Silvia Bodea Sălăjan, Familia tradițională și legile ei p. 15 Mircea Daroși, Daniile Daniei

Recenzii

Daniile Daniei

Exponent al liricii religioase, Ioan Petraș scrie o poezie sub semnul Cuvântului ziditor, în care freamătă fiorul căutării lui Dumnezeu. Preotul-poet timișorean ne invită la o lectură de taină liturgică pe seama celor opt volume de versuri tipărite până acum. Ele poartă titluri simbolice, înnobilate de frumuseţea metaforei: Perdeaua de lacrimi (1998), Bucuriile epifanice (2000), Ferestrele rănilor (2003), Vârsta cuvintelor (2007), Lăcrimarul înflorit (2010), Candelabrele cerului (2012), Lumina din mierea de salcâm (2015), Văz Duhurile potirului alb. Volumul Daniile Daniei, apărut la Editura Limes, Florești, 2019, este vocea îndurerată a preotului și poetului Ioan Petraș, care deplânge pierderea timpurie a fiicei sale: „Într-o lacrimă trăiesc,/ Danie-Litanie,/ ca-ntr-un sobor îngeresc/ Danie-Litanie/ Și prin plânsul meu tu ești/ Danie-Litanie,/ colţ de Cer în care crești/ Danie-Litanie,/ grâu curat pentru prescură,/ Danie-Litanie/ mie cuminecătură,/ Danie-Litanie” (XII). Consultând Dicţionarul Limbii române, aflu că Litanie înseamnă: „Rugăciune liturgică în care invocaţiile preotului sunt urmate de o scurtă formulă rostită de credincioși”. Așa cum spune Mircea Petean, prefaţatorul cărţii, Ioan Petraș „își înalţă imnul pe trei trepte, tot atâtea coloane de susţinere a unei liturghii cosmice de un melos copleșitor, care are ceva din aroma colindelor românești și solemnitatea coralei clasice”.

Poezia lui Ioan Petraș trebuie privită din perspectiva teologică și literară. Formaţia sa intelectuală și vocaţia de artist al cuvântului îl îndreptăţesc să facă o asemenea abordare. Fondul lingvistic de factură religioasă este pus într-o arhitectură literară cu pronunţate valori stilistice: prescură de gând, potir de lumină, lumina dintâi, faguri de Cer, polen de psalmi, lacrimă de taină, streașină de altar ș.a. Poezia lui este Lumină și cânt de vecernie, este rugăciune către Dumnezeu și adoraţie pentru Dania Ioana-Patricia, care devine simbol sacral: „Cine ești Tu/ vrabie a Veșniciei/ de lângă Adevărul ascuns/ în sâmburii Lacrimei mele?” sau „Adoarme o mierlă/ pe umerii Lacrimei mele/ i se văd numai/ zborurile/ și/ fulgii de Mir/ Ea nu mai are/ nici trup, nici pană, nici os/ Ea se hrănește din prescură/ de Psalmi”.

Prin structură și mesaj, prin idei și stil, prin conţinut și forma desăvârșită a versificaţiei, poemul dedicat celei plecate în Ceruri este un șir de căutări și întrebări fără margini: „Unde ești tu,/ Dania,/ Pământ de lumină,/ când prin crengile tale/ un Cer/ se-nlumină/ și-n care îngerii cer/ un alt/ Cer?”

Prima treaptă a volumului cuprinde 14 cânturi și începe prin conturarea spaţiului etern în care Dania s-a mutat: „pe cel Munte Preasfânt… lângă funia de tors a Fecioarei/ lângă Pruncul cel fără de vină…” unde „Tu crești, Dania,/ tu crești/ pe undeva prin frunzișuri de maci/ și numai/ cu roua / LUMINII/ te-mbraci”.

Treapta a doua cuprinde 19 secvenţe lirice, construite pe laitmotivul „Danie-Litanie”, prin care invocă „holde de crini și de îngeri, munţi de mir, văzduhuri de prescuri răscoapte, soboare de orhidee, turme de stele: Tu din ele, Doamne,/ Daniei-Litaniei,/ rânduie-i o stea,/ unde o să stea/ Dania-Litania”.

Cu poezia Dania Ioanei-Patricia se încheie treapta a treia a acestui volum. Ea este partea cea mai sensibilă a liricii lui Ioan Petraș. Cuprins de dor, poetul își imaginează că Dania, „trimisă de Domnul” a plecat „la cules de stele/ undeva-ntr-o grădină/ cu brazde de ceară”. De aici și viziunea poetului asupra morţii, „ca o pregustare a paradisului, o neîntreruptă sărbătoare, ca o întindere nesfârșită de poteci pentru îngeri și fluturi, un ospăţ al cuvântului inspirat” (M. Petean).

Poezia lui Ioan Petraș curge de Sus ca o lumină dalbă a mângâierii.

Mircea daroșI