Alice Valeria Micu, Mândrie și preajudecată

Mândrie şi preajudecată

alice Valeria MICu

Atâtea secole de morală, de raţionalism, de iluminism, de liberalism, conduși spre democratizare, după parcurgerea unor forme diverse de totalitarism, ne-am construit mecanisme de percepţie și de racordare la coordonate prin intermediul unor lentile, ce evidenţiau performanţa, ineditul, expresivitatea, originalitatea. De multă vreme, dar treptat, cu infinită precauţie, apoi brutal și fără loc de întors, ne-am trezit cu criteriile răsturnate. Nu mai contează dacă ești inspirat sau copiezi. Nu mai contează dacă ai muncit rupându-ţi din carne sau ai smuls brutal și fără teamă de consecinţe din rezultatul altuia. Acum contează cine ești, ce ești și de-a cui ești, din care tabără. Toate celelalte criterii au fost lăsate să moară încet, ignorate și fără nicio recompensă. N-au nici mormânt, nici ceremonial funerar. Pe fondul dispariţiei criteriilor, ca la orice priveghi, îmi vine în minte bancul cu femeia de la ţară care era interesată de-a cui din Togo e călătorul din același compartiment de tren cu ea. Nu se mai dau stele galbene, nici calificative de origine sănătoasă, acum e important să vii din minoritatea potrivită, să te raliezi cu partidul cel mai versatil, să nu te recomande vocea și talentul, ci viciile, conturile și curbura coloanei vertebrale, nu neamul, ci neamurile, nu inteligenţa și morala, ci moravurile ușurate de povara conștiinţei. Nici de-a cui ești nu e întotdeauna relevant, ci cât de mult ești dispus să renunţi la tot balastul de educaţie cu care te-au încărcat nefericiţii tăi părinţi, bunici, profesori și alţi grădinari ce-au încercat să obţină de la tine o roadă bună. Așa cum „somnul raţiunii naște monștri” (Goya), inconștienţa pasivităţii a zămislit deja mai multe rânduri de loaze, cocoţate pe divanele ţării. N-au educaţie, dar au titluri, n-au maniere, dar au conturi, n-au conștiinţă, dar s-au vârât în gașca șmecherilor. „Clientul nostru, stăpânul nostru” are acum conotaţii nuanţate. Clientul politic e gogomanul cu funcţie, matracuca cu ifose, ticălosul care te calcă pe trecerea de pietoni, mârlanul care se folosește de îngroparea criteriilor, mizerabilul agramat care dispreţuiește dreptatea, adevărul, păpușa de plastic fără morală. Conștiinţa lor nu depășește numărul metrilor pătraţi de construcţii deţinute și contul bancar din care își hrănesc orgoliile vanitoase de prime generaţii încălţate. Bunicii lor, bravi purtători de opinci și suman își vor surpa mormintele de rușine și de risipirea în van a tinereţii pe hectarele de patrie vândute alogenilor. Mă întreb, din pasivitatea personală: Ce-am făcut cu lumea asta? Ce-am făcut cu țara mea? România la bucată, un talcioc în care mai există chilipiruri.

A fost 1 Decembrie și brusc și-au amintit cu toţii că patriotismul mai poate aduna ceva capital electoral, că o fotografie lângă tricolor, cu o coroană de flori la monumentul unui erou necunoscut poate aduna admiraţia virtuală și efemeră a aplaudacilor de serviciu. 364 de zile pe an auzim, citim, vedem cum compatrioţii, de o singură sărbătoare, se rușinează că fac parte din neamul acesta. Spun peste tot și scriu că românul e prost și leneș, că e lacom și fără imaginaţie, că e retrograd și pupător de moaște, medieval, cu suflet de iobag, lipsit de perspectivă, îngust, demodat, risipitor, fără umor, fără educaţie, limitat la resorturi de comună primitivă. O rostesc nazal, sentenţios, ca și cum ei s-ar fi născut din spuma neantului, chiar dacă, celor mai mulţi dintre ei încă le zărești balega între degetele picioarelor lătăreţe, deformate de mulţimea secolelor în care strămoșii lor au purtat opinci. Dar au făcut-o cu demnitate, cu tricolorul purtat mândru în costum și în suflet. Au făcut-o concret, într-o transfuzie colectivă pentru acest pământ ce mustește încă de sângele lor. Voi, cei care batjocoriţi repetat acest popor, răspundeţi: Ce-ați făcut cu lumea asta? Ce-ați făcut cu țara mea?

Că tot ne plac manifestările virtuale, ce-ar fi dacă, în locul paradelor fățarnice am rosti o rugăciune pentru popor și țară, în locul segregării, am jertfi o îngenunchere înaintea Creatorului, în locul învrăjbirii, am exersa o îmbrățișare frățească, în locul chipurilor întunecate, un zâmbet prietenesc, în locul întunericului din sufletele orbite de sine, am face loc luminii pe care ți-o arată căutarea celuilalt, iubirea necondiționată, altruistă? Așa ar arăta pentru mine Ziua Ţării. Ea nu e doar de 1 Decembrie, ci la fiecare răsărit de soare. Așa precum copilul primește atenţie, iubire, grijă nu numai de ziua nașterii sale, ţara se iubește nu ocazional și cu multiplicare media, depunând coroane de flori în luminile televiziunilor. Nici maimuţărind o recunoștinţă ce nu se concretizează în acţiuni, fapte, iniţiative. Nu într-o aliniere mimetică, nu în ritualurile redundante și golite de conţinut emoţional real, de trăinicia rezultatelor, de verticalitatea unui patriotism asumat, exersat și demonstrat. Dacă nu îţi aduci prinosul de efort concret, dacă nu faci să crească pâinea ţării, din miezul căreia să se hrănească până la ultimul, degeaba vrei să stai în fruntea mesei. Știu că nu vrei să auzi, dar te întreb: Ce-ai făcut cu lumea asta? Ce-ai făcut cu țara mea?

continuare pe www.caietesilvane.ro