Silvia Bodea Sălăjan, De la Zalău la Viena și înapoi

Reportaj

De la Zalău la Viena şi înapoi

silvia BodeA sălăjAn

Bucuria a fost enormă când a fost invitat taraful folcloric din oraşul nostru la un festival internațional din Austria. Emoțiile erau generate de gândul că s-ar putea să nu fie aprobată plecarea, deoarece ieşirea din țară, mai ales că era vorba de o lună de zile, în acea vreme era o mare problemă. Spre surprinderea tuturor, plecarea a fost aprobată. Era vorba despre un număr mare de tineri: formația de dansuri populare, orchestra, solişti şi însoțitori: unul din partea securității, un domn foarte discret, prezentabil, manierat, un altul din partea Comitetului de partid: un tip mai „din topor”, după cum se spune mai pe româneşte, altul din partea Comitetului de cultură. Înainte de plecare ni s-a atras atenția că acolo reprezentăm țara, prin urmare trebuie să fim foarte atenți, pentru că vor fi prezente formații artistice din 32 de state. A apărut însă o problemă! Soțul meu nu era doar coregraf, ci şi perechea mea la dansuri, prin urmare ni s-a spus că nu puteam pleca amândoi. Aşa era politica! Probabil că era un mod de a împiedica pe cineva să rămână în străinătate. Domnul de la securitate a garantat însă pentru noi, aşa că am avut privilegiul să plecăm împreună.

Drumul nu a fost lipsit de peripeții. În Budapesta, unde am fost cazați pentru o noapte, țambalistul din orchestră s-a plâns că nu se simte bine. Unul dintre dansatori s-a apropiat de el şi i-a spus că este medic, l-a consultat şi i-a şoptit că, după cum vede el, până mâine va muri. Bietul țambalist a fost disperat: „Să fiu dus acasă! Vreau să mor acasă, nu prin cine ştie ce străinătăți! Vreau să mă duceți acasă!” „Cum adică, vrei să mori acasă, că doar nu eşti pe moarte”, au încercat toți să-l lămurească, dar omul o ținea una şi bună: „Aşa mi-a spus domnul doctor!” Am aflat într-un final despre ce doctor era vorba. Tânărul care îi băgase frica în oase era strungar la o mare întreprindere din oraşul nostru. N-a fost chip să-l lămurim pe bietul om că acesta glumise cu el, o glumă sumbră desigur, dar era o glumă. Bietul om o ținea pe-a lui, până când a fost chemat un medic adevărat şi i-a spus că nu are probleme, i-a dat un calmant şi gata.

După ce am intrat în Austria şi am fost foarte bine verificați la vamă, unul dintre ai noştri a golit apa dintr-o sticlă direct pe şosea şi a fost aspru admonestat. Ne-am minunat noi foarte, pentru că nu credeam că asta poate fi ceva rău, dar ni s-a explicat că şoseaua aceea trebuie să dureze mulți ani şi că nu ne putem bate joc de munca şi investiția poporului austriac.

Au urmat spectacole în mai multe puncte ale Vienei, în alte oraşe, la locuri istorice şi la case memoriale, în stațiunile din Alpi. Concluzia noastră a fost că la noi este mult mai frumos decât la ei şi nutream un sentiment autentic de mândrie națională. Cântecele Savei Negrean răsunau în Alpi cu ecouri până departe. Dansurile noastre populare „rupeau” scena şi aplauzele nu mai conteneau. Am vizitat tot ceea ce se putea şi am fi avut posibilitatea să rămânem acolo în orice moment, mai ales că la plecare în vamă, unul dintre vameşi ne-a făcut următoarea urare: „Să veniți cu bine şi să vedem cum şi câți vă mai întoarceți!”

Am jucat „Bâza” în Alpi, am valsat pe acordurile „Dunării albastre” în curtea casei memoriale a lui Strauss, am dansat „Hora Unirii” în curtea casei memoriale a lui Mozart... A fost minunat!

Pe la jumătatea perioadei au fost invitate toate națiunile la Cancelaria Austriei, unde s-a dat o recepție în cinstea noastră, în prezența vicecancelarului. Fiecare națiune a pregătit ceva specific, pentru cel mult trei minute. Noi am întins o „Periniță Românească”, iar eu am fost delegată să-l invit pe vicecancelar să se prindă în acest joc. A fost o onoare pentru noi, mai ales că după ce am îngenunchiat pe batistuță şi ne-am pupat, am continuat, invitată de vicecancelar, un vals prin care am străbătut împreună toată sala aceea imensă plină de oglinzi. Lumea s-a oprit şi ne-a aplaudat de pe margini. Eu eram foarte încântată, că doar nu era de ici de colo să mă danseze o asemenea personalitate. După acest episod, vicecancelarul s-a retras. Eram uluiți de faptul că femeile de serviciu de la Cancelarie stăteau buluc în uşă privind la noi. Nu puteam pricepe cum li se permitea atâta libertate, că doar erau oameni de ordine şi femei de serviciu, iar acolo era nici mai mult nici mai puțin, Cancelaria landului. După plecarea vicecancelarului, cei din delegația noastră am mai rămas vreo jumătate de oră.

O lună a trecut foarte repede şi ne-am întors acasă cu toții, spre uimirea celor din vama românească. Unii dintre tinerii din ansamblu au coborât din autocar şi au sărutat pământul țării cu lacrimi în ochi. A fost un moment unic în viața noastră, când am trăit din plin patriotismul autentic: dragostea de țară şi mândria de a fi români.

După treizeci de ani, eu şi familia noastră ne-am întors în Austria, la un târg de Crăciun, că doar tot era în vogă aşa ceva. Aşteptam cu emoție să mai trecem prin locurile în care am fost atât de tineri şi atât de fericiți. Ne-am plimbat pe străzile aglomerate, am cumpărat suveniruri, am vrut să intrăm la un concert, dar ni s-a spus că nu mai erau locuri. Pe stradă, câțiva tineri împărțeau pliante tuturor. Unul dintre ei s-a apropiat de noi şi ne-a înmânat câte un pliant, apoi a întrebat: „Rumenien?” Am răspuns: „Ja!” În momentul acela ne-a smuls pliantele din mâini şi ne-a întors spatele. Ne-am simțit umiliți. A fost un gest al unui tânăr care ne-a determinat ca în aceeaşi zi să părăsim Viena şi să ne întoarcem acasă purtând în suflet un nor amar de tristețe. Oare ce se întâmplase între timp? Oare de ce?