Imelda Chința, De la distopia totalitară la distopia contemporană

Cronica literară

De la distopia totalitară la distopia contemporană

Imelda ChInța

De curând am redescoperit o carte, Dans în lanțuri, de Hans Bergel, ce părea uitată, dar care merită a fi relecturată măcar pentru actualitatea ei. O carte tulburătoare, ca mai toate care au ca subiect societatea totalitară, o societate controlată excesiv, o lume în care individul era un număr lipsit de libertăți. Secolul XX devenea era distopiei, a incoerenţei, a unor modele dezarticulate creând fisuri incomensurabile în relaţia dialectică dintre raţiune și simţire, între istorie și viitor. Secolul XXI este o continuare a erei halucinante, o anulare a normalității și o disoluție a umanității. Realitățile pe care le trăim contrazic orice rațiune și frizează orice absurd! Distopia nu construiește, ci demolează, nu propune insule fericite, ci catastrofe, proiecţii ale omului dezumanizat, înfăţișează o umanitate ce agonizează, o paletă de imagini ale destructurării. E un gen care anihilează modelul utopic, paradisul promis devine infern. Dincolo de terifiantul perspectivei sale, distopia are și câteva finalităţi fericite. Una dintre ele este cea cathartică, eliberatoare.

Distopia interoghează societatea, este caracterizată prin dezolare, ruptură, incoerență, printr-un control social sever, prin absenţa societăţii civile, izolând indivizii de contactul cu natura, fiind o societate preponderent urbană aflată sub semnul amenințării, al rupturii.

Utopia-distopia reprezintă două lumi aflate în contrast, duale asemenea apolinicului și dionisiacului. Utopia corespunde apolinicului, visului, înfăţișând lumina și stăpânind „frumoasa aparenţă a lumii lăuntrice a fanteziei”, spre deosebire de distopie ce traduce în planul artei, esenţa dionisiacului, a coșmarului materializat într-o realitate crudă.

Individului apolinic, trăind într-o utopie imaginară, i s-ar potrivi ceea ce Schopenhauer spunea despre omul captiv în vălul Mayei: „După cum pe marea dezlănţuită și nemărginită, printre talazuri ce se înalţă și se prăbușesc urlând, marinarul își pune toată nădejdea în sărmana lui barcă, tot astfel, în mijlocul unei lumi de chinuri, stă liniștit omul singuratic, rezemându-se încrezător pe «principium individuationis»”.

Când „principium individuationis” este încălcat, plonjăm în condiţia dionisiacă, a stării de inconștienţă, a distopiei, o natură înstrăinată, dușmănoasă și subjugată, ce modelează umanul după propriile principii, rătăcindu-l în ideologia sa defectuoasă. Omul dionisiac conturat în distopie este imaginea durerii primordiale, dar și ecoul ei originar.

Naraţiunea heterodiegetică de tip auctorial alternează cu cea homodiegetică de tip actorial în romanul lui Hans Bergel, Dans în lanţuri, scriere ce demască, în termeni obiectivi, cerul încarcerat al totalitarismului, prin cuvintele personajului Stella, fiica unui colonel pe nume Avram: „«Îi urmăresc», șopti ea răgușită, «pe toţi coloneii ăștia opaci, pe generalii și funcţionarii de la partid și din serviciul de securitate. (...) Ca niște sperietori îi paralizează pe toţi cei ce ajung în preajma lor. Se tem unii de alţii ca de ciumă, sunt suspicioși ca niște animale chelboase»”. Tema centrală este societatea compromisă, izolată, supravegheată, îngrădită ai cărei zei devin teama, frica de a nu fi descoperit și singurătatea fiinţei în faţa unei apocalipse politice și sociale: „pe vremea aia toţi erau așa de îngrozitor de singuri, căci din fiece familie ridicaseră pe câte cineva”. Indivizii sunt prinși în propria capcană a solitudinii, ajutorul din exterior este exclus: „Nu, nimeni nu voia să te ajute, nimeni dintre cei la care – am încercat. Teama se instalase-n toată lumea”. Sentimentul de nesiguranţă, lipsa solidarităţii și neîncrederea în aproapele devin polii centrali ai gândirii exclusiviste. Ideologia totalitară este nuanţată în termenii prostiei, ai nebuniei: „Prostia, doamnelor și domnilor, e un monstru, tot ceea ce nu e ca ea îi provoacă furia, tot ceea ce o contrazice îi trezește nebunia”. Orice posibilitate de salvare din izolare este înlăturată, „puntea spre uscatul izbăvitor” a fost distrusă, lava totalitară arde ca un vitriol morala și etica tradiţională a statului liberal, individul plonjând, fără voinţa sa, în „ţara ochilor stinși”, în ţara orbirii premeditate.

continuare pe www.caietesilvane.ro