Solilocvii inutile
Eseu 47
Ioan F. POP
Scrisul este sihăstria în care m-am înrolat singur, crezînd pînă la naivitate în menirea lui introspectivă, în aura lui de mister, în trăirea imaginarului cu intensitatea realităţii, a iluziei cu forţa concretitudinii. Căci nu ştiu dacă am ales sau am fost ales în această vanitas vanitatum. Cu un imaginar al copilăriei îndelung bătătorit, cu un cer în faţă ca o imensă coală nescrisă nu a fost greu să trec la cuvintele aşternute pe hîrtie, în aşteptarea unui fîlfîit de aripă. În ciuda multor iluzii deşirate, continui cu entuziasm şi disperare să cultiv cuvîntul şi tăcerea pe ogorul paginii, în speranţa că, dintre coperţi, cîteva umbre îşi vor lua zborul. * Cînd se va putea înţelege tot ceea ce astăzi doar se aproximează, cînd se va putea şti absolut totul chiar şi despre nimic, omul va constata că paharul cunoaşterii conţine mai multă otravă decît speranţă. Se va ajunge la stadiul în care va trebui reabilitată urgent „vechea ignoranţă”, mirările incipiente. Căci noi nu putem şti decît pe cheltuiala speranţelor şi iluziilor noastre. Cînd totul va fi doar certitudine scientistă, lumea va fi cel mai vesel cimitir locuit. * Toată centralitatea mea s-a construit pe o margine. Tot universul meu se reduce la un punct. Toată concreteţea închipuirilor personale se reduce la o banală interogaţie. Nu sînt decît materia organică a unui semn de întrebare abstruz, pus la intersecţia unor rătăciri. Nu sînt decît această umbră obosită, bîntuind stingher printre rînduri asonante. Nu sînt decît pronunţia care nu spune nimic. * Am absolvit, la cursuri de zi, lecţiile de conduită şi comportament moral, argumentate cu propria viaţă, pe care le-a ţinut bunica mea care, deşi analfabetă, era membră corespondentă a Academiei Bunului-simţ Ţărănesc. Nimic, nici chiar întoarcerea lumii cu susul în jos nu o putea clinti din concepţiile ei, pe care le respecta cu sfinţenie. Chiar şi lui Dumnezeu i se ruga în primul rînd pentru noi, cei doi nepoţi orfani, pentru ea cerînd doar putere să ne poată creşte. Deşi a trecut atîta timp de atunci, şi astăzi mă hrănesc moral din inefabilul ei tratat de conduită umană… * Dincolo de faptul (aproximativ, totuşi) că sînt om, nu mă pot defini cu nimic sigur, definitiv. Nu am o menire precisă, dincolo de meseria de a trăi, în care tot
încerc să mă calific. Practic scrisul ca pe un ecorşeu şi atribut al neputinţelor, mă îndeletnicesc adiabatic cu pasivitatea şi cu plictisul. Trăiesc din stipendiile nesigure ale resemnării şi regretelor. Mereu nemulţumit de ceea ce sînt, mă îndoiesc metodic de tot ceea ce aş putea fi. Sînt mai pustiu cu o literă, cu o pagină, cu o carte închisă. Sînt mai trecut cu o avalanşă de cuvinte, cu o cascadă de tăceri. Sînt mai bătrîn cu cîteva aşteptări tipărite pe nori... Mi-aş dori să pot spune cîndva, precum D. Hume, că nu mai vreau să scriu pentru că sînt „prea bătrîn, prea gras, prea leneş şi prea bogat”… * Simt ca pe un imens regret faptul că nu pot întotdeauna duce gîndul pînă în extremitatea absolută a exprimării, pînă în ultima lui turnură interogativă. Lucrează încă în mine timidităţi şi cenzuri, fobii şi oprelişti cutumiare care îmi domolesc radicalismul. Deşi scrisul este forma pură a libertăţii mele, nu pot duce această libertate pînă în nonşalanţa anulării oricărei limite şi retenţiuni, pînă în pînzele negre ale îndoielii şi negativităţii. Puse în pagină, cuvintele ar trebui să devoreze lumea şi pe autor deopotrivă, să destructureze totul într-un ultim act apocaliptic al realului şi al imaginarului. Dar, pentru a mă putea aventura total neîngrădit în asemenea ne-limite, mi-ar trebui urgent o specializare în infern… * Solilocvii inutile, peripatetizări, glose pe marginea altor nemargini, zbaterea în valurile unei absenţe. Bătălia pe o umbră a cuvintelor, a ecourilor ce tot vorbesc în pustiu. Tot ceea ce se sparge în i-realităţi la primul suspin. Scrisul pînă la sînge, pînă la os. Pînă la ultima fibră a ne-fiinţei. Scrisul ca amintire a atîtor uitări. Abisul şi fascinaţia foii albe, înţelesurile care nu prind nici un contur, mintea rătăcind prin adierile însingurării. Tentaţia prometeică de a deştepta cîteva cuvinte, cîteva sonorităţi ale eterului. Spaima de a înainta în resurgenţa propriilor obsesii, în contiguitatea unor şoapte stranii. Gîndul că totul cade în extazul inutilităţii, în patima zădărniciei. Gîndul că totul e iară şi iară nimic. Visul de a scrie o propoziţie sentenţială după care să nu mai poată urma decît neantul. Una care să închidă pentru totdeauna iluzia palimpsestică a scrisului. Una în care să încapă toată tăcerea, toată nerostirea, tot vuietul asurzitor al nelumii. Patima de a scrie cuvîntul după care doar urletul golului să mai fie posibil… 203
