Benito Mussolini
Publicat in original in anul 1904 la Lausanne, Elvetia
O broșură publicată în Elveția de Benito Mussolini, în anul 1904. La acel moment, Mussolini era un socialist radical care s-a refugiat in Elveția pentru a evita recrutarea în Armata italiană.
Prefață
La rugămintea unor camarazi, public astăzi dezvoltarea tezei mele , “Dumnezeu nu există” și infirm argumentele principale ale evanghelistului Tagliatela. Lupta împotriva absurdului religios este astăzi mai mult decat oricând o necesitate. Religia și-a dezvaluit sufletul în plină strălucire a soarelui. A fi încă inșelat ar fi o lașitate. Indiferent care ar fi adaptările Bisericii la noile și inexorabilele necesități ale vremurilor – vai, este demn de plâns!- sunt încercări, în general zadarnice, de a resuscita titilurile “băncii divine” care merge deja pe drumul eșecului. Confruntat cu răspândirea gândirii libere, Papa Sarto (Papa Pius al X-lea), temându-se de destinul dominației sale, a strigat: “Credincioșilor, Antichrist s-a născut!” “Antichristul este rațiunea umană care se răzvrătește împotriva dogmei si a unui zeu zelos.”
Dieu n’existe pas Când susținem că “Dumnezeu nu există”, vrem să negăm prin aceasta declarație pe Dumnezeul personal al teologiei, Dumnezeul adorat în diverse moduri și feluri de către credincioșii din întreaga lume, acel Dumnezeu care din nimic a creat Universul, din haos a creat materie, acel Dumnezeu al atributelor absurde care este un afront la adresa rațiunii umane.
Cu fiecare nouă descoperire a chimiei, fizicii, biologiei, știintelor antropologice, a aplicării practice a principiilor sănătoase, dogmele se prăbușesc. Este o parte din acel vechi edificiu al religiei care se prăbușește și cade în ruine. Progresul continuu al știintelor naturii, extinzându-se acum de la oraș la țară, împrăștie întunericul Evului Mediu, iar mulțimile părăsesc bisericile unde din generație în generație s-au apucat să se roage lui Dumnezeu- acel produs monstrous al ignoranței umane. Să examinăm natura lui Dumnezeu. Ne obligăm, așadar, să raționalizăm în vid, Dumnezeul religiilor fiind propria lor imagine a vidului lor mental, dovada absenței complete a oricărei activități în raționament. Cum se împacă ideea de creator cu existența unor organe pitice si atrofiate, cu anomalii și monstruozități, cu existența durerii, perpetuă și universală, cu lupta și inegalitățile din ființele umane? Epicur, filozoful care a trăit la Roma în timpul decadenței Republicii, a pus următoarele întrebări: “Fie Dumnezeu dorește să îndepărteze răul în această lume și nu reușește; fie îl poate înlătura și nu dorește; fie nu poate și nu dorește; sau în cele din urmă, dorește și poate. Dacă doreșe, dar nu are puterea, atunci el nu este atotputernic. Dacă are puterea de a înlătura răul și nu dorește, atunci el nu este infinit de bun. Dacă cum susțin deiștii, poate și vrea, spune-mi, deci, de ce există răul pe pământ și de ce nu face Dumnezeu imposibilul?” Ceea ce jignește cel mai mult rațiunea umană este faptul de neconceput al puterii creatoare a unui Dumnezeu care din neant a creat totul, din haos universul. Ar trebui să fie complet lipsit de cunoștințe de fiziologie, botanică și psihologie pentru a pretinde astăzi existența unui “suflet” independent de corp; dimpotrivă, una care nu formează unul dintre cele două aspecte distincte ale naturii umane unice. Dogma este absurdă pentru că presupune imobilitatea si absolutul. Nimic în lume nu este absolut, totul este relativ. Nimic nu este complet neschimbător, dar există continua transformare, o perpetuă mișcare a forțelor. Dogma prezinta rațiunii umane un obstacol în calea progresului, deoarece impune limitări impulsurilor dureroase, dar salutare, spre căutarea adevărului, deoarece blochează expansiunea liberă a întregii energii intelectuale.
Știinta este acum in proces de distrugere a dogmei religioase. Dogma creației divine este recunoscută ca absurdă. “Religia este opium pentru popoare” – Karl Marx Demonstrându-se că dogma religioasă se prezintă spiritului uman și criticii raționale ca și “consacrarea absolută a absurdului”, să vedem de ce religia morală este “imorală”. Evangheliștii sunt ridicoli când, în loc să studieze Biblia ca un document de un anumit interes istoric, încearcă să-i atribuie viața reală și să impună în masa principiile lui Christos (care poate nu a existat niciodată) ca principii etice ale unei morale venic tinere, permanente, moderne, în deplin acord cu epoca actuală. Biblia și moravurile numite creștine sunt două cadavre pe care evangheliștii încearcă să le tranpună în viață, cu un success destul de mic, trebuie să fim de acord. Este, așadar, clar că morala religioasă este una a resemnării și a sacrificiului, o morală care poate fi dragă celor slabi, celor degenerați, sclavilor, dar care are ca rezultat diminuarea rațiunii și a personalității umane. Îl înclinî pe om spre pământ, făcându-l sclav al divinității. Ea favorizează conservarea acelor sentimente primitive care aparțin acelei perioade a vieții animale lăsate de mult în urmă și transformă “ființa gânditoare” într-o “oaie pasivă” care trăiește în frica judecății universale. Moralitatea religioasă arată stigmatele originare ale autoritarismului tocmai pentru că se preface a fi revelația autorității divine. Pentru a transpune acest autoritarism în acțiune și a-l impune omenirii, a răsărit casta preoțească a revelatorilor și odata cu ea și cea mai atroce intoleranță. Cert este că religia este o boală psihică a creierului, o contracție, o înăsprire a individului care, dacă este profund religios, ni se pare anormal. Istoria multor sfinți, beatificați de biserică, este respingătoare. Nu arată altceva decât o profundă aberație a spiritului uman în căutarea himerelor ultraterestre; este un delir care poate atinge starea de spasme ale pasiunii și care se termină în nebunie. Prin urmare, multi dintre cei care planează astazi peste altarele Bisericii Catolice sunt cazuri patologice, isterici, deomani si demonomaniaci.
Chiar și astăzi, în regiunile mai îndepărtate ale Italiei și Spaniei, putem asista la fenomene similare, precum Sfântul Ianuarie pentru oamenii din Neapole și Madona de la Lourdes pentru bigotismul francez. Nu sunt ele aberații analogice? Dacă citim istoria religiilor, constatăm că se ocupă de patologia creierului uman. Dacă astăzi Evul Mediu se retrage în umbra groasă a mânăstirilor, acest fapt se datorează scepticismului triumfător; iar dacă boala epidemică a religiei nu mai apare cu teribila intensitate a vremurilor de altadată, se datorează diminuării puterii politice a Bisericii care odinioară a pus capacul ei de plumb peste capul oamenilor. Religia se prezinta ochilor nostri intr-o alta caracteristica: atrofia ratiunii. Atitudinea prin care omul se diferențiază de animalele inferioare este puterea sa de raționament. Dar credinciosul devotat renunță la rațiune, refuză sa explice lucrurile care îl inconjoara, nenumaratele fenomene naturale, pentru ca ii este suficienta credinta lui religioasa. Creierul pierde obiceiul de a gandi; iar aceasta ticalosie reliigoasa arunca omenirea inapoi in animalism. In concluzie spunem ca “omul religios” este o anormaitate si ca “religia” este cauza sigura a bolilor epidemice ale mintii care necesita ingrijirea alienistilor. Religia s-a aratat in mod deschis ca institutia al carei scop este puterea politica prin care sa exteriorizeze exploatarea si ignoranta oamenilor.