Luni

Ig cercetările făcute unii au văzut cauzele în influenţa străină a sistemului de un copil obicinuit la vecinii şvabi. Alţii au explicat cauzele acestei primejdii, în nex cu alte stări fiziologice, alţii au cercat să arate cauzele în starea materială, şi frica să nu se împartă moşia, în lăcomia după traiu bun, fără griji, fără răspundere, fără sarcini, în civilizaţie etc. Cauza adevărată este în realitate una singură, aceea morală: Oamenii n au credinţa cea adevărată. Nu se tem de Dumnezeu.

Epocile de aur ale creştinătăţii au fost caracterizate de familii numeroase şi fericite. Erau epoci cari deşi nu se lăudau cu civilizaţia erau fericite.

Savanţii ca englezul Buckle şi vestitul istoriograf german Ranke afirmă că progresul omenirii fiind numai tehnic şi intelectual, sub haina lustruită a civilizaţiei moderne, oamenii cu nimic nu sunt mai buni, ca în vremurile străvechi, când sălbătăcia sufletului şf barbaria moravurilor nu şi-o ştiau ascunde, ca azi sub forme zimbitoare dar mincinoase. Dacă am da răgaz sufletelor noastre şi ne-am descătuşa pe un moment de grijile lumii acesteia ar fi imposibil ca să nu auzim în conştiinţele noastre un glas dulce de chemare, glasul Mântuitorului, care din pragul sfintelor altare ne chiamă la el, ne chiamă să umplem sfintele biserici în duminici şi sărbători ca moşii şi strămoşii noştri, cari au fost poate mai săraci, dar mai mulţumiţi ca noi, ne chiamă la înfrăţire, la împăcare, ne chiamă să păzim legea lui mântuitoare, prin muncă şi cinste. Dacă vom asculta sincer acest dulce glas vom înţelege, că numai dintr’o viaţă conformă cu legile morale ale bisericii ne poate veni liniştea sufletească. Vom ajunge a fi stăpâni pe noi şi în dumineci şi sărbători nu ne vom putea lipsi de binefacerile sfintelor servicii. Nu vom putea petrece în timpul lor în birturi sau alte locuri distractive. Atunci vom înţelege cu adevărat că bunii creştini grăbesc la căminurile lor după sfânta slujbă, fericiţi că pot petrece împreună cu membrii familiei lor. Unde sunt bogăţii nenumărate sau alte petreceri cu cari să se poată asemăna răsplata unei astfel de vieţi creştineşt? Socot că nicăieri. Peste oameni vin adesea grele încercări. Cel ce crede în Dumnezeu are în astfel de clipe un puternic sprijin moral. Are nădejdea, că bunul Dumnezeu îi va ajuta. Nu cârteşte, nu înjură, nu scrâşneşte din dinţi, cu pumnii încleştaţi şi ameninţători spre cer ca cei desperaţi şi uitaţi de sine. Creştinul nu uită nici odată, că soartea vieţii lui stă în mâna lui Dumnezeu, caşi corabia pe valurile mării şi în timp de încercări se lasă în voia lui Dumnezeu, cum corabia se sprijină în ancoră. Conştiinţa că el este cu noi şi cârmuieşte paşii noştri ne întăreşte. „Un vapor a fost prins odată de o furtună pe mare. Călă-