7.30 5.30 7.298 5.31'f 7.289 5

IfllIMIlIHDIIDIIIIilUiiM UN DUEL ÎN AMERICA

SAD Un funcţionar * comercial deştept *

SCHIŢA UMORISTICA DUPĂ MABK TWAIN

ţii urmaasprelorlegi (le temperanţă, — Aşa ca se uită la mine batI consumarea alcoolului e strict jocoritor. Face observaţii injiurioase. A interzisa duminica la New-Tork Uneori îmi râde jn nas. şi îu alte oraşe americane. De aceea, — Şi nu-i-ai trântit odată un în astfel de zile se bea ocolo mai pumn sdravăn în nas? — striga, mult ca oricând, — însă bineînţeles furios unul din cei patru, un negru, cu uşile încuiat. Berea şi rachiul. strângând pumnii şi scrâşnind din curg în valuri, şi nu numai cetăţenii dinţii-i albi, strălucitori, toarnă vârtos pe gât, ci şi oamenii — Ce, asta e brutalitate! Altfel poliţiei dau târcoale pe din dos, ca se aranjează asemenea afaceri, — să mai prindă niţică inimă. zise cel cu pieptul scos. într’un restaurantdemâna a patra, — Cum? ce fel? la spune, să se strânsese lume multă întro dup- vedem! — răngi negrul, cam de-a amiază de duminică, primăvara, binelea ciupit. Sorbiau cu nădejde din halbele — Sâ-1 provoace... la duel! spumoase şi discutau despre eveni- Această declaraţie făcu o sensaţie mentele săptămânii. enormă- Câteştrei ceilalţi se uitau

La o masă dintr’un colţ stăteau cu ochii înholbaţi, par-că ar fi auzit patru inşi, şi chelnerul abia biruia despre o minunăţie ne mai pomenită, sâ-i servească cu cât cereau. Pa- — Se vede că a fost militar, — barele de bere dispăreau cu o repezi- zise unul din convivi care tăcuse ciune uimitoare pe gâtlejurile lor până atunci, un cetăţean pântecos. nesăturate, şi maâa răsună întruna — Duel? în America? — întrebă de paharele goale trântite de-asupra, individul care răspundeâ la numele — Zici. Huron, că Lorny acela Enron; — asta este absurditate! te persecută?—întrebă, continuând Fostul militar se ridică. îşi înconvorbirea. un cetăţean cu pieptul dreptă gulerul, cravata, îşi trase scos cu mândrie în afară. Un fost manşetele, îşi răsuci mustăţile, apoi ofiţer în pensie. începu cu glas de comandă: — Nu numai pe stradă, ci pre- — Să-l provoci! La duel! Repet: tutindeni, — la teatru, la baluri, cu sabia sau cu pistolul! Asă se în restaurante. Spre marele meu face! E chestie de onoare! Pe teren ! necaz, ori pe unde mă duc, neno- Cu spada în mână, sau cu un pistol cirea trebue să mi-1 scoată neapă- cil ţeava strălucitoare.. . Ah! nu e rat în cale. nimic mai nobil, mai înălţător' — Şi cum te persecută? Aşă arăţică eşti om! că eşti bărbat! 1

Privirea străluceşte, braţul se încordează . ..pac î pocneşte împuşcătura, — sau ţac-ţac, se lovesc săbiile. .. Aşa se face!...

Zicând acestea, fostul militar se agită tot mai mult, şi perora mai teribil ca un actor de bâlciu. — Ei. eu tot prefer boxul, — zise iar negrul; — asta e petrecere ieftină şi sigură... Glonţ, sabie? ce sunt astea? — uite pumnul; îi umfli nasul, un ochiu — pe urmă îi trece........

Fostul militar făcu un gest violent cu mâna. — Asta e barbarie ce spui dum-. neata! Duelul e cevă nobil. Când stai cu sabia sau cu pistolul în mână, te simţi mai om ! cu un cap mai înalt decât alţi oameni, de rând. — Ei, dar tu ce ai amuţit? întrebă pânteoosul, cioclu de meseria lui, întorcăndu-se spre Huron. Ţi s'a uscat gâtlejul? Hei chelner! mai adu patru pahare! Nu te întrista, frate .... Ş’aşă tu o să plăteşti socoteala.

Şi zicând aşă, ghionti prieteneşte, dar cu oarecare vigoare, pe Huron în coaste. — N’ai să mai stai la îndoială ■ stărui fostul militar. Ofensa e evidentă. Aci duelul e inevitabil! Trebuie să curgă sânge, — m’ai înţeles? — Dar . . . dar . . . Cum se face asta? ... cu duelul? îugână Huron palid, cu buzele albe. — Las’pe mine. Mă pricep eu. Eu în viaţa mea am avut 29 de dueluri cu rezultat şi 17 fără rezultat. Şi uită-te la mine: sunt sdravăn sănătos. Cu duelul e caşi cu femeia: uită-te drept, fără sfială, — şi succesul e garantat. —1 N’ar fi mai bine să ne ducem acasă? întrebă timid Huron, funcţionar comercial. —- Dacă refuzi duelul, nu mai eşti prietenul meu, — îi strigă militarul.

— îmi pare foarte rău, dar . . — Şi dacă faci pe laşul te provoc eu la duel! urmă tot mai iritat răsboinicul. Da, eu, vechili om de arme, decorat de mai multe ori, pensionat cu laudă şi recunoaştere, cu cariera mea . . .

Şi se băteă în piept la fiecare vorbă — Dar .... eu în viata mea

9 n’am ţinut o sabie în mână, — şi cât pentru pistoale, nu le cunosc decât de prin vitrinele armurieri- j lor ....« îngână funcţionarul comercial strâns cu uşa. — Asta n’are aface! Am să-ţi dau eu lecţiuni, să te învăţ. Până să ieşi pe teren, aşă ai să tragi la ţintă şi să învârteşti sabia, ca însuşi zeul Marte. ,Şi te asigur că, după instrucţiile ce am să-ţi dau eu, nici un fir de pâr din cap, nici degetul cel mic dela raâmă n’are să-ţi fie primejduit, adversarul ... l-a luat dracu! — Nu,nu! Nu vreau să-l omor . — Aceasta e din partea ta un sentiment nobil şi onorabil, — interveni cioclul pântecos. — Bine, putem să ne mulţămim să-i tăiăm numai na-ml sau o ureche . . . Am să te învăţ şi lovitura asta, — zise cu condescentâ ex-militarul.

Afacerea eră astfel pusă la cale: deci începură cu toţii iarăş să bea. Cioclul pântecos, negrul cu buza crăpată şi fostul militar se aşternură cu tot dinadinsul pe zama de orz. Numai Huron nu mai bea. în loc de băutură, se rugă în tăcere lui Dumnezeu, ca să înlăture dela dânsul primejdia duelului, pe care o vedea ca nişte nori negri de*furtună strângându-se de-asupra capului său. Hotărârea destinului nepătruns fu însă alta.

Se deschise uşa laterală, pe unde se strecurării oaspeţii de duminică

!

pe când ;

Izbânda. J. Bednank pinx.

(Originalul aparţine Dlui General Pavclescu.)

îji William Lorny intră. Eră tânăr bine îmbrăcat, şi cu figura simpatică, vioaie. Intră şuierând o arie veselă. Doi prieteni îl însoţiau. Unul eră glas-maker (poleitor de sticlă), cellalt marinar-soldat de rând.

Lorny şi Iiuron se fixară unul pe altul în acelaş timp. Această revedere nu-i impresionă în mod egal. Cel dintâi părea că se bucură, cellalt rămase consternat. Lorny se gândiâ la glume nouă, iar Huron la noua plictiseală.

Noii veniţi se aşezară la masa din faţa celor patru. Nu cerură bere, ci brandy. Băutura asta usturătoare care se bea in America drept rachiu. — Iată, ăsta e strigoiul meu prigonitor, — şoptiHuron prietenilor săi. — Apoi să ştii că nenoiocirea lui l-a adus aci, — isbucni fostul militar. O singură privire piezişă să arunce încoace, şi imediat îl provoc în numele tău, — 11 provoci? . . . Dar dacă . . . nu primeşte provocarea? — zise

Huron — îl târăsc de urechi pe teren! — strigă fostul militar. —Aici, la tragerea de urechi îţi ajut şi eu, — ingână negrul cu limba grea. — Bine. Tu ai să fii — primul martor . . . — Ce-i aia martor? — Adică ajutor . . . — Pardon, eu nu sunt ajutor, sunt patron . . . — Da ştiu, ai o lădiţă de văcsuitor la colţ de stradă. Dar acum ai să fii ajutor, adie i martor la duel. Are să fie o lupta sângeroasă, my boy, sângeroasă! — A116! Dacă e luptă, îi trag şi euj — Negrul încearcă să se ridice în picioare, dar berea înghiţită îl trăgea de spate şi căzu iar pe scaun.

In vremea aceasta convorbirea începuse şi la masa din faţă Acolo subiectul conversaţiei nu eră altul decât mult chinuitul Iinron. — Aţi văzut vr’odată o gorilă, un orangutan? — întrebă repede Lorny pe tovarăşii săi. — Ce e p’aci p’apronpe vr’o menajerie? — răspunse poleitorul de sticlă, care avea o falcă umflată. Nu fiindcă ar fi mâncat vr’o palmă, ci fiiunică ţinea acolo o cantitate considerabilă de tutun de mestecat. — Nu .e nevoie să ne ostenim până la menajerie. Uitaţi-va la masa din fată: o să vedeţi acolo o mai» t muţă do cea mai urâtă speţă — Unde e? care e? — Marinarul se plecă în partea aceea, cu curiozitate. — Ăla cârnul, cu urechile pleoşite, adus din spate, — uitaţi-va cum stă acolo, sgârcit, la masă-, — şi Lorny arătă cu degetul in direcţia * lui Huron — Uite, a şi început să arate încoace, — prinse Huron cu teamă braţul viguros al fostului militar. — Numai decât are s’o regrete, să-şi muşte degetele. Aide, Georg, în faţa inamicului! — zise răsboinicul şi scutură de braţ pe negrul care moţăia.

Dacă mă sprijineşti de braţ • • • putem să mergem, răspunse negrul rânjind prosteşte.

Cei doi martori porniră la masa adversarului. Adică numai unul mergea, căci cellalt eră [târât.

Fostul militar se opri drept înaintea adversarului. — Dumneata eşti William Lornjr mister? — Acest-mi e numele dela opt* zile după naştere. — Funcţionar Aceasta-mi e comercial? profesiunea, deocamdată, până să ajung milion^ — Noi suntem martori.

— Martori? ce fel de martori? — Martori de duel. Numele meu e 'Wodrow Gellersohn. militar emerit, decorat de mai multe ori, veteran al Americei do nord, — iar acest domn e James Georg Gospeller, industriaş.

Mă bucur, -—- răspunse Lorny. — Suntem mandatarii domnului Walter Hurou, în numele căruia pretindem satisfacţie cu armele pentru repetatele ofense ce i-ai adus — Satisfacţie cu armele? Cum vine asta? — întrebă Lorny foarte mirat. — Eu ştiu numai să boxez; dar asta, să mă crezi, o ştiu pe dinafară. — Boxsarea nu este un mijloc demn de a aranjâ un diferend de onoare, — observă militarul emerit. — Noi vrem duel cu sabia sau cu pistolul. — Vrem sânge! . .. Suntem setoşi. . . adică nu, vrem numai să vedem curgând sânge, — îngână negrul topit de băutură. — Să ne dai răspuns! Să ne numeşti martorii dtale, căci trebuie să te baţi, ori vrei, ori nu vrei.. . .

Lorny rămase încurcat. Siraţiă şi o oarecare frică. Dar eră băiat deştept. Căută o idee salvatoare, şi se uită în aer, caşi când ar fi voit să o prindă de acolo.

Cei doi martori aşteptau cu încordată atenţie răspunsul. în cele din urmă, după ce Lorny mai urmări câteva momente zborul muştelor de-asupra capului său, răspunse: — Eu nu mă bat în duel. — Cum?! — tună răspunsul indignat al tuturor celor dimprejur.

Lorny îşi scutura capul buclat şi îşi continuii cu glas tare desvoltarea ideei ce îi luminase nedumerirea. — Nu mă bat în duel, Arma e un instrument primejdios. Se poate întâmpla să omor eu pe mister Hnron, sau mister Huron să mă omoare pe mine. Nu-mi convine nici una nici alta. Nu simt în mine absolut nici un îndemn ucigaş. Dar dacă domnul care mă provoacă vrea cu orice preţ să dueleze, — bine. am să-i fac o propunere. Aici în apropiere e un parc umbros, să se ducă acolo, să caute un copac de grosimea mea corporală — sunt destul de subţirel, are să-l găsească uşor, — şi apoi dela o depărtare de 30 paşi, să tragă în copac. Dacă-1 nimereşte, am să recunosc că l-am ofensat şi îi fac scuze. Dacă nu, atunci n’are dreptate — şi plăteşte un supeu bogat pentru toţi!

Fostul militar rămase un moment ca trăsnit. Ascultă până la sfâşit-, — şi nu ştia ce să răspundă. în sfârsit îşi ordonă reflexiuuile şi pe urmă cu glas tare recunoscu că ideea lui Lorny eră cevâ ultraveritabil yankeu, american, o ingenioasă scăpare de primejdie la momentul hotărâtor. — Mister Lorny, îi zise; — ai ieşit în chip genial din încurcătură. Eu, militar emerit, răsboinic îndrâneţ, de mai multe ori decorat pentru vitejie, — mă închin ’naintea dtale. Metoda e absolut nouă. Nouă şi surprinzătoare. Te rog — vino la masa noastră, la masa de împăcare. Do acuşi înainte te număr printre prietenii mei.

5

IIJIIIIillHlIlIJI'*' Hi * ISPITA VICLEANĂ

LEGENDA I S T O R I C A.

I. T^\ obert, principele Apuliei si Ca■"Y labriei, pe care contimporanii * V l-aucinstit cu poreclaGuiscard, ceea ce în limba normam! barbară însemnează „ Vicleanul întro seară stătea visător, răzimat de o balustradă a palatului său din Salerno, şi priviâ la talazurile mării scăldate în auriul soarelui apunâud.

Fără îndoială se găndiâ, că dincolo de această marc eiâ o ţară minunată, odinioarăpatria eroilor şi asemizeilor, în care acuma însă frunzele de laur nu le mai culegeâ nimenea.

Robert Guiscard nu se născuse pe tron; unul din cei şapte fii ai unui cavaler sărac, şi-a cucerit cu ascuţişul săbiei două ţări şi se socotiâ vrednic şi de o a treia. Iar aceasta a treia eră Grecia. Numai o mare o desparte de Apulia. Ba mai degrabă o uneşte în loc să o despartă.

Coi din lumea veche nu se mai pricep la lupte; meşter în a purta sabia nu mai eră decât normanul: câte o ceatădevitejinormani cutreeră lumea întreagă, şi unde îi place, acolo îşi aşează domnia; normani domnesc în „ultima Thuleu in insulele ceţoase ale Britanici mari, stăpâni normani poruncesc pe pământul clasic al Laţiului. Unde mar puteâ să mai străbată ?

Altminteri, o avusese aproape în mână, această ţarăfrumoasăcti a doua ei Roma pe malul Bosforului; pe una din fetele lui o luase de nevastă C011stantin, fiul împăratului grecMihail, — când deodatăseşguduirătemeliile lumii, dinastia imperială Dukas fu răsturnată de pe tron; un uzurpator, Alexius îl ocupă; urmaşii familiei . imperiale căzură in luptă sau fură închişi pe vecie în temniţe ascunse — şi icoana strălucitoare a Byzanţului se distrămă dinaintea ochilor lui Guiscard, ca o arătare înşelătoare în depărtare.

Guiscard se uită gânditor lamarea pururea liniştită, care se sbate fără încetare în loc, şi nu-i vine în minte odată să cuprindă câte o ţară mare din pământ, deşi araveâ atâtaputere ca să o facă. Şi cum se uită aşâ, Robert văzu un om alergând repede do-alungul portului; ajungând la marginea zidului, omul se opri un minut, caşi când ar fi spus o rugăciune, apoi deodată se aruncă în mare

Robert numai decât porunci oamenilor săi să sară după dânsul şi să-l scoată la mal. Aşa se făcu, -— şi peste câteva minute candidatul desinucigaşsţăteâ înainteaprinţului, care-1 întrebă cu curiozitate: — De ce voiai să te omori? = Fiindcă nu găsesc nimica bun în lumea asta. — Şi ce rău găseşti în lume? = Acest rău tocmai, că nu e nimica bun întransa. Fără nici o pricină e unul norocos, fără nici o pricină altul nenorocos. Toată viaţa omului nu e decât un joc la loterie;

6