Simona Ardelean, Filmografiile Simonei. Das Leben der Anderen (2006

Filmografiile Simonei

Das Leben der Anderen (2006)

simona ArdeleAn

Fiecare dintre noi este legat de ceilalți prin fire invizibile. Uneori, aceste fire invizibile sunt legături emoționale, experiențe comune, iar alteori ele sunt fire telefonice, microfoane menite să înregistreze convorbirile personale. Depinde de timpul şi regimul în care te-ai născut.

În Germania de Est a anului 1984, poliția secretă a Securității, cunoscută sub denumirea prescurtată de Stasi (un fel de Direcție Generală de Tehnică Operativă de la noi, din propriul regim claustrant), îl pune sub urmărire pe Georg Dreyman (Sebastian Koch), un dramaturg de 40 ani, fără niciun motiv aparent pentru că omul e devotat regimului.

Însă suspiciunea are perversitățile ei. Îndoiala vine, paradoxal, tocmai din gândul că dincolo de această față curată s-ar putea afla ceva. Notei de vârf din mireasma aceasta aproape fetidă i se adaugă ca notă de bază, disimulată, ambiția erotică a Ministrului Culturii (Bruno Hempf jucat de Thomas Thieme), care vede în iubita omului de cultură, actrița Christa-Marie Sieland (Martina Gedeck), o posibilă amantă. În apartamentul pe care Georg şi actrița îl împart, sunt puse microfoane, iar în podul imobilului se instalează, pentru supraveghere, căpitanul Gerd Wiesler (Ulrich Mühe). Aceasta este premisa filmului (Das Leben der Anderen– Viețile altora), iar filmul marchează cu succes debutul regizoral al lui Florian Henckel von Donnersmarck. Tot lui i se datorează, patru ani mai târziu The Tourist, iar în 2018 o altă dramă nominalizată la Oscar, Never look away.

Trebuie menționat că deşi acțiunea filmului nu înregistrează salturi dinamice spectaculoase, iar dialogurile nu sunt arborescente, ci delicat-ironice, pelicula reuşeşte să mențină suspansul pe toată derularea sa prin nuanțele comportamentale din evoluția afectivă şi psihică a personajelor şi prin inversarea de poli morali care se schițează neaşteptat.

Wiesler (cu nume de cod HGW XX/7) e surprins în ipostaza inițială într-o sală de clasă, explicând viitorilor agenți/torționari cum să strivească personalitatea celor deținuți. Pentru exemplificare, el prezintă una dintre cele mai cunoscute metode de anchete, ancheta în tură, cea prin care victima e interogată repetitiv, cu acelaşi set de întrebări care se aşază peste stratul de uzură, dat de privarea de somn şi de hrană. Cinic şi crud, căpitanul e un personaj apreciat în sistem, un robot, cu o viață personală monotonă şi solitară, un soldat perfect. În timp, conversațiile pe care le aude îl vor familiariza cu tensiunile sufleteşti ale dramaturgului căruia – înciudat – nu-i găseşte nicio vină şi cu care, puțin câte puțin, şi neasumat, începe să empatizeze. Este acolo, invizibil, când Georg descoperă că actrița are o legătură amoroasă, interesată cu ministrul, când o imploră să nu plece, când încearcă să-şi salveze un prieten (Albert Jerska) pus pe lista neagră a partidului, când interpretează la pian (autentic, actorul a exersat patru ore pe zi înaintea acestui rol piesa) Sonate für gute Mesnchen (Sonata pentru oameni buni) dăruită de acelaşi prieten care, mai târziu, se sinucide. Dramaturgului i se întind capcane şi el întinde capcane, la rândul lui, la sfatul unor prieteni pentru a verifica dacă locuința îi este supravegheată. Ceea ce el nu ştie e că în această ecuație de gheață s-a strecurat nevăzut, factorul subiectiv, uman. Atunci când iubita lui e interogată şi mărturiseşte unde e ascunsă maşina de scris a celui care din fidel al regimului s-a transformat în opozant, Georg îşi păstrează în ea încrederea nealterată. Regimul acesta, al nisipurilor mişcătoare redirecționează punctele de referință, iar ele, mobile, se dovedesc catastrofale. Maşina nu e găsită de securişti tocmai pentru că, noul Om bun, căpitanul, o ascunde de propriii colegi.

Cinci ani mai târziu, Zidul Berlinului cade.

Transformarea e uluitoare, iar mie tocmai rolul făcut de Mühe mi-a plăcut cel mai mult. E un adânc insondabil în sufletul fiecăruia dintre noi, iar uneori prefacerile sunt uluitoare. Ultima frază a filmului „es ist für mich” (este pentru mine) e momentul în care, pentru mine, filmul a intrat în galeria de aur a filmelor de neuitat. Cu dublu sens, fraza din cartea pe care fostul securist şi-o achiziționează într-una din librăriile Berlinului de azi, descoperă cine este cu adevărat Omul.

Ulrich Mühe mărturisea că s-a pregătit pentru rol rememorând propria viață din Germania socialistă. Neîntâmplător e faptul că actorul a suspectat mereu că fosta sa soție, aşadar omul cel mai apropiat, a fost la rându-i colaborator Stasi.