din Odesa, doctoratul la Lausanne şi Bucureşti. Tema de studiu: Clasele sociale în Rusia. Din unele surse aflăm că a fost premiată de Academia Franceză pentru traducerea în versuri a operei lui Schelley şi de Academia Engleză pentru traducerea operei lui Baudelaire. A tradus în franceză opera poetică a 14 scriitori români: Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă, Goga, Minulescu, Arghezi ş.a. A colaborat la publica-

File din albumul Chișinăului

Școala eparhială de fete din Chișinău, imagine de epocă

277

Ca și cum nu ar fi plecat dintre noi…

278

Acest autor a devenit foarte cunoscut abia la finele secolului XX, când postum a început să-i fie editată opera. Deși contemporanul lui, profesorul D.V. Țoni, l-a caracterizat astfel: „Vasile Harea… fire cinstită și idealistă, muncitor cu condeiul, modest şi tăcut, dar plin de hotărâre şi cu clară viziune a rosturilor şi îndatoririlor naţionale. (Viața Basarabiei, 1944, nr. 3-4)” Noi mulți ani la rând n-am știut că el continuă să activeze chiar în inima Moldovei, la Iași, fiind un contemporan al nostru. Destinul a vrut ca viitorul profesor, savant şi publicist Vasile Harea să fie martorul ocular la scrierea, redactarea şi publicarea celei mai importante poezii a lui Alexei Mateevici: Limba noastră. Cercetătorii n-au mai avut nevoie de procedee, de improvizări ca să înţeleagă cum s-a produs miracolul, acest martor a mărturisit cu lux de amănunte toată epopeea apariţiei nemuritoarei poezii. În revista Viaţa Basarabiei (nr. 6, 1933, pag. 71), publicistul şi proaspătul doctorand al Sorbonei scrie mai multe pagini dedicate poetului Alexei Mateevici. El conturează epoca în care a fost scrisă poezia Limba noastră şi schiţează un portret interior al poetului care definește exact atmosfera anului 1917. Acest material este valoros nu numai ca un material memorialistic, astăzi el are valoarea unui document istoric: „Sper că cititorii îmi vor ierta faptul că articolul acesta nu e numai de critică literară pură, ci va fi îmbinat şi cu amintiri personale. Această abatere se explică prin faptul că am fost martorul procesului de creaţie a acestei poezii

Vasile Harea

minunate, – întrucât poate fi cineva martor al unor procese sufleteşti înalte, atât de complicate, dinamice şi ascunse, exteriorizate doar prin câteva vorbe şi gesturi. *** Pe Al. Mateevici l-am cunoscut de la distanţă, pe când eram încă elev al Seminarului Teologic din Chişinău, iar el – profesor de exigeză (pare-se) în clasele superioare. De la elevii acestor clase n-am auzit decât păreri admirative pentru spiritul larg, înţelegător pentru mişcările şi preocupările sufleteşti ale tineretu-

Pentru mine însă, el îmi apărea înconjurat de nimbul unui poet şi abia îi puteam răspunde cu timiditate la câteva întrebări obişnuite ce se pun în asemenea ocazii. O deosebită plăcere era pentru mine şi pentru prietenul mei P. Stihi (eram amândoi colegi de şcoală şi aveam aceleaşi preocupări intelectuale, animaţi amândoi de naţionalismul cel mai curat) să citim cu voce tare toţi scriitorii populari români. Simţeam nevoia de a cunoaşte mai bine limba literară populară, care să poată fi utilizată pentru articolele noastre din ziarul şi revista Cuvânt moldovenesc. Printre scriitorii preferaţi erau Creangă, Sadoveanu, poeziile lui Coşbuc, Goga şi – Mateevici. Deşi la acesta limba nu totdeauna era corectă – nu mai vorbim de perfecţie, – totuşi poeziile sale religioase, traducerile din ruseşte, libere sau credincioase textului, ne câştigau prin sonoritatea şi vigoarea versului. *** Vine în sfârşit 1917, revoluţia rusească, congrese, adunări, frământare a 150 milioane de oameni, unică în istoria omenirii. Mateevici a fost mutat pe frontul românesc şi avea posibilitatea să vină mai des la Chişinău, unde-i erau soţia şi rudele şi unde, mai ales, începuse mişcarea naţională moldovenească. În Cuvânt moldovenesc se reproduce cântecul său revoluţionar Eu cânt (publicat întâia oară în Basarabia la 1906). Ia parte la congresul învăţătorilor moldoveni 25-28 mai. La deschiderea congresului auzind protestele unor învăţători contra limbii de predare moldoveneşti, vorbeşte despre originea latină a neamului românesc, frate cu surorile latine mai mature – Franţa, Italia, Portugalia, Spania, după exemplul cărora ne putem îmbogăţi limba noastră – şi aşa bogată şi frumoasă, – cu expresii tehnice şi cu termeni ştiinţifici noi. Totuşi, fiindcă la congres unii învăţători mereu s-au plâns de sărăcia limbii noastre, la plecare spre front Mateevici – propus şi ca lec-

Portretele de altă dată

lui. Deseori venea în sufrageria seminariştilor, gusta din masa lor, se aşeza cu cei din clasele de teologie (cl. V. şi VI) şi stătea de vorbă cu ei ca un frate mai mare. Din când în când izbucnea râsul lui zgomotos şi echilibrat. Uneori devenea de o seriozitate de apostol, vorbind măsurat cu opriri de gândire, cu gesturi largi ale mâinilor, gesturi de preot deprins cu oficiul divin, – substituit al fiului Domnului, – să se ofere ca jertfă pentru fericirea turmei lui duhovniceşti. Îl priveam de departe şi sufletul îmi era plin de sentimentul de nemărginit respect faţă de acest om blajin, serios şi totuşi plin de viaţă vie – cum s-ar exprima Dostoievski – viaţă – îmbinare armonică a spiritului cu trupul, viaţă – îmbinare a materiei noastre organice prin spiritualizarea ei. Căci ştiam de la elevii claselor superioare că Mateevici era şi preot şi autor al unor studii serioase de probleme bisericeşti, de istoria bisericii şi de obiceiuri religioase, – toate referitoare la moldoveni. *** Un proces sufletesc firesc, rezultat din dragoste pentru ţărani, confraţi ai mei întru munca pe ogoarele noastre, frumoase, în timpul vacanţei de vară, din revoltă contra dispreţului faţă de moldoveni a reprezentanţilor culturii ruseşti cu care eram zilnic în contact la şcoală, a profesorilor noştri cu care aveam dese discuţii aprinse, – la care se adăogă şi necesitatea de a consacra activitatea mea unui ideal pozitiv (şi Insarov eroul bulgar al lui Turgheniev din În ajun a jucat un mare rol în acest proces al meu), precum şi o serie de alţi factori m-au făcut să fac câteva vizite la Cuvântul moldovenesc prin 1915, iar prin 1916, când se ivise nevoia unui nou colaborator, am intrat la redacţia ziarului care a jucat un rol covârşitor în mişcarea naţională din Basarabia. Acolo am făcut cunoştinţă cu Al. Mateevici, care, preot mobilizat pe frontul Galiţian al războiului, venise în concediu pe câteva zile.

279

280

tor la cursurile pentru învăţătorii moldoveni ce trebuiau să înceapă de la 15 iulie, – mărturiseşte: „Mă gândesc la poezie despre limba noastră. Poeziile lui Sion şi Coşbuc îmi par cam sărăcăcioase în conţinut, ca să poată fi privite drept o cântare a limbii noastre”. La deschiderea cursurilor pentru învăţătorii moldoveni Mateevici vine din nou la Chişinău cu vreo două zile înainte Dl Pan Halippa lipsea fiind delegat la congresul ţărănesc rus, la Petersburg, unde trebuia apoi să ia parte şi la Congresul Sovietelor ruseşti, având ocazia să afirme şi acolo drepturile moldovenilor basarabeni la viaţă naţională liberă. La „Cuv. mold.” îl înlocuiam eu, Al. Mateevici îmi spune: „Ştii că m-a frământat mereu ideea unei poezii despre limbă. Pe front n-am avut timpul s-o redactez complet. Am să ţi-o aduc mâine ca s-o publici în ziar şi astfel s-o putem răspândi printre învăţători”. I-am răspuns că astăzi e ultima zi când pot primi materialul pentru ziar (ziarul apărea de două ori pe săptămână) şi dacă întârzie cu o zi, atunci poezia va putea fi publicată în numărul următor, care va apare după deschiderea cursurilor. De aceea l-am rugat să mi-o dea chiar aşa, în redacţie neterminată sau să-i dea redacţia definitivă aici, în redacţie, imediat. N-a acceptat fireşte. „Atunci, tot am s-o tipăresc, chiar mai târziu, iar la deschidere o voi citi eu însumi.” Chiar în ajunul deschiderii cursurilor poetul din nou a venit la redacţie. De data aceasta a venit cu poezia scrisă. Totuşi avea unele îndoieli. De exemplu, la strofa 4, versul 3, nu era hotărât să lase „În vestirea” sau „În rostirea”. Mi s-a părut mai sonoră „În rostirea” şi această expresie a fost lăsată, deşi pe urmă poetul a revenit la primul cuvânt. Tot aşa, nu ştia ce ar fi mai frumos la strofa 8, versul 2 „Cazanii” sau „pisanii”. De data aceasta a lăsat „Pisanii”, ca fiind mai bine cunoscută de învăţători, deşi „Cazanii” i se părea mai frumos, cu o rezonanţă mai sonoră.

De-asemenea strofa 5 suna: Limba noastră-i frunză verde, Graiul codrului cel veşnic Nistrul lin ce-n valuri pierde Al Luceferilor sfeşnici – în loc de: Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codri veşnici Nistrul lin ce-n valuri pierde Al Luceferilor sfeşnici. Adică aşa cum a publicat pe urmă Mateevici poezia în ultima ei redacţie, în revista „Cuvânt mold.”, şi aşa cum e reprodusă în ediţia poeziilor lui Mateevici sub redacţia d-lui P. Haneş. Apoi în strofa 9, pentru Mateevici era la fel o nedumerire, – ce e mai bine: Înviaţi-vă dar graiul Amorţit de multă vreme Ştergeţi praful, mucegaiul Al uitării care geme. Sau: Înviaţi-vă dar graiul Ruginit de multă vreme Ştergeţi colbul, mucegaiul Pe uitarea-n care geme. În cele din urmă a lăsat prima redacţie înlocuind numai cuvântul „praful” prin „colbul”. În această redacţie a apărut poezia în „Cuv. moldovenesc”. Pe urmă Mateevici a revenit din nou, lăsând cuvântul „ruginit”, la versul 2, cuvântul „mucegaiul” la sfârşitul versului 3, şi înlocuind şi cuvântul „colbul” prin cuvântul „slinul”. Pe lângă toate celelalte, varianta publicată în „Cuv. Mold.” are şi o greşeală de tipar, datorită scăpării mele de vedere la corectură: la penultima strofă, versul 3, ultimul cuvânt în loc de „darnic” a fost tipărit greşit „dornic”. Trebuie să menţionăm, că singurele variante care pot fi obiect de discuţie pentru critica literară şi estetică sunt aceste două: Cea publicată în „Cuvânt Mold.” din 21 iulie 1917şi cea din revista „Şcoala moldovenească”, nr.2-4, iu-

Fatalitatea ni l-a răpit. A căzut în împlinirea datoriei de a alina ultimele clipe ale soldaţilor contaminaţi de exantematic. S-a oferit jertfă pe altarul suferinţelor omeneşti, – aşa cum parcă l-a predestinat toată înfăţişarea lui deschisă, cu gesturile lui largi de preot ce se sacrifică pe sine însuşi. O durere mută ne-a cuprins la vestea morţii lui. Dl Pan Halippa, care exact în momentul acela lua masa, a leşinat şi câteva zile a trebuit să ne adresăm, – în chestiunile ziarului şi a muncii zilnice în legătură cu acţiunea noastră, – cu multă precauţie pentru a nu lovi sufletul lui, plin de durere pentru acel ce-i era cel mai drag şi cel mai curat dintre toţi muncitorii pe ogorul moldovenesc. *** Valoarea poeziei lui Mateevici? Ne dădeam seama că e cea mai frumoasă dintre toate poeziile cu acest subiect. Dar nu bănuiam că va deveni una dintre rarele comori ale culturii noastre naţionale, indispensabilă oricărui român. Abia O. Densuşeanu a deschis ochii tuturor asupra valorii adevărate a acestei poezii, care ne evocă o mulţime de imagini de o frumuseţe rară, care se adresează tuturor putând fi înţeleasă şi gustată de un ţăran de glie, cum poate fi delectată de un rafinat intelectual. Poezia aceasta ne trezeşte imagini profund impresionante din istoria noastră naţională, la care face aluzie în strofa 6, vorbeşte de religiozitatea poporului nostru basarabean (în strofele 7 şi 8), de ocupaţiile lui agricole, de viaţa lui din codri, aducătoare de mister, de ceva insesizabil care cuprinde din toate părţile firea poetică a ţăranului nostru. În ea găsim amintirea poeziei şi muzicii populare ca şi viaţa trudnică de toate zilele a ţăranului. Iar sfârşitul ei – e un apel antrenant, plin de optimism, de încredere în neamul nostru. În sfârşit, peste tot, în ea străbate spiritul echilibrat al latinismului. Atmosfera de mister în care e învăluită, deşi, după expresia ajutorului, ne-nfioară adânc, totuşi e armonie îmbi-

Portretele de altă dată

lie-septembrie 1917, ultima fiind reprodusă de dl P. Haneş în ediţia poeziilor lui Mateevici. Alte variante, care apar uneori în manualele didactice, sunt datorate unor modificări ale autorilor acestor manuale, modificări nejustificate nici prin motive didactice, şi cu atât mai puţin permise de onorabilitatea şi loialitatea literară. Astfel, în manualul de cl. V primară de Nisineanu, Geantă şi Mărinescu, la strofa I, citim în versul 3: Salbă scumpă cu odoare în loc de: Un şirag de piatră rară. Nu mai vorbim că această modificare este inferioară din punct de vedere estetic, dar insistăm asupra faptului că ea este cu totul contrar versului poetului, vers plin de vigoare, în care silabele compuse din sunetul „p” şi sunetul „a” şi „î” – silabe pronunţate în limba noastră dur şi viguros, joacă rolul hotărâtor pentru a afirma valoarea limbii româneşti şi caracterul ei de vitalitate pe care nu-l poate înăbuşi nici stăpânirea seculară a ruşilor, cum n-au înăbuşit-o nici năvălirile barbarilor, nici alte dominaţii străine de milenii chiar. De aceea protestăm contra acestor contrafaceri ale poeziei noastre cele mai frumoase, consacrate limbii româneşti. Şi cerem autorilor manualelor şcolare, în special, să respecte textul definitiv al autorului. *** Mateevici n-a avut noroc să predea la cursurile pentru învăţători decât două zile. N-avea concediu mai îndelungat. A plecat din nou pe front, unde însă nu i s-a acordat un nou concediu, astfel că n-a mai venit ca lector la cursuri, fiind înlocuit acolo prin O. Ghibu. A mai venit la începutul lunii august, când ne-a citit din poeziile sale noi, în care se vedea un spirit de maturitate, o limbă din ce în ce mai literară şi mai frumoasă cu înclinaţii spre cizelare migăloasă şi stăruitoare, parcă ar fi săpat în marmură chipuri clasice.

281

nată cu realităţile concrete, pe care se reazemă viaţa noastră, dându-ne încredere în prezenţa unui sens al ei, căci „veşnicele adevăruri, sunt suportul moral al existenţei omeneşti. Încrederea unui Alecsandri în menirea „eternă” a gintei latine e confirmată încă o dată prin încrederea lui Mateevici că limba noastră – una din cele 4 mari limbi latine – este menită să ne spuie aceste adevăruri veşnice, ceea ce înseamnă că ea niciodată nu va dispărea şi că

282

Vasile Harea s-a născut la 25.VII.1895 în s. Susleni, jud. Orhei şi a murit la 30.I.1987, înmormântat la Cimitirul Sf. Vasile din Dealul Galata din Iaşi. Provine dintr-o familie de răzeși cu vechi rădăcini în istoria Moldovei, fapt comunicat de academicianul Ștefan Ciobanu într-un discurs la Academia Română. Școala primară și Școala Duhovnicească a făcut-o la Chișinău. Mai apoi a studiat la: Seminarul Teologic din Chişinău (1909-1917), Facultatea de Litere şi Istorie a Universităţii din Iaşi (1918-1924), Sorbona (Franţa, 1930-1932). De perioada studiilor în școala superioară sunt legate și niște amintiri publicate în revista ieșeană Cronica (1993, nr. 2) de către Mihail Harea, care a intitulat filele memorialistice ale lui Vasile Harea Amintiri din primăvara regăsirii: Pe la 15 sau 16 septembrie (1917–M.H.) am plecat împreună cu colegul de redacție P.Stihi la Kiev, unde am stat mai bine de două săptămâni. Scopul plecării a fost înscrierea noastră la Universitatea Sf.Vladimir din capitala Ucrainei… …Planul nostru nu era însă acela de a urma cursurile universitare la Kiev, nici nu aveam bani suficienți. Încă din timpul Seminarului decisesem să urmăm cursurile Universității din Iași și să ne consacrăm luptei pentru luminarea poporului românesc din Basarabia, chiar cu riscul de a suferi prigoana autorităților rusești (…). Planul călătoriei noastre la Kiev era numai Vasile Harea, 1935 acela de a obține certificatele de înscriere la Unicultura română va avea o misiune importantă versitate, măcar pentru o perioadă relativ scurde îndeplinit în cursul veacurilor ce vor urma tă, pentru a fi scutiți de încorporarea în armata după vremurile noastre zbuciumate, în clipe de rusă… …Între timp am fost cu Vlad Cazacliu la îndoieli, de neîncredere şi de teamă. V. Harea (Variantele poeziei Limba noas- o ședință a Congresului Naționalităților, unde m-am întâlnit cu basarabeanul Teofil Ioncu și tră)” Era student, era un tânăr care, alături de am făcut cunoștință cu Dumitrașcu, inginer de alţi tineri basarabeni, s-a încadrat conştient în căi ferate, și cu Ștefan Bulat, învățătorul care a lupta de eliberare naţională. Şi toată viaţa lui a jucat apoi un rol important în mișcarea națională românească din Transnistria. consacrat-o acestei lupte.

numele colaboratorilor gazetei Cuvânt moldovenesc. Ulterior, pe la mijlocul anilor ’30 ai sec.XX a devenit director al Liceului Alexandru Do nici, apoi al Liceului B.P. Haşdeu (1939-1944), profesor al Universităţii din Iaşi (1947-1952; 1957-1966), conducător de doctorate la Istoria literaturii ruse (1966-1979). Fostul elev, regretat publicist și pedagog Constantin Bobeică, își amintea în articolul intitulat Un exilat în istorie – Vasile Harea, publicat în revista Nistru (1990, nr.6): Vasile Harea… În amintirea-mi, estompat de ani, îi revăd figura, un pic adusă de spate, parcă sub povara unor gânduri mult prea grele, pentru firava-i făptură… Obraz pal sub o privire boltită, mustață discretă deasupra buzelor subțiri. O privire cercetător-evazivă, îndreptată parcă mai mult în interior decât în afară. La fel îi era și mersul – încet, meditativ, fără adresă parcă. I-aud vocea, rostind cuvintele în surdină, ca și cum n-ar fi fost adresate interlocuitorului, ci mai mult spuse pentru sine, cu o nunanță afirmativ-interpgativă. Sobrietate și concentarare. Nicio vorbă, niciun gest de prisos. Întreaga-i ființă emana liniște, îngăduință și demnitate. Spre deosebire de intelectualii cu tradiții ereditare (pe care am avut ocazie să-i cunosc tot în acei ani), care respirau superioritate, mândrie și distanțare glacială, Vasile Harea poseda și emana o anume căldură omenească, țărănească, mai ales pentru noi – trimișii satelor. Și tot în acestă măsturisire se găsește și poate fi descoperită dimensiunea morală și filozofică a acestui distins profesor care și pe timp de război a rămas în primul rând om: …În acea înserare de iarnă – 28 faur (,)43 – la Chișinău ningea bogat și molcum cu fulgi mari. Fusesem la cinema o ceată de băieți și sub seară ne întărceam la internat, consternați de Maria Stuart – film despre tragica soartă a reginei-martire. Tablourile perindate pe ecran

Portretele de altă dată

Într-o zi, împreună cu Vl.Cazacliu, Teofil Ioncu și ing. Dumitrașcu, ne-am prezentat la prezidiul Radei Ucrainene, unde ne-a primit batiko al mișcării naționale M.Grușevski. Închipuiți-vă o sală de vreo 7 sau 8 metri (clădirea Radei era într-o școală), cu două mese lungi și cu câteva bănci la mijloc, iar într-un colț – o masă mai mică, dar destul de spațioasă și un fotoliu vechi în care era instalat președintele Radei, și lângă el, la aceeași masă, o dactilografă, iar ungherul din spatele mesei – ocupat de o casă de fer de mărime mijlocie, kaznaceistvo, adică un fel de casierie a tinerii republici autonome ucrainene, cum ne spusese respectabilul istoric. (M. Grușevski (1866-1934), istoric – Iu.C.) Când ne-am recomandat, M.Grușevski ne-a răspuns cu destul umor că suntem bineveniți în casa săracă a noului stat ucrainean. A evocat apoi legăturile de prietenie seculară și de lupte comune împotriva turcilor și tătarilor din Crimeia a principatelor dunărene, Moldova și Valahia, ca și a căzăcimii zaporojene, ne-a mai spus că în momentul acela, ei nu aveau în casa de fier mai mult de o sută de mii de ruble, ca în curând, după ce se va consolida organizarea noului stat ucrainean, vor emite monedă proprie. Ne-a mai vorbit – plin de încredere fermă – că mișcările naționale vor izbândi peste tot. Încrederea îi era alimentată și de atmosfera care domnea la Congresul Naționalităților ce se ținea de mai bine de trei săptămâni. Evident, delegații noștri la congres, T. Ioncu și Vl. Cazacliu, nu i-au ascuns că țelul final al mișcării naționale moldovenești este constituirea unui stat unitar al tuturor românilor, ceea ce batiko a admis ca ceva de la sine înțeles. A fost ales deputat în Sfatul Ţării din par tea Societăţii Studenţilor Moldoveni din Kiev şi Odesa (conform hotărârilor Sfatului Ţării din 26.I.1918 şi 2.II.1918, locurile rezervate moldovenilor de peste Nistru). Mandat validat de la 25.XI.1918 până la 27.XI.1918. A rostit o cuvântare de salut în ziua inaugurării şedinţelor Sfatului Ţării (21.XI.1917) în

283

284

(triumful forței brute asupra spiritului, omenescului) ne trezeau asociații cu realitatea de război cotidiană. Dar tinerețea-și cere – și-și ia – ale sale și la priveliștea ninsorii de afară, atât de liniștită, pașnică, am început a ne zbengui, împroșca cu bulgări. Ajuns la internat, n-am mai dovedit să iau cina. Liza (șeful internatului din partea elevilor) mă interceptă foarte afectat: – unde-mi umbli, fuga marș la cabinetul lui Harea, te caută de vreo două ceasuri! M-am prezentat, desigur, imediat. Mă gândeam, ce noroc m-o fi pălit (înaintasem o cerere de scutire de taxă școlară: îmi ziceam, poate că s-a rezolvat…). Dar nu era vorba de un dar, ci …de o năpastă. S-au găsit „binevoitori” la Cobâlca și au scris un denunț – anonim, semnat, – nu știu – potrivit căruia trebuiam împușcat nu numai eu, inculpatul principal, ci întreaga familie, ca „agitatori bolșevici” (adevărul era că tata și sora mai mare fuseseră numiți, într-adevăr, ca agitatori în preajma alegerilor din 12 ianuarie 1941). După ce-mi citi toate capetele de acuzare (multe și grele, începând cu anul 40 și terminând cu agitația mea prosovietică din anii de război) și după ce-și fixă răspunsurile mele, mă întrebă ce soluție prefer în continuare: definirea dosarului „Siguranței” spre cercetarea de mai departe sau către conferința profesorilor pentru adoptarea unei hotărâri în privința mea? I-am răspuns că nu-mi pot asuma nici cel mai mic rol de „sfetnic” în cazul dat. Să procedeze cum va socoti de cuviință, eu considerăndu-mă (și fiindu-i în faptă) nespus de mult îndatorat în fața dumnealui, pentru toate cele făcute pentru mine pe parcursul acestor ani. Terminând partea oficială a întrevederii, vrând, desigur, într-un fel, indirect, să-mi dea de înțeles o anumită comprehensiune din partea-i, mi se adresă: – Uite, ce-i Bobeicule, eu, din partea-mi, te înțeleg! Am fost și eu tânăr și maximalist – cum

ești tu acum –, dar în cu totul alte condiții. E timp de război, vezi și singur ce se face pe lume! O vorbă nepotrivită, un pas greșit și ți-ai pierdut viața și ar fi păcat… Ești băiat bun, simțitor la durerile poporului, ai simțul istoriei, dar te sfătui: fii atent, fii precaut la tot ce faci, la tot ce vorbești… Și dacă Vasile Harea l-a ajutat să scape de siguranța română, apoi el n-a fost în stare să-l scape de GULAG-ul sovietic, unde după 1949 s-a aflat Constatin Bobeică… Filozof și publicist Vasile Harea a colaborat cu diverse publicaţii: Cuvânt Moldovenesc, România nouă, Sfatul Țării, Viaţa Basarabiei, Revista Fundaţiilor Regale, Minerva, Şcoala Basarabiei şi ale publicaţii interbelice, iar după război a fost prezent în paginile ediţiilor: Iaşul nou, Iaşul literar, Românoslavica, Revista de istorie şi teorie literară ş.a. Opera lui este una de natură istorică și filozofică: Mesianismul rusesc din secolele XV şi XVI. – Iaşi, 1927; Românii de peste Nistru. – Bucureşti, 1923; Datoriile învăţătorului pentru şcolile normale. – Craiova, 1935; Manual de Sociologie pentru licee şi şcoli normale. – 1938 (în colaborare cu P. Andrei); Filozofia lui Tolstoi. – Bucureşti, 1944; Alecu Mateevici. Viaţa şi opera (1986, manuscris); Basarabia pe drumul Unirii. – Bucureşti, 1995. Dintre distincţiile de stat a fost posesor a medaliei Ferdinand I cu panglici şi spadă. Filozof de formație, publicist prin vocație, el chiar de la debutul lui în presă a știut să-și măsoare mersul înainte prin comparație. La începutul marii bătălii de eliberare națională el s-a scris următoarele: „Mişcarea naţională din Basarabia, începută acum vreo zece ani şi mai bine de un grup de intelectuali, în timpul revoluţiei ruseşti, a avut rezultate frumoase. Totuşi, nu se poate zice că a dat cele mai frumoase roade, deoarece această mişcare a fost îndrumată greşit. Aceasta mai cu seamă o putem spune pentru timpul

Acum Basarabia va trebui să se reîntoarcă la formele vieţii potrivit cu istoria ei, cu caracterul poporului, creat de istorie şi de împrejurările geografice, economice etc. Aceasta, fireşte, că va fi chezăşluită numai atunci, când Basarabia va fi unită cu celelalte părţi româneşti, păstrându-şi autonomia. Căci, cu toate că cei peste o sută de ani trăiţi cu Rusia, au fost un somn de moarte, o rătăcire, la urma urmei noile împrejurări şi forme de viaţă au creat întrucâtva şi un cuprins nou pentru această viaţă. Şi stăpânirea rusească doar nu degeaba a stăruit atâta pentru a-i da norodului nostru o viaţă rusească. Dar în propovăduirea noastră pentru reunirea Basarabiei cu celelalte părţi româneşti, avem să întâmpinăm piedici mari, peste care vom trece numai după o luptă grea. Cea mai mare parte a intelectualilor din Basarabia e stăpânită îndeobşte de idei poate foarte frumoase şi măreţe, dar neaplicabile în viaţă şi care, de fapt, au un izvor cu totul nesănătos. Ideile de cosmopolitism, azi numit internaţionalism, dacă ne vom aduce aminte de mişcările intelectuale ruseşti, sunt născute şi au primit forma definitivă de la urmaşii slavofiilor. Ştim bine că această mişcare nu voia alta, decât o Rusie de la Marea Îngheţată până la Adriatica, cu Constantinopolul şi Dardanelele, – o Rusie, în care toţi să fie Ruşi, cu o viaţă bazată pe trei temelii: pravoslavia, samoderjavia şi samobâtnosti, adică ortodoxia, absolutismul barbar ţarist şi desineexistenţa poporului, fireşte cu caracter rusesc şi numai rusesc. Aceste idei au fost propagate sub felurile forme şi în chipul cel mai stăruitor, încât fiecare intelectual rus, mărturisindu-le se crede că este şi el unul din cei mai înaintaţi în idei, nebănuind că este stăpânit de reacţionarismul cel mai primejdios. Aceste idei au spurcat întrucâtva şi inteligenţa moldovenească, rusificată în aceşti o sută şi mai bine de ani cu cea mai mare meşteşugire. Apoi, stăpânirea rusească, temându-se să nu mai piardă Basarabia, cel mai scump dia-

Portretele de altă dată

revoluţiei ruseşti. În loc ca în tot poporul să se trezească o idee pentru a se uni cu toţi ceilalţi fraţi de peste brazdă, acest popor a fost mereu îndreptat de către povăţuitorii săi cu totul în altă parte, a fost ţinut în alt cerc de idei. Acum, când viaţa obştească este asigurată, când avem chezăşie deplină că spunându-ne deschis părerea nu vom fi asasinaţi de gloata provocată de „revoluţionarii” de ieri, de-alaltăieri, o seamă de intelectuali, mai mult din studenţimea română din Basarabia, şi-a spus crezul, care este: întregirea neamului românesc din toate părţile! Această idee de-acum tot mai mult este îmbrăţişată de românii intelectuali din Basarabia. Cea mai frumoasă dovadă este declaraţia învăţătorilor din ţinutul Chişinăului şi credem că în curând toţi românii intelectuali vor îmbrăţişa cu dragoste această idee şi se vor mira numai, cum de au putut, să rămâe în rătăcire până acum, căci într-adevăr, toate dovezile celor de orientaţie rusească n-au nicio bază serioasă. Totuşi, dacă ne vom adânci mai mult în căutarea pricinilor, care au avut ca urmare că mişcarea naţională altă dată a fost rău îndrumată şi că chiar şi acum dovezile celor de orientaţie rusă au un teren priincios în sufletul ţăranului moldovean, apoi vom găsi multe pricini destul de serioase. Pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părţi româneşti este mai întâi de toate o chestie de existenţă a poporului nostru. Apoi în al doilea rând vine şi chestia de dreptate. Trebuie să se şteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de ţarul rusesc. Alexandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice şi economice cu totul străine Rusiei, a fost cu toate acestea alipit la ea şi silit de biciul rusesc să ducă aceeaşi viaţă cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puţin de ochii lumei. În limba oficială rusească nu există pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubernie rusească, cu un popor rusesc, ca şi cel din tot colosul rusesc.

285

mant din coroana ţarului, a căutat să mai bage în mintea intelectualilor şi alte idei greşite. De pildă, se spunea că din punct de vedere economic iarăşi e mult mai bine pentru Basarabia de a fi cu Rusia, iar nu cu România. Rusia este o ţară mai mare, mai bogată şi deci şi Basarabia mai uşor poate să ajungă la o stare de înflorire. Nu vom căuta să polemizăm aici cu aceste dovezi ruseşti. Altădată fireşte că va trebui să discutăm şi chestiile economice în lumina adevărată. Dar le aducem aminte cititorilor, că ele au loc şi că noi trebuie să le combatem. În sfârşit, pentru ţărani, cel mai numeros şi cel mai bun element românesc din Basarabia, se spunea că în România ţăranii o duc mai greu decât în Basarabia, că în România domnesc încă formele feudalismului, cu iobăgia cea mai grea – şi aşa mai departe. Şi intelectualii români cu simţirile adevărat româneşti trebuie să se ocupe cu aceste lucruri, – trebuie să lămurească lumea de aici în ce priveşte ideile ei greşite despre România. Şi mai ales, trebuie să propovădui ideia noas-

286

Vasile Harea, ultimii ani de viață

tră pentru unirea tuturor ţărilor române într-o singură ţară, fiecare parte păstrându-şi autonomia. Ne aşteaptă o muncă grea. Trebuie să studiem chestiile şi problemele politice şi economice mai aproape, în chip ştiinţific, lăsând la o parte toate prejudecăţile politice, economice, naţionale etc. De aceea chemăm pe toţi, care şi-au manifestat aspiraţiile şi convingerile adevărat româneşti, să se puie pe muncă şi să răspândească ideile noastre. În primul rând, aceasta trebuie s-o facă mai ales învăţătorii şi preoţii, care s-au alăturat la programul nostru. Trebuie ca cuvintele lor să nu mai rămâie toate ideile greşite cu care l-au întunecat duşmanii. 7 februarie 1918. (Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească. – Cluj, 1926). Despre caracterul lui Vasile Harea, despre felul lui de a fi un om cu deschidere universală și cu niște convingeri neclintite ne vorbește un singur exemplu. În plin război cu URSS, adică cu rușii, în 1942, susține la București teza de doctor cu tema: Filozofia lui Tolstoi. Iar în 1944, cu puțin timp până la intrarea armatelor sovietice pe teritoriul României scoate cartea cu același titlu. De aceea nu este de mirare faptul că a îndurat cu stoicism, ca un veritabil filozof, grelele încercări prin care i-a fost dat să treacă după 1944: – Este un adevăr absolut că din paharul nedreptăților și umilinței a băut din plin și Vasile Harea, precum mulți basarabeni și transnistreni refigiați după 1940 în România… – Da, a băut din plinul acestui pahar! În 1952, în luna mai, a fost alungat din Universitatea ieșeană, împreună cu un alt mare profesor, savantul filolog Gh.Ivănescu. La ședința de epurare nici n-au avut dreptul să participe! Ce a urmat? Câteva săptămâni groaznice pentru el, pentru noi toți, membrii familiei. Percheziții în urma cărora securiștii plecau încărcați cu cărți, broșuri, teancuri de scrisori. Apoi, amenințări

Bucureşti, 16 iunie 1973 Dragă Anton, Răspunsul meu priveşte acuma numai întrebarea ta despre Ştefan Izvoranu şi tatăl său. În acest scop a trebuit să mă întâlnesc cu Gh. Năstase (el n-are telefon). Gheorghe mi-a spus că Izvoranu tatăl nu era consătean cu dânsul şi, deci, nu l-a cunoscut bine. El era stabilit în satul Popeşti, de unde era originar regretatul P.Hriţcu, şi unde bătrânul îşi avea şi mica sa moşie. În orice caz, se pare, după Gh. Năstase că era răzeş. Nu e sigur însă dacă era mazil, adică corespunzător cu rusescul «упадочный, опустившийся дворянин», nu «одноворец», cum greşit mă duc ruşii. Deci, un fel de nobil, scăpătat, căci în istoria noastră mazili erau şi domnitorii cărora li se lua domnia, şi boierii decăzuţi din boieriile lor în slujba ţării sau pe lângă curtea domnească. Nu întâmplător un număr destul de mare de mazili, după actele ruseşti erau „dvoreane”, adică „nobili”, cu toate că nu ştiau carte şi uneori, cum erau în satul nostru, lipiţi pământului. Gh. Năstase mai spune că n-a observat nimic evreiesc la Izvoranu tatăl. Pur şi simplu, probabil, ceea ce apărea la dânsul ca şiretenie negustorească, era o urmare a faptului că anterior fusese cultivator de legume şi zarzavaturi, pe care ca orice grădinar, le vindea, mergând cu căruţa din sat în sat. De aceea a venit la Popeşti din satul Izvoare, i se trage şi numele de Izvoranu, pe care probabil înainte nu-l avea. Numele nou apoi şi l-a trecut în actele civile, ceia ce era uşor în vremea când acestea se făceau de slujitorii bisericii. Că din grădinar a ajuns un mic moşier, nu e de mirare. Izvoranu tatăl, ca negustor de modă veche, nu era numai strângător, dar Surpriza reîntâlnirii cu Vasile Harea are chiar de-a dreptul zgârcit. Numai astfel a putut permanent o mare probabilitate. aduna bani ca să-şi cumpere cele 200 ha, după Așa, la începutul anilor ’90 ai sec. XX, cum spui tu. Asta-i tot ce am putut afla despre Izvoranu când arhiva lui Anton Crihan a ajuns la Chișinău, am descoperit în ea un răvaș semnat de el: tatăl.

Portretele de altă dată

cu deportarea la Canal… Cu mare greutate a reușit să fie încadrat, din toamnă, ca lector de limba rusă la un institut tehnic. În 1954 Comitetul Central al P.M.R. va ordona o nouă anchetare a sa. Astăzi datorită cercetărilor de arhivă întreprinse de dl Dănuț Doboș, doctor în istorie, știm ce acuzați i-au fost aduse: „dușman al regimului democrat-popular”, „reacționar înfocat” etc., etc. Știm și care au fost persoanele ce l-au ostracizat. Ceea ce însă știu numai eu, dar, iată, doar până în acest moment, căci acum vă spun și dumneavoastră, este prețul pe care l-a plătit tatăl meu în acei crânceni ani pentru a rămâne în libertate. Adevărat n-a fost trimis nici la Canal, nici în închisori, pentru că a acceptat să robotească într-una din ocnele caumflate ale regimului, ocna la care erau condamnați să muncească mulți basarabeni care cunoșteau limba rusă; din 1952 și până în 1958 – când a fost readus la Universitate – Vasile Harea a tradus pentru așa-zisul „Institut de Studii Româno-Sovietic” nu mai puțin de 40 de cărți, da ați auzit bine, patruzeci de volume fără a fi remunerat! Mai știu că la acea ocnă a robotit până la sfârșitul zilelor sale și Teofil Ioncu, fost ministru de finanțe în Basarabia, care, iarăși, a scăpat de canal grație faptului că era un bun cunoscător al limbii ruse… Calvarul tatălui meu însă a continuat și după ce a fost readus la universitate. Era permanent marginalizat, chiar și atunci când, într-un fel sau altul, oficialitățile erau puse în situația de a-i recunoaște meritele… (Un misionar al culturii naționale – Vasile Harea.//Literatura și Arta, nr.20, 18 mai 1995, interviu acordat cercetătorului literar Vlad Chiriac, de către scriitorul Mhail Harea, fiul lui Vasile Harea)

287

288

Cu Ştefan Izvoranu, am stat un an de zile ca şi Năstase de altfel, la acelaşi cămin studenţesc a basarabenilor, din Iaşi, str. Sărărie, nr. 119. L-am admirat cu toţii pentru extraordinara lui putere de muncă, pentru ingeniozitatea excepţională în altele, rămasă nedescifrată. A lăsat însă în urma sa nu numai o nedumerire, ci şi un regret unanim că un talent ieşit din comun şi care prevestea poate un om de ştiinţă genial, n-a fost cultivat, încurajat şi utilizat cum trebuie de carte profesorii de la Facultatea de Matematici, aşa cum făceau cei de la litere şi filozofie, ca şi cei de la ştiinţele naturale, chiar cu studenţii mai puţin dotaţi decât Izvoranu. celelalte probleme, pe care le-ai ridicat în ultimele tale scrisori, le amân, din lipsa de timp, pentru altă dată. Îţi răspund cu întârziere din două motive: 1. Ploile abundente cu începuturi de inundaţi, repede însă stăvilite datorită digurilor ridicate în 1970, şi întărite acuma, m-au împiedicat să-l văd mai repede pe Gh.Năstase. 2. Scrisoarea ta am primit-o şi în timpul pregătirilor pentru plecarea la băi, la Buziaşi, cu o oprire prealabilă la Bucureşti. Celelalte scrisori şi le voi expedia după ce mă voi întoarce acasă, adică cam în a doua jumătate a lunii Iulie. Te îmbrăţişez cu căldură. Din partea soţiei – mulţumiri pentru cuvintele de încurajare. Doamnei Crihan transmite, te rog, asigurarea profundei noastre stime. V. Harea Scrisoarea era scrisă pe timpurile când el acumula materiale pentru a scrie istoria Unirii Basarabiei. Lucrare apărută postum, așa cum postum și-n care descoperim multe pagini inedite din trecutul nu foarte îndepărtat. În 1975 el scrie, într-o scrisoare lui Anton Crihan, un fragment referitor la un manuscris al lui Pan Halippa: „Abia prin anii 1975-1977 am citit memoriul lui Pan.Halippa, de peste 500 pagini,

formate de caiet şcolar, în care am consultat o expunere mai obiectivă a evenimentelor (din Basarabia), punând accentul pe mişcarea maselor şi pe acţiunea plină de devotament cauzei naţionale a intelectualilor. Lucrarea sa Pan Halippa a depus-o la Arhivele Statului din Bucureşti, unde, în 1980, am depus şi eu lucrarea mea cu aceeaşi temă, mai dezvoltată – peste 900 pagini pe format 4”. Arh. St. Iaşi, Fond personal „Vasile Harea”, ds. 69, f. 12. În acel moment, fiecare dintre ei era preocupat de o scriere magistrală la tema unirii Basarabiei. Pan Halippa la București, Vasile Harea la Iași, iar Anton Crihan în America. Nu mai puțin importante sunt și scrisorile lui Pan. Halippa adresate fostului său colaborator și prieten: [Bucureşti] 2 oct. 1973 Dragă Domnule Harea, Am primit scrisoarea D-tale, dar n-am putut să te servesc prin T. Păduraru, care-i bolnav, sau prin A. Văleanu, care-i internat la un spital. L-am rugat pe Alexandru Smochină, care lucrează la Biblioteca Academiei şi el a copiat din „Полное собрание” etc. lista cnejilor şi ţarilor, pe care ţi-o trimit prin această scrisoare. Doresc ca lucrarea D-tale., şi cred că va fi interesantă. Dar politica lui Dimitrie Cantemir n-a fost prea bună: el i-a schimbat pe turci şi i-a adus pe capul Moldovei pe ruşi. Dar ruşii n-au fost mai buni decât turcii şi Moldova n-a profitat de pe urma politicii lui Dimitrie Cantemir, încât urmaşii lui Petru cel Mare s-au dovedit şi mai mari porci decât acela în care s-a încrezut domnitorul Moldovei. Dar chestiunea aceasta nu poate fi tratată acum aşa ca şi cum aici am vrea să lovim în savantul Dimitrie Cantemir. Ci, dimpotrivă, noi trebuie să folosim sărbătoarea lui, spre a sluji românismul şi mai ales să-i lămurim pe fraţii noştri basarabeni, cari se declară prea atraşi la „patria sovietică”. Această Rusie sovietică este tot aşa de duş-

Portretele de altă dată

mănoasă faţă de noi, precum a fost Rusia ţaristă şi pravoslavnică. Voi ieşenii va trebui să fiţi mai deştepţi politici decât Dimitrie Cantemir. Şi ar fi mare lucru, ca prin emisiunile postului de radio de la Iaşi, să-i lămuriţi pe basarabeni, că patria lor este România şi nu Rusia. Dar aceasta s-o faceţi aşa încât sovieticii nici să nu prindă de veste. Mai am şi următoarea propunere: voi toţi românii basarabeni să vă scrieţi memoriile şi să mi le trimiteţi mie, pentru ca eu să încerc să le valorific băneşte pentru cei care se vor trudi să scrie. Fireşte că această literatură nu poate fi tipărită acum şi că va fi păstrată în saltarele oficialităţii de astăzi, care vrea să aibă material documentar cât mai mult şi mai bun. În privinţa sănătăţii mele şi a soţiei nu-ţi pot spune decât atât, că noi nu ieşim din casă de vreo două-trei luni. Nu putem să ne aventurăm la o plimbare pe stradă, la aer liber. Tinerii sunt ocupaţi cu serviciile lor care îi ţin afară din casă aproape toată ziua. Aşa ne este viaţa. Şi cu toate acestea, noi o trăim. Bucureşti Pan.Halippa Arh. St. Iaşi, Fond personal „Vasile Harea”, ds. 76, f. 3-4.

Coperta cărții lui Vasile Harea Basarabia pe drumul Unirii

Bucureşti 1 ian. 1977 Dragii mei M. şi Vasile Harea Anul una mie nouă sute şaptezeci şi şapte Să ne vie cu idei şi fapte, Care să ne-ndreptăţească Să strigăm în limba noastră românească. „Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română, Să-nvârtim hora frăţiei Pe pământul României!”

trebuie consolidată, căci a căpătat multe crăpături. La baie s-a răsturnat cazanul şi a inundat camera de jos a Nadei Munteanu. Reparaţiile, după calculele lui Nae, se vor ridica la 10.000 lei şi nu ştiu cum o să-i găsim. Pierderea mea cea mai mare a fost moartea lui Vasile Belovschi, cu care eu colaboram în problema raporturilor noastre cu ucrainenii. V.B. era un bun de mare valoare şi eu îl regret mult. Despre I. Văluţă nu ştiu nimic. Am sunat de zeci de ori la telefonul lui, dar nu a răspuns nimeni. De altfel, telefoanele nici n-au funcţionat primele zile după cu[Bucureşti] tremur. La I. Văluţă n-am pe cine trimite, căci [17 apr. 1977] Nae este în Ungaria, la o conferinţă a CAERIubite frate Vasile, ului. Am primit scrisoarea D-tale şi mă bucur că Sănătatea mea este aşa de rea că nu pot face ai scăpat de cutremur. Şi eu am scăpat, dar casa nici două-trei trepte pe scară. Mă mulţumesc să

289

stau toată ziua în jilţ, cum mă îndeamnă şi doctorul. Dar din cauza aceasta sufăr de constipaţie şi de insomnie, care mă ţine de trei luni. Nu pot ceti şi mi-am angajat un cetitor, care vine de patru ori pe săptămână. Te îmbrăţişez şi spun: Hristos a Înviat! P. Halippa Arh. St. Iaşi, Fond personal „Vasile Harea”, ds. 76, f. 6.

290

Vara revine cu unele precizări de moment: Bucureşti 20 iunie 1977 Dragă Vasile, Mă rog să mă ierţi, că-ţi răspund cu aşa mare întârziere la scrisoarea D-tale. Cauza e că am fost bolnav: nu pot lucra nu pot citi şi scrie şi nu dorm cum se cade, ca somnul să fie odihnitor. Mă necăjeşte prostata şi alte boli. De altfel bătrâneţea este o boală fără leac şi cu toate că eu m-am consultat cu doi doctori, nu am reuşit să-mi amelioreze starea sănătăţii. Ş’apoi eu sunt prea bătrân, peste trei-patru zile voi împlini 94 de ani şi cu toate că doresc să mai trăiesc, nu ştiu dacă voi putea face ceva. Acum, câteva zile în urmă, un prieten s-a ademenit să mă ducă cu maşina lui, să văd stricăciunile Bucureştiului. Cu greu am coborât scara casei, cu greu m-am suit în maşină şi mai ales de-abia am putut fi urcat la etaj, în camera mea: m-a ajutat din răsputeri prietenul şi Nae al meu. Iar acum stau mai mult în pat sau în jilţ. Nu ştiu ce am să păţesc când se vor începe reparaţiile casei, care a rezistat, dar are o mulţime de crăpături. Tare vreau să mai trăiesc şi să văd cu ochii meu cum se va soluţiona problema reîntregirii Republicii noastre. Dacă ai ceva lucrări despre Basarabia, te rog să mi le împrumuţi, ca să le consult. Cu dragoste, P. Halippa Arh. St. Iaşi, Fond personal „Vasile Harea”, ds. 76, f. 5.

Pan Halippa continuă să fie un exemplu al luptătorului care nu se teme nici de regimuri, nici de vârstă… 29.08.1978 Iubite frate Vasile, Îţi mulţumesc, cu întârziere, pentru felicitările, urările D-tale. Pricini sunt multe, dar cea mai importantă e că n-am în mine destulă energie de viaţă. Sunt prea bătrân şi prea bolnav: nu pot lucra, nu pot ceti, nu pot gândi şi nu pot nici dormi. Am nopţi de-a rândul nedormite şi-mi petrec viaţa într-o somnolenţă ruşinoasă. Mai vin oameni la mine, dar eu n-am ce să le spun, căci nu ştiu nimic din ce plănuieşte să facă oficialitatea Republicii. Am încercat să le atrag atenţia, că Brejnev se laudă că nu-i nicio problemă mare şi grea, pe care el n-ar fi în stare s-o soluţioneze pe cale de înţelegere. Şi eu zic că Brejnev ar trebui să fie pus să recunoască că Basarabia şi Bucovina sunt provincii româneşti şi trebuie să facă parte din R.S.România. Din păcate, eu sunt împiedicat să vizitez instituţiile de Stat şi delegatul, pe care mi l-au dat, nu mai vine pe la mine. Pe ziua de 1 august delegatul a venit cu daruri, dar nu mi-a adus nicio veste importanţă. Observ că rândurile mele iesă foarte neclare de sub pana mea. De-abia stăpânesc tocul: mâinile îmi tremură. Deci mă ierţi că-ţi scriu puţin şi neclar. Am fost sărbătorit la 1 august de mulţi oameni, pe care eu de-abia îi cunoşteam. Am fost emoţionat. Dar n-am avut ce să le spun: noi milităm pentru popoarele din Africa, dar uităm pe fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina. Şi până când va dura starea aceasta? Eu nu-s în drept să mă pronunţ căci n-am făcut totul ce trebuia să fac: sunt bătrân şi bolnav. Dar voi, cei mai tineri, ce faceţi? Tare aş dori să ştiu, ce face Iaşul, capitala Moldovei. Chişinăul îl face pe capitala Moldovei socialiste sovietice şi de aceea, de acolo, nu putem să ne aşteptăm la nimic. Dar şi în chestia aceasta ce ştim noi? Aproape nimic. Dacă şi aici mi se impune o tăcere şi-mi vine să strig în gura mare?! Dar cine mă va auzi? Te îmbrăţişezi cu drag,

Într-un interviu acordat cercetătorului literar Vlad Chiriac, scriitorul Mihail Harea, fiul lui Vasile Harea, concluzionează: Indiscutabil, prima universitate a vieții sale a fost mișcarea națională din Basarabia, în care s-a integrat chiar de pe băncile Seminarului Teologic. Deși foarte tânăr, devine „mâna dreaptă” a lui Pan. Halippa, care îi încredințează conducerea ziarului „Cuvânt Moldovenesc”… …Au fost și alte universități ale vieții. În cei aproape doi ani petrecuți la Paris, a îndurat chiar și foame, pentru că bursa îi venea cu mare întârziere din țară, din cauza crizei, dar tot mai găsea răgaz, pentru a poposi deseori în galeria Grand-Opera, pentru al asculta pe marele Șaliapin. Dar războiul al Doilea Război Mondial? După evacuarea Liceului „B.P.Hasdeu” la Craiova, a fost singurul intelectual arestat și judecat de un tribunal militar sovietic. A scăpat de execuție datorită calmului și elocinței cu care a demonstrat ofițerilor uși nevinovăția sa… Mai cred că la desăvârșirea sa ca om de cultură au contribuit și marile prietenii pe care le-a întreținut în decursul timpului, ca Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Ștefan Bârsănescu, Gala Galaction, Ștefan Ciobanu… Destinul adevărat al tatălului meu? Poate cel al unui cărturar care a găsit resursele necesare, spirituale, de a se reprofila atunci când, cu brutalitate, nu i s-a permis să-și urmeze vocația, cea de filozof și pedagog. Astfel s-a născut slavistul și istoricul literar… Poate cel al memori-

Portretele de altă dată

Al D-tale, Pan Halippa Bucureşti, Aleea Donici nr. 32 Arh. St. Iaşi, Fond personal „Vasile Harea”, ds. 76, f. 8.

Coperta cărții lui Vasile Harea și Vlad Bejan Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, Iași, 1998

alistului, pentru că cele peste 800 de pagini inedite de amintiri și comentarii conțin, nu numai după părerea mea, dar și a unor specialiști care le-au consultat, numeroase epizoade de importanță covârșitoare pentru rescrierea istoriei contemporane. (Un misionar al culturii naționale – Vasile Harea.//Literatura și Arta nr.20, 18 mai 1995) Scriitorul Mihai Harea (n.9.XII, 1939, Chișinău, profesor de geografie) a reușit să publice mai multe pagini de memorii din manuscrisele lăsate de Vasile Harea, încât avem impresia că filozoful și publicistul nici n-a plecat dintre noi…

291

Un clasic de obârșie moldovenească

292

Mihail Koțiubinski (17.IX.1864, Vinița, Ucraina – 25.IV.1913, Cernigov, Ucraina) face parte din acea categorie de scriitori care pot fi priviți sub o formulă deosebită. Pe de o parte, afirmat ca unul dintre scriitorii remarcabili de limbă ucraineană, iar pe de alta, originea lui e veche moldovenească. A activat mai mulți ani în Basarabia, dar n-a rupt firele gingașe ale legăturii cu intelectualitatea băștinașă. Când scriem despre rădăcinile lui vechi moldovenești facem legătura genealogică cu linia maternă care atestă că originea lui se trage de la vornicul de Botoșani Ilie Abaza, care s-a retras în Rusia împreună cu domnitorul Dimitrie Cantemir (1711). A făcut studii la Seminarul din Țargord (1880). Un timp a fost învățător. După care a lucart în calitate de funcționar al Zemsvei, preocupat de problemele combaterii filoxerei în Crimeea și Basarabia. Filoera este o boală specifică viței-de-vie și producea mari pagube la sfârșitul sec.XIX, atunci când au început să fie cultivate soiurile de masă aduse din Franța și din alte părți. Peste ani a fost găsită soluția pentru acestă molimă. Mihail Koțibinski s-a aflat în Basarabia cu începere de la 1892 și până în 1895. Perioadă în care i-a fost dat să colinde acest ținut trecând prin mai multe localități: Camencea, Giurgiulești, Teleșeu, Peresecina, Ișnovăț, Sireți, Micăuți, Drăsliceni, Slobozia, Văleni ș.a. În 1964, la Giurgiulești, Vulcănești, a fost deschis un muzeu memorial al scriitorului Mihail Koțiubinski, dar despre care nu mai știu dacă astăzi există. Impresiile lui basarabene, felul de a fi al băștinașilor cu timpul au fost trecute pe pagi-

nile din povestirile: Pentru binele obștesc (1895), Pe cuptor (1896), Strigoaica (1914). Opera lui a fost mult îndrăgită de cineaști, fiind ecranizată. Așa, în 1957, a fost turnată pelicula Pe cuptor. În Basarabia prima traducere a acestei povestiri Mihail Koțiubinski a apărut în 1920, deși subiectul ei era cunoscut din povestirea lui Alexei Mateevici, Toamna, publicată în 1906. Istoricii și criticii literari l-au definit ca pe un maestru al nuvelei social-psihologice: Cu preț scump (1901), Fata morgana (1910), Râsul, El vine (1906), În drum (1907), Persona grata (1908), Caii nu sunt de vină (1910) ș.a. În nr.12 din anul 1966 al revistei Nistru au fost publicate niște pagini memorialistice semnate de profesorul Ion Ocinschi. Ele demonstrează cât de complexe erau odinioară rapoartele de prietenie și cum atitudinea omenească prevala peste inevitabilele abordări individualiste ale vieții: Prin anul 1909 lucram învățător în satul Cruglic, pe atunci județul Orhei. În orele libere eram oaspete al familiei primitoare și cu vederi progresiste a medicului Lașcu Gheorghe. Aici se adunau mai mulți intelectuali progresiști moldoveni, – ba la un concert, organizat cu forțele proprii, ba la o șezătoare privind politica, literatura sau filozofia. La una din aceste reuniuni mi-a fost dat să aud

cu încredere și bunăvoință. Apoi sprijinit cu cotul de pernă, ne-a poftit să luăm loc lângă pat. – Voi, moldovenii, sunteți buni la suflet. Și medicii de aici sânt buni. Dar boala bat-o s-o bată… Mă fac și eu că nu-mi dau sama de situația mea. Și iată, rezist, pentru că nu-mi șade bine să caut numai de mine. Mih.Mih. Koțiubinski ne-a întrebat despre cunoscuții lui din Basarabia și despre stările de spirit de la noi. La urmă l-a rugat pe Mateevici să-i citească din poeziile sale în limba moldovenească. După mai multe ezitări poetul declamă Cântecul zorilor. Îl ascultam în tăcere, acea tăcere pe care o răspândesc cuvintele izvorâte din adâncul inimii. Glasul poetului răsuna melo dios, iar versurile, ca apa unui râu, se revărsau ba într-o curgere lină, ba se rostogoleau în tumultul unei învârtejiri… După ce Mateevici termină, Koțiubinski spuse: – Mulțumesc Alexei Mihailovici. Mi-ai amintit de locurile tale natale, m-ai făcut să simt încă o dată zbuciumul și tăria poporului, și pitorescul codrilor și câmpiilor basarabene. – Se ridică și se așeză pe marginea patului. A tăcut un pic, ca și cum ar fi ascultat ecoul unor amintiri, ce veneau din adâncul vremilor și al sufletului, amintiri despre fapte și oameni, pe care nu-i putea uita. Ne-am spus încă multe unul altuia. Avea chef de vorbă bătrânul scriitor. Dar se deschise ușa și profesorul Obrazțov, mirat de prezența noastră aici, ne-a repezit, spunând că bolnavul are nevoie de odihnă. I-am strâns mâna lui Koțiubinski și am ieșit cam stânjeniți de severitatea medicului. Am ieșit amărâți, mai ales de marea tristețe, pe care am citit-o în ochii bolnavului. Mă gândesc că totuși există în istorie punți peste timp și punți peste generații. Numele lui chiar și în anii ’90 ai sec. XX a răsărit în memorie și un liceu din Chișinău, de pe str. Mihai Eminescu, se numește astăzi Mihail Koțiubinski, care odinioară, în perioada interbelică, se numea Școala Normală Florica Niță.

Portretele de altă dată

pentru întâia dată despre Alexei Mateevici. Poeziile Eu cânt, Cântecul zorilor și Țăranii erau foarte apreciate în familia Lașcu. Le-am învățat pe de rost și eu. Și, bineînțeles, pândeam momentul ca să fac cunoștință, personal, cu poetul… Această dorință mi s-a realizat abia în anul 1912, la Kiev, unde mă aflam la cursurile pentru conducătorii de coruri. Lucrurile s-au întâmplat astfel. Primisem o scrisoare de la Lașcu, care mă anunța că M.Koțiubinski se află grav bolnav, internat în clinica profesorului V.P. Obrazțov, bulevardul Bibikov, 17. Lașcu mă ruga să-l vizitez pe scriitorul bolnav. O altă scrisoare, cu conținut similar, fusese trimisă lui Alexei Mateevici, care-și făcea studiile la Academia duhovnicească din Kiev. Mateevici îl cunoștea personal pe Koțiubinski, iar admirația sa față de scriitorul ucrainean și-o manifestase și prin preluarea temei din povestirea Pe cuptor în nuvela Toamna (1906). L-am găsit pe poet la adresa indicată de Lașcu. Mateevici era un bărbat frumos, cu pelița obrazului fină și multă, foarte multă bunătate în privire. Păru-i abundent și negru ca tăciunele era dat peste cap.Vorbea cu înflăcărare, știind să pună simț și mlădiere în limbă. În cursul conversației noastre treceam de la o temă la alta. Vorbeam desigur mai mult despre literatură. Aprecierile lui Mateevici vădeau o vastă cultură: cunoștea foarte bine și istoria, și folclorul, și valoarea cărților rare. Era familiarizat cu literatura antică, dar mai ales cu operele creatorilor moderni: Goethe, Heine, Pușkin, Nekrasov, Șevcenko, Creangă, Eminescu, Sadoveanu (ultimul pe atunci abia începuse să se afirme ca prozator de seamă). …A doua zi plecăm împreună la Koțiubinski. Cu greu reușim să pătrundem în spital. – Bine, dragii mei, că ați venit. Nu m-ați uitat… Că mie puțin mi-a mai rămas. Nici n-am voie să citesc măcar, – ne-a spus bătrânul scriitor. Am început să-l asigurăm că arată bine, că va trăi și va mai scrie mult. Bolnavul ne privea

293

Primul rector al Seminarului Teologic din Chișinău Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni era un animator cultural foarte înțelept. El înțelegea că lucrurile mari nu se pot realiza de unul singur, întotdeuana ai nevoie de susținători, de o echipă. Și chiar de la începuturile activității sale și-a format o asemenea echipă. Unul dintre membri a fost Petru Kunițki (1774-1837, Odesa), protoiereu și cărturar basarabean. Originar din Ucraina, dar trecut în statele de serviciu ale Seminarului Teologic din Chișinău cu remarca «moldovean de naționalitate». Era un bun cunoscător de limbi străine: elina veche, latina, rusa, dar vorbea și româna. A fost descoperit de Gavriil Bănulescu-Bodoni la Ecaterinoslav. Pe când se aflau la Iași, în 1808, mitropolitul l-a numit pe Petru Kunițki rector al Academiei de la Socola. În 1812 ambii ajung în Basarabia, iar în 1813 este numit rector al Seminarului Teologic din Chișinău, funcție pe care a deținut-o până în 1821, adică până în anul decesului mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni.

294

Petru Kunițki a fost ctitorul Seminarului Teologic și în felul cum a fost organizată întrun termen extrem de scurt această școală ne dăm seama de capacitățile lui organizatorice excepționale. A scris și a tipărit lucrarea Descrierea regiunii transnistriene alipită la Rusia în 1812 (Petersburg, 1813), una dintre primele lucrări dedicată acestei regiuni. Tot el s-a remarcat printr-o serie de luări de cuvânt, cea mai impresionată fiind rostită la înmormântarea mitropolitului și învățătorului său – G.Bănulescu-Bodoni. Tot el a vorbit foarte frumos la inaugurarea monumentului Ducelui de Rechelieu din Odesa. Ca fapt divers remarcăm publicarea în revista Societății Filantropice un studiu despre cioclii moldoveni. S-a stins din viață la Odesa, unde a și fost înhumat, iar școala ctitorită de el mai activează și astăzi la Chișinău.

Seminariul Teologic și Consistoriul din Chișinău, 1889. Fotograf P. Kondrațchi

Ivan Neciui-Levițki

În anii 70 ai sec. în clădirea fostului Gimnaziu nr.1 de băieți activa Institutul Politehnic din Chișinău. În blocul 3 erau amplasate laboratoarele și catedrele de chimie și aulele pentru economia politică și catedra militară. Chiar la intrarea în incinta fostului Gimnaziu al Nobilimii erau amplasate câtva plăci comemorative ce aminteau de diverse personalități care poposiseră ori activaseră cândva în acel edificiu și care s-au păstrat până la restaurarea clădirii și transformarea ei în Muzeul Național de Istorie și Arheologie în anii ’80 ai sec. XX.

Una din acele plăci era dedicată memoriei scriitorul ucrainean Ivan Neciui-Levițki (25. XI.1838, Steblev, Korsun-Șevcenko, reg. Cerkassî – 15.IV.1918, Kiev), care a fost profesor la Gimnaziul nr.1 de băieți din Chișinău în 18731885, unde a predat literatura și limbile rusă, slavonă și latină. În romanul lui Constatin Stere În preajma revoluției , , în vol.1-2 din ediția din 1991 de la Chișinău, în capitolul XVII intitulat În “Gimnaziul Nobilimii” găsim o singură referire la scriitorul Ivan Neciui-Levițchi, o remarcă la calitatea lui de profesor: După doi ani petrecuți în pensionatul pastorului Faltin, Vania a putut să treacă cu multă distincțiune nu numai examenul pentru cursul elementar, dar și examenul de clasa întâi de liceu. Fiindcă doamna Faltin, Frau Pastorin cu sănătatea ei tot mai delicată, nu mai putea suporta ostenelile ce i le impunea pensionatul, acesta din urmă a și fost închis. Vania, întrând în clasa a doua a “Gimnaziului nobilimii” așa se numea pe atunci singurul liceu din Basarabia - a fost dat în gazdă la doamna Agripina Ivanovna Bonin, unde ocupa aceeași cameră cu Tosia. Despărțirea de familia Faltin și de colegii sîi de pensionat, mediul nou la liceu și condițiile de viață sub ocrotirea doamnei Bonin, însemnau prin sine înseși o criză acută în viața lui Vania. Dar criza a fost încă agravată de regimul sub care urma să trăiască aici. În adevăr, pus sub autoritatea și supravegherea fratelui său mai mare prin indicațiunile exprese ale Smaragdei Theodorovna, Vania avea astfel să treacă prin faza cea mai grea a copilăriei sale.

Portretele de altă dată

Un clasic ucrainean a fost profesorul lui Stere

295

*** La școală, între treizeci de băieți necunoscuți, setea lui de prietenie și afecțiune nu putea fi satisfăcută încă. El se simțea dar între ei apăsat și înstrăinat. Profesorii, pe care nu-i vedea decât în orele de curs nu veneau în contact sufletesc mai strâns cu elevii. În afară de Karl Karlovici Kemritz, cunoscut din pensionat, dar care și el parcă avea aici o altă înfățișare ceilalți îi păreau niște ființe enigmatice și sinistre. Din nenorocire, nici iubitul său profesor de limbă și gramatică rusă de la pensionat, Ivan Semionovici Malcenco, nu preda în clasa lui. Ivan Semionovici Malcenco nu este altul decât scriitorul Ivan Neciui-Levițchi și cunoștința lui cu C.Stere s-a produs în pensionul pastorului Faltin din Chișinău. Ivan Neciui-Levițchi a ajuns în Basarabia accidental: Din ordinul inspectorului școlar pe regiunea Odesa, semnat la 11 august 1873, Ivan Se-

296

mionovici Levițki a fost trimis la gimanziul nr.1 din Chișinău ca profesor de limba rusă. Aici el a lucrat până în anul 1885, când, după cum reiese din atestatul scriitorului, conform cererii, din cauza bolii, a fost eliberat la 12 aprile anul 1885 (I. Grecul, I.S. Neciui-Levițki și Moldova //Nistru, 1972, nr.11, pag.139). Viitorul scriitor s-a născut în familia unui preot sătesc, a urmat la începuturi calea tatălui său, mergând chiar mai departe, absolvind Academia Teologică din Kiev (1865). Dar n-a dorit să intre în tagma preoțească, ci a făcut treptat trecerea firească spre lumea laică, devenind profesor de gimnaziu. Inițial a predat la Seminarul Teologic din Poltava (1865), unde odinioară aici fusese profesor și rector Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Apoi a trecut definitiv la predarea în gimnazii, la Kalișa, Sedleț și, în cele din urmă, la Chișinău. A debutat în literatură în 1868 cu povestirea Dve moskovki, fiind profund marcat de literatura acelei epoci, practicată de: T. Șevcen-

Gimnaziul nr. 1 din Chișinău, ulterior Liceul „B.P. Hasdeu”

Portretele de altă dată

Studenții Academiei Teologice din Kiev în vizită la scriitorul Ivan Neciui-Levițki, persoana marcată cu cerc – poetul Alexei Mateevici

ko, Marko Vovciok, N.V. Gogol, I.S. Tughenev, M.E. Saltâkov-Ședrin, E. Zola ș.a., care erau adepții literaturii realiste. El a fost autorul care pentru prima oară a adus în literatura ucraineană povestirea și romanul cu orientare socială. Deoarece literatura ucraineană nu era acceptată spre publicare în Rusia, un timp și-a tipărit lucrările în Galiția. În Basarabia și-a scris principalele opere literare, povestirile: Blagosloviți baba Palanca ca să moară subit (1874), Edeca (Burlacica) (1874), Norii (1874), Mikola Gerea (1878, tradusă în moldovenește și editată în 1940 la Tiraspol), Familia Kaidașev (1878), Starosvetskie batiușki i matușki (1884-1885), Ispitele diavolului (1885) ș.a,. Plecând din Chișinău a păstrat același ritm al editării: De asupra Mării Negre (1888-1890), Șmecherul din Athos

(1890), Printre dușmani (1893) ș.a., În opera lui se regăsesc și sunt reflectate crâmpeie din viața Basarabiei din a doua jumătate a sec. XIX, tablouri ale naturii și datini și tradiții moldovenești. Și tot el scrie o recenzie în gazeta Delo (1884, 141) despre evoluția trupei teatrale ambulante a lui M. Starițki și M. Kropovnițki la Chișinău, unde a susținut 13 reprezentații: Între publicul teatral poate că numai a treia parte erau ucraineni; se poate spune, că numai jumătate din public cunoștea limba ucraineană. Cealaltă jumătate puțin pricepea limba pieselor, totuși au mers la teatru și moldovenii, și grecii, și armenii, și evreii, și bulgarii, fiindcă ziceau – artiștii joacă și cântă atât de bine, încât chiar neînțelegând jumătate din ceea ce se vorbește pe scenă, admir jocul și cântul artștilor. 297

Tot în acestă perioadă a scris și mai multe studii critice de orientare realistă, dintre care cel mai important – Direcția literară contemporană (1878), a fost criticat de I. Franko, ca fiind scris de pe poziții îngust-naționale. Deși același clasic ucrainean la definit pe I. Neciui-Levițki ca fiind un Ochi a toate cuprinzător al Ucrainei. Are scrieri și cu subiecte istorice la Chișinău: drama Marusea Boguslavka (1875), Povestire despre Unie și Petru Movilă, Tătarii și Lituania în Ucraina, iar schița Hatmanul Ivan Vigovski (1899) a fost scrisă mai târziu. Caracterizarea pe care o face Mitropolitului Petru Movilă este una valabilă și astăzi: În acel groaznic timp, cel mai mult bine pentru Ucraina a făcut mitropolitul Kievului Petru, după numele de familie Movilă. Petru Movilă nu era ucrainean de origine: el era moldovan, ori cum se zice la noi – voloh, dar mult bine a făcut pentru Ucraina (I. Grecul, Ivan Neciui-Levițki

298

Biserica luterană și pensionul Faltin

I.S.Neciui-Levițki și Moldova //Nistru, 1972, nr.11, pag.139). Este autor al unor lucrări științifice despre lingvistică, literatură și etnografie care și astăzi sunt utile pentru specialiștii în materie. A trecut prin orașul nostru lăsând în urma sa imaginea unui om echilibrat, a unui intelectual care apreciază aspirațiile democratice ale unei populații minoritare acoperită de ambițiile unui imperiu. Puțini au fost acei care la vremea respectivă au apreciat acest fel de a fi. Dar cu timpul au venit alte generații care au pus mare preț pe opera lui și pe felul lui democratic de a privi și înțelege lumea: Neciui-Levițki trăia în casa nr.41 de pe strada Liovului (azi Artiom). L-am găsit stând în pat. Fața îi era palidă, mâinile veștede, părul cărunt tot. Numai în ochi îi licărea o rază de speranță. – Oaspeți atât de dragi, și eu nu pot să-i primesc ca lumea, – oftă bolnavul. Mateevici se apropie și mă prezentă.

câmi, s-a trezit și se profila în desăvârșita frumusețe de mai. Grădina strălucea de sus până jos. Prin frunzișul mărunt al salcâmilor stropii de soare se revărsau ca printr-o mreajă, pătrunzând spre fiecare ramură, spre fiecare frunzișoară. Grădina strălucea și scânteia, presurată de roua dimineții, luminată de soare – parcă râdea și se bucura că a venit primăvara. Prea multe nu putem face pentru memoria clasicului ucrainean Ivan Neciui-Levițchi, dar un lucru ne este în putere, putem repune la locul ei de altă dată placa comemorativă care amintea despre un fost profesor a lui Constatin Stere...

Mormântul scriitorului Ivan Neciui-Levițki, Cimitirul Baikov, or. Kiev

Portretele de altă dată

Pestre puțin timp Levițki și Mateevici discutau de acum ultimele noutăți literare. Mai mult vorbea Mateevici. Bătrânul, ca un învățător priceput, îi punea întrebări, care uneori depășeau tema abordată. Se interesă, bunăoară, de basarabenii pe care-i ținea minte, de starea de spirite din Ucraina, Bielorusia, de mersul treburilor la Academia duhovnicească, de ultimele spectacole din Kiev. O tainică bucurie îmi încălzea și mie sufletul când îl auzeam vorbind despre Goethe și Heine, despre muzica lui Beethoven, despre subtilitatea creației lui Mozart, despre Weber și Schubert. Iar Levițki tot asculta… Că bine mai știa să asculte. Prin atenția și bunăvoința sa el își însuflețea partenerul, iar acesta vorbea, vorbea, vorbea… Totuși n-am stat mult în acea casă. Semnalul de plecare l-a dat Mateevici, care nu vroia să-l obosească pe bolnav. La ieșire mi-a spus: – Prietene, am fost la unul din cei mai mari scriitori ucraineni contemporani. Eu, însă, nu știu cum am lăsat să-mi scape o apreciere puțin respectuoasă referitor la articolul lui Neciui-Levițki Mișcarea literară contemporană. – Nu acest studiu greșit, fără îndoială, îl reprezintă,– fu răspunsul. Citește-i romanele, nuvelele, povestirile, citește Micola Gerea, Familia Kaidașev, care i-au adus atâta popularitate. (Ion Ocinschi, Nistru,1966, nr.12). Multe descrieri din peisajul basarabean se pot decupa din opera lui I.Neciui-Levițchi, descrieri fără de care nu ne putem imagina Chișinăul de odinioară. Peste drum de Gimnaziul nr. 1 se găsea Grădina Publică, unde ades se refugia autorul nostru și pe care atât de frumos o descrie I. Neciui-Levițki în povestirea Deasupra Mării Negre: Era luna mai a anului 1880; erau primele zile de mai, dar deasupra Chișinăului adia de acum un aer cald de vară. Grădina orășănească din Chișinău, împânzită pretutindeni cu sal-

299

Unul dintre intelectualii care a dat culoare Chișinăului interbelic

300

Citind materialeProbabil că anule legate de biografia me în acele celebre aule lui am avut senzația că și biblioteci s-a născut acest om în permanenaurul pur al mărturisirii ță s-a aflat pe linia întâi. sale de credință: Și pe timp de pace, și pe Creștinismul are timp de război. nevoie de mai multă inAl 11-lea fiu al teriorizare. Și, desigur, preotului Gheorghe de o mai largă precizare. Savin, paroh al biseriSuntem față de cii Sfinţii Împăraţi din dogmele credinței de Jorăşti, şi al soţiei sale o groaznică, aproape Zoiţa, din cei 13 copii ofensatoare ignoranță. Din cauza acestei pe care i-au avut, Ioan Gh. Savin (18.XII.1885, ignoranțe, pactizăm cu Ioan Gh. Savin com. Jorăşti, jud. Gadoctrinele și asociațiile laţi – 22.II.1973, Bucucele mai ireconciliabile reşti) a fost un mare tecu creștinismul. Suntem creștini și totuși frecventăm, ca olog, un erudit filozof, un pedagog de vocație membri asidui, lojile francmasonice! şi un publicist inspirat. Ne închinăm Mântuitorului Hristos, dar În anul 1891, la doar 6 ani începe școala primară în comuna sa natală şi o finisează la o în același timp o facem pe membrii devotați ai școală din Bârlad, urmează cursurile Semina societăților teosofice, exultăm după magismul rului din Roman (1892), mai apoi seminarul indic sau mesianismul lui Krishna-Murti! Avem în creștinism cel mai larg și cel mai Veniamin Costache din Iaşi (1895). Chiar din primii ani de studii la Iași se remarcă ca un categoric imperativ al dreptății sociale și al înbun cunoscător al istoriei, participând la un frățirii universale și totuși căutăm remediile pe concurs naţional, obţine premiul I. Cu înce- căile anarhiei revoluționare sau ne ținem morțiș pere din 1905 urmează cursurile Facultății de coada ligilor internaționale de pacificare unide Teologie a Universității din Bucureşti. În versală. 1910 îşi ia licenţa în teologie şi la propunerea Dacă creștinismul nostru ar fi mai adânc profesorului său Ioan Mihălcescu e trimis ca și mai activ, am găsi în el suficiente rețete salbursier în Germania, la Berlin și Heidelberg vatoare. (1910-1915). Studiază aprofundat: Istoria fiIată atâtea probleme care-și așteaptă, din lozofiei, logica, psihologia, istoria valorilor, punct de vedere creștin, o mai largă lămurire pedagogia ș.a. și o mai categorică precizare. Ceea ce vom că-

Portretele de altă dată

Facultatea de Teologie din Chișinău

uta să facem în această primă serie de scurte studii. (Ioan Gh. Savin, Iconoclaști și apostați contemporani.– București, 1995). Aurel Savin, nepotul lui Ioan Gh. Savin, într-o notă biobibliografică întocmită pentru ediția citată mai sus, face unele detalizări: Am aflat din Nota autobiografică pe care unchiul mi-a lăsat-o la cererea mea că, între anii 1910 și 1915, a urmat, la Berlin, cursurile unor profesori prestigioși precum Alois Bruhl (Istoria filozofiei și logică), K.Stumph (Psihologie), K.Munsterberg (Istoria valorilor), Spranger (Pedagogie). Ulterior, este atras de faima a doi mari profesori din Haidelberg, Wilhem Windelband, care preda filozofia și logica, precum și Ernst Troeltsch, teologie și filozofie. L-au influențat, de asemenea, cursul doctoral de economie politică ținut de prof. Gothmi și cel de teologie practică al prof. Niebergall, precum și cursul de logică și teoria cunoașterii susținut de profesorul Emil

Lask. Multe din aceste nume erau cunoscute și de Părintele Prof. D.Stăniloae, care saluta în ele niște „valori remarcabile” După izbucnirea războiului franco-german în 1914, cere şi obţine din ţară o amânare a încorporării în vederea pregătirii şi susţinerii tezei de doctorat la profesorul Ernst Troeltsch, cu titlul Die Religions inhalte eines Systems der Werte, pe care o susţine (cu un real succes), primind certificatul de doctor în teologie şi filozofie al Universităţii din Heidelberg. În 1915 se întoarce în ţară, unde este declarat „nesupus la încorporare”, dar în faţa dovezilor prezentate este absolvit şi trimis la Şcoala de ofiţeri de la Ploieşti şi apoi la regimentul din Galaţi, iar pe urmă pe front; după armistiţiu, rămâne profesor de germană şi română la liceul din Bolgrad. (pag.10-11). În 1920 este numit inspector general la Ministerul Cultelor, unde deja activau: Nichifor Crainic, Gala Galaction, Vasile Voiculescu ș.a. Și atunci când prietenul său, Octavian Goga,

301

pe atunci ministru al cultelor, i-a propus să intre în colegiul de redacție al revistei Cuvântul, editată de minister și difuzată gratuit în fiecare parohie, a acceptat cu plăcere. Despre istoria obținerii titlului de doctor și despre cariera sa militară Ioan Gh. Savin a scris la 22 noiembrie 1967 în Notă autobiografică, publicată în finalul ediției Mistica apuseană (Sibiu, 1996): …Cum lucrarea scrisă fusese aprobată de comisia examinatoare și găsită bună și suficient notată, a trebuit să plec în țară întrucât amânării acordate îi trecuse termenul și fusesem dat „nesupus” la legea recrutării. N-am mai îndeplinit formula învestirii publice a titlului de doctor care, mai ales aici la Heidelberg, se făcea cu un deosebit fast. Starea de război în 1915 începuse să se arate cam nesigură pentru Germania, mai ales după retragerea de pe Marna, și tot mai alarmant și pentru cei sortiți să se grăbească din cauza războiului. Ni s-au eliberat simple certificate cu aprobarea examenelor date și a lucrării scrise aprobate, conferindu-ni-se titlul de doctor. Am fost asimilat acestora și mi s-a eliberat și mie un astfel de certificat, cu care am sosit în țară în toamna anului 1915. Aici m-am prezentat la cercul de recrutare, unde fusesem dat

302

Închisoarea Sighetul Marmației

ca „nesupus la încorporare”, dar, luându-se în considerație situația mea specială, m-a „amnistiat” și trimis la școala de ofițeri de rezervă de la Ploiești. …O întâmplare neprevăzută a făcut să pătimesc, adică să fiu scos din cadrele acestei școli, atât de mult căutate și râvnite și la care fusesem trimis din „oficiu”. Am fost trimis la regimentul 51 Galați căruia îi aparțineam, ca simplu soldat, și pus să învăț instrucția ca orice recrut care pentru prima oară pune mâna pe armă. „Întâmplarea” de care am pomenit și care a dus la îndepărtarea mea din școala militară de la Ploiești, a fost cea care urmează. Având într-o duminică, după o lună de școală, „liber”, am venit la București și, întâmplător, am asistat la o întrunire care se ținea în sala Dacia, întrunire ținută de oameni de diferite nuanțe politice, în special conservatori, care erau în opoziție și care cereau intrarea noastră imediată în război, alături de „aliați”. Bolgradul, orașul mic de la sud cunoscut mai curând ca un centru cultural al coloniștilor bulgari, este primul oraș în care el a cunoscut spiritul Basarabiei. Dar aici nu se reține prea mult. În 1920 este chemat la Bucureşti şi numit inspector general la Ministerul Cultelor şi redactor responsabil de apariția la publicaţiei oficiale a ministerului, Cuvântul. O altă încercare de a face muncă birocratică a întreprins-o în 1937, când la solicitarea poetului Octavian Goga, desemnat prim-ministru, a acceptat numirea sa ca subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale într-o guvernare scurtă ca un fulger (29.XII.1937-10.II.1938). Ulterior a refuzat cu stoicism toate propunerile de a face parte din echipe de guvernare, propuneri parvenite din

damnare la viață mizeră. Motivația este uluitoare: … ca profesor de teologie a combătut materialismul istoric, baza ideologică a guvernării democratice de astăzi a țării. Și concluzia discuției la oficiu de pensii: Să te plătească popii pe Coperta cărții lui Ioan Gh. Savin care i-ai slujit, nu Mistica și ascetica ortodoxă clasa muncitoare! La 22 februarie 1973, încetează din viaţă. Corpul neînsuflețit a fost depus la Biserica Sf.Ecaterina, capela Institutului Teologic din București. Este înmormântat la cimitirul Cernica, căci a preferat să-și doarmă somnul de veci tot printre basarabeni. Lucrări mai importante: Învăţământul religios în şcolile secundare, seminarii şi licee (Bucureşti, 1922); Biserica română şi noua ei organizare (Bucureşti, 1925); Cultură şi religie (Bucureşti, 1927 (culegere de articole)); Filosofia şi istoria ei (Bucureşti, 1927); Apologetica. Elemente de filosofia religiunii creştine. Manual pentru uzul şcolilor secundare şi al seminariilor teologice (Bucureşti, 1929); Dovezile raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu. Studiu introductiv (Bucureşti, 1927, ed.II-a. 1932); Iconoclaşti şi apostaţi contemporani (Bucureşti, 1932 (ed. a II-a, 1936, ed. a III-a, 1995)); Creştinismul şi viaţa (Bucureşti, 1935 (culegere de articole)); Curs de Apologetică. Chestiuni introductive (Bucureşti, 1935); Fiinţa şi orientarea religiei (Bucureşti, 1937); Problema cultelor în România (Bucureşti, 1937); Ştiinţa şi originea religiei (Bucureşti, 1937); Creştinism şi comunism (Bucureşti, 1938); Existenţa lui Dumnezeu. 1. Proba ontologică (Bucureşti, 1940);

Portretele de altă dată

partea patriarhului Miron Cristea sau a mareșalului Ion Antonescu. Acest dezinteres pentru fotolii înalte are și o explicație – îi era total străin interesul pentru munca militantă de partid pe care el o vedea incompatibilă cu poziția lui de apologet creștin. Preocupările lui încă din 1927 s-au axat pe învăţământul teologic universitar. Debutează ca profesor de Filozofia religiei şi Apologetică la Facultatea de Teologie din Iaşi, pe urmă la Chişinău (1927–1941), unde un timp a fost și decan şi, în final, la catedra de Apologetică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1941– 1947), de unde este pensionat în 1948. Fiind cadru didactic a participat la Congresul profesorilor de Teologie ortodoxă de la Atena (1936). La 5 mai 1950 este arestat de organele Securităţii RPR şi încarcerat la Sighetu Marmaţiei „pentru activitate intensă împotriva mişcării muncitoreşti” și la 6 iulie 1955 a fost eliberat din închisoare. Dar ieșirea din închisoare n-a Coperta cărții lui Ioan Gh. Savin însemnat și Mistica apuseană revenirea la viața normală. Abia în 1962 a primit dreptul să publice un articol în revista Studii Teologice, dar să-l publice sub numele fratelui său și abia în anii după 1970 i s-a permis să publice cu numele lui. În anii care urmează, scrie o serie de lucrări aflate în manuscris şi publică în reviste de specialitate, cum ar fi Revista de Studii Teologice, Biserica Ortodoxă Română, Viitorul, Mitropolia Olteniei ş. a. Tot în 1962, la 1 mai i s-a refuzat dreptul la pensia socială, care de fapt însemna o con-

303

2. Probele Cosmologică şi teleologică (Bucureşti, 1943); Creştinismul şi gândirea contemporană (Bucureşti, 1940); Ce este Ortodoxia? (Bucureşti, 1942); Teologie şi istorie (Bucureşti, 1943); Creştinismul şi cultura română (Conferinţă în Biserica Ortodoxă Română, 1943); Precizări şi recomandări în jurul problemei „Fraţii Domnului” (în Studii Teologice, 1961); Iconomia şi roadele învierii Domnului (în ST, 1962); Rolul dreptului Iosif în iconomia răscumpărării şi locul său în hagiografia creştină (în ST, 1964); Mântuitorul Iisus Hristos în lumina sfintelor Evanghelii (în ST, 1964); Despre chipul iconografic al Mântuitorului (în MO, 1965); Mesianitatea Mântuitorului Hristos şi învăţătura Lui (în ST, 1967). Fostul lui discipol, Mitropolitul Antonie Plămădeală, a reușit să prefațeze și să tipărească două volume din opera fostului său profesor: Mistica apuseană (Sibiu, 1996) și Mistica și ascetica ortodoxă (Sibiu, 1996). În Cuvântul înainte la ediția Mistica apuseană Mitropolitul Antonie face o precizare: Erau profesori care „țineau” numai lecții. Profesorii mari însă, țineau prelegeri. Acestea erau solemne, inedite, și asistența se compunea nu numai din studenții anului respectiv, ci, după valoarea profesorului, prelegerile erau urmărite de studenții din toți anii, studenți de la alte facultăți și chiar de public. Pe vremea aceea amfiteatrele erau deschise și publicului. Așa se petreceau lucrurile la prelegerile lui Nichifor Crainic, ale lui Ioan Gh. Savin, ale părintelui Ioan G. Coman și, bineînțeles, ale părintelui Dumitru Stăniloae după ce s-a mutat de la Sibiu la București. În contextul vieții contemporane se impune de la sine redescoperirea operei și omului Ioan Gh. Savin, despre care au scris: Mihail Verban, Profesorul Ioan Gh. Savin apărător al credinţei (// Raze de Lumină, 1938, nr.1-4.), Pr. Prof. Petru Rezuş, Profesorul Ioan Gh. Savin (// Studii Teologice, 1974, nr.1-2.), 304

și distinsul academician Mircea Păcurariu, în lucrarea sa Dicţionarul teologilor români (Bucureşti, 1996). Așa cum o remarcă necesară a făcut Aurel Savin în finalul postfeții de la Mistica apuseană: I.Gh. Savin a fost căsătorit cu scriitoarea Natalia Negru, apoi cu Lucia Avramescu, o doamnă de familie deosebită, spirit vioi și apreciabilă cultură care, după arestarea lui, a divorțat, spre a evita consecințele barbare ale faptului de a avea un soț arestat pentru activitate anticomunistă. După ieșirea din închisoare s-a căsătorit cu doamna Cornelia Rădulescu, dintr-o familie deosebită din Banat, ea însăși de cultură și distincție remarcabilă, care l-a îngrijit cu devoțiune, dovedind o înaltă ținută creștină și care i-a creat o atmosferă de optimism și condiții de studiu foarte bune. Aș mai adăuga în final că mai există de la I.Gh. Savin un text dactilografiat: „Problema existenței sufletului-substanță”, prelegeri ținute la Facultatea de Teologie din Chișinău între anii 1931-1932 și 1941-1942. Ar putea să-l aibă foștii lui studenți din acea vreme. Iată încă o temă de cercetare legată de Ioan Gh. Savin, un intelectual care a marcat viața Basarabiei prin discipolii săi, preoții de altă dată, iar prin statura sa spirituală a dat o culoare inedită Chișinăului…

Mormântul lui Ioan Gh. Savin, Cimitirul Mănăstirii Cernica

Portretele de altă dată

De la poet la poet lui sunt aproape similare cu cele ale lui Bezviconi, citește mult, îndeosebi literatură rusă. Fiind la curent chiar cu opera unor poeți tineri cum era, la moment, cea a lui Evghenii Evtușenko. Colecționar de artă, de poze și cărți, Sergiu Sârbu, în viziunea prietenilor săi ca poet, este apreciat foarte înalt, fiind numit Un Lermontov al Basarabiei. 22.12.1964 (București 29, str. Agricultori, 93 B) Mult stimaţi şi dragi colegi. Soţia mea şi cu mine trimitem un gând bun şi urări de bine soţiei Dvs. şi Dvs., sperând să veniţi la noi. Să ne anunţaţi la telefon şi să staţi nu zece minute, ci la o ceaşcă de ceai. Ce găsiţi din vechituri şi spiţă să nu le uitaţi printre altele. Încă n-am avut plăcere să văd pe cumnaţii Dvs. Cu aleasă consideraţie, G. Bezviconi

Sergiu Sârbu, împreună cu soția

Scrisorile alăturate reprezintă un fragment dintr-un roman epistolar desfășurat de-a lungul timpului, dar întrerupt pe neprins de veste de moartea subită a unui corespondent. Cel de-al doilea nu știe nimic și scrie de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ducând viața și speranțele până dincolo de moarte. Despre unul dintre ei, Gheorghe Bezviconi, tot el George și Jorj, s-a scris mai mult. Despre cel de-al doilea se știe extrem de puțin. E profesor la Alexandria, e poet, e nepotul poetului Ioan Sârbu și cam atât. Dar preocupările

13.2.1965 (București 29, str. Agricultori, 93 B) Dragă Sergiu, scrisoarea D-tale ne-a făcut mare plăcere. Dar din cauza bolii nu stau la masă prea mult şi atunci scriu ştiinţă, încât deocamdată scrisori lungi nu prea redactez. Altceva când vii aici. Ar trebui să stăm de vorbă ceasuri întregi. Mă simt puţin mai bine. Versurile le animăm noi şi avem o colecţie destul de frumoasă. Puşkin, Lermontov, Apuhtin, Aghivţev, Severianin, Blok, A.C. Tolstoi, Esenin, Eftuşenko, Şevcenko, Nadson, Kotiarevski, Gumilevski, Nikitin, Byron, Jukovski ş.a. Din poeţii meleagurilor noastre, am salvat moştenirea literară a lui V.S.Kataranov, dar am trimis-o, ca şi volumaşe de Laşkov, Razu, Mimi ş.a. în oraşul nostru, să

305

fie citiţi acolo. Versurile tale ne-au plăcut mult. Soţia mea a spus că eşti „Lermontov Bas”. Ai o uşurinţă de versificaţie şi imagini plastice. „Sonete” şi versuri de S.Sârbu apar în „Bes???” 2–V– 1926 etc. Apoi „Proşcealnoe” şi alte versuri 31– VIII–1931. Când vii, nu uita spiţa – родословы. Te aşteptăm cu drag. Doamnei omagii. Soţia mea Vă doreşte toate cele bune. Cu drag, George. Avem versurile lui K.R. – frumoasă ediţie.

306

Recitesc cele 8 volume ale romanului lui Stere. Pentru noi, care nu cunoaştem atmosfera timpului, este foarte interesant, chiar dacă e romanţat şi deseori exagerat. Oameni cunoscuţi. Totuşi nu am nimic împotrivă să fac schimb, neîntârziat, căci altfel am să fac o cheie de descifrare a numelor din roman şi mi-l voi schimba. Aş lua pictura lui Iurii Bulat (dacă e iscălită şi dacă poţi s-o capeţi) şi pe Hoffmann. Dacă-ţi pare prea scump, prefer să rămânem cu jucăriile noastre, fiecare, căci e foarte greu să găseşti co21.2.1965 (Bucureşti 16, Raion 16 Februa- lecţia completă. rie, Drumul Taberei Bloc T7, et. I, ap. 15) Cu drag, Gheorghe Bezviconi Dragă Sergiu, nu ţi-am scris de mult, de21.3.1966 (Bucureşti 16, Raion 16 Februaoarece de 2-1/2 luni aşteptăm adresa nouă. Bucureşti 16, Raion 16 Februarie, Drumul Taberei rie, Drumul Taberei Bloc T7, et. I, ap. 15) Bloc T7, et. I, ap. 15. Telefon nu avem, încât să Iubite Prietene, sunt 1001 cauză de ce n-am ne scrieţi când veniţi. Noi după masă suntem răspuns la ultima scrisoare, dar scriu din ce în totdeauna acasă. Stăm la capătul autobuzului ce mai puţin. Aşteptăm venirea D-tale. Acum 2 37, în faţă la vreo 150 paşi distanţă. La casă zile am telefonat cumnatului d-tale, repetându-i nouă aştept fotografia poeţilor Ion şi Sergiu Sâr- numărul de telefon 71 07 88, dar am aflat că eşti bu, precum şi spiţa lor promisă. Poate găseşti şi suferind şi astăzi duminică vroiam să-ţi scriu, ceva „vechituri…” Te aştept aici, cu doamna, iar când am primit scrisoarea D-tale. Soţia mea şi deocamdată, când sunt sănătos, scriu câte ceva. cu mine regretăm mult că nu vom avea plăcerea Omagii Doamnei. să ne revedem deocamdată, să-ţi auzim vocea Soţia mea Vă trimite salutări. poetică şi curgătoare, dar mai ales că eşti bolCu drag, G. Bezviconi nav. Mă simt mijlociu, scriu istorie puţin, citim diverse cărţi. Noutăţi senzaţionale nu avem şi 13.8.1965 (Bucureşti 16, Raion 16 Februa- ducem relativ nu prea uşor. Totuşi, s-apropie rie, Drumul Taberei Bloc T7, et. I, ap. 15) primăvara şi prin mai sperăm să primim penCu mult interes, dragă Sergiu, ţi-am citit sia soţiei mele mărită. A mea tot nu se rezolvă scrisoarea. Aşteptăm vizita Dvs. Soţia mea vă nimic încă. În aşteptarea bunei revederi. Soţiei trimite salutări cordiale, Doamnei şi D-tale. D-tale mult onorate şi D-tale Vă dorim multă Orice însemnare, despre trecut, este interesantă sănătate şi fericire de sărbători. pentru istoric, iar la Alexandria câte ceva mai Cu drag, G. Bezviconi poţi găsi, poate şi vreo carte încă ne-ajunsă în foc. Aştept aşa dar foto şi spiţă sau completări. 25.2.1966 (Bucureşti 16, Raion 16 FebruaCu multă dragoste, G. Bezviconi rie, Drumul Taberei Bloc T7, et. I, ap. 15) Dragă Sergiu, felicitările Dvs. le-am primit. 3.1.1966 (Bucureşti 16, Raion 16 Februa- Mulţumiri şi soţiei D-tale. Aştept cu nerăbdare 8 rie, Drumul Taberei Bloc T7, et. I, ap. 15) fotografii, iar numeroşii admiratori cer poemul Dragă Sergiu, Soţiei D-tale şi D-tale Vă tri- despre Institutul „Maxim G.”. Mulţumim pentru mitem urările cele mai bune cu ocazia Anului versurile tale. Telefonul nostru: 71 1 88. E pe nuNou. De mult nu avem ştiri din partea D-tale. mele meu, încât poţi întreba şi la informaţii (03).

Portretele de altă dată

care au captivat-o definitiv. Sănătatea când e mai bună, când e mai rea. Pentru noi cel mai important barometru este sănătatea bătrânelei noastre, de la care în orice moment aşteptăm surprize. Piciorul mei s-a întremat, acum visez să vin la Bucureşti la începutul lui iulie şi la o întâlnire cu prietenii. Am să fac tot posibilul ca tot ce v-am promis să fie gata până-n iulie ca să le pot expedia. În cel mai rău caz o aduc şi eu singur. De la surori primesc rar Carte poștală semnată de Sergiu Sârbu. Facsimil scrisori. Ştiu că Maria este foarte ocupată, e bolnavă şi e îngrijorată Dacă doreşti trimite-mi lista cărţilor care ar pu- în legătură cu examenele de absolvire ale fiului. tea să mă intereseze, dar să ştii, că romanul are Acum - în altă ordine de idei. opt, iar nu trei volume. În orice caz, asemenea Eu corespondez cu fostul meu elev Doric volume irepetabile fac mult mai mult decât căr- Bejenuţa, care, împreună cu mama şi sora, loţile care se vând azi în 10–12 lei bucata. Nu am cuieşte la Oneşti (denumirea veche) şi lucrează nicio supărare, oricât preţ dai; la fel, nu e cazul să tot acolo. Probabil cunoaşteţi această familie, ei te superi dacă (cunoscând aici ce pot lua) cer prea sunt din jud. Hotin. El a absolvit liceul A. Russo mult. Pentru Bulat aş face acest sacrificiu. Numi în a. 1935 (indiscifrabil), este mai tânăr ca Dvs. trebuie. De împrumutat nu pot. Zilele acestea am Este un mare admirator al literaturii ruse fost la familia Blinov, vecină cu unchiul D-tale. în general şi al poeziei în particular (îndeosebi Mă interesează: istoria, romane istorice, literatu- cea veche) şi, apropo, se interesează şi de scrierira străină, engleza mai ales, portrete… le mele. El a început să le adune încă la Chişinău Probabil voi aştepta luna martie, deoarece începând cu anul 1951, când eu i-am fost comţin la romanele mele şi nu-s grăbit să le înstrăi- petitor timp de 4 ani, iar mai apoi întreţineam nez. În orice caz scrie-mi lista. relaţii prieteneşti cu toată familia. Cu drag, George Bezviconi În ultima scrisoare el scrie că la el s-a păstrat cartea cu poezii a lui Platon Iv. Biberi din Alexandria 3.05.66 satul Gvăzdăuţi, acelaşi judeţ, la fostul mareşal Dragă Jorj! al nobilimii din acel judeţ, bun cunoscut al taAm primit scrisoarea Dvs. Sunt foarte tălui său. bucuros că odată cu venirea primăverii starea Cartea este editată la Chişinău la tipograsănătăţii Dvs. s-a îmbunătăţit. Observaţiiile fia lui Kaşevski în 1916. dvoastră referitoare la romanul lui Stere au treVă este cunoscută această carte? zit în mine un interes tot mai mare de a-l citi. O În ceea ce priveşte familia Biberi, eu sunt să-mi pară rău dacă el va nimeri în depozitul încrezut că cunoaşteţi despre ei mai mult ca oridorinţelor neîmplinite. La noi deocamdată toa- care. Eu am învăţat la gimnaziu împreună cu te-s fără schimbări. Eu lucrez mult, sunt foarte Ivan Platonovici Biberi, fiul, şi veneam în ospeocupat. Soţia are grijă de grădină şi gospodărie, ţie la ei în 1910–14.

307

Bejanuţa mi-a trimis şi o poezie din acea culegere „Gânduri” - o poezie cu caracter idealist, dulceag, care, de altfel, mi-i străină şi nu-mi place. Această poezie parcă nu are nicio legătură cu chipul autorului său pe care îl ştiam. Dacă ea vă interesează pentru o colecţie a operelor compatrioţilor noştri, am să v-o copiez şi am să v-o trimit. Apropo, nu demult am citit în Scânteia un articol despre repartizarea raţională a timpului, semnat Ion Biberi. Desigur acesta nu poate fi colegul meu, care a fost judecător de pace undeva, apoi s-a alcoolizat complet şi, probabil, a murit. În ultimul an n-am scris aproape nimic nou (ce ar putea să vă placă). Nişte meditaţii bătrâneşti. Vă trimit o scriere mai veche, scrieţi-mi cum v-a părut. Aceasta-i o creaţie a tinereţei. Eu împreună cu soţia Vă transmitem dvoastră şi Tatianei Alex. salutările noastre sincere. Al dvoastră, S. Sârbu Alexandria 7.05.66 Dragă Tatiana Alexandrovna! Ieri am primit de la sora mea vestea despre nenorocirea ce s-a abătut asupra dvoastră. Nu găsesc cuvinte pentru a-mi exprima părerea de rău şi durerea. Parcă n-aş putea să cred toate acestea. În ultimul timp comunicarea cu Jorj îmi provoca atâta bucurie, aveam atâtea probleme comune, care ne interesau. Şi-i atât de trist: îi scriam cu drag ultima scrisoare, pe care i-am trimis-o miercuri, când el nu mai exista! Pe la mijlocul lui aprilie am primit de la el o poză, pe care el scrie: „Sănătatea, odată cu venirea primăverii, e mai bună”. Eu mi-am exprimat în scrisoare bucuria sinceră în legătură cu acest fapt, dar viaţa a oferit o altă soluţie. 308

Autograful scrisorii lui Sergiu Sârbu. Facsimil

Îmi scria despre planurile sale, îmi cerea observaţii critice asupra romanului lui Stere, se vede că era departe de gândul sfârşitului. Pe la sfârşitul lui iulie am de gând să vin la Bucureşti şi atunci, dacă îmi permiteţi, am să vă fac o vizită. Sper că veţi păstra aceeaşi adresă şi telefon. Eu şi soţia mea din toată inima vă dorim sănătate şi forţă morală, pentru a putea suporta pierderea grea. Cu sinceritate al dvoastră, Serg. Sârbu După această scrisoare n-am mai găsit niciun semn de continuare a corespondenței. Probabil că odată cu moartea lui Gheorghe Bezviconi a fost pus și ultimul punct…

Uimitor de puține date biografice dispunem despre acest învățător de școală primară Iacov Sucevanu (? – ?). Chiar și crucea lui de pe mormânt nu conține date biografice, așa cum se obișnuiește de obicei. Dar, pe de altă parte, nu poate fi trecut cu vederea din două motive fundamentale: a fost membru al Sfatului Țării. Deputat din partea învăţătorilor moldoveni de la şcolile primare din Basarabia. Mandat validat de la 24.III.1918 până la 27.XI.1918, iar al doilea motiv e că

Mormântul lui Iacov Sucevanu. Cimitirul Central din Chişinău

Portretele de altă dată

Un învățător

Studenți seminariști, primul din stânga – Iacov Sucevanu

a fost tatăl Olgăi Plămădeală, prima balerină basarabeană, soţia celebrului sculptor Alexandru Plămădeală. După Unire n-a beneficiat de oarecare privilegii și s-a întors la școala lui primară unde era director. În memoriile Olgăi Plămădeală găsim o remarcă foarte curioasă legată de statutul tatălui ei. Când Alexandru Plămădeală a venit la părinții ei s-o ceară de soție, ei s-au bucurat. Bărbații se cunoșteau de la consiliile primăriei Chișinău, unde se întâlneau atunci când era nevoie să apere bugetele lor școlare. Unul apăra școala lui primară, altul – Școala de Belle-Arte. Așa s-a întâmplat că atunci când căutam o poză pentru articolul Iacov Sucevanu din enciclopedia Sfatul Țării (Chișinău, 1998), profesorul Aurel Marinciuc mi-a adus o poză de grup al unor seminariști din clasele superioare, în care primul din stânga e chiar Iacov Sucevanu. Așa am mai scos din anonimat un învățător…

309

Un nume de glorie

310

Cine crede că o conștiință națională poate fi formată doar de specialiștii în materie de sociologie sau istorie greșesc amarnic. Noi dispunem de acel exemplu când un medic a reușit să formeze o matrice a conștiinței naționale pentru câteva Nicolae Testemițanu zeci de generații. El de mult nu mai este în viață, dar lumea medicală continuă să se raporteze la jaloanele morale pe care le-a acceptat cândva Nicolae Testemițanu. Când în 1996 pregăteam materialele pentru Enciclopedia Chișinău (1997) am solicitat ajutorul a doi foști discipoli să scrie articolul respectiv. Ei l-au conturat enciclopedic, dar n-au ratat ocazia de a-l caracteriza exact pe fostul lor profesor și coleg: „TESTEMIȚANU, Nicolae (1.VIII.1927, Ochiul Alb, Drochia – 20.IX.1986, Chișinău), chirurg, medic igienist și organizator al ocrotirii sănătății din R.M. Studiază la Liceul Ion Creangă din Bălți (1938–1944), a absolvit Institutul de Medicină din Chișinău (1946–1951). În 1951– ’55 – medic secundar și asistent la Catedra de chirurgie generală a Institutului, în 1955–’58 – medic-șef al Spitalului Clinic Republican. Rector al Institutului de Medicină din Chișinău (1959– 1963), ministru al sănătății din R.M. (1963– 1968), concomitent șef al Catedrei de chirurgie traumatologică și de campanie (1965–1968).

Din 1971 – șef al Catedrei de medicină socială și management sanitar. Autor a 220 de lucrări științifice, inclusiv a 10 monografii în domeniul chirurgiei generale, traumatologiei, medicinii sociale și managementului sanitar. Lui îi aparține concepția despre reorganizarea sistemului ocrotirii sănătății prin centralizarea asistenței de staționar și descentralizarea asistenței de ambulator, care ridică gradul de accesibilitate a asistenței medicale specializate la locul de trai. A fost o personalitate marcantă, un profesionist exigent, de o înaltă moralitate și o cultură autentică, destituit din postul de ministru pentru promovare și repartizare „nejustă” a cadrelor autohtone, adică pentru naționalism. Doctor habilitat în medicină (1971), profesor universitar (1973). Distincții: Premiul de Stat în domeniul științei și tehnicii al RSSM (1983). Ordinele Drapelul Roșu de Muncă, Insigna de Onoare. Eugen Popușoi, Iulian Grosu” Chiar dacă a fost destituit din funcția de rector, chiar dacă noul rector a făcut tot posibilul să distrugă imaginea și bunele intenții ale predecesorului său, scoțând din uz manualele în limba maternă, totuși și până în prezent lumea medicală formează o clasă intelectuală selectă, inteligentă și foarte devotată idealurilor naționale. Și anume acesta este rodul acelui exemplu pe care l-a dat Nicolae Testemițanu și ne pare nu i-au putut-o ierta cerberii care vegheau ca nu cumva vreo scânteie să declanșeze reacția de trezire națională a basarabenilor. Au vegheat în zadar… Căci, din 1990, numele lui îl poartă Universitatea de Medicnă și Farmacie din Chișinău, unde cu ani în urmă a fost și el student… și apoi rector.

păşit pragul acelui auditoriu. Venind din Sudul Basarabiei, unde a debutat, el a fost unul dintre autorii foarte tineri ai revistei Viaţa Basarabiei şi argument viu că literatura poate supravieţui practic în orice condiţii. S-a născut într-o familie numeroasă de agricultori. După absolvirea Școlii Normale a lucrat învățător în mai multe sate din sudul Basarabiei, ca, în cele din urmă, destinul să-l aducă la Bălți, la Institutul Pedagogic Al. Russo, unde a fost lector superior și a predat cursurile de literatură universală, literatură antică ș.a. Fostul lui student, scriitorul Ion Cațaveică, îl aprecia peste ani: (…) Domnul Anton Zencenco mi-a fost unul din profesorii apropiați sufletește. Spirit filozofic, enciclopedic, fire sociabilă, ne cucerea prin felul simplu, direct de a comunica cu noi, studenții, veniți de prin satele Basarabiei încercate greu de vremuri. Rupți de la coarnele plugului, cum ar spune Poetul, și „căzuți” în iureșul urbei bălțene, aveam nevoie ca de aer de căldură sufletească și de comunicare. Pe lângă învățătura care ne-o Anton Zencenco da cu dărnicie, dl Anton Zencenco știa să ne apropie printr-o glumă, printr-un sfat părintesc, Omul care a văzut cum a revenit acasă al- printr-o carte împrumutată. Sunt lucruri atât de firești și, în același fabetul latin și limba română în 1989. Anton Zencenco (17.VII.1913, s. Ivăneș- timp, atât de rare. Am o fericită ocazie să-i spun, peste ani, că tii-Vechi, jud. Cetatea-Albă – 18.IV.2005, Bălți, Cimitirul Lipovenesc) este autorul care și-a i-am purtat dintotdeauna respectul și mi-a fost supraviețuit generația. Mi-a produs frumoasa drag. Îi doresc multă sănătate și dragostea celor senzaţie de-a supravieţui tuturor intemperiilor pe care i-a iubit și ajutat întotdeauna. (Un om drag // Literatura și arta, nr. 29, şi de-a intra într-o aulă a Universităţii din Bălţi unde, în 1993, făceam prezentarea primului 16 iulie 1998) Și-a început activitatea literară cu colabo volum al Basarabiei necunoscute, am avut impresia că însăşi istoria literaturii basarabene a rări la publicațiile din sudul provinciei: Ceta-

Portretele de altă dată

Paralelismul unei vieți

311

tea-Albă, Bugeacul (Bolgrad), Itinerar (Chișinău), Poetul (Chișinău) și, desigur, revista care te consacra în literatură – Viața Basarabiei, unde a publicat: Răsăritul soarelui pe Bugeac (1935 – nr. 9.); Din Taras Şevcenco (1936 – nr. 5-6.); Melodii de toamnă (1937 – nr. 3-4.). Lirica lui poartă amprenta sudului basarabean și e scrisă în matricea tradiției poetice a epocii interbelice, cu iz de romanță: Atât de gingașă! Crăiasă! Pășești parchetul ne-ntinat, Doar undele iradiază cadența pasului ciudat. Atât de liberă-n mișcare și grațioasă-n gesturi fine Te-asemeni zânelor de ieri și crăieselor de mâine. Visez mereu la bucla-ți blondă și la zulufii-ți mătăsoși, Iar când visarea încetează la mine vii cu ochii frumoși. Te simt alături zile-ntregi cu-a ta privire-nvolburată Atât de gingașă, crăiasă, pari o vestală prea curată. Las timpul să vorbească liber, las spațiul să vibreze lin, Iar noi vom fi mereu de ieri. Tu farmecul senin de mâine. Și amândoi, vrăjiți de soartă, vom retrăi vremuri senine. Ți-aș fi cântat la madrigale, ori o romanță răsfățată În cinstea serii violete, ce am trăit-o atunci, odată, Beat când fui de a ta privire, de mângâieri sentimentale, Uitând de propria mea fire. De ce ieșii în a mea cale?

312

Las` timpul să vorbească liber, las` spațiul să vibreze lin.

E vremea tainelor astrale și a momentului divin! Atât de gingașă, crăiasă, planezi în visul meu mereu! Cât te iubesc o știe cerul, cât te ador, o știu doar eu. (Mărturisire) Și cu duritatea metaforelor izvorâte din infernul florilor de mucegai: …Limanul strălucește, iar ape liniștite Recheamă sărutarea lotcelor grăbite. Pescarii cei bărboși sunt gata de plecare Și tatălui din ceruri se-nchină fiecare. La răsărit cetatea zidirea își arată, De lupte și de veacuri pe-alocuri dărâmată. Un minaret se-nalță în mijlocul cetății O suliță înțeapă învăluirea ceții. Limanul sângerează. Pe mișcătoare valuri Oftează vântul stepei în sunet de cavaluri… (Răsăritul soarelui în Bugeac) A tradus mult din poezia lui Taras Șevcenko, Lesea Ukrainka, Ivano Franko. Poemul Evgheni Oneghin de A.S. Pușkin, menționat în revista Viața Basarabiei ca o traducere foarte reușită, s-a pierdut în timpul războiului. A scris dramaturgie: Cuscrii, Catihetul din Fălticeni ș.a. A lăsat în manuscris un roman, mai multe poezii și nuvele. Cartea lui de poezie Caietul albastru, deja anunțată, așa și n-a văzut lumina tiparului, căci s-au schimbat în 1940 epocile și cu ele s-au risipit și visurile oamenilor… Întocmai cum au rămas castanii din rondel: La Soroca se scutur-castanii, Plânge toamna din cerul plumbat; Vântul jalnic doinește litanii, Hoinărind peste câmpul brumat.

Supărată nu fii. Azi litanii Nu-ți mai cânt, rătăcind prin alei: Sunt bătrân, obositu-m-au anii, Viața grea, neplăcerile ei – La Soroca se scutur-castanii! (Rondelul castanilor) Și poate cel mai exact definește destinul acestui om o scriere autobiografică, tălmăcită prin condeiul altei persoane, tot din sudul basarabean, Chiril Aldea-Cuțarov, scriitor din aceeași generație care a așternut aceste pagini, în care se citește tragedia unor oameni dotați cu har care nu-și pot descoperi vocația în niciun regim: NOTIȚĂ BIOGRAFICĂ Anton Stepanovici Zencenco (A.Z. Turlachi) – s-a născut în s. Ivăneștii-Vechi (Russkaia Ivanovka), județul Cetatea-Albă (Akkermanskii uezd) în Basarabia de Sud, la 17 iulie 1913, în familia țăranului muncitor al Zemstvei, a reușit să înființeze în satul său Seminarul, prin acesta a dat posibilitatea ca satul să se dezvolte din punct de vedere cultural. Anton și-a petrecut copilăria în satul său natal, în atmosfera culturală destul de înaltă pentru vremea aceea. Studiile medii le-a făcut în orașul Cetatea-Albă, la Școala normală de învățători. Cetatea-Albă pe vremea aceea era un centru cultural important. Acolo erau patru licee, școala normală, școala de meserii. Apăreau două reviste: Cultura poporului, Cetatea-Albă, câteva ziare: Poșta Cetatea-Albă, Ecoul Cetății-Albe, Nistrul ș.a., era un cămin cultural foarte activ. Era un cenaclu al pictorilor sub conducerea renumitului pictor Okușko, acolo a activat compozitorul moldovan E.Coca. Acolo se împleteau două culturi: tradițiile culturii ruse și inovațiile culturii române. Elementele culturii moldovenești se proeminau prin tradiții populare, folclor, cântece populare.

În oraș activa și un cenaclu literar. Spiritul Tatarbunarului era viu și se manifesta în toate. Și năpraznic jandarmeria, poliția și siguranța românească căutau să înăbușe spiritul revoluționar și democratic… El era prezent în toate. De el erau îndrăgiți și membrii cenaclului literar. În Cetatea-Albă s-au scris și câteva monografii: Un sat din Bugeac (e vorba despre satul Plahteevka), Un sat de la Nistru (e vorba despre satul Olănești). Malskii a scris Vorbește Palanca. I. Belâi a publicat mai multe cântece populare. N. Nicolaev era prezent în asemenea atmosferă din centrul județean, aceasta a avut influența binefăcătoare asupra tânărului Zencenco, care de timpuriu a pus mâna pe condei. A citit versurile sale pe la șezătorile școlărești, apoi a publicat în revistele: Bugeacul, (Bolgrad), Cetatea-Albă, Viața Basarabiei (Chișinău). A participat și în almanahul Bugeacul editat de Alfred Tiberianu, la Bolgrad. A publicat poezii cu conținut social ca Secetă, Sărăcia, cu conținut intim ca Melodii de toamnă, Noaptea albastră, culegerea de zece poezii Olănești, a scris și poezii satirice la adresa demnitarilor și politicienilor din județ, cum ar fi Măgarul țărănist, Boul liberal, câteva hăituri. S-a ocupat de folclor. A publicat o frumoasă Mioriță în Cuvântul Moldovenesc. A fost învățător. Într-un timp a activat în Asociația învățătorilor fără posturi. A participat în manifestarea lor la București, unde elanul tineresc a fost potolit de pompierii cu pompele încărcate cu apa din canalizație, cu care din porunca lui Carol II a fost împrăștiată coloana de manifestanți. Ca învățător și poet a apărat întotdeauna cauza poporului, fiind democrat. Cenaclul literar din Cetatea-Albă a primit cu satisfacție și elan vestea eliberării. A pregătit și o întâlnire cu noile autorități, dar în ajunul întâlnirii liderul cenaclului I. Belâi a fost ridicat și deportat, ceilalți membri s-au risipit prin stepă. A.Zencenco a plecat să lucreze într-un sat de la Nistru (Purcari). A schimbat talentul său de poet pentru munca nobilă de educator (cum va spune mai târziu G.F. Bogaci).

Portretele de altă dată

Au trecut, au trecut în zbor anii – Toamna tâmplele mi le-a brumat; La Soroca se scutur-castanii, Plânge toamna din cerul plumbat.

313

314

Ca traducător A. Zencenco a tradus din T. Șevcenko, Lesea Ukrainka, I.Franko, A.S.Pușkin. Revista Viața Basarabiei a menționat traducerea romanului Evgheni Oneghin de Pușkin de către Zencenco. Traducerea s-a pierdut în timpul războiului. La ea autorul n-a mai revenit. Atitudinea ostilă față de intelectualitatea basarabeană, manifestată oficial ori neoficial de către anumite foruri în timpul dictaturii staliniste a deprimat avântul democratului basarabean, dar nu l-au nimicit. Culegerea de versuri pregătită pentru tipar Caietul albastru n-a fost restabilită. Cei de la Uniunea Scriitorilor (Barschii și Co) n-au vrut să-l publice pe Zencenco. Pricina? Doi frați și tatăl au fost deportați în Siberia. Pe tine, – a spus unul, te vom publica numai după ce vei muri.” Aici se cere o explicație. Tatăl Ștefan Zencenco, care la vremea lui fusese un fruntaș al județului Cetatea-Albă, decorat cu Ordinul Steaua României și alte medalii importante a fost arestat, și în primăvara anului 1941 a fost deportat în Kazahstan. „Dar Zencenco a scris întruna. Gândul de a descrie istoria stepei l-a urmărit mereu. A proiectat o lucrare mai vastă, care nici astăzi nu este finisată. A scris povestirea În stepă, apoi nuvela Pe malul mării. O altă Cum am înălțat monumentul… A scris opt piese din care trei au fost jucate de teatrul studențesc din Bălți (Cuscrii, La 500 ani ai statului moldovenesc, Cateheții din Fălticeni). A scris și o dramă istorică Alexandru Lăpușneanu. Vestea despre începutul războiului l-a prins în satul Purcari. A fost numit șeful apărării pasive în raionul Olănești, unde a dus lucrul de distrugere a bunurilor materiale să nu pice în mâinile dușmanilor. A distrus vii, a cosit grâul de verde, a ars depozitele de cereale, cisternele cu spirt, a spart ceanuri (căzi uriașe – n.n.) și a vărsat tone de vin ș.a. Ocupanții l-au arestat și l-au împușcat pe malul Nistrului. Dar rău l-au împușcat. Au tras în el, dar nu l-au nimerit.

Înțelegând bine că al Doilea Război Mondial este un război politic, tot timpul războiului a dus politica de destrămare a armatei române. După eliberare din armată a fost rând pe rând director de școală, inspector raional, șeful direcției raionale de învățământ. Din 1954 a lucrat ca lector la catedra de limbă și literatură moldovenească. Are medalia pentru vitejia în muncă. Din 1974 – pensionar. A absolvit Institutul pedagogic din Tiraspol (l. și lit. rusă), apoi cel din Chișinău. Mai înainte a fost pe la Școala Normală Superioară, secția B din Iași.” Chiar dacă nu avea cărți publicate în lumea literaților de frunte era apreciat înalt. Se bucura de prietenia unor nume de referință pentru cultura noastră: Gheorghe Bogaci, Ion Osadcenco, Eugen Rusev, Vasile Coroban, Nicolai Costenco, Nicolae Bilețchi ș.a. Opera lui e zidită în câteva generații de tineri care au ascultat prelegerile lui și poartă neîntinată lumina întâlnirii cu un om deosebit. Iar viața lui a fost ca aburul acestei poezii: Frumoasa mea vecină, te rog nu pregeta, Căci viața este scurtă și arta este grea. Oferă-mi, fără rugă, fraga buzelor, Seninul cer de vară – oceanul ochilor. Îmbată-mă pe-o clipă cu izul sânului, Să simt fluidul cald, fluidul boiului. Dă-mi mâna ta micuță, alină-mă duios, O mângâiere dulce și un sărut frumos! Deci, cum am spus vecino, nu pregeta defel, Hai, vin la mine-n brațe să te alint nițel. Și beat de-a ta iubire să mă trezesc în rai Să transformăm pe-o clipă în rai al nostru plai. Frumoasa mea vecină, te rog, nu pregeta, Iubirea este sfântă și este-o artă grea! Îmbată-mă cu jarul paharului de vin, Oferă-mi, fără grijă, tot farmecul tău plin! (În tren)