Simona Ardelean, Filmografiile Simonei. La Guerra dei Cafoni (2017

Filmografiile Simonei

La Guerra dei Cafoni (2017)

Simona ardelean

În traducere românească, Războiul bădăranilor, La Guerra dei Cafoni este un film despre o Italie ficțională (zona Pugliei) a anilor `70, în care două bande de copii sunt prinse în vârtejul unui conflict ancestral ale cărui rădăcini nu le cunosc, dar în numele căruia luptă acerb pentru a-și păstra teritoriul și demnitatea. Pe de-o parte sunt fiii pescarilor, ciobanilor și micilor fermieri locali, iar de cealaltă parte sunt fiii familiilor de bogătași, trasând dimensiunea socială a conflictului reaprins, cu ciclicitate, în fiecare vară. Ca o punere în abis, plaja este cel mai râvnit teritoriu pentru că acolo dolce far niente înseamnă nu numai o consolidare a poziției, dar și o ordine aproape divină a lucrurilor. Cu foarte puține excepții (între care și Pedro – cel care servește la cafenea), majoritatea rolurilor sunt interpretate de copii. De aceea, trimiterile intertextuale sunt de neeludat și privitorul-cititor se va gândi, fără doar și poate la Împăratul muștelor al lui William Golding. Dacă în cartea scriitorului britanic avem de-a face cu o insulă pe care au naufragiat câțiva băieți, aici sătucul-insulă, Torrematta, e un teritoriu ars de soare, dar între ape, peste care adie doar vântul uscat al verii. În scena inițială, un tată care trudește din greu își pierde fiul coborât în fântână atunci când Il Signiore, acuzându-l de furt, îi taie acestuia frânghia. Apa nu e un drept, ci un bun la care cei săraci nu au acces, iar proiectarea artistică a sentimentului de injustiție este, în fond, miza de la care pornește pelicula. Sistemele de opoziție din Împăratul muștelor sunt valabile și aici (grup versus individ, emoție versus rațiune), iar dimensiunea minoră a straturilor sociale aflate în opoziție nu este mai puțin evidentă decât în lumea adulților. Bădăranii au haine sărăcăcioase și prăfuite, folosesc pentru a comunica dialectul local și nu prea știu sensul cuvintelor complicate. Copiii sunt tot copii și încercările celor două tabere de a se autoguverna sunt punctate de replici siropoase și comice. Din rândurile copiilor se desprind însă, întâi accidental și pe urmă voit, câteva caractere atipice.

Tonino cel mic (Piero Dionisio) e purtat de ape pe teritoriul stăpânilor, lucru care declanșează o serie de represalii cu consecințe tragice. Caracter în evoluție, el ajunge, treptat, să submineze planurile celorlalți atunci când înțelege că ofensiv și defensiv sunt cuvinte mutabile. Pentru spectatorii obișnuiți să creeze legături, această idee că una dintre echipe e condamnată să se apere, în timp ce cealaltă atacă mereu ar putea trimite la unul dintre cele mai îndrăgite seriale ale acestui an, 2021, Squid Game, gândit tot ca o satiră socială. Acolo, locul copiilor este luat de adulți care sunt nevoiți să câștige o serie de jocuri puerile pentru a păstra și banii și viața. Tâlharul este dependența materială din lumea reală, care limitează, asemenea lui Il Signiore, dramatic opțiunile viabile ale protagoniștilor. Căpitanul (Francisco Angelo Marihno interpretat de Pasquale Patruno) din Războiul Bădăranilor pornește de la premisa că toate i se cuvin și pășește emfatic declamând poruncile în fața copiilor-stăpâni, pe care-i comandă asemenea unui mic dictator. Numele lui este o referință directă la unul dintre cei mai teribili jucători de fotbal brazilieni ai perioadei (cunoscut sub porecla de Diavolul) și energia sa lipsită de considerație e motivată de ura fără limite pentru bădărani.

În opoziție cu inițiala rigiditate a caracterului acestuia sunt mai ales câteva scene înduioșătoare și fluide de reținut: momentul când Mela, sora lui Tonino schimbă imaginar canalele radio la aparatul de carton pe care-l folosește și-i cântă fratelui o melodie mai pe placul acestuia, disperarea cu care aceasta își caută câinele pierdut, pe Moise cel luat de ape din vina lui Angelo, care numai înger nu este. De altfel, chiar dacă pare o comedie ușor de digerat, toate aceste amănunte (precum ironia din alăturarea numelui Angelo peste porecla Diavolului, a mimării subterfugiilor persuasive maritale în drumul spre film, a animăluțului de pluș pe care Sabbrina îl caută deși rolul ei de Lolită presupune altceva, a câinelui Moise care desparte apele conflictului definitiv atunci când căutarea sa e motivată sentimental) nu fac decât să adauge straturi palimpsestice, suplimentare. Apariția Verișorului în tabăra bădăranilor (Angelo Pignatelli) marchează o nouă etapă în evoluția conflictului, iar limbajul său e iritat, demonstrativ și contestatar. Încet-încet, obiectele puterii migrează: radioul, mopedul, steagul, aparatul de pinball, iar orizonturile se deschid. Unii dintre protagoniști, migrează și ei, spre lumea cea largă.

Bazată pe povestea cu același titlu de Carlo D`Amicis, pelicula trebuie considerată o alegorie, iar lipsa adulților e necesară, conform regizorului Davide Barletti, pentru a sugera atmosfera primară a anilor de început în care ordinea lumii se reconfigurează cu fiecare gând.