Viorel Tăutan, Bizarerii

Bizarerii...

Viorel Gh. TăuTAn

Pentru cel căruia îi este (cvasi-)necunoscut acest substantiv, aici în forma flexionară nominativ plural nearticulat (< sing. bizarerie), accentul cade pe ultima silabă; adjectivul/adverb etimon livresc bizar fiind preluat din limba franceză (bizarre).

Conform Dexonline.ro, în accepțiunea contextual adjectivală, are suficiente sinonime pentru a fi spectaculos până în proximitatea admirației entuziaste sau, dimpotrivă, a lehamitei. Iată: „ciudat, curios, excentric, extravagant, fantezist, inexplicabil, insolit, năstrușnic, neobișnuit, original, paradoxal, singular, straniu, (livresc) abracadabrant, (rar) străin, (popular) pridosnic, deșănțat (Mold.), șod (Trans., Banat, Olt), (arhaic) ciudos, paraxin (grec), (fam.) sanchiu, fistichiu, întors, sucit, trăznit, (Ce chestie!?)”.

Ar părea bizar, sau o bizarerie (sic!), să dezvolt un eseu în urma cercetării şi, în consecință, a ilustrării prin câte un exemplu pentru fiecare dintre sinonimele de mai sus? Cum ar fi, de exemplu:

Cu siguranță, un fenomen ciudat ne uluiește sau ne contrariază, ceea ce pentru unii poate fi o reacție curioasă.

Iar gestul excentric al cuiva cunoscut pentru așa-numita sobrietate ar putea fi o inițiativă extravagantă, datorată unui ins în fond fantezist, dar și o acțiune inexplicabilă prin efectul insolit al său.

Dacă nu am ști că e amicul original, pe care îl cunosc de câțiva ani buni prin creații neobişnuite, am fi greșit dacă l-am fi catalogat ca discipol năstruşnic și nu unul singular; sună altfel, nu-i așa, deși... suntem amenințați oarecum de expresii-pleonastice.

Este, fără îndoială, o inițiativă paradoxală încercarea-mi de a lămuri utilitatea acestor interacțiuni. În aceeași măsură, fără discuție judicios calibrată, un individ straniu va ieși oricând în relief într-un anturaj monocord, mai ales prin expunerea de afirmații sau atitudini abracadabrante.

Iar tentativa integrării într-un mediu rural (unde conservarea lexicului popular în componente cu implicare lexicală şi gramaticală justifică, prin din ce în ce mai dificilă ilustrare, apartenența la subdialecte, graiuri şi subgraiuri, aşa cum sunt înşirate în al doilea paragraf de mai sus) ar glisa către narațiunile pline de farmecul oralității datorate unor maeştri, cum Ion Creangă, Mihail Sadoveanu Tudor Arghezi, Marin Preda şi..., ei, da! Amza Pellea.

Însumi, am perceput bizareriile vieții, câtă mi-a fost dat să parcurg, fără a căuta explicații până în preajma vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Părinții mei s-au străduit să-mi îngăduie o copilărie fericită şi o adolescență la fel cu a celorlalți descendenți din familiile bine-văzute sub aspect etic şi/sau religios. Mă protejau de anturajele viciate, de aşa-numitele inteligențe malefice. Am fost educat să observ, bunăoară, inechitățile, dar să nu-mi provoc reacții agresive, violente. Ajungeam, uneori, să-mi exteriorizez revolta față de ceea ce socoteam a fi „nedreptate”, deraiere de la apriorice principii morale, izolându-mă, plângând, refugiindu-mă în lectură. Toate acele atitudini marcate de supremația forței fizice, ca formă de manifestare justițiară a iraționalului, am fost învățat să le socotesc bizarerii. Până şi clasificările, topurile profesionale având la bază criterii de cele mai multe ori subiective, aparțin excentricului, paradoxalului.

Nu mi-ar plăcea să constat că pot fi bănuit de naivitate; ştiu cât de mici procente de originalitate conțin supozițiile mele de mai sus. André Gide afirmase odată plenar că de la Antici încoace nu s-a mai scris ceva original. Însă am simțit de când mă ştiu impulsul de a mă ralia, bazat pe intuiție, alteori pe instinct. Filosofi, teologi, psihologi, scriitori din timpuri imemoriale până astăzi au întors pe toate fețele multitudinea de manifestări ale minții umane. Foarte dificil să fii original într-un astfel de univers! Noi, cestălalți, reluăm, ne raliem, ne amăgim cu propria-ne originalitate, fie că am citit prea mult şi nu reuşim să abandonăm canonul, modelul stilistic, fie pentru că n-am citit suficient şi, în consecință, nu avem informația necesară autocontrolului. Ce să zici, în această ordine de idei, despre celebra teorie lovinesciană a sincronismului?

Ne credem normali sau nu, putem fi percepuți dinspre toate punctele cardinale, alternativ ori concomitent, drept... bizari, nu-i aşa? În plus, ne mirăm, oarecum justificat, de prezența unor ipoteze, aflate în relații antinomice. Pentru că situații, persoane, întâmplări percepute de către unii în câmpul firescului, altora le par a fi bizare. Cauzele unei astfel de percepții sunt generate de mai mulți factori decât ne imaginăm. Unii depind de fondul genetic individual, alții de mediul familial; unii – de anturajul socio-uman, alții – de canoanele dogmatice; unii cresc în areal geografic generos, alții – în condiții exterioare vitrege ş.a.m.d.

Până la urmă, înțelegem existența din poziții personale dificil distructibile.

continuare pe www.caietesilvane.ro