18 Eseu
Mândrie şi preajudecată Alice Valeria Micu
Atâtea secole de morală, de raţionalism, de iluminism, de liberalism, conduşi spre democratizare, după parcurgerea unor forme diverse de totalitarism, ne-am construit mecanisme de percepţie şi de racordare la coordonate prin intermediul unor lentile, ce evidenţiau performanţa, ineditul, expresivitatea, originalitatea. De multă vreme, dar treptat, cu infinită precauţie, apoi brutal şi fără loc de întors, ne-am trezit cu criteriile răsturnate. Nu mai contează dacă eşti inspirat sau copiezi. Nu mai contează dacă ai muncit rupându-ţi din carne sau ai smuls brutal şi fără teamă de consecinţe din rezultatul altuia. Acum contează cine eşti, ce eşti şi de-a cui eşti, din care tabără. Toate celelalte criterii au fost lăsate să moară încet, ignorate şi fără nicio recompensă. N-au nici mormânt, nici ceremonial funerar. Pe fondul dispariţiei criteriilor, ca la orice priveghi, îmi vine în minte bancul cu femeia de la ţară care era interesată de-a cui din Togo e călătorul din acelaşi compartiment de tren cu ea. Nu se mai dau stele galbene, nici calificative de origine sănătoasă, acum e important să vii din minoritatea potrivită, să te raliezi cu partidul cel mai versatil, să nu te recomande vocea şi talentul, ci viciile, conturile şi curbura coloanei vertebrale, nu neamul, ci neamurile, nu inteligenţa şi morala, ci moravurile uşurate de povara conştiinţei. Nici de-a cui eşti nu e întotdeauna relevant, ci cât de mult eşti dispus să renunţi la tot balastul de educaţie cu care te-au încărcat nefericiţii tăi părinţi, bunici, profesori şi alţi grădinari ce-au încercat să obţină de la tine o roadă bună. Aşa cum „somnul raţiunii naşte monştri” (Goya), inconştienţa pasivităţii a zămislit deja mai multe rânduri de loaze, cocoţate pe divanele ţării. N-au educaţie, dar au titluri, n-au maniere, dar au conturi, n-au conştiinţă, dar s-au vârât în gaşca şmecherilor. „Clientul nostru, stăpânul nostru” are acum conotaţii nuanţate. Clientul politic e gogomanul cu funcţie, matracuca cu ifose, ticălosul care te calcă pe trecerea de pietoni, mârlanul care se foloseşte de îngroparea criteriilor, mizerabilul agramat care dispreţuieşte dreptatea, adevărul, păpuşa de plastic fără morală. Conştiinţa lor nu depăşeşte numărul metrilor pătraţi de construcţii deţinute şi contul bancar din care îşi hrănesc orgoliile vanitoase de prime generaţii încălţate. Bunicii lor, bravi purtători de opinci şi suman îşi vor surpa mormintele de ruşine şi de risipirea în van a tinereţii pe hectarele de patrie vândute alogenilor. Mă întreb, din pasivitatea personală: Ce-am făcut cu lumea asta? Ce-am făcut cu țara mea? România la bucată, un talcioc în care mai
există chilipiruri. A fost 1 Decembrie şi brusc şi-au amintit cu toţii că patriotismul mai poate aduna ceva capital electoral, că o fotografie lângă tricolor, cu o coroană de flori la monumentul unui erou necunoscut poate aduna admiraţia virtuală şi efemeră a aplaudacilor de serviciu. 364 de zile pe an auzim, citim, vedem cum compatrioţii, de o singură sărbătoare, se ruşinează că fac parte din neamul acesta. Spun peste tot şi scriu că românul e prost şi leneş, că e lacom şi fără imaginaţie, că e retrograd şi pupător de moaşte, medieval, cu suflet de iobag, lipsit de perspectivă, îngust, demodat, risipitor, fără umor, fără educaţie, limitat la resorturi de comună primitivă. O rostesc nazal, sentenţios, ca şi cum ei s-ar fi născut din spuma neantului, chiar dacă, celor mai mulţi dintre ei încă le zăreşti balega între degetele picioarelor lătăreţe, deformate de mulţimea secolelor în care strămoşii lor au purtat opinci. Dar au făcut-o cu demnitate, cu tricolorul purtat mândru în costum şi în suflet. Au făcut-o concret, într-o transfuzie colectivă pentru acest pământ ce musteşte încă de sângele lor. Voi, cei care batjocoriţi repetat acest popor, răspundeţi: Ce-ați făcut cu lumea asta? Ce-ați făcut cu țara mea? Că tot ne plac manifestările virtuale, ce-ar fi dacă, în locul paradelor fățarnice am rosti o rugăciune pentru popor și țară, în locul segregării, am jertfi o îngenunchere înaintea Creatorului, în locul învrăjbirii, am exersa o îmbrățișare frățească, în locul chipurilor întunecate, un zâmbet prietenesc, în locul întunericului din sufletele orbite de sine, am face loc luminii pe care ți-o arată căutarea celuilalt, iubirea necondiționată, altruistă? Aşa ar arăta pentru mine Ziua Ţării. Ea nu e doar de 1 Decembrie, ci la fiecare răsărit de soare. Aşa precum copilul primeşte atenţie, iubire, grijă nu numai de ziua naşterii sale, ţara se iubeşte nu ocazional şi cu multiplicare media, depunând coroane de flori în luminile televiziunilor. Nici maimuţărind o recunoştinţă ce nu se concretizează în acţiuni, fapte, iniţiative. Nu într-o aliniere mimetică, nu în ritualurile redundante şi golite de conţinut emoţional real, de trăinicia rezultatelor, de verticalitatea unui patriotism asumat, exersat şi demonstrat. Dacă nu îţi aduci prinosul de efort concret, dacă nu faci să crească pâinea ţării, din miezul căreia să se hrănească până la ultimul, degeaba vrei să stai în fruntea mesei. Ştiu că nu vrei să auzi, dar te întreb: Ce-ai făcut cu lumea asta? Ce-ai făcut cu țara mea? continuare pe www.caietesilvane.ro 203
