muc. din Amoreia

Art. 26. — Vice-preşedintele îndeplineşte în deplin drept atribuţiunile preşedintelui, când acesta este împiedecat de a funcţiona. Art. 27. — Compelinţa şi atribuţiunile secretarului general sunt; a) Centralizează activitatea asociaţiei şi păstrează registrele ci. b) Duce la îndeplinire hotărârile organelor statutare. c) Contra semnează actele asociaţiei semnate de preşedinte sau de vice-preşedinte. d) Dresează procesele-verbale la adunarea generală şi la şedinţele • comitetului de conducere judeţean. e) Face corespondenţa asociaţiei. f) Publică ţinerea şedinţelor, conferinţelor şi serbărilor. Art. 28. — Comitetul de direcţie se alege: din sânul comitetului de conducere judeţean şi este alcătuit din 11 membrii, dintre cari 8 vor ii aleşi, iar preşedintele, vice-preşedintele şi secretarul general sunt de drept. Cei 8 membrii aleşi vor fi 3 dintre preşedinţii comitetelor locale săteşti, 3 dintre secretarii comitetelor locale săteşti şi 2 dintre ori care membrii. Art. 29. — Comitetul de direcţie lucrează în baza delegaţiunilor date de comitetul de conducere judeţean, având depline puteri în liniit acestor delegaţiuni. Art. 30. — Comitetele locale săteşti sunt organele ce reprezintă asociaţia în comune şi au următoarele atribuţiuni: a) A duce la îndeplinire toate hotărârile organelor centrale. b) A face legătură dintre membrii asociaţiei în comuna respectivă. şi organele centrale ale asociaţiei. c) A înscrie membrii în asociaţie, cari pot fi numai locuitorii din comuna respectivă, a primi cotizaţia şi taxa de înscriere. d) A hotărî asupra tuturor chestiunilor ce privesc comuna, care vor fi aprobate ulterior de comitetul de conducere judeţean. e) A executa toate hotărârile aduse de comitetul de conducere judeţean şi de adunarea generală. Ari. 31. — Comitetele locale săteşti vor fi compuse dintr’un preşedinţe ţăran, un secretar învăţător, preot sau ţăran şi 6 membrii dintre cari 5 ţărani. Art. 32. — Neînţelegirile ivite între membrii asociaţiei se vor aplana de către comitetul de conducere judeţean cu drept de recurs la adunarea generală. Art. 33. — Semnătura socială a asociaţiei şi reprezentarea în justiţie o au 2 membrii din comitetul de conducere judeţean desenaţi de acesta în fiecare an. Art. 34. — Toate judeţele se vor organiza după normele prevăzute de prezentul statut. Art. 35. — Comitetul central de conducere al asociaţiei pe Ţară, este alcătuit din toţi preşedinţii, vice-preşedinţii şi secretarii generali ai comitetelor de conducere judeţene, cari vor alege un preşedinte, un vice-preşedinte şi un secretar general. Acest comitet va conduce

Asociaţia.

Cap. VII. Dispoziţiuni generale, disolvarea.

Ari. 36. — Disolvarea se poate decide în mod valabil numai într’o adunare generală specială, convocată în acest scop, când va trebui să lie perzenţi "/a din membrii cu drept de vot decisiv şi să se, întrunească majoritatea de % a votului exprimat pe faţă.

Art. 37. — In caz de disolvare averea asociaţiei va constitui un fond din care se vor acorda burse fiilor foştilor membrii ai asociaţiei, cari studiază la şcoli secundare şi superioare. Acordarea burselor se • va face de către membrii fondatori ai asociaţiei în viaţă.

Art. 38. — Statutele de faţă nu se pot modifica de cât de adunarea generală, special convocată în condiţiile legii persoanelor-juridice. Prezentele statute s’au adoptat azi de subsemnaţii membrii fondatori şi fac parte integrală din actul constitutiv al asociaţiei.

Biserica şi familia

„Religiunea creştină, care s’ar păreacă nu are în vedere decât fericirea noastră In viaţa cealaltă, face fericirea noastră şi In viaţa pământească". Montesquieu Trăim vremuri de prefaceri, în cari se răstoari nă adesea totul, în consecinţă se tulbură şi ordinea vieţii familiare — în epoca, în care omul şi-a fixat ca suprem ţel apropierea distanţelor, cucerirea văzduhului. Şi când te gândeşti, că prin perseverenţă omul a ajuns la realizări tehnice nevisate odinioară, ai crede, ca o urmare firească ca omul să se simtă • oarecum, mai mândru de sine, mai în siguranţă, mai fericit. Şi cu toate acestea, rar s’au văzut atâtea suflete, abătute, atâtea vieţii înfrânte, atâtea feţe crispate de durere şi atâţia paşi lunecând în nesiguranţă ca în zilele noastre. De ce oare? Unde este optimismul sănătos, nădejdea, voia de viaţă de luptă de muncă? Marele economist german Werner Sonnbart, deci un om de ştiinţă pozitivă, nu un preot, nu slujitor al bisericii, un om neinteresaf, ideologul capitalismului din sec. XIX. iată ce zice în această privinţă: „Admirăm aeronava, presa rotativă, linotipul, sgârienorii, dar toate acestea numai ca execuţie tehnică". „Nu sufletul, nu spiritualitatea, din care ţişneşte viaţa morală, ci tehnica în sine, executarea formează obiectul admiraţiei generale". „Pretutindeni — zise Sonnbart — cultul hoaspei pe lângă desconsiderarea sâmburelui".

Ce s-a petrecut de 1/2 veac de viaţă?

S-au produs abizuri între două lumi. Prăpastia se adânceşte prin înpuţinarea credinţei între lumea optimistă liniştită, credincioasă şi fericită şi între o nouă lume nervoasă, civilizată, sceptică, care lunecă în nesiguranţă. In măsura în care s’a deschis prăpastia, în măsura aceea a sporit vanitatea omului de a se pune alături de divin — In suflete s’au deşteptat invidia, materialismul, egoismul, — şi de aci scepticismul pământesc. Nu un teolog nici creierul vre-unui preot, un realist un economist un om al ştiinţei reci, al cifrelor advertizează epoca sa cu cuvintele: „Satana, Satana, a înzestrat geniul uman cu duhul rău al technicei al maşinăriei". Trăind într-o astfel de vreme, deci sub permanenta influinţă a artificiului a civilizaţiei, voiu încerca să arăt ce binefăcătoare influinţă exercită asupra omului asupra vieţii familiare, o altă lume acea a spiritualităţii reprezentată prin sfânta biserică a Iui Hristos. Nici o instituţie din lumea aceasta n-a exercitat vre-odată o influenţă mai decizivă şi binefăcătoare asupra vieţii omeneşti decât biserică creştină.

Ea a rămas în toate vremurile barca de salvare a omului. Legile ei morale, poruncile ei, îndemnurile ei, au avut şi au pentru totdeauna rolul puternicelor bariere, de care se sprijină trecătorul, când găseşte pe puntea îngustă, de desuptul căreia clocoteşte în vuet vertiginos ameninţarea primejdiei. Ispitele, cari acostează paşii omului în cursul vieţii au rămas o permanentă ameninţare pentru (suflet) om. Biserica, instituţie de origine divină, are Ia bază principii şi norme morale, cari vin în ajutorul omului, încă dela cei dintâi paşi, pe cari îi face în viaţă. Iar cei dintâi paşi, cele dintâi dorinţi şi manifestări de viaţă se petrec şi se exprimă în familie.

Transpunându-ne sufleteşte în atmosfera de seninătate a unei familii creştineşti, într-o zi de duminecă, cu ochii minţii noastre vedem, pe copilaşul de o şchioapă cu ce ochi curioşi şi cercetători priveşte la tata şi mama lui, cari după ce au rânduit în jurul casei toate îmbrăcaţi curat, aşteaptă să tragă clopotele Ia sfânta biserică. — Unde mergi mamă? va fi întrebarea repetată — La biserică ? Cine-i acolo ? Ce face acolo ? Pentru ce mergi ? Şi din întrebări şi răspunsuri se va lămuri în nevinovatul suflet al copilului adevărul, că la sfânta biserică, se duc oamenii îmbrăcaţi frumos, cu busuioc şi flori, că acolo tofi se roagă lui Dzeu, care-i bun şi mare, că el răsplăteşte pe cei harnici şi virtuoşi.

Ce frumos exemplu de viaţă creştinească li se imbie spre imitare copiilor din astfel de familii. Şi este cunoscută înclinarea de imitaţie a copiilor. Tata şi mama rămân cea mai mare autoritate pentru ei. Ferice de copiii, ai căror părinţi sunt vrednici de imitat.

48

Dar dacă ar vedea copiii numai o formală pregătire pentru cercetarea bisericii, ceeace ar rămânea de imitat ar fi foarte redus şi fără importanţă morală. Cei ce se gregătesc însă creştineşte de sf. biserică, aceia se feresc să nu se supere, să nu înjure, se feresc de abuzuri de tot felul ca să poată merge cu vrednicie la casa Domnului.

Această pregătire sufletească, care se reflectează în ţinuta rezervată, serioasă dar senină a părinţilor nu scapă atenţiei copilului. Şi pe el îl înfluinţează. Simte şi el cât de mic, că această stare de impunătoare solemnitate se revarsă peste suflete, ca o binecuvântare deodată cu glasul de chemare al clopotelor şi că e în legătură cu biserica. Acestea pot fi cele dintâi, dar şi cele mai trainice impresii despre biserică, cari se sădesc în sufletele nevinovate ale copilaşilor în şcoala vieţii familiare. Şi aşa se face, că în familia creştinească şi copiii — văzând şi imitând pe părinţii lor, — se vor ruga dimineaţa şi seara, se vor feri de vorbe urâte, de minciuni, de înjurături şi alte multe îndeletniciri rele. Curăţeniei sufleteşti îi urmează faptele creştineşti.

Crescând mai mărişori vor cerceta cu drag sfânta biserică alături de părinţii lor. Vor respecta toate rânduielile aşezate prin tradiţie în practica vieţii creştineşti.

Se vor purta cu reverinţă faţă legi, autorităţile din comună, de slujitorii sfintei biserici, faţă de preoţi şi-i vor asculta cu respect pentrucă ei prin darul lor sunt mijlocitorii între Dumnezeu şi om. Vor cinsti pe învăţătorii lor pentru binefacerile pe cari le revarsă asupra lor prin lumina cunoştinţei. Vor fi cu cinste faţă de oamenii mai în vârstă pentru cunoaşterea vieţii şi experienţa lor, îşi vor iubi şi asculta părinţii şi vor fi cu consideraţii chiar şi faţă de cei mai mici. Despre astfel de tineri crescuţi sub binefăcătoarea influenţă a bisericii, se poate spune adevărul că „Tînărul înţelept înveseleşte inima mamei sale".

Pentru această purtare vor fi şi ei înşişi răsplătiţi, vor fi stimaţi şi iubiţi de toţi, deci se vor adeveri întrânşii cuvintele filosofului Montesquieu : că „Religiunea creştină, care s^ar părea că nu are în vedere decât fericirea noastră în viaţa cealaltă, face fericirea noastră şi în viaţa pământească". Astfel de tineri ajunşi în vârstă vor fi cei mai viteji străjeri ai hotarelor scumpei noastre ţări.

Fericirea omului este deci în strânsă legătură şi pendentă de raportul în care el îşi pune viaţa cu doctrina Iui Hristos, învăţată şi vestită de sfânta biserică. Cei ce de mici intrelasă de a se pune sub influenţa sf. biserici, sunt înşişi vinovaţi de durerile şi înfrângerile, care îi ajung în viaţă. Un filosof a spus că şi copiii sunt caşi arborii. Aceia cari cresc de mici strâmbi, rămân pentru totdeauna aşa. Si se ştie că nu este om sau copil care să nu aibă posibilitate de a deveni bun şi cinstit.

O veche istorioară indiană spune: „Un tată luând un fruct copt dintr-un pom,, l-a tăiat îndouă şi în urmă arălând fiului său partea pe unde făcuse tăietura, l-a întrebat ce vede în fruct? — Câteva sămânţe fu răspunsul — Ia una din ele, desfâ-o şi vezi ce este în ea ? — In mijlocul ei nu văd nimic zise copilul — Fătul meu — îi zise tatăl — în mijlocul sămânţei, acolo unde tu nu vezi nimic stă putinţa vieţii unui pom mare, dacă ajunge în pământ bun. Şi în sufletul unui tănâr stă putinţa de a deveni bun, folositor, virtuos şi în sufletul lui stă putinţa de a ajunge un om mare".

E datorinţa noastră a tuturor şi în primul loc al tinerelor vlăstare să se lumineze şi îndrepteze după învăţătura lui Iisus, care este „învierea, viaţa", dacă dorim a fi drepţi şi fericiţi în viaţă, dacă doresc a deveni ceva In viaţă. Dar sfânta biserică nu încetează de a-şi exercita binefăcătoarea influinţă asupra vieţii omeneşti, nici atunci când omul ajunge la deplină maturitate. In adâncurile sufletului omenesc stă prezent sentimentul religios şi chiar dacă ar fi înăbuşit de indiferentismul, ce caracterizează veacul nostru — omul nu se poate lipsi de sprijinul sfintei biserici. Şi poate nici când omul nu are trebuinţă de lumina adevărurilor lui Hristos şi îndrumările de viaţă, ale bisericii caşi atunci, când tinărul alături de aleasa inimii sale primeşte în faţa sfântului altar binecuvântarea ceriului. In astfel de clipe se sfinţesc, se întăresc sufletele pentru lupta vieţii. Dacă soţul nu poate uita, că Hristos a iubit biserica sa şi s-a jertfit pentru ea, iar el nu poate uita de a-şi iubi şi stima pe aleasa inimii sale: nici soţia nu poate uita că soţul ei este capul familiei, iar ea este supusă în dragoste soţului ei şi că „ceeace Dumnezeu împreună omul să nu despartă".

Ce luminoase sunt îndemnurile sfintei biserici, dar ce distanţă şi contradicţie între cuvântul îndrumător şi dureroasa realitate a faptelor vieţii noastre". — Care este această realitate? cât mai dureroasă.

Contrar poruncilor de a se iubi şi a trăi soţii până la adânci bătrâneţe stau ca un dureros strigăt de alarmă, ca un trist şi actual document al vremii, divorţurile frecvente.

Ca un paradox al principiului pus în firea naturii de Dumnezeu în cuvintele: „Creşteţi şi vă înmulţiţi" în realitate se constată: criminala stârpire a copiilor. In Timişoara, un grup de intelectuali preocupaţi de durerosul fenomen al depopulării Banatului, încă cu ani înainte au făcut cercetări asupra cauzelor, acestei descreşteri a populaţiei băştinaşe: