Martiri

M. M. L. L Regele Ferdinand, Regina Maria, A. S. R. Principele a 'Înalt Clerul cu ocazia zilei serbărei Unirei cu Basarabia la Iaşi, îu ziua df 19L8.

cu moartea cel puţin nu e aşîi. gatul Miliail Dukas, împăratul grec, fiindcă, de murit putem să murim şi fugind a sosit la curtea lui Guisdupă propria noastra voinţă. — Tu, care vorbeşti aşa trebue să mişcătoare, când bătrânul copleşit fii desigur un manicheu *). Dar cine de durere, împăratul Byzanţului, sufere, este întotdeauna vinovat sprijinit pe un băţ de pripelii*, fiindcă ol însuşi şi-a pricinuit su- înainta spre tronul lui Guiscard, ferinţa, el însuşi i-a pus semânţa. care îl primi cu braţele deschise, dar îi place să uite acest lucru. îi aruncă pe umeri propria lui = Eu n'am făcut nimica acelora, mantă de purpură, îl conduse şi-l cari mi-au pricinuit suferinţele; aşeză pe tron lângă dânsul, sănieram uegustor paşnic în Byzanţ; tându-i fruntea încreţită, îmbrăţin'am avut nici prietenie nici ceartă şându-1 cu lacrime în ochi, cu domnii cei mari niciodată; si mindu-1 scumpul lui frate, şiscototuşi soldaţii împăratului Alexius ţând apoi sabia-i obişnuită cu au năvălit în casa mea, noaptea, şi biruinţă, jură cu mânie că va frânge mi-au prădat tot avutul; eu însu-mi puterea uzurpatorului şi va reaşeză abia am scăpat, travestit, pe o poartă pe nenorocitul împărat pe tronul lui. dosnică, nevastă-mea, fiul meu şi o fetiţă mică încă, pe o altă poartă; atâta numai le-am putut spune, că ne vom întâlni la Salerno; şi iată că acuma primesc vestea că familia mea a fost prinsă pe drum, fiul meu şi nevastă-mea au fost ucişi, iar fetiţa dusă în haremul lui Conmen; — şi toate astea pentru care vină a mea? — Numai fiindcă seamăn la cârd; iar curtenii fură martori scenei nuSpuse apoi credincioşilor săi, câte şi ce fel a şuierit bătrânul monarc, şi prin ce minune a reuşit să scape: cum a văzut pe credincioşii lui căzând pe rând, şi ceea ce l-a durut şi mai mult, pe unii dintre ei trecând cu grâmada la vrăjmaş; cu câte primejdii săi ascuns când ici câud colo; cum el singur a născocit vestea morţii sale, cum a faţă cu împăratul Mihail, c:re a ucis dânsul pe acel trădător care fost ucis. voia să-l dea pe mâna prizoni-

La aceste din urmă vorbe o torilor săi, şi le-a dat capul aceluia scânteie de bucurie trecu prin ochii drept al său propriu, luând şi lui Guiscard; apoi zise, foarte li- simbria promisă ucigaşului. Apoi niştit, nenorocitului: cum a trecut înot un râu umflat, ’ — Intr’adevăr aveai destulă îmbrăcat cu platoşa, şi îusfârşit, pricină ca să te omori; — dar nu travestit ca marinar a isbutit să te omora. Să faci şi să spui aşa treacă îu Italia, pe o corabie eocum îţi voi porunci eu, şi-ţi voi mercială, ce veDeă încoace cu untda comori îu locul averii tale ră- delemn. pite, te voi răsbunâ pentru uciderea familiei tale şi îţi voi redă copila răpită, chiar dacă va fi închisă în palatul hebdomon. Demnitarii normani primiră cu omagii pe bărbatul pe care Robert îl purtă, cu corona pe cap, cu mantaua de purpură pe umeri, prin

II.

A doua zi sunete de trâmbiţă, herolzii princiari anunţară că alui.-

*) Adept al doctrinei fataliste a persianului Mancă (secuiul al Treilea d. Chr.). toată Apulia, el însuşi călărind, înarmat, alăturea de carul lui de triumf şi însufleţind poporul, care aşternu flori în drumul marelui împărat şi-l primi pretutindeni încântări de bunăvenire.

Cât timp erau în faţa oamenilor, Robert distingeă cu cinste şi omagiu — această păpuşă pe care el însuşi o îmbrăcase în haină împărătească; înaintea credincioşilor lui îi strângea mâna. ii sărută obrazul; când se ducea la dânsul, mai întăi se anunţa, întrebând dacă-1 primeşte; episcopilor le-a ordonat ca prin biserici să se spună rugăciuni pentru viaţa împăratului, şi el însuşi era de faţă la slujba bisericească; îngenuncliiând în faţa Papei, se rugă cu lacrimi în ochi pentru credinciosul lui prieten, pentru nenorocitul Domnitor, ca să-i stea întrajutor să-şi dobândească tronul, să pună cuvântul lui puternic la popoarele Italiei, pentru răsbunarea acelei nedreptăţi strigătoare la Cer; pe când de altă parte împărţiâ din mâni pline bani, şi din gura plină promisiuni strălucite, ca să adune oaste înarmată,

Când însă erau numai ei doi, atunci Mihail Dukas îşi lepădă mantaua de purpură şi în picioare înaintea lui Robert care stâteă la masă, îi ascultă poruncile. Acesta îi îinpărtăşiâ rând pe rând planurile sale. dela prima debarcare şi până la asediul Byzanţului. Jar ultimul cuvânt îi fu: Şi când voi ti cucerit pentru tine tronul răsăritean, — atunci te vei întoarce la casa ta şi vei redeveni ceea ce ai fost: nu acela care poartă pe umerii lui purpura, ci cel ce o măsoară şi o vinde cu cotul.

III.

Timp de doi ani strâuse Robert oastea înarmată împotriva noului împărat grec, în numele celui vechiu; după doi ani, treizeci de mii de oşteni coborâră pe corăbii la Otranto, şi printre ei o mie trei sute de cavaleri normani înzelaţi, sâmburele şi elita oştirii.

Cei doi mai buni generali ai principelui ii însoţiră: unul eră fiul său cel mai mare Bohemund ceVlalt: viteaza sa şotie Gaiţa.

Această femeeînvăţasemeşteşugul luptelor dela bărbatul ei. Si dânsa, ca şi Gniscard, dădeă năvală în mijlocul duşmanilor întro mână cu buzduganul, în cealaltă cu sabia, şi dacă nu se înălţă, ca bărbatul ei Robert. cu un cap mai sus din rândul luptătorilor, în schimb vocea-i de oţel covârşiă întreg sgomotul luptei, cum îndemnă şi îmbărbătă cetele înarmate. Eră ca şi zeiţa Pallas Atlienae, — nu aceea care a inventat împletitul şi ţesutul, ci aceea care cu platoşa de oţel a coborât printre luptătorii lliadei.

Acolo unde ţărmurii Apuliei şi Epirului se apropie atât de mult, încât doi princiari aventurieri, Pyrohus şi Pompeiu se gândiseră să fădureze un pod peste mare dela o ţară la alta, acolo îşi trecu pe o sutăcincizeci de galere Guiscard oastea în Grecia.

Cei din Byzanţ ştiau bine că Ro- bert vine cu oaste ameninţătoare, aducând cu dânsul un fals Mihail, şi totuşi nimenea nu pornise să-i ţină piept, nici pe apă nici la ţărm. Insulele, porturile, toate se închinară înaintea numele lui Robert,. şi nu-i mai sta în cale decât Du- razzo, cheia porţii dela miazăzi a Greciei.

Această poartă însă eră puternic închisă înaintea lui. Bastioanele şi le apărau Albanezi şi Macedoneni, cari nu uitaseră încă ceea ce învăţaseră pe vremea lui Alexandru cel mare, ba încă mai adăogaseră ceva la vechea învăţătură: întrebuinţarea „focului grecesc4*. Grecul ştiâ să lupte bine dindărâtul zidurilor.

Normanii primiră dela aceştia lecţii nemiloase de strategie. Au făcut cunoştinţă cu primejdioasa aruncă-

11

toare ce isbiâ bolovani de cate nn de mii; chintal printre corturile lor, cu scorpionul otrăvit care svârlia la o amarnicoastea,erămolimanemiloasă, mie de urme suliţa cu vârf de săgeată şi străbăteă prin orice scut, prin-orice platoşa; cu arcul mul- căruia ridicase armele, nu eră decât tiplu, din care porniau deodată cin- un aventurier amăgit; cuvintele de cizeci de săgeţi, împroşcândule în ordine înscrise pe steagurile lui şir asupra inamicului: asaltul ber- erau mincinoase, strigătele de război becilor lor spărăgtori de ziduri îl înşelăciune ... — totuşi Guiscard zădărniceâ corbul de aramă, care nu-şi pierdu cumpătul, se întindea din creasta zidurilor în Când văzu desfăşmându-se oastea jos şi prindeă berbecul, uneori dim- împăratului grec: la mijloc ceata preună cu oşteanul ce-1 mânuiâ, îl vestiţilor Varaegi (mercenarii dela ridică la zece urme înălţime şi de miazănoapte,singuriiadversari temuţi acolo il arunca îndărăt; enormeie ai vitejilor normalii cu cari erau lor tunuri de asalt le aprindeâ de aceiaşi rasă, doriseră să lupte lângă bastioane focul grecesc, de în rândul întâi); alăturea ostile ardeau dimpreună cu luptătorii din marichaeilor din Tracia şi arcaşii ele: — apoi şi vechii zei ai Epi- călări ai sultanului turc aliat, — rului veniră în ajutorul asediaţilor tot ostaşi oţeliţi in lupte, iar nu răspândind epidemii omorîtoareprin- greci moleşiţi: atunci Guiscard tre asediatori şi bătându-i cu viscole porunci să se dărâme toate podurile şi uragane, cari le inghiţiră o parte din urma lui, pentru ca nimănui din corăbii: cealaltă parte dase în şă nu-i treacă nici prin gând că gura escadrei veneţiene, care veni ar puteâ scăpă cu fuga. în ajutorul Grecilor; tânărul imberb Bohmund se apără două zile întregi acelora ale împăratului grec. Atâta împotrivagrozavelorcetăţi plutitoare, numai a spus ostaşilor lui, că în — după cari fu nevoit să-şi pără- acel loc luptaseră Cesar şi Pompeiu sească corăbiile pradă învingătorilor pentru stăpânirea lumii, „iar unde şi să se refugieze fără glorie pe ţărm. a stat Cesar stăm acuma noi, şi

Mai târziu Guiscard a plătit cu Comnen stă unde stătea Pompeiu!“ amarnicie şidobânzi acestrâuserviciu al cetăţilor plutitoare ale strălucitei republice; dar de astădată îi eră tăiat şi drumul de reîntoarcere. un al patrulea duşman, pe care nu-1 vedea, dar care îi decimă Şi răsboiul pe care-1 pornise nu eră drept; împăratul, în numele Şi atuncea îşi aşeză oştile în faţa IV. Fiica lui Alexius Comnen, Ana, scriitoarea vestită, în noaptea aceea

De pe colina pe care i se înălţă în careoştile imperialului ei părinte cortul, vedea înaintea lui trei tăbărau pe câmpul dela Durazzo, duşmani. In faţa lui stăteă cetatea trimise patru soli îh tabăra lui asediată cu bastioanele ei de cari Guiscard. Doi veniră în ascuns, doi nu se puteâ apropiâ, apărate cum pe faţă. Cei’ doi soli cari sosiră cu cere-erau de un inamic hotărât şi viclean, —îndărăt pe mare corăbiile Veneţiei monialul solemn obişnuit, aduceau în semicerc larg, trăgând în urma principelui propuneri de învoiala; lor propriile lui galere — iar dela de aşâ natură, cum obişnuiau sa dreapta pe drumurile de munte facă grecii adversarilor ce le stăteau vedeâ venind pe împăratul Alexius în faţă: promisiuni de-ale unor

Comnen cu o oaste de şaptezeci persoane nerăspunzătoare, în numele

Y.

unor conducători cari apoi aveau să le tăgăduiască; condiţii vagi, Guiscard porunci să se aducă cu două înţelesuri, unul pentru fetiţa înaintea lui şi îi ascultă cânvictonos şi altul pentru cel învins, tecul şi îi admiră faţa nevinovată, întrebări şirete, fără alt scop decât a face să treacă vremea şi să moleşească inima adversarului cu Acel glas curat, divin, mai dulce speranţe înşelătoare. răsunător decât sunetul argintului,

Cei doi trimişi, spre şi mai mare mişcă inima împietrită a răsboiniîncredinţare a bunelor intenţiuni ale princesei imperiale, aduceau şi un dar preţios din partea stăpânei lor: Ana Comnena trimetea prinţului pe cântăreaţa ei favorită, o fată numai de patrusprezece ani, care crescuse la Curtea din Byzanţ, admirată de toată lumea de-acolo. Atât glasul, cât şi faţa, îi erau ca ale îngerilor din Cer. cuini; sufletul îi se îmblânzi, se înălţă, la acele melodii duioase, şi cum fetiţa stătea pe genunchii înzelaţi ai Principelui, sunând din coardele lirei cu degetele-i fragede, buclele ei blonde îi umbriau faţa nevinovată şi ochii ei limpezi albaştri se ridicau uneori, fără bănuială şi fără frică, spre acest puternic bărbat; lui Robert îi se făcu în sinea lui o mare milă de fată. toare, glasul ei atât de îngeresc, Căci eră încă atât de nevinovată, încât la curtea din Byzanţ nu-i încât nici nu se temeă de dânsul, ziceau altfel decât „Muza“ ,

Numele acestei fete eră Violanta.

Faţa şi întreaga înfăţişare a tinerei sclave erau atât de încântă— şi şi nu roşi câtuşi de puţin, când renumele-i eră mai mare decât al braţul de aramă al războinicului îi marelor cântăreţe din ziua de azi, cuprinse mijlocul subţire, ceea ce este mult spus.. De afară, de cele două părţi ale

Ana dăruia lui Guiscard această cortului, prin crăpăturile scândurilor, comoară, decât care alta mai pre două umbre stăteau şi pândeau ţioasă nu putea fi între toate giu- toate mişcările lui Robert; ceea vaerurile Curţii bizantine. dintâi eră Gaiţa, femeia geloasă,

Cunoşteă oare Guiscard vorba cealaltă falsul Mihail, părintele j poetului clasic despre Grecii de răsbunător. cari trebue să te temi chiar când Guiscard mângâia cu blândeţe îti vin cu daruri? sau poate numai buclele mătăsoase ale eăpuşorului instinctul îi spunea că eră mai bine Violantei; o îndemnă să'cânte iasă nu se grăbiască cu răspunsul, răş şi iarăş acele arii fermecătoare, bănuia că în acest momentci să-l amâie pentru a doua zi de dimineaţă? . . . — şi nu stăteâ astfel între două morminte

Ceilalţi doi trimişi însă împliniră săpate, încât numai o ameţeală trealte misiuni: unul din ei dete de buiâ să-l cuprindă, pentru ca să se veste soţiei lui Guiscard, Gaiţei, în prăbuşească într’unul sau întraitiu ascuns, că bărbatul ei Robert îşi din ele. va petrece noaptea în tovărăşia Nici o ameţeală însă nu cuprinse uuei sclave tinere, — iar cellalt pe Guiscard. Legănă pe genune n şopti falşului împărat Mihail că pe frumoasa fetiţă ce cânta, ii nrin fiica lui tabăra lui pierdută Guiscard, eră în aci, aci cortul în lui, găia buclele cu blândeţe, mătăsoase, părinteşte, îi^ săru căpuşor * ui. în braţele lui. neştiutor de rele; şi simţiâ un ast

Violanta era fiica falşului Mihail. de farmec nespus, dulce înalţă o »

Primăvara (după o fotografie)

în contemplarea acestei flori, fără dorinţa de a o culege; nu eră în acel simţământ nici un gând pământesc.

In cele din urmă copilei i se făcu somn: cântecele-i lânceziră, mâna-i gingaşă atingea obosită coardele lirei. Atunci Guiscard sărută, fruntea de alabastru a copilei şi-i zise : — Dute la mama ta. Eşti un copil încă. Du-te de te joacă.

Si trimise pe Yiolanta în cortul nevestii-sale.

Cu acele vorbe ale lui, Robert Guiscard întoarse ascuţişul a două săbii de către inima lui: a , două săbii cari acum până la ultima lovitură aveau să lupte pentru dânsul, în luptă pe viaţă şi pe moarte. VI. înainte de zorile zilei, sub aripele nopţii încă, oastea lui Alexius porni împotriva lui Guiscard: aripadreaptă cu Lombarzii eră condusă de Bohemund, aripa stângă de eroica amazonă Gaiţa, călărimea normană dela mijloc de către falsul împărat Mihail.

Aşa dar Miliail şi Gaiţa!

Intr’adevăr, o singură lacrimă a Violautei în acest moment ar fi fost o mai grea povară pe capul lui Robert, decât întreaga oştire a împăratului Alexius! Dar lăcrima n’a picat, şi Guiscard avea acolo doi astfel de eroi, cari erau acuma mai hotărâţi ca oricând să dovediască cu sângele lor toată credinţa cu cave ţineau la Principe.

Numai pentru aceste cuvinte: „Eşti un copil încă. Du-te de te joacă.“

Prima năvală distrămă primejdios ordinea de bătaie a lui Guiscard; oastea laşă lombardă s’a speriat de săcurea cu două tăişuri a puternicei cete de Varacgi, săcurc de care nu apără nici scut nici cască, —• şi o rupse la fugă spre ţărm, unde aruncătorii de pe galerele veneţiene îi sfărâmă rămăşiţele cu grinzile svârlite asupra lor; — pecând Gaiţa în năvala ce dete asupra arcaşilor turci, fu lovită de o săgeată încât sângele i curgeă de-alungul platoşei de argint.

Eroica amazouă nu se speriă la vederea sângelui ei.

Făcu semn bărbatului ei, cu lancea-i cu steag:

Robertî a sosit momentul biruinţei sau al morţii vitejeşti!

Apoi îndreptându-şi lancea spre inamic, năvăli în.mulţimea’călărimii turceşti, urmată de însoţitorii ei hotărâţi. Multăvreme s'aputut vedea scânteirea paloşului ei, fluturarea penei coifului ei alb; norii de pulbere o ascundeau din când în când ochilor lui Guiscard.

Dar în aceste momente ochii Principelui n’aveau laciimi. Alăturea de dânsul stăteau optsute de călăreţi normam, cari încă nu se mişcaseră în învălmăşala luptei; în mijlocul lor. cu coroana pe cap, cu suliţa-i cu steag, stăteă ialsul Miliail, tatăl Violantei.

Acuma, după cum obişnuia în momentele critice, Robert aruncă scutul din mână, prinse în stânga barda, în dreapta paloşul şi ordonă să se sune atacul împotriva mijlocului oastei greceşti.

In câteva minute soarta bătăliei fu hotărâtă; cei optsute ele călăreţi normanimăturară ceata mercenarilor varaegi, risipiră suita argintată a împăratului grec; nimeni nu putea să li se împotrivească.

Guiscard călăriă în fruntea războinicilor săi; îl împiutenă ca focm gândul ca să dea ochi în luptă cbiai cu împăiatul grecilor.

Cum priviâ prin învălmăşaîă, văzu cu mirare că acel om pe care-1 în- viestmântasecaîmpărat,falsulMihail, cu coroana-i mincinoasă de-asnpra coifului, eră încă mai năvalnic decât el; cu adevărat aşa luptă, caşi când ar fi fost însuşi acel Mihail care veniă să-şi recucerească tronul.

Şi iată că dâsul fu mai norocos decât Guiscard; pentru că el întâlni în toiul luptei pe împăratul cel adevărat. Alexius se ciocni cu dânsul. Şi lancea falsului Mihail răsturnă coiful de pe capul împărătului, lăsându-i pe fruntea palidă o rană sângerândă. Iată că împăratul se întoarce şi fuge; însoţitorii apără cu corpul lor pe fugar, — în vreme ce falsul împărat în cele din urmă, cu mantaua-i de purpură sfâşiată, cu coroana frântă, copleşit de râmi cade de pe cal.

Robertîşi facecu putereneînfrântă drum până la dânsul. Când ajunse, omul trăgea de moarte.

Ceru să-l ridice până la Guiscard, şi cu vocea frântă-i îngână, adunându-şiputerilecelemai depe urmă:

— Robert, eu am fost părintele Violantei; să-i fii de-acuma părinte tu, — „e un copil încă, să se ducă să se joace“ ...

Şi după aceasta tăcu pe vecie.

Oastea grecească acuma fugeă peste tot în dezordine, risipită, zdrobită; dar în mijlocul strigătelor de triumf, Guiscard trebui să audă sunetul de jale al* trâmbiţelor cari vestiau că eroica-i soţie ) Gaiţa căzuse în lupta victorioasă.

Guiscard n’o mai găsi în viaţă; când ajunse la dânsa, viteaza femeie îşi dăduse sufletul credincios bărbatului ei până la moarte; dar înainte de a muri, cu degetul înmuiat în sângele ei, scrisese pe platoşa-i albă numele acesta „Yiolanta“ .

Atunci cunoscii Robert Guiscard ce fel de dar îi trimisese Maria Comnena, şi care-i fusese răsplata lui pentru cuvintele ce le spuse fetei: „Eştiun copil încă, dute de tejoacă!“'

E adevărat că şi pierduse mult din această pricină.

Peste câteva zile însă, cetatea Durazzo fu luată.

GLUMEŢE

Oameni serviabili.

Pe platforma din dărât a unui vagon electric, stau trei domi şi o femeie-conductor, mărunţică şi cam nedeprinsă cu slujba.

Vagonul se apropie de o staţie. Unul din domni întinde mâna şi sună de oprire.

Vagonul se opreşte. Pasagerii coboară şiurcă. Domnul dă semnalul de plecare;vagonulporneşsemaideparte.

Braţul de comunicare cade de pe sârmă. Al doilea domn se întinde, trage sfoara, aşează braţul la loc. Primul domn sună. Vagonul poate să pornească înainte.

La cea mai apropiată staţie, al treilea domn se pregăteşte să coboare. — Ei vezi, domnişoară, — zice conductoresei — aşă’ne dăm osteneala cu toţii ca să-ţi mai uşurăm slujba . . . — Dta nici îutr-un caz nu, — ripostează femeea-conductor, privindu-1 peste umăr.

Păi eu nu, bine înţeles — zice cellalt, dându-se jos, în ce vagonul îşi încetinea mersul, — fiindcă pe vreme mine nu m’ai taxat . . .

17

2

BĂUTURĂ FERMECATĂ

L E G E N D A GRECEASCA

Po vremea un mag băutură regelui Achaimenes, persan a inventat o fermecată, al cărei ca să-şi potoliască inamicii, fie să stoarcă mârturisirele celor complotau împotriva lui. ca ce efect miraculos eră, că cine gusta Criminalii cei mai înrăiţi, din dintr’însa, să fi fost el omul cel mai clipa în care gustau o picătură curagios, mai viteaz, deodată eră măcar, din această băutură, amestecuprins de o astfel de laşitate, în- cată în viu sau apă, îşi mărturisiau cât tremură la orice vorbă răstită - şi cele mai ascunse ale lor fapte şi se cutremură chiar şi numai la rele. Erau cuprinşi fără de veste vederea unei spade ascutiţe, şi în- de groză de propriile lor crime, şi tru atâta îşi pierdea tăria sufle- n’aveau odihnă până ce nu se spotească, încât nu mai era în stare să vediau pe de-a întregul, manifestând păstreze pentru dânsul niciun secret, în acelaş timp toate semmele laşişi la cea mai mică iscodire îşi tăţii cele mai deplorabile, trăda gândurile şi cele mai ascunse; Agamede însă n’a împărtăşit nierâ adică lipsit şi de curajul de a mănui secretul însuşi al preparării nu răspunde la o întrebare ce poate băuturii fermecate; nici chiar regedu-î. venea la socoteală. lui, soţului ei. De multe ori Kle-

Din ce fel de ierburi se prepară anthos a întrebat-o, a rugat-o; acea băutură fermecată, eră un zadarnic. Regina în asemenea mosecret pe care magul nu-1 destăi- mente deveniâ mânioasă şi răspundea când aminteri erăniuse decât regelui; acesta îl în- cu asprime; pe eredinţase fiului său, dela care îl blândă ca o porumbiţă, moştenise Angias, şi el la rândul Yeni epoca răsboiului al doilea lui îl destâinuise pe patul de moarte messenian. Messenienii subjugaţi; fiicei sale unice, Agamede. Nici apăsaţi, îşi rupseră lanţurile de îloj odată mai mult de un singur om şi puseră mâna pe arme îinpotnv® n'a cunoscut secretul. apăsătorilor lor, mândrii spartani*

Agamede, în anii ei tineri, fusese TJn tânăr erou, Aristomene, se P11 luată în căsătorie de către regele în fruntea răsvrătiţilor şi recac^ spartan Kleauthos. Pe vremea aceea munţii şi oraşele pe can kpal-j încă nu veniseră legile lui Lyeurg le răpise lui Aristodem. Man ^ ca să simplifice moravurile spartane; spartani ajunseră la necesitatea‘ un rege spartan nu eră nici mai se umilească în faţarivalilor Mem bun nici mai rău decât orişicare şi să se roage de dânşii să le alt rege asiatic. meată un conducător de oşti, cai e

Kleantbos avea mare nevoie d'a povăţuiascăîn luptătrupelelor,mfl. se folosi de băutura fermecată, fie trivamuntenilor ceînaintauvictoi 1

Atenienii trimiseră, în batjocură, porni cu puteri veînoite împotriva rivalilor lor vechi, un poet şchiop: lui Aristomene. pe Tyrteu. Eră mare nevoie de însufleţire:

Acesta era un estropiat, —mâna poporul spartan trebuiâ să-şi apere lui nu puteâ să poarte spada, în şi să-şi aflrme supremaţia, în afară schimb însă cuvântul lui înflăcărat împotriva messenienilor biruitori, însufleţi poporul abătut, şi Sparta înăuntru împotriva Hoţilor răsvrătiţi,

Victor Tis eu: în aşteptare. — împotriva săbiei luptătorilor în- coborâse în curtea, palatului şi de drăsneţi acolo, — împotriva pum- acolo se îndreptase întins naiului mişelesc al robilor dincoace, iatacul regelui.

In aceste zile critice s’a întâmplat, spre Bărbatul acesta străin, când a că a fost prins în palatul lui fost descoperit, s'a apărat cu vioKleanthos un bărbat străin, care lentă, — dar ce putea să facă îmtrecând peste conductul de apă, potriva acelor mulţi ce-1 împre-

19

suraseră? — Fu prins, legat şi dus înaintea regelui.

Era o captură importantă; fără îndoiailă că fusese trimis cu misiunea de a asasină pe Kleanthos; dar cine îl trimisese? Venisă el din tabăra messeniană, sau din cuibul răsvrătirii Hoţilor lacedemoniei ?

Zadarnice au fost însă toate întrebările-, cel prins refuză să răspundă. îşi ridică cu mândrie capul, zicând: — „M’aţi prins, puteţi să faceţi ce vreţi cu oasele mele; aruncaţi-mă pe rug, sfăşiaţi-mă sdrobiţi-mă; la ceea ce mă întrebaţi, răspuns n’am să vă dau. Nici atâta n’aveţi să aliaţi dela mine: cine sunt şi cum mă chiamă.u

Atunci Kleanthos porunci să-l deslege, veni la el şi-i strânsemâna, spunându-i că el preţuieşte virtutea şi la duşman; — iată, îi redă libertatea, şi. nu-1". mai întrebă pentru ce s’a furişat spre iatacul regal: ba încă îl invită la masa lui.

Străinul fu mişcat de mărinimia regelui, şi primi cu închinăciune dreapta ce-1 conduse la masa regală. îu acelas timp, Sparta nu devenise încă renumită prin sobrietatea ospeţelor sale; nu se inventase încă faimoasa ciorbăneagrăspartană, nici nu se dăduseră legile aspre împotriva celor nesăţioşi; la masa regală se serviau mâncări gustoase şi vinuri bune, şi ospeţele erau însoţite de cântece vesele şi dansuri graţioase.

Agamede stătea la masă în faţa prizionierului străin, despre care i se spuse că fusese trimis ca să asasineze pe bărbatul ei, diu partea inamicilor.

Adeseori şi până atunci Agamede a ospătat la masa regală musafiri, şi ca o gazdă amabilă, le-a dat atenţiunea cuvenită, serviindu-i cu propriile ei mâini ca zăpada, zâmbindu-Je prientenos din ochii ei negri ca noaptea, şi turnându-le în pahar vinul spumos, apoi învitându-i ca să bea în sănătatea ei.

Mulţi perfizi au băut astfel otrava laşităţii şi au descoperit secrete ascunse până atunci în adâncul cugetării lor criminale, tremurând ca în faţa rîului Styx o umbră pe care ,bătăile inimei n’o mai încălzeşte:

Stăteâ acuma. în mâna Agamedei prin paharul cu amestecătura fatală, ce trebuiă să prefacă pe îndrăsneţul străin într’un laş tremurător şi supus; dar de astă dată îi veni’â greu să i-1 închine. Străinul eră un tânăr frumos, svelt, puternic. Pe fruntea lui nobilă, curată, nici o încreţitură de bănuială. în ochii lui st.răluciâ numai focul curajului; întreaga lui faţă nu eră a ceea a unui asasin, ci deschisă şi senină, ca a unui erou gata a privi duşmanii ori când în fată, fără a le socoti numărul, fără a-şi simţi durerea rănilor, fără a clipi la lucirea săbiilor ameninţătoare . . • Şi nu-i veniâ să-l îmbie cu băutura fermecată.

Kleanthos se uită la ea cu o privire de îndemn aspru. Peste ud moment paharul eră în mâna străinului care, ridicându-1 închina pentru cea mai frumoasă şi mai distinsă femie din Sparta, — pentru regina Agamede.

De cum deşertă paharul, străinul îl întoarse cil fundul în sus ca sa arate că nu mai rămăsese nici° picătură într’ânsul. Apoi se reaşează Cu încetul, trăsăturile feţei i se schimbară; faţa-i deveni palidă ca marmora; ochii începeau să i se învârtească neliniştiţi, buzele-i îu' vineţiră şi rămaseră întredeschisă picături de sudoare rece îi răsări»^ pe frunte; braţu-i ridicat tremur*1 şi când îl îmbiară cu furculiţa cuţită ca să scoată diu castroj|

cutremurându-se o întoarse cu mânerul spre dansul: se temea de ascuţişul ei.

Băutura fermecată îşi făcuse efectul. — Bunul meu străin, îi zise atunci Kleanthos, voi-vei acuma să răspunzi la întrebările mele? — Porunceşte, — îngână străinul abătut. — Nu mai spui acuma că eşti gata să mori mai de grabă decât să mărturiseşti? — La aceste vorbe străinul strânse din pumni; se vedea după respiraţia-i şuierătoare, după strângerea convulsivă a muşchilor, că se lupta cu efectul fatal al băuturii fermecate, că prin minte îi licăriâ curajul eroic, că sufletul lui se luptă să biruie corpul răpus de slăbiciune; - zadarnic! puterea elixirului nu putea fi biruită; pumnii îi se desfăcură cu încetul, muşchii i.se descordară, ochii i se împăienjeniră, şi îngână tremurând: — Am să mărturisesc totul.

Aşadar spune-ne mai întâi cum te chiamă, care-ţi e numele? — Sunt Aristomene, comandantul şef al Messenienilor, — murmură răsboinicul lăsându-şi capul pe speteaza scaunului. — Ah! aceasta eră ,o captură nesperată! însuşi eroicul şef! Sufletul inamicului; el însuşi aci, în palatul lui Kleanthos, între zidurile Spartei! Asta însemnă tot atâta ca şi victoria finală a spartanilor. — De ce ai venit aicea, cu aşă oarbă îndrăzneală? întrebă regele; ai vrut să mă asasinezi? — N’am venit ca să te omor pe tine — răspunse întrebatul.

Kleanthos bătu cu pumnul în masă mânios. Să-mi spui adevărul, căci altfel am- să pun să te ucidă! îi strigă.

— Te rog, nu mă înspăimânta! îngână bărbatul fermecat; vezi ca. şi aminteri tremur înaintea ta. Nu cere lui Aristomene ca să-ţi sărute picioarele, căci dacă ai voî şi asta, ar face-o. Eu n’am venit ca să te ucid pe tine; ci am venit fiindcă am zărit odată pe soţia ta si fiindcă ochii ei sunt atât de fermecători, am venit ca să mă ascund în iatacul vostru, şi când Agamede ar fi adormit, să o sărut, aşă de uşor ca nici să nu se deştepte, şi apoi să mă întorc iarăş. Jur aceasta — pe toţi Zeii . . .

Altcevă n’a mai putut să zică Aristomene; căzu leşinat de pe scaun, şi dacă lacrimele irar fi continuat să-i picure din ochi, s’ar fi zis că eră mort.

Agamede, sprijinită de umărul bărbatului ei, se uită ce făcuse din acest frumos tânăr erou. care acuma tremură, păliâ şi plâugeâ; pe când el nu voise altcevă, decât să o sărute odată pe dânsa.

A fost mare bucuria şi mare triumful în Sparta când s’a dat de veste că Aristomene eră prins; Kleanthos porunci ca toţi ostaşii să fie din belşug ospătaţi; se întinseră mese lungi în piaţă şi mesele fură încărcate cu amfore mari pline cu vin; flecare puteă să beă cât îi pofteă inima.

Până la amiazi a ţinut tâmbălăul în tot oraşul; dup’ amiazi sgomotul se mai potoli, iar spre seară se linişti, cu totul, — altfel decât după obiceiu, când chefurile încep în lege abia spre seară, şi îşi ajung culmea pela mijlocul nopţii.

Ce s’a întâmplat cu întreg p°' porul Spartei? Nimeni nu trece pe stradă cântând? Nimeni nu se opreşte pela răspântii ca să se laude cu vitejiile lui? Nimenea nu mai strigă: trăiască Kleanthos?

Se regele, el însuşi unde e? oprească, şi sa întrebe arătarea

Sentinelele dela porţile palatului aceea albă, care trece pe lângă ele se sgriburesc sfioase, se furişează tiptil, din palat şi până la temniţă, pe lângă ziduri, se îmbrobodesc în mantale ... Si nu cutează să Şi sentinelele cari stau de pază la uşa închisorii, se dau la o parte

Monumentul lui Robespierre, ridicat la St. Quen lângă Paris.

Opera sculptorului Gaston Broguet; Schiţă premiată de Stat. dinaintea ei, ca şi când n’ar vedea-o şi nn îndrăsnesc s’o prindă, cum ea de sub mantă face să străluciascâ sub ochii lor vârful ascuţit al unei săbii. Cu. toate astea nu e decât o femee; — soţia regelui, Agamede. Femeii cu inima blajină i se făcuse milă de tânărul erou, care venise să-şi pună în primejdie viaţa,

numai pentru o sărutare (Ta ei; i se făcuse milă că ea însuşi il aruncase în pierzanie si hotărâse să-l libereze.

Ce a făcut pentru dânsul? iată ceea ce esplică liniştea mută din Sparta. Cel care băuse din vinul ospăţului de astăzi, stă acasă şi ascultă fricos la uşi şi ferestre în odaia-i zăvorită; bunica nopţii Nyx porneşte acuma pe cer în caru-i tras de căii negri; înaintea ei aleargă Lyehnos şi Tbanatos, fantomele somnului şi spaima copiilor Pollor cu limba scoasă; trebuie să tremure astăzi toţi, amintindu-şi de poveştile doicilor.

Lanţurile prizionierului zurăiră; inima începu să-i bată cu putere când văzu pe regina coborând treptele închisorii. Puterea băuturii fermecate se risipise şi nu-i mai strângeţi inima vitează; iarăşi eră eroul neînfricoşat de mai nainte, — deşi îşi aducea bine aminte de tot ceea ce se întâmplase cu dânsul îu ziua trecută. — Viteze Aristomene, îi zise regina, deşi pentru oarba ta îndrăsneală ai merita moartea, — eu mi vreau ca să-mi încarc sufletul cu sângele tău. Las’ să te ucidă eroii Spartani în luptă, dacă te vor putea birui, — fie! dar nu aşâ în lanţuri pentru ochii unei femei.

Temniţa ta e deschisă: pleacă unde vrei, — nimenea n’are să te oprească; la porţile oraşului porunceşte să-ţi deschidă, şi. toţi ţi se vor supune, — în această oră nu există bărbăţie îu Sparta. Dar grăbeşte ! căci după cea dintâi cântare a cocoşului se va redeştepta curajul în inima tuturora, şi atunci n’ai mai puteă să scapi.

Aristomene luă . mâna reginei şi îi zise: — Femeie frumoasă, frumoasă regină! dintre toate femeile cea mai frumoasă! de ce-mi redai libertatea? Dacă voi plecă astăzi, mâine mă voi reîntoarce, pentru ceea ce am venit ieri . .. — Zeii să te ferească de asâ cevă! îngână Agamede. — Nu pot să mă ferească; înebunesc la gândul că trebne să am o sărutare dela tine, şi pentru aceasta sunt gata să-mi arunc şi de o sute de ori viaţa la picioarele tale, dacă de o sută de ori mi-o vei dărui; de aceea nu mă liberă, ci lasă să mă ucidă până ce sunt legat în lanţuri, fiindcă viaţa lui Aristomene e pururea prea ieftină pentru o sărutare a ta.

Agamede vedeâ pe frumosul tânăr îngenunchiând la picioarele ei; se gândiă, de ce să se prăpădiască îu cbip atât de nevrednic un astfel de erou, un tânăr viteaz ca acesta, pentru o dorinţă neîmplinită; şi astfel se plecă spre dânsul, îi cuprinse gâtul cu braţele şi îi sărută buzele tremurătoare. — Acuma ţi-ai împlinit dorinţa. — Pleacă!

De ce n’ar fi făcut aşâ, dacă numai cu o sărutare puteă să mântuiască o viată atât de nobilă? în acest moment Aristomene se simţiâ atât de puternic, încât dacă întreg poporul Spartei iar fi stat în cale afara, şi-ar fi făcut drum prin toata mulţimea lui spre libertate. Dar afară nu eră nimenea. Sentinelele îşi părăsiseră posturile; porţile oraşului erau deschise; p11' teâ să se întoarcă nesupărat în tabăra lui.

După miezul nopţii se risipi Pny terea băuturii fermecate. Oamenii reîncepură să-şi viuă în fire, soldaţii cari îşi uitaseră datoria îşi reluară armele aruncate; grăbiră la posturile lor părăsite şi dimineaţa totul eră iaraş în ordine în Sparta, caşi mai nainte.