Daniel Mureșan, Cronica discului. Yes – The Quest p. 46 Ioan F. Pop, Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Ioan F. PoP

Scrisul este sihăstria în care m-am înrolat singur, crezînd pînă la naivitate în menirea lui introspectivă, în aura lui de mister, în trăirea imaginarului cu intensitatea realităţii, a iluziei cu forţa concretitudinii. Căci nu știu dacă am ales sau am fost ales în această vanitas vanitatum. Cu un imaginar al copilăriei îndelung bătătorit, cu un cer în faţă ca o imensă coală nescrisă nu a fost greu să trec la cuvintele așternute pe hîrtie, în așteptarea unui fîlfîit de aripă. În ciuda multor iluzii deșirate, continui cu entuziasm și disperare să cultiv cuvîntul și tăcerea pe ogorul paginii, în speranţa că, dintre coperţi, cîteva umbre își vor lua zborul. *

Cînd se va putea înţelege tot ceea ce astăzi doar se aproximează, cînd se va putea ști absolut totul chiar și despre nimic, omul va constata că paharul cunoașterii conţine mai multă otravă decît speranţă. Se va ajunge la stadiul în care va trebui reabilitată urgent „vechea ignoranţă”, mirările incipiente. Căci noi nu putem ști decît pe cheltuiala speranţelor și iluziilor noastre. Cînd totul va fi doar certitudine scientistă, lumea va fi cel mai vesel cimitir locuit.

*

Toată centralitatea mea s-a construit pe o margine. Tot universul meu se reduce la un punct. Toată concreteţea închipuirilor personale se reduce la o banală interogaţie. Nu sînt decît materia organică a unui semn de întrebare abstruz, pus la intersecţia unor rătăciri. Nu sînt decît această umbră obosită, bîntuind stingher printre rînduri asonante. Nu sînt decît pronunţia care nu spune nimic. *

Am absolvit, la cursuri de zi, lecţiile de conduită și comportament moral, argumentate cu propria viaţă, pe care le-a ţinut bunica mea care, deși analfabetă, era membră corespondentă a Academiei Bunului-simţ Ţărănesc. Nimic, nici chiar întoarcerea lumii cu susul în jos nu o putea clinti din concepţiile ei, pe care le respecta cu sfinţenie. Chiar și lui Dumnezeu i se ruga în primul rînd pentru noi, cei doi nepoţi orfani, pentru ea cerînd doar putere să ne poată crește. Deși a trecut atîta timp de atunci, și astăzi mă hrănesc moral din inefabilul ei tratat de conduită umană… *

Dincolo de faptul (aproximativ, totuși) că sînt om, nu mă pot defini cu nimic sigur, definitiv. Nu am o menire precisă, dincolo de meseria de a trăi, în care tot încerc să mă calific. Practic scrisul ca pe un ecorșeu și atribut al neputinţelor, mă îndeletnicesc adiabatic cu pasivitatea și cu plictisul. Trăiesc din stipendiile nesigure ale resemnării și regretelor. Mereu nemulţumit de ceea ce sînt, mă îndoiesc metodic de tot ceea ce aș putea fi. Sînt mai pustiu cu o literă, cu o pagină, cu o carte închisă. Sînt mai trecut cu o avalanșă de cuvinte, cu o cascadă de tăceri. Sînt mai bătrîn cu cîteva așteptări tipărite pe nori... Mi-aș dori să pot spune cîndva, precum D. Hume, că nu mai vreau să scriu pentru că sînt „prea bătrîn, prea gras, prea leneș și prea bogat”… *

Simt ca pe un imens regret faptul că nu pot întotdeauna duce gîndul pînă în extremitatea absolută a exprimării, pînă în ultima lui turnură interogativă. Lucrează încă în mine timidităţi și cenzuri, fobii și opreliști cutumiare care îmi domolesc radicalismul. Deși scrisul este forma pură a libertăţii mele, nu pot duce această libertate pînă în nonșalanţa anulării oricărei limite și retenţiuni, pînă în pînzele negre ale îndoielii și negativităţii. Puse în pagină, cuvintele ar trebui să devoreze lumea și pe autor deopotrivă, să destructureze totul într-un ultim act apocaliptic al realului și al imaginarului. Dar, pentru a mă putea aventura total neîngrădit în asemenea ne-limite, mi-ar trebui urgent o specializare în infern… *

Solilocvii inutile, peripatetizări, glose pe marginea altor nemargini, zbaterea în valurile unei absenţe. Bătălia pe o umbră a cuvintelor, a ecourilor ce tot vorbesc în pustiu. Tot ceea ce se sparge în i-realităţi la primul suspin. Scrisul pînă la sînge, pînă la os. Pînă la ultima fibră a ne-fiinţei. Scrisul ca amintire a atîtor uitări. Abisul și fascinaţia foii albe, înţelesurile care nu prind nici un contur, mintea rătăcind prin adierile însingurării. Tentaţia prometeică de a deștepta cîteva cuvinte, cîteva sonorităţi ale eterului. Spaima de a înainta în resurgenţa propriilor obsesii, în contiguitatea unor șoapte stranii. Gîndul că totul cade în extazul inutilităţii, în patima zădărniciei. Gîndul că totul e iară și iară nimic. Visul de a scrie o propoziţie sentenţială după care să nu mai poată urma decît neantul. Una care să închidă pentru totdeauna iluzia palimpsestică a scrisului. Una în care să încapă toată tăcerea, toată nerostirea, tot vuietul asurzitor al nelumii. Patima de a scrie cuvîntul după care doar urletul golului să mai fie posibil…

Filmografiile Simonei

Omnipresent (2017)

Simona ardelean

Filmul este, prin excelență, un ochi mobil care plutește peste decoruri, peste fețele înăsprite ori vesele ale oamenilor, care se apropie de fiecare detaliu sau se distanțează, panoramic. A vedea este simțul care atrage după sine toate celelalte modalități de a înțelege lumea în care trăim, mai ales atunci când această lume e proiectată pe un ecran uriaș într-o sală de cinema. Imaginea comportă un proces ghidat de lecturare și poate tocmai de aceea tablourile lui Vermeer sunt atât de fascinante. Lumina vine întotdeauna dinspre ferestrele așezate în partea stângă și ea călătorește subtil spre zona mediană, către frunțile pline de gânduri ale personajelor, spre detaliile vestimentare și apoi se așterne insistent pe câte-un obiect.

În filmul regizat de Ilian Djevelekov, un regizor bulgar cunoscut mai ales pentru filmul Love. Net (2011), motivul ochiul atotcunoscător se regăsește în film în ipostaza minusculei camerei de supraveghere pe care, mai întâi motivat de furtul unor obiecte din casa tatălui său și, mai apoi, condus de un imbold creator și voyeuristic, Emil o instalează. Așadar, obiectul din zona de interes a filmului nu este decât o punere în abis a unui ochi divin care poate – prin omniprezență – să cunoască și controleze destine/ secrete/ vieți. Interpretat magistral de Velislav Pavlov, Emil apare pe ecrane în dublă ipostază profesională: este deopotrivă scriitor și proprietar al unei agenții de publicitate, iar apetența sa pentru lumea cuvântului îl califică pentru rolul de mic creator. Mulându-se oarecum pe acest dat al autorului care se joacă cu personajele sale, dar și în căutare de surse de inspirație pentru viitorul roman, Emil se delectează cu scenele aparent nevinovate pe care le surprinde în casa părinților, în propria casă sau la locul de muncă. Cu toate acestea, dacă motivația sa pare oarecum filosofică atunci când se autoconvinge că face acest lucru pentru a fixa într-o memorie fizică, neselectivă și nealterabilă toate momentele care – altfel – s-ar disipa, gesturile sale frizează patologicul. Viețile celor care-l înconjoară, începând cu propria familie ascund detalii care-l tulbură profund: chiar dacă observă diferența dintre aparența glacială și profesională a soției psihiatru (Anna-Teodora Duhovnikova) și secretele ei sentimentale și adictive, lui îi scapă tocmai esențialul. Camera de supraveghere înregistrează fapte, dar nu și elementele de substanță de dincolo de ele. Boala soției rămâne o necunoscută, așa cum îi este și soția de care se îndepărtează atunci când se îndrăgostește de-o colegă de birou. Maria (Vesela Babinova – aflată la primul său rol mare) este o ipostază ludică și proaspătă a unei imagini feminine idealizate, dar sensibilă și reală. De ea este atras și Jimmy Kanev (Toni Minasyan), iar conflictul dintre cei doi bărbați, motivat erotic, va căpăta dimensiuni gigantice atunci când i se vor suprapune orgoliile profesionale.

Toate personajele filmului, deși aparent tipologii clasice sunt demne de explorat (generalul, fost comunist de prim rang, fiul surprins la vârsta nesigură a adolescentului, tatăl muribund, dar înțelept și fericit alături de soția sa) sunt universuri minore care ar putea deveni în ele însele subiecte de film. Mobilele vechi, ornamentale și prețioase care asigură decorurile familiale sunt în directă opoziție cu elementele de tehnică, laptopurile și lumea modernă a agenției de publicitate. E o discrepanță între mentalitatea rigidă și lumea nouă, fluidă care pretinde o adaptare rapidă și neiertătoare.

Cu nenumărate scene mai puțin potrivite pentru cinefilii tineri, filmul dezbracă personajele sale până la esență, dar nu o face la modul caricatural. Atunci când Emil surprinde pe cameră momentul morții tatălui său, înlăuntrul său se petrece o mutație fundamentală. Cu toate acestea, odată pus în mișcare mecanismul mediatic, el nu mai poate fi oprit, iar consecințele vor fi dramatice pentru aproape toți cei implicați, cu două excepții: cel care devoalează secretele și cea care în absența unei minime notorietăți scapă oprobriului public. Conflictul construit pe tehnica bulgărelui de zăpadă este o meditație asupra condiției umane și a pomului cunoașterii din care odată ce ai mușcat, te condamnă la nefericirea de a ști fără a mai putea șterge cunoașterea dobândită. Aici mărul paradisiac e o cameră de supraveghere care-l învață, deopotrivă, taina morții și a dragostei. Creatorul secund, romancierul nu mai este infailibil. Este omniprezent, dar nu și omnipotent. Arta îi cere creatorului permanente sacrificii, însă aici sacrificiile se ramifică și-i ating, frângându-i pe toți cei pe care i-a iubit. Ultima scenă, a peretelui de monitoare proiectează aproape fractal obsesia societății în care trăim, reverberându-l pe Big Brother într-un puzzle la care nu avem acces, dar pe care-l resimțim fie că vrem, fie că nu vrem.