Alexandru Jurcan, „Să nu mai văd Hodinu!”

ale căror două siluete nemișcate întorc spatele văii. E semnul nostru că aici există viață”.

Bărbatul, acel pater familias, este invocat, așteptat, visat. Devine o proiecție, născută din absența lui. Femeia este ea însăși un Pygmalion, ce își sculptează propriul ideal: „L-am construit ca pe un obiect, și este un bărbat”. Întregul discurs se reduce la sentimentul de supraviețuire într-o lume nedreaptă, la creionarea unor instincte primare, empirice, dar atât de autentice. Este accentuată dimensiunea dionisiacă a ființei, ce trăiește într-o societate din care iubirea este repugnată, refuzată: „Primul nostru obiectiv era sămânța lui, apoi forța lui de muncă, în sfârșit prezența lui. Niciodată dragostea lui”. Dacă aceste afirmații pot fi revoltătoare, exprimând plenar o societate limitată, redusă la instincte, devoalând un feminism debordant, descrierile sunt puternice, constituind o panoramă a unei matrice existențiale: „Îmi iubesc satul în care m-am născut, în mijlocul căruia am trăit aproape toată viața...

Când te apropii, îl găsești pe un promontoriu, înconjurat de crestături adânci, ca și cum un uriaș ar fi săpat în jurul lui în marea de pietre. ... Vara, când bruma lăptoasă șterge orice relief, este izolat de lume. Te crezi pe o navă în plină mare în mijlocul valurilor platoului care se leagănă sub căldură”.

Trăirile sunt vitriolante, autentice, iar suferința, singurătatea cuprind ființa revoltată căreia i s-a răpit dreptul de a se împlini: „De doi ani îmi strig revolta de tânără femeie pustiită prin răpirea promisului ei”. Existența, însă, își continuă molcomă devenirea, se scurge necruțător, șterge urmele trecutului, iar femeia își acceptă destinul neîndurător, dar și singurătatea: „La sfârșitul verii Jean și-a făcut sacul, într-o seară. A spus: Mâine îmi continui drumul. N-am spus nimic. Știam că asta era ceea ce trebuia să facă, dreptul lui, libertatea lui, drumul lui”. Existența devine un exod, o reeditare continuă, o resemnare: „După acești doi bărbați au venit alți bărbați, și apoi femei, și apoi copii. ... Viața se schimba. A fost dură și frumoasă pentru noi”.

Cartea este o meditație asupra devenirii, asupra rolului femeii în societatea patriarhală, asupra singurătății, asupra timpului devorator. Scrisă într-o notă personală, autobiografică se distinge prin autenticitatea rostirii, prin tonalitatea revoltată, prin curajul de a se mărturisi având în vedere perioada în care a fost consemnată.

„Să nu mai văd Hodinu!”

alexandru JurCan

Au trecut vreo trei ani de la premiera filmului Pup-o, mă! Actorul Alin Panc a avut ideea unui film tonic, sperând să-i facă fericiți pe spectatori. Regia: Camelia Popa. Acum, iată, avem Pup-o, mă! 2/ Mireasa nebună. Aceeași regizoare și actorii Alexandru Pop, Alin Panc, Cosmin Seleși, Lora, Florin Busuioc, Andreea Samson, Mădălina Anea. Echipa de filmare a petrecut un oarecare timp în satul Răchițele, comuna Mărgău, județul Cluj, unde e plasată acțiunea. Așadar, un cadru autentic românesc, unde se află și vestita cascadă Vălul Miresei, situată pe versantul estic al masivului Vlădeasa, pe Valea Seacă, la o altitudine de 1000 de metri. Dispersia apei seamănă cu un voal; de aici provine numele (nu neglijăm nici legendele cu mirese descurajate, ca în filmul de față).

Stână izolată, baci dificil, mai apoi Ziua Lânii, despre care tradiția spune că mândra pupată în ziua respectivă devine parteneră de viață. Urmează un carusel epic comic, vertiginos, cu umor bine dozat. Multe încurcături reușite, qui-pro-quo-uri savuroase, travestiuri, dar și o mireasă supărată/ nebună/turbată, cu o valiză roșie, anacronică în peisajul mirific. Am asistat la lansarea filmului la Cluj. Public numeros. Da, e un film necesar, fără pretenții exagerate, o comedie extrem de necesară, cu burlesc bine poziționat, cu simbioza calmă dintre sat și oraș, cu replici neaoșe. Adie și o briză de Kusturica printre ingredientele benefice poveștii. Cuplul de ciobani Pop/Panc funcționează impecabil. Dacă avem în zonă Vălul Miresei, atunci, iată mireasa (Lora) pe un cal alb, în pădurea proteguitoare. Mi-a plăcut mult disperarea cu care se jura păstorul – „să nu mai văd Hodinu (Huedin) dacă…”. Deci, pentru ei, coborârea la oraș era o sărbătoare.

Spre final, comedia obosește puțin, situațiile devin subtil redundante, dar ne place să-l vedem pe Sandu Pop îmbrăcat în mireasă. Asistăm la o comedie savuroasă, cu o poveste ce se lipește perfect peste peisaj, cu personaje colorate, marcându-se o oază inedită în cinematograful românesc actual.