Alice Valeria Micu, Poeme din volumul „Mașina de plâns”

Poesis Mașina de plâns

O poezie adâncită în sine, hrănită din propria materie dezolată, înălbăstrită de geamăt și de apăsare existențială vine să o alăture pe Alice Valeria Micu șirului de voci lirice surpate în propriile refracții existențiale. În mod paradoxal însă, această punere în versuri a tristeților, angoaselor și durerilor personale nu se sublimează în strofe eterice, alegându-se calea – mai fidelă modului de a fi al autoarei – unei anumite vehemențe retorice, a unei articulări care nu dă înapoi nici din fața exceselor (a țipătului, deci), nici din dreptul verticalității acute a onoarei și demnității. Cearta lui Alice cu lumea aduce o nouă pată sângerie în literatura română a zilei.

Ovidiu PECICAN

Alice Valeria Micu

Că ne-ai smerit pe noi în loc de durere și ne-a acoperit pe noi umbra morţii. Aceasta e marea taină:

Tăcând e ca și cum n-ai exista.

Cuvintele intră-n spirala morții și e nevoie de un cutremur să rup-alunecarea lentă. Mereu există undeva unul care se împiedică de viaţă. Cât de ușor e să te plângi, mă vaiet, deci se înţelege că exist, dar n-am curajul să opresc durerea, cilindrul acesta de metal încins care se suie și coboară-n oameni. Puterea de a plânge nu-i dată celor slabi, lacrima pură se coace-n inimi tari, e șlefuită-ncet și cu migală, călită zi de zi, în îndârjirea de-a n-o lăsa să curgă.

Și dacă ai răbdare să înduri, în atelierul sufletului și al minţii, și dacă ţii secretul tău prin care un vulnerabil strop ce-adună-n el mortificare, are tăria de a fi puternic și rezistent ca un tăiș al sabiei de samurai, te vei feri să plângi prea des, știind că lacrima taie orice obraz în drumul spre lumină. Dar plânsul care va veni, te va elibera fără tăgadă. *

Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă și vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns și bucuria voastră în întristare. Așa cred. Cu poemul meu începe anotimpul halucinării. Aici sunt o femeie liberă, anomia e legea. Pot să fac ce vreau cu fiecare cuvânt, îl despic fără milă, așa cum m-a lovit, răzbunarea nu se pedepsește aici, moralitatea e doar un șir de litere anoste, inoculate în copilărie sau mai devreme, sunt poemul cu care te arăţi lui Dumnezeu, lucrarea ta de control la care te-au ajutat părinţii și moșii, cei ce te-au iubit și cei ce te-au urât, cei ce ţi-au șters sângele din genunchi atunci când alergai fără-ncetare și cei ce te-au pârât pentru bancuri politice. Ai putea să baţi chiar monedă, să-ţi pună pe ochi și în palmă, dar poemul tău e lung, și iarnă fără sfârșit nici n-a început încă.

Lumea se poate opri din trăit, nu e nevoie de multe unelte, e de ajuns o lamă s-alunece de-a lungul venelor și sângele atâta de frumos țâșnește.

Dar nu te poţi abţine și vrei să lași o mărturie. Să i se taie capul, vor striga! Să i se taie beregata, vor spune, încurajați. Să fie sufocată cu cocoloașe de reviste literare, vor plusa cu entuziasm, să fie arsă pe rug și trasă pe roată!

Eu am închis doar pentru-o clipă ochii, am respirat adânc, ca să îndur, dar ploaia le-a stricat din pofta de crimă lentă, voluptoasă și-au trans un singur glonte, de argint.

Din volumul Mașina de plâns, de Alice Valeria Micu, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2021.