Ioan-Pavel Azap, Reeditări filmice (37

Reeditări filmice (XXXVII)

Ioan-Pavel aZaP

Vinovatul (1)

Prozator și dramaturg ce așteaptă să fie redescoperit, Ion Băieșu (1933-1992) a fost și un scenarist nu de ignorat (ca, de altfel, și alți confrați scriitori: Dumitru Radu Popescu, Fănuș Neagu, Augustin Buzura ș.a.m.d.), dar, după cum însuși mărturisea într-un interviu de la începutul anilor ’90, filmul era doar o sursă de substanțiale venituri financiare. În ciuda acestei aparente „pocăințe”, cele două filme de după ’90 care pornesc de la scenariile scriitorului, Harababura (Geo Saizescu, 1991) și Vinovatul (Alexa Visarion, 1992), nu sunt cu nimic mai „presus” de anterioarele: conjuncturale, speculative, conformiste [1]. Ne vom opri asupra celui din urmă deoarece corespunde demersului nostru: opere literare românești reecranizate [2].

În piesa lui Băieșu, Vinovatul, este vorba „de o femeie care urmărește timp de douăzeci de ani [...] un individ suspectat de a-i fi ucis logodnicul. Crima nu-i însă sigură și, în confruntarea dintre criminal și călău, simpatia merge spre criminal, victimă, mai degrabă, a unei perseverențe diabolice. Crima n-a fost, în fapt crimă, numai o întâmplare tragică a aruncat un tânăr în prăpastie și pe altul în brațele persecuției, suspiciunii, umilinței” [3]. Conflictul era, așadar, unul universal. Dar, după o modă a vremii, ca într-un Minister al Adevărului, povestea este asezonată, deși nu era nevoie. Miza confruntării dintre Ștefan, supraviețuitorul întâmplării din urmă cu două decenii, este adusă „la zi”: adolescent, Ștefan ar fi lipit afișe și manifeste antisistem cu un avânt aproape revoluționar, iar prietenul amenința că-l „deconspiră”, de aici conflictul dintre cei doi [4]. În filmul lui Visarion – care începe promițător, prin sugerarea unei atmosfere familiale terne, prin inducerea unei stări de așteptare a nu se știe ce –, monologul lui Ștefan (Ștefan Iordache), susținut ca o pledoarie a nevinovăției în fața Mariei (Carmen Galin), logodnica tânărului omorât accidental, în care spune toate acestea, este de un penibil amuzant, desigur involuntar. După primele minute, nu mai multe de patru sau cinci, promițătoare, discursul cinematografic al lui Alexa Visarion se afundă într-o monotonie oblomoviană, cu personaje secundare de butaforie, cu un conflict lipsit de tensiune, fără dozaj dramatic, ansamblul funcționând parcă din inerție. Echilibrat ca de obicei, Călin Căliman este cel care surprinde cel mai bine lipsurile, dar și calitățile, atâtea câte sunt, ale filmului: „Vinovatul este, în primă instanță, un «discurs despre vinovăție» care angrenează, în principal, două personaje, într-un decor unic (pe fundalul unei petreceri gălăgioase). Ștefan Iordache și Carmen Galin sunt interpreții prelungului dialog despre vinovăție, și calitățile actorilor suplinesc carențele rolurilor: îndeosebi în cazul personajului masculin, filosofia de viață intră, uneori, în conflict cu propria biografie. Riscul monotoniei – cauzat de structura teatrală a dialogului – este, în parte, evitat de operatorul Basarab Smărăndescu și prin «pictura de mediu» a petrecerii familiale; regizorul […] portretizează o lume suburbană, grobiană și semidoctă” [5].

Deși intențiile regizorului sunt dintre cele mai onorabile, rezultatul lasă sensibil de dorit. Dar, una peste alta, Vinovatul lui Alexa Visarion rămâne un film corect cinematografiat, însă lipsit de acea sclipire care face diferența între manufactură și opera de artă, vizionabil și azi, dar de interes real numai pentru cinefilii împătimiți și pentru istoricii și criticii de film.

[1] Fără a ignora faptul că, deși „În ansamblul creației sale, scenaristica apare ca un domeniu secundar”, totuși „temele și stilul său caracteristic capătă pregnanță îndeosebi în viziunea unor regizori care înțeleg potențialul lor cinematografic (Alexandru Tatos în Mere roșii, Lucian Pintilie în Balanța, Alexa Visarion în Acceleratorul)” (Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiștii, Ed. Meronia, București, p. 50). [2] Piesa lui Ion Băieșu va fi reecranizată, preluând și elemente dintr-o altă piesă a scriitorului, Iertarea, de către Jon Gostin în 2014, într-un film de televiziune cu același titlu: Vinovatul. [3] Eugen Simion, Scriitori români de azi, III, Ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 430. [4] „Visarion asezonează «disident» o mai veche piesă a lui Ion Băieșu într-o «Năpastă» a cinematografiei conjunctural-politice, mai mult teatru decât expresivitate filmică” (Tudor Caranfil, Dicționar de filme românești, ediția a 2-a, Ed. Litera Internațional, București, 2003, p. 232). [5] Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2017), Ed. Contemporanul, București, 2017, p. 518.