p. 41 Ioan F. Pop, Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Ioan F. PoP

Limba nu e doar un mod aleatoriu, fatic de a ne exprima experienţele, trăirile, sentimentele, ci este modul nostru fundamental de a gîndi. Limbajul este gîndire exprimată. Gîndim din resursele propriului limbaj. Nu există nici o competenţă cognitivă care să nu pornească din primordialitatea limbajului. În orice domeniu, pînă și în cel strict tehnic, corectitudinea și bogăţia semantică a limbii sînt primele forme de competenţă. Chiar și viaţa – ars vivendi – este un exerciţiu de limbaj. Prima luptă a omului nu e cu viaţa, în sens propriu, ci mai degrabă cu limba care o definește, cu stilistica și semnificaţiile ei. Începem cu pronunţarea cuvintelor elementare, pentru a încerca să ajungem la esenţa existării. De fapt, nu facem decît să declinăm cîteva substantive, să conjugăm cîteva verbe, să formulăm cîteva propoziţii cu sau fără sens. După care mai apucăm doar să punem semnul final al punctuaţiei existenţiale. *

Pervertirea și degradarea limbajului, ablaţiunea semantică și reducţia terminologică reprezintă ultima lovitură dată modelului fundat pe paradigma cuvîntului. Toată această babilonie eufonică nu duce la tăcere – ceea ce ar însemna o virtute –, ci la amalgamarea și multiplicarea vocilor care vorbesc cu resturi de limbaj, a celor care se exprimă semeţ în dezacorduri și anacoluturi. Într-o criză acută a limbajului, cuvintele nu-și mai pot procura nici tăcerea originară. Sintaxa devine o anomalie, logica predicativă – un abuz. Logos-ul devine răcnet. *

Prima încercare scripturală o fac pe suportul instabil al memoriei. Textele care trec proba neuitării ajung, stinghere, într-o pagină rebelă, după mai multe zile și nopţi de macerare. Cărţile reţin, apoi, cîte ceva din ceea ce a trecut de amnezia hîrtiei volante, de proba selectivă a re-memorării, de tot ceea ce amintirea a reţinut în discreţionarismul ei inuman. În paginile cărţilor răzbate doar vag această derelicţiune polifonică. Nu știu de ce uneori simt nevoia să reiau unele scrieri. Poate ca efect al unui atașament empatic neconsumat încă total faţă de unele teme. Poate că proba perfectibilităţii ar trebui să devină un imperativ pentru cel care are curajul să pună mîna pe condei. Forţa scrisului propriu este direct proporţională cu nemulţumirea constantă pe care o punem la temelia lui. Sînt cărţi care, dincolo de intensitatea și cuprinderea lor, nu pot fi terminate. Ele rămîn ca un exerciţiu descriptiv neîncheiat. La un moment dat, aș vrea să-mi republic toate cărţile, într-o zădărnicie revizuită și adăugită. Căci finalul unei cărţi nu e întotdeauna și sfîrșitul ei. Ar trebui să rescriu totul, pentru că am uitat cine am fost cînd am scris unele texte. De fapt, aș vrea să fiu mereu contemporan cu cărţile mele, nu doar cu umbra care răzbate dintre file. Aș vrea să ne re-scriem reciproc.

*

Apucaţi de elanurile realizărilor extrinseci, nu mai știm să nu facem nimic, deoarece nu avem unde să învăţăm acest lucru. Pentru a nu face nimic, în mod riguros, programatic, îţi trebuie mai mult talent și vocaţie decît pentru a face ceva de mîntuială. Nu știm să ne clădim din repaosul și statul pe gînduri, din meditaţii fertile pe marginea vieţii. Ne agităm steril la periferia unui închipuit destin, ne mobilăm toate visele cu o avalanșă de bunuri și reușite sociale. Înotăm în existenţă ca într-o baltă stătută. La final constatăm că am fost locuiţi, cu flotant, doar de o himeră.